Academia de Poliţie “Alexandru Ioan Cuza”

Facultatea de Poliţie

Grupa 210

Prof. Îndrumător: Student:

Lector Univ. Drd Popa Daniel

Ion Iorga

Bucureşti,

2010

Preliminarii

Concurenţa este un element definitoriu al economiei de piaţă şi reprezintă motorul

dezvoltării economico-sociale.

În general prin concurenţă se înţelege o confruntare între tendinţe adverse, care

converg spre acelaşi scop. Prin concurenţă, în sens juridic se înţelege confruntarea dintre

agenţii economici cu activităţi similare sau asemănătoare, exercitate în domeniile

deschise pieţei pentru câştigarea şi conservarea clientelei, în scopul rentabilizării propriei

întreprinderi1.

Din punct de vedere economic, concurenţa, pentru a fi posibilă, presupune o piaţă

organizată pe baza următoarelor reguli: independenţa şi descentralizarea activităţii de

producţie, de distribuţie şi de consum, libertatea de iniţiativă fără constrângeri sau

limitări, de ordin administrativ şi proprietatea privată asupra unui procent semnificativ

din totalitatea mijloacelor de producţie.

Prin concurenţă neloială trebuie să se înţeleagă săvârşirea în domeniile deschise

competiţiei economice, a unor fapte contrare legii sau uzanţelor cinstite ale activităţii

comerciale, în scopul captării clientelei unor rivali de pe piaţa relevantă, producându-se

astfel prejudicii materiale şi/sau morale, prezente sau eventuale2. Concurenţa neloială nu

trebuie confundată cu activităţile pe care le poate desfăşura titularul unui drept de

proprietate industrială, cu practicile monopoliste, sau cu anumite măsuri ce se iau pentru

protecţia consumatorului.

Evoluţia reglementărilor privind concurenţa neloială în dreptul intern

Dacă vom face o incursiune în timp, vom observa faptul că, iniţial, faptele de

concurenţă erau supuse regimului juridic de drept comun al răspunderii delictuale

prevăzute în art. 998 C. civ. Mai târziu au fost adoptate acte normative specifice ca:

Legea din 17 martie 1884 asupra comerţului ambulant, Legea concurenţei neloiale din 18

mai 1932 şi Decretul pentru reglementarea şi controlul cartelurilor din 10 mai 1937

completat prin Legea din 26 septembrie 1939.

În anii regimului comunist nu a existat, practic, o legislaţie specifică în domeniul

concurenţei. Economia era bazată aproape exclusiv pe proprietatea statului asupra 1 O. Căpăţână, Dreptul Concurenţei Comerciale (concurenţa onestă), Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1992, p. 86;2 C. Voicu, Al. Boroi, Fl. Sandu, I. Molnar, M Gorunescu, S. Corlăţeanu, Dreptul penal al afacerilor, Ediţia a III-a, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006, pp. 445-446;

mijloacelor de producţie şi avea un caracter planificat. Această stare de fapt este firească

având în vedere că monopolul de stat în economie şi planificarea rigidă sunt prin definiţie

incompatibile cu libertatea pieţei şi concurenţa. Anumite reglementări erau prevăzute în

legislaţie dar acestea nu erau aplicabile decât în domeniul activităţilor de comerţ exterior.

După 1989, odată cu abolirea regimuli politic comunist s-au adoptat numeroase

reglementări cu incidenţă în sfera concurenţei.

În primul rând sunt dispoziţiile constituţionale referitoare la economie şi funcţiile

publice. În art. 135 din Constituţie se stabileşte că „economia României este o economie

de piaţă, iar statul trebuie să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale…”,

iar în art. 136 se prevede că „statul ocroteşte proprietatea care este publică sau privată”.

Tot în art. 136 paragraful 6 se stabileşte că „proprietatea privată este în condiţiile legii

inviolabilă”. La dispoziţiile constituţionale am putea adăuga reglementările cuprinse în

convenţiile internaţionale pe care România le-a ratificat, şi în tratatele constitutive ale

Uniunii Europene3.

Situaţia reglementărilor privind concurenţa neloială în dreptul comunitar

În ceea ce priveşte normele dreptului comunitar, Tratatul stabilind Comunitatea

Europeană4 prevede ca activitate esenţială a Comunităţii Europene crearea unui sistem

care să asigure un mediu concurenţial nedistorsionat în cadrul pieţei interne. În acest sens

art. 81 şi 82 din acelaşi tratat interzic înţelegerile şi practicile concertate care au ca obiect

sau efect restricţionarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa comunitară, precum şi

abuzurile de poziţie dominantă. Condiţia comună pentru a fi aplicabile aceste norme

comunitare este ca activităţile sau inactivităţile respective să afecteze comerţul între

statele membre. În cazul în care, spre exemplu, o înţelegere care are ca efect restrângerea

concurenţei într-un stat membru, dar nu aduce atingere comerţului cu alte state membre,

această situaţie va intra sub incidenţa reglementărilor naţionale în cauză, fără a fi

aplicabil art. 81 TCE5.

3 Ibidem, pp. 447-448;4 Art. 3 (g) din Tratatul stabilind Comunitatea Europeană (TCE), publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. C 325/24.12.2002, cu modificările şi completările aduse prin Tratatul de la Nisa, J. Of. nr. C 80/10.03.2001.5 Cu toate acestea, trebuie subliniat că interpretarea dată de Curtea Europeană de Justiţie art. 81 şi 82 este extinsă, sub incidenţa acestor prevederi intrând şi situaţii care aparent privesc numai un stat membru. Spre exemplu, portul Rotterdam a fost considerat piaţă relevantă geografic în înţelesul art. 82, şi, prin urmare abuzul de poziţie dominantă din această zonă poate afecta comerţul între statele membre.

Articolele 88 şi 89 TCE reglementează ajutorul de stat, iar art. 86 prevede norme

aplicabile agenţilor economici cu caracter public (ex. regii autonome, societăţi comerciale

la care participarea statului este majoritară, etc.), care sunt obligaţi să respecte regulile

specifice mediului concurenţial, având în vedere faptul că se află în situaţii speciale,

privilegiate.

O caracteristică esenţială a dreptului comunitar, aşa cum a decis Curtea

Europeană de Justiţie este supremaţia acestuia. Materia concurenţei reprezintă un

domeniu în care Comunitatea are „competenţă exclusivă”. Prin urmare, în domeniul

concurenţei, statele membre nu pot legifera decât în măsura în care transpun sau aplică

dreptul comunitar sau în domeniile încă nereglementate la nivel comunitar (ex.

concurenţa neloială, activităţi care nu intră sub incidenţa art. 81-89 TCE). O dată ce

Comunitatea, prin instituţiile sale a acţionat, reglementând anumite raporturi juridice,

statele membre sunt obligate, potrivit Tratatului6, pe de o parte să se abţină de la orice

acţiune de natură a aduce atingere realizării obiectivelor stabilite de Tratat, iar pe de altă

parte să aducă la îndeplinire obligaţiile stabilite de acesta.

În consecinţă normele de drept naţional al statelor membre, în materia

concurenţei, şi modul de aplicare a acestora nu trebuie să contravină celor comunitare şi

felului în care acestea sunt interpretate.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 11/1991, privind combaterea concurenţei neloiale7,

constituie concurenţă neloială orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea

industrială şi de comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor, precum şi de

efectuare a prestărilor de servicii.

Ca sub-ramură a dreptului concurenţei, dreptul concurenţei neloiale (ca şi dreptul

antimonopol, de altfel) îşi justifică autonomia datorită promovării unui scop de ordine

publică economică, şi anume păstrarea jocului liber al concurenţei. Din această

perspectivă, el se deosebeşte de dreptul civil, deoarece conduce la înlăturarea (sau

trecerea lor pe un plan secund) unor principii de bază ale acestuia (libertatea

consimtământului părţilor, anularea sau modificarea în urma intervenţiei autorităţilor

statului a unor clauze licite prin obiect şi cauză la data încheierii lor, dar devenite ulterior

6 Articolul 10 TCE;7 Publicată în Monitorul Oficial nr. 24 din 30 ianuarie 1991, modificată şi completată de Legea nr. 21/1996 şi Legea nr. 298/2001;

ilicite datorita modificării condiţiile economice în raport cu cele iniţiale), atunci când

libertatea concurenţei apare ameninţată prin executarea unui contract. Se poate afirma

astfel că dreptul concurenţei, ca drept special în raport cu dreptul civil, promovează o

nouă ordine publică economică, care se adaugă ordinii publice tradiţionale.

În ceea ce priveşte clientela, nu există un drept exclusiv al comerciantului asupra

propriei clientele. Atragerea acestei clientele de către un alt comerciant este licită atât

timp cât ea nu este acompaniată de acte de concurenţă neloială. Deturnarea clientelei este

până la un punct un rezultat al jocului cererii şi ofertei, dar libertatea concurenţei nu poate

fi fără limite. Libertatea concurenţei este un corolar al libertăţii comerţului. Libertatea

comerţului este o libertate fundamentală, care trebuie însă exercitată cu respectarea

libertăţii altora. În lipsa oricărui control, ar putea să apară şi să dezvolte practici contrare

uzanţelor comerciale cinstite, câştigătorul luptei de concurenţă nefiind cel mai bun, dar

fiind în mod cert lipsit de scrupule. Cu alte cuvinte, prejudiciul concurenţial (transferul

clientelei de la un agent economic la altul) este licit, dar numai dacă sunt respectate

uzanţele comerciale loiale.

Referitor la libertatea comertului, aceasta implică libertatea preţului. Astfel, un

comerciant nu savârşeşte un act de concurenţă neloială atât timp cât vinde produsele sale

la un preţ inferior celui al concurenţilor, cu condiţia ca acest preţ să nu fie derizoriu sau

contrar uzanţelor comerţului.

Răspunderea juridică pentru faptele de concurenţă neloială

1) Răspunderea civilă

Potrivit art. 3 din Legea nr. 11/1991 faptele de concurenţă neloială atrag

răspunderea civilă în condiţiile acestei legi. Comerciantul care săvârşeşte un act de

concurenţă neloială va fi obligat să înceteze sau să înlăture actul şi după caz să plătească

despăgubiri pentru daunele pricinuite. În măsura în care actele sau faptele de concurenţă

neloială constituie contravenţii sau infracţiuni şi au cauzat daune patrimoniale sau

morale, cel prejudiciat este în drept să se adreseze instanţei competente cu acţiune în

răspundere civilă delictuală. Când fapta a fost săvârşită de un salariat în exercitarea

atribuţiilor de serviciu, comerciantul răspunde solidar cu salariatul, cu excepţia situaţiei

în care dovedeşte că potrivit uzanţelor nu putea împiedica fapta.

Soluţionarea acţiunilor civile în materia concurenţei neloiale este de competenţa

tribunalului locului săvârşirii faptei sau în a cărei rază teritorială se află sediul pârâtului

sau inculpatului. În lipsa unui sediu este competent tribunalul de la domiciliul pârâtului

sau inculpatului.

Dreptul la acţiune civilă se prescrie în termen de 1 an de la data la care păgubitul

a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu

de 3 ani de la săvârşirea faptei.

2) Răspunderea contravenţională

Conform art. 4 din Legea nr. 11/1991 următoarele fapte constituie contravenţii,

dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât sa fie considerate, potrivit legii penale,

infracţiuni:

a) oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent ori

acceptarea unei asemenea oferte;

b) divulgarea, achiziţionarea sau folosirea unui secret comercial de către un comerciant

sau un salariat al acestuia, fără consimţământul deţinătorului legitim al respectivului

secret comercial şi într-un mod contrar uzanţelor comerciale cinstite;

c) încheierea de contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau

executarea unor prestaţii în mod avantajos, cu condiţia aducerii de către client a altor

cumpărători cu care comerciantul ar urma să încheie contracte asemănătoare;

d) comunicarea sau răspândirea în public de către un comerciant de afirmaţii asupra

întreprinderii sale sau activităţii acesteia, menite să inducă în eroare şi să îi creeze o

situaţie de favoare în dauna unor concurenţi;

e) comunicarea, chiar făcută confidenţial, sau răspândirea de către un comerciant de

afirmaţii mincinoase asupra unui concurent sau asupra mărfurilor/serviciilor sale,

afirmaţii de natură să dăuneze bunului mers al întreprinderii concurente;

f) oferirea, promiterea sau acordarea - mijlocit sau nemijlocit - de daruri ori alte avantaje

salariatului unui comerciant sau reprezentanţilor acestuia, pentru ca prin purtare neloială

să poată afla procedeele sale industriale, pentru a cunoaşte sau a folosi clientela sa ori

pentru a obţine alt folos pentru sine ori pentru altă persoană în dauna unui concurent;

g) deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această

clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant;

h) concedierea sau atragerea unor salariaţi ai unui comerciant în scopul înfiinţării unei

societăţi concurente care să capteze clienţii acelui comerciant sau angajarea salariaţilor

unui comerciant în scopul dezorganizării activităţii sale.

Contravenţiile prevăzute la lit. a)-c) se sancţionează cu amendă de la 10.000.000

lei la 100.000.000 lei, iar cele prevăzute la lit. d)-h), cu amendă de la 15.000.000 lei la

150.000.000 lei. Actualizarea cuantumului amenzilor se face prin hotărâre a Guvernului,

în funcţie de rata inflaţiei. Sancţiunea poate fi aplicată şi persoanelor juridice.

Contravenţiile se constată, la sesizarea părţii vătămate, a camerelor de comerţ şi industrie

sau din oficiu, de către personalul de control împuternicit in acest scop de Oficiul

Concurentei, care aplică şi amenda.

3) Răspunderea penală

Infracțiunile privind combaterea concurenței neloiale sunt prevăzute în Legea nr.

11/1991, modificată și republicată, în art.5:

Art. 5. - Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu

amendă de la 25.000.000 lei la 50.000.000 lei:

a) folosirea unei firme, invenţii, mărci, indicaţii geografice, unui desen sau model

industrial, unor topografii ale unui circuit integrat, unei embleme sau unui ambalaj de

natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant;

b) punerea în circulaţie de mărfuri contrafăcute şi/sau pirat, a căror comercializare aduce

atingere titularului mărcii şi induce în eroare consumatorul asupra calităţii

produsului/serviciului;

c) folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări a căror obţinere a

necesitat un efort considerabil sau a altor informaţii secrete în legătură cu acestea,

transmise autorităţilor competente în scopul obţinerii autorizaţiilor de comercializare a

produselor farmaceutice sau a produselor chimice destinate agriculturii, care conţin

compuşi chimici noi;

d) divulgarea unor informaţii prevăzute la lit. c), cu excepţia situaţiilor în care

dezvăluirea acestor informaţii este necesară pentru protecţia publicului sau cu excepţia

cazului în care s-au luat măsuri pentru a se asigura că informaţiile sunt protejate contra

exploatării neloiale în comerţ, dacă aceste informaţii provin de la autorităţile competente;

e) divulgarea, achiziţionarea sau utilizarea secretului comercial de către terţi, fără

consimţământul deţinătorului său legitim, ca rezultat al unei acţiuni de spionaj comercial

sau industrial;

f) divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de către persoane aparţinând autorităţilor

publice, precum şi de către persoane împuternicite de deţinătorii legitimi ai acestor

secrete pentru a-i reprezenta în faţa autorităţilor publice;

g) producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea spre vânzare sau

vânzarea unor mărfuri/servicii purtând menţiuni false privind brevetele de invenţii,

mărcile, indicaţiile geografice, desenele sau modelele industriale, tipografiile de circuite

integrate, alte tipuri de proprietate intelectuală cum ar fi aspectul exterior al firmei,

designul vitrinelor sau cel vestimentar al personalului, mijloacele publicitare şi altele

asemenea, originea şi caracteristicile mărfurilor, precum şi cu privire la numele

producătorului sau al comerciantului, în scopul de a-i induce în eroare pe ceilalţi

comercianţi şi pe beneficiari.

Prin menţiuni false asupra originii mărfurilor, în sensul alin. 1 lit. g), se înţeleg

orice indicaţii de natură a face să se creadă că mărfurile au fost produse într-o anumită

localitate, într-un anumit teritoriu sau într-un anumit stat. Nu se socoteşte menţiune falsă

asupra originii mărfurilor denumirea unui produs al cărui nume a devenit generic şi

indică în comerţ numai natura lui, în afară de cazul în care denumirea este însoţită de o

menţiune care ar putea face să se creadă că are acea origine."

Confuzia este una dintre cele mai vechi şi mai frecvente fapte de concurenţă

neloială. Prezintă cea mai mare frecvenţă în sistemul nostru şi cunoaşte sancţiunile cele

mai severe (în L 11/ 1991, aceste fapte sunt considerate infracţiuni). Concurenţa loială

obligă un comerciant să îşi identifice produsele. Dar, el nu poate utiliza mijloace de

identificare care să creeze confuzie în rândul clientelei între întreprinderile concurente

sau între produsele acestora. Ca regulă generală, confuzia rezultă din imitarea semnelor

de identificare în jurul cărora se raliază clientela (nume comercial, emblemă, publicitate)

sau din imitarea produselor concurente. Nu este necesar să existe intenţie pentru a exista

confuzie, ea poate să se bazeze numai pe confuzie sau neglijenţă (ca element volitiv al

faptei de concurenţă neloială sub forma confuziei). De asemenea, nu întotdeauna este

necesară imitaţia, este suficientă şi o simplă asemănare pentru a avea confuzie. Pentru a

exista concurenţă neloială sub forma confuziei, este necesar ca autorul şi victima să se

afle în concurenţă directă, adresându-se aceleaşi clientele comune. Pentru a determina

dacă există confuzie, judecătorul va avea drept standard un client –standard, cu o

vigilenţă şi atenţie medii.

Ca definiţie, confuzia este un act de concurenţă neloială ce constă în disimularea

credibila a propriei activităţi a autorului sub aparenţa unor semne distinctive fie ale

concurentului lezat, fie ale unui colectiv bine determinat de concurenţi.

Elementele definitorii ale confuziei:

a) material – constă în crearea artificială de identitate sau de similitudine cu

concurentul lezat prin diverse instrumente (imitație, falsificare, inducere în eroare). O

simplă asemănare între subiectul activ și cel pasiv al raportului de concurență nu este

suficientă dacă asemănarea este datorată naturii produsului/ serviciului în cauză;

b) intențional – credibilitatea confuziei în mintea clientului (“clientul să se fi putut

înșela”).

Clasificări ale confuziei:

a) după formă:

- similitudini (confuzie imitativă) – elementul material constă în imitarea/ falsificarea

elementelor de identificare a concurentului. Ex. imitarea servilă a aranjamentului unei

vitrine apropiate de către un concurent, casete audio “pirat”, etc.

- ratasare parazitara (confuzie relaționistă) – elmentul material constă în exploatarea de

către autorul confuziei a popularității concurentului lezat prin referire abuzivă la acesta

sau la produsele/ serviciile sale. Este o forma de confuzie insidioasă, ea dă impresia

existenței unei legături între cei doi concurenți.

b) după obiect:

- imitarea sau falsificarea semnelor distinctive folosite în raportul de concurență (mărci,

embleme, nume comerciale, etc.) – cele prevăzute în art. 5 alin.2 si 3 din L 11/ 1991.

Cât privește imitarea emblemei, ea poate face obiectul confuziei dacă denumirea

este specifică și nu generică. Din acest punct de vedere, prioritatea de folosință asigură

dreptul unui comerciant de a împiedica alt comerciant să folosească aceeași emblemă

pentru un comerț asemănător.

În funcție de natura comerțului și notorietatea emblemei, protecția se poate întinde

asupra unui cartier sau oraș sau pe întreg teritoriul național. Există concurență neloială

numai dacă utilizarea emblemei creează confuzie între două întreprinderi de același gen,

adresându-se aceleiași categorii de clienți. Asemănarea trebuie să fie suficientă (dacă nu

este pur și simplu o reproducere) pentru a antrena confuzia unui client mediu. Dacă

emblema este însa notorie, atunci imitarea ei poate fi sancționată în concurență neloială în

lipsa unei clientele comune, însa nu pentru confuzie, ci pentru ratasare parazitară (așa

cum este ea denumită în dreptul francez).

Conform unei hotărâri a Curții de apel Galați, fapta de punere în circulație a

mărfurilor contrafăcute constituie infracțiunea prevăzută de art. 5 alin. 1 lit. b din Legea

nr. 11/1991 numai dacă comercializarea unor astfel de mărfuri întrunește cumulativ două

condiții și anume:

atingerea titularului mărcii și

inducerea în eroare a consumatorilor asupra produsului sau serviciului.

Fapta inculpaților care au oferit spre vânzare mărfuri contrafăcute, purtând mărci

identice cu mărci înregistrate, întrunește doar prima condiție prevăzută de textul

incriminator, în sensul că aduce atingere titularilor mărcilor; nu este întrunită însă cea de-

a doua condiție, privind inducerea în eroare a consumatorilor asupra produselor, atât timp

cât din probele administrate nu rezultă că inculpații ar fi prezentat bunurile în discuție ca

fiind originale (Curtea de Apel Galați, secția penalã, Decizia nr. 25/A din 07.02. 2008)8.

Denigrarea sau afirmațiile mincionoase

Legea 11/ 1991 nu folosește expresia de “denigrare”, ci pe acea de “afirmații

mincinoase”. În Legea 11/91 sunt fapte de denigrare cele descrise în art. 4 lit. g.

Definiție – fapt de concurență neloială ce constă în răspândirea de către un agent

economic, în public, de afirmații depreciative sau comparative contra reputației pe piața

agentului economic lezat, în scop de discreditare a acestuia (discreditarea privește

reputația agentului economic lezat și/sau produsele sale). Trebuie însă facută diferențiere

8http://www.osim.ro/publicatii/editura/TOATE%20MATERIALELE/BULETIN%20DE%20JURISPRUDENTA%20ONLINE/01_MARCI/PENAL/Partea%20speciala/infract_priv_marcile_infract_conc_neloai.pdf

între denigrare și critică sau între denigrare și informare. Critica este permisă dacă este

obiectivă, neutră și dacă nu este făcută în scopul de a promova interesele unui concurent

în dauna concurentului criticat. Există un drept la liberă critică, ce trebuie însa exercitat

în anumite limite. Informarea în schimb trebuie să fie obiectivă, în scopul de a asigura

transparența pieței. Informarea se realizează în principal sub forma testărilor de mărfuri.

Dezorganizarea producției sau a întreprinderii concurente – conține un

conglomerat de fapte care au aceeași finalitate: organizarea internă a agentului economic

lezat este afectată datorită mijloacelor neoneste folosite de concurentul agresor. Prin

asemenea fapte se intervine în modul de funcționare a întreprinderii comerciale a

concurentului lezat fară permisiune agentului economic lezat, ceea ce reprezintă o

încalcare a libertății comerciale a concurentului lezat.

Acapararea agresivă a clintelei - alt conglomerat de fapte prin care se depășesc

limitele normale ale raportului juridic de concurență. De data aceasta, “atacul” nu se mai

desfasoară direct împotriva concurentului lezat, ci împotriva clientelei acestuia (ținta

directă este clientela. La celelalte categorii de fapte de concurență neloială, clientela era

ținta indirectă). Multe din aceste fapte sunt considerate ca agresiuni și împotriva

consumatorilor, fiind sancționate ca atare (cf. O.G. 21/1992, modificat prin O.G.

58/2000).

În ceea ce privește competența de judecată a acestor infracțiuni, potrivit art.7 din

legea 11/1991, tribunalului locului săvârșirii faptei sau în a cărei rază teritorială se

găsește sediul pârâtului sau autorului faptei, în general.

În lipsa unui sediu, competența revine tribunalului domiciliului pârâtului sau

autorului faptei. Art.13 din lege dispune că aceste dispoziții se vor completa cu cele din

C.P.C. și C.P.P.

Legea se aplică, potrivit art.14 și străinilor care săvârșesc acte de concurentă

neloială pe teritoriul României.

Ori de cate ori fapta de concurenșă neloială constituie infracțiune, cel vătămat va

putea promova acțiunea în reparațiune, fie la instanța civilă competentă, fie constituindu-

se parte civila în procesul penal. Instanta mai înainte sesizată, va suspenda acțiunea civilă

până la pronunțarea instanței sesizate, cu judecarea infracțiunii de concurență neloială

(art.19, al.2, C.P.P).

Dacă cel vătămat a ales instanța penală el nu va putea sesiza instanța civilă cu o

acțiune în concurență neloială decât în următoarele cazuri potrivit art.20 C.P.P:

a. când prin hotărârea ramasă definitivă instanța penală a lăsat nesoluționată

acțiunea civilă;

b. când acțiunea civilă a fost exercitată din oficiu, iar paguba nu a fost

integral reparată atunci pentru diferență va putea fi promovată o nouă

actiune;

c. când paguba s-a născut ori s-a descoperit după pronunțarea hotărârii de

către instanța penală.

Dacă instanța penală judecă și acțiunea civilă, în cadrul procesului penal, ea va

putea pronunța următoarele soluții:

a. în cazul condamnării, achitării sau încetării procesului penal, instanța

poate soluționa și acțiunea civilă sau poate dispune rejudecarea separată;

b. în cazul în care pronunță achitarea pentru lipsa unuia dintre elementele

constitutive ale infracțiunii sau existența unei cauze care înlatură

caracterul penal al faptei, instanța poate obliga la repararea daunelor

conform legii civile;

c. dacă pronunță achitarea pentru că fapta nu este prevazută de legea penală,

ori încetarea procesului penal pentru că lipsește una dintre condițiile

prevpzute de lege, instanța penalp nu soluționeazp acțiunea civilp, iar cel

păgubit se poate adresa cu o acțiune separată instanței civile.

Dovada concurenței neloiale poate fi făcuta prin orice mijloc de probă admis de

lege. Sarcina probei revine reclamantului, conform regulii înscrise în art 116 C.civ.

Potrivit art.12 din legea nr.11/1991, dreptul la acțiune în concurența neloială se

prescrie în termen de 1 an de la data la care cel lezat a cunoscut sau trebuia să cunoască

dauna și pe cel care a cauzat-o, însa nu mai tarziu de 3 ani de la data sancționarii faptei.

Și prejudiciul moral va fi supus reparației, conform art.9 din legea nr.11/1991.

Așa cum prevede art.6 din legea nr.11/1991, cel care a săvârsit un act de

concurentă neloială va putea fi obligat la încetarea actului și înlăturarea efectelor

acestuia, independent de repararea daunelor pricinuite. Pentru luarea unor măsuri urgente,

acțiunea poate fi promovaăa in condițiile ordonanței prezidențiale, conform art.581-582

C.P.C așa cum prevede art.9 din legea nr.11/1991.

Pronunțând condamnarea sau admiterea acțiunii civile, instanța poate dispune

publicarea hotărarii în presă, pe cheltuiala autorului actului de concurență neloială,

conform art.11 din legea nr.11/1991.

Independent de acțiunea în concurență, atingerile aduse numelui comercial,

denumirii, reputației, ca drepturi personale nepatrimoniale, lasă celui vătămat deschisă

calea acțiunii întemeiata pe dispozitiile art.54 din Decretul nr.31/1954. Astfel, cel

vătămat, poate cere ca instanța să oblige pe autor la încetarea faptei, iar în caz de refuz

să-l oblige la plata unei amenzi către stat pentru fiecare zi de întarziere. Instanța poate

dispune orice măsuri menite să ducă la restabilirea dreptului încalcat.

Consiliul Concurenţei

Consiliul Concurentei a fost infiintat prin Legea concurentei nr. 21/1996,

modificata si completata prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 121/2003.

Consiliul Concurentei reprezinta România în relatiile cu organizatiile si institutiile

internationale de profil si coopereaza cu autoritatile de concurenta comunitare si

extracomunitare. Ca urmare, Consiliul Concurentei a fost desemnat de Guvernul

României sa coordoneze negocierea Capitolului 6 "Politica concurentei" în procesul de

aderare a României la Uniunea Europeana.

Rolul Consiliului Concurentei în calitate de autoritate administrativa autonoma

are doua dimensiuni: una corectiva privind restabilirea si mentinerea un mediu competitiv

normal, iar cealalta, dimensiunea preventiva de monitorizare a pietelor si supravegherea

actorilor pe aceste piete.

În conformitate cu prevederile Legii concurentei, Consiliul Concurentei are drept

scop protejarea si stimularea concurentei pentru asigurarea unui mediu concurential

normal , in vederea promovarii intereselor consumatorilor.

Componenţă

Consiliul Concurentei este format din 7 membri: un presedinte (a carui functie

este asimilata celei de ministru), 2 vicepresedinti ( a caror functie este asimilata celei de

secretar de stat) si 4 consilieri de concurenta (a caror functie este asimilata celei de

subsecretar de stat). Membrii Consiliului Concurentei sunt numiti în functie de catre

Presedintele României, la propunerea Guvernului. Durata mandatului membrilor

Consiliului Concurentei este de 5 ani, acestia putând fi reinvestiti de cel mult inca o data

(în urma modificarii Legii concurentei nr. 21/1996, un vicepresedinte si doi consilieri de

concurenta au mandat de 2 ani si jumatate numai la numirea primului plen).

Calitatea de membru al Consiliului Concurentei este incompatibila cu exercitarea

oricarei alte activitati profesionale sau de consultanta, cu participarea la conducerea sau

administrareae unor entitati publice ori private sau cu detinerea de functii sau demnitati

publice, cu exceptia activitatii didactice din învatamântul superior.

Membrii plenului Consiliului Concurentei nu pot fi desemnati experti sau arbitri,

nici de parti si nici de instanta judecatoreasca sau de catre o alta institutie. Membrii

plenului Consiliului Concurentei nu reprezinta autoritatea care i-a numit si sunt

independenti în luarea deciziilor.

Membrii Consiliului Concurentei si inspectorii de concurenta nu pot face parte

din partide sau alte formatiuni politice.

Inspectorii de concurenta din cadrul Consiliului Concurentei, cu exceptia

debutantilor, au fost abilitati, prin lege, cu puteri speciale de inspectie pentru investigarea

incalcarii prevederilor Legii concurentei nr. 21/1996, cu modificarile si completarile

ulterioare si ale Legii nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, cu modificarile si completarile

ulterioare.

Consiliul Concurentei îsi desfasoara activitatea si delibereaza în plen si în comisii.

Fiecare comisie este formata din 2 consilieri de concurenta în componenta stabilita de

presedintele Consiliului Concurentei, pentru fiecare caz în parte, si este condusa de catre

un vicepresedinte al Consiliului Concurentei.

Presedintele Consiliului Concurentei ordona efectuarea de investigatii si

desemneaza raportorul pentru fiecare investigatie.

Consiliul Concurentei examineaza în plen:

o rapoartele de investigatie, cu eventualele obiectii formulate la acestea, si decide

asupra masurilor de luat;

o autorizarea concentrarilor economice;

o  sesizarea instantelor judecatoresti în aplicarea prevederilor Legii concurentei;

o punctele de vedere, recomandarile si avizele de formulat în aplicarea dispozitiilor

Legii concurentei;

o categoriile de întelegeri, decizii de asociere si practici concertate propuse pentru

exceptare;

o  proiectele de reglementari propuse spre adoptare;

o  raportul anual asupra situatiei concurentei;

o  analiza incalcarii prevederilor "

în formatiunile deliberative fiecare membru dispune de un vot; în caz de egalitate de

voturi, solutia votata de presedinte prevaleaza.

Structura organizatorica si de personal, precum si procedurile de functionare ale

Consiliului Concurentei sunt stabilite prin Regulamentul de organizare, functionare si

procedura al Consiliului Concurentei.

Consiliul Concurentei îsi întocmeste proiectul de buget propriu, care se prevede

distinct în bugetul de stat.

Atribuţii

Consiliul Concurentei are urmatoarele atributii in domeniul concurentei:

o ia decizii pentru cazurile de incalcare a prevederilor Legii concurentei; certifica,

la cererea agentilor economici sau a asociatiilor de agenti economici pe baza

investigatiilor efectuate si pe baza dovezilor prezentate, ca nu exista temei pentru

interventia sa în conformitate cu prevederile Legii concurentei;

o ia decizii de acordare a dispenselor de exceptari individuale de întelegeri, decizii

luate de asociatiile de agenti economici sau practici concertate, precum si decizii in

cazurile de concentrari economice; asigura aplicarea efectiva a deciziilor proprii;

o efectueaza, din proprie initiativa, investigatii utile pentru cunoasterea pietei;

sesizeaza Guvernul asupra existentei unei situatii de monopol sau a altor cazuri care cad

sub incidenta legii si propune luarea masurilor considerate necesare pentru remedierea

disfunctionalitatilor constatate;

o sesizeaza instantele judecatoresti asupra cazurilor în care acestea sunt competente;

urmareste aplicarea dispozitiilor legale si a altor acte normative incidente în domeniul de

reglementare al Legii concurentei;

o sesizeaza Guvernului cazurile de imixtiune a organelor administratiei publice

centrale si locale în aplicarea Legii concurentei;

o emite aviz conform pentru proiectele de acte normative care pot avea impact

anticoncurential si propune modificarea acelora care au un asemenea efect;

o face recomandari Guvernului si organelor administratiei publice locale pentru

adoptarea de masuri care sa faciliteze dezvoltarea pietei si a concurentei;

o propune Guvernului si organelor administratiei publice locale luarea de masuri

disciplinare împotriva personalului din subordinea acestora, în cazul în care acesta nu

respecta dispozitiile obligatorii ale Consiliului Concurentei; realizeaza studii si

întocmeste rapoarte privind domeniul sau de activitate si furnizeaza Guvernului,

publicului si organizatiilor internationale specializate informatii privind aceasta activitate;

o reprezinta România si promoveaza schimbul de informatii si de experienta în

relatiile cu organizatiile si institutiile internationale de profil si coopereaza cu autoritatile

de concurenta straine si comunitare;

o stabileste si aproba misiunea, strategia generala si programele de activitate ale

autoritatii de concurenta.

Consiliul Concurentei va comunica punctul sau de vedere asupra oricarui aspect

în domeniul politicii concurentiale, la cererea:

o Presedintelui României; comisiilor parlamentare, senatorilor si deputatilor;

organelor administratiei publice centrale si locale;

o organizatiilor profesionale, patronale si sindicale, incluzând printre acestea si

Camera de Comert si Industrie a României;

o organizatiilor pentru protectia consumatorilor; instantelor judecatoresti si

parchetelor.

Consiliul Concurentei întocmeste anual un raport privind activitatea sa si modul

în care agentii economici si autoritatile publice respecta regulile concurentei, potrivit

prezentei legi. Raportul se adopta în plenul Consiliului Concurentei si se da publicitatii.

In domeniul ajutorului de stat, Consiliul Concurentei indeplineste, poritiv

O.U.G nr.117/2006 o serie de atributii, printre care:

o emite avize pentru notificarile privind masurile de ajutor de stat, respectiv pentru

informarile privind masurile de ajutor de stat care intra in domeniul de aplicare al

exceptarilor pe categorii de la obligatia de notificare;

o reprezinta Romania in fata Comisiei Europene in procedurile comunitare privind

ajutorul de stat, ca punct de contact;

o este singura autoritate competenta sa transmita Comisiei Europene notificarile,

informarile, respectiv raportarile intocmite potrivit O.U.G nr.117/2006;

o acorda asistenta de specialitate in domeniul ajutorului de stat autoritatilor, altor

furnizori si beneficiarilor de ajutor de stat, inclusiv in procesul de elaborare a actelor

normative sau administrative prin care se instituie masuri de natura ajutorului de stat;

o informeaza autoritatile, furnizorii de ajutor de stat, beneficiarii cat si publicul cu

privire la reglementarile europene in domeniul ajutorului de stat, prin publicarea de

ghiduri, buletine lunare, materiale, sinteze legislative si de jurisprudenta si alte materiale

informative, precum si prin organizarea de mese rotunde, conferinte, si altele asemenea

o monitorizeaza ajutoarele de stat, in baza raportarilor, informatiilor si datelor

transmise de furnizori, care pot fi autoritati si alti furnizori de ajutor de stat;

o intocmeste si actualizeaza inventarul ajutoarelor de stat pe baza raportarilor,

datelor si informatiilor primite de la furnizori;

o organizeaza registrul ajutoarelor de stat si elaboreaza raportul anual al ajutoarelor

de stat acordate in Romania.

Bibliografie selectivă:

1. Constituția României;

2. Codul penal roman;

3. Codul de procedură penală;

4. Legea 11/1991;

5. Legea 21/1996;

6. Căpăţână, Octavian, Dreptul Concurenţei Comerciale (concurenţa

onestă), Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1992;

7. Voicu, Costică; Boroi,Alexandru; Sandu, Fl.; Molnar,I; Gorunescu, M;

Corlăţeanu, S, Dreptul penal al afacerilor, Ediţia a III-a, Ed. C.H.Beck,

Bucureşti, 2006;

8. http://www.consiliulconcurentei.ro;

9. http://www.osim.ro/publicatii/editura/TOATE%20MATERIALELE/

BULETIN%20DE%20JURISPRUDENTA%20ONLINE/01_MARCI/

PENAL/Partea%20speciala/infract_priv_marcile_infract_conc_neloai.pdf.