1

COMUNICARE ŞI RELAŢII PUBLICE – CURS OPŢIONAL ANUL II

COMUNICAREA – CONŢINUT, OBIECTIVE, STRUCTURĂ, FUNCŢII

Toate definiţiile date comunicării, indiferent de şcolile de gândire cărora le aparţin sau de orientările în care se înscriu, au în vedere următoarele elemente:

Comunicarea este procesul de transmitere de informaţii, idei, opinii, păreri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul;

Niciun fel de activitate nu poate fi concepută în afara procesului de comunicare; Comunicarea este un proces ireversibil; Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional

Forme ale comunicării În funcţie de criteriul luat în considerare, distingem mai multe forme ale

comunicării: I. Un prim criteriu avut în vedere în clasificarea formelor comunicării îl constituie modalitatea sau tehnica de transmitere a mesajului. Identificăm astfel:

a) Comunicare directă – în situaţia în care mesajul este transmis utilizându-se mijloace primare: cuvânt, gest, mimică;

b) Comunicare indirectă – în situaţia în care se folosesc tehnici secundare: scriere, tipăritură, semnale transmise prin cablu, sisteme grafice etc. În cadrul comunicării indirecte, se disting:

Comunicare imprimată (presă, revistă, carte, afiş etc.) Comunicare înregistrată (film, disc, bandă magnetică etc.) Comunicare prin fir (telefon, telegraf, cablu, fibre optice etc.) Comunicare pe calea undelor (radio, TV etc.)

II. În funcţie de modul în care individul participă la procesul de comunicare identificăm următoarele forme ale comunicării:

a) Comunicare intrapersonală sau comunicarea cu sinele; realizată de fiecare individ în forul său interior

b) Comunicare interpersonală sau comunicare în grup; realizată între indivizi în cadrul grupului sau organizaţiei din care fac parte;

c) Comunicarea de masă – este comunicarea realizată pentru publicul larg, de către instituţii specializate şi cu mijloace specifice.

III. Un alt criteriu de clasificare îl reprezintă modul de realizare a procesului de comunicare în funcţie de relaţia existentă între indivizi în cadrul unei organizaţii:

a) Comunicare ascendentă – realizată de la nivelele inferioare ale unei organizaţii către cele superioare;

b) Comunicare descendentă – atunci când fluxurile informaţionale se realizează de la nivelele superioare spre cele inferioare;

2

c) Comunicarea orizontală – realizată între indivizi aflaţi pe poziţii ierarhice similare sau între compartimentele unei organizaţii în cadrul relaţiilor de colaborare ce se stabilesc între acestea.

Particularităţi ale comunicării Putem distinge câteva particularităţi ale comunicării:

Comunicarea are rolul de a-i pune pe oameni în legătură unii cu alţii în mediul în care evoluează;

În procesul de comunicare, prin conţinutul mesajului, se urmăreşte realizarea anumitor scopuri şi transmiterea anumitor semnificaţii;

Orice proces de comunicare are o triplă dimensiune: • Comunicarea exteriorizată – acţiunile verbale şi neverbale observabile de

către interlocutori; • Metacomunicarea – ceea ce se înţelege dincolo de cuvinte; • Intracomunicarea – comunicarea realizată de fiecare individ în forul său

interior, la nivelul sinelui Orice proces de comunicare se desfăşoară într-un context, adică are loc într-un anume

spaţiu psihologic, social, cultural, fizic sau temporal, cu care se află într-o relaţie de strânsă interdependenţă;

Procesul de comunicare are un caracter dinamic datorită faptului că orice comunicare, odată iniţiată, are o anumită evoluţie, se schimbă şi schimbă persoanele implicate în proces;

Procesul de comunicare are un caracter ireversibil, în sensul că, odată transmis un mesaj, el nu mai poate fi oprit în drumul lui către destinatar;

În situaţii de criză, procesul de comunicare are un ritm mai rapid şi o sferă mai mare de cuprindere;

Semnificaţia dată unui mesaj poate fi diferită atât între partenerii actului de comunicare, cât şi între receptorii aceluiaşi mesaj;

Orice mesaj are un conţinut manifest şi unul latent, adeseori acesta din urmă fiind mai semnificativ.

Obiectivele comunicării Comunicarea urmăreşte patru scopuri principale:

1. Să fim receptaţi (auziţi sau citiţi) 2. Să fim înţeleşi 3. Să fim acceptaţi 4. Să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau de atitudine).

Bariere în comunicare În comunicare, există o multitudine de factori care pot cauza probleme şi de care

trebuie să fim conştienţi pentru a le depăşi.

3

Modul în care privim lumea este influenţat de experienţele personale, astfel că persoane de diferite vârste, naţionalităţi, culturi, educaţii, ocupaţii, sex, temperamente etc. vor avea alte percepţii şi vor recepta situaţiile în mod diferit. Diferenţele de percepţie sunt deseori numai rădăcina altor bariere de comunicare. Alte bariere importante sunt: concluziile grăbite, stereotipiile, lipsa de cunoaştere, lipsa de interes, dificultăţile de exprimare, emoţiile, personalitatea.

Căile prin care se poate realiza o comunicare cât mai eficientă Prima regulă este anticiparea. Dacă analizăm unele probleme mai dificile înainte de

a comunica, putem să le evităm. Cele 6 întrebări pe care trebuie să le avem în vedere înainte de a comunica sunt: De ce? Cine? Unde? Când? Ce? Cum?

De ce? De ce comunic? Care este scopul meu real de a comunica? Ce sper eu să realizez: schimbare de atitudine, schimbare de opinie, să informez, să influenţez, să conving, să fac conversaţie? Cine? (interlocutorul) Cine este cu precizie receptorul mesajului meu? Ce fel de persoană este? Ce personalitate are? Educaţie? Vârstă? Statut social? Cum va reacţiona la conţinutul mesajului meu? Ce ştie el despre conţinutul mesajului meu? Mult? Puţin? Nimic? Mai mult sau mai puţin decât mine? Unde şi când? (locul şi contextul) Unde va fi interlocutorul (receptorul) când va primi mesajul meu? Care elemente ale mesajului meu nu sunt cunoscute, astfel încât va fi nevoie să-i reamintesc faptele? În ce moment soseşte mesajul meu? Pot răspunde la o problemă ridicată de interlocutor? Care este relaţia mea cu ascultătorul? Este subiectul mesajului meu un motiv de controversă între noi? Atmosfera este încărcată sau cordială? Ce? (subiectul) Ce vreau exact să spun? Ce doreşte el să ştie? Ce informaţii pot omite? Ce informaţii pot da pentru a fi: clar, concis, amabil, constructiv, corect, complet ? Cum? (tonul şi stilul) Cum voi comunica mesajul? În cuvinte? În imagini? Ce cuvinte? Ce imagini? Ce mod de comunicare va fi mai apreciat? Scris sau vorbit? O scrisoare, o discuţie personală, un interviu? Cum voi organiza informaţiile pe care vreau să le transmit? Voi folosi o prezentare deductivă (încep cu punctul meu de vedere şi continui cu explicaţii, exemple, ilustrări) sau voi utiliza o prezentare inductivă, în care esenţa mesajului va fi plasată la sfârşit? Cum voi realiza efectul dorit? Ce ton trebuie să folosesc pentru a-mi realiza obiectivul? Ce cuvinte trebuie să folosesc sau să evit pentru a crea o atmosferă potrivită? Întotdeauna trebuie să avem în vedere aceste probleme înainte de a comunica un lucru dificil sau de mare importanţă. Este necesar să ţinem cont de ele chiar şi atunci când comunicăm spontan. Aceste elemente ne vor împiedica să vorbim fără să gândim.

COMUNICAREA VERBALĂ

Trăsături şi forme În procesul de comunicare, pot fi identificaţi o serie de stimuli care impun acestui

act specific uman un caracter individual, care fac comunicarea să fie individualizată, specifică fiecărui vorbitor. Aceştia sunt de natură internă sau de natură externă.

4

Stimulii de natură internă: experienţele personale, mentale, fizice, psihologice şi semantice, "istoria" fiecăruia; atitudinile personale, datorate educaţiei şi instrucţiei fiecăruia, nivelului şi poziţiei sociale, profesiei; percepţia şi concepţia noastră despre lume, despre noi înşine, despre interlocutori; propriile deprinderi de comunicator şi nivelul de comunicare al interlocutorului.

Stimulii de natură externă: tendinţa de abstractizare – operaţie a gândirii prin care se urmăreşte desprinderea şi reţinerea doar a unei însuşiri şi a unor relaţii proprii unui fapt; tendinţa deductivă – tendinţa de a aşeza faptele sau enunţurile într-un raţionament care impune concluzii ce rezultă din propuneri şi elemente evidente; tendinţa evaluării – tendinţa de a face aprecieri prin raportarea la propriul sistem de valori, la alte sisteme, la alte persoane .

Calităţile unui bun vorbitor: Situaţia "vorbirii", a trecerii limbii în act presupune o serie de abilităţi necesare

interlocutorilor pentru a reuşi o comunicare eficientă. Condiţiile care ţin de personalitatea vorbitorului, a comunicatorului: claritate – organizarea conţinutului de comunicat astfel încât acesta să poată fi uşor de urmărit; folosirea unui vocabular adecvat temei şi auditorului; o pronunţare corectă şi completă a cuvintelor; acurateţe – presupune folosirea unui vocabular bogat pentru a putea exprima sensurile dorite; cere exploatarea completă a subiectului de comunicat; empatie – vorbitorul trebuie să fie deschis tuturor interlocutorilor, încercând să înţeleagă situaţia acestora, poziţiile din care adoptă anumite puncte de vedere, să încerce să le înţeleagă atitudinile, manifestând în acelaşi timp amabilitate şi prietenie; sinceritate – situaţia de evitare a rigidităţii sau a stângăciei, recurgerea şi menţinerea într-o situaţie naturală; atitudinea – evitarea mişcărilor bruşte în timpul vorbirii, a poziţiilor încordate sau a unora prea relaxate, a modificărilor bruşte de poziţie, a scăpărilor de sub control a vocii; contactul vizual – este absolut necesar în timpul dialogului, toţi participanţii la dialog trebuie să se poată vedea şi să se privescă, contactul direct, vizual fiind o probă a credibilităţii şi a dispoziţiei la dialog; înfăţişarea – reflectă modul în care te priveşti pe tine însuţi: ţinuta, vestimentaţia trebuie să fie adecvate la locul şi la felul discuţiei, la statutul social al interlocutorilor; postura – poziţia corpului, a mâinilor, a picioarelor, a capului, a spatelui, toate acestea trebuie controlate cu abilitate de către vorbitor; vocea – urmăriţi dacă sunteţi auziţi şi înţeleşi de cei care vă ascultă, reglaţi-vă volumul vocii în funcţie de sală, de distanţa până la interlocutori, de zgomotul de fond; viteza de vorbire – trebuie să fie adecvată interlocutorilor şi situaţiei; nici prea mare, pentru a indica urgenţa, nici prea înceată, pentru a nu pierde interesul ascultătorilor; pauzele de vorbire – sunt recomandate atunci când vorbitorul doreşte să pregătească auditoriul pentru o idee importantă.

Calităţile unui bun ascultător: disponibilitatea pentru ascultare – încercarea de a pătrunde ceea ce se comunică, de a urmări ceea ce se transmite; manifestarea interesului – a asculta astfel încât să fie evident că cel care vorbeşte este urmărit; celui care vorbeşte trebuie să i se dea semnale în acest sens; ascultarea în totalitate – nu vă grăbiţi să interveniţi într-o comunicare; lăsaţi interlocutorul să-şi expună toate ideile, să epuizeze ceea ce vrea să spună; urmărirea ideilor principale – nu vă pierdeţi în amănunte; dacă cereţi reveniri asupra unui subiect, încercaţi să vă referiţi la ideile principale din ceea ce a fost spus şi nu insistaţi pe lucruri fără importanţă; ascultarea critică – ascultaţi cu atenţie şi identificaţi cu exactitate cui îi aparţin ideile care se

5

comunică: interlocutorului sau altcuiva; concentrarea atenţiei – concentraţi-vă pe ceea ce se spune, nu pe ceea ce nu se spune, pe efectele secundare ale comunicării sau pe cele colaterale, accidentale care pot să apară în timpul comunicării; susţinerea vorbitorului – o atitudine pozitivă şi încurajatoare din partea auditoriului pentru a permite emitentului să izbutească în transmiterea mesajului său.

Formele comunicării orale

Monologul – formă a comunicării în care emitentul nu implică receptorul; în această formă a comunicării, există totuşi feed-back, dar nu există un public anume; în acelaşi timp, nici nu se poate vorbi despre existenţa unui monolog absolut.

Conferinţa – conferinţă clasică – presupune o adresare directă, publică în care cel care susţine conferinţa – conferenţiarul – evită să enunţe propriile judecăţi de valoare, rezumându-se să le prezinte cu fidelitate pe cele ale autorilor despre care conferenţiază; conferinţa cu preopinenţi – în cadrul acestei forme de conferenţiere, există mai mulţi conferenţiari, care prezintă idei opuse pe aceeaşi temă; conferinţa cu preopinenţi poate fi regizată sau spontană.

Expunerea – este forma de discurs care angajează în mod explicit personalitatea, opiniile, sistemul de valori ale celui care vorbeşte, care îşi transmite opiniile cu privire la un subiect.

Prelegerea – este situaţia comunicativă în care publicul care asistă la o prelegere a avut posibilitatea să sistematizeze informaţii, fapte, evenimente anterioare angajării acestui tip de comunicare; presupune un nivel de abordare mai ridicat, fără o introducere de acomodare cu subiectul pus în discuţie.

Relatarea – o formă de comunicare în care se face o decodificare, o dezvăluire, o prezentare, apelând la un tip sau la altul de limbaj, a unei realităţi obiective, a unor stări de fapt, a unor acţiuni fără implicare personală.

Discursul – forma cea mai evoluată şi cea mai pretenţioasă a monologului, care presupune emiterea, argumentarea şi susţinerea unor puncte de vedere şi a unor idei inedite, care exprimă un moment sau o situaţie crucială în evoluţia domeniului respectiv.

Toastul – o rostire angajată cu prilejul unor evenimente deosebite; nu trebuie să depăşească 3, 4 minute; trebuie să fie o comunicare care face apel la emoţionalitatea celor prezenţi, dar cu măsură.

Alocuţiunea – reprezintă o intervenţie din partea unui vorbitor într-un context comunicaţional având drept scop ilustrarea unui punct de vedere; nu trebuie să depăşească 10 minute.

Povestirea – este forma cea mai amplă a comunicării, în care se folosesc cele mai variate modalităţi, care face apel la imaginaţie şi la sentimente, la emoţii, la cunoştinţe anterioare; în mod deosebit îi este specifică angajarea dimensiunii temporale sub forma trecutului; subiectivitatea povestitorului este prezentă din plin, lăsându-şi amprenta pe forma şi pe stilul mesajelor transmise.

Pledoaria – este asemănătoare ca formă şi ca funcţie discursivă cu alocuţiunea, diferenţiindu-se de aceasta prin aceea că prezintă şi susţine un punct de vedere propriu.

Dialogul – comunicare în cadrul căreia mesajele se schimbă între participanţi, fiecare fiind pe rând emiţător şi receptor; rolurile de emiţător şi de receptor se schimbă

6

reciproc; participanţii la dialog fac un schimb de informaţii; toţi participanţii la dialog se consideră egali, îşi acordă acelaşi statut.

Dezbaterea – o formă a comunicării în care nu sunt implicate structuri evaluative; este destinată clarificării şi aprofundării unor idei; nu are un centru de autoritate vizibil, dar are un moderator.

Seminarul – formă de comunicare dialogală care implică serioase structuri evaluative; are un centru autorizat de comunicare, care este şi centrul de conducere al discuţiilor din cadrul seminarului.

Interviul – forma rigidă a dialogului, în care rolurile de emitent şi de receptor nu se schimbă; este folosit ca metodă de obţinere de informaţii în presă; de aceea cunoaşte o întreagă teorie (a se vedea Sofia Bratu – Introducere în relaţiile publice, p. 31 – 34).

Colocviul – este forma de comunicare în care participanţii dezbat în comun o anumită idee, în baza unei discuţii, pe un anumit subiect, prin participarea fiecăruia la discuţii îmbogăţindu-se sfera subiectului abordat.

Confesiunea. Subiectul acestei comunicări este întotdeauna emiţătorul însuşi. Apărută iniţial ca exerciţiu religios şi moral, de “mărturisire a păcatelor”, confesiunea, practicată în biserică, în faţa preotului şi a lui Dumnezeu, are rolul de a obliga individul la o autoevaluare, la un sondaj de conştiinţă şi la formularea erorilor, identificându-le sursa. Prin confesiune, conştiinţa şi subconştientul se eliberează de vinovăţii, obsesii, incertitudini

Conversaţia. O formă de comunicare interpersonală, între doi sau mai mulţi parteneri. Colportajul este difuzarea informaţiei, ştirilor, relatărilor şi a creaţiilor literare, iniţial oral, apoi pe suport scris. Transmis de la un individ la altul sau de la un individ unui grup de ascultători, un mesaj care face obiect de colportaj se modifică, prin adaosuri, eludări sau deformări Discursul. Ca şi lectura colectivă, discursul este o formă de comunicare de grup şi publică, adresată de un individ unui auditoriu mai mult sau mai puţin numeros. Spre deosebire de lectura cu voce tare, discursul este creaţia vorbitorului şi îi exprimă opiniile şi convingerile.

a) Discursul politic este o cuvântare publică, având ca scop prezentarea şi argumentarea unor principii, idei, probleme de interes public, din perspectivă politică, urmărindu-se luarea unor decizii, adoptarea unor legi, a unei direcţii de acţiune publică. Discursul politic înfloreşte sau se estompează în legătură cu climatul social. El este produsul democraţiei, astfel încât se dezvoltă în cadrul instituţiilor specifice (parlamente) şi în context electoral. b) Discursul judiciar. Oratoria “de bară” a fost, alături de oratoria de tribună, una dintre cele mai vechi forme de comunicare orală. Elocinţa judiciară a fost, la origine, legată de cea politică, fenomen ilustrat de discursurile judiciare ale lui Cicero. Discursul judiciar, al acuzării şi al apărării, urmăreşte afirmarea sau infirmarea unei culpabilităţi, servindu-se fiecare de probe, de argumente logice, de elemente psihologice. Discursul judiciar se referă, pe de altă parte, şi la amănunte interpretabile, exploatându-le pro sau contra. c) Discursul didactic. Spre deosebire de discursurile politic şi judiciar, discursul didactic nu urmează schema clasică. El se realizează prin prelegeri, prin suite de expuneri, care au rolul de a prezenta, explica, învăţa.

7

Discursul didactic de factură academică poate fi sobru, solemn, sau, după temperamentul vorbitorului/epocii, poate fi însufleţit, poate deveni un adevărat spectacol, poate recurge la imagini, figuri de stil, gesticulaţie etc. d) Discursul religios şi moral. Echivalent al prelegerii, în spaţiul religios este discursul rostit de un cleric, de obicei la sfârşitul liturghiei – predica. Într-o asemenea cuvântare se explică şi se comentează un text sacru şi, în legătură cu el, predicatorul urmăreşte formarea/îndrumarea morală şi spirituală a credincioşilor. e) Discursul ocazional. Dacă discursurile politic, judiciar, didactic şi religios sunt legate de structuri instituţionale (parlament, tribunal, şcoală, biserică), diverse situaţii din viaţa socială au determinat apariţia mai multor categorii de discursuri ocazionale, legate de anumite evenimente. • Discursul funebru. Solemnitatea înmormântărilor, mai ales în cazul unor persoane

importante, impunea rostirea unui ultim elogiu închinat celui dispărut. Un asemenea tip de discurs nu trebuie să urmeze neapărat schema clasică. El evocă, idealizând, persoanlitatea căreia i se consacră.

• Discursul academic. În viaţa academicienilor se rostesc numeroase discursuri: cu ocazia primirii unui nou membru, cu ocazia unor aniversări, cu ocazia morţii sau comemorării unei personalităţi, la deschiderea unor reuniuni importante.

• Discursul inaugural/aniversar este o cuvântare rostită în împrejurări precum inaugurarea unei instituţii/întreprinderi sau cu ocazia unei aniversări. În asemenea situaţii, discursurile sunt scurte şi se rezumă la prezentarea realizării sau a evenimentului, la menţionarea celor implicaţi şi la mulţumiri adresate celor cărora le revin meritele.

Colocviul, simpozionul, masa rotundă, sesiunea de comunicări sunt forme de comunicare de grup, în cadrul cărora fiecare emiţător individual îşi expune cunoştinţele, ideile, opiniile. În aceste situaţii, suita de comunicări cu emiţător individual şi receptor colectiv este urmată de discuţii cu participare colectivă. Desfăşurarea acestor manifestări comunicaţionale comportă reguli unanim acceptate, iar, în cele mai multe cazuri, documentele reuniunii se publică în volum, fiind fixate în formă scrisă.

COMUNICAREA SCRISĂ

Corespondenţa Oficială sau particulară, corespondenţa a fost prima formă de comunicare scrisă,

iar conservarea ei permite retroactiv reconstituirea mentalităţilor, raporturilor umane, a specificului fiecărei epoci. Scrisorile reprezintă, aşadar, documente foarte importante (după actele oficiale) pentru cercetarea istoriei generale şi pe domenii.

Spre deosebire de corespondenţa particulară, corespondenţa oficială, din domeniile politic, diplomatic, economic s-a standardizat, adoptând un inventar limitat de formule uzuale specifice pentru fiecare categorie. Acest gen de corespondenţă transmite, pe cât posibil obiectiv, informaţii şi puncte de vedere în formulări consacrate prin tradiţie şi cu semnificaţii fără echivoc.

La limita dintre corespondenţa particulară şi comunicarea publică, se situează un gen hibrid: scrisoarea deschisă. Adresată unei persoane publice, prin intermediul unei

8

publicaţii, scrisoarea deschisă poate avea un autor individual sau un autor colectiv. Acest gen de comunicare vizează în acelaşi timp un receptor individual şi unul colectiv – publicul. Conţinutul scrisorii deschise poate fi pozitiv (de aprobare a unui gest, a unei afirmaţii, a unei atitudini), negativ, de contestare sau interogativ, scrisoarea putând fi concepută ca elogiu, ca rechizitoriu sau ca interogaţie.

Confesiunile. Memoriile. Jurnalele. Deşi constituie genuri la frontiera literaturii, scrierile cu caracter de confesiune sau memorialistice sunt forme de comunicare paraliterare, cu valoare documentară, deci informaţională, utile în pofida caracterului declarat subiectiv.

Având un nivel de intimitate diferenţiat, aparent destinate numai subiectului care se autoanalizează ori se autoevaluează, confesiunile, memoriile şi jurnalele vizează mai mult sau mai puţin explicit să transmită contemporanilor şi posterităţii o experienţă personală. O mare parte dintre aceste documente ajung să fie publicate în timpul vieţii autorului, ceea ce infirmă clar intenţia de confidenţialitate.

Literatura şi lucrările ştiinţifice. Odată cu apariţia scrierii, o mare parte din gândirea şi din creaţia artistică verbală a lumii a fost fixată în această formă. În cazul acestui mod de comunicare, emiţătorul pooate fi individual sau colectiv, după cum scrierile au un singur autor sau mai mulţi. Dacă literatura este un produs al creaţiei individuale, textele ştiinţifice sunt, de cele mai multe ori, rezultatul muncii în echipă şi al cercetării colective, stabilindu-se şi relaţii emiţător colectiv – receptor colectiv.

Apelul este, conform DEX, o “chemare scrisă sau orală adresată unei colectivităţi”, de la care se aşteaptă o reacţie, un răspuns, o acţiune, o participare.

Comunicatul este, după acelaşi dicţionar, o “înştiinţare oficială difuzată prin presă, radio etc. asupra unor evenimente importante, de actualitate”. Asemenea mesaje emise de autorităţi sau de diferite organisme vizează informarea, fără a presupune neapărat o acţiune de răspuns (comunicate de război, comunicate privind schimbări de regim, comunicate care explică un eveniment sau justifică o măsură).

Declaraţia este un act oficial cu privire la decizii luate de o entitate colectivă, cu implicaţii asupra unei comunităţi. Celebra “Declaraţie a drepturilor omului şi cetăţeanului”, program al Revoluţiei franceze, este un exemplu de asemenea document cu valoare de manifest.

Manifestul este o formă de comunicare publică a unui program ideologic sau estetic, a unor principii sau intenţii. Numeroase mişcări civice, politice, intelectuale sau artistice îşi expun principiile prin texte-manifest care urmăresc un efect de impact asupra conştiinţelor, contând să obţină adeziune sau, în unele cazuri, cum a fost acela al diferitelor grupări de avangardă, să şocheze, să scandalizeze, să determine o schimbare de atitudine. Mai ofensiv decât declaraţia, manifestul ţinteşte răspunsul prin acţiune.

Proclamaţia este un text oficial prin care se aduce la cunoştinţa publicului un fapt de interes general şi de importanţă majoră.

Comunicarea de grad secund

Comunicarea scrisă presupune producerea unui text de către un emiţător. Acest text, la rândul său, poate deveni sursa unei alte comunicări.

9

Traducerea reprezintă o asemenea comunicare de gradul al doilea, prin care o comunicare de gradul întâi este decodată şi recodată în altă limbă, urmărind să reconstituie mesajul iniţial cât mai aproape de sensul acestuia. Traducerea este o comunicare intelectuală care implică acurateţe, valoare stilistică, fidelitate.

Rezumatul şi recenzia sunt, de asemenea, comunicări având ca obiect alte comunicări. În acest caz, mesajul este redus la esenţial, printr-un proces de selecţie şi organizare ce are ca scop conservarea conţinutului într-o formă prescurtată (în cazul recenziei implicând şi o evaluare).

Comentariul este o comunicare al cărei rol este nuanţarea, explicarea, interpretarea, amplificarea (dezvoltarea) unei comunicări preexistente. Critica literară, de exemplu, este considerată o literatură care are ca subiect literatura. Comentariul reprezintă o extensie a comunicării iniţiale – purtătoare de sensuri noi – şi o adâncire a ei. De exemplu, textul unei ştiri difuzate de o agenţie de presă sau de un ziar (comunicare de grad I) poate face subiectul unui comentariu (editorial, tabletă), care devine o comunicare de grad secund.

COMUNICAREA NONVERBALĂ

Metacomunicarea şi paralimbajul

În contextul tipurilor de comunicare, comunicarea nonverbală (body language)

prezintă interes, chiar dacă rolul ei este adesea minimalizat; într-o comunicare orală, 55% din informaţie este percepută şi reţinută prin intermediul limbajului neverbal. Aspectele nonverbale ale comunicării au început să fie studiate mai intens abia în anii ’60. Comunicarea verbală este utilizată cu precădere pentru transmiterea informaţiilor, în timp ce canalul nonverbal este folosit pentru exprimarea atitudinii interpersonale, iar, în anumite cazuri, pentru a înlocui mesajele verbale.

Inflexiunile vocii, tonul rostirii, accentuarea silabelor, pauzele între cuvinte sau între propoziţii reprezintă “paralimbajul”. Frecvent, paralimbajul transmite sensul opus al cuvintelor. De multe ori apelăm la înţelesurile paralimbajului şi nu la semnificaţia limbajului folosit. Cu alte cuvinte, putem spune: “Nu este important ceea ce se spune, ci felul în care se spune”.

Limbajul corpului

Mesajele nonverbale dezvăluie o mulţime de lucruri despre vorbitor, despre atitudinea şi despre sentimentele sale, în legătură cu mesajul pe care îl transmite. Spaţiul Trebuie să ştim că spaţiul afectează felul în care comunicăm şi ca atare trebuie să ştim să-l folosim pentru a comunica. Există diferenţe culturale privind modul în care folosim spaţiul şi mai ales pentru a putea spune ceva în legătură cu poziţia socială. Europenii, de exemplu, sunt mai încântaţi să-şi pună birourile în mijlocul încăperii, astfel încât autoritatea lor să pară că înfloreşte dinspre centru spre exterior. Apropierea de centru este unul din modurile de a spune “acestă persoană este importantă”. Americanii,

10

pe de altă parte, tind să-şi distribuie spaţiul lor de lucru pe lângă pereţii încăperilor, lăsând centrul deschis trecerilor şi conversaţiilor ocazionale.

Spaţiul personal. Specialiştii arată că fiecare dintre noi, probabil din dorinţa de a câştiga un teritoriu personal, este înconjurat de “spaţiul personal” reprezentând distanţa de la care suntem pregătiţi să interacţionăm cu alţii. Putem modifica această distanţă, în funcţie de cât de bine cunoaştem pe cineva şi de activitatea sau tipul de comunicare în care suntem implicaţi.

Distanţa personală. Zona apropiată (50 – 80 cm.): această distanţă este rezervată pentru cei care ne sunt apropiaţi. Pentru ceilalţi, pătrunderea în această zonă este posibilă, dar dificilă. Zona îndepărtată (70 – 130 cm.): oferă un anumit grad de intimitate pentru discuţiile personale. Doi oameni care se întâlnesc pe stradă se pot opri pentru a vorbi de la această distanţă, dar la o petrecere vor încerca să se apropie mai mult.

Distanţa socială. Zona apropiată (1,2 – 2 m.): utilizată pentru afaceri sau conversaţii ocazionale – un om de afaceri care întâlneşte un client nou, un viitor angajat, un coleg necunoscut. Această distanţă poate fi folosită pentru a indica dominarea, superioritatea sau puterea, fără a mai fi nevoie de rostirea cuvintelor. Zona îndepărtată (2 – 3,5 m.): folosită pentru relaţii sociale şi de afaceri. Directorul executiv poate avea un birou suficient de mare, astfel încât să se asigure că acest tip de distanţă este menţinut; dacă acesta iese din spatele biroului şi reduce distanţa, semnalează că doreşte o relaţie mai personală. Zona îndepărtată (2 – 3,5 m) permite o mai mare libertate de comportare: putem lucra, fără să fim deranjaţi de ceilalţi sau să purtăm discuţii.

Distanţa publică. Zona apropiată (3,5 – 8 m.): indicată pentru întâlniri de informare, de exemplu un director care vorbeşte la o întrunire cu muncitorii, un profesor care ţine un curs etc. Zona îndepărtată (mai mult de 8 m.): de obicei este rezervată pentru politicieni sau alte persoane publice, deoarece trebuie asigurată protecţia, şi subliniază dominaţia personală. De multe ori este necesar un podium pentru a oferi o bună vizibilitate şi audiţie.

Expresia feţei. Faţa unei persoane poate furniza în mod continuu un comentariu al reacţiei la ceea ce spunem – surprindere, neîncredere, aprobare, dezaprobare, furie, plăcere etc. Comunicarea prin expresia feţei include mişcarea ochilor, mimica, zâmbetul. Faţa este cea mai expresivă parte a corpului şi expresia acesteia constituie un mijloc de exprimare inestimabil. În mod normal, ochii şi partea de jos a feţei sunt privite cel mai intens în timpul comunicării.

Mişcarea ochilor. Privirea. Se spune că ochii sunt “oglinda sufletului”. Modul în care privim şi suntem priviţi are legătură cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, încredere şi prietenie. În contrast cu alte semne ale corpului, mişcarea ochilor are un efect puternic comparativ cu alte semne fizice folosite. Unele mişcări ale ochilor sunt greu de controlat; ele transmit mesaje foarte puternice pe care le recepţionăm aproape fără a fi conştienţi. Modul de a privi este în relaţie cu interesul acordat. Dacă suntem interesaţi de cineva sau de ceea ce spune, îl vom privi cu atenţie. Dacă nu suntem interesaţi, atunci ne vom îndrepta privirea în altă parte. În general, o privire insistentă şi continuă deranjează. Realizarea contactului intermitent şi scurt al privirii indică lipsa de prietenie. Mişcarea ochilor în sus exprimă încercarea de a ne aminti ceva; în jos – tristeţe, modestie, timiditate sau ascunderea unor emoţii. Privirea într-o parte sau neprivirea cuiva poate denota dezinteres, răceală. Evitarea privirii înseamnă

11

ascunderea sentimentelor, lipsă de confort sau vinovăţie. Pupilele dilatate indică emoţii puternice. Pupilele se lărgesc, în general, la vederea a ceva plăcut, faţă de care avem o atitudine de sinceritate. Pupilele se micşorează ca manifestare a nesincerităţii, neplăcerii. Clipirea frecventă denotă anxietate.

Zâmbetul. Este un gest foarte complex, capabil să exprime o gamă largă de informaţii, de la plăcere, bucurie, satisfacţie, la promisiune, cinism, jenă. Interpretarea sensului zâmbetului variază de la cultură la cultură (sau chiar subcultură), fiind strâns corelată cu presupunerile specifice care se fac în legătură cu relaţiile interumane în cadrul acelei culturi.

Gesturile. Pentru a ne da seama cât de frecvente sunt gesturile pe care le folosim, putem să încercăm să vorbim cu mâinile la spate. Câteva elemente ale limbajului gesturilor ar fi: strângerea pumnilor - denotă ostilitate şi mânie sau, depinzând de context, determinare, solidaritate, stres; braţe deschise - sinceritate, acceptare; mână la gură – surpriză; acoperirea gurii cu mâna - ascunderea a ceva, nervozitate. Capul sprijinit în palmă semnifică plictiseală, dar palma (degetele) pe obraz, dimpotrivă, denotă interes extrem. Mâinile ţinute la spate pot să exprime superioritate sau încercare de autocontrol.

Postura corpului comunică în primul rând statutul social pe care indivizii îl au, cred că îl au sau vor să îl aibă. Acest aspect constituie un mod în care oamenii se raportează unii faţă de alţii atunci când sunt împreună. Urmărirea posturii corpului ne dă informaţii şi despre atitudine, despre emoţii, despre gradul de curtoazie, despre căldura sufletească.

O persoană dominantă tinde să ţină capul înclinat în sus, iar cea supusă, în jos. În general, aplecarea corpului în faţă semnifică interesul faţă de interlocutor, dar uneori şi nelinişte şi preocupare. Poziţia relaxată (înclinat pe scaun spre spate) poate indica detaşare, plictiseală sau autoîncredere excesivă şi apărare la cei care consideră că au statut superior interlocutorului.

Posturile pe care le au oamenii, corelate cu relaţia dintre ei atunci când sunt împreună, se pot clasifica în trei categorii:

1. De includere/neincludere, postură prin care se defineşte spaţiul disponibil activităţii de comunicare şi se limitează accesul în cadrul grupului. De exemplu, membrii grupului pot forma un cerc, pot să se întoarcă/aplece spre centru, să-şi întindă un braţ sau un picior peste intervalul rămas liber, indicând prin toate acestea că accesul la grup este limitat.

2. De orientare corporală - se referă la faptul că doi oameni pot alege să se aşeze faţă-n faţă (vizavi) sau alături (paralel). Prima situaţie comunică predispoziţia pentru conversaţie, iar a doua - neutralitate.

3. De congruenţă/necongruenţă, postură care comunică intensitatea cu care o persoană este implicată în ceea ce spune sau face interlocutorul. Participarea intensă conduce la postura congruentă (similară cu a interlocutorului); schimbarea posturii interlocutorului declanşează în acest caz schimbarea posturii celui puternic implicat în comunicare. În cazul în care există între comunicatori divergenţe de statut, de puncte de vedere sau de opinii, apar posturile necongruente: persoana nu priveşte spre interlocutor, nu interacţionează sub nicio formă.

12

Comunicarea tactilă. Acest tip de limbaj non-verbal se manifestă prin frecvenţa atingerii, prin modul de a da mâna, modul de îmbrăţişare, de luare de braţ, bătutul pe umăr etc. Unii oameni evită orice atingere. Forţa şi tipul de atingere depind în mare măsură de vârstă, de statut, de relaţie şi de cultură.

Prezenţa personală Prezenţa personală comunică, de exemplu, prin intermediul formei corpului, a

îmbrăcămintei, a mirosului (parfum, miros specific), a bijuteriilor şi a altor accesorii vestimentare. Avem în cultura noastră anumite atitudini privind legătura dintre forma corpului, aspectul exterior şi personalitate.

Îmbrăcămintea, în măsura în care este rezultatul unei alegeri personale, oglindeşte personalitatea individului, este un fel de extensie a eului şi, în acest context, comunică informaţii despre acesta. Ea poate afecta chiar comportamentul nostru general sau al celor din jur. Îmbrăcămintea se poate folosi pentru a crea un rol.

Îmbrăcămintea non-conformistă comunică faptul că purtătorul este un original, un răzvrătit social, un posibil creator de probleme sau un artist. Îmbrăcămintea neglijentă este asociată în general cu valoarea intrinsecă a individului.

STILURILE FUNCŢIONALE

Comunicarea eficientă depinde în mare măsură de felul în care comunicăm, adică de stilul comunicării. Potrivit unei celebre formulări, "stilul este omul însuşi", adică fiecărui individ îi este caracteristic un anumit mod de exprimare, un anumit stil, care poartă pecetea propriei personalităţi, a culturii, a temperamentului şi a mediului social în care acesta trăieşte. Stilul nu este o proprietate exclusivă a textelor literare, el este specific oricărui act de comunicare.

Calităţile generale ale stilului: ♦ claritatea – expunerea sistematizată, concisă şi uşor de înţeles; absenţa

clarităţii afectează calitatea comunicării, conducând la obscuritate, la nonsens şi la echivoc;

♦ corectitudinea – o calitate care pretinde respectarea regulilor gramaticale în ceea ce priveşte sintaxa, topica etc.;

♦ proprietatea – se referă la modalitatea folosirii cuvintelor celor mai potrivite pentru a exprima mai exact intenţiile emiţătorului;

♦ puritatea – are în vedere folosirea numai a cuvintelor admise de vocabularul limbii literare;

♦ precizia – are drept scop utilizarea numai a acelor cuvinte şi expresii necesare pentru înţelegerea comunicării.

Calităţile particulare ale stilului:

♦ naturaleţea – constă în exprimarea firească, fără afectare, fără o căutare forţată a unor cuvinte sau expresii, de dragul de a epata, de a uimi auditoriul;

13

♦ concizia – urmăreşte exprimarea concentrată pe subiectul de comunicat, fără divagaţii suplimentare şi neavenite;

♦ demnitatea – impune utilizarea în exprimarea orală numai a cuvintelor sau a expresiilor care nu aduc atingere moralei sau bunei cuviinţe; mai nou este invocată în acest sens şi atitudinea politically corectnnes, evitarea referirilor cu caracter rasial, şovin, antisemit, misogin sau androgin.

♦ armonia – obţinerea efectului de încântare a auditoriului prin recurgerea la cuvinte şi la expresii capabile să provoace auditoriului reprezentări conforme cu intenţia vorbitorului; opusul armoniei este cacofonia;

♦ fineţea – folosirea unor cuvinte sau expresii prin care se exprimă într-un mod indirect gânduri, sentimente, idei.

Stilul neutru – se caracterizează prin absenţa deliberată a oricărei forme de exprimare a stării sufleteşti, pentru că între emiţător şi receptor nu se stabilesc alte relaţii decât cele oficiale, de serviciu; Stilul familiar – se caracterizează printr-o mare libertate în alegerea mijloacelor de expresie, ca urmare a unor intense trăiri afective; presupune o exprimare mai puţin pretenţioasă, mai apropiată, folosită în relaţiile cu membrii familiei, prietenii, colegii; Stilul solemn – sau protocolar are ca trăsătură de bază căutarea minuţioasă a acelor formule, cuvinte sau moduri de adresare, menite a conferi enunţării o notă evidentă de ceremonie, solicitată de împrejurări deosebite, în vederea exprimării unor gânduri şi sentimente grave, măreţe, profunde; Stilul beletristic – specificitatea acestui stil constă în marea bogăţie de sensuri la care apelează şi pe care le foloseşte; este stilul care încearcă să abordeze dicţionarul unei limbi în exhaustivitatea sa;

Stilul ştiinţific Terminologia stilului ştiinţific se întemeiază pe înţelegerea, respectiv pe folosirea exactă, proprie, a sensului de bază al cuvântului şi pe excluderea sensurilor derivate, figurate şi contextuale, puse în valoare de vorbirea comună şi de stilul artistic. Stilul ştiinţific nu admite polisemantismul termenilor şi, prin aceasta, nici sinonimia lor, ci eventual existenţa unor dublete terminologice care se elimină în timp unul pe celălalt. Stilul administrativ-juridic este folosit în actele oficiale, în documentele diplomatice, în dispoziţiile şi reglementările instituţiilor de stat sau private. De asemenea, el se concretizează în acte precum opisuri, procese-verbale, contracte, corespondenţa dintre instituţii, formularele tipărite de acestea, înscrisuri notariale etc.

Stilul publicistic abordează o mare varietate tematică şi pune accentul pe informaţie mai mult decât pe forma de prezentare, urmărind informarea auditoriului.

Stilul de comunicare managerială este stilul în care mesajul managerului caută să aibă un impact puternic asupra auditoriului, urmărind să activeze eficienţa şi eficacitatea acestuia, angajarea la rezolvarea de probleme, informarea, dirijarea spre anumite scopuri.

14

ACTIVITĂŢI DE RELAŢII PUBLICE Activităţile de relaţii publice se întâlnesc în toate domeniile, indiferent de tipul instituţiei / organizaţiei. Specialiştii în relaţii publice urmăresc prezentarea unei imagini pozitive a organizaţiei / instituţiei, câştigarea adeziunii publicului şi, de aceea, ei desfăşoară o multitudine de activităţi, de multe ori în colaborare cu specialişti din alte domenii. Cele mai multe activităţi folosesc tehnici de comunicare şi de negociere precum: activitatea de lobby, organizarea de interviuri, organizarea de conferinţe de presă, redactarea de discursuri, organizarea de evenimente speciale, emiterea comunicatelor de presă, prevenirea şi gestionarea situaţiilor conflictuale, negocierea în situaţii conflictuale. Prin folosirea interviului, se urmăreşte, pe de o parte, culegerea informaţiilor legate de instituţia / organizaţia pentru care se lucrează, iar, pe de altă parte, oferirea unor date concrete cu privire la activitatea, la produsele sau la serviciile pe care instituţia / organizaţia le oferă publicului. Reuşita unui interviu depinde în primul rând de reporter, de modul în care acesta îşi pregăteşte întrebările, dar şi de tema aleasă, precum şi de interlocutor. În alegerea interlocutorului, reporterul trebuie să aibă în vedere câteva criterii: autoritatea informaţiei deţinute de interlocutor, celebritatea sa, gradul de implicare în evenimentul respectiv, capacitatea de a crea atmosferă, simţul umorului. Organizarea de conferinţe de presă constituie un eveniment cheie în politica de comunicare a unei instituţii, oferind un loc şi un moment aparte pentru transmiterea unei informaţii de maximă importanţă. Discursul poate avea mai multe scopuri: să informeze sau să explice (prin oferirea de date exacte despre activităţile organizaţiei sau despre motivele acţiunilor acesteia), să convingă sau să apere (prin expunerea punctului de vedere al instituţiei / organizaţiei referitor la o anumită problemă), să celebreze sau să comemoreze (marcând anumite momente deosebite din viaţa instituţiei / organizaţiei sau a personalităţilor care o reprezintă). Specialiştii în relaţii publice au posibilitatea de a crea diferite evenimente speciale care să contureze o mai bună imagine instituţiei / organizaţiei. Prin organizarea unor astfel de evenimente, se urmăreşte atingerea mai multor obiective: comunicarea indirectă cu publicul, acoperirea lipsei sau insuficienţei informaţiei, maximizarea ecoului unei informaţii care nu ar fi avut aceeaşi audienţă dacă ar fi fost difuzată prin mijloacele clasice. Comunicatul de presă reprezintă un mijloc simplu şi eficient prin care o instituţie / organizaţie aduce la cunoştinţa presei o serie de informaţii legate de activitatea sa. Comunicatul de presă are anumite caracteristici: este un document transmis oficial de către o instituţie / organizaţie sau de către o persoană; transmite o informaţie legată de o idee, de un serviciu, de un produs, de un eveniment, de o situaţie, de o informaţie care poate interesa populaţia sau un grup bine determinat al acesteia; este redactat în mod special pentru presa de informare cu scopul publicării, difuzării lui; este întotdeauna un document scris. Activitatea oricărei instituţii / organizaţii moderne presupune acţiuni specifice de promovare a produselor, de influenţare a comportamentului de cumpărare şi de consum,

15

de sprijinire a procesului de vânzare. Toate aceste activităţi alcătuiesc politica promoţională (sau de promovare) a organizaţiilor / instituţiilor. Se utilizează mijloace precum: editarea de broşuri şi de jurnale, organizarea de colocvii, de seminare şi de congrese, acordarea de interviuri, înfiinţarea de fundaţii, iniţierea şi susţinerea unor acte caritabile, participarea la diferite acţiuni sociale şi de interes public. Strategia negocierii apelează la teoria comunicării şi la posibilităţile de dialog ale partenerilor. Comunicarea, mai ales verbală, are un rol foarte important în succesul tratativelor şi pe această cale se pot rezolva cele mai divergente situaţii. Etapele unei campanii de relaţii publice Există câteva etape în desfăşurarea unei campanii de relaţii publice: definirea problemei, analiza situaţiei, stabilirea obiectivelor, cercetarea şi studierea publicului şi a opiniei publice, planificarea modului de rezolvare a problemei (adoptarea unei strategii), selectarea mediilor, a mijloacelor de comunicare, pregătirea comunicării, implementarea programului, evaluarea întregului program. Cercetarea va fi dirijată spre următoarele elemente esenţiale: obţinerea de informaţii despre modul în care este văzută instituţia / organizaţia; determinarea domeniilor din care trebuie culese informaţiile; modul în care mesajele ar putea fi transmise către public, către sectoarele de interes; identificarea mijloacelor de comunicare potrivite situaţiei respective.

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE: 1. Bratu, Sofia – Introducere în relaţiile publice, Bucureşti, Editura Fundaţiei

“România de Mâine”, 2008 2. Craia, Sultana – Teoria comunicării. Tehnici de informare şi de comunicare,

Bucureşti, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, 2005 BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ:

1. Dan Popescu, Arta de a comunica, Bucureşti, Editura Economică, 1998 2. Mihai Dinu, Comunicarea, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1997

Model de itemi pentru evaluare: 1. Conferinţa este: a. o adresare directă, publică în care cel care vorbeşte evită să enunţe propriile judecăţi de valoare, rezumându-se să le prezinte cu fidelitate pe cele ale autorilor despre care prezintă;

b. o formă de comunicare în care se face o decodificare, o dezvăluire, o prezentare a unei realităţi obiective, a unor stări de fapt, a unor acţiuni fără implicarea vorbitorului; c. forma de discurs care angajează în mod explicit personalitatea, opiniile, sistemul de valori ale celui care vorbeşte, care îşi transmite opiniile cu privire la un subiect.

16

2. Expunerea este: a. o intervenţie din partea unui vorbitor într-un context comunicaţional având drept scop ilustrarea unui punct de vedere;

b. forma de discurs care angajează în mod explicit personalitatea, opiniile, sistemul de valori ale celui care vorbeşte, care îşi transmite opiniile cu privire la un subiect; c. o formă de comunicare în care se face o decodificare, o dezvăluire, o prezentare, apelând la un tip sau altul de limbaj, a unei realităţi obiective, a unor stări de fapt, a unor acţiuni fără implicarea vorbitorului. 3. Prelegerea este: a. forma de discurs care angajează în mod explicit personalitatea, opiniile, sistemul de valori ale celui care vorbeşte, care îşi transmite opiniile cu privire la un subiect;

b. o intervenţie din partea unui vorbitor într-un context comunicaţional având drept scop ilustrarea unui punct de vedere; c. situaţia comunicativă în care publicul care asistă la o prelegere a avut

posibilitatea să sistematizeze informaţii, fapte, evenimente anterioare angajării acestui tip de comunicare. 4. Relatarea este:

a. forma cea mai evoluată şi cea mai pretenţioasă a monologului, care presupune emiterea, argumentarea şi susţinerea unor puncte de vedere şi a unor idei inedite; b. o formă de comunicare în care se face o decodificare, o dezvăluire, o prezentare, apelând la un tip sau altul de limbaj, a unei realităţi obiective, a unor stări de fapt, a unor acţiuni; c. tip de adresare în care posibilitatea de contraargumentare şi manifestare critică este redusă sau chiar anulată.

5. Discursul este: a. o formă a comunicării în care nu sunt implicate structuri evaluative; este destinată clarificării şi aprofundării unor idei; nu are un centru de autoritate vizibil, dar are un moderator;

b. forma cea mai evoluată şi cea mai pretenţioasă a monologului, care presupune emiterea, argumentarea şi susţinerea unor puncte de vedere şi a unor idei inedite;

c. situaţia în care emiţătorul vine în sprijinul unor idei ale unui alt participant la discuţie, acesta din urmă declarându-şi, fie şi tacit, acordul cu mesajul enunţat. 6. Alocuţiunea este:

a. o intervenţie din partea unui vorbitor într-un context comunicaţional având drept scop ilustrarea unui punct de vedere; nu trebuie să depăşească 10 minute;

17

b. tip de adresare în care posibilitatea de contraargumentare şi manifestare critică sunt reduse sau chiar anulate; c. situaţia în care cineva, aflat în postura de distribuitor de informaţie, cere unor anumite surse o mai bună precizare în anumite probleme, pe anumite domenii.

7. Apelul este: a. o chemare scrisă sau orală adresată unei colectivităţi, de la care se aşteaptă o reacţie, un răspuns, o acţiune, o participare; b. un act oficial cu privire la decizii luate de o entitate colectivă, cu implicaţii asupra unei comunităţi; c. o formă de comunicare publică a unui program ideologic sau estetic, a unor principii sau intenţii. 8. Comunicatul este: a. o înştiinţare oficială difuzată prin presă, radio etc. asupra unor evenimente importante, de actualitate; b. un act oficial cu privire la decizii luate de o entitate colectivă, cu implicaţii asupra unei comunităţi. 9. Declaraţia este: a. un act oficial cu privire la decizii luate de o entitate colectivă, cu implicaţii asupra unei comunităţi; b. chemare scrisă sau orală adresată unei colectivităţi, de la care se aşteaptă o reacţie, un răspuns, o acţiune, o participare. 10. Manifestul este: a. o comunicare al cărei rol este nuanţarea, explicarea, interpretarea, amplificarea (dezvoltarea) unei comunicări preexistente; b. un act oficial cu privire la decizii luate de o entitate colectivă, cu implicaţii asupra unei comunităţi; c. o formă de comunicare publică a unui program ideologic sau estetic, a unor principii sau intenţii. Răspunsuri: 1 a; 2 b; 3 c; 4 b; 5 b; 6 a; 7 a; 8 a; 9 a; 10 c.