Conflictul din Kosovo (1998 – 1999)

Au existat mai multe cauze care au declanşat conflictul din Kosovo din

1999, însă o cauză imediată a acestui conflict a fost Slobodan Miloşevici şi

modul său de persecutare a albanezilor kosovari în timpul mandatului său ca

preşedinte al Republicii Federale Iugoslavia. Persecuţiile lui au dus în cele din

urmă la crearea unei opoziţii violente a albanezilor kosovari împotriva sârbilor,

mai înâi prin crearea Armatei de Eliberare Kosovo (UCK) şi apoi prin actele de

violenţă succesive din 1998 şi 1999. Însă antecedentele conflictului sunt mult în

istorie[1].

Regiunea Kosovo a fost întotdeauna „mărul discordiei” dintre sârbi şi

albanezi, Kosovo devenind o îndelungată sursă de duşmănie între aceste două

populaţii. Sârbii considerau Kosovo  ca fiind „Pământul lor Sfânt”, un fel de

Ierusalim. Aceştia aduceau şi argumente de ordin istoric : ei spuneau că

teritoriul provinciei Kosovo s-a aflat în centrul imperiului lor medieval; pe acest

teritoriu se aflau principalele „stindarde” religioase, care i-au ajutat pe sârbi să

îşi realizeze propria lor identitate culturală, în această regiune aflându-se

principalele lor mănăstiri ridicate în perioada medievală.

Scriitorul sârb Dobrico Ćosić, susţinea în anul 1999 că provincia Kosovo

„nu este doar o bucată de pământ, reprezintă însăşi identitatea sârbă. Odată cu

pierderea Kosovo ... poporul sârb a fost mutilat”[2].

În ceea ce îi priveşte pe albanezi, aceştia vin şi ei cu argumente la

răspunsurile sârbilor. Ei considerau că populaţia albaneză este descendentă

directă a illirilor, ei fiind urmaşii unora dintre cei mai vechi locuitori ai Balcanilor.

Unii din liderii albanezilor susţineau că albanezii erau deja prezenţi în secolul al

VI – lea şi al VII – lea în Balcani, atunci când triburile slave au sosit aici pentru a

se aşeza pe aceste pământuri[3].

Problemele din regiunea Kosovo au devenit serioase chiar dinaintea

ascensiunii lui Miloşevici în 1987. Încă din 1981, la un an după moartea lui Tito,

o revoltă studenţească din Pristina a dat naştere unor largi demonstraţii de

stradă împotriva autorităţilor iugoslave şi probabil, moartea a zeci sau chiar sute

[1] Ivo H. Daalder, Michael E. O’Hanlon, Winning ugly : NATO’s War to Save

Kosovo,  Editura Brookings Institution Press, Washington, 2000, p. 6.

[2] Tom Gallagher, Balcanii în noul mileniu : în umbra războiului şi a păcii, Editura

Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 46.

[3] Ibidem, p. 48.

de etnici albanezi. Pentru sârbi, revolta din Kosovo a fost una surprinzătoare,

datorită faptului că, în urma revizuirii constituţiei iugoslave din 1974, albanezii

kosovari dobândiseră o serie de drepturi şi o mai largă autonomie a provonciei,

inclusiv şcoli cu predare în limba albaneză. Pentru albanezi aceste noi drepturi

nu i-a făcut decât să spere la mai mult, iar deteriorarea condiţiilor economice

din provincie, împreună cu statutul lor de „clasă a II – a” nu a dus la altceva

decât la exacerbarea tensiunilor politice. Incidentele ulterioare de după anii

1980 au dus la divizarea sârbilor de albanezi[4].

Încă din perioada comunistă, provincia Kosovo era provincie autonomă,

care avea relaţii foarte bune cu Serbia, dar nu era guvernată de către aceasta.

Odată cu promulgarea constituţiei din 1974 de către Iugoslavia, statutul

autonom al provinciei Kosovo creşte considerabil. Practic, Kosovo se bucura

acum de toate prerogativele unei republici, deoarece avea propria constituţie,

tribunale, bănci şi drepturi egale în interiorul preşedenţiei federale colective,

principalul instrument de decizie al statului.

Populaţia albaneză din Kosovo a sporit foarte mult în perioada cuprinsă

între anii 1970 şi 1990. Astfel, ea a ajuns să devină majoritară deţinând

aproximativ 90% din  totalul populaţiei din Kosovo, sârbii devenind minoritari[5].

Începând din 1989, autonomia provinciei Kosovo a fost încălcată de către

Parlamentul sârb, atunci când acesta a adoptat câteva amendamente speciale

la Constituţia din 1974, amendamente care privau Kosovo de autonomie.

Această încălcare viotă a autonomiei a stârnit o serie de reacţii şi represalii, în

urma cărora peste 50 de oameni au murit în urma ciocnirilor. În perioada

cuprinsă între 1989 şi 1992, 20.000 de albanezi au fost condamnaţi la închisoare

cuprinsă între 30 şi 60 de zile[6].

Tot începând cu 1989, preşedintele sârb Slobodan Miloşevici a suprimat

toate drepturile culturale, sociale şi politice ale albanezilor. Aceştia nu mai

aveau acum acces la funcţiile de conducere din administraţie, nu mai aveau

acces la sistemul educaţional, însă aspectul cel mai îngrijorător era refuzul

serviciilor medicale publice de a acorda asistenţă medicală albanezilor.

Înlăturarea lucrătorilor din domeniul sănătăţii – predominant etnici albanezi –

interzicerea folosirii limbii albaneze scrise şi vorbite în spitale şi anularea

[4] Ivo H. Daalder, Michael E. O’Hanlon, op. cit.,  p. 8.

[5] Tom Gallagher, op. cit., p. 51 – 52.

[6] Ibidem, p. 53.

resurselor economice pentru sistemul de sănătate din provincie reprezentau un

risc grav pentru sănătatea populaţiei[7].

Condiţiile socio – economice din provincie au început să se deterioreze din

ce în ce mai mult. Până în 1993 aproape 400.000 de albanezi au părăsit Kosovo.

Albanezii kosovari erau dezamăgiţi de acordul de la Dayton, care, spuneau ei,

nu le recunoştea dreptul la independenţă. Acest acord îi avertiza pe albanezi că

nu vor exista schimbări în ceea ce priveşte graniţele Serbiei[8].

În ceea ce îi priveşte pe albanezii din Kosovo, aceştia au încercat la

început să facă faţă acestor situaţii prin mijloace paşnice.  Din cauza faptului că

nu mai aveau acum acces în cadrul structurilor administrative (care erau acum

dominate de către sârbi), conducătorii albanezilor din Kosovo au format ei înşişi

un guvern paralel cu cel al sârbilor; au organizat şi alegeri pentru acest guvern

şi s-a încercat să se aducă albanezilor educaţie şi îngrijire medicală, lucruri pe

care guvernul iugoslav le refuza[9]. În cadrul alegerilor clandestine din 1992,

Liga Democrată din Kosovo (LDK), condusă de către Ibrahim Rudova (persoană

în vârstă de 45 de ani, fiul unui comerciant executat de comunişti la mijlocul

anilor 1940) a ieşit învingătoare, obţinând 96 din cele 100 de locuri în

Parlament, iar Ibrahim Rugova a devenit preşedintele provinciei Kosovo; evident

că acesta nu era recunoscut de către sârbi.

Datorită eşecului albanezilor în aplanarea crizei cu sârbii prin utilizarea

mijloacelor paşnice, aceştia au început să se înarmeze, formând începând cu

anul 1992 aşa – numita Armată de Eliberare din Kosovo (UCK), armată care se

va face cunoscută prin atentate împotriva poliţiştilor, a grănicerilor, a membrilor

serviciilor speciale sârbe. Patru ani mai târziu, în 1996, UCK instalează lagăre de

antrenament în nordul Albaniei şi în vestul Macedoniei (teritorii în care trăia

minoritatea albaneză). În Germania şi  Elveţia, emigranţii din Kosovo încep să

facă schimburi, din banii din diverse traficuri, cumpărându-şi arme, astfel

regrupându-se pentru a veni în sprijinul UCK.

Începând cu anul 1998, mai exact în luna februarie, UCK iese la atac,

preluând controlul a cel puţin 30% din teritoriu. Din punct de vedere militar,

[7] Jean – Louis Dufour, Crizele internaţionale. De la Beijing (1900) la Kosovo

(1999), Editura Corint, Bucureşti, 2002, p. 221.

[8] Ştefan Olaru, Kosovo, văzut din umbra steagului albastru, Editura Arhip Art :

Artileria Română, Sibiu, 2007, p. 33.

[9] Camelia Enache, Negocieri în Kosovo. Acordul de la Rambouillet (1998 –

1999), Editura Lumen, Iaşi, 2008, p. 51.

armata UCK era în inferioritate şi în plus erau şi prost îmbrăcaţi şi antrenaţi.

Această strategie dă prilejul sârbilor de a purta operaţiuni de anvergură. Luptele

dintre UCK şi armata sârbă vor continua pe tot parcursul verii, având drept

consecinţă moartea a 800 de soldaţi şi emigrarea a peste 150.000 de albanezi

kosovari[10].

Deoarece situaţia în Kosovo se înrăutăţea din ce în ce mai mult – mai ales

din 1998 – puterile europene şi S.U.A. erau îngrijorate tot mai tare de acest fapt

şi încercau să caute mijloace, soluţii prin care să stopeze criza. În primăvara

anului 1998, miniştrii ţărilor membre NATO au apelat la toate părţile implicate

pentru a găsi o soluţie de reglementare a crizei din zonă. În acest sens s-a

constituit un Grup de Contact, format din reprezentanţi ai Germaniei, Franţei,

Rusiei, Marii Britanii şi SUA. Într-un discurs din martie 1998, susţinut de către

secretarul de stat al SUA, Madeline Albright, aceasta afirma că tot răul care se

petrece în Kosovo este din cauza lui Slobodan Miloşevici. Madeline susţinea

impunerea unor măsuri drastice împotriva regimului de la Belgrad, condiţii care

nu aveau să fie vreodată respectate. Din cauza acestui fapt, NATO primea

autorizarea să înceapă operaţiunile aeriene dacă Miloşevici nu va respecta

condiţiile ce i-au fost impuse. Raidurile aeriene nu vor începe, deoarece

Miloşevici a acceptat să îşi retragă ultimele trupe din Kosovo şi să „permită

accesul unui număr de 1.800 de observatori ONU, precum şi zborurileunor

avioane de recunoaştere fără pilot. În schimb el a solicitat anularea ordinului

NATO de atac aerian, neobţinând decât o supendare a acestuia”[11].

Începând cu luna mai 1998 Miloşevici trebuia să negocieze cu Richard

Holbrooke „arhitectul” acordului de pace din 1995 privind Bosnia. Obiectivul lui

Holbrooke era acela de a obţine o reglementare negociată, fără a se face apelul

la forţa militară, lucru care părea dificil. „Cele două părţi erau separate de un

abis, niciuna nefiind mulţumită cu ideea unui compromis în care cele două

tabere să împartă o provincie autonomă”[12]. În vara anului 1998 Grupul de

Contact l-a însărcinat pe Christopher Hill – acesta era vorbitor de limbă albaneză

şi ambasador al SUA în Macedonia – să preia misiunea de a începe negocierile

pe cale diplomatică. Acest lucru a fost îngreunat din cauza faptului că de partea

[10] Jean – Louis Dufour, op. cit., p. 222.

[11] Ştefan Olaru,  op. ci., p. 35 – 36.

[12] Tom Gallagher, op. cit., p. 68.

UCK nu se prea ştia exact structura de conducere a acesteia şi nu se ştia prea

bine cine sunt partenerii de negociere din partea albanezilor.

Până la urmă Cristopher Hill, însoţit de fostul ministru de stat adjunct

Richard Holbrooke, merg la Belgrad pentru a-i cere preşedintelui Slobodan

Miloşevici să înceapă negocierile directe cu autorităţile reprezentative ale

comunităţii albaneze din Kosovo. Americanii vor purta convorbiri directe cu

persoane care susţineau că au autoritatea asupra luptătorilor din UCK  abia din

luna iunie 1998. Până la această dată, UCK susţinea „că deţine controlul asupra

30 – 45% din Kosovo”[13].

În ceea ce priveşte Grupul de Contact,  în interiorul acestuia nu exista o

uniune de păreri. Astfel, Regatul Unit al Marii Britanii, prin vocea lui Tony Blair,

susţinea că este nevoie de o intervenţie umanitară externă în cazul în care

guvernul îşi trata prost cetăţenii şi că nu va tolera o intensificare a conflictului

din Kosovo. Lamberto Dini, ministru de externe al Italiei, era de altă părere. El

susţinea că Miloşevici era singurul garant al stabilităţii în Balcani şi nu dorea o

intervenţie militară în Kosovo. În 1998 Italia era singura ţară occidentală care nu

îşi închisese ambasada din Belgrad. În ceea ce îl priveşte pe preşedintele

Clinton, acesta nu era la fel dee tranşant ca Tony Blair. Administraţia sa a

respins desfăşurarea de trupe terestre în vara anului 1998[14]. Pe parcursul verii

şi la începutul toamnei lui 1998, atât Departamentul de Stat al SUA, cât şi

Ministerul de Externe au dirijat o ofensivă diplomatică susţinută şi exhaustivă

pentru a obţine un acord printre aliaţii NATO cu privire la folosirea forţei.

În cadrul unei reuniuni a miniştrilor apărării NATO în Portugalia,

desfăşurată pe 23 – 24 septembrie 1998, secretarul general al NATO, Javier

Solana, declara că „sârbii îşi bat joc de Alianţă”, pledând cauza „declanşării unor

atacuri aeriene împotriva obiectivelor militare sârbe”. Javier Solana susţinea că

după numeroase avertismente şi ameninţări, credibilitatea Alianţei era acum

testată. La data de 10 octombrie, cel mai înalt organism politic permanent al

NATO, Consiliul Nord – Atlantic, a fost de acord pentru începerea raidurilor

aeriene „dacă Serbia va continua să nu se supună cererilor NATO concentrate

pe tratamentul necorespunzător aplicat cetăţenilor”[15].

[13] Camelia Enache, op. cit., p. 52 – 53.

[14] Ibidem, p. 54.

[15] Bruce Nardulli, et al.,  Disjointed War. Military operations in Kosovo, 1999,

Editura Rand Arroyo Center, 2002, p. 15.

În cursul lunii octombrie, Consiliul Nord – Atlantic a luat o serie de măsuri

pentru a utiliza din nou diplomaţia în locul forţei militare. La 12 octombrie,

Consilierul Securităţii Naţionale al SUA, Samuel L. Berger, a spus că NATO este

gata pentru începerea raidurilor aeriene împotriva Iugoslaviei, pentru a fi în

conformitate cu cerinţele NATO. Oricum, el a mai adăugat : „Nu cred că

populaţia americană va sprijini trupele terestre, trupele americane terestre în

Kosovo”[16].

Câteva zile mai târziu Holbrooke şi Miloşevici au anunţat că s-au pus de

acord pentru realizarea unui plan în vederea încheierii conflictului din

Kosovo[17]. Acest plan includea reducerea forţelor iugoslave din Kosovo,

desfăşurarea unui număr de 2.000 de observatori sub comanda Organizaţiei

pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)  - misiunea era numită KVM

(Kosovo Verification Mission) şi survolarea provinciei de către trupele aeriene

NATO[18].

Conflictul din Kosovo sporea în intensitate cu fiecare zi ce trecea. În ziua

de 14 decembrie 1998, peste 30 de militanţi albanezi au fost ucişi, după o

confruntare de cinci ore cu forţele sârbe, lângă Malisevo. A doua zi gherilele

albaneze masacrau şase adolescenţi sârbi, într-un bar din oraşul Peć şi ucideau

trei poliţişti sârbi, lângă Pristina. Sârbii au ripostat printr-o nouă ofensivă[19].

Un eveniment sângeros, petrecut la începutul anului 1999, a devenit

simbolul colapsului acordului din 25 octombrie 1998. Este vorba despre

masacrul de la Raçak din data de 15 ianuarie 1999, în urma căruia 45 de ţărani

albanezi au fost ucişi, în mod brutal, fiecare dintre ei primind câte un glonţ în

cap. Aceşti au fost apoi aruncaţi într-o groapă, la Raçak, în sud-estul provinciei

Kosovo[20]. Martorii spun că un grup mic de oameni îmbrăcaţi în negru şi având

cagule pe faţă erau responsabili de asasinat. În acceaşi zi a sosit la Raçak şeful

grupului de observatori, americanul William Walker, care şi-a exprimat

indignarea faţă de aceste atrocităţi, pe care le clasifica drept crime împotriva

umanităţii, comise de forţele sârbe de poliţie şi de armata iugoslavă. William

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Kosovo : un après,

http://www.otan.nato.int/cps/fr/natolive/news_17853.htm?

selectedLocale=fr , accesat la 16 aprilie 2011, ora 14:53.

[19] Dusko Doder, Miloşevici, portretul unui tiran, Editura [

Walker spunea despre acest masacru că „nu diferă cu nimic de o execuţie

nazistă”[21].

La sfârşitul lunii ianuarie 1999, Joschka Fischer, ministrul de externe

german, declara că nu este de acord cu folosirea forţei împotriva lui Miloşevici,

dar „dacă nu există altă cale, sunt gata să o folosesc”[22].

La data de 29 ianuarie, Tony Blair şi Jacques Chirac au ajuns la un

consens,  afirmând că „sunt dispuşi să ia în considerare toate formele de

acţiune militară, inclusiv desfăşurarea unor forţe terestre, necesare pentru a

realiza punerea în practică  a unei reglementări negociate”[23]. Un efect

deosebit de important asupra situaţiei diplomatice l-a avut şi declaraţia

Secretarului General al ONU, Kofi Annan, după o reuniune cu Consiliul Nord

Atlantic din 28 ianuarie 1999. Astfel, el a invitat ţările membre NATO să

pornească de la lecţiile oferite de Bosnia şi „să îmbunătăţească combinaţia de

forţă şi diplomaţie care reprezintă cheia păcii în Balcani şi în întreaga lume”[24].

Odată cu calmarea scandalului Lewinsky, SUA au anunţat că s-a ajuns la

un acord cu aliaţii Washington – ului în vedera soluţionării crizei din Kosovo prin

„combinarea dipolomaţiei cu o ameninţare credibilă de folosire a forţei”, iar

aceasta va fi pusă în practică prin intermediul Grupului de Contact. Conform

acestei strategii punctul central era reprezentat de organizarea unei conferiţe

de pace, care trebuia să se desfăşoare la castelul Rambouillet, din apropiere de

Paris, începând cu ziua de 6 februarie 1999. La această conferinţă urmau să

aibă loc negocieri separate, desfăşurate cu uşile închise, în care mediatorii

făceau naveta între delegaţii celor două tabere aflate în conflict[25]. „Părţile

aflate în conflict au fost de fapt invitate să semneze un acord pregătit în gardă,

sub supravegherea lui Albright, şi nu să negocieze”[26].

Statele membre NATO, împreună cu SUA, sub ameninţarea atacurilor

aeriene, dau un ultimatum de 2 săptămâni în care ambele părţi să ajungă la un

[

[

[

[

[

[

acord de pace. Acest acord propus de statele vestice, presupunea ca Miloşevici

să îşi retragă forţele pe care le trimisese în Kosovo, UCK să predea armele, iar

trupele NATO să intre în Kosovo şi să asigure climatul impus prin acordul de

pace pentru 3 ani, timp în care se va stabili viitorul provinciei.

Miloşevici a lipsit de la conferinţă, însă „s-a asigurat că personalităţi de

rangul episcopului ortodox al provinciei Kosovo, Artemije, care se bucura de

unanimă apreciere, să fie ţinut departe de Rambouillet” [27]. În urma conferinţei

de la Rambouillet, din cauza faptului că nu s-a ajuns la nici un acord între cele

două părţi aflate în conflict, ultimatumul a fost prelungit cu încă încă două

săptămâni.

Cea de-a doua conferinţă, desfăşurată acum la Paris, la Centrul de

Conferinţe Internaţionale, a avut loc la dat de 15 martie. Însă aici, a doua parte

a negocierilor degenerează. În timp ce albanezii par acum a fi gata să semneze

acordul de pace, Miloşevici refuză acest lucru, contestând partea militară a

planului şi repunând în discuţie unele din modalităţile sale politice. Pe teren,

armata sârbă desfăşoară cel de-al treilea corp de armată, alcătuit din 30.000 de

oameni şi unităţi  din forţe speciale şi din poliţie. Belgradul accentuează

represiunea, sfidând parcă bombardamentele promise[28].

Bill Clinton s-a hotărât să îl trmită la 22 martie pe Richard Holbrooke ca

emisar special la Belgrad, într-o ultimă încercare de a-l face pe Miloşevici să

semneze. Şi această ultimă încercare a eşuat, preşedintele sârb acuzându-l pe

preşedintele american că „stă de aceeaşi parte a mesei cu albanezii” şi că nu

poate accepta inevitabilul final care se va propune după cei trei ani de

„ocupaţie”. Acest lucru însemna că NATO avea acum „undă verde” pentru

iniţierea bombardamentului. Motivarea iniţierii acestui bombardament a fost

stoparea purificării etnice şi a uciderii albanezilor din Kosovo. Aşteptările

statelor vestice erau că Serbia va capitula şi că va accepta să semneze tratatul

de la Rambouillet[29].

La data de 23 martie secretarul general al NATO a dat undă verde

declanşării operaţiunilor aeriene asupra ţintelor militare aflate pe teritoriul

controlat de Miloşevici. Ostilitatea lui Miloşevici de a negocia la Rambouillet a

permis NATO să argumenteze că a epuizat toate opţiunile diplomatice.

[

[

[

Cu toate că nu s-a ajuns la nici un compromis cu Miloşevici în privinţa

regiunii Kosovo, comunitatea internaţională şi-a menţinut angajamentul privind

o reglementare politică a chestiunii Kosovo în interiorul cadrului politic oferit de

Republica Federală Iugoslavia. Cu timpul, Grupul de Contact a ajuns la concluzia

că singura soluţie viabilă pentru oprirea conflictului este folosirea forţei. Cu

toate acestea, separarea totală a regiunii Kosovo punea o serie de probleme

comunităţii internaţionale; era foarte probabil ca sudul Balcanilor să devină din

nou instabil, iar ca Bosnia şi Croaţia să se revolte împotriva acordului impus la

Dayton[30].

Atacurile aeriene ale NATO au început pe 24 martie la ora 20:00 GMT,

fiind lovite 40 de ţinte în Serbia şi Muntenegru, aceste ţinte constând în principal

în sisteme de apărare antiaeriană şi instalaţii similare, la operaţiuni participând

13 ţări membre ale NATO. Alianţa avea cinci obiective specifice pe care dorea să

le realizeze şi anume :

        „o oprire verificabilă a tuturor acţiunilor militare sârbe şi una imediată a

violenţelor şi opresiunii;

        retragerea tuturor forţelor sârbe militare, de poliţie şi paramilitare;

        staţionarea unei forţe militare internaţionale în Kosovo;

        revenirea necondiţionată şi în siguranţă a tutror refugiaţilor şi a persoanelor

strămutate şi asigurarea accesului nerestricţionat al organizaţiilor umanitare;

        asigurări credibile în privinţa unei cooperări în sensul ajungerii la o

reglementare politică pe baza acordurilor de la Rambouillet”[31].

La câteva zile după începerea bombardamentelor NATO, în momentul în

care devenise clar că Miloşevici nu avea de gând să se supună prea uşor

cerinţelor emise de către Alianţa NATO, contrar asigurărilor date de către

serviciile de informaţii amricane, Brzezinski scria un îndemn provocator. Chema

la angajarea unei campanii aeriene tactice, pe lângă bombardamentul strategic;

la înarmarea UCK; la angajarea trupelor la sol, dacă cele două măsuri anterioare

se dovedeau a fi insuficiente; şi în sfârşit, la pronunţarea în favoarea

independenţei provinciei Kosovo, dacă Miloşevici nu era răsturnat[32].

Primele atacuri asupra populaţiei albaneze au început încă de la data de

20 martie, după plecarea Misiunii de Verificare din Kosovo (KVM). Oraşe şi sate

[

[

[

albaneze care nu aveau efectiv militar de susţinere au fost supuse unor atacuri

nediscriminate. Acest efort sistematic de deortare a albanezilor kosovari a fost

cunoscut sub numele de Operaţiunea Potcoava. Această operaţiune era pe

placul lui Miloşevici din mai multe motive, nu în ultimul rând ca urmare a

faptului că era greu să se facă diferenţa între luptătorii UCK şi albanezii civili.

După ce NATO a hotărât să înceapă atacurile aeriene asupra sârbilor

Operaţiunea Potcoava s-a intensificat : a început evacuarea la scară largă a

etnicilor albanezi din câteva oraşe. Crimele au fost mai limitate ca în Bosnia şi

au fost folosite „în principal pentru a provoca teamă în rândul etniciloralbanezi

pentru a-i determina să părăsească ţara”[33].

În trei săptămâni de la declanşarea bombardamentelor NATO, 525.787 de

refugiaţi din Kosovo s-au îndreptat către ţări vecine, potrivit UNHCR (Înaltul

Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi). Alte câteva sute de mii aveau

statutul de refugiaţi interni, în afara celor care fuses forţaţi să se ascundă în

păduri şi dealuri încă din 1998 şi în primele două luni ale anului 1999 [34]. Drama

albanezilor a continuat nopţi şi zile, în convoaiea ale disperării, surse ofocoale

NATO aproximând că la sfârşitul lunii mai 1999, peste 230.000 erau refugiaţi în

Macedonia, peste 430.000 în Albania, aproximativ 65.000 în Muntenegru şi

21.000 în Bosnia. Aproximativ 61.000 de refugiaţi au fost direcţionaţi în alte ţări

din apropiere, în timp ce în Kosovo se presupune că au rămas 600.000.

O parte din aceşti refugiaţi erau de fapt deportaţi la începutul

bombardamentelor. Spre sfârşit sârbii au schimbat tactica, reţinând trenuri sau

autobuze, grupate în apropierea graniţelor, pentru a le putea folosi, probabil,

drept scut uman la nevoie[35].

Sârbii doboară la 27 martie un aparat F – 117 A, faimosul „avion invizibil”,

iar la data de 31 martie, capturează trei soldaţi americani la frontiera cu

Macedonia, acestea fiind câteva din puţinele motive de mândrie patriotică.

La 6 aprilie, Miloşevici a anunţat că doreşte încetarea unilaterală a focului,

însă răspunsul NATO a fost diferit de cel al preşedintelui sârb, intensificându-şi

atacurile. Patru zile mai târziu, Miloşevici declară că o parte din armata şi poliţia

sârbă din Kosovo se va retrage, declarând că aceasta îşi îndepliniseră misiunile

avute împotriva secesioniştilor albanezi.

[

[

[

După trei săptămâni de intense bombardamente, operaţiunea NATO

împotriva Serbiei ajunsese, în mod vizibil, în impas. Epurarea etnică a provinciei

Kosovo luase o amploare fără precdent. Puterea lui Slobodan Miloşevici, care se

pretindea slăbită, era, din contră destul de puternică. „Spunând adevărul,

singura victorie avută de aliaţi a fost pe frontul ... mediatic : compasiunea

naturală pentru refugiaţii albanezi din Kosovo luase amploare pentru opinia

publică, cu diferite grade de la o ţară la alta”[36]. Este bine de evidemţiat faptul

că aceste bombardamente nu au fost autorizate de Consiliul de Securitate al

Naţiunilor Unite, „singurul organism abilitat de comunitatea naţiunilor să decidă

războiul şi pacea”[37].

H. Kissinger, spunea într-un articol publicat în Newsweek, la data de 21

iunie 1999 – articolul se intitulează „As the Cheers Fade” – că „forţele NATO au

intrat în Kosovo mai degrabă în baza unui mandat al ONU, decît a unui acord

între Belgrad şi Alianţa Atlantică. Provincia Kosovo este reprezentată în mod

explicit ca o parte a Iugoslaviei, deşi autonomă (punctul 5); integritatea

teritorială şi suveranitatea Iugoslaviei sunt afirmate (punctul 8). Clauza care

prevede organizarea unui referendum după trei ani a fost abandonată şi

insistenţa de la început pentru un control complet al NATO a fost atenuată într-o

oarecare măsură de o serie de mandate ale ONU şi de prezenţa forţelor

ruseşti”[38]. După eforturi îndelungate duse de către Rusia Şi Uniunea

Europeană, al 9 iunie 1999, s-a încheiat un acord tehnico – militar între NATO şi

Republica Federală Iugoslavia. „În ziua următoare, după ce a fost confirmat

faptul că forţele iugoslave încep să se retragă, NATO îşi anunţa suspendarea

campaniei aeriene"[39].

La data de 10 iunie 1999, Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite

adoptă rezoluţia 1244, care „salută aderarea Republicii Federale Iugoslavia la

principiile de aplicare a unei soluţii politice, inclusiv încetarea violenţelor, o

retragere rapidă a forţelor sale militare, paramilitare şi de poliţie şi desfăşurarea

[

[

[

[

unei prezenţe internaţionale civile şi de securitate efectivă, cu participarea

substanţială a NATO”[40].

După 78 de zile de bombardamente, Belgradul acceptă ceea ce refuzase

vehement cu două luni în urmă la Paris. Rezultatul crizei constă în înfrângerea

Serbiei, temperată de menţinerea suveranităţii sale asupra provinciei Kosovo şi

de faptul că la Belgrad puterea nu este imediat îndepărtată[41].

Războiul din Kosovo a marcat o cotitură decisivă, în lumea de după

Războiul Rece, spre o nouă eră de tensiuni şi de confruntări între două coaliţii

internaţionale – de fapt, un nou Război Rece. Tranziţia între o eră şi alta nu a

durat nici măcar 10 ani[42].

Istoricul sârb Dušan T. Bataković explică faptul că „în locul argumentelor

istorice, astăzi se insistă asupra argumentelor economice şi politice : provincia

Kosovo este deosebit de bogată în lignit şi în minereuri, de la zinc şi plumb pînă

la alte tipuri de neferoase, de o valoare inestimabilă pentru economia sârbă [...]

Trei opţiuni se configurau în faţa cercurilor oficiale din Serbia : a menţine, a

diviza sau a abandona Kosovo, ca să predomine, în final, opinia fermă că

această provincie nu poate fi ruptă din componenţa statală a Serbiei, spre a nu

oferi un exemplu celorlalte minorităţi de a emite pretenţii asemănătoare”[43].

[

[

[

[

Bibliografie :

I.                  Site-uri :

http://www.nato.int/cps/en/natolive/index.htm

http://www.monde-diplomatique.fr/

http://www.un.org/en/

II.               Lucrări de specialitate :

        Bataković T. Dušan, Cronica de la Kosovo, Editura Biblioteca Bucureştilor,

Bucureşti, 1999.

        Bieber Florian; Daskalovski Židas, Understanding the war in Kosovo, Editura

Frank Cass, London, 2003.

        Daalder Ivo H.; O’Hanlon Michael E., Winning ugly : NATO’s War to Save Kosovo,

Editura Brookings Institution Press, Washington, 2000.

        Doder Dusko, Miloşevici, portretul unui tiran, Editura Bic All, Bucureşti, 2004.

        Dufour Jean – Louis, Crizele internaţionale. De la Beijing (1900) la Kosovo

(1999), Editura Corint, Bucureşti, 2002.

        Enache Camelia, Negocieri în Kosovo. Acordul de la Rambouillet (1998 – 1999),

Editura Lumen, Iaşi, 2008.

        Gallagher Tom, Balcanii în noul mileniu : în umbra războiului şi a păcii, Editura

Humanitas, Bucureşti, 2006.

        Gilbert Achcar, Noul Război Rece. Lumea după Kosovo, Editura Corint, Bucureşti,

2002.

        Howard Clark, Civil resistance in Kosovo, Editura Pluto Press, London, 2000.

        Judah Tim, Kosovo : War and Revenge, Editura Yale Universitz Press, New

Haven, 2000.

        Nardulli Bruce, et al.,  Disjointed War. Military operations in Kosovo, 1999,

Editura Rand Arroyo Center, 2002.

        Olaru Ştefan, Kosovo, văzut din umbra steagului albastru, Editura Arhip Art :

Artileria Română, Sibiu, 2007.