Comunitatea Europeană de astăzi este rezultatul eforturilor depuse, începând cu anul 1946, când Winston Churchill, primul-ministru al Marii Britanii, lansa în discursul său de la Universitatea din Zurich ideea constituirii Statelor Unite ale Europei. Concretizarea acestei idei se va produce la 9 mai 1949 când va fi creat Consiliul Europei cu cei zece membri fondatori ai săi (Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia şi Suedia) şi a cărui primă mare realizare va fi adoptarea şi deschiderea spre semnare, la 4 noiembrie 1950, la Roma, a Convenţiei Europene a drepturilor omului

Procesul construcţiei europene, în actuala formă, a început după cel de-al doilea război mondial. Acesta a fost iniţiat de Statele Unite ale Americii prin Planul Marshall, prelungirea instituţională a acestuia – O.E.C.E. şi prin N.A.T.O.; urmărindu-se crearea unei Europe „atlantice”, nu „europene”. Reacţiile însă nu s-au lăsat aşteptate, astfel că treptat s-a trecut la construcţia unei Europe „europene”

După încheierea celui de-al doilea război mondial, la nivelul Europei s-a impus necesitatea reconstruirii unei noi ordini internaţionale. Noua ordine internaţională a implicat impunerea în plan internaţional a unor reguli de conduită de natură politică, economică şi monetară, socială, militară şi juridică. Sub aspect juridic, această nouă ordine s-a exprimat printr-o serie de convenţii internaţionale.

În contextul politic intenţional de după cel de-al doilea război mondial au apărut în Europa occidentală trei categorii de organizaţii internaţionale:

- militare: Uniunea Europei Occidentale şi Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord;- economice: Organizaţia Europeană de Cooperare Economică ,devenită ulterior

Organizaţia pentru cooperare economică şi dezvoltare; - politice: Consiliul Europei.

O dată cu apariţia, pe scena internaţională, a unei noi categorii de subiecte – organizaţiile internaţionale nonguvernamentale, se vor naşte şi diversele comunităţi internaţionale, cu un grad ridicat de permanenţă şi solidaritate în contextul în care de la ideea Europei Unite se va ajunge repede la concluzia că se impun structuri europene care să o concretizeze. În scopul utilizării mai eficiente a capacităţilor lor economice şi tehnice, statele europene au iniţiat mai multe măsuri în vederea creării unei pieţe comune care să ducă la extinderea cooperării şi la stimularea creşterii producţiei industriale şi agricole.

În acest sens sunt înfiinţate Uniunea Europei Occidentale, Organizaţia europeană de cooperare economică, care în 1960 va deveni Organizaţia pentru cooperare economică şi dezvoltare şi Consiliul Europei. Principalul obiectiv al Comunităţilor europene a fost, încă de la început, realizarea între statele membre a unei puternice cooperări.

Înfiinţarea Comunităţii Economice Europene va pune în mod ferm problema integrării economice multisectoriale, ca factor determinant al creşterii economice. Obiectivul central al comunităţii, aşa cum a fost exprimat şi prin Tratatul de la Paris va fi acela de „dezvoltare armonioasă a economiei întregii comunităţi şi creşterea stabilităţii economice, a nivelului de trai şi a relaţiilor dintre statele membre.

În ceea ce priveşte impunerea unei noi ordini internaţionale în domeniul economic şi monetar trebuie subliniat că statele europene au urmărit crearea unei „pieţe comune”, esenţială pentru mai multe state europene, în scopul unei mai eficiente utilizări a capacităţii lor economice şi tehnice. Astfel că s-a început prin crearea unei pieţe comune în domeniile carbonifer şi siderurgic, cu suprimarea taxelor vamale, a cantităţilor ce pot fi importate sau exportate şi a acordurilor de cartel, ea fiind deschisă şi altor state. În acest sens statele europene au dorit să realizeze o integrare mai profundă, astfel că în jurul anilor ’50 au renunţat la tradiţionala schemă a acordurilor de cooperare adoptând structurile de integrare.Organizaţia internaţională regională cu cel mai ridicat grad de integrare avea să fie Uniunea Europeană. Constituirea acesteia s-a desfăşurat lent începând cu Tratatul de la Paris din 1951 prin care a fost creată Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului, în vreme ce prin Tratatele de la Roma din 1957 au fost create CEE si CEEA

Comunitatea economică europeană (C.E.E.) şi Comunitatea europeană a energiei atomice (C.E.E.A. / Euroatom)

Premise Războiul din Coreea a determinat reînarmarea Germaniei. Acest lucru a condus la

formularea unor noi propuneri franceze. Astfel, a fost prezentat în octombrie 1950 “Planul Pleven”, care propunea să se recurgă cu anumite adaptări, la metoda supranaţională de apărare.

Comunitatea europeană de apărare (C.E.A.) trebuia să se traducă prin înfiinţarea unei armate europene integrate, ceea ce implică realizarea unei Comunităţi politice. Un tratat în acest sens a fost semnat la 27 mai 1952.

Proiectul C.E.A. a fost abandonat ca urmare a refuzului Adunării Naţionale Franceze, în 30 august 1954 de a deschide dezbaterile asupra împuternicirii de rectificare. Acest eşec a antrenat, totodată, abandonarea Comunităţii politice (un anteproiect elaborat de o Adunare ad-hoc, formată din membrii Adunării C.E.C.O. şi din membrii supleanţi). Anteproiectul a fost trimis la 9 martie 1953 guvernelor celor 6 state semnatare ale Tratatului de la Paris.

Eşecul Comunităţii Europene a Apărării şi închiderea drumului unei Europe militare unite va marca sfârşitul tentativei de înfăptuire a unei unităţi politice a Europei. Cu excepţia domeniului cărbunelui şi oţelului, toate eforturile de creare a unor autorităţi supranaţionale eşuaseră. În aceste moment se va aprecia că numai planul economic este cel care poate asigura construcţia europeană şi, de aceea, integrarea europeană trebuie urmărită, în primul rând, pe cale economică prin integrarea tuturor sectoarelor economice, dezvoltarea unor instituţii comune, asigurarea fuziunii progresive a economiilor naţionale, creare unei pieţe comune şi armonizarea treptată a politicilor sociale naţionale.

Reînarmarea Germaniei intervine în temeiul acordurilor de la Paris încheiate la 23 octombrie 1954, urmând aderarea Germaniei la NATO şi U.E.O. Învăţând din acest eşec, care a produs o serie de perturbări în procesul de integrare europeană, construcţia comunitară a fost readusă în discuţie prin Conferinţa Europeană de la Messina (1-2 iunie 1955), care a contribuit la depăşirea crizei, subliniindu-se că doar un plan economic comun urmă să ducă la crearea unei pieţe comune.

Cu această ocazie Franţa a susţinut ca integrarea să se refere la domenii ca: transporturile, poşta, telecomunicaţiile, energia nucleară şi electricitatea, în vreme ce Germania şi Italia aveau poziţii mai rezervate faţă de o piaţă comună generalizată.

Pentru a depăşi aceste divergenţe va avea loc o negociere angajată pe baza „Raportului Spaak” din 21 aprilie 1956. Raportul avea drept temă principală, înfiinţarea a încă două comunităţi, pe de-o parte o Comunitate economică generală şi pe de alta, o comunitate în domeniul utilizării paşnice a energiei atomice. De asemenea, în raport se arăta că pentru fuziunea pieţelor era necesară eliminarea restricţiilor vamale, promovarea liberei concurenţe şi armonizarea legislaţiei ţărilor membre al Pieţei Comune.Tratatele instituind CEEA şi CEE au fost semnate la Roma la 25 martie 1957, în aceeaşi zi a fost semnată şi Convenţia cu privire la instituţiile comune (Adunarea parlamentară comună şi Curtea de Justiţie). Ambele tratate au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

Comunitatea Economică Europeană (CEE)Tratatul stabilind Comunitatea Economică Europeană a fost semnat la Roma la 25 martie

1957, în acelaşi timp cu Tratatul instituind C.E.E.A., şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Tratatul prezintă aceleaşi obiective, are aceleaşi instituţii şi se sprijină pe aceleaşi mecanisme ca şi Tratatul instituind C.E.E.A., urmărind cu precădere expansiunea comercială internaţională a economiei occidentale, în vederea reconcilierii franco-germane.

Finalitatea Tratatului vizează:- expansiunea comercială internaţională a economiei occidentale, în vederea reconcilierii franco-germane;- extinderea întregului sistem la toate produsele şi la toate activităţile economice cu excepţia: domeniilor rezervate în mod excepţional, precum atomul, cărbunele şi oţelul şi a prerogativelor

lăsate suveranităţii statelor membre în anumite sectoare, precum: materialul de război, producţia şi comerţul cu arme etc.;- înlăturarea obstacolelor privind libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor; - deschiderea unui spaţiu economic larg;- crearea unei pieţe în care întreprinderile (operatorii economici principali) din cele 6 state să poată acţiona într-o concurenţă loială şi reală pentru profilul comun al tuturor partenerilor şi consumatorilor;cu precizarea că în 12 ani trebuiau eliminate obstacolele care se impuneau liberei circulaţii a persoanelor, mărfurilor şi capitalurilor.

În cadrul Comunităţii s-a instituit un tarif vamal comun pentru uniformizarea condiţiilor de intrare a importurilor în acest nou ansamblu, urmărindu-se totodată eliminarea piedicilor vamale, organizarea unei bune funcţionări a concurenţei şi apropierea legislaţiilor naţionale. Desăvârşirea Uniunii Vamale a avut loc la 1 iulie 1968, cu un an şi jumătate mai devreme de data stabilită.

Dacă C.E.C.O. fusese concepută pentru 50 de ani, Comunitatea Economică Europeană avea o durată nelimitată, organizaţia care devenea subiect de drept internaţional, având, de asemenea, personalitate juridică, atribuţii proprii şi capacitate de reprezentare internaţională, cu puteri reale izvorâte din limitarea unor competenţe ale statelor membre sau din transferul de atribuţii ale acestora în favoarea Comunităţii.

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euroatom - CEEA)Tratatul stabilind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice a fost semnat la Roma la

25 martie 1957 şi a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1958. Tratatul de creare a CEEA avea ca obiectiv principal, aşa cum se arată şi în art.1: contribuirea la stabilirea condiţiilor necesare formării şi dezvoltării rapide a energiilor nucleare, creşterea nivelului de trai în statele membre şi dezvoltarea schimburilor cu alte ţări.

Raţiunea înfiinţării acestei comunităţi este dată de faptul că arma nucleară nu putea să rămână monopolul Rusiei, SUA şi Marii Britanii, urmărindu-se, în acelaşi timp, pregătirea şi dezvoltarea industriilor nucleare din ţările membre şi aplicarea acestora exclusiv în domeniul civil şi dezvoltarea cercetării ştiinţifice în domeniul energiei nucleare. Obiectivul nu era departe de cel prevăzut de Tratatul instituind C.E.C.O., Tratatul cuprindea reglementări privind cooperarea în domeniul de cercetare, difuzare a cunoştinţelor tehnice în materie nucleară civilă, protecţie sanitară şi securitate civilă şi coordonarea investiţiilor.

Încheierea Tratatului constituind această Comunitate urmărea, de asemenea, înlăturarea sau diminuarea deficitului de energie al statelor membre, precum şi a rămânerii acestora în urmă faţă de state ca S.U.A. sau Anglia, subliniind că statele membre erau nevoite să îşi dezvolte sectorul energetic nuclear pentru satisfacerea intereselor naţionale şi regionale Instituţiile acestei Comunităţi erau diferite de cele ale Tratatului de la Paris, dar identice cu cele înfiinţate prin Tratatul care a pus bazele CEE. Acestea sunt: Comisia, Adunarea, Consiliul, Curtea de Justiţie, Comisia şi Consiliul erau asistate de un Comitet economic şi social.

Finalitatea Comunităţii viza:- în domeniul producţiei: pregătirea condiţiilor proprii formării şi dezvoltării rapide a industriei nucleare a celor 6;- în domeniul comercial: favoriza exploatarea în comun a mijloacelor statelor şi întreprinderilor vizate;- în domeniul protecţiei intelectuale: prevedea un schimb de informaţii şi un sistem original de brevete de invenţie.

În baza acestui Tratat, statele membre s-au obligat să adopte măsurile care se impuneau pentru a împiedica orice utilizare ilicită a materialelor nucleare şi pentru a proteja sănătatea populaţiei.

După înfiinţarea celor trei Comunităţi era evident că procesul integraţionist avea un trend ascendent înspre crearea Uniunii Europene, ilustrat chiar de modul în care era abordată ideea comunitară în Preambulul Tratatelor de la Paris şi Roma.

Toate aceste realizări economice şi politice din domeniul fenomenului integraţionist nu s-au înfăptuit fără dificultăţi şi contradicţii, însă o asemenea încercare fără precedent în istorie a însemnat o revoluţionare în gândirea şi practica conducerii statelor. Ea reprezintă, totodată, depăşirea obstacolelor generate de diferenţele de limbă, cultură, tradiţie, sisteme juridice şi economice, de elementele conştiinţei naţionale.

Aceste două Comunităţi se bazau pe o structură instituţionalizată similară celei a C.E.C.O. , adică aveau patru organe cu aproximativ aceleaşi atribuţii, deşi existau unele diferenţe în denumire şi conţinutul atribuţiilor.

Tratatele C.E.C.O. şi C.E.E.A. au instituit pieţe comune sectoriale cuprinzând reglementări economice mai dezvoltate. Ele sunt tratate-legi, spre deosebire de Tratatul C.E.E. care este un tratat-cadru pentru că defineşte obiectivele, precizează principiile şi regulile cărora instituţiile comunitare trebuie să li se supună. Tratatele C.E.C.O. şi C.E.E.A. conţin prevederi detaliate prin care se acordă instituţiilor reglementate mai mult un rol de execuţie, în vreme ce Tratatul C.E.E. stabileşte obiectivele instituţiilor, acestora revenindu-le sarcina de a le realiza.

Spre deosebire de C.E.C.O., C.E.E. şi C.E.E.A. au fost finanţate până în 1970 prin contribuţii financiare furnizate de statele membre. Regimul financiar al Comunităţilor se va modifica prin înlocuirea contribuţiilor financiare ale statele membre cu resurse proprii comunitare

2.2.3. Succinte consideraţii privind evoluţia procesului de constituire a Uniunii Europene

Procesul de constituire a Uniunii Europene se va desfăşura în două direcţii: - perfecţionare instituţională de integrare şi- extindere geografică.

2.2.3.1. Perfecţionarea instituţională

Perfecţionarea instituţională a Comunităţilor Europene este văzută de majoritatea autorilor ca rezultatul unor crize şi eşecuri, care vor duce la adoptarea unor reglementări juridice care să modifice tratatele iniţiale, cu sublinierea, însă, că un rol important în perfecţionarea instituţională l-au avut şi rezultatele obţinute prin integrare, deoarece acestea au determinat unirea eforturilor comune în vederea evoluţiei procesului de integrare.

Cum cele trei Comunităţi cu domenii de activitate specifice aveau o structură instituţională proprie şi distinctă, s-a considerat că pentru realizarea unei uniuni europene veritabile, trebuia să existe o singură organizaţie, nu trei. Întrucât acest obiectiv părea greu de atins, s-a adoptat politica paşilor mărunţi, considerându-se că un prim pas ar putea fi reprezentat de unificarea instituţiilor comunitare

A. Prin Tratatul instituind C.E.C.O. din 1951 erau prevăzute următoarele autorităţi:- Înalta Autoritate – instituţie supranaţională ce reprezenta interesele comunitare şi care

era supusă controlului Adunării Parlamentare deţinea esenţialul puterii executive,- Consiliul Special de Miniştri – instituţie interguvernamentală ce reprezenta statele

naţionale membre, făcând legătura între acestea şi acţiunile Înaltei Autorităţi,- Adunarea Comună numită şi Adunarea Parlamentară, care reprezenta interesele

popoarelor membre, avea caracter net parlamentar şi era în acelaşi timp o instituţie de control democratic al factorului executiv (bi-executiv: Înalta Autoritate şi Consiliul de miniştri)

- Curtea de Justiţie – veghea la respectarea prevederilor tratatului şi soluţiona diferendele dintre statele membre ori particulari şi Înalta Autoritate.Pornind de la aceste patru instituţii se vor dezvolta, cunoscând o serie de transformări,

actualele instituţii ale Uniunii Europene. Pentru prima dată, însă, va fi abandonată ideea clasică a celor trei puteri – legislativă,

executivă şi judecătorească – în favoarea unei structuri formată din patru autorităţi din ideea de a se pune accentul pe reprezentarea intereselor comunitare, ale statelor membre şi ale populaţiilor acestora. În acest sens putem arăta că, spre deosebire de o structură statală, în cadrul structurii comunitare puterea legislativă nu aparţine doar Parlamentul European, ci şi Consiliului, iar la rândul său, Comisia nu poate fi asimilată unei adevărate puteri naţionale.

B. Ulterior au fost semnate, în acelaşi timp, Tratatele instituind C.E.E.A. şi C.E.E. Odată cu semnarea tratatelor a fost semnată şi Convenţia referitoare la unele instituţii

comune ale Comunităţilor, prin care se va stabili:- o Adunare unică sub numele de Adunarea parlamentară europeană (Adunarea

Comună a C.E.C.O. se va unifica cu Adunările C.E.E.A. şi C.E.E). şi - o Curte de Justiţie unică (fiind unificate Curtea de Justiţie a C.E.C.O. cu cele două

Curţi ale C.E.E.A. şi C.E.E),- de asemenea, pentru C.E.E.A. şi C.E.E. un alt organ comun a fost Comitetul Economic şi

Social;aceasta avea să fie prima etapă a modificărilor în ceea ce priveşte structura instituţională a Comunităţilor.

C. Cea de-a doua etapă avea să fie reprezentată de Tratatul de fuziune, semnat la Bruxelles la 8 aprilie 1965, tratat care va impune Comunităţilor o structură instituţională unică:

– un Consiliu unic (aceasta înseamnă că Consiliul Special de Miniştri prevăzut în Tratatul C.E.C.O. şi Consiliul prevăzută în Tratatul C.E.E.A. şi Consiliul prevăzută în Tratatul C.E.E. vor înceta să mai funcţioneze separat şi se vor uni formând un Consiliu unic),

– o Comisie unică (aceasta înseamnă că Înalta Autoritate prevăzută în Tratatul C.E.C.O. şi Comisia prevăzută în Tratatul C.E.E.A. şi Comisia prevăzută în Tratatul C.E.E. vor înceta să mai funcţioneze separat şi se vor uni formând o Comisie unică),

Adoptarea acestui Tratat privind fuzionarea executivului celor trei comunităţi a fost generată de marginalizarea C.E.C.O. şi de atitudinea de neîncredere a guvernului francez faţă de C.E.E.A., în contextul în care C.E.E. era considerată componenta de bază, iar celelalte două doar organizaţii de strictă specializare.

D. Mai mulţi autori consideră că cea de-a treia etapă al procesului de unificare instituţională ar fi marcată de momentul în care prin Tratatul de la Maastricht celor patru instituţii li se va adăuga Curtea de Conturi – care va primi cu acest prilej statutul de instituţie.

Extinderea geografică

Integrarea europeană este un proces îndelungat şi dificil, care antrenează imense valori materiale şi spirituale şi se desfăşoară în mai multe etape. Postulatul „de la naţional, prin regional, spre universal” se dovedeşte astăzi mai valabil ca oricând.

Termenul de integrare apare pentru prima dată în documentaţia oficială în Planul Marshall. Integrarea a fost definită,în sens general, ca fiind ajustarea reciprocă a elementelor constitutive ale unui sistem, permiţându-i acestuia să formeze un nou echilibru.

Integrarea a fost un sistem original propus de Jean Monnet, care a fost făcut public prin Declaraţia Ministrului Afacerilor Externe al Franţei, Robert Schuman la 9 mai 1950.

Specificitatea şi originalitatea procesului de realizare a Uniunii Europene constă în integrare, înfăptuită în temeiul legislaţiei comunitare, adoptată în acest sens.

Integrarea se diferenţiază de cooperare ,proces specific majorităţii organizaţiilor internaţionale. Integrarea se face prin: asociere sau aderare.

Textul în baza căruia se poate realiza asocierea dispune: “Comunitatea poate încheia cu un stat terţ, cu o uniune de state sau cu o organizaţie internaţională, acorduri care creează o asociaţie caracterizată prin drepturi şi obligaţii reciproce, prin acţiuni în comun şi proceduri speciale”. Statutul de asociat este adesea, o etapă anterioară solicitării statutului de stat membru. Asocierea este modalitatea devenirii de membru al Comunităţii europene rezervată pentru statele terţe Europei – care au relaţii speciale cu Comunităţile europene.

Aderarea este modalitatea rezervată ţărilor europene, potrivit art. 0 din Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană, tratat care odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht (1993) şi-a schimbat denumirea în Tratatul instituind Comunitatea Europeană.

În privinţa extinderii geografice începutul constituirii viitoarei Uniunii Europene este marcat de Tratatul de la Paris din 1951 prin care s-a înfiinţat C.E.C.O. de către următoarele 6 state europene: Franţa Germania, Italia, Belgia Olanda, Luxemburg, care au hotărât să transfere câteva din competenţele lor noilor entităţi.

De menţionat faptul că Marea Britanie, deşi a participat la negocierile pentru adoptarea Tratatului, nu s-a alăturat celor 6 state. În 1950 când s-a constituit C.E.C.O. guvernul englez nu a dorit să participe la această comunitate, motivând că nu doreşte să renunţe la o parte a suveranităţii sale. Englezii chiar au încercat împiedicarea formării Pieţei comune, iar fiindcă acest lucru a eşuat, ei au creat AELS-ul – care presupunea o zonă economică europeană de liber schimb, care nu implica renunţarea la atributele suveranităţii naţionale. AELS-ul urmărea extinderea regulilor de acces pe piaţa unică, adâncirea colaborării în domeniile mediu, cercetare şi educaţie. Constatând că relaţiile economice europene nu au şanse de dezvoltare în condiţiile unor evoluţii paralele în cadrul AELS şi Comunităţilor Europene, Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda au optat pentru aderarea la Comunităţile Europene.

În acest sens Anglia va încerca de două ori să adere la C.E.C.O. La 13 ianuarie 1963 generalul Charles de Gaulle anunţa în cursul unei conferinţe de presă că Franţa recurgea la dreptul său de veto cu privire la intrarea Regatului Unit în C.E.E. datorită faptului că englezii susţineau modificarea Tratatelor de la Paris şi Roma.

În mai 1967 guvernul laburist depunea o nouă cerere de aderare, însă Franţa se va opune şi de această dată. Schimbarea poziţiei Franţei faţă de aderarea Marii Britanii se va schimba abia după retragerea preşedintelui De Gaulle. Astfel că aderarea Marii Britanii va intra în vigoare abia la 1 ianuarie 1973, însă va deveni efectivă numai la sfârşitul anului 1977, după expirarea perioadei de tranziţie.

Preocuparea de extindere geografică va continua, astfel că în anul 1970 au început negocierile cu statele candidate la aderare (Marea Britanie, Irlanda, Danemarca, Norvegia), care s-au finalizat la 22 ianuarie 1972 cu semnarea Tratatului de aderare. La 1 ianuarie 1973, statele comunităţii erau: Franţa, Germania, Italia, Benelux (Belgia, Olanda, Luxemburg), Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca. Cât priveşte Norvegia, ca urmare a neacceptării de către poporul norvegian a compromisului de la Oslo propus de comunităţi, aceasta a decis să nu rectifice Tratatul. Celelalte 3 state au devenit membre începând cu 1 ianuarie 1973. mai depuseseră cereri Turcia, Cipru şi Malta, însă apreciind starea economiei acestora ca fiind precară faţă de cea a statelor membre, se vor semna doar tratate de asociere pentru liberalizarea schimburilor comerciale.

În 1981 se semnează Tratatul de aderare dintre Grecia şi Comunităţi. Aşadar, în 1981, numărul statelor membre ale Comunităţii este 10. În anul 1986, acesta ajunge la 12 prin aderarea Spaniei şi Portugaliei. În anul 1995 devin membre ale Uniunii Europene (după Tratatul de la Maastricht): Austria, Finlanda şi Suedia. Aşadar, începând cu 1 ianuarie 1995, numărul statelor membre U.E. este 15.

Poporul norvegian respinge pentru a doua oară aderarea prin referendum, cu o majoritate de 52,2% la 28 noiembrie 1994.

În anul 1995 a avut loc prima extindere a Uniunii Europene după Tratatul de la Maastricht şi în acelaşi timp, ultima extindere de tip clasic a Comunităţilor – adică în absenţa unui tratat adoptat în prealabil, aşa cum este tratatul de la Nisa.

Cât priveşte noua modalitate de extindere, în mai multe studii s-a arătat că plecând de la premisa că integrarea este un proces complex, ea trebuie să parcurgă două etape: 1. prima etapă în care aceste ţări să aibă statutul de „asociat la U.E.”, 2. etapa integrării propriu-zise.

Procesul extinderii Comunităţilor europene este încă de actualitate, diversele reuniuni ale Consiliului European au adoptat chiar o serie de poziţii comune privind extinderea Uniunii Europene, îndeosebi după Consiliul european de la Copenhaga din 21-22 iunie 1993. Consiliul european de la Essen din 9-10 decembrie 1994 a definit strategia pentru pregătirea aderării statelor asociate din Europa Centrală şi de Est.

Decizia de extindere are motivaţii politice, economice şi militare. Avansând spre centrul şi estul continentului Uniunea îşi extinde structurile politice, extinderea având, în acelaşi timp, şi raţiuni economice, permiţând pătrunderea rapidă şi fără dificultăţi pe pieţele ţărilor din Europa Centrală şi de Est.

Începând cu şase state membre în 1952, ajungând la cinsprezece în 19951, azi Uniunea reuneşte aproximativ 500 de milioane de cetăţeni, de la Cercul polar, până în Portugalia, din Irlanda până în Creta2. Ele au în comun o bogăţie ce formează patrimoniul comun, ce conţine valori ce contrastează între statele membre, dar sunt prezente şi valori comune, dezvoltarea Uniunii a dus la dezvoltarea implicită a ţărilor membre. Toate realizările au avut ca reper principii ca: democraţia, pacea şi o bună repartizare a bunăstări.

1

2