CONCURENŢA

STUDII ŞI CERCETĂRI PRIVIND PROTECŢIA CONCURENŢEI ECONOMICE

BULETINUL DIRECŢIEI DE MONITORIZARE TERITORIALĂ CONSILIUL CONCURENŢEI - ROMÂNIA

Anul III, Nr. 1-2 (5-6), septembrie 2008

CONCURENŢA Studii şi cercetări privind protecţia concurenţei economice Buletinul Direcţiei de Monitorizare Teritorială CONSILIUL CONCURENŢEI - ROMÂNIA Apare sub egida Consiliului Concurenţei - România Piaţa Presei Libere nr. 1, sector 1, 013701, Bucureşti, România e-mail: competition@consiliulconcurentei.ro Consiliul director

Alexe Gavrilă - secretar de stat, vicepreşedinte Ştefan Neagoe - subsecretar de stat, consilier de concurenţă Mihai Giugariu - subsecretar de stat, consilier de concurenţă Benedict Sârbu - subsecretar de stat, consilier de concurenţă Nandor Nemenyi - subsecretar de stat, consilier de concurenţă CONSILIUL CONCURENŢEI - ROMÂNIA Colegiul de redacţie

Gheorghe Rădulescu – director Daniel Dumitru Stan – inspector superior de concurenţă Ovidiu Felecan – inspector superior de concurenţă Claudiu Mosessohn – inspector de concurenţă CONSILIUL CONCURENŢEI - ROMÂNIA Ion Stegăroiu – decanul Facultăţii de Ştiinţe Economice Dan Ţop – şef catedră Drept Privat, Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice UNIVERSITATEA “VALAHIA” TÂRGOVIŞTE Redacţia

Piaţa Presei Libere nr. 1, sector 1, 013701, Bucureşti, România Consiliul Concurenţei Direcţia Monitorizare Teritorială e-mail: ovidiu.felecan@consiliulconcurentei.ro ISSN 1842 – 2705 Copyright©2008 Consiliul Concurenţei - România Editura Bibliotheca acreditată de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior (CNCSIS) cu avizul nr. 1142/30.06.2003, reacreditată 1 mai 2006; e-mail: biblioth@gmail.com; www.bibliotheca.ro

Opiniile exprimate în cuprinsul articolelor constituie păreri personale ale autorilor şi nu reprezintă în mod necesar punctele de vedere ale Consiliului Concurenţei.

CUPRINS

1. Nota redacţiei / 5

2. Teoria cererii, elasticităţii şi practica în domeniul protecţiei concurenţei (Prof. Dr. Gheorghe Oprescu – Preşedinte Consiliul Concurenţei România ) / 9

3. Extinderea Uniunii Europene (Dr. Vasile Şeclăman – Secretar general Consiliul Concurenţei România) / 19

4. Importanţa analizei economice temeinice pentru politica în domeniul concu-renţei

(Deborah Platt Majoras – Preşedinte, Comisia Federală pentru Comerţ, SUA.) / 27

5. Modalităţi de efectuare a inspecţiilor inopinate de către autorităţile de concu-renţă – teorie şi practică (I)

(Gheorghe Rădulescu – director Direcţia Monitorizare Teritorială; Daniel-Dumitru Stan – inspector de concurenţă superior, Consiliul Concurenţei - România) / 38

6. Normele generale care reglementează acordarea asistenţei financiare co-munitare în domeniul reţelelor transeuropene de transport şi energie

(Gheorghe Rădulescu – director; Claudiu Mosessohn – inspector de concurenţă, Direcţia Monitorizare Teritorială, Consiliul Concurenţei - România) / 46

7. Fondurile europene şi ajutorul de stat (Ciprian Pilan; Constantin Secure – inspectori de concurenţă, Inspectoratul

de Concurenţă Neamţ, Consiliul Concurenţei - România) / 51

8. O analiză economică a practicilor de ruinare şi de vânzare cu preţ redus (Anne Perrot – Vicepreşedinte, Consiliul Concurenţei - Franţa) / 77 9. Surplusul consumatorului ca standard adecvat pentru aplicarea regulilor

antitrust (Russell Pittman – Director Cercetare Economică şi Director – Asistenţă Teh-

nică Internaţională, Grupul de Analiză Economică, Divizia Antitrust, Departamen-tul de Justiţie al Statelor Unite) / 85

10. Despre politica agricolă comună a Uniunii Europene – o previziune con-

firmată a buletinului Direcţiei de Monitorizare Teritorială (Daniel-Dumitru Stan; Ovidiu Felecan – Inspectori de concurenţă superiori,

Direcţia Monitorizare Teritorială, Consiliul Concurenţei – România) / 96

11. Practica promovării culturii concurenţei în România (Claudiu Mosessohn – inspector de concurenţă; Dumitru Ene – director, Di-

recţia Monitorizare Teritorială, Consiliul Concurenţei – România) / 99

5

I. NOTA REDACŢIEI Autoevaluarea lucidă a stadiului actual în domeniul aplicării politicii

de concurenţă în România a evidenţiat faptul că au fost şi sunt depuse con-siderabile eforturi, cu rezultate notabile, şi în ceea ce priveşte aplicarea re-glementărilor de concurenţă dar şi referitor la „competition advocacy” ca obiectiv strategic prioritar (a se vedea „Promovarea culturii concurenţei, ve-dere dinspre România – Competition advocacy, an outlook from Romania, în Buletinul nostru, Anul I, nr. 2, 2006).

Sintagma de „competition advocacy” integrează acele activităţi ale autorităţilor de concurenţă care promovează concurenţa şi care, în general, ies din sfera obligaţiilor şi împuternicirilor legale ale acestora. În acest sens, promovarea concurenţei implică toate eforturile depuse de către autoritatea de profil în direcţia familiarizării şi/sau atragerii instituţiilor publice, siste-mului juridic, mediului universitar, mass-mediei, agenţilor economici şi pu-blicului larg cu avantajele unui mediu concurenţial şi/sau către sprijinirea autorităţii respective.

Domeniul teoretic şi aplicativ al politicilor concurenţiale sau, ceea ce am putea numi „ingineria modernă a protecţiei concurenţei economice” se constituie şi ca o deschidere deosebit de interesantă şi de mare viitor pentru cercetarea ştiinţifică universitară, pentru învăţământul superior din orice ţa-ră, inclusiv din România.

Mai mult, studii recente au indicat existenţa unor disfuncţionalităţi cu deosebire la interfaţa dintre autorităţile de concurenţă şi sistemul juridic; mai ales în contextul în care aprecierea independentă prin definiţie, şi efici-entă conform aşteptărilor, a deciziilor autorităţilor de concurenţă de către instanţele judecătoreşti, precum şi strânsa conlucrare între cele două sfere instituţionale în materie de aplicare privată a dreptului concurenţei sunt şi vor deveni aspecte tot mai importante ale politicilor comunitare şi naţionale.

În acest context este de remarcat faptul că, în România, o parte consi-derabilă a activităţii de promovare a concurenţei s-a desfăşurat şi se desfăşoa-ră prin intermediul unor substructuri speciale regionale ale Consiliului Concu-renţei, şi anume inspectoratele teritoriale de concurenţă. Antene avansate în

6

teritoriu ale autorităţii naţionale de concurenţă (a căror activitate a fost apreci-ată la modul superlativ de reprezentanţii tuturor autorităţilor de concurenţă care ne-au vizitat), implantate de multă vreme în centrele socio-economice naţionale, aceste substructuri formează nodurile unei reţele profesionale care asigură monitorizarea şi investigarea permanentă a mediului concurenţial de pe întreg teritoriul naţional precum şi aplicarea şi promovarea de largă supra-faţă şi în mare adâncime a politicii de concurenţă.

Astfel că lansarea în anul 2006 a revistei „Concurenţa – Studii şi cercetări privind protecţia concurenţei economice” (Competition survey - Studies and researches relating to economic competition), concepută ca un buletin (Journal) al Direcţiei Monitorizare Teritorială din cadrul Consili-ului Concurenţei din România a venit să materializeze o etapă de muncă asiduă şi să potenţeze o nouă deschidere, cu posibilităţi sporite pentru pro-movarea concurenţei.

Pentru viitor, revista îşi propune promovarea în continuare a acelor căi şi mijloace prin care să se permanentizeze contactele dintre autoritatea de concurenţă şi celelalte autorităţi şi instituţii publice, instanţele juridice, mediul universitar, mass-media de specialitate, dintre toţi cei interesaţi în problematica generoasă a protecţiei concurenţei economice, focalizându-se atenţia asupra aspectelor interpretabile şi pretabile unor abordări diferite, în aşa fel încât să se realizeze o cunoaştere exhaustivă a cât mai multor puncte de vedere şi, poate, convergenţa unor concluzii general valabile.

Stimaţi colegi, colaboratori şi viitori colaboratori din România, din celelalte State Membre ale Uniunii Europene, pre-

cum şi din alte ţări, funcţionari publici ai autorităţilor de concurenţă sau ai altor instituţii

şi autorităţi naţionale şi comunitare, magistraţi de la instanţele naţionale şi comunitare, universitari, avocaţi, ziarişti de specialitate, reprezentanţi ai unor asociaţii profesionale sau patronale, etc.,

oricine şi toţi cei care sunt familiarizaţi, sau care vor să se familiari-zeze şi care au ceva de spus în vastul domeniu interdisciplinar al protecţiei concurenţei economice,

sunteţi invitaţi pe această cale să ne transmiteţi studii/articole spre publicare în revista noastră (care se intenţionează să apară trimestrial).

Materialele selectate vor fi publicate pe cheltuiala noastră; numărul respectiv din revistă vă va fi transmis prin e-mail şi, de asemenea, un exem-plar pe suport hârtie prin poşta obişnuită (revista fiind accesibilă şi pe site-ul Consiliului Concurenţei din România – www.consiliulconcurentei.ro – pre-cum şi pe alte site-uri naţionale şi comunitare care vor fi comunicate).

7

Ne cerem scuze dar, deocamdată, datorită unei incapacităţi redacţio-nale momentane, solicităm colaboratorilor străini ca materialele transmise să fie scrise în engleză sau franceză (urmând ca noi să asigurăm şi o versiune în limba română); de asemenea, solicităm colaboratorilor din România să ne transmită şi versiunea materialului respectiv in limba engleză sau franceză.

Dacă aţi citit aceste rânduri, înseamnă că veţi citi revista noastră, iar a citi revista noastră, înseamnă a deveni colaborator. Vă aşteptăm!

Redacţia

9

TEORIA CERERII, ELASTICITĂŢII ŞI PRACTICA ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI CONCURENŢEI

Prof. dr. Gheorghe Oprescu Preşedinte - Consiliul Concurenţei România

În politica de protecţie a concurenţei, analiza cererii pentru un produs, a factorilor care o determină, precum şi a elasticităţii sale joacă un rol deo-sebit de important. De altfel, cererea este – alături de ofertă – una dintre condiţiile de bază care determină modul de structurare a pieţei1. Câteva elemente sunt definitorii în caracterizarea cererii pentru un produs: elastici-tatea acesteia la diferite niveluri de preţ; existenţa unor produse substituibile şi, implicit, elasticităţile încrucişate (adică, modificarea cantităţii cerute dintr-un produs determinată de modificarea preţului unui alt produs); ritmul de creştere şi variabilitatea sa de-a lungul timpului; metodele folosite de cumpărători pentru achiziţionarea produsului (acceptarea unor liste de pre-ţuri, oferte închise, negociere directă etc.); caracterul ciclic şi sezonier; ca-racteristicile de marketing ale produsului (respectiv, dacă este un produs uzual, în cazul căruia costurile implicate de obţinerea unor informaţii pri-vind preţurile produselor concurente sunt mai mari decât eventualele benefi-cii sau este un produs mai degrabă scump, de folosinţă îndelungată, unde astfel de beneficii ar fi posibil de obţinut şi ar fi semnificative).

În ceea ce priveşte oferta, condiţiile de bază includ: situarea geografi-că şi tipul de proprietate asupra materiilor prime; tipul de tehnologie folosită (care permite – de exemplu – o elasticitate mare de substituibilitate a inputurilor sau, dimpotrivă, una redusă); gradul de sindicalizare a mâinii de lucru; durabilitatea produsului; tipul de proces de producţie (dacă se produce numai pe bază de comandă sau pentru livrare din stocuri deja existente); ra-portul dintre valoarea produsului şi greutatea sa etc. Oferta este puternic in-fluenţată şi de cadrul legal general în care se desfăşoară activitatea econo- 1 Pentru o analiză asemănătoare vezi şi Radu Vrânceanu „Despre bazele economice ale dreptului concurenţei”, în Profil: Concurenţa, anul II, nr. 2, iunie 1999.

10

mică, precum şi de valorile socio-economice dominante ale mediului de afa-ceri respectiv (de exemplu, dacă înclinaţia dominantă este către individua-lism sau, dimpotrivă, către cooperare).

Condiţiile de bază determină structura pieţei, adică distribuţia în funcţie de număr şi de mărime a vânzătorilor şi cumpărătorilor, gradul de diferenţiere (fizică sau subiectivă) a produselor concurente, prezenţa sau ab-senţa unor bariere în calea intrării de noi firme, forma curbelor costurilor, gradul de integrare verticală a firmelor sau de diversificare a activităţilor lor (tip conglomerat) etc.

Structura pieţei, la rândul său, determină comportamentul actorilor economici de pe piaţa respectivă, în ceea ce priveşte politica de preţuri, coo-perarea dintre firme, strategiile de producţie şi de promovare, activitatea de cercetare-dezvoltare, investiţiile etc.

În fine, comportamentul este cel care joacă un rol esenţial în ceea ce priveşte performanţele unei pieţe sau alteia. Pentru a putea vorbi de perfor-manţă trebuie avută în vedere atingerea mai multor obiective:

a) prin deciziile luate, să se evite risipa de resurse, iar producţia să răs-pundă cererii consumatorilor, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ;

b) creşterea producţiei pe unitatea de imput, şi realizarea de produse superioare din punct de vedere tehnic-calitativ, contribuind în acest mod la creşterea pe termen lung a veniturilor reale ale populaţiei;

c) asigurarea folosirii depline a tuturor resurselor şi, în special, a celor umane;

d) o distribuţie echitabilă a veniturilor2, ceea ce ar putea însemna şi o stabilitate a preţurilor, atâta vreme cât este unanim acceptat că inflaţia produ-ce o distribuţie incorectă a veniturilor. Evident, atingerea simultană a tuturor acestor obiective poate să nu fie posibilă, deşi însăşi noţiunea de performanţă impune maximizarea fiecăruia dintre ele. Pentru a măsura gradul lor de înde-plinire, pot fi folosiţi diferiţi indicatori, cum ar fi raportul dintre preţ şi cost, dinamicile productivităţii orare şi ale preţurilor, diferenţele existente între cos-turile curente şi cele posibile, variaţia ocupării etc.

1. Elasticitatea cererii

Cererea este o reprezentare a preferinţelor consumatorilor, exprimând o relaţie între cantităţile ce vor fi cumpărate dintr-un anumit produs şi preţu- 2 Termenul de echitabil este întotdeauna foarte greu de definit, dar ar putea însemna cel puţin ca producătorii să nu obţină venituri care să depăşească ceea ce ar fi suficient pentru a-i determina să ofere bunurile şi serviciile respective.

11

rile asociate acestor cantităţi. Grafic, curba cererii este reprezentarea geome-trică a relaţiei dintre cantitatea cumpărată şi preţ, adică o curbă descrescătoare:

Preţ

Cantitate (Q) Cu alte cuvinte, curba cererii este dată de ecuaţia:

x = f(px, py*, pz*, ..., V*),

unde asteriscul sugerează că celelalte preţuri, precum şi veniturile ră-mân neschimbate.

Această presupunere, cunoscută sub denumirea de ipoteza ceteris paribus, i se datorează lui Alfred Marshall (1842-1924), căruia îi este de alt-fel atribuită teoria cererii aşa cum este ea cunoscută în ziua de astăzi. Atunci când preţul produsului se modifică, are loc o deplasare pe curba cererii, deci o creştere sau o scădere a cantităţii cerute, în vreme ce modificarea preţuri-lor altor bunuri, a veniturilor sau preferinţelor consumatorilor va avea drept consecinţă o deplasare a întregii curbe a cererii, deci o creştere sau o scădere a cererii pentru produsul respectiv (adică, o creştere sau o scădere a cantită-ţilor cumpărate la toate preţurile posibile)3. Teoria economică formulează şi o aşa-numită „lege a cererii”, conform căreia consumatorii vor cumpăra mai puţin dintr-un produs cu cât preţul lui va fi mai mare şi invers.

Elasticitatea cererii pentru un produs (în funcţie de preţul său) măsoară modul cum răspunde cantitatea cumpărată la o modificare a preţului produsu-lui respectiv. Cu alte cuvinte, ea se calculează ca modificarea procentuală a cantităţii cerute raportată la modificarea procentuală a preţului:

ε = (– ΔQ/Q) : (ΔP/P) = (ΔQ/AP)(P/Q)

3 Deoarece curba cererii reprezintă cantitatea în funcţie de preţ, atunci în figura de mai sus, cantitatea ar fi trebuit reprezentată pe ordonată, iar preţul pe abscisă. Cum însă Marshall a procedat invers, acesta este modul cum curba cererii a rămas cunoscută în teoria economi-că. În fapt, ea este reprezentarea grafică a inversei curbei cererii (preţ în funcţie de cantitate).

12

Semnul minus introdus în formula de mai sus are rolul de a face ca re-zultatul să fie un număr pozitiv, ştiindu-se că – de regulă – o creştere a pre-ţului unui produs va determina o reducere a cantităţii cumpărate şi invers. Calcularea acestui coeficient de elasticitate permite efectuarea unor compa-raţii între produse, în ceea ce priveşte cererea lor.

Elasticitatea cererii poate fi măsurată fie într-un punct de pe curbă (şi, în acest caz, se numeşte elasticitate punctuală sau punct-elasticitate), fie în-tre două puncte (arc-elasticitate). Punct-elasticitatea se calculează cu formula:

ε = (– dQ/dP) : (Q/P) = (P/Q) x (l/panta curbei cererii în punctul res-pectiv),

unde (dQ/dP) este derivata cantităţii în funcţie de preţ, adică limita la care tinde raportul (ΔQ/ΔP), atunci când ΔP tinde la zero (ţinând cont că elasticitatea se calculează într-un punct, deci modificarea de preţ este infinitesimală).

Arc-elasticitatea se calculează în cazul unor modificări semnificative de preţ, deci – cu alte cuvinte – între două puncte de pe curba cererii:

ε = (ΔQ/QM) : (ΔP/PM),

unde QM = (Q1+Q2)/2 şi PM = (P1+P2)/2, adică media cantităţilor şi respectiv preţurilor asociate celor două puncte.

Într-un punct dat, cererea poate fi elastică (în cazul în care coeficien-tul de elasticitate este mai mare decât unu), inelastică (coeficientul este mai mic decât unu) sau de elasticitate unitară (coeficientul este egal cu unu). Cum elasticitatea indică modul cum cantitatea se modifică în funcţie de preţ, înseamnă că ea oferă informaţii preţioase şi despre modul cum veniturile totale (încasări, cifră de afaceri etc.) răspund la modificările preţului. Astfel, dacă cererea pentru un anumit produs este elastică, atunci orice creştere a preţului conduce la o reducere a încasărilor (preţ x cantitate) din vânzarea acestuia; invers, dacă cererea este inelastică, atunci creşterea preţului deter-mină o creştere şi a veniturilor producătorilor (vânzătorilor), iar în cazul unei cereri de elasticitate unitară, modificarea preţului nu are nici un efect asupra cifrei de afaceri.

De obicei, de-a lungul unei curbe a cererii pentru un produs se întâl-nesc toate aceste tipuri de elasticităţi4. De exemplu, în cazul particular al unei curbe a cererii reprezentate sub forma unei drepte, elasticitatea într-un punct oarecare al acesteia este dată de raportul dintre două segmente: seg- 4 Elasticitatea este constantă de-a lungul întregii curbe doar în cazul unei hiperbole echilatere având drept asimptote axele de coordonate (P=aQ-b, unde a, b = constant).

13

mentul dintre intersecţia cu axa absciselor şi punctul respectiv şi segmentul dintre punct şi intersecţia cu axa ordonatelor. Din această perspectivă, elas-ticitatea va fi egală cu unu în punctul situat pe dreaptă la jumătatea distanţei dintre cele două puncte de intersecţie cu axele de coordonate, mai mare de-cât unu în orice punct situat deasupra şi mai mică decât unu în punctele de la mijloc în jos. Ca o caracteristică, chiar şi în cazul curbelor nelineare, elasti-citatea cererii creşte o dată cu deplasarea în sus, de-a lungul acestora.

2. Monopolul şi curba cererii

Teoria şi practica în domeniul concurenţei au devenit necesare datori-tă existenţei, în economia de acum şi dintotdeauna, a pieţelor cu concurenţă imperfectă. Între acestea, cazul limită îl reprezintă piaţa de tip monopol, adi-că aceea în care există un singur producător al unui anumit bun sau serviciu, iar acest bun sau serviciu nu are substituenţi, nici măcar apropiaţi. În ter-meni economici, aceasta înseamnă că monopolistul respectiv poate să modi-fice oricum doreşte preţul la care vinde sau cantitatea pe care o produce, fără să fie îngrijorat de reacţia altor firme; cu alte cuvinte, modificările pe care alte firme le fac asupra preţurilor sau cantităţilor propriilor lor produse (ca răspuns la modificarea operată de monopol) nu au nici un efect asupra cere-rii pentru produsul acestuia.

Teoria economică susţine că un monopolist îşi va modifica fie preţul, fie cantitatea realizată, în aşa fel încât să îşi maximizeze profitul. El poate alege pe care dintre cele două variabile o va folosi în acest scop, atâta vreme cât odată stabilită una dintre ele, cealaltă este determinată prin intermediul curbei cererii. Să presupunem că monopolistul respectiv va folosi cantitatea produsă în scopul de a-şi maximiza profitul. Astfel, o scădere a producţiei va determina şi o diminuare a costurilor, iar dacă cererea este inelastică va duce la o creştere a veniturilor şi, deci, a profitului său. Morala este aceea că un monopolist va restricţiona cantitatea pe care o produce, astfel încât el se va afla întotdeauna în zona elastică a curbei cererii (zonă unde orice reduce-re a cantităţii determină o diminuare a încasărilor sale). Deci, cantitatea se va reduce până în punctul în care orice diminuare suplimentară a producţiei va duce la o scădere a veniturilor egală cu scăderea costurilor: în termeni economici, profitul va fi maxim în punctul unde venitul marginal va fi egal cu costul marginal.

Există şi o relaţie directă (şi cu importanţă practică) între venitul mar-ginal şi elasticitatea cererii. Astfel, venitul marginal (definit ca sporul de

14

venit obţinut de pe urma vânzării a încă unei unităţi suplimentare de produs) poate fi calculat ca fiind P(1 – 1/ε)5.

Dar, după cum am menţionat mai sus, condiţia de maximizare a profi-tului este ca venitul marginal să fie egal cu costul marginal (Cm). Rezultă că:

(P – Cm)/P = 1/ε

Formula de mai sus pune în evidenţă faptul că procentul (proporţia) cu care monopolistul respectiv creşte preţul peste costul marginal – cunos-cută, de regulă, ca marja de profit6 – este funcţie de elasticitatea curbei cere-rii. Care, la rândul ei, este important de reţinut, este funcţie de preţ.

Acest rezultat, obţinut pe cazul monopolului, este util în practica de protecţie a concurenţei, atunci când se încearcă definirea poziţiei dominante. Astfel, o firmă aflată în poziţie dominantă poate fi analizată ca fiind un mo-nopol în relaţia sa cu cererea reziduală, adică ceea ce rămâne din cererea pieţei pentru produsul respectiv după ce se scade oferta concurenţilor săi mai mici care realizează acelaşi produs, la toate preţurile posibile7. În gene-ral, dacă există „n” firme identice într-o anumită ramură, atunci elasticitatea cererii pentru oricare firmă dintre acestea este:

εi = εn – η0(n – 1),

unde ε este elasticitatea cererii pieţei (număr negativ), η0 este elasticita-tea ofertei celorlalte firme (număr pozitiv), iar (n – 1) este numărul celorlalte firme. Din această formulă, se poate observa că pe măsură ce numărul de fir-me creşte şi, respectiv, pe măsură ce elasticitatea ofertei celorlalte firme creş-te, atunci elasticitatea cererii pentru o firmă individuală creşte şi ea în valoare absolută (în realitate, ea este din ce în ce mai mică, fiind un număr negativ).

Deci, condiţia de maximizare a profitului de către firma dominantă es-te identică celei din cazul monopolului, cu precizarea că elasticitatea cererii este cea a curbei căreia îi are de făcut faţă firma respectivă.

Pentru a măsura puterea unei firme aflate în poziţie dominantă, litera-tura de specialitate utilizează aşa-numitul indice Lerner, definit ca fiind (P – Cm)/P, adică tocmai marja de profit menţionată mai sus. Aceasta înseamnă că puterea firmei este funcţie doar de elasticitatea cererii pentru produsul firmei respective, ceea ce îi conferă noţiunii de elasticitate noi valenţe. 5 Demonstraţia porneşte de la faptul că o creştere ΔQ a cantităţii determină o reducere ΔP a preţului. Efectul creşterii cantităţii asupra venitului total este PΔQ, iar a scăderii preţului este QΔP. Venitul marginal reprezintă modificarea venitului total raportată la modificarea cantită-ţii, adică (PΔQ + QΔP)/ΔQ = P[1 + (ΔP/ΔQ)(Q/P)] = P(1 – 1/ε). 6 Nu putem să nu atragem atenţia că, în ecuaţia dată, este vorba de costul marginal şi nu de costul mediu, aşa cum, din păcate, încă înţelege majoritatea practicienilor din România. 7 Cr(P) = C(P) – Ofcelorlalte firme(P).

15

Una dintre dificultăţile majore în utilizarea practică a acestui instru-ment rezidă însă în calcularea costului marginal, adică a unei categorii de costuri ce nu există în contabilitatea sau evidenţele curente ale nici unei fir-me. Dificultatea poate fi depăşită prin înţelegerea deosebirilor dintre per-spectiva pe termen scurt şi cea pe termen lung. Astfel, pe termen scurt, o mare parte din costurile unei firme sunt fixe, adică nu variază în funcţie de volumul de producţie. De aceea, costurile variabile pot să constituie o bună aproximare a costului marginal. Lucrurile se schimbă însă pe termen lung, când toate cheltuielile devin variabile. Cum însă politica de protecţie a con-curenţei este interesată mai degrabă de perspectiva pe termen scurt, aproxi-marea menţionată este acceptată şi se foloseşte în practică.

Rezultă din cele prezentate până acum că pentru a proba o poziţie do-minantă, dar şi pentru a convinge într-un eventual proces în justiţie, estimarea elasticităţii cererii ar putea fi un pas obligatoriu. Aceasta cu atât mai mult cu cât legea concurenţei din România – spre deosebire de cele din alte ţări – nu conţine nici un prag cifric care să definească noţiunea de poziţie dominantă.

3. Estimarea cererii şi a elasticităţii sale

Evident, cu cât o firmă va reuşi să-şi estimeze mai corect cererea pen-tru produsele sale, cu atât mai mult ea va putea să-şi determine mai corect nivelul de producţie şi preţul care conduc la maximizarea veniturilor. O su-praestimare a cererii pentru produsul propriu, determinată – de exemplu – de ignorarea dimensiunii reducerii preţurilor produselor concurente sau de ne-luarea în considerare a gradului de fidelizare a consumatorilor poate avea efecte dezastruoase, mergând chiar până la falimentul afacerii respective.

Una dintre metodele utilizate pentru analiza cererii constă în realiza-rea unor experimente de piaţă (care oferă o imagine asupra modului cum consumatorii reacţionează efectiv în raport cu anumite modificări) sau a unor sondaje, bazate pe completarea unor chestionare (care aduc informaţii despre modul cum consumatorii se gândesc că vor reacţiona).

O altă metodă de estimare a cererii constă în utilizarea analizei de re-gresie, adică în calcularea – pe baza unor seturi de date existente – a unei ecuaţii care să descrie cât mai corect cu putinţă relaţia dintre o variabilă de-pendentă şi una sau mai multe variabile independente. Pentru estimarea ce-rerii, variabila dependentă este cantitatea din produsul în cauză, cumpărată sau vândută de-a lungul unei perioade de timp, iar variabilele independente pot fi: preţul produsului respectiv, preţurile produselor înrudite cu acesta (substituibile sau complementare), venitul consumatorilor, cheltuielile de publicitate etc. Ecuaţia de regresie este de obicei lineară sau log-lineară (caz în care logaritmul natural al variabilei dependente este funcţie lineară de lo-

16

garitmii variabilelor independente). Transformarea logaritmică este deosebit de utilă pentru a modifica o funcţie nelineară, care nu poate fi estimată direct, într-una lineară. În cazul în care avem de-a face cu mai mult de o singură variabilă independentă, atunci această tehnică se numeşte regresie multiplă.

Pentru exemplificare, să considerăm că vrem să estimăm coeficienţii α, β1 şi β2 din următoarea funcţie ipotetică a cererii:

Q = αPβ1Yβ2 eε ,

unde: Q este cantitatea cerută dintr-un produs, într-o anumită perioadă de timp, P este preţul unitar al produsului respectiv, Y este venitul, iar ε este un termen de eroare. Expresia de mai sus poate fi transformată într-o funcţie lineară, prin

logaritmarea ambilor termeni ai săi:

Ln Q = ln α + β1 ln P + β2 ln Y + ε.

În ecuaţia de mai sus, coeficienţii variabilelor independente care sunt exprimate în formă logaritmică reprezintă estimări ale elasticităţilor cores-punzătoare ale cererii. Cu alte cuvinte, atunci când variabila dependentă şi variabilele independente sunt în formă logaritmică, pentru fiecare dintre va-riabilele independente este estimată o elasticitate constantă a cererii8. Deci, β1 şi β2 reprezintă elasticitatea cererii pentru produsul în cauză în raport cu preţul şi, respectiv, venitul.

4. Utilizarea elasticităţilor în politica de protecţie a concurenţei

În practica internaţională, utilizarea elasticităţilor în scopul punerii în evidenţă a unei poziţii dominante este un lucru obişnuit. Elasticitatea cererii pentru produsul său (cu alte cuvinte, modul cum scad vânzările la o creştere dată a preţului) este ceea ce împiedică sau nu o firmă să majoreze preţul de vânzare. Din această perspectivă, există numeroase opinii conform cărora, atunci când este posibil a fi calculată, elasticitatea cererii este un instrument mai util decât cota de piaţă în punerea în evidenţă a unei poziţii dominante.

Cu toate acestea, tragerea unor concluzii pe baza analizei elasticităţii cererii trebuie făcută cu foarte mare grijă, din câteva motive:

a) În primul rând, după cum s-a văzut mai sus, puterea unei firme este direct proporţională cu inversa elasticităţii cererii; aceasta înseamnă că, în 8 Pentru exemplul nostru, ştim că elasticitatea cererii in funcţie de preţ este dată de expresia (dQ/dP)(P/Q). Dar (dQ/dP) = α β1 Pβ1 – 1Yβ2 eεde unde rezultă că elasticitatea cererii este (α (β1 Pβ1 – 1Yβ2 eε)(α Pβ1 Yβ2 eε)= β1, deoarece Pβ1 – 1 x P = Pβ1.

17

termenii puterii de piaţă, diferenţa dintre elasticităţi de 4 şi, respectiv, 5 este aproximativ aceeaşi cu cea dintre elasticităţi de 1,3 şi, respectiv, 1,4.

b) În al doilea rând – şi aceasta s-a văzut mai sus – orice firmă cu pu-tere de piaţă se va comporta în aşa fel (va micşora producţia) încât ea se va afla întotdeauna în zona curbei cererii cu elasticitate supraunitară. Aceasta înseamnă că, în practică, elasticitatea nu poate fi mai mică decât unu, ceea ce ne conduce la concluzia că valori ale elasticităţii mai mici decât 2 sunt mai degrabă valori mici.

c) În al treilea rând, indiferent de rezultatul obţinut, concluzia va fi că orice firmă dispune de o oarecare putere de piaţă, atâta vreme cât coeficien-tul său de elasticitate nu este infinit.

d) În fine, valoarea elasticităţii nu spune nimic despre faptul dacă fir-ma respectivă este un monopol sau nu; ea oferă informaţii despre măsura în care preţul actual depăşeşte costul marginal pe termen scurt, dar nu spune nimic despre relaţia dintre preţ şi costul marginal pe termen lung şi nici des-pre gradul de durabilitate a puterii actuale de piaţă.

5. Un exemplu: cazul Eastman Kodak

În acest caz9, prin anii 1994-1995, Kodak a încercat să anuleze unele decizii anterioare care îi restricţionau libertatea sa de a se angaja în diferite practici concurenţiale. Din punctul de vedere al justiţiei, elementul principal a fost acela dacă firma Kodak avea sau nu în continuare putere pe piaţa fil-melor fotografice color. Deşi calitatea produselor sale nu era cu nimic mai bună decât cea a principalilor săi trei concurenţi, totuşi, pe piaţa americană, firma în cauză continua să se bucure de o puternică preţuire din partea con-sumatorilor, care considerau că, din punctul lor de vedere, calitatea filmelor Kodak era net superioară celorlalte mărci de pe piaţă. De aceea, cota sa de piaţă varia între două treimi (ca număr de filme vândute) şi trei pătrimi (ca valoare a vânzărilor).

Kodak a trebuit să demonstreze că cifrele de mai sus nu sunt semnifi-cative în relevarea unei poziţii dominante. Astfel, un prim argument a fost acela că piaţa geografică relevantă este piaţa mondială şi că, de aceea, cota sa de piaţă este mult mai mică. În al doilea rând, Kodak a argumentat că es-timarea elasticităţii cererii nu susţine ipoteza poziţiei sale dominante, argu-ment pe care Curtea l-a luat în considerare pe motiv că elasticităţile constitu-ie un instrument mai bun decât cota de piaţă în măsurarea puterii unei firme. Din această perspectivă, Kodak a prezentat calcule conform cărora elastici- 9 Vezi în Gregory J. Werden, „Demand Elasticities in Antitrust Analysis”. Economic Analysis Group Discussion Paper, U.S. Department of Justice, Antitrust Division, November 29, 1996.

18

tatea încrucişată dintre produsele sale şi cele ale firmei Fuji avea o valoare mare; în plus, o creştere a preţului cu 5% de către Kodak ar fi determinat o reducere cu 10% a vânzărilor sale, ceea ce însemna că elasticitatea cererii faţă de preţ era egală cu 2. Pe baza acestor dovezi, Curtea a fost de acord că firma Kodak nu dispunea de putere de piaţă.

Surprinderea a fost suficient de mare, deoarece o elasticitate egală cu 2 însemna că, practic, Kodak practica un preţ de două ori mai mare decât costul său marginal10, ceea ce – atât în teorie, cât şi în practica de protecţie a concurenţei – însemna o putere semnificativă de piaţă. Bazându-se pe acest fapt, autorităţile de concurenţă au contestat decizia primei instanţe.

Curtea de Apel a respins însă acest argument, susţinând că valoarea elasticităţii nu probează o înaltă diferenţiere a produsului Kodak în compa-raţie cu cele ale firmelor concurente. Mai mult, lipsa de substituenţi aparentă pe piaţa americană a fost considerată a fi mai degrabă determinată de un mod specific de comportament al consumatorilor şi nu de caracteristicile net diferite ale produsului respectiv; cu alte cuvinte, substituibilitatea din punct de vedere al ofertei nu are nimic de-a face cu gradul de diferenţiere al produselor (care i-ar putea aduce unei firme avantajele unei poziţii de monopol).

În plus, Curtea de Apel a mai considerat că faptul că firma practica un preţ de două ori mai mare decât costul marginal pe termen scurt nu constitu-ie o probă în sine cum că ea ar fi obţinut profituri de monopol. În sprijinul acestei afirmaţii au fost aduse probe privind nivelul ridicat al costurilor fixe ale firmei, deşi – totuşi – fără a se dovedi, dacă aceste costuri fixe reprezen-tau cea mai mare parte din diferenţa dintre preţ şi costul marginal.

Două sunt învăţămintele de pe urma unui astfel de caz. Primul dintre ele se referă la importanţa pe care o capătă estimarea elasticităţii cererii în practica de protecţie a concurenţei în lumea contemporană. Sigur că acest lucru nu este de aşteptat a se întâmpla în fiecare caz, dar cu siguranţă putem să anticipăm că vor apărea din ce în ce mai des. Cel de-al doilea se referă la gradul crescând de sofisticare a dovezilor pe care se bazează din ce în ce mai mult instanţele moderne. Faptul că uneori instrumentele în speţă sunt considerate prea tehnice şi, de aceea, ignorate, nu înseamnă că acest fapt trebuie să descurajeze şi nu înseamnă că nu acesta este drumul pe care se va merge în continuare.

10 (P – Cm)/P = 1/2 → P = 2 Cm.

19

EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE

Dr. Vasile Şeclăman Secretar general – Consiliul Concurenţei România

Abstract: European Union’s Enlargement The way that the relationship between countries is managed, is decisive for the

European integration process. The future of the European edification generates a struggle between federalists and the adepts of a state union. Besides that, the founders of the European Union have imagined and put in practice a third way that is represented by cooperation between Member States in fields like: coal, atomic energy, economy, common market, common economic policies or single currency. Functionalist measures were the ones that were used to achieve these goals. The success of these objectives could have been greater if the hybrid solutions, that are used now, had not been used in the first place.

The author pleads for functionalism as the easiest way for the Member States of the European Union to find strong arguments and simple and realistic solutions in favor of the integration process.

Modul de reglementare a raporturilor dintre statele participante la pro-

iectul de unificare europeană este decisiv pentru reuşita procesului de inte-grare. În baza considerentelor de ordin istoric şi a tradiţiei lor politice, ţările membre au propus constituirea unei federaţii de state, variantă care a fost susţinută, în principal, de Germania, sau a unei organizaţii multinaţionale de state independente, variantă susţinută, în principal, de Franţa. O altă formă posibilă de organizare a Uniunii se bazează pe principiile funcţionalismului, şi prezintă numeroase atuuri în faţa celorlalte metode şi a fost avută în vede-re de Jean Monnet în momentul în care a propus crearea CECO.

Începând cu anii ’70, toţi participanţii la procesul de integrare europeană au fost preocupaţi să identifice forma de organizare a Uniunii Europene care să îi avantajeze cel mai mult. Una dintre cele mai puternice tabere s-a constituit în jurul ideii federalizării Europei, animată de Altiero Spinelli, comisar european pe probleme de dezvoltare a industriei şi avocat convins al federalismului, unul

20

dintre cei mai reprezentativi promotori ai federalizării Europei. Pornind de la premisa că pacea pe continent este condiţia primordială

pentru asigurarea păcii mondiale, că fărâmiţarea Europei în nu mai puţin de 30 de state independente a fost principala cauză a celor mai devastatoare războaie purtate până la acea data, Spinelli a susţinut importanţa creării unei „uniuni federative” între popoarele europene. Propunerea lui, sprijinită de o serie de state puternice precum Germania, a făcut ca Tratatul de la Maastricht, din 1982, să conţină o serie de prevederi care conferă Uniunii Europene unele prerogative cu caracter federativ. Avantajele federalizării constau în combinarea cu mai multă atenţie a intereselor naţionale cu cele regionale sau teritoriale în cadrul unei reţele complexe care uneşte guvernul federal cu guvernele federate. În plus, adepţii federalismului subliniază gra-dul mai mare de democratizare al statelor federale, în sensul că cetăţenii au mai multe posibilităţi de a influenţa decizia politică, la mai multe niveluri, regional sau federal. La rândul lor, subdiviziunile administrative au posibili-tăţi mai mari de a coopera între ele şi au capacitatea de a se adapta mai uşor pentru a gestiona problema cu care se confruntă. De asemenea, sistemele federale contribuie la disoluţia concentrărilor de putere politică, stimulează competiţia între partide şi oferă şanse mai mari opoziţiei. În ceea ce priveşte strict partidele politice, federalismul stimulează democraţia internă în detri-mentul disciplinei de partid. Federalismul face posibilă diversitatea în unitate.

Principiul în baza căruia sunt organizate sistemele federative este cel al suveranităţii entităţilor componente, în măsura în care aceasta nu este li-mitată de alte prevederi constituţionale. Delimitarea competenţelor între ni-velele federal şi federat se realizează în baza principiului subsidiarităţii, cu precizarea că nivelului federal îi revin exclusiv atribuţiile conferite cu clari-tate prin constituţie.

Totuşi există şi unele dezavantaje, cel mai evident fiind viteza extrem de scăzută cu care decizia politică circulă de la Centru către entităţile admi-nistrativ-teritoriale inferioare. Pe de altă parte, gradul de implicare al institu-ţiilor statului în asigurarea egalităţii şanselor şi securităţii sociale, precum şi în promovarea persoanei, diferă semnificativ de la un stat federat, la altul, creându-se uneori discrepanţe legislative şi chiar frustrări în rândul popula-ţiei. Nu în ultimul rând, federalismul presupune o construcţie instituţională relativ costisitoare întrucât parlamentele şi guvernele federate consumă re-surse financiare suplimentare.

În actuala sa formă, Uniunea Europeană prezintă o serie de caracteris-tici funcţionale ce i-ar permite să evolueze pe calea federalismului. Mai mult chiar, proiectul de Constituţie pentru Europa este astfel structurat, încât pre-vede accentuarea caracterului federativ al Uniunii, în sensul că Parlamentul European ar câştiga o serie de prerogative suplimentare celor prezente, deci-

21

ziei legislative comunitare urmând a i se subordona cea naţională. În plus, acesta ar decide asupra componenţei Comisiei Europene, devenită un adevă-rat guvern european condus de un Preşedinte, care poate fi echivalat cu un prim-ministru, şi dispunând de un ministru de externe, care ar avea teoretic puterea să decidă asupra politicilor tuturor statelor membre.

Asociaţionismul, care înseamnă de fapt coaliţia de state, continuă forma actuală de organizare a Uniunii Europene, statele membre delegând o parte din competenţele lor către instituţiile comunitare. Prin intermediul Conferinţelor Inter-Guvernamentale, ele îşi păstrează un înalt grad de con-trol asupra deciziilor acestora. Funcţionând cu succes până la extinderea din 2004, acest tip de „uniune multinaţională” şi-a dovedit deseori limitele, deoarece numărul relativ mare de membri, fiecare cu interesele lui individu-ale, îi poate încetini sau chiar bloca activitatea.

În primele sale etape, procesul de asociere a statelor participante la procesul de integrare europeană s-a concretizat prin punerea în comun a pie-ţelor interne, adoptarea monedei unice, Euro, coordonarea politicilor de dezvoltare regională şi protecţie a mediului ambiant, instituirea liberei circu-laţii a mărfurilor, a serviciilor, a forţei de muncă, a persoanei etc.

Sub impresiile evenimentelor din Irak, se depun în prezent eforturi susţinute pentru o coordonare mai bună în domeniile Politicii Externe de Securitate Comună, Franţa şi Germania angajându-se cu toată influenţa lor în realizarea acestui deziderat. Spre deosebire de alţi vizionari ai integrării europene, asociaţioniştii exclud crearea unui guvern european, susţinând integrarea numai în limitele creării unor organisme europene care să nu dis-pună asupra celor naţionale. Atât drepturile, cât şi obligaţiile născute în ur-ma acestui raport, obligă statele participante la căutarea permanentă a unor compromisuri care să satisfacă multitudinea de interese naţionale.

Asociaţionismul rămâne, în pofida neajunsurilor sale, o metodă im-portantă de colaborare internaţională, oferind bazele unor evoluţii politice şi economice benefice pentru omenire.

O metodă foarte eficientă de promovare a cooperării internaţionale o reprezintă funcţionalismul. Conceptul a fost elaborat de David Mitrany sub impresiile celor două Războaie Mondiale, cu intenţia de a găsi soluţie care să asigure pacea în lume. Acest demers pornea de la constatarea că lumea este împărţită în numeroase entităţi distincte competitive, adică state, majoritatea dintre acestea incapabile să îşi asigure resursele necesare acoperirii propriilor nevoi economice şi sociale, dar a căror principală preocupare este, în mod eronat, aceea de a-şi proteja suveranitatea naţională şi integritatea teritorială.

Alternativa raţională la această modalitate de abordare a relaţiilor in-ternaţionale, care să asigure pacea şi respectul legilor în lume, o reprezintă cooperarea voluntară a unui număr cât mai mare de state, unite prin inter-

22

mediul unor agenţii cu caracter supranaţional. Un posibil model de organi-zare al acestora îl constituie agenţiile specializate ale Naţiunilor Unite. Agenţiile astfel create ar avea capacitatea de a prelua, gradual, funcţiile pe care statele le-au exercitat în mod tradiţional sute de ani, dar care în prezent nu mai pot oferi randamentul necesar într-o lume guvernată de legile globa-lizării: flexibilitate, viteză foarte mare de reacţie, comunicare. La începuturi-le Uniunii Europene, respectiv în momentul constituirii Comunităţii Euro-pene a Cărbunelui şi Oţelului, şi al ratificării EURATOM şi Comunităţii Economice Europene, problematica unificării europene a fost abordată într-o maniera funcţionalistă urmărind cooperarea specializată într-o serie de domenii economice, respectiv crearea spaţiului economic european, a Pieţei comune şi a monedei Euro. Procesul s-a dovedit de succes, dar logica func-ţională este pe cale să-şi epuizeze resursele, întrucât numărul mare al decizi-ilor şi procedurilor comunitare a devenit un balast insuportabil pentru func-ţionarea Uniunii, ansamblul tehnocratic-birocratic riscând să strivească pro-iectul. În condiţiile noilor provocări determinate de extindere, este nevoie să se depăşească obiectivul prosperităţii economice imediate în favoarea inte-grării statelor membre.

Principalele elemente ale funcţionalismului aplicabile la nivelul Uni-unii Europene, care îi pot creşte eficienţa şi asigura o mai bună cooperare între statele membre şi între regiuni, sunt:

- Subsidiaritatea, în sensul că nivelurile superioare ale administraţiei europene, adică instituţiile comunitare, ar prelua numai problemele care nu pot fi rezolvate de nivelurile inferioare ale administraţiilor naţionale, adică ministerele, regionale sau locale;

- Ierarhizarea, funcţionalismul propunând ierarhizarea relaţiilor dintre organizaţiile participante prin constituirea unui organism de decizie cu auto-ritate deplină asupra tuturor celorlalţi participanţi la proiect;

- Extinderea ariei de cooperare la zone geografice cât mai întinse, ast-fel încât autorităţile de reglementare în fiecare domeniu să nu îşi limiteze raza de competenţă numai la o regiune sau la un număr restrâns de state, ci să îşi extindă aria de acţiune cât mai mult, dobândind o imagine mult mai precisă asupra problematicii abordate.

Adepţii lui Mitrany susţin avantajele prilejuite de transferul compe-tenţelor de la guverne către instituţii internaţionale, dar combat totodată ini-ţiativele de creare, prin metode funcţionaliste, a unui guvern internaţional, conştienţi de riscul că puterea acestuia ar putea să îl transforme într-un ina-mic al democraţiei. În acelaşi timp, sunt respinse şi intenţiile unor politicieni de creare a unor federaţii regionale, întrucât acestea riscă să îşi izoleze veci-nii mai mici.

Cu prilejul reuniunii de la Davos, din 2001, preşedintele Bulgariei,

23

Peter Stoianov, a propus integrarea Bulgariei şi României în structurile eu-ropene pe baza unui model funcţionalist. Concret, acesta sugera ca cele două ţări, rămase în urma celorlalţi candidaţi la integrare, să fie acceptate formal ca membri ai Uniunii Europene, urmând ca integrarea propriu-zisă să se rea-lizeze progresiv, pe capitole, în măsura îndeplinirii criteriilor de aderare. După unii autori, sunt şapte domenii prioritare ale funcţionalismului.

Pacea este un proces activ, expresie a evoluţiei permanente a raportu-rilor dintre două sau mai multe entităţi potenţial beligerante, având rolul de a asigura bunăstarea pentru cetăţeni şi societate. Astfel de relaţii se pot sta-bili şi desfăşura în bune condiţii în momentul în care diverse agenţii specia-lizate cooperează pe anumite domenii, în cadrul unor reţele care le unesc interesele. Modele de cooperare funcţionalistă sunt cele ale agenţiilor speci-alizate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, precum şi cele din domenii precum comunicaţiile – internet, telefon, radio, televiziune etc. –, transporturile ma-ritime, aeriene, sau rutiere.

Schimbările rapide determinate de progresul tehnologic aduc după si-ne o modificare permanentă a raporturilor de ierarhizare dintre state şi fac necesară identificarea unor modalităţi eficiente de păstrare a echilibrului, precum şi de atenuare rapidă a decalajelor. Scopul funcţionalismului este de a încuraja guvernele să nu se complacă în starea comodă de a păstra statu quo-ul existent la un moment dat, ci de a căuta metode eficiente de progres şi adaptare la nou.

Dispariţia graniţelor dintre naţional şi internaţional este una dintre schimbările importante survenite în ultimele decenii, care a condus la apari-ţia a numeroase organizaţii internaţionale, atât guvernamentale, cât şi negu-vernamentale.

Promotorii funcţionalismului au studiat cele două sisteme complet opozabile, federalismul şi asociaţionismul, fără însă a susţine nici unul din-tre acestea. În schimb, propun o construcţie pe orizontală, care să consolide-ze pacea şi să asigure prosperitatea prin legături transfrontaliere, asigurate de agenţii, guvernamentale sau neguvernamentale, specializate pe domenii de activitate. Spre deosebire de instituţii, care se bazează pe structuri, meto-da funcţionalistă se aseamănă unui organism biologic, în care funcţia creea-ză organul. Cultura joacă un rol deosebit de important în viaţa indivizilor şi a colectivităţilor, dar nu oferă suficient suport pentru cooperarea la nivel in-ternaţional pentru că se sprijină pe elemente care au menirea de a diferenţia popoarele. În plus, nu puţine sunt cazurile în care naţionalismul, principalul adversar al cooperării şi al păcii, se fundamentează pe apartenenţa unui grup la un fond de valori strict delimitat. Metoda funcţionalistă respinge cultura şi propune abordarea relaţiilor internaţionale din perspectiva nevoilor umane.

Nu în ultimul rând, pentru soluţionarea şi prevenirea conflictelor,

24

funcţionalismul propune crearea unor organizaţii internaţionale, asemănă-toare celor din cadrul ONU, care să vină în sprijinul oamenilor şi să contri-buie la crearea unui climat de pace şi de cooperare în lume.

Viitorul construcţiei europene este disputat atât de adepţii federalismu-lui, cât şi de cei ai uniunii multistatale. Cu toate acestea, părinţii fondatori au imaginat şi pus în practică o a treia cale, concretizată prin iniţiative de coope-rare între statele membre în domenii precum cărbune, energie atomică, eco-nomie, piaţa comună, politici economice comune, moneda comună etc. Acest drum a fost parcurs prin măsuri de tip funcţionalist. Succesul său prezent ar fi fost însă mult mai mare, în primul rând dacă nu s-ar fi încercat imaginarea şi punerea în practică a unor soluţii hibride, care combină la acest moment toate cele trei tipuri de organizare: federalistă, asociaţională şi funcţionalistă.

Datorită dimensiunilor şi populaţiei sale, dar mai ales datorită identi-tăţii culturale istorice pe care fiecare ţară, regiune de pe continent o poartă, construcţia europeană ar trebui să se concentreze pe găsirea unui numitor comun în fiecare domeniu de activitate, să creeze mecanismele necesare unei bune cooperări specializate între instituţii asemănătoare din fiecare stat membru. Chiar şi în Europa de astăzi, care a reuşit să găsească calea spre cooperare, progres şi bunăstare, ambiţiile naţionale şi presiunile interne la care sunt supuşi liderii politici sunt atât de puternice, încât numai cu mare greutate se mai pot face compromisuri care să asigure continuarea procesu-lui de unificare. Funcţionalismul este metoda cea mai facilă prin care statele membre ale Uniunii Europene pot găsi argumente solide şi soluţii simple şi realiste în favoarea integrării.

Pe parcursul evoluţiei sale, construcţia europeană a cunoscut mai mul-te valuri succesive de extindere. Celor şase membri fondatori, Germania, Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Italia, li s-au alăturat până în prezent încă 19 state.

La această dată s-au clarificat şi candidaturile României şi Bulgariei, două state aflate într-o fază foarte avansată a negocierilor privind aderarea la Uniunea Europeană, semnatare a unui tratat de aderare la Uniunea Europea-nă. Acceptarea candidaturii celor două sate, prevăzută pentru 1 ianuarie 2007, a fost condiţionată de îndeplinirea tuturor criteriilor de aderare stabili-te de Comisia Europeană. Ca urmare a plebiscitelor din Franţa şi Olanda care au respins proiectul de Constituţie pentru Europa, autorităţile europene, atât cele naţionale, cât şi cele comunitare, au avertizat că nu vor face nici un fel de concesii de la îndeplinirea tuturor criteriilor. În timp ce Edmund Stoiber, liderul incontestabil al Uniunii Creştin-Sociale, s-a pronunţat deja, de mai multe ori, în favoarea unei aşa-zise “pauze de gândire” pentru Uniu-nea Europeană, timp în care statele membre să caute în linişte, soluţii la problemele cu care se confruntă construcţia europeană, eurodeputatul ger-

25

man Markus Ferber (CSU), a recunoscut la rândul său că România şi Bulga-ria aparţin de drept Europei şi că trebuie să devină membre ale Uniunii Eu-ropene. Indiferent însă de opiniile exprimate conjunctural de diverşi politici-eni sau funcţionari, locul României şi Bulgariei este în structurile euro-atlantice. Acest lucru a fost confirmat atât de politica externă dusă de cele două ţări vecine, o politică foarte bine integrată în cadrul unor organisme europene, cât şi de realizarea cu succes a interoperativităţii în cadrul structu-rilor NATO, după aderarea lor la această organizaţie.

Pe lângă acestea, temerile electoratului din unele state membre ale Uniunii Europene privind sufocarea pieţelor cu forţa de muncă ieftină din noile state membre, s-au dovedit neîntemeiate. Numărul persoanelor care au ales să muncească în ale state se menţine relativ scăzut, circulaţia forţei de muncă se face în sens dublu, iar economiile statelor vechi ale Uniunii Euro-pene au nevoie de mână de lucru ieftină şi tânără pentru că există cerere şi pentru ca în acest mod se compensează efectele negative ale îmbătrânirii populaţiei. Exagerarea acestor aspecte din raţionamente populiste de către unele partide politice este contraproductivă şi împotriva spiritului integrator european. Ea poate aduce beneficii electorale de moment, dar riscă să con-ducă la faliment o administraţie şi chiar o societate consecvente în aplicarea unor astfel de măsuri.

Un caracter aparte, asupra extinderii, îl are dezbaterea în privinţa po-sibilei aderări a altor state. Turcia face demersuri încă din anii 60 pentru a adera la Uniunea Europeană, fiind susţinută atât de comunităţile musulmane din Germania şi Franţa, cât şi din Statele Unite ale Americii. Totuşi, deşi construcţia europeană a fost iniţiată de părinţii săi fondatori ca un proiect de factură laică şi s-a dezvoltat de asemenea pe principii seculare, există forţe politice în Europa, deosebit de influente, care refuză candidatura Turciei pe considerentul că un stat islamic nu poate împărtăşi acelaşi set de valori cu Europa creştină. Iată cum o serie de valori umaniste, general valabile şi re-cunoscute, pot fi folosite drept pretext pentru a fi neglijate chiar ele însele, cu atât mai mult cu cât Turcia, de la reforma lui Atatūrk şi până în prezent, a dovedit de nenumărate ori că este şi rămâne fidelă principiilor laicităţii statu-lui. Până la clarificarea unor principii ale sale de către Uniunea Europeană în-săşi, Turciei ar trebui să i se ofere cel puţin şansa unui parteneriat privilegiat.

De acelaşi parteneriat privilegiat, care presupune înainte de toate o se-rie de avantaje economice, ar putea beneficia şi alte state, care pentru mo-ment nu intră în calculele Comisiei Europene pentru o aderare la Uniunea Europeană, deşi acestea şi-au exprimat intenţia. Este vorba în primul rând despre Ucraina, Republica Moldova şi Georgia, state care în pofida adoptării în ultimul timp a unor serii de măsuri menite a le apropia de sistemul demo-cratic occidental, sunt încă departe de a îndeplini criteriile de la Copenhaga,

26

premisa iniţierii tratativelor de aderare. De altfel, mai mulţi oficiali europeni au declarat cu diverse ocazii, că extinderea Uniunii Europene mai departe de România depăşeşte puterea lor de imaginaţie.

Federaţia Rusă priveşte cu luciditate şi cu o mare doză de pragmatism relaţia sa cu Uniunea Europeană. Deşi din punct de vedere geografic se întin-de pe o suprafaţă foarte mare a continentului, statutul de fostă mare putere şi ambiţiile de a recupera cât mai repede acest statut o obligă să se menţină într-o stare de relativă distanţare faţă de proiectul european, pe care îl simte mai de-grabă ca pe un concurent. Rusia doreşte încă să beneficieze de avantajele eco-nomice pe care le-a creat Piaţa Comună şi solicită să i se acorde, contra unor concesii de ordin politic, statutul de partener comercial privilegiat.

Extinderea Uniunii Europene spre nord-est şi răsărit nu trebuie să cre-eze sentimentul că ar fi o măsură anti-rusească, întrucât Uniunea Europeană promovează pacea, securitatea şi stabilitatea, iar Rusia nu poate decât să spijine orice măsuri menite a contribui la realizarea acestor obiective. Aces-tei ţări trebuie însă ca Uniunea Europeană să îi ofere posibilitatea participă-rii la proiectul european prin încheierea unui parteneriat strategic. Alături de Rusia ar trebui să fie înglobate în această iniţiativă şi alte state foste membre CSI, în primul rând Republica Moldova, Ucraina şi Georgia. Prin cooptarea lor în acţiunile de integrare europeană, nivelul de trai din aceste state ar pu-tea să se îmbunătăţească rapid, se vor dezvolta o serie de domenii economi-ce care vor facilita accesul populaţiei la informaţie (presă, internet, contacte directe cu exteriorul) şi se vor crea premisele reformării rapide a sistemului socio-politic intern. Menţinerea acestor state în izolare nu va aduce beneficii pentru Uniunea Europeană, întrucât măsurile de combatere a criminalităţii transfrontaliere, traficului de persoane şi imigraţiei ilegale nu pot fi la fel de efi-ciente precum oferirea unor condiţii de viaţă decente pentru populaţiile vizate.

Pentru multă vreme de acum înainte, ultimul val al extinderii Uniunii Europene îl va constitui aderarea României şi Bulgariei, de el având mari şanse să beneficieze Croaţia. După aceea se preconizează o lungă perioadă de linişte, pe care Uniunea o va folosi pentru a se reforma pe sine însăşi, pentru a deveni competitivă.

27

IMPORTANŢA ANALIZEI ECONOMICE TEMEINICE PENTRU POLITICA ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI

Deborah Platt Majoras Preşedinte Comisia Federală pentru Comerţ S.U.A. D-na Deborah Platt Majoras, Preşedintele Comisiei Federale pentru Comerţ

din SUA a susţinut pe data de 30 martie 2007, la sediul Academiei de Studii Economi-ce din Bucureşti, Facultatea de Relaţii Internaţionale, o conferinţă având ca temă rolul analizei economice în domeniul concurenţei.

Având în vedere importanţa acestei teme, considerăm utilă prezentarea dis-cursului d-nei Majoras, ce reflectă experienţa autorităţilor americane în acest domeniu.

Consiliul Concurenţei a obţinut acordul doamnei Deborah Platt Majoras pen-tru publicarea acestui discurs.

I. Introducere Întrucât vorbesc la o instituţie dedicată studiilor economice nu este

probabil necesar să vă conving de faptul că ştiinţa economică oferă detalii importante privind comportamentul uman, sau că instrumentele sale analiti-ce sunt potrivite pentru a evidenţia costurile şi beneficiile alegerilor care ne sunt disponibile, sau că cei care elaborează politicile publice câştigă prin încorporarea unor analize economice temeinice în procesul decizional. Fie-care dintre dumneavoastră ar accepta, probabil, aceste afirmaţii fără ezitare.

Este însă posibil să credeţi că valoarea analizei economice nu este în-totdeauna larg acceptată de public, în general, sau chiar de către persoane aflate în poziţii care implică o responsabilitate semnificativă. În Statele Uni-te există o binecunoscută poveste potrivit căreia Harry S Truman, cel de-al 33-lea preşedinte, şi-a exprimat cu o ocazie dorinţa de a întâlni un econo-mist “dintr-o bucată” care, după ce şi-a exprimat opinia, să nu adauge ime-diat “dar, pe de altă parte...”. În ciuda reputaţiei economiştilor în ceea ce priveşte analizarea tuturor aspectelor unei probleme, pot să vă spun că există cel puţin un domeniu al legislaţiei americane care nu numai că a fost foarte mult îmbogăţit prin aportul ştiinţei economice, dar continuă să fie influenţat de aceasta. Este bineînţeles vorba despre legislaţia în domeniul concurenţei.

28

Rolul central al analizei economice în aplicarea legislaţiei concuren-ţei şi în dezvoltarea politicii în domeniul concurenţei ajută în explicarea unui fapt despre Federal Trade Commission (FTC) care ar putea să vă sur-prindă. În plus faţă de sutele de avocaţi care fac parte din echipa noastră, beneficiem de aportul celui mai mare grup de microeconomişti de nivel doc-toral din Statele Unite, care numără mai mult de 70 de persoane. Aproxima-tiv 50 dintre aceşti economişti lucrează pe probleme legate de concurenţă iar contribuţiile lor sunt esenţiale pentru îndeplinirea misiunii de aplicare a le-gislaţiei în domeniul concurenţei de către FTC. Un grup similar de econo-mişti există şi la Divizia Antitrust a Departamentul de Justiţie (DoJ), care împarte cu FTC atribuţiile de aplicare a legislaţiei în domeniul concurenţei. Ca atare, atât FTC, cât şi DoJ au decis să aloce o parte substanţială a resur-selor bugetare limitate pentru menţinerea unor echipe mari de profesionişti în domeniul economiei.

Analiza economică joacă un rol important în domeniul concurenţei atât la nivelul general al politicilor, cât şi la nivelul mai îngust al practicii. La nivelul politicilor, analiza economică a influenţat viziunea asupra impac-tului concurenţial al diverselor tipuri de practici atât la nivelul instanţelor americane, cât şi la nivelul agenţiilor de concurenţă. La nivelul practicii, analiza economică atentă joacă un rol important în investigarea comporta-mentului firmelor şi în evaluarea concentrărilor economice. În aproape toate investigaţiile pe care le desfăşurăm, echipa noastră de profesionişti în eco-nomie realizează recomandări detaliate pe care mi le furnizează mie şi celor-lalţi comisari pentru a le utiliza în cadrul deliberărilor.

Motivul pentru care analiza economică a ajuns să ocupe un loc atât de proeminent atât în cadrul dezvoltării politicii în domeniul concurenţei, cât şi în aplicarea practică, de zi cu zi, a legislaţiei în domeniul concurenţei, respec-tiv faptul că recunoaşterea şi aplicarea unor lecţii din domeniul economiei a condus la îmbunătăţirea semnificativă atât a deciziilor agenţiilor de concuren-ţă, cât şi a celor luate de către instanţe. În ultimă instanţă, analiza economică de calitate este un element esenţial pentru dezvoltarea şi implementarea poli-ticii în domeniul concurenţei, care serveşte interesele consumatorilor.

II. Politica Aş dori să detaliez modul în care analiza economică a influenţat dez-

voltarea politicii în domeniul concurenţei în Statele Unite. Aşa cum unii din-tre dumneavoastră probabil ştiu, prevederile din legislaţia noastră în materie de concurenţă sunt mai degrabă generale. Partea importantă din Legea Sherman, prima noastră lege în domeniul concurenţei adoptată în 1890, con-

29

stă în două paragrafe scurte care vizează înţelegerile care restricţionează comerţul, respectiv încercările de monopolizare a comerţului. Legea FTC, adoptată în 1914, prin care a fost creată această instituţie, scoate în afara le-gii “metodele neloiale de manifestare a concurenţei sau care afectează co-merţul.” Analizate literal, aceste prevederi legale nu furnizează o foaie de parcurs foarte clară pentru politicile în domeniu, aşa cum nu furnizează nici indicii practice, nici judecătorilor şi nici agenţiilor de concurenţă, cu privire la tipurile de comportament care ar trebui împiedicate. Ce este, de fapt, o metodă neloială de manifestare a concurenţei? Nu este suficient să răspunzi că vom ştii atunci când se va manifesta. Ce tipuri de restricţionări ale comer-ţului ar trebui împiedicate? În mod sigur nu poate fi vorba de toate tipurile de restricţionări, pentru că orice acord între firme restricţionează comerţul într-o anumită măsură.

Din fericire, o jurisprudenţă voluminoasă a ajutat în definirea grani-ţelor acestor prevederi legale. Prin opiniile lor, judecătorii au conferit sens prevederilor legii concurenţei, utilizând inerent un vocabular de natură eco-nomică, respectiv cuvinte ca „monopol”, „concurenţă” sau „piaţă”. Analiza economică este esenţială pentru înţelegerea sensului acestor concepte şi pen-tru aplicarea lor în cadrul activitătii noastre decizionale. Dată fiind natura obiectului de studiu, era probabil inevitabil ca analiza economică să devină un element central în dezvoltarea şi aplicarea legii concurenţei.

Totuşi, pentru a realiza o politică coerentă în domeniul concurenţei a fost esenţial să se decidă care este obiectivul potrivit pentru o astfel de poli-tică. Privind înapoi la cei peste o sută de ani de opinii juridice este clar că nu a existat un consens imediat cu privire la categoria ale cărei interesele trebu-ie protejate prin legislaţia în domeniul concurenţei. Acum mai bine de trei-zeci de ani, la mai mult de optzeci de ani de la adoptarea Legii Sherman, specialişti de prestigiu în domeniul antitrust, cum ar fi Robert Bork şi Richard Posner, ambii foşti judecători la Curţi de Apel, au promovat ideea conform căreia promovarea bunăstării consumatorilor este singurul scop co-respunzător pentru politica în domeniul concurenţei. Aceşti specialişti au afirmat că judecătorii ar trebui să se concentreze exclusiv asupra scopului de promovare a bunăstării consumatorilor atunci când interpretează legislaţia în domeniul concurenţei. Judecătorul Bork a scris, pe marginea analizei eco-nomice: „Cazul este copleşitor pentru acceptarea juridică a bunăstării con-sumatorilor ca unic scop în interpretarea legislaţiei antitrust ...Numai acest scop permite instanţelor să se comporte de o manieră responsabilă şi să atin-gă calitatea necesară în aplicarea legii1”. Chiar dacă adevărul acestei afirma- 1 Bork, Robert (1978), “The Antitrust Paradox”, p. 89. De văzut şi Posner, Richard (1976), “Legislaţia Antitrust : An Economic Perspective”, ch. 2;

30

ţii nu a fost universal recunoscut în acel moment, protecţia bunăstării con-sumatorilor prin promovarea unei concurenţe viguroase pe piaţă este recu-noscută acum ca fiind scopul general al politicii în domeniul concurenţei în Statele Unite, atât de către instanţe, cât şi de către agenţiile de concurenţă.

Odată cu impunerea bunăstării consumatorilor ca scop al aplicării le-gii concurenţei, rolul important pe care îl joacă de analiza economică în dezvoltarea şi aplicarea politicii în domeniul concurenţei a devenit mai clar. Sarcina noastră, atunci când examinăm o anumită practică sau atunci când analizăm o concentrare economică este aceea de a stabili în ce măsură aces-tea avantajează sau dezavantajează consumatorii. Deşi nu este întotdeauna uşor de aplicat în practică, această sarcină este foarte clară din punct de ve-dere conceptual. Întrebările la care trebuie să răspundem sunt clare. Practica în cauză conduce la preţuri mai ridicate sau mai mici? Are loc o creştere sau o scădere a producţiei pe piaţă? Are loc o îmbunătăţire sau o înrăutăţire a calităţii produselor? Care este efectul asupra serviciilor? Au consumatorii mai multe sau mai puţine opţiuni? Econometria ne furnizează un set de in-strumente analitice care se pot dovedi utile pentru a răspunde acestor între-bări, atât din punct de vedere teoretic, cât şi empiric.

Nu vreau să sugerez că există un consens în Statele Unite în legătură cu modul corect de abordare al fiecărui tip de practică sau al fiecărui caz în parte. Judecătorii, avocaţii şi economiştii nu sunt, uneori, de acord unii cu alţii asupra concluziei corecte, în ciuda acceptării de către toţi a faptului că scopul aplicării politicii în domeniul concurenţei este promovarea bunăstării consumatorilor şi a considerării instrumentelor economice ca fiind cele mai potrivite pentru analiză. Persoane rezonabile pot ajunge la concluzii diferite pornind de la aceleaşi fapte, iar riscurile sau incertitudinile pe care le impli-că o anumită decizie pot stârni controverse, ca şi modul de ponderare a di-verşilor factori ce intervin. Totuşi, se poate spune, cred, că diferenţele de opinie care se înregistrează astăzi între practicienii în domeniul concurenţei au o magnitudine mult mai redusă decât în diferenţele de opinie dintre aceş-tia şi practicienii din trecut.

Privind în urmă, este de necontestat faptul că abordarea noastră a le-gii concurenţei a evoluat semnificativ. Există o explicaţie evidentă a schim-bărilor pe care le-a suferit politica în domeniul concurenţei în cursul anilor, respectiv faptul că ştiinţa economică a evoluat, iar instanţele au luat în con-siderare aceste evoluţii. Acum patruzeci de ani, predomina opinia potrivit căreia orice creştere a gradului de concentrare într-o industrie conduce la restrângerea concurenţei şi, în consecinţă, la creşterea preţurilor. În aceeaşi perioadă, probabil sub influenţa aceleiaşi teorii economice, atât curţile, cât şi autorităţile de concurenţă erau ostile concentrărilor orizontale, respectiv concentrărilor în care sunt implicaţi concurenţi direcţi, într-o măsură care

31

astăzi pare exagerată2. De exemplu, în 1966 Curtea Supremă a Statelor Uni-te a interzis o fuziune între companiile Von's Grocery şi Shopping Bag Foods Stores, două lanţuri de magazine alimentare din Los Angeles3. La momentul fuziunii, cele două companii erau pe poziţia a doua, respectiv a şasea, în clasamentul lanţurilor de distribuţie, iar compania rezultată în urma fuziunii ar fi deţinut o cotă de piaţă de numai 7,5%4. Per total, cota de piaţă deţinută de primele trei firme ar fi crescut de la 19% înainte de fuziune la 23% după fuziune, iar guvernul a argumentat în pledoaria sa că această creş-tere a gradului de concentrare ar conduce la creşterea preţurilor5. Este aproape imposibil ca o fuziune ce conduce la o creştere atât de mică a gra-dului de concentrare, într-o industrie relativ neconcentrată să creeze temeri semnificative astăzi, cel puţin în absenţa unor probe directe foarte convingă-toare care să arate că fuziunea ar produce o creştere a preţurilor.

Într-adevăr, în anii '60 şi '70, preocupările referitoare la potenţialele efecte negative ale concentrărilor erau atât de mari încât FTC a demarat in-vestigarea a diverse industrii, inclusiv a industriei cerealelor pentru consum şi a industriei automobilelor, pentru a stabili dacă ar fi necesară demararea unor acţiuni în instanţă pentru a solicita reducerea gradului de concentrare în aceste industrii. Este puţin probabil ca o astfel de politică să beneficieze de prea mult sprijin astăzi, când nu mai este atât de răspândită convingerea că existenţa unui grad ridicat de concentrare poate, prin ea însăşi, să fie consi-derată suficientă pentru a demonstra lipsa concurenţei sau că un program de restructurare industrială, impus de la nivel guvernamental, ar putea conduce la obţinerea unor rezultate mai bune pentru consumatori decât cele generate de concurenţa pe piaţă.

În mod similar, recunoaştem acum că anumite practici, considerate în trecut ca producând efecte negative pentru consumatori pot, în fapt, să fie avantajoase, cel puţin în anumite condiţii. În această categorie sunt incluse multe restricţionări verticale. De exemplu, producătorii recurg în mod frec-vent la acordarea unor exclusivităţi teritoriale pentru distribuitorii lor, ceea ce înseamnă că un anumit distribuitor este singurul autorizat să vândă măr-furile producătorului în cauză pe o anumită suprafaţă geografică. În mod evident, acest tip de restricţie protejează distribuitorii de concurenţa din par-tea altor distribuitori care, în alte condiţii, ar vinde acelaşi produs. În 1967, 2 A se vedea Kovacici, William şi Carl Shapiro (2000), “Antitrust Policy: A Century of Eco-nomic and Legal Thinking”, Journal of Economic Perspectives, 14: 43-60 pentru o discuţie referitoare la relaţia dintre teoriile juridice şi economice din această perioadă. 3 Statele Unite contra Von's Grocery Company (1966). 4 Viscusi, Kip, John Vernon şi Joseph Harrington (1995), Economics of Regulation and Anti-trust, p. 211. 5 Posner, Antitrust Law, p. 106.

32

Curtea Supremă a Statelor Unite a decis într-un caz în care era implicată firma producătoare de biciclete Schwinn că o asemenea restricţionare este ilegală „per se”, ceea ce înseamnă că probabilitatea ca o asemenea practică să fie anticoncurenţială este atât de mare încât nu mai este necesară probarea prejudicierii consumatorilor pentru a demonstra încălcarea legislaţiei în do-meniul concurenţei6.

A fost această decizie a Curţii rezonabilă? Majoritatea observatorilor ar spune astăzi că analiza economică a exclusivităţilor teritoriale arată că o astfel de „condamnare sumară” a acestei practici este nepotrivită şi că res-tricţia ar fi mai corect judecată dacă s-ar arăta mai întâi că există într-adevăr o un efect negativ asupra consumatorilor. Există argumente economice clare în favoarea unor posibile avantaje decurgând din exclusivităţi teritoriale. Este probabil ca acest tip de restricţionare verticală să creeze stimulente pentru distribuitorii individuali pentru promovarea şi dezvoltarea unei pieţe a produsului în cauză, inclusiv prin educarea consumatorilor şi prin furniza-rea de servicii pe care consumatorii le apreciază. În situaţia în care nu ar exista exclusivităţile teritoriale, fiecare distribuitor ar fi preocupat de fiecare concurent care beneficiază gratuit de aceste investiţii. Aceştia din urmă ar fi în măsură să practice un preţ mai scăzut decât distribuitorii care furnizează toată gama de servicii şi ar atrage, implicit, un număr mai mare de clienţi. În mod intuitiv, consumatorii ar fi tentaţi să beneficieze de serviciile de educa-re furnizate de către distribuitorul care furnizează servicii complete şi să achiziţioneze produsul la preţ redus de la unul dintre ceilalţi distribuitori. Dar, în aceste condiţii distribuitorul care realizează furnizarea serviciilor complete nu ar mai fi stimulat să investească, în primul rând în dezvoltarea pieţei. Întrucât din aceste investiţii beneficiază consumatorii, aceştia nu pot fi ignoraţi atunci când este elaborată o politică în domeniul concurenţei care urmăreşte maximizarea beneficiilor pentru consumatori. În cele din urmă, însăşi Curtea Supremă a ajuns la această concluzie. În 1977, la numai zece ani de la decizia în cazul Schwinn, Curtea şi-a revizuit practica într-un caz în care era implicată compania producătoare de televizoare Sylvania, care l-a împiedicat pe unul dintre distribuitorii săi să vândă produse Sylvania într-o locaţie suplimentară, situată în apropierea altui distribuitor7. În decizia sa în cazul Sylvania, Curtea a explicat argumentele economice de bază referitoare la potenţialele beneficii ale exclusivităţilor teritoriale în cei mai clari termeni, fiind indubitabil faptul că a acordat acestor argumente o importanţă deosebită.

În ciuda acestei evoluţii ale politicii în domeniul concurenţei în sfera anumitor restricţii verticale, există încă subiecte supuse dezbaterii. Unul din- 6 Statele Unite contra Arnold Schwinn & Co. (1967). 7 Continental T.V. Inc şi alţii contra GTE Sylvania (1977).

33

tre aceste subiecte se referă la fixarea preţurilor de distribuţie, care intervine atunci când un producător impune preţurile practicate de către distribuitorii săi. De exemplu, producătorul poate cere ca preţurile distribuitorilor să nu coboare sub un nivel minim. Începând din 1911, fixarea preţurilor de distri-buţie a fost considerată „per se” ilegală, în ciuda opiniei larg răspândite între economişti şi jurişti potrivit căreia o astfel de practică poate avea o diversi-tate de efecte de stimulare a concurenţei. Argumentele economice sunt simi-lare celor aplicabile în cazul exclusivităţilor teritoriale, mulţi economişti considerând că este ilogic ca fixarea preţurilor de distribuţie să fie conside-rată „per se” ilegală, în timp ce exclusivitatea teritorială este analizată de la caz la caz8. Argumentul în favoarea fixării preţurilor de distribuţie este acela că, prin reducerea concurenţei între distribuitorii unei anumite mărci, aceas-tă practică stimulează concurenţa inter-marcă prin stimularea distribuitorilor să promoveze mărcile producătorului pe care îl reprezintă. FTC şi DoJ au intervenit în faţa Curţii Supreme într-un caz, care este în prezent în instantă, de fixare a preţului de distribuţie. În acest caz, Leegin, o companie producă-toare de genţi de damă şi alte accesorii a impus o politică prin care vindea produse numai acelor distribuitori care respectau preţul său recomandat. Atunci când unul dintre distribuitori a oferit reduceri faţă de preţul reco-mandat, Leegin a suspendat livrările către acesta. În intervenţie, FTC şi DoJ au solicitat Curţii să îşi revizuiască decizia, veche de aproape 100 de ani, prin care fixarea preţurilor de distribuţie este considerată „per se” ilegală.9

Argumentele noastre se bazează pe contribuţiile unor economişti care au demonstrat, atât teoretic, cât şi empiric, că incriminarea „per se” a fixării preţului de distribuţie nu este o politică înţeleaptă şi, în cele din urmă, nu este benefică pentru consumatori.

Bineînţeles că este dificil să atribui o anume schimbare a politicii în domeniul concurenţei unui anumit argument sau analiză economică. Totuşi, este evident că ştiinţa economică a avut o influenţă substanţială asupra dez-voltării politicii în domeniul concurenţei, în special în ultimii ani. Ştiinţa economică este esenţială pentru legea concurenţei şi se poate previziona că această situaţie se va menţine şi în viitor.

III. Practica Întrucât ştiinţa economică a jucat un rol atât de important în dezvol-

tarea politicii în domeniul concurenţei, este normal ca analiza economică să 8 A se vedea Viscusi şi alţii, p. 245. 9 FTC şi DoJ, intervenţie în cazul Leegin Creative Leather Products Inc contra PSKS INC (2007).

34

fie, de asemenea, foarte importantă în aplicarea efectivă a legii concurenţei. Aşa cum am menţionat mai devreme, FTC are o echipă mare de economişti de nivel doctoral şi aceştia joacă un rol foarte important în majoritatea as-pectelor muncii noastre. Atunci când realizăm investigaţii, economiştii lu-crează alături de avocaţi pentru identificarea şi analizarea dovezilor relevan-te. Economiştii implicaţi într-o investigaţie se concentrează îndeosebi asupra oricăror analize empirice care sunt necesare, având în vedere că acesta este domeniul în care deţin cel mai evident avantaj competitiv. În situaţia în care FTC decide să aducă un caz în faţa instanţei, mărturia din partea unui expert în economie este, de regulă, un element important al cazului.

Un domeniu în care influenţa economiştilor în practica în domeniul legii concurenţei este în mod special vizibil este reprezentat de procesul de analiză a concentrărilor. Atât la FTC, cât şi la DoJ, acest proces este guver-nat de Liniile directoare în domeniul concentrărilor orizontale, emise de către cele două agenţii în 1992 şi modificate în 1997. Liniile directoare pre-văd cadrul analitic şi standardele utilizate de către cele două agenţii pentru evaluarea măsurii în care o anumită concentrare poate avea efecte de res-trângere a concurenţei şi de prejudiciere a consumatorilor. Liniile Directoa-re includ o diversitate de elemente care trebuie luate în considerare în anali-ză, ceea ce conduce, în cele din urmă, la o evaluare integrată a măsurii în care comportamentul firmelor s-ar schimba în cazul în care concentrarea s-ar produce. Va fi profitabil pentru firmele care se concentrează să crească preţurile? În cazul în care acestea vor încerca să crească preţurile, cum vor reacţiona alte firme care acţionează în aceeaşi industrie? Conduce operaţiu-nea de concentrare la creşterea eficienţei prin reducerea costurilor firmelor implicate? Vor beneficia consumatorii de eventuala creştere a eficienţei? În sfârşit şi cel mai important, vor fi consumatorii prejudiciaţi de concentrare? O analiză economică atentă este esenţială pentru a răspunde acestor întrebări şi a trage o concluzie despre măsura în care concentrarea poate fi permisă.

Dacă analiza economică teoretică se poate dovedi de folos în evalua-rea efectelor probabile ale unei concentrări, cu mult mai utile pot fi analizele empirice de foarte bună calitate. Astfel de analize sunt din ce în ce mai folo-site din două motive principale. În primul rând, firmele şi terţii colectează în prezent cu mult mai multe date decât oricând în trecut, ceea ce conduce la creşterea cantităţii potenţiale de informaţie utilă. Atunci când analizăm, de exemplu, concentrările între firme producătoare de bunuri de consum, de multe ori obţinem date de la supermagazine care ne permit să analizăm în detaliu comportamentul consumatorilor. În al doilea rând, economiştii au dezvoltat instrumente analitice din ce în ce mai multe şi mai bune care ne permit să evaluăm efectul concurenţial ultim al unei tranzacţii. Deşi efectua-rea acestor analize nu este întotdeauna posibilă, acest tip de dovadă directă a

35

efectelor concurenţiale a fost de mare ajutor în mai multe decizii din ultimii ani luate de FTC.

Un exemplu notabil al acestui tip de analize este cel folosit în acţiu-nea FTC împotriva concentrării dintre firmele Staples şi Office Depot, care ar fi condus la unirea a două dintre cele trei reţele naţionale de supermaga-zine specializate pe distribuţia produselor de birotică. Aceste magazine de dimensiunea unor depozite distribuie o diversitate de produse de birotică pentru micile afaceri şi gospodării, inclusiv pixuri, hârtie, agende, capse, aparate de fax, calculatoare, mobilier de birou şi aproape orice alt produs de birotică. O problemă centrală în acest caz a fost măsura în care concurenţa din partea altor hipermagazine, cum ar fi Wal-Mart, ar putea împiedica compania rezultată în urma concentrării să crească preţurile practicate. Părţi-le implicate au argumentat că, în urma concentrării, compania rezultată va realiza doar 5,5% din vânzările de produse de birotică în Statele Unite şi, ca atare, nu ar fi plauzibil să se considere că această concentrare ar avea un im-pact concurenţial semnificativ. FTC, pe de altă parte, a arătat că aceste două firme sunt concurenţi foarte apropiaţi, exercitând, una asupra celeilalte, o presiune concurenţială unică în ceea ce priveşte preţurile.

Este posibil ca, la o privire superficială, argumentul părţilor implica-te şi cota de piaţă de 5,5% să vă amintească de cazul supermagazinelor Von pe care l-am manţionat mai devreme. Odată ce le aveţi pe birou, în faţa dumneavoastră, un pix achiziţionat la un magazin de birotică este, în mod evident, un foarte bun substituent al unui pix cumpărat la un supermagazin, la o farmacie sau la un hipermagazin. Dar această observaţie nu demon-strează măsura în care consumatorii văd aceste produse ca substituibile îna-inte de a merge la cumpărături. Aceasta este problema esenţială. Dacă su-permagazinul specializat pe produse de birotică creşte preţul pixurilor pe care le vinde, va începe un număr suficient de mare de consumatori să cum-pere pixurile din altă parte, forţând astfel supermagazinul în cauză să reana-lizeze creşterile de preţ?

Pentru a răspunde acestei întrebări, economiştii FTC au analizat atent datele privind preţurile pe care Staples şi Office Depot le-au furnizat în cursul investigaţiei şi al litigiului în instanţă. Din această analiză a rezultat un tipar evident. În zonele metropolitane în care Staples nu avea nici un su-permagazin concurent, preţurile pe care le practica erau semnificativ mai mari faţă de zonele metropolitane în care era concurat de Office Depot sau de un alt supermagazin de birotică, cum ar fi OfficeMax Un tipar similar a rezultat şi din analizarea datelor Office Depot: preţurile pe care le practica erau mai mici în zonele în care operau Staples şi OfficeMax şi mai mari în zonele unde aceştia nu operau. Aceste tipare se menţineau indiferent de nu-mărul magazinelor de birotică de nivel inferior supermagazinelor existau în

36

zona metropolitană analizată, iar factori ca diferenţele de costuri între diver-sele zone nu puteau explica tiparul10. Această analiză a arătat că, în cazul concentrării celor două companii, exista o probabilitate mare ca preţurile produselor de birotică să crească în zonele metropolitane în care Staples şi Office Depot erau concurenţi direcţi. Întrucât FTC a câştigat cazul în instan-ţă, nu s-a ajuns la această situaţie.

Analiza empirică efectuată de FTC în cazul Staples – Office Depot este unul din cele mai cunoscute exemple care arată importanţa rolulului jucat de acest tip de analiză economică în evaluarea efectelor concurenţiale. În ultimii ani, FTC a beneficiat de analize empirice în investigaţii realizate asupra concentrărilor economice din industrii variate, de la îngheţată la în-chirieri video sau de la spitale la produse bancare. În special atunci când sunt susţinute de probe documentare şi mărturii consistente, dovezi empirice puternice privind efectele competitive pot fi foarte utile.

IV. Rolul economiştilor în cadrul misiunii noastre de pro-tecţie a consumatorilor

Economiştii joacă un rol foarte important şi în susţinerea misiunii de protecţie a consumatorilor. În cadrul unui proces similar celui din domeniul concurenţei, economiştii Biroului Economiştilor din cadrul Diviziei de Pro-tecţie a Consumatorilor contribuie la dezvoltarea, revizuirea şi susţinerea în instanţă a cazurilor de protecţie a consumatorilor, ca şi la dezvoltarea regle-mentărilor comerciale, a liniilor directoare sectoriale şi a iniţiativelor de po-litici publice. Economiştii desfăşoară, de asemenea, studii, cercetări, analize şi proiecte speciale pentru examinarea problemelor de protecţie a consuma-torilor. Aceste activităţi completează misiunea FTC din domeniul antitrust, asi-gurând consumatorilor posibilitatea de a culege toate beneficiile concurenţei.

Biroul Economiştilor îşi pune în valoare expertiza în analize econo-mice şi statistice utile pentru misiunea de protecţie a consumatorilor într-o diversitate de moduri, incluzând:

• analiza beneficiilor şi costurilor potenţiale ale acţiunilor, reglemen-tărilor comerciale şi politicilor publice pe care FTC le implementează sau intenţionează să le implementeze;

• evaluarea şi măsurarea existenţei, dimensiunii şi sursei comporta-mentelor neloiale şi înşelătoare;

• evaluarea şi măsurarea prejudiciului cauzat consumatorilor prin practici neloiale sau înşelătoare şi a câştigului necuvenit realizat de către cei răspunzători; 10 Commentary on the Horizontal Merger Guidelines (2006), p. 10.

37

• dezvoltarea de măsuri de corecţie menite a preveni practicile nelo-iale sau înşelătoare fără a impune costuri involuntare sau nenecesare asupra consumatorilor sau industriei;

• evaluarea capacităţii celor responsabili de a plăti reparaţii şi penali-tăţi civile;

• dezvoltarea şi analiza sondajelor efectuate printre consumatori, ca-re au rolul de a examina dimensiunea practicilor neloiale sau înşelătoare sau a interpretării date de către consumatori unor reclame posibil înşelătoare.

V. Concluzie Privind istoria politicii în domeniul concurenţei din Statele Unite, es-

te evident că predecesorii noştrii au făcut multe greşeli. Decizii care le pă-reau perfect justificate practicienilor la acel moment, par acum a fi rezultatul unor interpretări eronate. Ar putea fi tentant să ne uităm la aceste referinţe, să le comparăm cu deciziile noastre de astăzi şi să ne simţim cumva mulţu-miţi pentru faptul că suntem mai edificaţi. Totuşi, cred că o asemenea mul-ţumire de sine nu este răspunsul corect. Parafrazându-l pe Isaac Newton, putem spune că, dacă am văzut mai departe, a fost pentru că am stat pe ume-rii giganţilor politicii în domeniul concurenţei. Puţin câte puţin, o întreagă comunitate de economişti, avocaţi şi judecători a modelat politica noastră în domeniul concurenţei într-un sistem care este, în general, consecvent teoriei economice de astăzi. Această politică este suficient de flexibilă pentru a răs-punde schimbării modului în care înţelegem lumea economică de care sun-tem înconjuraţi. O astfel de flexibilitate este importantă, dat fiind că nu pu-tem afirma că am elaborat politica ideală în domeniul concurenţei sau că am descoperit cele mai bune metode posibile de analiză economică pentru a ne ajuta în munca noastră. Întrucât cunoaşterea continuă să avanseze, aceste ţinte sunt mobile. Dacă nu vom putea niciodată să le atingem cel mai înalt nivel posibil, putem măcar spera să avansăm în direcţia corectă.

38

MODALITĂŢI DE EFECTUARE A INSPECŢIILOR INOPINATE DE CĂTRE AUTORITĂŢILE

DE CONCURENŢĂ – TEORIE ŞI PRACTICĂ (I) Gheorghe Rădulescu – Director Daniel-Dumitru Stan – Inspector de concurenţă superior Direcţia Monitorizare Teritorială Consiliul Concurenţei - România 1. Introducere Cele mai grave încălcări ale regulilor de concurenţă sunt înţelegerile

între competitori care au ca scop fixarea preţurilor, împărţirea pieţelor sau limitarea producţiei (hard-core cartels). Caracterul ocult al acestor înţele-geri a determinat autorităţile de concurenţă din întreaga lume să elaboreze instrumente şi tehnici de investigaţie cât mai eficiente în vederea depistării şi sancţionării unor astfel de practici.

Inspecţia inopinată reprezintă unul dintre cele mai importante in-strumente folosite în investigaţiile care vizează carteluri şi este folosită de către autorităţile de concurenţă datorită eficienţei în obţinerea probelor. Me-todele de pregătire şi desfăşurare a acestor inspecţii diferă, însă, în funcţie de nivelul de experienţă al autorităţilor de concurenţă şi în funcţie de nivelul de pregătire al personalului din cadrul acestora.

În cadrul Reţelei Internaţionale de Concurenţă (ICN)1 şi al Reţelei Europene de Concurenţă (ECN)2, autorităţile de concurenţă au încercat să pună în comun experinţa acumulată în domeniul pregătirii şi desfăşurării inspecţiilor inopinate. Scopul acestor consultări a fost identificarea procedu-rilor şi tehnicilor care şi-au dovedit eficacitatea, precum şi elaborarea unor instrumente de referinţă care să permită autorităţilor de concurenţă să îşi evalueze propriile abordări şi să compare propriile experienţe cu cele ale 1 International Competition Network. 2 European Competition Network.

39

altora. În acest sens, ICN a dat publicităţii în aprilie 2005 un document de-numit „Manualul de Aplicare a Măsurilor Anti-cartel”3, document elaborat pe baza unor chestionare la care au răspuns 38 de autorităţi de concurenţă din întreaga lume, inclusiv Consiliul Concurenţei din România. Un capitol important al acestui document este cel referitor la desfăşurarea inspecţiilor şi controalelor. Articolul de faţă reprezintă o încercare de analiză a bune-lor practici prezentate în acest studiu, precum şi a altor studii şi docu-mente elaborate de instituţii cu vastă experienţă în domeniul antitrust (European Commission – DG Competition, US Department of Justice – Antitrust Division, UK Office of Fair Trading, Italia – Autorità Garan-te della Concorrenza e del Mercato, OECD, UNCTAD).

La elaborarea acestui articol au fost folosite şi informaţii rele-vante rezultate în urma activităţii de control desfăşurate de inspectorii de concurenţă din cadrul Consiliului Concurenţei în perioada 1997-2005. Experienţa acestora s-a dovedit extrem de utilă, iar în urma ana-lizei a rezultat că o bună parte a tehnicilor de investigaţie prezentate în studiul ICN sunt folosite în mod uzual atât de către inspectorii de con-curenţă din cadrul departamentelor de specialitate, cât şi de către inspec-torii de concurenţă din aparatul teritorial al Consiliului Concurenţei.

2. Cadrul legislativ românesc şi comunitar În România, inspectorii de concurenţă din cadrul Consiliului Concu-

renţei sunt abilitaţi cu puteri de inspecţie conform art. 36 (1) din Legea con-curenţei nr. 21/1996 republicată, în vederea depistării eventualelor încălcări ale acestei legi, în special ale art. 5 şi 6. Puterile de inspecţie stipulate în art. 36 se referă la desfăşurarea inspecţiilor în spaţiile, terenurile şi mijloacele de transport deţinute legal de către agenţii economici.

De asemenea, inspectorii de concurenţă pot efectua inspecţii inopina-te în baza alineatului 3 al aceluiaşi articol. Art. 37 extinde aceste puteri de inspecţie asupra spaţiilor, inclusiv domiciliul, terenurile sau mijloacele de transport aparţinând conducătorilor, administratorilor, directorilor şi altor angajaţi ai agenţilor economici sau asociaţiilor de agenţi economici supuşi investigaţiei. Puterile de inspecţie prevăzute de art. 37 nu pot fi exercitate, însă, decât în baza unui ordin emis de Preşedintele Consiliului Concurenţei şi însoţit de o autorizare judiciară. Această autorizare este emisă de către preşedintele tribunalului în a cărui circumscripţie sunt situate locurile de controlat sau de către un judecător delegat de acesta. Inspecţia efectuată în baza art. 37 se desfăşoară sub autoritatea şi controlul judecătorului care a 3 „ Anti-cartel Enforcement Manual”.

40

autorizat-o, iar inventarele şi punerile de sigilii se fac conform dispoziţiilor Codului de procedură penală.

La nivel comunitar, în vederea aplicării regulilor de concurenţă sti-pulate în art. 81 şi art. 82 din Tratatul CE, Comisia Europeană foloseşte, în mod curent, două metode principale de investigaţie:

1) cererile de informaţii şi 2) inspecţiile „la faţa locului”4. Conform Regulamentului CE 1/20035, oficialii Comisiei precum şi

persoanele care îi însoţesc sunt împuterniciţi să desfăşoare inspecţii pe teri-toriul statelor membre. Autorităţile de concurenţă din statele membre pe te-ritoriul cărora urmează să se desfăşoare inspecţiile sunt anunţate în prealabil de către Comisie conform art.20 par.(3) din Regulament. Funcţionarii sau alte persoane autorizate sau desemnate de autoritatea de concurenţă din sta-tul membru pe teritoriul căruia se desfăşoară inspecţia pot asista activ sau pot însoţi oficialii Comisiei, fiind abilitaţi cu puterile de inspecţie specificate în art.20 par. (2) din Regulament. Dacă agenţii economici vizaţi refuză să se supună inspecţiei, statul membru în cauză va acorda asistenţa necesară prin intermediul poliţiei sau al altei autorităţi echivalente.

Dacă această asistenţă necesită o autorizare din partea unui organ ju-diciar, vor fi întreprinse toate demersurile necesare obţinerii unei astfel de autorizări. Autorizarea judiciară poate fi obţinută şi ca o măsură de precau-ţie. Organul judiciar care eliberează autorizaţia poate cere Comisiei informa-ţii în legătură cu natura infracţiunii şi cu gradul de implicare al întreprinderi-lor vizate. Totuşi, autoritatea judiciară naţională nu poate pune în discuţie necesitatea desfăşurării inspecţiei şi nici nu poate cere furnizarea de infor-maţii în legătură cu dosarul Comisiei. Legalitatea deciziei Comisiei poate fi analizată doar de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.

Art.21 din Regulamentul CE 1/2003 reglementează exercitarea pute-rilor de inspecţie în alte locaţii, respectiv domiciliile directorilor, manageri-lor sau ale altor angajaţi ai întreprinderilor sau asociaţiilor de întreprinderi. Aceste locaţii pot fi inspectate numai dacă există indicii serioase că în urma unei astfel de inspecţii pot fi găsite dovezile unei încălcări grave a art.81 sau a art.82. din Tratatul CE. De asemenea, inspecţiile în baza art. 21 se des-făşoară numai cu autorizarea prealabilă din partea autorităţii judiciare din statul membru în care urmează să aibă loc acestea.

Având în vedere supremaţia dreptului comunitar în raport cu cel naţional, armonizarea legislaţiilor naţionale cu prevederile Regulamentului 1/2003 a devenit o prioritate atât pentru statele membre cât şi pentru statele aflate în curs de aderare. Cu toate acestea, conform art.3 par. (2) din Regu- 4 On-site inspections. 5 COUNCIL REGULATION (EC) No 1/2003 of 16 December 2002 on the implementation of the rules laid down in Articles 81 and 82 of the Treaty – Official Journal L 1, 04.01.2003, pages 1-25.

41

lament, jurisdicţiile naţionale pot adopta şi aplica reglementări mai se-vere decât cele comunitare, pentru interzicerea şi sancţionarea practicilor anticoncurenţiale.

3. Inspecţiile inopinate versus alte tehnici de investigare Inspecţia inopinată este un instrument esenţial atunci când ele-

mentul surpriză este important pentru asigurarea dovezilor. Reducerea riscului ca dovezile să fie alterate, distruse sau ascunse fac din inspecţii-le inopinate un mijloc primar de investigaţie pentru multe autorităţi de concurenţă. În timpul desfăşurării unei inspecţii inopinate, accesul rapid la documentele vizate conferă inspectorilor un avantaj care se poate dovedi de-cisiv. Pe lângă elementul surpriză care reduce substanţial riscul ca eventualele probe să fie distruse, inspecţiile inopinate mai au şi avantajul de a grăbi desfă-şurarea investigaţiei prin mesajul puternic pe care îl transmit celor vizaţi.

Aceste inspecţii se desfăşoară, de obicei, în stadiile incipiente ale unei investigaţii şi sunt iniţiate dacă:

1. există suspiciunea că agenţii economici vizati nu ar furniza în alte condiţii documentele vizate şi este posibil ca acestea să fie ascunse, distruse sau alterate;

2. celelalte instrumente de investigaţie sau dovedit ineficiente, iar in-specţia inopinată rămâne singura alternativă viabilă pentru obţinerea docu-mentelor probatorii;

3. acest lucru este esenţial pentru strategia de investigaţie adoptată de autoritatea de concurenţă.

Inspecţiile inopinate pot fi folosite împreună cu alte instrumente de investigaţie, formând, astfel, o strategie coerentă menită să desconspire un cartel. O astfel de strategie trebuie să aibă în vedere toţi factorii relevanţi (tipul de probe care pot fi obţinute, gradul de cooperare al celor vizaţi pre-cum şi al terţilor etc.). Ordinea în care sunt folosite şi nivelul de importanţă al mijloacelor de obţinere a probelor sunt stabilite, de la caz la caz, în func-ţie de gravitatea presupusei încălcări a regulilor de concurenţă6.

6Este rezonabil să presupunem că agenţii economici participanţi la un cartel cu efecte anti-concurenţiale majore vor face tot posibilul să ascundă dovezile şi să împiedice colectarea probelor. De asemenea, este posibil ca aceştia să elaboreze, din timp, strategii menite să obstrucţioneze sau să întârzie derularea investigaţiei. În astfel de cazuri, cererile de informa-ţii, audierile sau inspecţiile anunţate devin ineficiente, iar obţinerea dovezilor necesită orga-nizarea de inspecţii inopinate.

42

4. Alte autorităţi care participă la inspecţii Inspectorii de concurenţă din cadrul Consiliului Concurenţei din

România desfăşoară inspecţiile, de obicei, fără a solicita asistenţa poliţiei sau a altor organisme de control7. Aceasta este o practică foarte des întâlnită în rândul autorităţilor de concurenţă din întreaga lume. Cu toate acestea, există şi autorităţi care fac excepţie de la regulă, aceste autorităţi folosind în mod uzual asistenţa poliţiei sau a altor autorităţi de control în organizarea şi desfăşurarea inspecţiilor. De exemplu, autoritatea de concurenţă din Italia (AGCM) desfăşoară inspecţiile inopinate împreună cu Garda Financiară (Guardia di Finanza). Asistenţa Gărzii Financiare conferă inspecţiei un plus de eficienţă, această instituţie având puteri suplimentare (în cazul în care agentul economic controlat refuză să ofere acces la anumite documente sau informaţii, Garda Financiară poate transforma inspecţia în percheziţie). Ges-tionarea relaţiilor cu AGCM este în sarcina unei structuri specializate din cadrul Gărzii Financiare care poate desfăşura inspecţii inopinate şi fără par-ticiparea AGCM.

Din acest punct de vedere, cazul Statelor Unite este unul special. An-titrust Division - agenţie din cadrul Departamentului de Justiţie al Statelor Unite, organizează şi coordonează inspecţiile anti-cartel care sunt efectuate de către FBI. Datorită faptului ca participarea la organizarea de carteluri este incriminată penal în Statele Unite (pedeapsa maximă pentru persoanele care săvârşesc astfel de fapte a crescut în 2004 de la 3 la 10 ani de închisoa-re), gradul de risc al acestor inspecţii este unul mult mai mare decât în alte ţări, chiar dacă vizează acelaşi tip de încălcări ale regulilor concurenţei.

5. Organizarea inspecţiilor inopinate Organizarea inspecţiilor inopinate este un proces complex de planifi-

care care implică strângerea şi centralizarea informaţiilor în legătură cu mai multi factori esenţiali pentru buna desfăşurarea a operaţiunii, cum ar fi:

• locaţiile care vor fi inspectate; • profilul persoanelor care se află în locaţiile respective şi gradul de

cooperare anticipat (astfel de informaţii pot fi obţinute, de exemplu, prin consultarea cazierului, prin consultarea registrelor unde sunt trecuţi poseso-rii de arme sau prin alte mijloace); 7 O astfel de colaborare nu este exclusă, mai ales având în vedere că ulterior momentului aderării României la Uniunea Europeană, Consiliul Concurenţei va putea desfăşura inspecţii în baza Regulamentului CE 1/2003 care prevede la art. 20 paragraful 6 condiţiile în care poate fi solicitată asistenţa poliţiei.

43

• tipul de dovezi vizate; • orarul inspecţiei. Acest proces de planificare poate include şi efectuarea unei opera-

ţiuni de recunoaştere a locaţiei care urmează a fi inspectată. O astfel de operaţiune se poate dovedi utilă în identificarea spaţiilor unde pot fi găsite probele vizate şi în determinarea timpului necesar pentru a avea acces la aceste probe.

Un alt pas important în procesul de organizare a inspecţiilor inopina-te este alcătuirea echipei care va desfăşura inspecţia. Autorităţile de concu-renţă au în vedere, în desemnarea echipei, mai multe elemente, inclusiv:

• mărimea, amplasamentul şi tipul locaţiilor care vor fi inspectate; • durata probabilă a inspecţiei; • numărul de persoane care sunt vizate de inspecţie; • numărul de persoane care se anticipează că vor fi prezente la locul

inspecţiei; • gradul de complexitate al cazului; • tipurile de informaţii avute în vedere şi volumul de documente care

vor fi găsite; • dacă este anticipată colectarea de informaţii şi documente electronice; • folosirea limbilor străine; • rolul jucat de întreprinderea supusă inspecţiei în cadrul cartelului

sau înţelegerii; • gradul, probabil, de rezistenţă al ocupanţilor locaţiei. În funcţie de aceste elemente, este stabilit numărul şi componenţa

echipei, aceasta putând să cuprindă mai mulţi membri, printre care: un lider de echipă, experţi în tehnologia informaţiei, traducători, economişti, jurişti sau alte tipuri de experţi.

Liderul de echipă este persoana responsabilă de desfăşurarea in-specţiei, acesta fiind, de obicei, cel mai experimentat membru al echipei sau inspectorul cel mai înalt în grad.

Principalele atribuţii ale liderului de echipă pot fi rezumate astfel: • prezintă mandatul/ordinul de investigaţie şi discută procedurile de

control cu oficialii şi cu avocaţii companiei; • rezolvă problemele legate de privilegiul legal al unor informaţii8; • coordonează echipele de investigaţie; • asigură legătura dintre membrii echipei de control şi reprezentanţii

companiei; 8 Informaţiile privilegiate legal sunt comunicările dintre părţile implicate şi avocaţii acestora.

44

• dispersează echipa pentru a asigura locaţiile şi pentru a monitoriza birourile cheie, în vederea protejării integrităţii probelor;

• păstrează legătura cu autoritatea de concurenţă şi cu alţi lideri de echipă atunci când se desfăşoară mai multe inspecţii simultan;

• asigură respectarea procedurilor; • conduce inspecţia şi stabileşte sarcini membrilor echipei; • conduce audierea reprezentanţilor şi angajaţilor companiei; • rezolvă orice alte probleme legate de desfăşurarea inspecţiei. O controversă legată de rolul liderului de echipă este cea referitoare

la participarea activă a acestuia la desfăşurarea inspecţiei. Există autorităţi de concurenţă care consideră rolul liderului de echipă ca fiind, preponderent, acela de a coordona operaţiunile, participarea acestuia la desfăşurarea in-specţiei fiind exclusă sau reprezentând cel mult o activitate secundară.

O bună practică identificată în studiul elaborat de ICN este cea pri-vind inspecţiile desfăşurate simultan în mai multe locaţii. Pentru a asigura eficienţa unor astfel de inspecţii trebuie organizat un centru de comandă la sediul autorităţii de concurenţă responsabile, rolul acestuia fiind acela de a procesa informaţiile în timp real şi de a elabora strategii pe baza acestor in-formaţii. O altă atribuţie importantă a centrului de comandă este asigurarea unei abordări coerente a cazului, liderii echipelor desemnate să desfăşoare inspecţii simultane comunicând între ei prin intermediul centrului de co-mandă, şi nu direct.

Sincronizarea echipelor de investigaţie reprezintă un element de bază al organizării inspecţiilor inopinate desfăşurate simultan în mai multe locaţii, iar în cazul inspecţiilor care vizează carteluri internaţionale sau transnaţionale, coordonarea între autorităţile de concurenţă este o condiţie esenţială pentru asigurarea bunei desfăşurări a operaţiunii.

Conform Regulamentului 1/2003 autorităţile de concurenţă din state-le membre UE pot desfăşura inspecţii în numele Comisiei sau în numele al-tor autorităţi de concurenţă din state membre. Astfel, Comisia poate solicita mai multor autorităţi de concurenţă să efectueze inspecţii simultane, şi poate coordona aceste operaţiuni.

Înaintea efectuării inspecţiei, autorităţile de concurenţă organizează şedinţe informative (briefings) în care sunt prezentate aspecte referitoare la desfăşurarea inspecţiei. Aceste şedinţe sunt minuţios pregătite, rolul lor fiind extrem de important în asigurarea bunei desfăşurări a inspecţiei. Membrii echipei pot fi informaţi în prealabil despre aspectele care se vor discuta în cadrul şedinţei informative, prin intermediul unor documente de sinteză. Ro-lul acestor documente este acela de a pregăti echipa pentru şedinţă, ele cu-

45

prinzând informaţii referitoare la caz şi la modalităţile de efectuare a inspec-ţiei. Caracterul şedinţei informative şi al documentelor de sinteză trebu-ie să fie unul strict confidenţial în vederea evitării eventualelor scurgeri de informaţii.

Studierea amplasării locaţiilor care vor fi inspectate şi metodele de asigurare a comunicării între echipe reprezintă două teme importante de dis-cuţie în cadrul şedinţelor informative. În vederea rezolvării acestor proble-me, membrii echipelor de investigaţie (în special liderul de echipă) pot fi dotaţi cu hărţi ale locaţiilor supuse inspecţiei, precum şi cu telefoane mobile. (va urma)

46

NORMELE GENERALE CARE REGLEMENTEAZĂ ACORDAREA ASISTENŢEI FINANCIARE

COMUNITARE ÎN DOMENIUL REŢELELOR TRANSEUROPENE DE TRANSPORT ŞI ENERGIE

Gheorghe Rădulescu – Director Claudiu Mosessohn – Inspector de concurenţă Direcţia Monitorizare Teritorială Consiliul Concurenţei - România Rezumat Parlamentul European şi Consiliul au stabilit, prin adoptarea unui regula-

ment, norme generale pentru acordarea asistenţei financiare comunitare în domeniul reţelelor transeuropene de transport şi energie, în conformitate cu legislaţia comuni-tară şi politicile privind concurenţa, protecţia mediului, sănătatea, dezvoltarea durabi-lă, achiziţiile publice şi aplicarea efectivă a politicilor comunitare privind interoperabi-litatea.

Reţelele de transport şi energie integrate reprezintă unul dintre pilo-

nii pieţei interne europene. Un nivel adecvat de calitate a acestora, reducerea punctelor de saturaţie şi o mai mare viabilitate pe termen lung sunt necesităţi ce se înscriu în cadrul Strategiei Lisabona.

Cum eventualele întârzieri înregistrate la realizarea unor conexiuni transeuropene performante, în special în cazul tronsoanelor transfrontaliere, ar fi putut reprezenta un handicap serios pentru competitivitatea Uniunii în întregul său precum şi a statelor membre, Consiliul European de la Bruxel-les din 2003 a aprobat acţiunea europeană pentru creştere, invitând Comisia să îşi reorienteze cheltuielile către investiţii în capitalul fizic, în special in-vestiţii în infrastructura reţelelor transeuropene.

Atât Parlamentul European, cât şi Consiliul au pus accentul pe nece-sitatea de a consolida şi adapta instrumentele financiare existente printr-o creştere a nivelului cofinanţării comunitare.

47

S-a prevăzut posibilitatea de a aplica o rată mai ridicată a cofinanţă-rii, în special pentru proiecte care se disting prin caracterul lor transfrontali-er, funcţia lor de tranzit sau traversarea unor obstacole naturale. De aseme-nea, proiectele destinate căilor navigabile interioare trebuie să beneficieze de o atenţie deosebită, având în vedere natura durabilă a acestor căi.

În plus, Parlamentul European şi-a exprimat voinţa de a examina in-strumente financiare inovatoare, cum ar fi garanţiile de împrumut, concesiu-nile europene, împrumuturile europene şi un fond de bonificare a dobânzii.

În acest context a devenit evidentă necesitatea de a suplimenta finanţa-rea naţională publică şi finanţarea privată şi de a creşte contribuţia comunitară atât în ceea ce priveşte suma, cât şi cota de participare, permiţând realizarea anumitor proiecte prioritare. Acestea se preconizează că vor aduce cea mai ma-re valoare adăugată ansamblului reţelelor, garantând continuitatea infrastructuri lor reţelelor transeuropene din domeniile transporturilor şi energiei.

Parlamentul European şi Consiliul au considerat oportun să se reali-zeze un program care să stabilească normele generale pentru acordarea asis-tenţei financiare destinate reţelelor transeuropene din domeniile transportu-rilor şi energiei.

Programul, menit să contribuie la întărirea pieţei interne şi la stimu-larea competitivităţii şi creşterii la nivelul Comunităţii, urmează să se reali-zeze prin intermediul regulamentului adoptat în acest scop, în iunie 2007, de Parlamentul European şi Consiliu.

Asistenţa financiară comunitară este acordată cu scopul de a dezvol-ta proiecte de investiţii în reţele transeuropene de transport şi energie, de a furniza angajamente financiare ferme, de a mobiliza investitorii instituţio-nali şi de a trezi interesul pentru formarea unor parteneriate de finanţare în-tre sectorul public şi cel privat.

Pentru a răspunde cerinţelor specifice ale fiecărui proiect şi pentru a spori eficienţa şi valoarea asistenţei financiare comunitare, această asistenţă poate lua diverse forme: subvenţii pentru studii şi lucrări, subvenţii pentru plăţi de punere la dispoziţie, compensaţii la rata dobânzilor, garantarea îm-prumuturilor sau participarea la fonduri de capital de risc.

Sunt eligibile să primească asistenţă financiară comunitară numai proiectele de interes comun, adică acele proiecte sau părţi de proiect identi-ficate ca fiind de interes comun pentru Comunitate în domeniul transporturi-lor prin Decizia nr. 1692/96/CE, sau în domeniul energiei prin Decizia nr. 1364/2006/CE.

Eligibilitatea este condiţionată de respectarea dreptului comunitar precum şi – numai în domeniul transporturilor – de angajamentul solicitan-tului asistenţei financiare comunitare şi, după caz, al statului/statelor mem-

48

bre respective, de a contribui financiar la proiectul prezentat, mobilizând şi fonduri private dacă este necesar.

În domeniul transporturilor, un acord scris între statele membre pri-vind finalizarea tronsoanelor transfrontaliere, condiţionează primirea de asistenţă financiară comunitară în beneficiul proiectelor ce presupun un tronson transfrontalier sau o parte a unui astfel de tronson.

După ce sunt înaintate cererile de asistenţă financiară comunitară de către unul sau mai multe state membre ori, în anumite condiţii, de organiza-ţii internaţionale, întreprinderi comune sau întreprinderi/organisme publice sau private, Comisia realizează selectarea proiectelor.

În decizia de a acorda asistenţă financiară comunitară sunt avute în vedere:

• maturitatea proiectului; • efectul stimulativ al intervenţiei comunitare asupra finanţării pu-

blice şi private; • soliditatea pachetului financiar; • efectele socio-economice; • consecinţele asupra mediului; • nevoia de a depăşi obstacolele financiare; • complexitatea proiectului. Conform regulamentului, în domeniul transporturilor se acordă o

atenţie specială: • proiectelor prioritare; • proiectelor de eliminare a strangulărilor, în special în cadrul pro-

iectelor prioritare; • proiectelor prezentate sau sprijinite în comun de cel puţin două sta-

te membre, în special cele care implică tronsoane transfrontaliere; • proiectelor care contribuie la continuitatea reţelei şi optimizarea

capacităţii acesteia; • proiectelor care contribuie la îmbunătăţirea calităţii serviciului ofe-

rit prin reţelelor transeuropene de transport şi care promovează, printre alte-le, prin acţiuni privind infrastructura, siguranţa şi securitatea utilizatorilor şi asigură interoperabilitatea între reţelele naţionale;

• proiectelor privind dezvoltarea şi desfăşurarea unor sisteme de ges-tionare a traficului feroviar, rutier, aerian, pe căile navigabile interioare şi de coastă care asigură interoperabilitatea între reţelele naţionale;

• proiectelor care contribuie la realizarea pieţei interne; • proiectelor care contribuie la reechilibrarea modurilor de transport

în favoarea celor care respectă mediul în cea mai mare măsură, cum ar fi căile navigabile interioare.

49

Conform regulamentului, în domeniul energiei se acordă o atenţie specială:

• dezvoltării reţelei pentru a întări coeziunea economică şi socială prin reducerea izolării regiunilor mai puţin favorizate şi a celor insulare ale Comunităţii;

• optimizării capacităţii reţelei şi realizării pieţei interne de energie, în special proiectelor privind tronsoanele transfrontaliere;

• securităţii aprovizionării cu energie, diversificării surselor de apro-vizionare cu energie şi, în special, interconectărilor cu terţe ţări;

• conectării surselor regenerabile de energie; • siguranţei, fiabilităţii şi interoperabilităţii reţelelor interconectate. În urma fiecărei cereri de propuneri, Comisia decide cu privire la va-

loarea asistenţei financiare acordate proiectelor sau părţilor de proiect selec-tate, precizează condiţiile şi metodele de punere în aplicare a acestora şi in-formează beneficiarii şi statele membre în cauză cu privire la orice asistenţă financiară ce urmează a fi acordată.

Asistenţa financiară comunitară poate lua forma subvenţiilor pentru studii sau lucrări, a subvenţiilor pentru lucrări în cadrul schemelor de plată de punere la dispoziţie1, a compensaţiilor la rata dobânzilor2 precum şi a contribuţiilor financiare pentru constituirea de provizioane şi alocarea de capital pentru garanţii. În acest din urmă caz, durata unor asemenea garanţii nu poate depăşi cinci ani de la data la care proiectul este dat în folosinţă. În mod excepţional, o garanţie poate fi acordată şi pe o perioadă de până la şapte ani. Alte forme şi metode de asistenţă financiară comunitară sunt par-ticiparea la capitalul de risc pentru fondurile de investiţii sau întreprinderi financiare comparabile şi contribuţiile financiară la activităţile legate de pro-iect ale întreprinderilor comune.

Valoarea asistenţei financiare comunitare este de maximum 50% din costul eligibil (pentru studii), iar pentru lucrări este de maximum 20% din costul eligibil (pentru proiecte prioritare în domeniul transporturilor), ori de maximum 30% din costul eligibil pentru tronsoanele transfrontaliere, pentru acelaşi tip de proiecte.

Pentru proiectele din domeniul energiei, valoarea asistenţei financia-re comunitare este de maximum 10% din costul eligibil (pentru lucrări), iar pentru proiecte în domeniul transporturilor, altele decât cele prioritare, este de maximum 10% din costul eligibil. Pentru Sistemul european de gestiona-re a traficului feroviar asistenţa financiară este de maximum 50% din costul eligibil al studiilor şi al lucrărilor pentru echipamentele fixe, iar pentru sis- 1 În domeniul transporturilor. 2 Pentru creditele acordate de BEI sau de alte instituţii financiare publice sau private.

50

temele de gestionare a traficului rutier, aerian, pe căi navigabile interioare, maritim şi de coastă, maximum 20% din costul eligibil al lucrărilor.

Comisia stabileşte un program multianual de lucru şi programele anuale de lucru. În domeniul transporturilor, un program multianual de lucru se aplică sistemelor de gestionare a traficului rutier, aerian, feroviar, pe căile navigabile interioare, de coastă şi maritim şi proiectelor prioritare.

În domeniul energiei programul anual de lucru se aplică proiectelor de interes comun. Programele multianuale de lucru sunt reexaminate cel pu-ţin la jumătatea termenului şi, în cazul în care este necesar, sunt revizuite.

Statele membre trebuie să depună toate eforturile pentru a pune în aplicare proiectele de interes comun care beneficiază de asistenţă financiară şi să realizeaze monitorizarea tehnică şi controlul financiar al proiectelor, în strânsă legătură cu Comisia, certificând existenţa şi conformitatea cheltuieli-lor efectuate.

Proiectele finanţate trebuie să fie conforme dreptului comunitar şi să ţi-nă cont în special de politicile comunitare privind concurenţa, protecţia mediu-lui, sănătatea, dezvoltarea durabilă, achiziţiile publice şi interoperabilitatea.

Comisia anulează, cu excepţia cazurilor justificate, asistenţa financi-ară acordată pentru proiecte sau părţi de proiecte care nu au fost demarate în termen de doi ani de la data de începere a proiectului. De asemenea, poate suspenda, reduce sau întrerupe asistenţa financiară în cazul săvârşirii, în ca-drul derulării proiectului, a unei nereguli privitoare la dispoziţiile legislaţiei comunitare, precum şi în cazul oricărei nerespectări a condiţiilor de acordare a asistenţei financiare.

Comisia poate solicita, în anumite sitiuaţii, rambursarea asistenţei fi-nanciare acordate, putând recupera total sau parţial sumele plătite deja.

Comisia prezintă (la fiecare doi ani) un raport Parlamentului Euro-pean, Consiliului, Comitetului Economic şi Social European şi Comitetului Regiunilor cu privire la acţiunile întreprinse, raport ce conţine o evaluare a rezultatelor obţinute cu asistenţă financiară precum şi un capitol privind pu-nerea în aplicare a programării multianuale în curs. Raportul conţine şi in-formaţii cu privire la sursele de finanţare pentru fiecare proiect.

Prin regulamentul prezentat sus, asistenţa financiară comunitară pen-tru reţelele transeuropene a primit cadrul necesar concentrării pe proiectele ce prezintă cea mai mare valoare adăugată europeană. Regulamentul este de natură să încurajeze participanţii să accelereze punerea în aplicare a proiec-telor de infrastructură europene de interes comun.

51

FONDURILE EUROPENE ŞI AJUTORUL DE STAT

Ciprian Pilan – Inspector de concurenţă Constantin Secure – Inspector de concurenţă Direcţia Monitorizare Teritorială Consiliul Concurenţei - România

Introducere Prezentul material îşi propune să aducă mai multă claritate în ceea ce

priveşte legătura între legislaţia ajutorului de stat şi cea privind politica regională şi fondurile structurale având în vedere faptul că, potrivit articolului 9 din Regulamentul 1083/20061, acordarea fondurilor europene trebuie să se facă cu respectarea politicilor comunitare privind concurenţa şi ajutorul de stat. Obiectivul legislaţiei ajutorului de stat este reglementarea limitelor în care se exercită intervenţia statelor membre în economie, respectiv pe piaţa liberă şi urmărirea efectelor asupra comerţului intracomunitar şi asupra concurenţei libere a oricărei măsuri de sprijin a agenţilor economici. În acest sens, art. 87 din Tratatul CE prevede că orice sprijin acordat de către stat sau din resurse ale statului care favorizează anumiţi agenţi economici, producţia anumitor bunuri sau prestarea anumitor servicii şi care distorsionează concurenţa şi afectează comerţul intracomunitar este incompatibil cu buna funcţionare a pieţei unice. Pe de altă parte, obiectivul politicii de coeziune a Uniunii Europene (UE), aşa cum este menţionat în art. 158 al Tratatului Comunităţii Europene, îl reprezintă „reducerea disparităţilor existente între nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni şi a ramânerii în urmă a regiunilor mai puţin dezvoltate, sau a insulelor, inclusiv a regiunilor rurale”. Coeziunea economică şi socială se bazează pe principiul solidarităţii financiare, fiind susţinută prin contribuţiile Statelor Membre la bugetul comunitar. Fondurile astfel 1 Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social Euro-pean şi Fondul de coeziune şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999, Jurnalul Oficial L 210 2006 (p. 0025- 0078);

52

colectate sunt redirecţionate către regiunile mai puţin prospere şi către grupurile sociale aflate în dificultate.

1. FONDURILE EUROPENE – PRIVIRE GENERALĂ Pentru perioada 2007-2013, politica de coeziune beneficiază de

35,7% din resursele bugetare ale Uniunii Europene, adică aproximativ 347,71 miliarde Euro. Pe cele trei obiective specifice ale politicii de coeziune, suma de mai sus poate fi exprimată procentual astfel: 81,54% pentru obiectivul de convergenţă, 15,95% pentru obiectivul de competitivitate regională şi ocupare a forţei de muncă şi 2,52% pentru obiectivul de cooperare teritorială europeană. Alocarea a 251,16 mld. Euro pentru obiectivul de convergenţa2 relevă preocuparea deosebită a Comisiei Europene pentru accelerarea dezvoltării economice a regiunilor cel mai puţin dezvoltate prin investiţii în: capital fizic şi uman, inovare şi dezvoltarea societăţii bazate pe cunoaştere, protejarea mediului şi îmbunătăţirea eficienţei administrative.

România beneficiază de fonduri de peste 17 miliarde de Euro în cadrul obiectivului de convergenţă care sunt defalcate pe cele mai importante 7 programe operaţionale, aprobate de Comisia Europeană, după cum urmează:

În plus, România mai beneficiază de fonduri structurale şi în cadrul Planului Naţional de Dezvoltare Rurală (peste 8 mld Euro), precum şi în cadrul Programului Operaţional pentru Pescuit. De asemenea, există alte 11 programe operaţionale aferente obiectivelor 2 şi 3 - competitivitate regională şi ocupare a forţei de muncă şi obiectivul de cooperare teritorială europeană. Întrucât, cu foarte mici excepţii, programele aferente sectorului agricol şi piscicol urmează reglementări specifice care ţin de politica agricolă comună, 2 Obiectivul „Convergenţă” este destinat să îmbunătăţească condiţiile de creştere econo-mică şi factorii care contribuie la o reală convergenţă pentru statele membre şi regiunile cel mai puţin dezvoltate. În Uniunea Europeană cu 27 de state membre (UE 27), acest obiectiv se referă la 84 de regiuni situate în 17 state membre, cu alte cuvinte 154 de milioane de locuitori al căror PIB pe cap de locuitor este sub 75% din media comunitară. Într-un sistem de suspendare progresivă a ajutorului („phasing out”), acest obiectiv include, de asemenea, alte 16 regiuni care numără 16,4 milioane de locuitori şi care dispun de un PIB care depă-şeşte cu puţin pragul, ca urmare a efectului statistic al extinderii Uniunii Europene. Sumele alocate obiectivului se ridică la 282,8 miliarde de euro, ceea ce reprezintă 81,5% din suma totală, repartizate după cum urmează: 199,3 miliarde pentru regiunile aflate sub incidenţa obiectivului „Convergenţă”, 14 miliarde pentru regiunilor care se află în etapa de suspendare progresivă a ajutorului, iar 69,5 miliarde pentru Fondul de Coeziune, care se aplică în cazul a 15 state membre.

53

ne vom referi aici în principal la programele aferente obiectivului de convergenţa, respectiv programele prezentate în tabelul de mai sus.

Program operaţional Buget (euro) 2007-2013

1. Program Operaţional Sectorial de Transport (POS Transport)

4.565.937.295

2. Programul Operaţional Sectorial de Mediu (POS Mediu)

4.512.470.138

3. Programul Operaţional Regional (POR) 3.726.021.762

4. Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (POSDRU)

3.476.144.996

5. Programul Operaţional Sectorial Creşterea Competitivităţii Economice

1.249.071.198

6. Programul Operaţional Dezvoltarea Capacităţii Administrative

208.002.622

7. Programul Operaţional Asistenţă Tehnică 170.237.790 Sursa: www.fonduriue.ro Instrumentele de finanţare nerambursabilă ale politicii de coeziune

europeană sunt: Fondul European pentru Dezvoltare Regională (FEDER), Fondul Social European, ambele denumite generic “fonduri structurale” şi Fondul de Coeziune.

Baza legală de constituire şi aplicare a fondurilor structurale şi de coeziune o reprezintă:

- regulamentul cadru: Regulamentul Consiliului nr. 1083/2006, care stipulează regulile generale de aplicare ale Fondului European pentru Dezvoltare Regională, Fondului Social European şi Fondului de Coeziune;

- regulamente specifice: Reglamentul Consiliului nr. 1084/2006 privind Fondul de Coeziune, Regulamentul Consiliului nr. 1081/2006 privind Fondul Social European şi Regulamentul Consiliului nr. 1080/2006 privind Fondul European pentru Dezvoltare Regională.

Din aceste fonduri, România primeşte 5,97 mld. Euro în primii trei ani (2007-2009). Eşalonarea asistenţei pe cei trei ani se va face gradual, plecând de la premisa că, în timp, capacitatea de absorbţie a României se va îmbunătăţi. Acest tratament este similar cu cel aplicat celor zece noi State Membre. Repartiţia asistenţei între cele două categorii de instrumente financiare este de 2/3 pentru Fondurile Structurale şi 1/3 pentru Fondul de Coeziune. Pachetul financiar pentru România trebuie să plece de la regulile

54

deja aplicabile în actuala legislaţie UE, care limitează totalul fondurilor structurale şi de coeziune la 4% din PIB-ul anual al fiecărei ţări.

Efectul pozitiv al utilizării acestora este aşteptat a se manifesta sub forma creării de locuri de muncă, beneficii socio - economice (precum ame-liorarea stării de sănătate, educaţie sau mediu), dezvoltarea unor noi atracţii turistice, expansiunea transportului regional şi revigorarea platformelor in-dustriale. Impactul va fi monitorizat prin indicatori de genul: spaţii de afaceri înfiinţate, drumuri locale sau regionale modernizate, suprafaţa zonelor urbane renovate, numărul oraşelor mici şi mijlocii cu sistem de apă sau sistem de management a deşeurilor modernizate, numărul oraşelor cu sistem de transport extins sau modernizat. De aceea vor fi interesant de ur-mărit, evoluţia producţiei industriale şi agricole în următorii 4-5 ani, evolu-ţia forţei de muncă active, a investiţiilor în imobilizări corporale şi necorpo-rale (excluzând privatizările), evoluţia PIB-ului pe cap de locuitor în fiecare dintre cele 8 regiuni de dezvoltare, etc.

2. AJUTORUL DE STAT ÎN ROMÂNIA ŞI UNIUNEA

EUROPEANĂ În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene şi cu practica

decizională a Comisiei Europene, termenul de ‘ajutor de stat’, aşa cum este descris în Articolul 87(1) din Tratatul CE constă în următoarele patru ele-mente definitorii:

♦ este acordat de către stat sau din resurse ale statului, inclusiv cele aflate la dispoziţia autorităţilor locale;

♦ este selectiv, aplicarea fiind limitată doar pentru anumiţi agenţi economici, zone, activităţi sau pentru producţia anumitor bunuri/prestarea anumitor servicii;

♦ asigură un avantaj agentilor economici; ♦ distorsionează (sau ameninţă să distorsioneze) concurenţa si

comerţul între Statele membre ale Uniunii Europene. Conceptul de ajutor de stat este mai larg decat acela al unui fond ne-

rambursabil şi se referă la măsuri care reduc cheltuielile unei întreprinderi şi care, în mod normal, ar trebui suportate din bugetul acesteia. Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie este foarte utilă pentru a clarifica elementele de-finitorii ale unui ajutor de stat.

Ajutor acordat de catre stat. Aceasta include sprijinul acordat de catre stat (guvern, administraţia publică centrală, regională sau locală) sau de către companii şi agenţii înfiinţate de către stat pentru administrarea şi distribuirea resurselor de stat. Resursele de stat includ exceptările de la plata

55

taxelor sau fonduri care nu aparţin statului, dar sunt sub controlul statului (ex. fondurile loteriilor publice). În cazul specific al României, posibile aju-toare de stat sunt scutirea de penalităţi datorate furnizorilor de energie sau gaz controlaţi de către statul roman (vezi OUG 37/2004 privind unele măsuri pentru diminuarea arieratelor), fonduri de la Loteria română pentru construcţia de locuinţe, fondul pentru mediu administrat de Administraţia Fondului pentru Mediu, facilităţile fiscale, etc. În jurisprudenţa europeana, pentru definiţia resurselor de stat sunt reprezentative cazurile Steinike & Weinlig şi Preussen Elektra.

Un avantaj este conferit atunci când printr-o anumită măsura finan-ciară sau economică, o întreprindere este exonerate de obligaţiile care, în mod normal, sunt cuprinse în bugetul acesteia; în acest fel întreprinderea obţine un avantaj de natură economică pe care nu l-ar putea obţine în condi-ţiile pieţei. Un avantaj poate fi acordat sub următoarele forme: împrumut în condiţii favorabile, garanţie de stat sub preţul pieţei, fonduri nerambursabile, vânzarea de terenuri sau clădiri sub preţul pieţei, capital de risc, scutire de taxe şi impozite sau eşalonarea acestora, etc. Curtea Europeană de Justiţie a reţinut că „conceptul de ajutor de stat include şi acele măsuri care, indiferent de formă, micşorează bugetul unei întreprinderi şi care, fără să constituie subvenţie stricto sensu, sunt similare şi au acelaşi efect cu cel al subven-ţiilor. Unele întreprinderi plătesc taxe conform legii, iar altele sunt excep-tate, ceea ce face ca acestea din urmă să-şi mărească competitivitatea. Curtea a statuat de asemenea, în mai multe rânduri că “Articolul 87(1) nu face nici o distincţie în ceea ce priveşte cauzele sau obiectivele ajutorului, dar defineşte ajutorul în legătură cu efectele acestuia.

Pentru a determina dacă măsurile de sprijin implică elemente de aju-tor de stat, de cele mai multe ori, Comisia Europeană trebuie să aplice testul investitorului/creditorului/vanzatorului privat prudent (vezi cazurile Neue Maxhütte Stahlwerk - T-97/96 şi Alitalia – T 296/97); aceasta în-seamnă că trebuie realizată o comparaţie între comportamentul unui investi-tor/creditor privat prudent şi cel al autorităţii publice furnizoare de ajutor de stat. Spre exemplu, în cazul unei ştergeri/eşalonări de datorii de natură fiscală, măsura respectivă va fi considerată ajutor de stat dacă se demonstrează că un creditor privat ar fi cerut executarea silită şi nu ar fi acordat nici un fel de facili-tate la plată. Un creditor caută să obţină plata unor sume datorate de către debi-torul său. Creditorul se află într-o poziţie privilegiată faţă de debitorul său, putând să îi ofere noi avantaje, sub forma unor scutiri sau eşalonări de debite3. 3 vezi articolul Principiul investitorului/creditorului privat prudent in practica judiciara in mate-ria ajutorului de stat – Profil concurenta, 2007, nr.4, www.competition.ro

56

Un criteriu intermediar ce trebuie îndeplinit pentru a fi considerat beneficiar de ajutor de stat este ca acesta să desfăşoare o activitate econo-mică, indiferent dacă primeşte ajutorul de stat în legatură cu aceasta sau în legătură cu o altă activitate non-economică (cu excepţia situaţiei când bene-ficiază de suport financiar numai pentru aceasta din urmă şi a organizat o evidenţă contabilă separată). Hotărârea Curţii Europene de Justiţie în cazul C 41/90 – Hoffner - reprezintă punctul de reper în ceea ce priveşte clarifica-rea conceptului de „agent economic” atât in domeniul concurenţei, cât şi în domeniul ajutorului de stat. În acest caz, Curtea Europeană de Justiţie a sub-liniat că “agent economic” reprezintă „orice entitate implicată într-o activi-tate economică, independent de statutul juridic al entităţii sau de modul în care aceasta îşi finanţează activitatea”. Din această perspectivă, este indife-rent dacă entitatea are sau nu ca scop obţinerea de profit, dacă este publică sau privată, dacă este persoană juridică sau persoană fizică. Activitatea este economică oricând aceasta presupune o ofertă de bunuri sau servicii pe o anumită piaţă concurenţială. Per a contrario, o activitate este non-economică când nu există o piaţă pentru acele bunuri şi servicii. O astfel de piaţă este inexistentă când statul şi-a rezervat desfăşurarea activităţii pentru el însuşi (e.g. eliberarea actelor de identitate) sau când beneficiarii activităţii nu sunt dispuşi să plătească o compensaţie banească, asa cum prevede articolul 50 din Tratat (e.g. amenajarea unui curs de apa).

O măsură selectivă este aceea care se referă la anumite afaceri, lo-

caţii, tipuri de firme (exemplu întreprinderi mici sau mijlocii) sau la un sec-tor specific. Nici numarul relativ mare al companiilor beneficiare şi nici diversitatea sau importanţa acelor sectoare industriale nu pot conduce la concluzia că o schemă de ajutor constituie o masură generală (cazul WIEN PIPELINE). O masură care se aplică pentru toate întreprinderile din regiu-nea Sud Muntenia va fi considerată selelctivă întrucât Muntenia reprezintă doar o regiune din România. O masură fiscală aplicată la nivelul întregii ţări (impozitul pe profit este de 16%) nu este considerată ajutor de stat. Într-o decizie din 20064, autoritatea română de concurenţă a reţinut că o clarificare adusa legislaţiei fiscale şi care rezultă din logica sistemului fiscal, nu repre-zintă ajutor de stat.

Concurenţa este distorsionată atunci când ajutorul în cauză întăreşte poziţia competitivă a beneficiarului prin reducerea costurilor sale în comparaţie cu competitorii săi. Distorsionarea nu trebuie sa fie efectivă, fiind suficient să fie potenţială; de asemenea, ea nu trebuie să fie substanţială 4 Decizia Consiliului Concurenţei nr. 56 din 13.03.2006 privind ajutoarele de stat acordate S.C. MITTAL STEEL S.A. GALAŢI, paragraf 57, www.consiliulconcurentei.ro ;

57

sau semnificativă, acest criteriu putând să se aplice şi beneficiarilor cu ajutoare foarte mici sau cote mici de piaţă. Comisia interpretează acest criteriu foarte larg şi este sarcina statelor membre să demonstreze că nu există distorsiuni. În practică însă, cele mai multe intervenţii ale statului au darul de a distorsiona libera concurenţă. Spre exemplu, în cazul Credit Union, Comisia a considerat că finanţarea operaţiunilor desfăşurate de micile organizaţii coo-peratiste ce actionau pe plan local în Marea Britanie dau naştere unor distorsi-uni ale competiţiei existente între aceste organizaţii şi furnizorii de împrumu-turi în condiţii comerciale.

Afectarea comerţului. Cele mai multe servicii şi produse sunt comer-cializate între statele membre şi astfel ajutorul pentru anumite activităţi econo-mice este capabil să afecteze comerţul între statele membre chiar dacă între-prinderea beneficiară însăşi nu desfăşoară activităţi comerciale în alte state membre. Este irelevant dacă o întreprindere conduce o activitate de export sau nu. Afectarea comerţului intracomunitar este deja prezentă dacă între-prinderi străine sunt împiedicate prin natura ajutorului acordat să-şi exerci-te activitatea pe piaţă. De exemplu, chiar şi ajutorul pentru activităţi locale poate afecta comerţul dintre România şi statele membre ale UE, având în vede-re că, cel puţin teoretic, este posibil ca şi o companie din UE sa poată activa pe acea piaţa locală. Şi de data aceasta interpretarea Comisiei este foarte largă, ast-fel că cele mai multe activităţi sunt considerate comerciale.

În conformitate cu art. 87(1) din Tratatul CE, măsurile de ajutor care

satisfac toate criteriile menţionate mai sus, sunt incompatibile cu piaţa comună şi deci interzise. Articolul 87 (2) şi (3) ale Tratatului specifică un număr de cazuri în care ajutorul de stat poate fi considerat compatibil. În aceste situaţii, măsurile de ajutor de stat pot fi autorizate de către Comisie sau pot fi acordate fără a fi necesară notificarea şi autorizarea lor - în cazul exceptărilor pe categorii.

Tratatul de instituire a Comunităţii Europene prevede la art. 87 (2) (a) si (b) că sunt compatibile cu piaţa comună „ajutoarele cu caracter social acordate consumatorilor individuali, cu condiţia ca acestea să fie acordate fără discriminare determinată de originea produselor sau a serviciilor” şi „ajutoarele pentru înlăturarea efectelor cauzate de dezastre naturale. În plus, articolul 87 (3) din Tratatul C.E. prevede că pot fi considerate compatibile cu Piaţa Comună:

(a) ajutoarele destinate promovării dezvoltării economice a regi-unilor în care nivelul de trai este anormal de scăzut sau în care există un grad de ocupare a forţei de muncă extrem de scăzut;

(b) ajutoarele destinate să promoveze realizarea unui proiect impor-tant de interes european comun sau să remedieze perturbări grave ale economiei unui stat membru;

58

(c) ajutoarele destinate să favorizeze dezvoltarea anumitor activităţi sau anumitor regiuni economice, în cazul în care acestea nu schimbă condi-ţiile schimburilor comerciale într-o măsură care contravine interesului comun;

(d) ajutoare pentru promovarea si conservarea culturii şi a patrimo-niului naţional;

(e) alte categorii de ajutoare stabilite prin decizie a Consiliului, care hotărăşte cu majoritate calificată la propunerea Comisiei.

În cazul în care Statul membru demonstrează încadrarea în una din aceste situaţii, măsurile de ajutor de stat pot fi autorizate de către Comisie sau pot fi acordate fără a fi necesară notificarea şi autorizarea lor - în cazul exceptărilor pe categorii. În orice caz, trebuie reţinut că, de regulă, o schemă cu obiective sectoriale nu poate fi exceptată de la notificare, fiind necesară obţinerea autorizării prealabile a Comisiei Europene.

Potrivit practicii în materie, inclusiv reglementările Organizaţiei Mondiale a Comerţului, următoarele măsuri de ajutor de stat sunt interzise:

a. ajutor pentru export sau orice ajutor care este acordat condiţionat de performanţa la export;

b. ajutorul pentru compensarea pierderilor unei întreprinderi; c. măsurile de ajutor ce fac discriminare între bunurile interne şi cele

externe. Având în vedere legislaţia secundară în materia ajutorului de stat, în-

treprinderile pot beneficia în cadrul unor scheme de ajutor de stat pentru următoarele tipuri de ajutor:

- ajutor regional pentru obiective de investiţii sau creare de noi lo-curi de muncă;

- ajutor pentru IMM-uri pentru obiective de investiţii, creare de noi locuri de muncă, achiziţionarea de servicii de consultanţă, participarea la târguri şi expoziţii sau start-up în cazul întreprinderilor mici;

- ajutor pentru ocuparea forţei de muncă vizând obiective precum crearea de noi locuri de muncă, angajare de persoane defavorizate sau cu handicap;

- ajutor pentru instruirea angajaţilor pentru instruire generală sau specifică;

- ajutor pentru cercetare dezvoltare-pentru cercetare fundamentală, cercetare industrială sau dezvoltare experimentală, respectiv inovare;

- ajutor pentru protecţia mediului pentru reamplasarea agentului economic sau investiţii de mediu;

- ajutor de minimis pentru cheltuielile neeligibile potrivit altor re-glementări ;

- ajutor pentru salvare şi restructurare în cazul în care este necesară viabilizarea întreprinderii, etc.

59

În ANEXA 1 este prezentată o listă a legislaţiei relevante în domeniul ajutorului de stat.

Exceptând situaţia în care o întreprindere solicită ajutor de stat pen-tru salvare sau restructurare, în momentul în care solicită finanţare, benefici-arul trebuie să facă dovada că nu se află în dificultate financiară sau economică. O firmă aflată în dificultate economico-financiara nu poate par-ticipa la susţinerea obiectivelor politicii comunitare (ocuparea forţei de muncă, instruire profesională, cercetare, extinderea capacităţilor existente, inovare, etc) decât dacă acestea sunt absolut necesare pentru propria viabi-lizare şi sunt cuprinse într-un plan de restructurare, pe baza căruia ajutorul va fi evaluat ca şi ajutor pentru restructurare. De asemenea, este foarte puţin probabil ca întreprinderile în dificultate să fie eligibile pentru a primi finan-ţare din vreunul din fondurile europene, deoarece nu au o contribuţie semni-ficativă la dezvoltarea regională. Singura opţiune de continuare a activităţii acestor întreprinderi, eliminând-o pe aceea a finanţării din surse proprii, ale acţionarilor sau din surse atrase în condiţii de piaţă, o reprezintă aşadar aju-torul de stat pentru restructurare. Atunci când este atent direcţionat şi în concordanţă cu regulile în vigoare, deşi are un efect denaturant asupra con-curenţei, acesta poate avea şi efecte pozitive în termeni de menţinere a unor activităţi cheie, a unor locuri de muncă în zone afectate de declin industrial şi reconversie economică şi socială sau evitarea apariţiei unei situaţii de monopol sau oligopol.

3. DE CE TREBUIE SA RESPECTE FONDURILE EUROPENE

REGLEMENTARILE IN DOMENIUL AJUTORULUI DE STAT Fondurile europene provin de la bugetul comunitar, în timp ce aju-

toarele de stat, în sensul art. 87 al Tratatului CE sunt acordate din resurse ale statului, fiind afectat astfel bugetul consolidat naţional. Aceasta este una dintre raţiunile pentru care fondurile europene nu au fost considerate în trecut, potrivit jursiprudenţei comunitare, ajutor de stat: “nefinanţarea din surse publice naţionale”. O dată cu schimbările legislative şi proce-durale survenite la nivel comunitar în domeniul fondurilor europene şi ajutorului de stat, s-a conturat din ce în ce mai clar ideea că fondurile comunitare trebuie să fie utilizate de o manieră compatibilă cu regulile de ajutor de stat. Potrivit art. 9 (2) din Regulamentul 1083/2006, “Comisia şi Statele Membre trebuie să se asigure că asistenţa acordată din fondurile comunitare este consistentă cu activităţile, politicile şi priorităţile Comunită-ţii şi complementare altor instrumente financiare ale Comunităţii”. Având în vedere că politica ajutorului de stat este parte a politicilor comunitare, este absolut necesar să fie respectate regulile de ajutor de stat în acordarea fon-

60

durilor structurale şi de coeziune. Astfel, se asigură faptul că fondurile euro-pene nu permit Statului Membru să se îndepărteze de la principiile funda-mentale ce stau la baza bunei funcţionări a pieţei unice şi să afecteze con-curenţa şi comerţul cu celelalte State Membre într-o măsura contrară intere-sului comun.

Aşadar, când un proiect este finanţat şi din fonduri europene trebuie să se verifice atât respectarea regulilor privind fondurile comunitare, cat si a celor de ajutor de stat. De aceea în cadrul fiecărui program operaţional, sunt identificate măsurile de ajutor de stat care se intenţionează a se acorda în aplicarea lui şi autorităţile de management sunt obligate să prevadă că acordarea fondurilor se face cu respectarea regulilor de ajutor de stat.

În acest fel, legislaţia în domeniul ajutorului de stat poate limita aplicarea legislaţiei în materia fondurilor europene în termeni de domenii eligibile pentru finanţare, costuri eligibile ale proiectelor, nivelul finanţării din surse publice şi al contribuţiei beneficiarilor finali, procedură de autori-zare, plată şi monitorizare.

3.1. DOMENII ELIGIBILE În ceea ce priveşte domeniile eligibile, există o oarecare similitudine

între legislaţia privind fondurile europene şi cea privind ajutorul de stat. Următoarele domenii sunt finanţate din fondurile structurale şi de

coeziune ale UE: cercetare şi dezvoltare tehnologică, informatizarea societăţii, transport, energie, protecţia mediului şi prevenirea riscului, turism, cultură, regenerare urbană şi rurala, companii şi antreprenori, acces la locuri de muncă stabile, incluziune socială pentru persoane defavorizate, dezvoltarea capitalului uman, investiţii în infrastructura socială, inclusiv cea de sanatate şi educaţie şi promovarea dezvoltării parteneriatului.

Deşi, în principiu, ajutorul de stat se poate acorda în toate domeniile, totusi există reglementări specifice pentru fiecare tip de ajutor care exclud anumite sectoare din sfera lor de aplicare. De exemplu, reglementările privind ajutorul regional nu se aplică în sectorul carbunelui, oţelului, pescuitului, producţiei primare a produselor agricole conţinute de Anexa 1 a Tratatului CE, construcţiilor navale, ajutorului pentru export. Astfel anumiţi agenţi economici ajung să nu poată beneficia de fondurile europene existente pentru stimularea investiţiilor. Aceste interdicţii nu sunt însă valabile pentru toate tipurile de ajutor. Spre exemplu ajutorul pentru instruire poate fi acordat în toate sectoarele, inclusiv activităţilor din siderurgie, minerit sau celor de producţie, de prelucrare sau de comercializare a produselor prevăzute în anexa I la Tratat.

61

3.2. COSTURI ELIGIBILE În cazul fondurilor europene, costurile eligibile pentru fiecare

program operaţional sunt stabilite de către Statele Membre (în cazul României de autorităţile de management care au elaborat programele). Ca regulă generală, nu pot fi eligibile pentru Fondul European pentru Dezvoltare Regională5:

- dobânzile; - achiziţionarea de terenuri având o valoare care depăşeşte 10% din costurile totale eligibile ale proiectului respectiv; - cheltuielile colaterale care intervin într-un contract de leasing; - închiderea centralelor nucleare; - taxa pe valoare adaugată de recuperat; - achiziţia de echipamente second-hand; - amenzi, penalităţi şi cheltuieli de judecată; - cheltuieli de operare a obiectivelor de investiţii. În privinţa reabilitării/renovării de locuinţe, această activitate nu

este eligibilă pentru finanţare din Fondul de Coeziune, însă poate fi finanţată din Fondul European pentru Dezvoltare Regională, cu condiţia ca aceasta sa fie parte a unui program de dezvoltare urbană integrată sau o axă prioritară pentru regiunile care întâmpină sau sunt ameninţate cu deteriorare fizică sau excluziune socială; în orice caz, alocarea nu trebuie să fie mai mare de 3% din alocarea totală în cadrul programului operaţional ori mai mare de 2% din totalul alocărilor din Fondul European pentru Dezvoltare Regională, iar cheltuielile trebuie să fie limitate doar la locuinţele multi-familiale şi construcţiile deţinute de autorităţi publice sau operatori non-profit destinate persoanelor cu venituri reduse sau nevoi speciale.

În cazul Fondului Social European, nu sunt eligibile: dobânzile, taxa pe valoare adaugată de recuperat, achiziţionarea de mobilier, echipa-mente, vehicule, infrastructură, imobile şi terenuri. De asemenea, nu vor fi eligibile nici în acest caz amenzi, penalităţi şi cheltuieli de judecată sau cheltuieli de operare a obiectivelor de investiţii, altele decât cheltuielile salariale legate de proiectele finanţate, întrucât aceasta este interzisă expres de legislaţia în domeniul ajutorului de stat.

Pentru ajutor de stat, costurile eligibile diferă în funcţie de tipul de ajutor de stat, respectiv obiectivul avut în vedere, şi sunt stabilite la nivel comunitar, în regulamentele şi instrucţiunile Comisiei Europene. 5 Regulamentul Parlamentului European şi Consiliului nr. 1080/2006, publicat in JO L 210 din 31.07.2006

62

Analizând comparativ costurile eligibile pentru ajutor de stat şi costurile neeligibile pentru fonduri europene, putem desprinde câteva idei care pot fi utilizate în stabilirea modului de finanţare a diferitelor proiecte, în special de către autorităţile publice locale, dar şi centrale.

- costurile cu achiziţionarea terenurilor, indiferent de valoarea acestora pot constitui cheltuieli eligibile pentru ajutor regional, ajutor pentru protecţia mediului, cercetare-dezvoltare, cu condiţia respectării celorlalte criterii din legislatia relevanta exclusiv din surse naţionale; cu toate acestea finanţarea achiziţiei unor terenuri prea scumpe ar putea să nu conducă la rezultatele aşteptate din punct de vedere a deyvoltării regionale pe care scontează atât statul român, cât şi politica de coeziune promovată de Comisia Europeană.

- cheltuielile cu achiziţionarea de echipamente, imobile, infrastructură, vehicule (cu excepţia achiziţionarii de echipament de transport de către beneficiarii care acţionează în sectorul transporturilor) sunt eligibile pentru ajutor de stat regional, ajutor pentru protecţia-mediului, cercetare-dezvoltare, compensarea costurilor cu serviciile de interes economic general (SIEG), cu condiţia respectării celorlalte criterii din legislaţia relevantă;

- în ceea ce priveşte cheltuielile legate de reabilitarea de locuinţe - “housing-ul”, acestea pot fi finanţate din ajutor de stat pentru compensarea costurilor cu SIEG, dacă respectiva activitate este considerată serviciu public conform legislaţiei la nivel naţional;

- dacă beneficiarii sunt întreprinderi mici nou înfiinţate, cheltuielile cu dobânzile (dar nu şi cu TVA-ul) pot fi finanţate din ajutor de stat pentru “start-up” din surse naţionale;

- toate cheltuielile neeligibile în cadrul fondurilor structurale ar putea fi acoperite prin ajutoare de minimis; prin urmare, este indicat să se realizeze scheme de minimis pentru finanţarea unor astfel de costuri, atunci când nu pot fi acordate alte tipuri de ajutor de stat.

Concluzia este că, atunci când este necesară implementarea unor strategii de dezvoltare durabilă care implică proiecte cu majoritatea costurilor neeligibile pentru fonduri europene, autorităţile naţionale nu trebuie să renunţe, căutând modalităţi de finanţare a acestora din ajutor naţional sau în cadrul unor proiecte de parteneriat pubilc privat, în funcţie de disponibilităţile bugetelor naţionale, judeţene, centrale.

Totodată, trebuie precizat că şi în cazul ajutorului de stat există anumite cheltuieli neeligibile. De exemplu, în cazul ajutorului regional pentru investiţii, nu sunt eligibile investiţiile de înlocuire, iar pentru agenţii economici din sectorul transporturilor nu sunt eligibile cheltuielile de achiziţionare a materialului rulant. Având în vedere că fondurile structurale

63

trebuie să respecte în întregime regulile de ajutor de stat, cheltuielile neeligible pentru ajutor de stat nu pot fi eligibile nici pentru fonduri structurale dcât dacă sunt finanţate prin ajutoare de minimis.

3.3. DE REŢINUT PENTRU PROIECTELE DE

INFRASTRUCTURĂ O particularitate a cheltuielilor eligibile atunci când vorbim de

fonduri structurale: în cazul în care proiectele de infrastructură finanţate sunt generatoare de venituri, cheltuielile eligibile se calculează prin deducerea valorii curente a venitului net obtinut din costul investiţiei efectuate, pe perioada de referinţă. În calcularea cheltuielilor eligibile, autoritatea de management ţine cont de categoria proiectului, rata normală de profitabilitate aşteptată pentru o astfel de investiţie şi perioada de referinţă corespunzătoare, aplicarea principiului poluatorul plăteşte, etc. Atunci când nu este posibilă estimarea în avans a veniturilor generate, veniturile obţinute intr-o perioada de 5 ani de la terminarea unei operatiuni vor fi deduse din cheltuielile declarate Comisiei pentru decontare. Potrivit art. 55 (6) al Regulamentului nr. 1083/2006, acest mod de calcul al cheltuielilor eligibile nu se aplică proiectelor care sunt subiect al regulilor de ajutor de stat, în sensul Art. 87 al Tratatului CE. Aşadar, pentru proiectele de investiţii generatoare de venituri ridicate, costurile eligible, în funcţie de care se calculează nivelul de finanţare ar avea o valoare mai mare în cazul în care intră sub incidenţa regulilor de ajutor de stat. S-ar putea să rezulte ca este mai avantajos pentru beneficiari să aplice regulile de ajutor de stat decât să deducă din costurile eligibile veniturile nete obţinute. Prin urmare, alegerea modului de a finanţa un proiect de investiţii se bazează pe o analiză prealabilă cost - beneficiu care ţine seama de tipul investiţiei, de costurile implicate, riscurile aferente, randamentul estimat al investiţiei etc.

3.4. NIVELUL FINANŢĂRII

În ceea ce priveşte nivelul maxim al finanţării care poate fi acordată din surse comunitare/surse de stat, putem afirma că numai la prima vedere exista plafoane diferite pentru fondurile europene şi pentru ajutor de stat. Aceasta deoarece atunci cand fondurile comunitare sunt acordate selectiv conferind un avantaj unui anumit agent economic şi creaza premisele distorsionării concurenţei şi comerţului cu Statele Membre, ele trebuie să respecte intensitatea maximă admisă conform regulilor de ajutor de stat (de exemplu, în Regulamentul CE referitor la aplicarea articolelor 87 si 88 ale Tratatului CE privind ajutorul de stat naţional regional pentru investiţii, se

64

stipulează că plafoanele de intensitate se aplică întregului sprijin public acordat pentru proiectul de investiţii în cauză, indiferent dacă acest sprijin este suportat din surse locale, regionale, naţionale sau comunitare).

În cazul fondurilor europene, este obligatorie confinanţarea din partea statului român în proporţie de minim 15% din valoarea costurilor eligibile ale programului operaţional. Cofinanţarea statului roman poate fi asigurată din surse bugetare sau din surse private ale beneficiarului (proprii sau atrase în condiţii de piaţă). Indiferent dacă partea de cofinanţare provine din surse publice şi/sau surse private, dacă beneficiarii desfăşoară activităţi economice schema trebuie sa respecte regulile de ajutor de stat. Astfel, contribuţia beneficiarului trebuie să fie de minim 25% din costurile eligibilie pentru ajutorul regional, ajutorul pentru IMM-uri, ocuparea forţei de muncş sau investiţii pentru protecţia mediului, etc. Această contribuţie trebuie să fie liberă de orice element de ajutor de stat (împrumut negarantat de stat, împrumut în condiţii de piaţă).

Totuşi, pentru obiective precum cercetarea fundamentală, promovarea culturii şi conservarea patrimoniului, reabilitarea siturilor industriale poluate şi compensarea costurilor induse de prestarea unui SIEG, regulile de ajutor de stat permit acoperirea în întregime a costurilor eligibile.

3.5. PROCEDURA DE APROBARE, PLATĂ, MONITORIZARE

În cazul particular al României, din punct de vedere al procedurilor de autorizare/aprobare ajutor de stat, se pot desprinde doua aspecte:

a) referitor la ajutoarele de stat supuse obligaţiei de notificare la Co-misia Europeană, ele fac obiectul acestor proceduri după 1 ianuarie 2007, ceea ce ar putea întârzia implementarea anumitor proiecte; b) în cazul ajutoarelor exceptate de la obligaţia notificării, acestea vor putea fi implementate imediat cu condiţia informării CE în 20 de zile de la data acordării. Din acest punct de vedere, este de preferat să se asigure cofinan-

ţarea fondurilor europene din ajutoare exceptate de la obligaţia notifi-cării (ajutoare pentru IMM-uri, ajutoare regionale pentru investiţii, ajutoare pentru instruirea angajaţilor, pentru ocuparea forţei de munca şi ajutoare de minimis).

În ceea ce priveşte fondurile structurale, atunci când acestea înde-plinesc criteriile definitorii ale ajutorului de stat prevăzute de art. 87 al Tratatului CE, se aplică aceleaşi reguli procedurale ca şi pentru ajutor de stat: se notifică sau se informează DG Concurenţă, după caz. În cazul proiectelor majore (care, potrivit regulilor în materia fondurilor structurale şi de coeziune sunt cele care au costuri eligibile mai mari de 50 mil. Euro sau

65

mai mari de 25 mil. Euro pentru proiectele de mediu), se aplică o procedură de consultare “interservice” la nivelul Comisiei Europene, în cadrul căreia sunt analizate inclusiv d.p.d.v. al regulilor de ajutor de stat, dar care nu înlocuieşte procedura normală de notificare prevăzuta la art. 88 (2) din Tratat.

În ceea ce priveşte plata efectivă a fondurilor şi termenul de plată, subliniem următoarele: De principiu, în cazul ajutorului de stat, beneficiarii prezintă cereri în cadrul schemei şi, în funcţie de modalitatea de acordare a ajutorului, pot primi banii efectiv înainte de demararea proiectului, în tranşe anuale/semestriale/lunare sau la definitivarea proiectului. În cazul fondurilor europene, beneficiarii tre-buie sa finanţeze demararea unui proiect din surse naţionale, urmând ca ulte-rior autoritatea de management să solicite Comisiei decontarea cheltuielilor efectiv realizate. O prevedere care poate genera întârzieri în implementarea proiectelor finanţate din fonduri europene constă în sistemul de plăţi inter-mediare: cererile de plată sunt grupate şi transmise Comisiei, în măsura posibilului, de trei ori pe an, iar apoi sunt necesare alte două luni pentru ca structurile Comisiei să transfere banii. Se poate ajunge astfel la situaţia în care un beneficiar, a cărui declaraţie de cheltuieli a fost certificată la începu-tul lui ianuarie, să aştepte pâna la sfârsitul lunii iunie pentru a primi rambur-sarea, deoarece cererea grupată pentru plată pentru respectivul program op-eraţional a fost transmisă la Comisie la sfârşitul lunii aprilie. Astfel, este de preferat ca un program sa fie cofinanţat şi din surse naţionale (ajutor de minimis sau care intră sub incidenţa exceptărilor în bloc) pentru a putea începe implementarea acestuia cât mai repede, cunoscut fiind faptul că pentru accesarea fondurilor europene este necesară o perioadă mai mare-de timp. Potrivit Regulamentului 1083/2006, un beneficiar în cadrul unei scheme care cade sub incidenţa regulilor de ajutor de stat poate beneficia de plăţi în avans de la autoritatea furnizoare în limita a 35% din totalul ajutorului.

De asemenea mai multe scheme elaborate în aplicarea Programului Na-ţional de Dezvoltare Rurala prevăd posibilitatea acordării unor plăţi în avans la solicitarea beneficiarului (vezi măsura 313- Încurajarea activităţilor turistice)

Nu trebuie omis faptul că monitorizarea fondurilor europene este foarte strictă, fiind asemănătoare celei stabilite prin legislaţia în domeniul ajutorului de stat. Procedura de monitorizare şi control a utilizării fon-durilor europene este chiar mai complicată decât în cazul ajutorului de stat, Comisia Europeană având un rol activ în aceasta etapă. Monitorizarea şi controlul se fac tot la nivel de program operaţional şi nu la nivel de proiecte. Astfel, Comisia Europeană primeşte rapoarte anuale, până la data de 30 iunie a fiecarui an, şi un raport final, până la 31 martie 2017, asupra imple-

66

mentării programelor operaţionale de la autoritatea de audit şi de la proprii auditori. Trebuie reţinut că în cazul unei scheme de ajutor de stat care implică finanţare din fonduri europene, vor trebui întocmite rapoarte de monitorizare specifice atât pentru DG Regio cât şi pentru DG Con-curenţă din cadrul Comisiei Europene.

Alte aspecte pe care autorităţile române trebuie să le aibă în vedere în managementul fondurilor europene şi ajutoarelor de stat ar putea fi, de ex-emplu, stabilirea unor obiective prea ambiţioase, nerealiste, în raport cu re-sursele umane şi financiare existente, existenţa unor proceduri ineficiente între etapa de identificare a obiectivelor şi realizarea proiectelor sau exis-tenţa unei birocraţii excesive la nivelul fiecărei etape.

În accesarea fondurilor europene şi ajutoarelor de stat, experienţa bene-ficiarilor în managementul proiectelor similare ca dimensiune şi complexi-tate îsi va spune cuvântul. Beneficiarii publici sau privaţi vor desfăşura o cercetare extensivă pentru a estima indicatori financiari şi economici cât mai realişti. Trebuie pus accent pe problemele de popularizare a programelor operaţionale şi pe creşterea capacităţii beneficiarilor de realizare a unor proiecte adecvate prin instruire şi consultanţă. În final, dorim sa prezentăm câteva caracteristici ale ajutorului de minimis, un tip de ajutor mai des întâlnit în schemele aferente programelor operaţionale, mai ales cele ce se adresează întreprinderilor mici şi mijlocii. În anexa 2 se regaseşte o listă cu schemele care au fost avizate până în prezent de Consiliul Concurenţei ca parte a programelor operaţionale mai importante, dar şi a Planului Naţional de Dezvoltare Rurală. 4. AJUTORUL DE MINIMIS "De minimis" este un termen generic pentru sume mici de fonduri publice pentru un singur destinatar. Ajutorul de minimis este exceptat de la cerinţa de notificare, deoarece Comisia Europeană consideră că o astfel de valoare mică a ajutorului va avea un impact neglijabil asupra comerţului şi a concurenţei. În prezent, pragul de minimis este stabilit la 200000 € pe o pe-rioadă de trei ani fiscali consecutivi. Pragul se aplică cumulativ tuturor aju-toarelor de minimis primite de o societate, şi nu la proiecte individuale sau scheme de ajutor de alt tip. Spre exemplu, un ajutor regional, de cerecetare sau de instruire profesională nu va fi inclus în calculul plafonului. Deşi nu există nici o cerinţă de a notifica ajutorul de minimis la Comisia Europeană (ajutorul de minimis nu este considerat de fapt ajutor de stat), este necesar ca furnizorul să asigure, iar beneficiarul să respecte prevederile Regulamen-tului nr. 1998/2006.

67

Având în vedere normele speciale care se aplică în sectoarele pro-ducţiei primare de produse agricole, pescuitului şi acvaculturii şi riscul ca în aceste sectoare ajutoarele cu sume mai mici 200.000 de Euro să afecteze comertul cu statele membre, Regulamentul 1998/2006 nu se aplica acestor sectoare. Datorită evoluţiei din sectorul transporturilor, în special restruc-turarea multor activităţi de transport ca urmare a liberalizării acestora, nu se mai poate exclude sectorul transporturilor din domeniul de aplicare al regu-lamentului de minimis. Prin urmare, domeniul de aplicare al regulament a fost extins la întregul sector al transporturilor. Cu toate acestea, plafonul general de minimis în acest sector este de 100.000 Euro în 3 ani fiscali con-secutivi, tinându-se seama de dimensiunile relativ mici ale întreprinderilor active în sectorul transportului rutier de mărfuri şi de pasageri. Din aceleaşi motive şi având în vedere, de asemenea, capacitatea excedentară a sectorului şi obiectivele politicii de transport referitoare la congestionarea rutieră şi transporturile de mărfuri, au fost excluse ajutoarele de minimis pentru achiz-iţia de vehicule pentru transport rutier de mărfuri de către întreprinderile care efectuează transport rutier de mărfuri în contul terţilor. Această măsură nu pune însă în discuţie abordarea favorabilă a Comisiei în alte instrumente comunitare referitoare la ajutoarele de stat pentru vehicule mai curate şi mai ecologice. De asemenea, având în vedere Regulamentul (CE) nr. 1407/2002 al Consiliului din 23 iulie 2002 privind ajutorul de stat pentru industria căr-bunelui, Comisia Eropeana a exclus sectorul cărbunelui din domeniul de aplicare al regulamentului.

Totodata, trebuie menţionat că ajutorul de minimis nu poate fi acor-dat pentru activităţi legate de cantităţi exportate sau de performanţa la ex-port sau atunci când creează discriminări între produsele autohtone şi cele din import. Ajutorul de minimis nu se acordă nici firmelor în dificultate economico-financiară. Se poate afirma că ajutorul de minimis este o soluţie relativ simplă pentru a evita aplicarea procedurilor greoaie în domeniul ajutorului de stat, dar de foarte multe ori urmărirea şi monitorizarea lor creează dificultăţi atât autorităţilor naţionale din Statele Membre, cât şi beneficiarilor de ajutor. 5. CONCLUZII

Politica de coeziune are nevoie de cofinanţare publică şi privată pe de o parte pentru a reorienta cheltuielile naţionale catre domeniile unde pot fi obţinute rezultate importante pe termen mediu şi lung şi pentru a dezvolta sentimentul de co-interesare a beneficiarilor pentru proiectele promovate, iar înainte de toate are nevoie de strategii locale, regionale şi naţionale de dez-

68

voltare durabilă la elaborarea cărora trebuie să participe toate mediile direct sau indirect interesate.

Autorităţile din România trebuie să continue eforturile pentru: găsirea soluţiilor optime pentru a asigura nivelul necesar de cofinanţare publică şi crearea condiţiilor necesare pentru atragerea investiţiilor din capital privat. Nu trebuie să uităm că în domeniul fondurilor europene funcţionează regula dezangăjării: “neprimirea, de către CE, în perioada de referinţă, a nici unei cereri de plată, conduce la pierderea fondurilor”. Cu alte cuvinte, dacă nu vom fi capabili să identificăm şi să prezentăm proiecte eligibile pentru fonduri comunitare într-o anumită perioadă de timp, vom pierde fondurile alocate. Din acest motiv campaniile de tip “caravana”, “deplasările” în teri-toriu ale conducătorilor autorităţilor centrale sau realizarea unor site-uri in-formative ca www.fonduriue.ro sau www.fonduri-structurale.ro ar trebui să aducă mai multă informaţie în randul celor interesaţi şi să îi stimuleze să apeleze la fonduri. Consiliul Concurenţei îşi cunoaşte rolul său în clarifi-carea problemelor de ajutor de stat întâmpinate de autorităţile implicate în managementul, monitorizarea şi plata fondurilor structurale şi va continua să colaboreze cu acestea atât la nivel central, cât şi la nivelul inspectoratelor teritoriale aflate în cele 41 de judeţe ale ţării.

69

ANEXA 1

LISTA LEGISLAŢIEI RELEVANTE ÎN DOMENIUL AJUTORULUI DE STAT

NR CRT DENUMIRE OBSERVAŢII 1 Regulamentul (CE) nr. 994/98 al

Consiliului din 7 mai 1998 de aplicare a articolelor 92 și 93 din Tratatul de instituire a Comunită-ţii Europene anumitor categorii de ajutoare de stat orizontale

1998 L 142 1 Un nou regulament urmează a intra în vigoare la 31 decembrie 2008

2 Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 93 din Tratatul CE

1999 L 083 1

Amendamente aduse odată cu cele două extinderi ale Uniunii Europene

3 Regulamentul (CE) nr. 68/2001 al Comisiei din 12 ianuarie 2001 privind aplicarea articolelor 87 și 88 din Tratatul CE la ajutoarele pentru formare

2001 L 010 20

Modificat (vezi pct 7 şi 29)

4 Regulamentul (CE) nr. 70/2001 al Comisiei din 12 ianuarie 2001 privind aplicarea articolelor 87 și 88 din Tratatul CE la ajutoare de stat pentru întreprinderile mici şi mijlocii

2001 L 010 20

Modificat (vezi pct. 8)

5 Regulamentul (CE) nr. 1407/2002 al Consiliului din 23 iulie 2002 privind ajutorul de stat pentru industria cărbunelui

2002 L 249 21

6 Regulamentul (CE) nr. 2204/2002 al Comisiei din 5 decembrie 2002 de aplicare a articolelor 87 și 88 din Tratatul CE în raport cu aju-toarele de stat pentru ocuparea forței de muncă

2002 L 337 3

7 Regulamentul (CE) nr. 363/2004 al Comisiei din 25 februarie 2004 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 68/2001 de aplicare a articolelor 87 şi 88 din Tratatul CE ajutoarelor pentru formare

2004 L 063 20

70

8 Regulamentul (CE) nr. 364/2004 al Comisiei din 25 februarie 2004 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 70/2001 privind extinde-rea sferei de aplicare a acestuia la ajutoarele pentru cercetare şi dez-voltare

2004 L 063 22

9 Regulamentul (CE) nr. 794/2004 al Comisiei din 21 aprilie 2004 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999 al Consiliului de stabilire a normelor de aplicare a articolului 93 din Tratatul CE

Modificat şi com-pletat periodic

10 Regulamentul (CE) nr. 1860/2004 al Comisiei din 6 octombrie 2004 privind aplicarea articolelor 87 și 88 din Tratatul CE în cazul ajuto-rului de minimis în sectorul agri-col şi în sectorul pescuitului

11 Modalităţi de transmitere electro-nică a notificărilor ajutoarelor de stat, inclusiv adrese, precum şi dispoziţii necesare pentru asigura-rea protecţiei informaţiilor confi-denţiale Articolul 3 alineatul (6) din Regulamentul (CE) nr. 794/2004 al Comisiei din 21 aprilie 2004 de punere în apli-care a Regulamentului (CE) nr. 659/1999 al Consiliului de stabilire a normelor de aplicare a articolului 93 din Tratatul CE

2005

C 237

12 Decizia Comisiei din 28 noiembrie 2005 privind aplicarea articolului 86 alineatul (2) din Tratatul CE la ajutorul de stat, sub forma compen-saţiei pentru obligaţia de serviciu public, acordat anumitor întreprin-deri cărora le-a fost încredinţată prestarea unui serviciu de interes economic general

2005 842

13 Comunicarea Comisiei către statele membre

1993

C 307 Referire la aplicarea principiului investitorului privat prudent

14 Comunicare privind cooperarea dintre instanţele naţionale şi Comisie în domeniul ajutorului de stat

1995 C 312

71

15 Comunicarea Comisiei privind elementele de ajutor de stat în vânzările de terenuri şi clădiri de către autorităţile publice

1997 C 209

16 Comunicarea Comisiei privind metoda de stabilire a ratelor de referinţă şi de actualizare

1997 C 209 Comunicarea înlo-cuieşte comunicările precedente privind metoda de stabilire a ratelor de referinţă şi de actualizare, în special Comunica-rea Comisiei din 10 august 1996] Un nou draft este în stadiu de consultare cu statele membre

17 Comunicarea Comisiei privind aplicarea normelor privind ajuto-rul de stat în cazul măsurilor refe-ritoare la impozitarea directă a activităţilor economice

1998 C 384

18 Comunicarea Comisiei privind aplicarea articolelor 87 și 88 din Tratatul CE ajutorului de stat sub formă de garanţii

2000 C 71 Modificată în anul 2008 (vezi pct 44)

19 Orientări comunitare privind aju-torul de stat pentru protecţia me-diului

2000 C 71 Modificată în anul 2008 (vezi pct. 43)

20 Comunicarea Comisiei privind aplicarea normelor privind ajutoarele de stat serviciilor publice de radiodifuziune

2001 C 320 Comisia apropus Statelor Membre o revizuire a comuni-cării ce ar urma să intre în vigoare în vara anului 2009

21 Comunicarea Comisiei Cadru multisectorial privind ajutorul regional pentru proiecte mari de investiţii

2002 C 70 Preluata de Liniile directoare privind ajutorul regional (vezi pct. 31)

22 Comunicarea Comisiei Ajutor pentru salvare şi restructurare şi ajutor pentru închidere în sectorul siderurgic

2002 C 70

23 Comunicarea Comisiei privind stabilirea regulilor aplicabile pen-tru evaluarea ajutorului de stat ilegal

2002 C 119

24 Formular pentru depunerea plângerilor privind ajutorul de stat pretins ilegal

2003

C 116

72

25 Comunicarea Comisiei privind modificarea Cadrului multisectorial privind ajutorul regional pentru proiecte mari de investiţii (2002) cu privire la sta-bilirea unei liste de sectoare care întâmpină probleme structurale şi asupra propunerii de măsuri adec-vate în temeiul articolului 88 pa-ragraful (1) din Tratatul CE pri-vind sectorul autovehiculelor şi sectorul fibrelor sintetice

2003 C 263 Preluata de Liniile directoare privind ajutorul regional (vezi pct. 31)

26 Comunicarea C(2003) 4582 a Comisiei din 1 decembrie 2003 privind secretul profesional în deciziile din domeniul ajutorului de stat

2003 C 297

27 Comunicarea Comisiei Liniile directoare privind ajutorul de stat pentru salvarea şi restructurarea întreprinderilor aflate în dificul-tate

2004 C 244 2

28 Comunicarea Comisiei privind prelungirea aplicării Comunicării Comisiei adresate statelor membre în temeiul articolului 93 alineatul (1) din Tratatul CE privind aplica-rea articolelor 92 şi 93 din tratat în cazul asigurării creditelor de ex-port pe termen scurt

2004 C 244 Modificată (vezi pct. 30)

29 Cadru comunitar pentru ajutoarele de stat sub forma compensaţiilor pentru obligaţia de serviciu public

2005 C 297 Se aplică împreună cu Decizia menţiona-tă la pct. 12

30 Comunicarea Comisiei adresată statelor membre de modificare a comunicării în temeiul articolului 93 alineatul (1) din Tratatul CE privind aplicarea articolelor 92 și 93 din tratat în cazul asigurării creditelor de export pe termen scurt

2005 C 325

31 Linii directoare privind ajutoarele de stat regionale pentru perioada 2007-2013

2006 C 54 13

32 Linii directoare privind ajutorul de stat pentru promovarea investi-ţiilor în capital de risc pentru IMM-uri

2006

C 194 2

73

33 Cadrul comunitar pentru aju-toarele de stat pentru cercetare, dezvoltare şi inovare

2006 C 323 1

34 Regulamentul (CE) nr. 1627/2006 al Comisiei din 24 octombrie 2006 de modificare a Regulamen-tului (CE) nr. 794/2004 în ceea ce priveşte formularele standard de notificare a ajutoarelor

2006 L 302 10

35 Regulamentul (CE) nr. 1628/2006 al Comisiei din 24 octombrie 2006 de aplicare a articolelor 87 și 88 din tratat ajutoarelor naţio-nale pentru investiţiile regionale

2006 L 302 29

36 Directiva 2006/111/CE a Comisiei din 16 noiembrie 2006 privind transparenţa relaţiilor financiare dintre statele membre şi întreprin-derile publice, precum şi transpa-renţa relaţiilor financiare din ca-drul anumitor întreprinderi

37 Regulamentul (CE) nr. 1857/2006 al Comisiei din 15 decembrie 2006 privind aplicarea articolelor 87 și 88 din tratat ajutoarelor de stat pentru întreprinderile mici și mij-locii care îşi desfăşoară activitatea în domeniul producţiei de produse agricole şi de modificare a Regu-lamentului (CE) nr. 70/2001

38 Regulamentul (CE) nr. 1976/2006 al Comisiei din 20 decembrie 2006 de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 2204/2002, (CE) nr. 70/2001 şi (CE) nr. 68/2001 în ceea ce priveşte perioada de valabilitate

2006 L 368 85

39 Regulamentul (CE) nr. 1998/2006 al Comisiei din 15 decembrie 2006 privind aplicarea articolelor 87 şi 88 din tratat ajutoarelor de minimis

2006 L 379

40 Regulamentul (CE) nr. 1935/2006 al Comisiei din 20 decembrie 2006 de modificare a Regulamen-tului (CE) nr. 794/2004 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999 al Consiliului de stabilire a normelor de aplicare a articolului 93 din Tratatul CE

74

41 Decizia Comisiei din 20 decembrie 2006 privind pre-lungirea anumitor decizii referi-toare la ajutoarele de stat

2007

72

42 Regulamentul (CE) nr. 271/2008 al Comisiei din 30 ianuarie 2008 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 794/2004 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999 al Consiliului de stabilire a normelor de aplicare a articolului 93 din Tratatul CE

2008 L 082 1

43 Linii directoare privind ajutorul de stat pentru protecţia mediului

2008 C 82

44 Notă privind ajutorul de stat sub forma garanţiilor din 20/05/2008

Nepublicată încă

75

AN

EXA

2

LIS

TA

S

CH

EM

EL

OR

DE

AJU

TO

R D

E S

TA

T E

XC

EPT

AT

E

DE

LA

NO

TIF

ICA

RE

, AV

IZA

TE

DE

CO

NSI

LIU

L C

ON

CU

RE

NŢ

EI

ÎN P

ER

IOA

DA

IAN

UA

RIE

200

7- M

AI 2

008

Nr

crt

B

aza

lega

la

In

itiat

or/

Furn

izor

T

itlul

sche

mei

Obi

ectiv

Dur

ata

N

r. m

ax.

ben

efic

iari

A

juto

r N

r.C

E

Publ

icar

e in

Jur

-na

lul O

ficia

l al C

E

2

3 4

5 6

7 1

1.

Ord

inul

Min

istru

lui

Agr

icul

turii

si

Dez

volta

rii R

ural

e nr

.211

/25.

03.2

008

Min

iste

rul

Agr

icul

turii

si

Dez

volta

rii

Rur

ale

Sche

ma

de a

juto

r de

stat

pen

tru

stim

ular

ea IM

M-u

rilor

car

e pr

oces

eaza

pro

duse

agr

icol

e in

ve

dere

a ob

tiner

ii un

or p

rodu

se

alim

enta

re, a

ltele

dec

at c

ele

prev

azut

e in

Ane

xa I

la T

rata

tul C

E,

prec

um si

a c

elor

car

e de

sfas

oara

ac

tivita

ti de

pro

cesa

re a

pro

duse

lor

agric

ole

in v

eder

ea o

btin

erii

si

utili

zarii

surs

elor

de

ener

egie

re

gene

rabi

la si

a b

ioco

mbu

stib

ililo

r

IMM

-uri

30.0

3.20

0831

.12

.200

8 32

0 X

S13/

2008

JO

CE

C/7

6/20

08

2.

Ord

inul

Min

istru

lui

Agr

icul

turii

si

Dez

volta

rii R

ural

e nr

.211

/25.

03.2

008

Min

iste

rul

Agr

icul

turii

si

Dez

volta

rii

Rur

ale

Sche

ma

de a

juto

r de

stat

“St

imul

area

m

icro

intre

prin

deril

or d

in d

omen

iul

prel

ucra

rii p

rimar

e a

prod

usel

or

fore

stie

re le

mno

ase

si n

elem

noas

e

IMM

-uri

30.0

3.20

0831

.12

.200

8 15

0 X

S28/

2008

JO

CE

C/8

8/20

08

3.

Ord

inel

e M

inis

trulu

i Ec

onom

iei s

i Fi

nant

elor

nr

.477

/20.

02.2

008,

re

spec

tiv O

rdin

ul

nr.9

17/2

5.03

.200

8

Min

iste

rul

Econ

omie

i si

Fina

ntel

or

Sprij

in p

entru

con

solid

area

si

mod

erni

zare

a se

ctor

ului

pro

duct

iv

prin

inve

stiti

i rea

lizat

e de

in

trepr

inde

rile

mic

i si m

ijloc

ii

Reg

iona

l 20

08-2

013

2000

Nu

s-a

publ

icat

in

ca in

Jurn

alul

O

ficia

l al U

niun

ii Eu

rope

ne.

76

4.

Proi

ect o

rdin

M

inis

teru

l Ec

onom

iei s

i Fi

nant

elor

Sprij

in p

entru

con

solid

area

si

mod

erni

zare

a se

ctor

ului

pro

duct

iv

prin

inve

stiti

i tan

gibi

le si

inta

ngib

ile

real

izat

e de

intre

prin

deril

e m

ari

Reg

iona

l 20

08-2

013

60

Nu

s-a

publ

icat

inca

in

Jurn

alul

Ofic

ial a

l U

niun

ii Eu

rope

ne.

6.

Ord

inul

Min

istru

lui

Dez

volta

rii,

Lucr

arilo

r Pub

lice

si

Locu

inte

lor

nr.2

87/0

6.03

.200

8

Min

iste

rul

Dez

volta

rii,

Lucr

arilo

r Pu

blic

e si

Lo

cuin

telo

r

Sche

ma

de a

juto

r de

stat

pen

tru

dezv

olta

re re

gion

ala

prin

cre

area

si

dezv

olta

rea

stru

ctur

ilor d

e sp

rijin

ire

a af

acer

ilor

Reg

iona

l 20

08-2

010

15

Nu

s-a

publ

icat

inca

in

Jurn

alul

Ofic

ial a

l U

niun

ii Eu

rope

ne.

6.

Ord

inul

Min

istru

lui

Dez

volta

rii,

Lucr

arilo

r Pub

lice

si

Locu

inte

lor

nr.2

61/0

3.03

.200

8

Min

iste

rul

Dez

volta

rii,

Lucr

arilo

r Pu

blic

e si

Lo

cuin

telo

r

Sche

ma

de a

juto

r de

stat

pen

tru

dezv

olta

re re

gion

ala

prin

sprij

inire

a in

vest

itiilo

r in

turis

m

Reg

iona

l 20

08-2

010

100

Nu

s-a

publ

icat

inca

in

Jurn

alul

Ofic

ial a

l U

niun

ii Eu

rope

ne.

7.

Proi

ect d

e or

din

al

Min

istru

lui

Econ

omie

i si

Fina

ntel

or p

rivin

d ap

roba

rea

sche

mei

de

aju

tor d

e st

at

,, Fi

nant

area

pr

oiec

telo

r de

inve

stiti

i ini

tiale

in

cerc

etar

e- d

ezvo

ltare

si

inov

are”

.

Min

iste

rul

Econ

omie

i si

Fina

ntel

or

Fina

ntar

ea p

roie

ctel

or d

e in

vest

itii

initi

ale

in c

erce

tare

-dez

volta

re

Reg

iona

l 20

08-2

013

300

Nu

s-a

publ

icat

inca

in

Jurn

alul

Ofic

ial a

l U

niun

ii Eu

rope

ne.

În p

lus,

sche

ma

de fi

nanţ

are

a pr

oiec

telo

r de

cerc

etar

e-de

zvol

tare

şi i

nova

re c

onfo

rm P

lanu

lui n

aţio

nal d

e ce

rcet

are,

de

zvol

tare

şi i

nova

re II

, avâ

nd u

n bu

get d

e 1.

444.

000.

000

pent

ru p

erio

ada

2008

-201

3 a

fost

not

ifica

tă ş

i apr

obată

de

CE

la în

cepu

tul a

cest

ui a

n. D

eciz

ia a

fost

pub

licată

în Ju

rnal

ul O

ficia

l al U

niun

ii Eu

rope

ne

77

O ANALIZĂ ECONOMICĂ A PRACTICILOR DE RUINARE ŞI DE VÂNZARE CU PREŢ REDUS Anne Perrot – Vicepreşedinte Consiliul Concurenţei Franţa Vânzarea produselor sau serviciilor cu “preţ redus” de către o între-

prindere poate îmbrăca numeroase forme: preţuri pur şi simplu “mici” sau pre-ţuri sub costuri; reduceri acordate cumpărătorilor cu respectarea anumitor con-diţii: depăşirea anumitor praguri cantitative sau cumpărarea legată a altor pro-duse, ofertele cu preţ redus adresate doar anumitor categorii de clienţi. Aceste practici tarifare ridică probleme delicate de apreciere din partea autorităţilor de concurenţă. Preţurile reduse sunt în realitate, printre alţi factori precum diversi-tatea ofertei şi capacitatea pieţei de a da naştere la inovaţii, una dintre manifes-tările intensităţii concurenţei de pe o anumită piaţă.

Autorităţile de concurenţă ar trebui deci ca a priori să aprecieze cu o privire binevoitoare nivelurile preţurilor reduse. Totuşi, toate aceste practici, atunci când sunt aplicate în anumite condiţii, pot de asemenea să reflecte strategii anticoncurenţiale din partea autorilor lor care caută astfel să-şi înlă-ture concurenţii. O asemenea situaţie cere, atunci când este întâlnită în prac-tică, criterii de judecată destul de pretenţioase: o apreciere prea severă a practicilor de vânzare cu preţ redus riscă să determine ca firmele să crească preţurile sau să nu mai încurajeze inovaţii comerciale, de teamă că acestea ar putea fi uşor considerate ca anticoncurenţiale; o indulgenţă excesivă poate dimpotrivă să faciliteze practicile de înlăturare a concurenţilor, practici care în timp sunt nefaste pentru dezvoltarea pieţelor.

Din punct de vedere teoretic, căutarea echilibrului între aceste două abordări duce la acordarea unui avantaj abordării în funcţie de efectele aces-tei practici, şi la abandonarea unei analize în funcţie de categorii ca prezen-tând două riscuri diferite, dar la fel de dăunătoare pentru societate.

Pe de o parte, o abordare în funcţie de categorii (care sancţionează per se practici precum preţurile de ruinare sau reducerile la vănzările legate

78

ca urmare a faptului că aparţin unor firme aflate în poziţii dominante), poate conduce la un tratament diferit al celor două practici (preţuri de ruinare, re-duceri la vânzările legate de exemplu) care urmăresc totuşi acelaşi efect: înlăturarea competitorilor de pe piaţa pe care firma respectivă simte amenin-ţarea concurenţei. Pe de altă parte, o abordare în funcţie de categorii condu-ce foarte uşor la o condamnare per se a practicilor puse în aplicare de către o firmă aflată în poziţie dominantă, fără a se ţine cont de câştigurile din efici-enţă ce pot sta la originea practicii sau pot fi o consecinţă a acesteia: o prac-tică identică poate fi explicată prin existenţa unei intenţii de eliminare a concurenţei sau printr-o transmitere către clienţi a beneficiilor eficienţei de diferite tipuri.

O abordare în funcţie de efecte constă dimpotrivă în identificarea chiar de la început a efectelor anticoncurenţiale, apoi a strategiei urmată de către firmă. În realitate, în numeroase cazuri, ofertele la preţ redus nu sunt avantajoase pentru o firmă: stabilirea preţului rezultă evident dintr-un arbi-traj: preţurile ridicate garantează o marjă a profitului ridicată dar reduc cere-rea, în timp ce preţurile mai mici pot compensa prin volume importante marjele mici de profit. Totuşi, să produci mai mult este costisitor, spre deo-sebire de practicarea unor preţuri ridicate pentru aceeaşi cantitate: în general este mai tentant pentru firme să găsească metode de maximizare a profituri-lor prin creşterea mai degrabă a preţurilor practicate decât a cantităţilor pro-duse. Pe cale de consecinţă este firesc a se căuta să se înţeleagă dedesubturi-le raţionamentului unei oferte cu preţ redus, aceast lucru cu atât mai mult cu cât piaţa este slab competitivă, iar mecanismele ce pot apropia preţurile de costuri sunt absente.

Anumite practici de vânzări cu preţ redus pot avea o justificare pen-tru o firmă ce ar fi totuşi într-o poziţie de monopol şi deci nesupusă unei presiuni concurenţiale, chiar şi din partea unor concurenţi potenţiali; este astfel cazul unei firme oferind un „produs de reţea”, adică un bun a cărui utilitate pentru consumatori creşte odată cu numărul consumatorilor prezenţi în reţea (“baza de plecare”): cum aceşti consumatori vor fi gata să plătească un preţ cu atât mai ridicat cu cât „baza de plecare” este mai mare, o firmă oferind un asemena bun are interesul să practice preţuri reduse, în aşa fel încât să atragă astfel o bază de plecare ce va fi în continuare mai bine valori-ficată. Interesul punerii în aplicare a unei asemenea strategii de atragere a consumatorilor nu ţine cont de prezenţa concurenţilor1, şi deci de intenţia de a-i îndepărta, deoarece un monopolist neameninţat ar avea interesul de a practica un asemenea tip de preţ: preţuri pentru început reduse pentru a atra-ge clienţii, apoi ridicate pentru a exploata disponibilitatea de a plăti a con-sumatorilor racordaţi la reţea.

În faţa acestor preţuri reduse, autorităţile de concurenţă au un rol di- 1 La început, Minitel, nefiind concurat de nicio altă tehnologie, a fost oferit gratuit abonaţilor.

79

ficil de jucat; e necesară o analiză atentă a strategiilor puse în practică de firme şi de aplicarea unei evaluări pentru fiecare caz în parte. Anumiţi jurişti văd într-o asemenea abordare o sursă de instabilitate juridică. Asta înseamnă a ignora faptul că principiile teoretice extind această evaluare a practicilor în funcţie de efectele lor. Se poate astfel face lista de întrebări pe care autorită-ţile de concurenţă – dar şi firmele – trebuie să înveţe a le formula cu ocazia evaluării practicilor prezumate ca fiind un abuz de poziţie dominant, abuz manifestat prin practicarea unor preţuri reduse. Metoda ce ar trebui urmată în luarea unei decizii va fi mai întâi prezentată, apoi vom ilustra cu ajutorul câtorva exemple modul în care ar putea fi abordate anumite practici de vînzare cu preţ redus.

I. Evaluarea efectelor vânzării cu preţ redus: prezentare

generală a unei metode O abordare în funcţie de efecte are ca temei doi “piloni” ce recurg

din plin la analiza economică: pentru început, identificarea unui prejudiciu cauzat de practica respectivă. În continuare, crearea unei “argumentări mi-croeconomice” convingătoare pentru a explica comportamentul firmelor, argumentare ce trebuie să se aplece în acelaşi timp asupra teoriei economice şi asupra faptelor.

1.Stabilirea prejudiciilor La prima vedere, preţurile reduse pe o piaţă sunt în beneficiul con-

sumatorului, ale cărui interese2 sunt protejate de către autorităţile de concu-renţă. O parte din dificultăţi provin din faptul că preţurile reduse, care a pri-ori sugerează o concurenţă intensă, sunt în general dăunătoare pentru concu-renţi. Desigur, dreptul concurenţei nu caută să protejeze concurenţii, însă excluderea acestora din urmă din piaţă, dacă nu îşi are originea într-o concu-renţă bazată pe merite, dăunează ea înseşi concurenţei: altfel spus, dacă con-sumatorii profită pe termen scurt de concurenţa intensă prin preţuri, pe ter-men mediu ei nu vor mai beneficia de acest lucru dacă anumiţi concurenţi sunt îndepărtaţi prin intermediul unor practici ce ţin de puterea de piaţă a altor actori. În realitate, selecţia firmelor active într-un anumit sector trebuie să rezulte, şi asta este fără îndoială una dintre consecinţele pozitive ale func-ţionării normale a mecanismelor pieţei, din concurenţa între diverse tipuri de produse, şi nu din posibilităţile pe care le deţin anumite firme de a pune în 2 “Interesul” consumatorilor este măsurat cantitativ prin “surplusul” pe care aceştia îl obţin pe o anumită piaţă.

80

aplicare strategii anticoncurenţiale. Prima etapă a raţionamentului vis-a-vis de o practică de vânzare la

preţ redus trebuie să constea în identificarea prejudiciului cauzat de practica respectivă, acest prejudiciu trebuind desigur a fi apreciat nu doar pe termen scurt, dar ţinând cont şi de consecinţele previzibile asupra structurii pieţei (intrări, ieşiri). Identificarea prejudiciului înseamnă în primul rând identifi-carea pieţei pe care practica respectivă este susceptibilă a produce efecte. Astfel, o practică de ruinare are a priori un efect chiar şi asupra pieţei pe ca-re preţurile de ruinare sunt expuse la vedere.

Prin practicarea pe o anumită piaţă a unor preţuri sub costuri, o firmă poate urmări de asemenea să îşi creeze o reputaţie agresivă pentru a împie-dica intrarea concurenţilor pe pieţe viitoare sau conexe. În acest caz, practi-ca de ruinare pusă în aplicare pe piaţa A este destinată să aibă efecte pe alte pieţe (pieţele viitoare A în cazul cererii de oferte succesive pentru acelaşi produs de exemplu, sau pieţele B, C … pe care firma A este de asemenea prezentă). Într-un asemenea caz, pierderile suferite de firmă pe o piaţă nu se pot explica altfel decât prin intenţia firmei de a intra pe alte pieţe. Este vorba de o “investiţie în reputaţie”, costisitoare astăzi, dar care va fi compensată de efectul intrării pe alte pieţe în viitor.

În acelaşi mod, o vânzare legată este considerată în mod tradiţional ca o căutare a extinderii unei poziţii dominante a unei firme plecând de la piaţa sa originară (A) către o piaţă conexă (B). Trebuie de asemenea menţi-onat faptul că noţiunea de “conexitate” nu provine neaparat din complemen-taritatea tehnică a produselor A şi B, ci poate pur şi simplu decurge din fap-tul că e vorba despre aceiaşi clienţi prezenţi pe pieţe diferite. Reacţiile unui singur cumpărător la ofertele prezentate de firmă sunt astfel interdependen-te, chiar dacă bunurile ar fi între ele distincte, independente3.

Cu toate acestea, în loc să vizeze extinderea poziţiei dominante de pe piaţa A spre piaţa B, vânzarea legată poate uneori să urmărească protejarea poziţiei deţinute pe piaţa A. Este cazul de exemplu situaţiei în care un con-curent oferă un produs de o calitate foarte bună pe piaţa B, ceea ce i-ar per-mite în viitor să obţină prin acest mijloc indirect părţi din piaţa A. În acest caz, firma dominantă pe piaţa A caută să îndepărteze concurentul de pe piaţa B pentru a evita intrarea viitoare a acestuia pe piaţa sa, piaţa A.

Observăm că în aceste exemple, o practică asemănătoare poate pro-duce efecte de excludere a concurenţilor de pe diferite pieţe. Este important deci să detaliem natura efectelor anticoncurenţiale prezumate ale practicii 3 Potrivit teoriei economice bunurile nu sunt substituibile, nici complementare. Legătura din-tre ele provine din “constrângerea bugetară” care lasă în schimb să intervină un singur agent, clientul.

81

respective, ceea ce reprezintă primul pas spre acea securitate juridică invo-cată pe drept cuvânt de către firme. Pe ce piaţă şi prin ce mijloc se exercită efectul anticoncurenţial? Răspunsul la o asemenea întrebare nu poate fi în-temeiat decât pe înţelegerea strategiilor puse în practică de firmă.

2. Identificarea unei strategii “Efectul uceniciei”, pus în evidenţă în mod empiric în industria aeri-

ană din Statele Unite prin anii '50, reproduce ideea economiilor de scară, potrivit căreia costurile de producţie scad cu cât firma produce mai mult. Contrar economiilor de scară, care pun în joc dimensiunea producţiei din acel moment, în cazul nostru este vorba de producţia cumulată ce permite accesul la niveluri de costuri mai reduse.

În aceste condiţii, acumularea unei producţii importante cât mai re-pede posibil determină o reducere a costurilor în timp şi favorizează în ace-laşi timp firma producătoare şi clienţii. Pentru asta, stimularea cererii prin scăderea preţurilor reprezintă o strategie a cărei logică prevalează chiar şi în cazul absenţei concurenţilor. Interzicerea punerii în practică de către o firmă a unei astfel de strategii ar determina o privare a consumatorilor de eficienţa productivă în creştere a firmei.

Observăm astfel că, învecinându-se cu practicile de ruinare, preţurile reduse pot fi justificate de către câştigurile de eficienţă de diferite tipuri. Conform remarcii potrivit căreia strategiile de vânzare la preţ redus sunt a priori puţin profitabile acelora care le pun în practică şi favorabile pe termen mediu bunăstării consumatorilor, aceasta necesită o cercetare atentă a fun-damentelor strategice ale comportamentelor şi a lipsei unei contradicţii din partea faptelor.

O strategie de ruinare financiară (“deep pocket strategy”) de exem-plu, se bazează pe o serie de diferenţe dintre prădător şi pradă: diferenţe de putere financiară, dar şi diferenţe privind informaţiile deţinute. Deci firma prădător exploatează dependenţa de o finanţare externă a concurentului ce trebuie eliminat, faptul că investitorul extern va acorda finanţarea pe baza observării performanţelor, dar nu şi a factorilor explicativi a acestor perfor-manţe. Datorită acestui fapt, firma prădător poate prin degradarea rezultate-lor firmei victimă să determine investitorul să taie finanţarea sa şi să elimine astfel firma concurentă. Susţinerea unei asemenea argumentări microeco-nomice presupune examinarea unei serii de elemente: dependenţa firmei victimă de finanţarea sa externă, incapacitatea investitorului de a identifica motivele slabelor performanţe ale firmei concurente etc.

O strategie de ruinare prin construirea unei “reputaţii agresive” se bazează pe un mecanism total diferit: firma prădător caută să sugereze că

82

faţă de orice ameninţare cu o intrare viitoare pe o piaţă pe care ea este pre-zentă, aceasta va reacţiona printr-o concurenţă foarte intensă, constând în practicarea unor preţuri foarte reduse. Pentru a construi această reputaţie, firma prădător înregistrează pierderi pe o anumită piaţă, de preferat pe o pia-ţă mai mică, într-o manieră care îi permite să combată cu determinare actorii intraţi pe acele pieţe.

Noile firme vor putea astfel să renunţe la accederea pe acele pieţe pe ca-re ar fi supuse unor presiuni concurenţiale cărora ele nu ar putea să le reziste. Pentru ca autoritatea de concurenţă să probeze că practica de ruinare constă într-un astfel de comportament, trebuie ca anumite fapte să fie verificate: pre-zenţa mai multor produse sau a mai multor pieţe pe care firma ar putea fi con-curată în viitor, pierderi limitate pe piaţa unde practicile au loc etc.

Toate practicile de vânzare la preţ redus (şi nu doar practica de rui-nare) au un punct comun: dacă este vorba de o practică ce urmăreşte elimi-narea concurenţilor, însemnă că firma “a investit” în îndepărtarea rivalilor. Această strategie nu ar putea fi explicată în lipsa efectelor practicii asupra “structurii demografice” a pieţei (intrări şi iesiri ale concurenţilor).

Căutarea unei justificări pentru strategia pusă în practică implică o separare destul de clară de demersul ce nu admite câştigurile din eficienţă decât pentru “a compensa” o practică a priori dăunătoare, aşa cum este cazul “apărării eficiente”: în acest caz, este vorba dimpotrivă de o examinare încă de la început a strategiei puse în practică, şi nu doar asupra câştigurilor din eficienţă ce vin să compenseze o practică considerată la început ca fiind an-ticoncurenţială.

II. Abordare în funcţie de efecte a câtorva practici de vân-

zare la preţ redus Abordarea prezentată mai sus o evidenţiem prin câteva exemple în

care firmele propun preţuri reduse clienţilor. 1. Practica de ruinare Până la articolul lui Areeda şi Turner din 1974, un număr mare de plân-

geri (77% ) vizând practica de ruinare au fost soluţionate favorabil în SUA. După publicarea acestui articol, care în acelaşi timp vorbeşte despre modul în care autorităţile de concurenţă ar trebui să abordeze practica de ruinare şi con-ceptul de costuri pertinente pentru a compara preţurile, doar 8% din plângerile în materie de practici de ruinare au fost în cele din urmă admise.

Această muncă a permis o apropiere mult mai subtilă de conceptul

83

costului utilizat în testarea practicilor de ruinare în funcţie de natura sectoru-lui de activitate vizat (cost marginal sau cost mediu variabil aşa cum îl inti-tulează Areeda şi Turner, cost mediu total potrivit lui Joskow şi Klevoric (1979), cost marginal pentru Bolton, Brodley şi Riordan (2000)), dar evolu-ţiile recente pun mai mult accentul pe necesitatea ca autorităţile de concu-renţă să sprijine argumentarea microeconomică pe elementele convingătoare referitoare la strategia urmărită de firma în cauză şi confirmată de către fapte.

Structura clasică a unei strategii de ruinare este următoarea: o firmă dominantă pe piaţa sa şi care poate suporta pierderi sacrifică profituri pro-punând preţuri foarte reduse. Concurenţii actuali sau potenţiali ies de pe pia-ţă sau nu intră pe această piaţă deoarece ei nu pot să îşi desfăşoare profitabil activitatea în asemenea condiţii de concurenţă.

Odată concurenţii eliminaţi, firma prădător îşi recuperează propriile pierderi graţie exercitării puterii sale de piaţă. Dar în realitate fiecare etapă a acestei argumentări, aparent simple, reprezintă o problemă pentru autorităţi-le de concurenţă. În primul rând, sacrificarea profiturilor teoretic necesară pentru eliminarea concurenţilor s-ar putea limita la practicarea unor preţuri “sub cele optime” (şi nu neaparat sub costuri): în teorie, am putea să ne imaginăm într-adevăr că nivelul de preţ sub care concurenţii nu pot suporta intensitatea concurenţei ieşind astfel din piaţă este un preţ inferior celui prac-ticat în absenţa intenţiei de eliminare a concurenţilor, dar care să rămână peste costuri. Observăm însă în practică limita acestui raţionament: ar exista în acest caz o practică de ruinare începând din momentul în care firma ar practi-ca un preţ sub acest preţ optim, preţ ce este imposibil de calculat de către o autoritate de concurenţă. Suntem astfel nevoiţi să restrângem sfera practicii de ruinare la acele preţuri inferioare costurilor, ceea ce ridică la rândul său pro-blematica unui nivel pertinent al costurilor.

Pentru a înţelege de ce o firmă îşi provoacă în mod voluntar pierderi, să cercetăm strategia pusă în practică. Teoriile moderne cu privire la practi-ca de ruinare pun foarte tare accentul pe imperfecţiunile informaţionale ce fac o astfel de strategie să fie raţională. Astfel, practica de ruinare se poate întemeia pe intenţia firmei de a-şi crea o reputaţie agresivă ce îi va servi la împiedicarea intrării de noi concurenţi pe pieţe viitoare. În cuprinsul acestui raţionament, firma este activă pe mai multe pieţe pe care ea poate fi concu-rată; e vorba fie de o firmă ce oferă un singur produs, firmă ce se vede ame-ninţată pe pieţe viitoare ale produsului său, fie de o firmă ce oferă mai multe produse, firmă ce poate face faţă diferiţilor concurenţi. Firma alege astfel o piaţă pe care ea îşi concentrează eforturile prin practicarea unor preţuri de ruinare pentru a crea impresia că se va comporta la fel şi pe alte pieţe pe ca-re ar putea fi concurată.

O autoritate de concurenţă care doreşte să facă faţă unei astfel de

84

strategii trebuie să demonstreze multiplicitatea pieţelor pe care firma este activă, faptul că firmele concurente viitoare sau actuale de pe alte pieţe ob-servă agresivitatea firmei în cauză şi faptul că aceasta exclude concurenţii prin preţuri de ruinare, şi că ei pot chiar să creadă că firma respectivă se va comporta agresiv din nou dacă va fi concurată.

Strategia preţurilor de ruinare se prezintă în acest caz ca o “investiţie într-o reputaţie agresivă”. Dar practica de ruinare poate avea şi alte explica-ţii: practica de ruinare financiară se întâlneşte de exemplu atunci când dete-riorând performanţele firmelor victmă, care nu pot face faţă unei concurenţe atât de dure, firma prădător face imposibilă recurgerea concurenţilor săi la o finanţare din partea unor investitori din exterior: aceştia din urmă, obser-vând slabele rezultate ale firmelor victimă, refuză să le acorde fondurile ne-cesare activităţii. Autoritatea de concurenţă trebuie să demonstreze în acest caz faptul că firma victimă, pentru a supravieţui, depinde mult de o finanţare externă, finanţare ce nu îi este acordată decât în baza unor rezultate bune pe care investitorul nu le cunoaşte datorită performanţelor slabe ale firmei.

Bibliografie 1. Areeda şi Turner (1974): “Predatory Practices and Related Practices under the

Section II of the Sherman Act”, Harvard Law Review, 88 : 697-733; 2. Bolton P., Broadley J., Riordan M. (2000) : “Predatory Pricing : Strategic Theory

and Legal Policy”, Georgetown Law Journal, 88: 2239-330; 3. Joskow P. şi Klevoric (1979): “A Framework for Analyzing Predatory Pricing

Policy”, Yale Law Journal, 89: 213-270; 4. Motta M. (2004): Competition Policy: Theory and Practice, Cambridge University Press.

85

SURPLUSUL CONSUMATORULUI CA STANDARD ADECVAT PENTRU APLICAREA

REGULILOR ANTITRUST Russell Pittman1 Rezumat În aplicarea regulilor antitrust, ca şi în analiza cost-beneficiu, economiştii ne-

oclasici susţin utilizarea unui standard al „bunăstării totale”, standard al cărui imple-mentare tratează transferurile ca fiind neutre din punct de vedere al bunăstării. Totuşi, aşa cum nota Williamson (1968), transferurile din fuziunile orizontale depăşesc ade-sea, ca magnitudine, orice pierdere nerecuperabilă, în aşa fel încât decizia de a ignora transferurile poate fi chiar importantă. Eu susţin că e probabil ca astfel de transferuri să fie chiar regresive şi, prin urmare, că – în general - ştim suficient pentru a conclu-ziona că un standard al surplusului ar fi adecvat pentru implementarea regulilor anti-trust mai degrabă decât un standard al bunăstării totale. În plus, susţin că, şi dacă este utilizat un standard al bunăstării totale, atât literatura financiară privind rezultate-le fuziunilor, cât şi structura autorităţilor de implementare din Statele Unite indică fap-tul că utilizarea de către agenţii a unui standard privind surplusul consumatorului este mai adecvată pentru atingerea acestui scop.

Discuţia privind standardul bunăstării, adecvat pentru implementarea

regulilor antitrust, – cu accent asupra analizei concentrărilor – continuă. Lu-crări recente, ale lui Heyer (2006) şi Carlton (2007), susţin cu tărie ortodo-xul standard al economiştilor neoclasici, şi anume bunăstarea totală (surplu-sul consumatorului plus surplusul producătorului). De asemenea, Ross şi Winter (2005) preferă, cel puţin în parte, surplusul total, întrucât ei cred că, prin conferirea unei ponderi suplimentare modificărilor surplusului consu-matorilor şi presupunând că ponderea aleasă este adecvată, nu s-ar schimba prea multe lucruri. Un număr de alte lucrări – spre exemplu, Lyons (2002), Neven şi Röller (2005) şi Fridolfsson (2007) – acceptă, mai mult sau mai puţin, bunăstarea totală ca standard pentru implementare, dar sugerează că, daţi fiind factorii diferiţi din procesul investigării şi implementării fuziunii, un rezultat de maximizare a bunăstării totale ar proveni mai degrabă din uti- 1 Director Cercetare Economică şi Director – Asistenţă Tehnică Internaţională, Grupul de Analiză Economică, Divizia Antitrust, Departamentul de Justiţie al Statelor Unite, profesor la Noua Şcoală Economică, Moscova.

86

lizarea de către agenţie, ca standard propriu, a surplusului consumatorului decât a bunăstării totale2.

Farell şi Katz (2006) încheie o dezbatere detaliată a ambelor per-spective, prin realizarea unei distincţii între surplusul total vs. surplusul con-sumatorului, ca standard - „ne descurcăm cum putem până înţelegem mai bine” –, deşi se alătură adesea lui Foer (2006) în susţinerea cu tărie a con-centrării asupra procesului concurenţial, considerând aceasta ca fiind un scop final la fel de important precum este şi un standard în sine.

Această lucrare prezintă un factor care poate susţine, mai degrabă, surplusul consumatorului decât bunăstarea totală - ca un rezultat standard - şi continuă cu doi factori care susţin afirmaţia că, şi dacă se preferă bunăsta-rea totală ca standard al rezultatului, un standard al surplusului consumato-rului utilizat de către autoritatea de reglementare este cel mai bun mod de a realiza aceasta. În special, lucrarea va susţine că:

• este potrivit şi practic să includem factorii de (re)distribuire în ana-liza generală (dar nu şi specifică) a concentrărilor;

• atât organizarea industrială, cât şi (în special) literatura financiară exprimă anumite îndoieli asupra presupunerilor tentante ale economiştilor că, din cauză că firmele însele iniţiază concentrări, putem presupune că aceste concentrări vor determina cel puţin creşterea porţiunii din bunăstarea totală reprezentată de surplusul producătorului; şi

• dacă autoritatea de reglementare urmăreşte bunăstarea totală ca standard, este posibil ca rezultatul procesului în Statele Unite şi în alte ţări să fie influenţat negativ, în mod semnificativ, mai degrabă în favoarea sur-plusului producătorului decât în favoarea bunăstării totale.

Bunăstarea rezultată din concentrări: Chiar trebuie să ig-

norăm distribuirea?

“Pe cine o să crezi? Pe mine sau ochii tăi mincinoşi?” Richard Pryor În lucrarea cel mai des citată în sprijinul surplusului total, ca stan-

dard în aplicarea regulilor de concurenţă, Williamson (1968) atrage atenţia că „redistribuirea veniturilor care se produce [ca rezultat al unei concentrări] este de regulă ridicată prin comparaţie cu pierderile nerecuperabile”. Astfel, 2 După cum Kaplow şi Shapiro rezumă argumentaţia: „Adoptarea [de către autorităţile de implementare] a unui standard al bunăstării consumatorului ar putea determina firmele să realizeze operaţiuni care obţin sinergii potenţiale şi în acelaşi timp afectează mai puţin con-curenţa, conducând la o bunăstare totală mai mare decât în cazul unui standard al bunăstă-rii totale”.

87

notează Williamson, „a ataşa efectelor de redistribuire a veniturilor chiar şi o pondere redusă poate uneori influenţa în mod semnificativ evaluarea tota-lă”. Propria mea analiză a unui proiect de fuziune pe piaţa căilor ferate din Statele Unite (Pittman, 1990) poate servi drept exemplu: în proiectul de fu-ziune dintre Santa Fe şi Southern Pacific Railroads de la mijlocul anilor 1980, am estimat că transferurile dinspre expeditori către căile ferate care au fuzionat ar putea fi de la dublu până la de cinci ori valoarea pierderilor di-recte de bunăstare, în funcţie de presupunerile făcute cu privire la anumiţi parametri ai cererii şi costurilor. Şi totuşi, utilizarea bunăstării totale ca standard în cazurile de concentrare, combinată cu refuzul economiştilor ne-oclasici de a lua în calcul acordarea unor valori diferite pentru utilitatea marginală la fiecare nivel al veniturilor, ne forţează să ignorăm uneori trans-feruri mari de venituri şi bunăstare, deoarece le considerăm dincolo de preo-cupările noastre şi/sau de expertiza specializată. Trebuie, oare, să privim cu atâta detaşare aceste transferuri?

În cele din urmă, este dificil să ignorăm evidentul fapt că, în medie, proprietarii firmelor o duc mai bine decât consumatorii finali – în special proprietarii acelor firme suficient de mari pentru a intra sub controlul agenţi-ilor de reglementare. Este greu să trecem cu vederea şi probabilitatea ca transferurile dinspre consumatorii finali către producători - care sunt ignora-te în măsura în care standardul bunăstării totale este aplicat în mod general, dar incluse într-un standard al surplusului consumatorului - să fie regresive. („Regresiv” este, bineînţeles, un termen încărcat de valoare; este posibil ca cititorii care nu împărtăşesc ipoteza autorului - că un dolar redistribuit de la cel bogat către cel sărac reprezintă, în general, creşterea bunăstării - să nu fie convinşi de ceea ce urmează).

Cu privire la proprietari vs. consumatori, în sens larg, modelul agre-gat al proprietăţii activelor corporatiste din SUA nu este prea mult disputat – şi în mod sigur nu pare a se schimba în sensul reducerii inegalităţii. Utili-zând informaţii din cel mai recent Sondaj privind finanţele consumatorului al Board-ului Rezervelor Federale, Bucks şi alţii (2006) raportează faptul că „proprietatea oricărui tip de titluri este concentrată sensibil în cadrul celor mai înalte paliere ale distribuţiei de venituri şi avere” şi că Deţinerea directă (nemijlocită) de acţiuni tranzacţionate public este mult mai răspândită de-cât deţinerea directă de titluri, dar, ca şi în cazul titlurilor, este mai concen-trată în rândul familiilor cu venituri şi averi ridicate.

Kennickell (2006) dezvoltă: În 2004, puţin peste o treime din avuţia totală netă a fost deţinută de

1% din cele mai bogate familii ... Următoarele 9% dintre cele mai bogate

88

familii au deţinut 36,1% din totalul averilor. Familiile din jumătatea infe-rioară a clasamentului distribuţiei bogăţiei ... au deţinut doar 2,5% din bo-găţia totală ...3

Cu alte cuvinte, putem fi siguri că, în general, transferurile de veni-

turi şi de bogăţie de la consumatorii individuali către proprietarii marilor companii sunt transferuri de la cei care o duc mai puţin bine către cei care o duc mai bine.

Cred că Farrell şi Katz (2006), asemeni altora, nu ar contrazice aces-

te opinii. Totuşi, aceştia se pronunţă împotrivă faptului ca agenţiile de im-plementare să ţină cont de aspectele privind distribuţia în analiza fuziunilor, cu argumente care ar putea fi reunite în patru puncte:

• Ar fi foarte dificil să aflăm suficient pentru a lua în calcul distribui-rea [veniturilor] în anumite cazuri de fuziune.

• „Proprietarii şi angajaţii firmelor sunt şi ei oameni” – Heyer pre-tinde chiar că i-a văzut făcând cumpărături – astfel încât nu este clar de ce ar trebui ca un grup de oameni, consumatorii, să fie favorizat faţă de alt grup, proprietarii. Mai mult, pentru anumite produse de lux este foarte posibil ca aceşti consumatori să o ducă mai bine decât angajaţii firmelor (deşi nu ne-apărat mai bine decât proprietarii).

• Multe dintre fuziuni – poate majoritatea – implică bunuri interme-diare, în cazul cărora atât vânzătorii, cât şi achizitorii sunt firme. „Nu avem nicio dovadă că distribuţia avuţiei acţionarilor variază în mod sistematic în funcţie de locul unei firme în lanţul valorii”.

• În final, există o „distincţie logică a muncii între politicile publice”; dacă autorităţile antitrust şi câteva alte politici publice se concentrează asupra surplusului total, alte politici publice pot redistribui acest surplus în concor-danţă cu noţiunile de dreptate”. (De fapt, argumentul pentru acest tip de divi-ziune a muncii poate fi urmărit în timp, cel puţin până la Musgrave [1950].)

Primul punct este unul puternic, dar în mod clar acesta argumentează doar împotriva eforturilor de a analiza consecinţele legate de distribuţie (re-partiţie) în cazul proiectelor individuale de fuziune; acest prim punct nu are legătură cu propunerea din prezentul material de a aborda mai general preo-cupările legate de distribuţie. De fapt, Farell şi Katz subliniază – chiar dacă ei susţin un alt punct de vedere – că „în faţa costurilor tranzacţiei, este de 3 În continuare, Kennickell notează că, în timp ce două dintre aceste valori au fost stabile în ultimii ani, proporţia deţinută de familiile din jumătatea inferioară “este cu mult sub … esti-mările pentru 1995, 1998 şi 2001”. Mai mult, „există cu 23,3 puncte procentuale mai puţine şanse ca afro-americanii în general să deţină direct sau indirect acţiuni tranzacţionate public decât toate familiile; în cazul hispanicilor, există cu 28,3% mai puţine şanse”.

89

preferat mai degrabă să se implementeze politici care funcţionează pe medie (decât cu exactitate, caz cu caz) chiar şi atunci când există preferinţe puter-nice în favoarea distribuirii”. Bineînţeles că şi autorităţile antitrust (cât şi instanţele) folosesc în fiecare zi raţionamente similare pentru interzicerea per se a cartelurilor: chiar dacă nimeni nu contestă că există situaţii (cum ar fi puterea de contracarare faţă de un monopolist) în care formarea unui car-tel poate îmbunătăţi bunăstarea, aceste situaţii sunt considerate insuficient de importante pentru a răsturna prezumţia foarte puternică că, în general, cartelurile sunt vătămătoare pentru bunăstare, astfel încât examinarea în de-taliu a fiecărui cartel impune costuri de investigare şi decizie care depăşesc valoarea lor socială.

Şi atunci, în loc să le considerăm benigne prin definiţie, de ce să nu investigăm fuziunile, de vreme ce majoritatea transferurilor dinspre consu-matori către proprietari sunt regresive?

Este adevărat că, după cum notează Farell şi Katz, multe dintre fuzi-uni se produc pe piaţa produselor intermediare. S-ar putea să nu putem spu-ne nimic despre progresivitatea sau regresivitatea transferurilor între diferi-tele grupuri de proprietari, dar acesta nu este finalul poveştii. După cum va fi de acord oricine a avut vreodată dubii cu privire la existenţa unor „mese gratuite”, creşterile de costuri – în acest caz, transferurile induse de fuziune – sunt, în general, transferate. Aceste creşteri pot fi sau nu transferate în proporţie de 100%; în cele mai multe cazuri, este transferată o proporţie semnificativă. În lucrarea sa deosebit de valoroasă (printre multe altele), ca-re rezumă literatura pe această temă în domeniile taxării şi comerţului inter-naţional, Röller, şi alţii (2000), indică faptul „că transferul variază în linii mari între 30% şi 70%”, depinzând, bineînţeles, de o varietate de circum-stanţe4. Heyes notează că:

Acolo unde cererea finală este inelastică şi unde este posibil ca trans-ferul să fie aproape complet, utilizatorii bunurilor intermediare pot crede (pe bună dreptate) că ei nu vor fi afectaţi foarte mult nici chiar de o creştere substanţială a preţului produsului pe care îl cumpără, după fuziune. Consu-matorii finali sunt, fără îndoială, afectaţi.

Astfel, pare potrivit să tratăm transferurile dinspre achizitorii de bu-nuri intermediare către vânzători ca fiind transferuri indirecte, dar reale, din-spre consumatorii finali ai bunurilor care includ aceste bunuri intermediare către vânzătorii bunurilor intermediare.

În schimb, acest lucru răspunde la argumentul că „dacă doar consu-matorul contează, atunci cartelurile de achizitori ar trebui să fie perfect lega- 4 A se vedea, de asemenea, discuţia teoretică din Bulow şi Pfleiderer (1983).

90

le şi, într-adevăr, ar trebui încurajate”5. Acesta ar fi cazul cartelurilor de achizitori formate din consumatori finali, însă nu se aplică în majoritatea cazurilor de fuziune care implică bunuri intermediare. Aşa cum remarcă Schwartz (1999), dacă unui monopsonist îi lipseşte puterea de piaţă când vinde, atunci monopsonul nu are niciun impact asupra consumatorilor din aval; singura consecinţă negativă este pierderea de bunăstare din aval. Dacă monopsonistul are putere de piaţă când vinde, atunci nivelul scăzut al preţu-lui pe care el îl plăteşte pentru factorii de producţie nu este transferat către clienţii săi şi mai departe, în aval; dimpotrivă, doar reducerea producţiei şi pierderea de bunăstare asociată acesteia sunt transferate, astfel încât consu-matorii finali sunt mai degrabă dezavantajaţi6.

Argumentele din această secţiune par a susţine, mai degrabă, aproba-rea decât dezaprobarea monopsonului doar în cazul unui cartel de achizitori, format din consumatori finali. În acest caz, dacă vânzătorii au putere de pia-ţă, atunci cartelul nu ar trebui să fie condamnat, chiar potrivit standardului privind bunăstarea totală. Atunci, în general, argumentele în favoarea sur-plusului consumatorului ca standard în cazurile de fuziune, care se bazează pe efectele finale ale fuziunii asupra consumatorilor finali – ca în această secţiune a lucrării – nu implică o tolerare a monopsonului.

Prin urmare, putem concluziona – cu rezerva numeroaselor carenţe legate de încrederea noastră în anumite teorii şi descoperiri – că transferurile dinspre consumatori către proprietari, rezultate din anumite fuziuni orizonta-le, sunt, în mod tipic, regresive şi că este foarte probabil ca astfel de transfe-ruri să fie făcute în mare măsură către consumatorii finali, chiar şi atunci când sunt generate de bunuri intermediare. Nu iau aici în calcul argumentul Schumpeterian potrivit căruia puterea de piaţă este un lucru bun, pentru că profiturile monopolului sunt motivaţii necesare care conduc spre inovare şi spre „distrugerea creativă” - care este capitalismul la nivelul său cel mai productiv. Iau, totuşi, în considerare argumentul - teoretic şi empiric – foarte 5 Într-adevăr, inelasticitatea relativă a curbei cererii derivate pentru produse intermediare este cea care determină ca rezultatul comun al transferurilor rezultate din concentrare să depăşească cu mult pierderile nerecuperabile de bunăstare ca urmare a fuziunii. 6 Carlton (2007). A se vedea Heyer (2006) (trebuie să subliniem că aplicarea întocmai a standardului privind bunăstarea consumatorului...pare să imunizeze grupurile de consuma-tori-achizitori care îşi exercită puterea de monopson - care reduce eficienţa - asupra vânză-torilor. Înclin să cred că mulţi dintre susţinătorii standardului privind bunăstarea consumato-rului pentru vânzători nu ar aplica logica în aceeaşi măsură achizitorilor de pe piaţă.) şi Kaplow şi Shapiro (2007) („Dacă ar conta doar bunăstarea consumatorilor, creşterea puterii achizitorilor prin fuziuni orizontale ar putea fi lăudată, nu condamnată.”).

91

puternic, că, la un nivel suficient de ridicat al puterii de piaţă, acest efect este slăbit sau chiar „răsturnat”7.

Aş afirma, totuşi, că nu pare foarte satisfăcător sau liniştitor să ob-servăm că, ori de câte ori se produce o creştere a bunăstării totale, politicile de redistribuire a veniturilor ar putea să facă ca tuturor să le fie mai bine (Kaplow, 2004) - de fapt nu fac asta. „Principiul compensării” (Viscusi şi alţii, 2005) nu rentează. Unii sar putea bucura atunci când schimbările poli-ticilor guvernamentale reduc disparităţile de venituri şi bunăstare în Statele Unite (ca să nu zicem în lume), dar până când acest lucru se produce, pare destul de rezonabil să susţinem că cei care elaborează şi aplică alte politici publice, cum ar fi politica antitrust, ar trebui, într-o măsură controlabilă, să aibă în vedere şi implicaţiile legate de redistribuire ale acţiunilor lor. Şi aceasta ar părea să aducă un argument în favoarea unui standard pentru fu-ziuni şi pentru alte arii ale aplicării regulilor antitrust, concentrându-se mai degrabă pe surplusul consumatorului decât pe bunăstarea totală, aşa cum este aceasta din urmă aplicată în general, adică în favoarea unui standard pentru cazurile de concentrare axat pe efectul concentrării asupra preţului (ajustat de calitate).

Ross şi Winter (2005) subliniază că, în timp ce în compromisul Williamsonian, un standard al bunăstării totale presupune o pondere a creş-terii surplusului producătorului egală cu ponderea creşterii surplusului con-sumatorului şi un standard al surplusului consumatorului presupune o pon-dere de 0 pentru surplusul producătorului, se pot imagina şi scheme cu pon-deri intermediare. Aceştia argumentează, totuşi, că politica antitrust nu ar trebui să confere redistribuirii veniturilor o prioritate mai mare decât cea conferită de alte politici guvernamentale şi că, potrivit analizelor lor, politi-cile guvernului canadian – obiectul studiului lor – favorizează redistribuirea doar în favoarea celor mai săraci membrii ai societăţii, în detrimentul distri-buirii dinspre jumătatea bogată către jumătatea săracă. Când traduc această politică în ponderea transferurilor dinspre consumatori către producători în general, aceasta nu schimbă cu mult schema proporţiilor egale presupusă de standardul bunăstării totale.

Principala problemă cu această linie de gândire ar putea să fie aceea că introducerea unui ponderi între 0 şi 1 pentru surplusul producătorului re-duce predictibilitatea aplicării regulilor prin faptul că îi conferă autorităţii discreţie în alegerea acestei ponderi8. Ross şi Winter raportează un anumit succes al unei metodologii de rezolvare în Canada - pentru ponderea care ar 7 În mod similar, aşa cum evidenţiază Schwartz, nu ne putem aştepta ca furnizorii monopo-liştilor să beneficieze de nivelul ridicat al preţurilor impus de monopolişti clienţilor proprii; mai degrabă, furnizorii sunt afectaţi de reducerea producţiei monopoliştilor. 8 A se vedea, de exemplu, Gilbert (2005).

92

putea determina o schimbare a deciziei autorităţii de implementare, evalu-ând apoi dacă ponderea respectivă pare rezonabilă - dar, în mod sigur, această strategie nu elimină problema. Răspunsul mult mai cuprinzător din lucrarea lui Ross şi Winter – că o pondere adecvată a surplusului producăto-rului nu ar fi, oricum, chiar atât de diferită de 1 – pare complet specifică analizei făcută de autori cu privire la politicile canadiene, mai extinse, de redistribuire; nu am cunoştinţă de analize comparabile pentru Statele Unite sau pentru alte ţări.

Liniile directoare privind fuziunile orizontale ale Departamentului de Justiţie al Statelor Unite şi ale Comisiei Federale de Comerţ utilizează un standard care este apropiat de standardul surplusului consumatorului – favo-rizând, spre exemplu, includerea eficienţei în analize atunci când respective-le eficienţe sunt de natură a fi suficiente pentru a contracara potenţialul fuzi-unii de afectare a consumatorilor din piaţa relevantă, spre exemplu, prin prevenirea creşterii preţului pe respectiva piaţă. (Liniile directoare §4 )

Totuşi, acestea indică în direcţia surplusului total, din dorinţa decla-rată a agenţiilor de a lua în considerare, „la discreţia lor”, eficienţele semni-ficative care nu sunt de natură a fi transferate sub forma unor preţuri mai scăzute pentru produsele afectate, incluzând atât eficienţele pe diferite pieţe, cât şi economiile de costuri fixe. În cel din urmă caz, agenţiile susţin faptul potrivit căruia „consumatorii pot beneficia de aceste [reduceri ale costurilor fixe] pe termen lung, dacă nu chiar imediat”9. Carlton (2007) îşi fundamen-tează susţinerea bunăstării totale pe beneficiile pe termen lung ale reducerii costurilor, mai ales că acestea conduc la îmbunătăţiri tehnologice.

Ar merita să amintim că Williamson (1968) însuşi a exprimat unele rezerve cu privire la ignorarea preocupărilor legate de distribuire – deşi, pentru a fi sigur, în cele din urmă, acesta ajunge să facă doar asta. Începe prin a realiza el însuşi o “diviziune a muncii” între politicile guvernamenta-le, sugerând că “obiectivele de distribuire a veniturilor …[se situează] mai degrabă în domeniul taxării, cheltuirii şi al activităţilor de transfer de plăţi”. Cu toate acestea, el susţine, de asemenea, că:

Transferul implicat ar putea fi privit în mod nefavorabil nu doar pen-tru că acesta redistribuie veniturile într-un mod nedorit (creşte gradul de inegalitate în mărimea distribuţiei veniturilor), dar de asemenea, pentru că produce nemulţumire socială. Aceasta din urmă are serioase implicaţii de eficienţă pe care …analiza [tradiţională] nu le ia explicit în calcul.

El încheie această parte a lucrării sale cu observaţia că „a distinge în-tre costurile private şi cele sociale în această privinţă poate... fi motivul fun-damental pentru a trata cu scepticism câştigurile de eficienţă private”. 9 Îi mulţumesc lui Dennis Carlton pentru că mi-a sugerat acest aspect.

93

Ce respect ar trebui cineva să acorde prezumţiei potrivit căreia operaţiunile de concentrare sunt profitabile (cel puţin) la nivel privat?

„Dacă nu ai o virtute, arogă-ţi-o!”

Hamlet Reacţia naturală a economistului faţă de un proiect de fuziune este

următoarea: dacă o companie propune o achiziţie sau dacă două companii propun o fuziune, putem prezuma că o asemenea tranzacţie va fi profitabilă cel puţin din punct de vedere privat. Bineînţeles că o astfel de presupunere se va dovedi a nu fi corectă de fiecare dată, dar date fiind asimetria privind informaţiile şi motivaţiile private, putem presupune că va fi mai degrabă profitabilă , şi mai ales dacă guvernul supervizează o asemenea decizie pri-vată. Cei care aplică legea ar trebui, apoi, să evalueze posibilele efecte ale concentrării asupra consumatorilor, dar cu prezumţia că însăşi simpla reali-zare a concentrării implică un efect pozitiv cel puţin asupra părţii care revine producătorului din surplusul de bunăstare totală.

Din păcate, literatura nu furnizează prea mult suport pentru aseme-nea presupuneri pozitive cu privire la motivaţiile şi rezultatele unei concen-trări. Există deocamdată literatură destul de aprofundată despre rezultatele concentrării: o literatura organizatorială care se bazează mai mult pe infor-maţii contabile, şi o literatură finanţistă mult mai consistentă, care se axează exclusiv pe informaţii bursiere. Un număr surprinzător de mare de studii din ambele domenii a ajuns la următoarele concluzii:

• în medie, acţionarii firmelor achizitoare nu obţin beneficii sau nu obţin beneficii prea mari în urma concentrărilor;

• acţionarii firmelor achiziţionate obţin câştiguri semnificative de pe urma concentrărilor;

• rezultatul între aceste două forţe este probabil un mic câştig de efi-cienţă în urma fuziunilor – chiar dacă şi acest lucru este nesigur.

• Aceste modele variază, sistematic, în funcţie de tipurile de concentrări. Chiar şi doar primul rezultat ar trebuie să ne dea de gândit cu privire

la respectul faţă de prognozele şi motivaţiile companiilor achizitoare: pre-zumtiv, chiar dacă efectul net este unul pozitiv, nu a fost în nici un caz in-tenţia (acţionarilor) firmei achizitoare să transfere, către acţionarii firmei, toate sau aproape toate câştigurile. Şi, totuşi, acesta pare a fi rezultatul prac-tic predominant.

94

Printre studiile care prezintă asemenea rezultate se numără cel al lui Madelker (1974), Varaiya şi Ferris (1987), Bruner (2002) şi Moeller şi alţii. (2004)10 (Opinii divergente sunt expuse în Andrade, şi alţii [2001] şi Kaplan [2006]). Andrade şi colectiv (2001) exprimă foarte bine problemele ridicate de următoarele descoperiri:

O contestare a faptului că fuziunile generează valoare provine din constatările în sensul că toate aceste câştiguri din concentrări par să se acu-muleze în favoarea acţionarilor firmei achiziţionate. Ne-am dori să credem că, într-o economie eficientă, …concentrările se produc din raţiuni corecte, şi că efectele acestora vor fi, în medie, cele la care se aşteaptă părţile în timpul ne-gocierilor. Totuşi, faptul că operaţiunile de concentrare nu par a conferi bene-ficii achizitorilor ne dă un motiv pentru a fi îngrijoraţi de o astfel de analiză.

Constatările ridică o întrebare evidentă: de ce se angajează firmele în concentrări care, în medie, nu reuşesc să le crească profiturile? Un posibil răspuns ar fi acelaşi cu răspunsul la întrebarea clasică legată de micro-economie: de ce consumatorii raţionali cumpără atât bilete la loterie, cât şi poliţe de asigurare: chiar dacă biletele la loterie sunt, ca medie, o opţiune perdantă, totuşi posibilitatea redusă de a obţine un câştig foarte mare poate acţiona ca o motivaţie. În mod corespunzător, chiar dacă, spre exemplu, combinaţiile AOL/Time Warner şi Deimler-Benz/Crysler s-au dovedit a fi proaste, părţile au pariat poate pe posibilitatea redusă a obţinerii unui suc-ces în urma transformărilor.

Un număr de explicaţii mai specifice a fost propus în literatură, găsindu-şi şi o susţinere practică, multe dintre acestea bazându-se pe pro-blema clasica a separării de proprietate şi control care merg înapoi în timp până la Berle şi Means (1932). Roll (1986) sugerează o ipoteză “hibridă”, cum că managerii (şi, posibil, acţionarii acestora) supraestimează măsura în care pot să îmbunătăţească operaţiunile aferente activelor achiziţionate. Shleifer şi Vishny (1988) sugerează o ipoteză privind “construirea unui im-periu”, observând că remunerea managerilor este strâns legată de mărimea activelor pe care le gestionează şi nu de valoarea pe care o generează aceste active. Gorton şi alţii (2005), observând faptul că, în mod regulat, firmele mai mari sunt mai rar achiziţionate, sugerează că un motiv pentru achiziţio-narea unui concurent mai mic este acela de a face propriile firme prea mari pentru a fi achiziţionate de un competitor mai mare, în timp ce Frodolfsson şi Stennek (2005 şi 2006) sugerează ca un motiv achiziţionarea activelor unui concurent mai mic înainte ca un alt concurent să le achiziţioneze11. 10 A se vedea, de asemenea, Ravenscraft şi Scherer (1987), şi dicuţiile generale în Scherer (2006). 11 Incidental, această teorie sugerează lipsa de forţă a prezumţiei comune că o scădere în preţul acţiunilor concurenţilor în urma unei concentrări indică faptul că respectiva concentra-

95

Faptul că ceea ce se câştigă din concentrări variază sistematic în funcţie de caracteristicile tranzacţiei pare a sprijini aceste ipoteze sau pe cele legate de acestea. Gondhaleker, şi alţii arată că “fluxul de bani liber” în firma achizitoare este asociată cu plata unui preţ prea mare pentru firma achizitoare, în timp ce Bargeron şi alţii (2007) demonstrează că firmele de-ţinute public fac plăţi supraevaluate mai degrabă decât cele private.

Andrade şi alţii (2001) demonstrează că achizitorii care emit acţiuni pentru a finanţa o achiziţie pierd bani în medie, deşi aceştia argumentează faptul că aceasta se întâmplă mai ales din cauza emiterii de acţiuni decât a operaţiei în sine. Porter (2005) citează “literatura privind strategiile” care demontrează că “achiziţiile mici, ţintite, sunt de natură să îmbunătăţească productivitatea concurenţilor”. Alte studii au relevat “o corelaţie negativă între câştigurile achizitorului şi mărimea atât a achizitorului … cât şi dimen-siunea tranzacţiei … precum şi câştigurile mai mici în cazul achiziţiilor de-fensive …” (Gorton, şi alţii 2005).

Încă o dată, ideea nu este aici că agenţiile de implementare ar trebui să supervizeze deciziile firmelor de a fuziona; dacă firmele nu previzionează în mod corect rezultatele concentrărilor, agenţiile vor face acest lucru şi mai rău. De asemenea, ideea nu este nici că agenţiile de implementare vor fi, sis-tematic, mai înclinate să conteste acele tipuri de achiziţii despre care s-a dovedit că, în medie, nu generează valoare adăugată pentru firmele achiziţi-onate – deşi ar merita să luăm în calcul o asemenea politică – în special dacă efectele potenţiale ar fi mai degrabă descurajarea afacerilor care mai mult sporesc utilitatea managerului decât să crească valoarea acţiunilor.

Ideea este că, mai degrabă, că, dacă firmele nu previzionează corect profitabilitatea concentrărilor, agenţiile ar trebui să nu presupună, în mod automat, că o concentrare economică va creşte partea din surplus care revi-ne producătorului pentru simplul fapt că firmele au propus o asemenea con-centrare; agenţiile nu ar trebui nici să pună prea mare bază pe existenţa sau mărimea eficienţelor invocate de părţile la concentrare în negocierile acesto-ra cu agenţiile. După cum rezumă Porter (2005), “Nu putem prezuma ca o concentrare va fie eficientă şi profitabilă doar pentru faptul că a fost iniţiată de către companii”. Şi, întrucât aceasta ne conduce către concluzia că ceea ce agenţiile şi instanţele fac cel mai bine este analiza impactului concentrării asupra concurenţei şi surplusului consumatorului, tocmai pe această analiză ar trebui să se bazeze acestea atunci când decide dacă să conteste sau nu o concentrare. re va conduce la eficienţe. Fridolfsson şi Stennek susţin că acest efect poate să reprezinte, pur şi simplu, o reacţie a pieţei faţă de eşecul concurenţilor de a achiziţiona chiar ei firma achiziţionată.

96

DESPRE POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ A UNIUNII EUROPENE – O PREVIZIUNE

CONFIRMATĂ A BULETINULUI DIRECŢIEI DE MONITORIZARE TERITORIALĂ

Daniel Stan; Ovidiu Felecan Inspectori de concurenţă superiori Direcţia Monitorizare Teritorială Consiliul Concurenţei – România

Propusă de către Comisia Europeană în 1960, Politica Agricolă Co-mună (PAC) a fost şi este o temelie a politicii Uniunii Europene (UE) referi-toare (dar nu numai) la agricultură şi la zonele rurale, având drept scop fun-damentarea unui cadru legal armonizat, pentru a se promova o ofertă speci-fică adecvată, în vederea creşterii productivităţii şi pentru asigurarea unui mediu tranzacţional de piaţă convenabil atât pentru consumatori cât şi pen-tru producători.

PAC-UE reprezintă în fapt un sistem concentrat de elaborare a deci-ziilor la nivel supranaţional, sistem care, în general, poate avea avantaje da-că promotorii acestuia sunt capabili să utilizeze rezultatele obţinute în vede-rea dezvoltării eficienţei şi a economiei de scară; câştigurile de eficienţă pot rezulta atunci când se creează reguli, standarde şi proceduri administra-tive comune eficiente.

În nr. 2(4), decembrie 2007, revista noastră a publicat un studiu care evidenţia unele deficienţe (sau lipsuri esenţiale?) ale PAC-UE.

Capitolul bugetar prevăzut pentru PAC a fost timp de mulţi ani şi es-te în continuare principala componentă a bugetului UE. Trebuie menţionat că respectivul capitol bugetar s-a constituit ca sursă a unor neînţelegeri ma-jore atât între Statele Membre ale UE, cât şi între UE şi restul lumii.

În anul 2006, UE a alocat aproximativ 55 mlrd. Euro pentru agricul-tură (cca. 44,5% - din nou agricultura fiind cel mai important domeniu din bugetul uniunii. Bugetul alocat din fonduri europene pentru agricultură în 2007 a fost, de asemenea, în jurul a 56 mlrd. Euro ( 46,4%).

97

Principala problemă a PAC a fost, şi pare a fi în continuare (du-pă opinia noastră), atribuirea neuniformă, disproporţionată, greşit orien-tată, şi, într-un final logic, ineficientă a subvenţiilor PAC pentru fermi-erii europeni.

În martie 2007, Comisia Europeană, copleşită de importanţa subiec-tului şi negăsind nici o cale practică de ieşire, a înaintat Parlamentului Euro-pean o nouă propunere privind anumite aspecte ale finanţării în cadrul PAC.

În data de 11 octombrie 2007, Parlamentul European a adoptat o re-zoluţie proiectată de către dl. Jorgo Chatzimarkakis, şi a aprobat (cu unele amendamente) propunerea pentru un nou Regulament al Consiliului care să amendeze Regulamentul (CE) Nr. 1290/2005 privind finanţarea Politicii Agricole Comune (textul a fost adoptat de către Parlamentul European în data de 11 octombrie şi nu era încă disponibil la data la care autorii au transmis la redacţia revistei noastre studiul mai sus amintit).

Admiţând importanţa capitală a transparenţei pentru CAP-EU, noul regulament nu găsea, în fapt, nicio soluţie pentru a rezolva problema. Dar, totuşi, pentru a face ceva, oricât de puţin, reglementarea impunea unele limi-te maxime pentru cele mai mari subvenţii acordate în UE. Este vorba despre aşa numitele “health check”, traduse de către noi prin “controale de sănăta-te” – proiectate a fi implementate în încercarea de a se realiza “o modalitate mai bună de manevrare a resurselor disponibile”, aşa după cum purtăto-rul de cuvânt în probleme de agricultură al Comisiei Europene, Michael Mann, confirma pe 7 noiembrie 2007, şi însemnând, în esenţă, “o reducere graduală a tuturor plăţilor care depăşesc un anumit nivel”. Dl. Mann spunea că “este posibil” ca noul proiect să aducă o reducere de 10% a subvenţiilor pentru toate fermele care primesc mai mult de 100.000 euro, 25% pentru cele care primesc mai mult de 200.000 euro şi 45% pentru cele care primesc mai mult de 300.000 euro.

“Fermele mari au deja o economie de scară semnificativă şi de aceea nu necesită subvenţii per hectar similare cu cele de care au nevoie fermele mici”, declara dl. Mann, adăugând că se are în vedere şi ca banii astfel eco-nomisiţi să fie investiţi pentru dezvoltarea unor proiecte de dezvoltare rurală în acele ţări care vor fi afectate de reducerea subvenţiilor (şi totuşi, în con-formitate cu analizele efectuate la nivelul Farmsubsidy.org, propunerile de limitare ar fi afectat doar 0,3 % din totalul actualilor beneficiari, economi-sind în total fonduri comunitare de numai 554 milioane euro – 1,7 % din totalul plăţilor efectuate de către Comisia Europeană...).

Era de prevăzut că proiectul va întâmpina o opoziţie puternică din partea Statelor Membre. Un alt proiect asemănător de a se reduce subvenţiile CAP la max. 300.000 euro per fermă mai fusese înaintat în 2002,

98

dar aşa după cum sublinia dl. Mann “nu a trecut de stadiul de idee, deci aşteptăm cu nerăbdare să vedem ce se întâmplă de data aceasta”

În orice caz, în noiembrie 2007, studiul nostru aprecia că o astfel de abordare incisivă şi piezişă (prin plafonarea drastică reglementată a subven-ţiei per beneficiar) a problemei de facto a PAC-UE (care pare a fi transpa-renţa subvenţiilor acordate) va fi respinsă de către Statele Membre, singura certitudine rămânând aceea că problema reală a PAC-UE este departe de a fi rezolvată.

Iată că, în martie 2008, propunerea Comisiei Europene de reducere (pla-fonare) a subvenţiilor primite de către marile firme şi de redirecţionare a acestor fonduri către dezvoltarea rurală a fost respinsă de către cei 27 mi-niştri ai agriculturii din UE.

99

PRACTICA PROMOVĂRII CULTURII CONCURENŢEI ÎN ROMÂNIA

Claudiu Mosessohn – inspector de concurenţă Dumitru Ene – director Direcţia Monitorizare Teritorială Consiliul Concurenţei – România

Activitatea de promovare a concurenţei (competition advocacy) are un istoric mai îndelungat decât acela al aplicării politicilor de concurenţă.

Poate că cel dintâi şi cel mai mare “advocate of competition” a fost însuşi Adam Smith care, la sfârşitul sec. XVIII, vorbea despre concurenţa între agenţii economici ca despre o “mână invizibilă” care îi conduce pe aceştia şi le orchestrează acţiunile in direcţia obţinerii rezultatelor social-mente necesare.

Atât la DG Cometitionp a Comisiei Europene, cât şi în cadrul celor mai puternice autorităţi naţionale de concurenţă din lume, activitatea de promovare a culturii concurenţei s-a desfăşurat fără întrerupere de la înfiin-ţare şi până în prezent, chiar dacă multă vreme complexul respectiv de stra-tegii, acţiuni şi realizări nu căpătase o identitate teoretică.

La ora actuală există deja mai multe definiţii pentru sintagma de promovare a concurenţei; unele definiţii se referă la scopurile propuse, altele reliefează, în special, mijloacele utilizate pentru atingerea acestora.

Considerăm că cea mai general acceptată şi utilizată este definiţia dată de International Competition Network (preluată în mai multe lucrări de referinţă), şi anume:

“Competition advocacy cuprinde acele activităţi care vizează promovarea mediului concurenţial în domeniile economice, activităţi realizate de către autoritatea de concurenţă cu ajutorul unor mecanis-me diferite de cele implicând constrângerea reglementativă, în special prin utilizarea relaţiilor de colaborare cu alte entităţi instituţionale şi

100

prin sporirea gradului de sensibilizare a publicului larg referitor la avantajele concurenţei”.

Sintagma de “competition advocacy” integrează aşadar acele activi-tăţi ale autorităţilor de concurenţă care promovează concurenţa şi care, în general, ies din sfera atribuţiilor, obligaţiilor şi împuternicirilor legale ale acestora. În acest sens, promovarea concurenţei implică toate eforturile de-puse de către autoritatea de profil în direcţia familiarizării entităţilor publice, sistemului juridic, agenţilor economici şi publicului larg cu avantajele con-curenţei şi cu rolul atribuit autorităţii respective. Practic, aceasta implică o mare varietate de activităţi între care se pot enumera seminariile cu diferite paneluri de participanţi, comunicatele şi articolele de presă, site-urile pe In-ternet, rapoartele anuale de activitate, diversele publicaţii etc. Toate aceste acţi-uni contribuie la constituirea a ceea ce se numeşte “cultura concurenţei”.

O definire clară şi cuprinzătoare a fost dată şi de către Consiliul Concurenţei din România, din care cităm:

“Promovarea culturii concurenţei defineşte capacitatea autorităţii implicate şi autorizate de a oferi consultanţă, de a influenţa şi de a participa la elaborarea şi implementarea politicilor economice ale Guvernului, desti-nate unei mai bune promovări a structurilor şi comportamentelor concuren-ţiale ale firmelor, precum şi ridicării performanţelor şi competitivităţii aces-tora pe piaţă. Crearea unei baze largi de susţinere în cadrul societăţii ci-vile a politicii concurenţei este, de asemenea, o componenta a culturii concurenţei.

Pentru a promova cultura concurenţei este necesar ca autorita-tea de concurenţă să utilizeze alte mijloace decât cele destinate aplicării regulilor de concurenţă.” Educarea şi influenţarea programată a unor anumite secţiuni importante ale comunităţii naţionale este o sarcină esenţială pentru promovarea culturii concurenţei. De obicei, cele mai frecvente grupuri ţintă în acest context au fost considerate ca fiind puterea legislativă, instanţele de judecată, mass-media, jucătorii de pe piaţă şi consumatorii.

Promovarea culturii concurenţei, privită atât ca o componentă esen-ţială a politicii naţionale de concurenţă, cât şi ca o condiţie de acces în “clu-bul” internaţional al autorităţilor de profil eficiente, s-a constituit ca una din-tre priorităţile Consiliului Concurenţei din România.

Experienţa unor ani trecuţi demonstrase că, fără o strategie clară de promovare a culturii concurenţei, măsurile luate de Consiliu pentru reprima-rea practicilor anticoncurenţiale sau a altor încălcări ale prevederilor legale erau insuficiente pentru obţinerea rezultatelor dorite. Şi aceasta deoarece, pentru ca agenţii economici să poată conştientiza avantajele existenţei unui mediu concurenţial normal, precum şi riscul la care se expun în cazul neres-

101

pectării reglementărilor din domeniul concurenţei şi ajutorului de stat, era şi este necesar, în primul rând, ca aceştia să cunoască, să înţeleagă şi să accep-te legislaţia specifică domeniului. De aceea, diseminarea culturii concurenţei s-a dovedit a fi esenţială în crearea climatului necesar unei reale economii de piaţă.

Document programatic de maximă concentrare şi largă previziune, Foaia de parcurs pentru promovarea culturii concurenţei (România, Consiliul Concurenţei, iunie 2004, pe site www.competition.ro. – varian-ta în limba engleză: Road map for competition advocacy, Romania, Competition Council, June 2004) s-a constituit ca un îndrumar strategic de maximă importanţă pentru aplicarea politicii de concurenţă în România.

În conformitate cu liniile directoare trasate în documentul mai sus ci-tat, activităţile Consiliului în direcţia promovării culturii concurenţei s-au orientat, în principal, către:

- organizarea de seminarii, conferinţe, reuniuni şi întâlniri cu autorităţile centrale şi locale, mediul de afaceri, asociaţii patronale sau profesionale ş.a.;

- participarea la diferite evenimente interne şi internaţionale; - crearea şi instituţionalizarea unui sistem de consultări ex-ante, în

care să fie atrase ministerele şi celelalte instituţii publice interesate; - încheierea unor acorduri de colaborare cu diferite instituţii şi organizaţii; - organizarea unor întâlniri cu mass-media şi acordarea de interviuri

şi declaraţii de presă; - comunicate de presă referitoare la probleme de importanţă majoră

aflate pe agenda de lucru a Consiliului Concurenţei; - restructurarea paginii de internet a Consiliului Concurenţei

(www.consiliulconcurentei.ro şi www.competition.ro) şi publicarea pe aceasta a tuturor materialelor relevante (decizii, investigaţii deschise, publicaţii, legislaţie ş.a.).

Consiliul Concurenţei redactează şi răspândeşte în public, gratuit, o largă paletă de publicaţii periodice şi ocazionale. Dintre acestea menţionăm:

- Revista Concurenţa. Studii şi cercetări privind protecţia concuren-ţei economice, Buletinul Direcţiei de Monitorizare Teritorială a Consiliului Concurenţei;

- Buletinul lunar al Consiliului Concurenţei, a cărui apariţie a debu-tat în mai 2004 şi în paginile căruia se reflectă activitatea instituţiei în ceea ce priveşte aplicarea legislaţiei şi acţiunile întreprinse în direcţia integrării europene, promovării culturii concurenţei, cooperării internaţionale şi relaţi-ei cu mass-media;

- Revista trimestrială Profil: Concurenţa, care oferă articole cu sub-iecte de specialitate precum şi pe teme din alte domenii tangente prezentate de colaboratori ai Consiliului;

- Buletinul săptămânal de Ştiri comunitare, care cuprinde noutăţi la

102

nivel comunitar legate de reglementări şi tendinţe, decizii adoptate, precum şi abordări ale Comisiei Europene în diverse cazuri instrumentate;

- Broşuri pe diverse teme specifice (de ex. două culegeri conţinând legislaţia naţională completă a concurenţei şi a ajutorului de stat etc.) - a se vedea anexele.

Toate aceste publicaţii se transmit gratuit la Guvernul României, Parlament, Banca Naţională a României, autorităţi de reglementare, asociaţii patronale etc., şi se distribuie în acelaşi regim de gratuitate agenţilor econo-mici interesaţi şi celorlalte categorii de participanţi la acţiunile organizate de Consiliu (se regăsesc, de asemenea, şi pe site-ul bilingv www.consiliulconcurentei.ro).

Site-ul instituţiei este utilizat intensiv ca instrument modern de pro-movare în regim de maximă transparenţă a culturii concurenţei. Aici pot fi accesate de către oricine, alături de reglementările primare şi secundare în vigoare, toate deciziile, comunicatele de presă şi publicaţiile Consiliului.

Începând cu aprilie 2005, pe pagina de internet a fost introdusă şi o secţiune Forum care oferă tuturor celor interesaţi posibilitatea să-şi exprime opiniile, punctele de vedere, sugestiile sau plângerile în legătură cu domeni-ul de activitate al autorităţii de concurenţă.

Mai trebuie menţionată şi existenţa unei linii telefonice gratuite de TelVerde unde se asigură consumatorilor asistenţă specifică şi îndrumare operativă de către inspectorii de concurenţă.

Este de remarcat activitatea considerabilă de promovare a concuren-ţei desfăşurată la nivel zonal prin intermediul unor substructuri speciale ale Consiliului – inspectoratele de concurenţă. Antene avansate ale autorităţii de concurenţă, implantate de multă vreme în centrele socio-economice naţiona-le, aceste substructuri formează nodurile unei reţele profesionale care asigu-ra monitorizarea şi investigarea permanentă a mediului concurenţial de pe întreg teritoriul naţional precum şi aplicarea şi promovarea de largă suprafa-ţă şi în mare adâncime a politicii de concurenţă.

Subliniind faptul că reprezentanţii tuturor autorităţilor de concurenţă care ne-au vizitat au apreciat la modul superlativ capacitatea constructivă şi oportunităţile deosebite deschise de această construcţie organizaţională, tre-buie menţionat că, în cadrul şi de către aceste inspectorate, cu antrenarea autorităţilor locale, a camerelor teritoriale de comerţ şi industrie şi a altor organizaţii, au fost realizate cca. 80% din seminariile şi mesele rotunde ini-ţiate de către autoritatea de concurenţă în anul 2005. De asemenea, de la acest nivel au fost promovate în presa locală un număr de 544 articole pe teme de concurenţă şi de ajutor de stat, iar inspectorii de concurenţă din teri-toriu au participat activ la 146 emisiuni de radio şi televiziune.

După cum se poate observa, activitatea de promovare a culturii con-

103

curenţei în teritoriu s-a desfăşurat la un nivel ridicat şi după un trend crescă-tor, contribuţia la total bilanţ a structurilor respective fiind considerabilă. Dar, având în vedere tocmai bunele rezultate obţinute precum şi capacitatea demonstrată de implementare eficientă, considerăm că în cadrul acestei acti-vităţi există încă rezerve de acţiune în direcţia diseminării culturii concuren-ţei, rezerve pe care ne propunem să le valorificăm în continuare.