Concepţia contemporană a securităţii internaţionale

Una din cele mai dificile şi complexe întrebări pe care şi le pun minţile luminate lucide ale lumii priveşte măsura în care securitatea internaţională este posibil a fi realizată în actualul context global. In general, dezbaterile pe această temă au pus în evidenţă două curente de gândire - realiştii şi idealiştii. Răspunsurile acestora au o notă dominantă pesimistă (realiştii) într-un caz şi una optimistă, în celălalt caz (idealiştii).

In perioada de după primul război mondial, idealismul a avut o pondere predominantă datorită speranţelor puse în Liga Naţiunilor, care părea că va asigura o ordine internaţională mai bună. In schimb, în epoca „războiului rece", realismul a devenit principalul curent de gândire. Războiul şi conflictele violente, în general, au fost considerate ca trăsături perene ale relaţiilor dintre state, încă de la apariţia acestora. Totuşi, o dată cu încheierea „războiului rece", dezbaterile au fost redeschise şi au căpătat chiar tonuri mai intense. Pentru unii, sfârşitul confruntării ideologice aprige dintre Est şi Vest a reprezentat o cotitură majoră în istoria relaţiilor internaţionale, anunţând o nouă paradigmă a acestora, în care violenţa interstatală ar deveni în mod gradual o chestiune a trecutului, iar noile valori comunitare ar aduce un spirit de cooperare tot mai pronunţat între persoane şi comunităţi umane din cele mai diverse, inclusiv la nivelul statelor. Acest curent de opinie a reflectat o viziune optimistă asupra dezvoltării unei societăţi globale paşnice. In schimb, pentru alţi analişti realismul a rămas cea mai bună cale de abordare teoretică a problematicii securităţii internaţionale. In opinia lor, evenimentele de după 1989 au produs schimbări nesemnificative în substanţa relaţiilor internaţionale. Sfârşitul „războiului rece" a adus, într-adevăr o eră nouă, mai cooperativă, între superputerile existente, însă aceasta are un caracter temporar atât timp cât statele continuă competiţia între ele, iar forţa a rămas ultimul arbitru în disputele internaţionale.

Inţelegerea profundă a problematicii securităţii internaţionale presupune abordarea unei multitudini de aspecte. Ne vom referi la cele mai semnificative dintre ele: definirea conceptului de securitate, relaţia dintre securitatea naţională şi securitatea internaţională, problemele tradiţionale ale securităţii şi ideile alternative care au apărut în ultimii ani ca efect al celor mai recente evoluţii în planul relaţiilor internaţionale.

Conceptul de securitate

Majoritatea autorilor în domeniu consideră că securitatea este un concept contestat. Există un consens în ceea ce priveşte existenţa sentimentului de siguranţă faţă de ameninţări la adresa unor valori fundamentale (atât pentru indivizi, cât şi pentru grupuri), dar şi un dezacord major în privinţa cui ar trebui să i se acorde o atenţie prioritară: securităţii    individuale,   naţionale   sau   internaţionale.   Lucrările   de specialitate apărute în perioada războiului rece au avut ca subiect dominant ideea de securitate naţională, definită cu precădere din perspectivă militară.

Domeniul principal de interes pentru oamenii politici şi pentru oamenii de ştiinţă l-a reprezentat capacităţile militare pe care statele respective ar trebui să le dezvolte pentru a face faţă ameninţărilor la adresa lor. In ultimul timp, această idee despre securitate a fost criticată pentru natura ei etnocentrică (influenţată cultural) şi caracterul prea restrâns al definiţiei. In schimb, un număr important de autori contemporani au promovat o concepţie asupra securităţii extinsă dincolo de limitele tradiţionale ale securităţii naţionale, în sensul parohial al termenului, concepţie ce include un set considerabil de alte consideraţii. Barry Buzan, în studiul său People, States and Fear susţine un punct de vedere în care securitatea include

aspecte politice, economice, societale, de mediu alături de cele militare, aceasta fiind definită, implicit, în termeni internaţionali mult mai evidenţi.

Credem că unele din cele mai sugestive definiţii ar fi următoarele:

„O naţiune are asigurată securitatea în măsura în care nu este în pericol de a trebui să-şi sacrifice valorile fundamentale dacă doreşte să evite viitorul şi are capacitatea, dacă este provocată, să şi le conserve prin obţinerea victoriei într-un asemenea război" (Walter Lippmann).

„Securitatea, într-un sens obiectiv, măsoară absenţa ameninţărilor la adresa unor valori dobândite şi în sens subiectiv, absenţa temerilor că aceste valori vor fi supuse unor atacuri" (Arnold Wolfers).

„In cazul securităţii, discuţia priveşte preocuparea de a fi liberi de ameninţări. Când această discuţie se poartă în contextul unui sistem internaţional, securitatea vizează capacitatea statelor şi societăţilor de aşi menţine identitatea, independenţa şi integritatea funcţională" (Barry Buzan).

„O securitate stabilă poate fi dobândită de către popoare şi grupuri numai dacă nu îi privează pe alţii de aceasta; securitatea poate fi dobândită atunci când ea este concepută ca un proces de emancipare". (Booth and Wheeler).

Din aceste definiţii rezultă tendinţa statelor de a-şi transfera preocupările centrate pe politici de securitate excesiv de auto-referenţiale către abordări conceptuale ale intereselor de securitate ale vecinilor lor. Lucrarea lui Buzan ridică chestiuni importante şi interesante despre măsura în care consideraţiile de securitate internaţională şi naţională pot fi compatibile şi dacă statele, dată fiind natura sistemului internaţional, sunt capabile să gândească în termeni globali, favorabili unei cooperări internaţionale mult mai largi.

I. SECURITATE-DEFINIŢIESecuritatea a reprezentat încă de la începutul omenirii o preocupare esenţială, aşa cum reieseşi din piramida lui Maslow, unde nevoia de securitate este plasată ca nivel de importanţă imediat după nevoile fiziologice. În ciuda faptului că acest concept este unul cu vechime, o simplă lecturarea unor texte din domeniul relaţiilor internaţionale, şi în special din teoria relaţiilor internaţionale, ne relevă faptul că nu există o definiţie larg acceptată a „securităţii”, un termen contestat şi ambiguu.Ambiguitatea termenului derivă din multitudinea de arii pe care le acoperă, şi este „exacerbată de faptul că în viaţa politică internă a statelor sub acoperirea securităţii naţionale sunt invocate – în funcţie de împrejurări - o serie largă de acţiuni şi activităţi politice” ( Bidu, Troncotă 2005: 9).Mai mult decât atât, ambiguitatea este accentuată şi de imposibilitatea de a găsi un consensîn literatura de specialitate privind subiectul pe care securitatea îl are în vedere: este vorba desistemul internaţional, de statul naţional sau de individ? În timp ce în perioada de dinainte deNicoleta Lăşan - Securitatea: concepte în societatea contemporană40sfârşitul Războiului Rece accentul se punea pe securitatea oferită de stat, în perioada post-RăzboiRece se apreciază tot mai mult că securitatea naţională nu poate fi asigurată decât prin securitate

internaţională, şi se dezvoltă tot mai mult conceptul de securitate a individului, aşa cum va rezulta şi din capitolele următoare.Referitor la originile termenului de securitate, pot fi invocaţi termenii latini „securitatis” şi„securitas”. Dincolo de această certitudine privind originile conceptului, se ridică o serie deîntrebări legate de ceea ce înţelegem prin acest concept, devenit unul central în relaţiilecontemporane, şi în special în teoria relaţiilor internaţionale. Dacă acceptăm faptul că problemele de securitate sunt printre cele mai vechi probleme care există în lume, putem să afirmăm cu certitudine că definiţia acestui concept a depins şi depinde nu doar de epoca analizată ci şi de actorii consideraţi a fi importanţi, şi mai important de persoana care emite această definiţie. De altfel, se poate afirma că „securitatea, la fel ca şi alte concepte din ştiinţele sociale, nu acceptă o definiţie neutră” (Smith 2002: 2). Demersul definirii conceptului de „securitate” est e unul cu atât mai dificil în zilele noastre,având în vedere numeroasele dimensiuni ale securităţii şi diversificatele pericole şi ameninţări la adresa securităţii din lumea contemporană.În ciuda acestor probleme lagate de definirea conceptului de „securitate”, considerămimportantă introducerea în acest demers a unor definiţii ale acestuia pentru facilitarea analizeiulterioare. În sens pragmatic, conceptul de securitate poate fi echivalat cu sintagma „absenţapericolului”, iar cel de insecuritate cu sintagma „prezenţa pericolului”, şi se poate aprecia căîntotdeauna securitatea unuia înseamnă insecuritate pentru un altul. Una dintre cele mai cunoscute şi vechi definiţii a securităţii îi aparţine lui Arnold Wolfers: „securitatea, în sens obiectiv, măsoară absenţa ameninţărilor la adresa valorilor dobândite, iar într-un sens subiectiv, absenţa temerii că asemenea valori vor fi atacate” (Wolfers 1952: 485).O altă definiţie este cea oferită în lucrarea Religie şi securitate în Europa secolului XXI -Glosar de termeni, unde se consideră că securitatea „semnifică situaţia în care o persoană, un grup de persoane, stat, alianţe, în urma unor măsuri specifice adoptate individual sau în înţelegere cu alţi actori, capătă certitudinea că existenţa, integritatea şi interesele lor fundamentale nu sunt primejduite” (Buţă, Ion, Dinu 2007: 399). În final este necesară realizarea unei dictincţii între termenii de pace şi securitate, primul desemnând lipsa unui conflict armat, în timp ce starea de securitate se referă la lipsa ameninţărilor (Ungureanu 2006: 180).Dacă în acest subcapitol s-a încercat conturarea unor aspecte privind definirea termenului desecuritate, subcapitolul următor are rolul de a prezenta modul în care securitatea a fost înţeleasăpână înainte de finalul Războiului Rece, şi viziunea contemporană asuopra securităţii dezvoltată înultimele două decenii.Revista de Administraţie Publică şi Politici Sociale An II, Nr. 4(5)/Decembrie 201041II. VIZIUNEA CLASICĂ ASUPRA SECURITĂŢIIÎn literatura de specialitatea se consideră că aşa numita abordare clasică a securităţii sesuprapune cu viziunea realistă asupra securităţii, perioada ei de glorie fiind cea a Războiului Rece,însă influenţa ei asupra relaţiilor internaţionale este mai îndelungată, începând odată cu instituireaprimelor formaţiuni statele.În mod tradiţional conceptul de securitatea a fost asociat cu securitatea militară, apărare, şiraportul de forţe de pe plan internaţional în ceea ce priveşte puterea militară. În acest sens, se poateafima chiar că „asumpţia de bază a viziunii tradiţionale este că securitatea este corelată fundamental

de dimensiunile militare ale interacţiunilor dintre statele naţiune” (Smith 2002: 3). În aceastăaccepţiune, statul este cel mai important, uneori chair singurul actor al relaţiilor internaţionale,singurul care putea asigura securitatea cetăţenilor atât pe plan intern cât şi internaţional, iarpreocuparea sa primordială este asigurarea securităţii.Pentru asigurarea securităţii, statele încearcă mereu să îşi maximizeze puterea într-un mediuconsiderat anarhic, anarhia fiind structura care caracterizează mediul internaţional. Anarhia rezultădin observaţia conform căreia în timp ce la nivel intern există o conducere, legitimitate şimonopopul utilizării forţei la nivel intern este deţinut de stat, la nivel internaţional acestecaracteristici nu sunt regăsite. Alături de aceste caracteristici ale mediului tradiţional de securitatemai trebuie menţionate câteva consecinţe ale mediului internaţional anarhic: statele acţioneazăsingure în acest mediu internaţional brutal, iar pacea nu este posibilă, ci doar o balanţă a puterii, şiîntr-un mediu anarhic nu poate fi implementată securitate colectivă.În ciuda longevităţii acestei viziuni clasice asupra securităţii internaţionale, ceva s-aschimbat în mediul internaţional odată cu finalul Războiului Rece, ceva atât de semnificativ încât adeterminat o regândire totală a conceptului de securitate. Odată cu sfârşitul confruntării din perioadaRăzboiului Rece între cele două mari puteri de la nivel global, Statele Unite ale Americii şi UniuneaSovietică, în anul 1989, viziunea clasică asupra securităţii este tot mai mult contestată şi înlocuită înfinal cu o viziune modernă asupra securităţii, aşa cum rezultă din capitolul următor.

III. VIZIUNEA POST-RĂZBOI RECE ASUPRA SECURITĂŢIISfârşitul Războiului Rece a determinat o reflecţie la scară largă asupra conceptului desecuritate. Există numeroase studii recente care analizează modul în care acest concept s-amodificat datorită transformărilor petrecute pe arena internaţională. Astfel, unii autori, printre care şi Edward Kolodziej, consideră că noul concept de securitate şi noul mediu de securitate se datorează dispariţiei bipolarităţii din arena internaţională, o structură care „a lăsat aparent impresia că oferă o ordine globală aparent stabilă şi de neclintit” (Kolodziej 2007: 24), şi punea în acelaşi timp în umbră problemele cu care se confrunta umanitatea pentru a acorda o importanţă primordială relaţiilor dintre cele două puteri de la nivel mondial care îşi disputau supremaţia - Statele Unite ale Americii şi URSS.Pe de altă parte, există şi o categorie de autori care nu ignoră rolul avut de dispariţiabipolarităţii de pe scena mondială, dar adaugă şi o altă cauză pentru complexitatea securităţiiinternaţionale contemporane, şi anume procesul globalizării definit drept „intensificarea la nivel mondial a relaţiilor sociale astfel încât evenimentele dintr-o parte a lumii sunt influenţate de evenimente care au loc în zone foarte îndepărtate” (Giddens 2000: 64), care presupune nu doar apariţia unor noi actori internaţionali ci şi a unei opinii publice internaţionale. Într-o altă accepţiune globalizarea este considerată a fi „procesul prin care tranzacţiile sociale de toate tipurile tot mai mult au loc fără a se ţine cont de graniţele naţionale, cu rezultatul că lumea a devenit o sferă socială fără graniţe” (Hobden, Jones 2005: 245).În timp ce prima definiţie pare oarecum neutră, din cea de a doua ar rezulta că globalizareauneşte lumea, în timp ce alţi specialişti ar sublinia mai degrabă rolul de fragmentare şi conflictualpe care îl are globalizarea asupra lumii. Dacă acceptăm această schimbare şi influenţă asupra

conceptului de securitate, devine clar faptul că lumea în care trăim este tot mai complexă şiinterdependentă, astfel încât securitatea nu mai poate fi privită ca fiind doar una „naţională” în eraglobalizării, ci mai degabă ca securitate „internaţională”.Ne vom referi la câteva dintre consecinţele acestor două fenomene asupra conceptului desecuritate în perioada contemporană. Aşa cum s-a menţionat mai sus se consideră că una dintrecaracteristicile mediului de securitate actual este demiterea bipolarităţii din perioada RăzboiuluiRece, dar în acelaşi timp şi lipsa unei alte structuri clare şi vizibile a sistemului internaţional. Uniianalişti consideră că s-a realizat trecerea de la bipolaritate la o altă structură care nu estedeocamdată identificabilă, un sistem unipolar sau multipolar, un mediu de securitate care estedeosebit de dinamic şi în continuă schimbare(Bădălan, Zaharescu, Bogdan 2009: 9). Pe de altă parteexistă şi analişti care insistă asupra existenţei unei unipolarităţi clare, iar alţii subliniazăunipolaritatea Statelor Unite ale Americii care este în declin şi tinde să fie înlocuită de omultipolaritate datorită apariţiei unor noi centre de putere, precum Uniunea Europeană, Rusia,Japonia, India, China.Dimensiunea militara, economica.

Sfarsitul razboiului rece a transformat sistemul politc mondial de la tipul bipolar (SUA-URSS) la un sistem unipolar, in care America detine pozitia de hegemon.Astazi problemele lumii libere numai sunt ideologii de la Kremlin sau Piata Tien An Men, ci terorismul transfrontalier, gestionarea resurselor planetei si nu in ultimul rand, politicile de prezervare ale mediului. Incepand cu 1985, putem vorbi de o reducere progresiva a razboiului rece pana la sfarsitul anului 1991 (odata cu desfiintarea Tratatului de la Varsovia si dezintegrarea URSS). Alegerea lui M.S. Gorbaciov ca lider sovietic (martie 1985) a inaugurat o modificare deplina a relatiilor internationale. Acesta impreuna cu ministrul de externe, E. Sevarnaze, au dus la la nivel international o noua gandire politica: Securitatea internationala nu poate fi atinsa numai prin mijloace militare, armele nucleare trebuie desfiintate pana in anul 2000, iar ideologia ar trebui eliminata din elaborarea strategiilor de politica externa si securitate internationala.Gorbi, incepand cu anul 1985, incearca revitalizarea comunismului prin democratizare; in aceasta privinta el vine cu un nou program politic de reforma interna a uniunii sovietice-Perestroika si Glastnost. Va trebui sa faca fata atat membrilor Politburo, cat si aparatului de partid in ansamblul sau. Reducerea sau anularea privilegiilor activistilor, militarilor, KGB-ului, vor atrage dupa sine incercarea de puci din august 1991, finalizata cu interzicerea PCUS in Uniunea Sovietica.Perestroika a condus la abandonarea comunismului in Europa rasariteana in 1989, zidul Berlinului va cadea, Germania se va reuni. In diferite moduri, fostele tari socialiste vor rupe trecutul ultimilor 40-45 de ani, Chia republicile sovietice isi vor proclama independenta, astfel ca in decembrie 1991 despre URSS se va vorbi la trecut.Perestroika (restructurarea) isi va dovedi propriile contradictii: democratizarea reprezinta cea mai grava amenintare la adresa sistemului comunist si a Uniunii Sovietice. Mentinerea coeziunii URSS si a regimului comunist implica recurgerea la forta in defavoarea democratiei.De la renuntarea la comunism a URSS si a fostelor state satelite din Europa si pana la desfiintarea Tratatului de la Varsovia nu a mai fost decat un pas. In 1991, acest Tratat, parte a razboiului rece se va auto desfiinta.

Razboiul rece a internationalizat conflictele locale din Coreea in Indochina sau Angola. Daca nu ar fi considerat necesara sprijinirea liderilor anticomunisti, probabil SUA nu ar fi fost asa de interesata de starea de fapt din statele lumii a treia.Americanii si-au dat seama ca piata libera, productia, comertul, consumul constituie calea cea mai eficienta de dominatie globala, si nu politica militara in sine. Pana in 1979, Moscova se prezenta ca o supraputere antiimperialista, anticolonialista si prietena a statelor in curs de dezvoltare. Invazia Afganistanului a dovedit contrariul.Sfarsitul razboiului rece a produs efecte negative mai degraba in Rusia decat in SUA. Si astazi, Rusia incearca sa isi defineasca locul si rolul in lume. China posibil ca este principalul castigator, impletind amintirile maoiste cu principiile economiei de piata.Sfarsitul razboiului rece, a avut ca invingatori SUA, dar si democratia, economia de piata, drepturile omului. America a ramas singura superputere. In Asia, China va putea atenta la suprematia americana in urmatorii 50 de ani. Statele est-europene, esentiale pentru securitatea sovietica au devenit, sau sunt pe cale de a devenit membre NATO si UE. Revenind la sfarsitul razboiului rece, putem afirma ca economia sovietica centralizata s-a prabusit in fata economiei capitaliste a occidentului. Dar si SUA a avut un prêt de platit: uriasul deficit bugetar din perioada Reagan, necesar finantarii inarmarii, a atras dupa sine dezvoltarea criminalitatii, saraciei publice, somajului.Rusia post-sovietica numai este o putere mondiala, ci doar una regionala, care se bucura de tot sprijinul posibil din partea fostului mare adversar, SUA. Problemele interne: ca lipsa fondurilor pentru gestionarea si conservarea arsenalului nuclear si chimic, secesiunea republicilor caucaziene, impletita cu agravarea manifestarilor teroriste islamice fac necesara conlucrarea Rusiei cu SUA, Ue si alte state interesate in mentinerea unui echilibru international. Terorismul a devenit un fenomen general, din Bali la New-York sau din Moscova la Londra.Incepand cu sfarsitul sec. XX, SUA si-au propus construirea unei noi ordini mondiale, avand la loc de cinste valorile sale interne. Puterea militara Americana va ramane fara rivali in viitorul apropiat. Dar competitia pe tarim economic va deveni tot mai acuta. Si atunci ne intrebam: nu sa ve intampla ceva asemanator cu colapsul sovietic in fata americanilor, in ciuda paritatii militare? Exportul de civilizatie si democratie de tip occidental nu este la fel de binevenit in zone diferite. Cel mai graitor exemplu este reactia afganilor si irakienilor fata de vestici, in ciuda faptului ca regimurile dictatoriale care ii oprimau au fost eliminate de catre acestia.Relatiile China-SUA sint bazate pe respect reciproc si parteneriat. Dar “problema Taiwanului” este deosebit de delicate. Incurajata de inglobarea Macao si Hong-Kong, China va face tot posibilul pentru intoarcerea la patria mama a Formozei. SUA, care in ultimii 50 de ani au avut relatii speciale cu acest teritoriu, din principiu nu se pot dezice de politica dusa pana in prezent.Raminind in Asia, Japonia isi sustine cu mai multa fermitate solicitarea fata de Moscova de retrocedare a Kurilelor de Nord, ocupate la sfarsitul celui de-al II-lea Razboi Mondial. Coreea de Nord, o tara comunista autarhica, in ciuda problemelor sociale interne, pe care nu le recunoaste, duce o politica de inarmare balistica si nucleara care poate destabiliza echilibrul in Extremul Orient. Daca tot am abordat problematica politicilor spatiului Asiatic, trebuie sa spunem cateva cuvinte si despre Iran; Pana in 1979, relatiile americano-iraniene erau deosebite. Sahul era un important aliat al occidentului in partea de sud a URSS, cu enorme reserve de hidrocarburi. Pentru a fi pastrat in sfera de influenta vestica Americana, Sahul avea acces, contracost bineinteles, la cea mai inalta tehnica militara a SUA. Revolutia islamica condusa de ayatolahul Khomeini a facut ca Iranul sa vada in SUA, Israel dar si in URSS, intruparea necuratului pe pamant.

Astazi, dosarul nuclear Iranian este un razboi al nervilor, pe care in moduri diferite, incearca sa-l atenueze SUA, state membre ale UE (Germania, Franta, M. Britanie), ONU (prin AIEA). Un eventual conflict cu Iranul ar avea consecinte de neimaginat: pretul petrolului ar creste foarte mult; Israelul atacat, ar putea riposta, asteptandu-se si o reactie de raspuns din partea tarilor islamice (arabe sau nu). Probabil ca, la nivel mondial, rolul ONU va trebui revazut. Totodata este de luat in consideratie solicitarea unor noi puteri (Japonia, India, Brazilia) de a li se recunoaste pozitia si astfel a obtine un loc de membru permanent in Consiliul de Securitate.Astazi, in epoca post razboi rece, sistemul bipolar si stabilitatea sferelor de influenta a celor doua supraputeri a disparut, iar globalizarea nu s-a generalizat. Asadar, actualul sistem international este imperfect si greu de caracterizat.Sfârşitul războiului rece şi transformările majore din sistemul internaţional după 1989 au schimbat întregul câmp al agendei teoretice în domeniul relaţiilor internaţionale. Teoria realismului nu a putut explica şi prevedea cooperarea între statele rivale, colapsul şi expansiunea alianţelor, unificarea puterilor divergente, o relativă stabilitate în interiorul sistemului internaţional. Ca o reacţie la acest „faliment“ al teoriei relaţiilor internaţionale, s-a produs ascensiunea teoriilor instituţionaliste, care susţin că unica sursă de stabilitate şi securitate în sistem o constituie instituţiile internaţionale.

În concepţia Iui John J. Mearsheimer, instituţiile sunt „un set de reguli după care statele cooperează şi se află în competiţie unele cu altele“. Cu toate acestea, ele nu prezintă garanţii de asigurare a securităţii şi a stabilităţii internaţionale după perioada războiului rece. Atât activităţile de menţinere a păcii, cât şi tehnica concertului puterilor funcţionează după altă logică decât cea a securităţii colective. Robert O. Keohane şi Lisa L. Martin îi răspund lui Mearsheimer, ajungând la un compromis: instituţiile sunt o creaţie a statelor şi, prin urmare, ele ramân valoroase în comportamentul lor internaţional.

Acestea sunt câteva consideraţii teoretice preliminare de la care ar putea porni o discuţie despre rolul instituţiilor şi a organizaţiilor internaţionale.

Înainte de a studia relaţiile dintre NATO, EU şi OSCE în domeniul securităţii, mai trebuie sa realizăm o observaţie preliminară, dar esenţială: toate aceste trei organizaţii îşi au originea în epoca sistemului bipolar specific războiului rece, ele căutându-şi relevanţa într-un sistem multipolar, cu numeroase tendinţe anarhice.

Caracteristici ale relaţiilor internaţionale după 1990

Cea mai importantă mutaţie geopolitică, după colapsul sistemului comunist, o reprezintă translatarea pivotului interesului strategic american din Europa în Orientul Mijlociu şi Caucaz, ca urmare a transferării în această zonă a centrului de conflict mondial. Marea Neagră devine mult mai importantă, după ce aceasta capătă valenţele unei mari euro-atlantice, iar Europa de Sud-Est se întinde, din punct de vedere geostrategic, până în Caucaz şi zona Mării Caspice. În plus, Europa de Sud-Est intră în logica stabilizării Orientului Mijlociu lărgit, concept care include Balcanii de Vest şi Marea Neagră.

Din punct de vedere politico-militar, epoca post-război rece determină prevalenţa riscurilor asimetrice (terorism, trafic de arme, droguri, fiinţe umane) asupra celor clasice. Prin dispariţia echilibrului central dintre cele două superputeri, se poate vorbi, pe de o parte, despre redobândirea supremaţiei armelor convenţionale asupra celor nucleare (cu consecinţe directe pentru sporirea statutului militar şi politic al unor ţări ca Germania şi Japonia), iar, pe de altă parte, despre independenţa conflictelor şi echilibrelor locale şi regionale, dominate din ce în ce mai mult de actori locali sau puteri regionale. Evenimentele de la 11 septembrie 2001 şi cele care au urmat în aceeaşi logică au ridicat probleme foarte importante în legătură cu tipul de conflicte şi de armament, schimbând în acest fel şi obiectivele instituţiilor internaţionale.

Politica europeană

Politica europeană de bună vecinătate se referă la relaţiile Uniunii Europene cu ţările din Europa de Est (Rusia, Ucraina, Belarus şi Republica Moldova), din regiunea Mediteranei (Algeria, Egipt, Iordania, Israel, Liban, Libia, Maroc, Siria, Tunisia şi Autoritatea Palestiniana) şi din Caucazul de Sud (Armenia, Azerbaidjan şi Georgia), ţări care nu sunt considerate ca eligibile pentru a deveni membre ale Uniunii, chiar dacă ele aparţin tot familiei culturale europene sau au legături intime şi tradiţionale cu aceasta (de exemplu, pentru moment, Turcia nu este inclusă în politica de vecinătate a UE, ci în politica de aderare, în timp ce Moldova sau Ucraina sunt incluse în politica de vecinătate).

Principalele instrumente ale acestei politici sunt cooperarea şi integrarea economică, ajutorul pentru dezvoltare, asistenţa în procesul de democratizare şi construcţie a statului de drept, dialogul, consultarea şi concertarea politică, precum şi parteneriatul general sau în diverse domenii. Scopul principal este de a evita excluderea acestor ţări din zona economică europeană şi crearea de noi linii de democraţie în „Marea Europa“. Este vizată, de asemenea, realizarea unei armonizări de sistem politic şi a unei interoperabilităţi „economice şi sociale între UE şi statele din vecinătatea sa estică şi sudică, susceptibile a se integra unui concept larg de spaţiu cultural european.

În aceste ţări, UE încurajează reformele în domeniile politic, economic şi social, rezolvarea disputelor bilaterale pe calea negocierilor şi cu respectarea dreptului internaţional (în special a Cartei ONU), cooperarea transfrontalieră (inclusiv prin crearea de euro-regiuni) şi implementarea standardelor europene în materia instituţiilor democratice, statului de drept şi a drepturilor omului (cu un accent special asupra drepturilor minorităţilor).

Două concepte fundamentale promovate, în acest context, de UE sunt cel al „securităţii democrate“ (potrivit căruia dezvoltarea democraţiei - la nivel naţional şi internaţional - exclude războiul dintre statele care o adoptă ca sistem de organizare) şi cel al „securităţii prin dezvoltare“ (potrivit căruia stabilitatea şi securitatea statelor creşte direct proporţional cu creşterea nivelului lor de dezvoltare economică). Ambele concepte se înscriu în doctrina priorităţii acordate „soft security“, se bazează pe efortul identificării „solidarităţii de interese“

şi sunt propulsate prin „strategia proiectelor comune“. La acestea se adaugă principiul potrivit căruia consolidarea securităţii trebuie operată exclusiv în condiţiile respectului pentru drepturile omului, iar nu pe seama limitării libertăţilor civile. Pentru evaluarea progreselor, UE monitorizează ţările incluse în politica de vecinătate.

Strategia de Securitate Europeană, adoptată de către Consiliul European în decembrie 2003, identifică zona Caucazului de Sud ca una dintre regiunile în care UE ar trebui să manifeste un interes sporit. Se are în vedere dezvoltarea unui Plan de Acţiune pentru sprijinirea democraţiei în această zonă. În acest context, se analizează posibilitatea lansării unui Pact de Stabilitate pentru Caucazul de Sud. UE insistă pentru retragerea forţelor militare ruse din Caucazul de Sud (ca şi din Transnistria) şi, totodată, pentru acordarea unui statut de autonomie regiunilor separatiste din zonă, în cadrul statelor din care fac parte în prezent.

Strategia de securitate americană

În privinţa strategiei de securitate a Statelor Unite, adoptate în decembrie 2002, prioritară este contracararea reţelelor teroriste la nivel global. Toate celelalte ţinte sunt subordonate acestui obiectiv. Pentru SUA solidaritatea contează numai în măsura în care se traduce într-o politică de susţinere şi în capacităţi de sprijin pentru strategia lor de securitate. Această strategie se bazează pe conceptele unipolarismului, unilateralismului - în cele două variante ale sale, şi anume „singuri, dacă se poate, împreună, dacă este necesar“ (opţiunea Bush) sau „împreună, dacă se poate, singuri, dacă este necesar“ (opţiunea Clinton) - şi al atacului nu doar preventiv (care tinde la neutralizarea unei agresiuni iminente, a unei ameninţări), ci şi anticipativ (care tinde la excluderea unei posibilităţi de agresiune chiar dacă pericolul este improbabil şi, deci, nu a ajuns a fi o ameninţare certă).

În consecinţă, este preferată „hard security“ (securitatea bazată pe dreptul forţei, iar nu cea bazată pe forţa dreptului) şi se acceptă că preţul securităţii poate consta în limitarea drepturilor şi a libertăţilor civile. Refuzând orice scuză pentru terorism, SUA refuză şi orice explicaţie pentru acest fenomen. În consecinţă, acţiunea sa vizează cu prioritate, dacă nu exclusiv, simptomele, iar nu cauzele terorismului.

Deşi SUA apreciază importanţa preluării propriului său model de organizare şi a propriilor sale valori în statele aliate, ele se bazează mai mult pe interoperabilitatea militară, politică şi instituţională cu acestea, decât pe armonizarea sau coeziunea economică şi socială cu ele. Ca principală ameninţare la adresa securităţii în privinţa căreia nu se mai (poate) face distincţie între aspectul intern şi cel internaţional, terorismul este definit ca o realitate tridimensională, reunind terorismul propriu-zis, corupţia şi crima organizată.