Cuvântul „finanțe” s-a răspândit în Franța secolului al XVII-lea cu înțelesul de „bani și venituri publice destinate cheltuielilor statului”. S-a presupus ca acest cuvant s-a format și a evolutat din expresia latina financia pecuniaria, care înseamnă a încheia o tranzacție patrimonială prin plata unei sume de bani. Dictionarele actuale dau ca proveniență a cuvântului finanțe vechiul cuvânt francez finer, care înseamnă a administra bani, a plăti.

O definiție mai scurtă a finanțelor spune că, finanțele sunt știința administrării/gestionării banilor/fondurilor.

Conceptul de de finanțe poate fi abordat atât din punct de vedere tehnic, cât și din punct de vedere stiințific. Din punct de vedere tehnic, finanțele repreyintă totalitatea fluxurilor bănești dintr-o economie care au ca scop acumularea veniturilor și acoperirea cheltuielilor. în aceasta acceptiune, dată fiind internaționalizarea fluxurilor bănești ca urmare a interdependentelor dintre economiile nationale, a existentei societatilor multinationale și a realizarii de uniuni economice zonale, putem vorbi și de finanțe internationale, nu numai de finanțe nationale. Dupa modul de adimistrare a finanțelor, privat sau public, deosebim finanțe private, cele adiministrate de către indivizii (fondurile lor proprii și împrumutate), de intreprinderile private și alte organizatii cu caracter privat, și finanțe publice, cele administrate public, adica de institutii ale statului și colectivitatilor locale.

Termenul de „finanțe publice” s-a răspândit cu privire mai ales la plățile bănești de interes public necesare în relatiile cu statul și alte colectivitati publice. Statul, ca forma complexa de organizare socială, incepand cu fazele sale incipiente, pentru functionarea și consolidarea sa a avut nevoie de susținere nu numai morală, socială și politica, ci și de una economică, materială, care, odată cu aparitia banilor a devenit susținere financiară.

Apariția și evoluția finanțelor sunt strâns legate de apariția și consolidarea statului în societate. Pentru realizarea funcțiilor sale statale au fost și sunt necesare fonduri importante pe care statul le procură pe diferite căi. Aceste fonduri, în epoca modernă, în afara susținerii activității statului, prin intermediul politicii fiscale a guvernului, pot constitui un resort sau o frâna în dezvoltarea economico-socială a țării.

Conceptul de finanțe publice se referă la conceptul mai general al finanțelor ca parte la întreg. Termenul de „finanțe publice” s-a răspândit cu referire mai ales la plățile bănești de interes public necesare în relațiile cu statul și alte colectivități publice.

Astfel, finanțele publice sunt fluxurile bănesti provocate și supravegheate de către stat în cadrul economiei, cu scopul declarat de a finanța cheltuielile publice.

O altă definiție a finanțelor publice se referă la finanțele publice ca o ramură a științei economice preocupată de identificarea și evaluarea mijloacelor și efectelor privitoare la politicile financiare ale guvernului.

În evoluția conceptiilor despre finanțele publice în economiile de piata, în literatura de specialitate se mentioneaza deja trei conceptii: finanțe publice clasice, cele ale statului modern sau finanțe publice moderne, adică ale statului interventionist, și finanțe publice post-moderne.

Concepțiile clasice despre finanțele publice reflecta doctrina liberala în dezvoltarea economică a societatii conform principiului laissez-faire, laissez-passer, urmarundu-se evitarea oricarei interventii a statului în activitatea economică, care trebuie sa se desfasoare dupa principiul interventiei private, ordinii interne, apararii frontierelor și intretinerii relatiilor diplomatice. Ca urmare, sarcina finanțelor publice era sa asigure resursele necesare intretinerii institutiilor, functionarii normale a acestora. în cadrul acestei sarcini, impozitul trebuie sa aiba un caracter

neutru (sa nu aiba character interventionist în economie), iar echilibrul bugetar era dogma pentru toata lumea.

Concepțiile moderne despre finanțele publice i-au nastere dupa primul razboi mondial, ca urmare a unor importante crize economice, cand apar mai multi sustinatori ai interventionismului statului în economie pentru a evita crizele economice. în acest fel, locul statului jandarm (de aparator al ordinii publice) a fost luat de statul providenta sau statul bunastarii generale, care isi largeste sensibil aria preocuparilor. în ceea ce priveste autoritatea economică a statului, se afirma tot mai mult doctrina interventionista, potrivit careia autoritatea publica este chemata sa joace un rol activ în viata economică, sa influenteze procesele economice, sa cerceteze evolutia ciclica, sa previna crizele, sau cel putin sa ia masuri pentru inlaturarea efectelor negative ale acestora. Printre economistii sustinatori ai acestui curent de gandire, un rol primordial îl are lordul J.M Keynes. Potrivit acestei noi teorii a interventionismului statului în economie, statul, prin politici ca cele bugetara, monetara și valutara, poate și trebuie sa joace un rol activ în viata economică, în influentarea proceselor economice spre un curs favorabil.

Finanțele publice contemporane se caracterizeaza printr-o schimbare de dimensiune care a transformat raportul lor în economia generala. Aceasta schimbare imbraca un aspect cantitativ (ponderea financiară a statului și componentelor sale în PIB a crescut considerabil) și un aspect calitativ, constand în aceea ca s-a transformat și continutul acestora (au aparut și s-au dezvoltat cheltuieli publice de un tip nou, ce raspund unor obiective care, desi nu sunt în totalitate de natura economică, au însă incidenta economică: este vorba, în special, de cheltuielile de transfer).

Deosebit de partea tehnică, finanțele sunt considerate și o stiinta, o ramura a economiei politice. în aceasta acceptiune, finanțele sunt stiinta gestionarii/administrarii patrimoniilor individuale, patrimoniilor organizatiilor (firme, institutii, etc.) sau a banului public, în vederea satisfacerii diferitelor nevoi în conditii cat mai bune de eficienta. Prin ban public intelegem ansamblul cheltuielilor și resurselor/veniturilor statului sau ale colectivitatilor locale. Fluxurile bănești care reprezinta finanțele inteprinderilor reprezinta baza fluxurilor financiare intr-o economie, datorita faptului ca majoritatea fondurilor bănești care se formeaza la diferite nivele ale economiei isi au izvorul în fluxurile bănești produse la nivelul intreprinderilor. De capacitatea și randamentul acestor finanțe depinde, în cea mai mare masura, soliditatea celorlalte tipuri de finanțe.

Existenţa finanţelor este strîns legată de existenţa statului şi de folosirea banilor şi a formelor valorice în repartiţia venitului naţional. De la apariţia primelor elemente de finanţe – la punctul de intersecţie dintre orînduirea comunei primitive şi orînduirea sclavagista – şi pînă în prezent, finanţele au fost parte componentă a sistemului relaţiilor economice.

Condiţiile care au stat la baza şi au făsut posibilă apariţia şi dezvoltarea finanţelor constau în:

a)    apariţia şi dezvoltarea relaţiilor marfa-bani, în măsură să permită formarea şi utilizarea resurselor statului în forma bănească;

b)   apariţia statului care, pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale, avea nevoie de resurse ce nu existau în cadrul relaţiilor existente anterior.

În procesul acumulării şi repartizării resurselor de care are nevoie statul pentru îndeplinirea funcţiilor sale, apar anumite relaţii. Aceste relaţii sînt de natură economică şi exprimă repartizarea unei părţi din produsul intern brut (PIB), prin intermediul statului, între diferite categorii sociale. Aceste relaţii, apărute în procesul de mobilizarea şi repartizare a resurselor necesare statului, în formă bănească, sînt relaţii financiare sau, pe scurt, finanţe.

Relaţiile financiare pot fi de diferită natură:

1)      între diferiți agenți economici;

2)      între întreprinderi și diferite instituții publice;

3)      între agenți economice și stat;

4)      în interiorul agenților economici;

5)      între verigi ale sistemului bugetar;

6)      între populație și stat.

Avînd în vedere caracteristicile lor, relaţiile financiare pot fi clasificate astfel:

-          relaţii financiare publice sau finanţe publice;

-          relaţii financiare private sau finanţe private.

Deci, relaţiile financiare pot fi publice sau private, după cum statul apare în cadrul lor ca autoritate publică sau nu. De exemplu, o societate comercială cu capital de stat este parte în relaţii de credit comercial, cît şi încheie contracte de asigurare. Relaţiile financiare născute în acest caz fac obiectul finanţelor private, întrucît statul apare aici ca un simplu agent economic. În acelaşi mod pot fi tratate relaţiile financiare care apar în legătură cu proprietatea publică a statului şi cu proprietatea privată.

În abordarea noţiunii de finanţe este necesară efectuarea distincţiei între finanţele publice, care sunt asociate cu statul, cu unităţile administrativ-teritoriale şi alte instituţii de drept public şi au drept scop satisfacerea intereselor generale ale membrilor societăţii, şi finanţele private, care sunt asociate cu întreprinderile, băncile, societăţile de asigurări etc., iar resursele lor financiare sunt destinate unor activităţi producătoare de bunuri şi servicii, în scopul obţinerii de profit.

O definiţie generalizată a noţiunii de finanţe poate fi formulată astfel: finanţe reprezintă relaţii economice, exprimate în forma bănească, în legătură cu constituirea, utilizarea şi distribuirea a fondurilor centralizate şi descentralizate de mijloace băneşti, în scopul îndeplinirii unor funcţii şi obiective determinate.

Finanţele centralizate se referă la relaţiile băneşti în legătură cu constituirea şi utilizarea fondurilor de mijloacele băneşti a statului, acumulate la diferite verigi al sistemului bugetar al ţării.

Finanţele descentralizate reprezintă relaţiile băneşti care asigură circuitul fondurilor băneşti ale întreprinderilor, precum şi relaţiile de distribuire şi redistribuire a fondurilor băneşti în cadrul grupurilor financiare şi de producţie, companiilor transnaţionale, holdinguri, întreprinzătorilor individuali, activitatea investiţională a cetăţenilor, gospodăriilor casnice.

Finanţele îşi îndeplinesc rolul lor economic şi social prin funcţiile pe care le exercită concomitent, şi anume prin funcţia de repartiţie şi funcţia de control.

La rândul său, funcţia de repartiţie a finanţelor poate fi divizată în două faze:

1)      constituirea sau formarea fondurilor;

2)      distribuirea sau repartizarea acestora.

Prima fază, constituirea fondurilor, constă în formarea fondurilor de resurse băneşti. La prima etapă se formează veniturile primare în cadrul repartiţiei venitului naţional între participanţii la procesul de producţie materială. Aceste venituri sunt divizate în 2 grupe:

-          salariile persoanelor ocupate în sfera productivă; 

-          veniturile întreprinderilor din sfera productivă.

La a doua etapă are loc constituirea fondurilor publice. La constituirea acestora participă: regiile autonome şi societăţile cu capital de stat; societăţile comerciale cu capital privat sau mixt; organizaţiile cooperatiste şi asociaţiile cu scop lucrativ; instituţiile publice şi unităţile din subordinea acestora; populaţia; persoane juridice şi fizice rezidente în străinătate.

A două fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor constă în distribuirea fondurilor financiare către beneficiari – persoane juridice şi fizice. Este vorba despre distribuirea secundară sau redistribuirea venitului naţional.

Distribuirea resurselor financiare reprezintă repartizarea cheltuielilor publice pe diferite destinaţii: învăţămînt, sănătate, cultură, asigurări sociale, protecţie socială,  gospodărie comunală şi locuinţe, apărare naţională,  ordine publică, acţiuni economice, datorie publică și alte acţiuni.

Necesitatea funcţiei de control a finanţelor derivă din faptul că fondurile de resurse financiare constituite la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi. Funcţia de control se referă la modul de constituire a fondurilor în economie, la repartizarea acestora pe beneficiari şi la eficienţa cu care unităţile economice cu capital de stat şi instituţiile publice utilizează resursele de care dispun.

Funcţia de control a finanţelor este strîns legată de funcţia de repartiţie, dar are o sferă de manifestare mai largă decît aceasta, deoarece vizează, pe lîngă constituirea şi repartizarea fondurilor din economie, şi modul de utilizare a resurselor. Controlul financiar constituie o manifestare a funcţiei de control a finanţelor publice. Controlul financiar se efectuează în mod necesar în faza repartiţiei unde urmăreşte provenienţa resurselor financiare. Aceasta nu se limitează la faza repartiţiei, ci se extinde asupra producţiei schimbului şi consumului.