Analiza particularităţilor stilului comunicaţional, din perspectiva moralei creştine şi a specificului cultural românesc – dupa un

fragment din: Ion Creanga – Povestea lui Harap-Alb

Povestea lui Harap Alb este un basm popular cu adanci radacini

in cultura romaneasca si in spiritualitatea crestina. Valoarea literara a acestei

opere este data de specificul romanesc prezent printre rânduri dar şi de

elemente de semnificaţie profundă.

În ce priveşte specificul cultural românesc, se observă înca din

modul de adresare dintre personajele prezente la acţiune, o oralitate populară.

Dialogul este foarte prezent, îmbogăţit cu expresii orale şi chiar cu proverbe

ori saluturi populare. Chiar şi unele enumeraţii, în prima parte a pasajului ne

indică elemente de comunicare orală. Expresii ca: „Bună să-ţi fie inima!, Ce

vânt de aduce pe aici?, Şi las de nu ţi-o fi bine!, Mergi în pace!” te apropie

mai mult de acţiune şi arată deschiderea oamenilor de a-şi spune povestea atât

de uşor. Apropierea şi nu înstrăinarea este elementul distinctiv al culturii

populare. Bunăvoinţa oamenilor şi comunicarea deschisă rupe bariere de ordin

social, de vârstă sau de rang şi aduce oamenii într-o comuniune ca şi cea

familială (aspect ce reiese din prezenţa diminutivului „mătuşică”, asociat unei

persoane străine şi din natura dialogului).

Salutul popular „Rămâi sănătoasă cu Dumnezeu!” şi cuvintele de

rămas bun: „ Te porneşte la drum cu inima curată, cu cugetul drept şi apoi

Dumnezeu îţi va călăuzi paşii, cum a şti El mai bine ...” scoate în evidenţă o

tradiţie înnăscută în spiritul oamenilor simpli, care sunt adesea mai buni, mai

credincioşi şi mai spirituali decât cei de la oraş. Parcă se confirmă încă odată

zicala: „Veşnicia s-a născut la sat”.

Căteva elemente de cultură tradiţional-românească: grija

împăratului în primul rând pentru imaginea familiei şi grija de a „nu face de

râs” onoarea familiei. Tânărul ia ca avantaj concepţia celorlalţi despre sine şi

se bazează pe această filosofie înmpământenită că aparenţele sunt definitorii:

„străinii nu mă vor considera un duşman”. Dar prin puterea sa şi ajutorul lui

Dumnezeu poate depăşi obstacolele.

Textul promovează şi întoarcerea la origini şi preluarea valorilor

ce se găsesc în mod primordial acolo: „...caută armele şi veşmintele tatălui

tău.” Tânărul ezită, arătându-se sceptic de soluţia arhaică a femeii. Dar

tocmai întoarcerea la origini este elementul revelator care merită tot efortul.

Similar este şi în creştinism. Întoarcerea la credinţa bisericii primare, la

credinţa străbună, sau chiar la credinţa părinţilor poate semnifica regăsirea

adevăratei identităţi creştine.

Cu alte cuvinte, cultura românească ce e pregnantă în poveste,

este împletită prin însăşi natura ei cu tânjirea după divinitate şi cu năzuinţele

oamenilor în Dumnezeu.

Aşadar, morala creştină se poate despleti din text din dialogul

personajelor. Modul în care bătrânica îl sfătuieşte pe tânăr şi îl povăţuieşte pe

un drum corect şi încredinţarea sa în mâna lui Dumnezeu, care va călăuzi paşii

săi, ne arată necesitatea instruirii copiilor, a celor fără experienţă. Este vorba

de iniţierea unui neiniţiat în multe din tainele acestei lumi, iniţiere care în

mare parte se bazează pe transmiterea acestuia că Dumnezeu este Cel care îi

va croi calea, în funcţie de inima curată sau cugetul drept pe care îl va avea

tânărul. O asemenea motivaţie pentru o trăire morală pentru cel tânăr este un

model ce trebuie preluat de societate în întregime. Vorbele acestei femei: „...

inima curată, cugetul drept şi apoi Dumnezeu îţi va călăuzi paşii ...” trimite la

însăşi cuvintele Mântuitorului din Predica de pe munte: „Fericiţi (ferice de...)

cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu”. Ori, o viaţă în care

Dumnezeu îţi călăuzeşte paşii este într-adevăr un mod practic şi real de a-L

cunoaşte şi a-L vedea pe El cum lucrează în viaţă.

Un alt aspect prezent în prima parte a fragmentului este referitor

la îndoiala împăratului în ce-l priveste pe feciorul cel mic. El se bazează pe o

observaţie clară şi o logică demonstrată foarte des în viaţă: „Dacă nici cei mai

mari, mai voinici, mai umblaţi prin lume nu au reuşit, nu vei reuşi nici tu!”

Parcurgerea drumului părea imposibilă. Totuşi, tânărul dovedeşte curaj, şi o

înţelepciune parcă mai înaltă chiar decât a împăratului. În cele din urmă,

tânărul găseşte şi avantaje în poziţia pe care o are, dar lasă totul în mâna

providenţei divine: „dacă nu te pripeşti, dacă te încrezi în ajutorul lui

Dumnezeu”. Şi într-adevăr, credinţa este cea care face mai mult decât puterea

omenească şi cel din urmă poate ajunge cel dintâi.

Mântuitorul Hristos acordă celor slabi şi părăsiţi mult har, care

să compenseze carenţele personale: „Ferice de cei ...săraci în duh ..., ferice de

cei ce plâng ..., ferice de cei flămânzi ..., şi în „împărăţia” cerească aceştia

sunt creditaţi cu izbândă din partea Creatorului şi Mântuitorului, atâta vreme

cât se încred în El.

Drumul lui Harap-Alb, este o imagine a drumului vieţii ce trebuie

parcurs de fiecare muritor. Nu contează atât de mult lungimea lui, greutăţile ce

apar în cale, ci modul în care călătoreşte omul: cu credinţă, sau fără credinţă?

Acesta este aspectul esenţial.

Şi pentru un astfel de credincios, se ivesc în cale oportunităţi şi

oameni care îl îndrumă întocmai cum trebuie să meargă, pentru a ajunge la

destinaţie, pentru a izbândi.

Povestea lui Harap-Alb este povestea fiecărui om care înfruntă

viaţa, care îşi înfruntă uriaşii pentru a străbate valea plângerii.