COMEDIA

O SCRISOARE PIERDUTĂ

de I. L. Caragiale

REPERE TEORETICE:

Definiţie: Comedia este specia genului dramatic, în versuri sau în proză, care

satirizează întâmplări, aspecte sociale, moravuri (conduita morală a unui popor sau a unui grup social) prin intermediul personajelor ridicole, între care se nasc conflicte puternice.

Prin conţinut şi prin modul de rezolvare a conflictelor, comedia se subsumează comicului. Acesta din urmă se defineşte ca o categorie estetică desemnând un fenomen care provoacă râsul. Tudor Vianu constată că „redus la tipul său cel mai general , comicul este totdeauna o impostură demascată”.

Caracteristici:-rol moralizator ( de a îndrepta defecte umane şi sociale);-utilizează modalităţi artistice de realizare a comicului: ironia, satira şi sarcasmul;-utilizează, ca mijloc artistic comicul, o categorie estetică ce include situaţii şi

personaje ridicole, vicii şi moravuri, fiind sancţionate prin râs;-comicul ilustrează contrastul dintre esenţă şi aparenţă, dintre serios şi derizoriu,

dintre iluzie şi realitate, dintre efort şi rezultatele lui, dintre scopuri şi mijloace;-este structurată în acte şi scene;-modul de expunere predominant este dialogul, căruia i se adaugă monologul

dramatic;-prezenţa indicaţiilor scenice, sau a didascaliilor;-diversitatea şi dinamica replicilor;-prezenţa unui conflict de bază şi a unor conflicte secundare;-importanţa intrigii;Tipuri de comic: -comicul de situaţie;-comicul de caracter;-comicul de limbaj;-comicul de moravuri;-comicul de intenţie;-comicul de nume;

I. L. Caragiale este cel mai mare dramaturg din întreaga noastră literatură. Comediile sale sunt jucate pe scene din întreaga lume. „Deşi au fost respinse pentru motivul că ar lucra cu expresii şi situaţii vulgare, comediile lui Caragiale au în comun tocmai insistenţa cu care trimit spre un public responsabil şi grav, singurul cu care se poate stabili o fructuoasă relaţie de complicitate. În definitiv, nu putem râde de toate personajele lui Caragiale şi nu putem rămâne perplecşi în faţa versatilităţii lor morale, decât dacă suntem în posesia unui sistem normal de conduită” (Florin Manolescu).

* PRELIMINARII:

I. L. Caragiale (1852-1912) este unul dintre marii clasici ai literaturii române care a scris cunoscutele Momente şi schiţe, prin care a realizat o adevărată comedie umană a timpului său, a creat numeroase nuvele şi a adus literatura dramatică românească pe culmi neîntâlnite, prin capodoperele: O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută, Conul Leonida faţă cu Reacţiunea şi D’ale carnavalului.

Comedia O scrisoare pierdută a fost citită în cadrul şedinţelor de la Junimea, iar premiera a avut loc în 1884, pe 13 noiembrie, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, bucurându-se de un mare succes.

Caragiale a avut intenţia de a contribui, prin râs, la îndreptarea moravurilor sociale, fiind adeptul cugetării clasice: „ridendi castigat mores”- râsul îndreaptă moravurile.

Deşi opera lui Caragiale a fost la un moment dat considerată perisabilă, timpul a dovedit că eroii lui Caragiale sunt reprezentativi nu doar pentru o anumită epocă. „Comediile sunt împlântate adânc, organic, în o anume specificitate socială şi de limbaj, pe care n-o va seca niciodată vremea” (Eugen Lovinescu).

* PREZENTAREA OPEREI: Această piesă de teatru este o comedie de moravuri, iar titlul ei are în vedere

pretextul în jurul căruia se dezvoltă întâmplările- pierderea de către Zoe Trahanache a unei scrisori de amor, care îi era adresată de Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului. Comedia ilustrează dorinţa de parvenire a burgheziei în timpul campaniei electorale pentru alegerea de deputaţi.

Tema comediei o constituie prezentarea vieţii social- politice dintr-un oraş de provincie în preajma alegerilor pentru Cameră, în lupta electorală antrenându-se atât forţele puterii, cât şi ale opoziţiei.

Aşa cum precizează autorul, în expoziţie este precizat locul în care se petrece acţiunea, capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre, mai exact, sfârşitul secolului al XIX-lea.

Ca în orice comedie, subiectul este structurat în acte şi scene. Sunt patru acte, cuprinzând fiecare câte nouă, paisprezece, şapte şi respectiv, paisprezece scene, iar acţiunea, în totalitatea ei, cuprinde o serie de întâmplări ale farsei electorale din anul 1883, în care sunt angajate toate personajele.

Actul I cuprinde în primele două scene expoziţiunea, în care facem cunoştinţă cu Tipătescu, prefectul judeţului şi cu Pristanda, poliţaiul oraşului şi unealta docilă a puterii, în jurul cărora evoluează celelalte personaje ale piesei.

Intriga comediei o constituie pierderea scrisorii de amor, care se consumă însă înainte de începerea acţiunii, deoarece în actul I, scena I, Tipătescu află deja de la Pristanda că Nae Caţavencu este în posesia unei scrisori care-i poate asigura reuşita în alegeri. Acest fapt va declanşa desfăşurarea întregii acţiuni. Alertat, prefectul îi ordonă poliţaiului să afle despre ce este , dar între Timp, Zaharia Trahanache şi Zoe, soţia sa, sunt şantajaţi de Caţavencu, adversarul lor politic, cu publicarea scrisorii compromiţătoare dacă nu îl vor sprijini în alegeri. Aceştia îl înştiinţează pe prefect de cele întâmlate, iar el devine din ce în ce mai neliniştit.

După cum se poate observa, conflictul este derizoriu, autorul realizând un contrast comic între uriaşa cheltuială de energie şi scopul lipsit de importanţă. Ca şi în schiţa Telegrame..., o greşeală amoroasă se transformă în conflict politic, aspect ilar, de vreme ce ideologia reprezentanţilor celor două partide rămâne nulă, singurul lor scop este chiverniseala proprie.

Intervin în acţiune Farfurifi şi Brânzovenescu (primul fiind preferatul puterii pentru funcţia de deputat), deoarece îi bănuiesc pe aliaţii politici de trădare, văzându-i pe Trahanache, pe Zoe şi pe Pristanda în vizită la Nae Caţavencu. Mai mult decât atât, adepţii lui Caţavencu distribuie în oraş bilete prin care susţin că acesta va fi sprijinit în alegeri chiar de prefect.

Ştefan Tipătescu şi Zoe află de la Cetăţeanul turmentat că Nae Caţavencu i-a sustras scrisoarea, iar Pristanda le comunică pretenţiile acestuia: „ori o mie de poli, ori deputăţia”. Îi linişteşte însă „venerabilul nenea Zaharia”, care le spune că l-a descoperit „pe onorabilul cu alta mai boacănă… cu altă plastografie”.

În actul al II-lea , desfăşurarea acţiunii continuă, tensionându-se treptat. Farfuridi şi Brânzovenescu trimit o depeşă la Centru, la Bucureşti, acuzându-l pe prefect de trădare, Pristanda îl arestează pe Caţavencu din ordinul lui Tipătescu. Speriată de cele întâmplate şi de posibila publicare a scrisorii, Zoe acceptă să se întâlnească cu Nae Caţavencu şi încearcă să-l lămurească şi pe prefect să-l susţină în alegeri, dar acesta refuză din cauza depeşei lui Farfuridi şi a lui Brânzovenescu care ajunsese deja la Bucureşti. îi propune însă adversarului numeroase funcţii şi o moşie, dar acesta nu vrea decât „mandatul de deputat”, ceea ce face ca prefectul să devină impulsiv. Până la urmă, Zoe îl va determina pe Tipătescu să fie de partea lui Caţavencu şi a ei, iar cetăţeanul turmentat este sfătuit să facă acelaşi lucru. Nemulţumirea celor doi creşte şi ameninţă din nou, însă Pristanda aduce o depeşă prin care anunţă candidatura lui Agamiţă Dandanache, propus de la centru.

Actul al III-lea este actul discursurilor candidaţilor şi al punctului culminant al acţiunii. Discursul lui Farfuride ilustrează o adevărată beţie de cuvinte, o totală lipsă de logică, îmbinată cu agramatisme, iar cel al lui Caţavencu este tipic demagogic. În finalul actului, Zaharia Trahanache le arată prefectului şi Zoei poliţa falsificată de Caţavencu, hotărând să anunţe candidatura lui Agamemnon Dandanache. . Când acest lucru se întâmplă, are loc o încăierare pusă la cale de Pristanda, când Caţavencu îşi pierde pălăria pe care o găseşte Cetăţeanul turmentat.

În actul al IV-lea, acţiunea evoluează către deznodământ, proclamându-se înfrângerea lui Caţavencu şi alegerea lui Agamiţă Dandanache. Îşi face apariţia Cetăţeanul turmentat, care se află în posesia scrisorii şi pe care i-o dă „adrisantului”. Caţavencu, ameninţat cu poliţa falsificată, acceptă să conducă festivitatea în cinstea noului ales, iar totul se termină într-o atmosferă de sărbătoare, de împăcare şi veselie unanimă.

Opera este structurată în patru acte şi mai multe scene (9, 14, 7, 14). Modalitatea principală de comunicare din textul piesei, principalul mod de exprimare este dialogul, căruia i se alătură monologul dramatic. Se remarcă prezenţa unor scene alcătuite numai din monolog, datorită prezenţei unui singur personaj ( Pristanda, Tipătescu, Caţavencu), prin care se face legătura dintre diferite scene şi acţiuni ale piesei, sunt exprimate gânduri ascunse, zbuciumul sufletesc şi intenţiile personajului respectiv.

Conflictul principal se declanşează odată cu ameninţarea lui Caţavencu de a publica scrisoarea şi evoluează treptat. Stingerea lui are loc atunci când scrisoarea revine la Zoe, iar Caţavencu acceptă condiţiile impuse. Acestuia i se adaugă câteva conflicte secundare: Farfuridi şi Brânzovenescu- Tipătescu; Tipătescu- Zoe etc.

Derularea faptelor, evoluţia conflictelor şi comportarea personajelor pun în evidenţă trăsătura esenţială a oricărei comedii: provocarea râsului şi finalul comic, prin rezolvarea neaşteptată a situaţiei iniţiale.

IV. TIPURI DE COMIC:

Comicul de situaţie se realizează prin pierderea şi găsirea scrisorii de amor, prin postura ridicolă a lui Caţavencu, de a ajunge, din stăpân pe situaţie, victimă a unei escrocherii

asemănătoare celei la care el apelase. Comică este, de asemenea, situaţia finală, când cele două forţe potrivnice se împacă şi farsa electorală se termină cu un compromis pe care toată lumea îl acceptă cu dezinvoltură.

Comicul de moravuri este obţinut prin înfăţişarea relaţiei dintre Tipătescu şi Zoe, sau a felului în care se derulează alegerile. Este vorba atât de moralitatea vieţii de familie, cât şi de cea politică, iar încălcarea ei îmbracă o diversitate de forme.

Comicul de caracter izvorăşte don comportarea personajelor, din atitudinea lor şi din ipostazele în cere ne sunt prezentate. Personaje ca Dandanache, Caţavencu, Pristanda generează râsul prin contrastul dintre pretenţiile pe care le au şi comportamentul lor. Caţavencu se consideră patriot, dar urmăreşte interese personale, Dandanache este ramolit, dar şiret, iar Pristanda se supune lui Tipătescu şi-l consideră pe Caţavencu un „straşnic prefect”.

Comicul de limbaj se realizează prin ticurile verbale ale personajelor („ai puţintică răbdare”, „curat”), prin pronunţarea şi asimilarea greşită a unor neologisme („Plebiscit”, „bampir”), utilizarea unor structuri lexicale fără sens („să se revizuiască primesc, dar atunci să nu se schimbe nimic”), contradicţii de termeni („12 trecute fix”), numeroase tautologii („enteresul şi iar enteresul”). Oratorii amestecă registrele limbii, utilizând fraze enorme, adesea lipsite de sens, în care nu se sfiesc să amestece termeni familiari sau suburbani. Astfel spus, în ciuda limbuţiei eroilor care vorbesc, trăncănesc, flecăresc, pălăvrăgesc, bat cămpii, nu se poate identifica vreun mesaj între personaje, deoarece comunicarea însăşi devine suspendată.

În frazeologia lui Caţavencu, observă G. Călinescu în eseul Domina bona, „pentru întâia oară un român întrevede politica ţării filosofic şi ştiinţific. Că expoziţia ideilor este extravagantă nu importă, fundamental este că eroul trăieşte mari senzaţii ideologice. El a intuit sensul câtorva noţiuni: progres, naţiune, economie, cultură, cugetare liberă, rămânând deocamdată în faza lirică. Beţia lui nu-i de cuvinte, ci de idei”.

Comicul de nume, onomastica este dată de numele personajelor, sugestive, caracteristice pentru fiecare în parte. Trahanache sugerează amânarea, bătrâneţea, tergiversarea; Caţavencu este tipul demagogului „lătrător”; Farfuridi şi Brânzovenescu, prin aluziile culinare, sugerează inferioritatea şi vulgaritatea; Dandanache ne duce cu gândul la „dandana”, încurcătură; Pristanda îşi trage numele dintr-un joc moldovenesc, dansat după reguli prestabilite.

Acestor tipuri de comic li se adaugă comicul de intenţie, prin care este pusă în evidenţă atitudinea autorului, umorul, ironia şi sarcasmul lui.

Prin această piesă, a cărei originalitate este incontestabilă, ca şi prin întreaga sa creaţie dramatică, I. L. Caragiale a rămas cel mai mare dramaturg din literatura română pe care a înscris-o în universalitate, deoarece piesele sale de teatru sunt jucate pe scene din întreaga lume.

V. CARACTERIZAREA PERSONAJELOR. TIPURI DE PERSONAJE:

Ca dramaturg, I. L. Caragiale nu se remarcă numai prin arta compoziţiei, ci şi prin talentul excepţional în ceea ce priveşte realizarea personajelor. A creat personaje vii, reprezentative pentru societatea timpului respectiv , fiind considerat „cel mai mare creator de viaţă din întreaga noastră literatură” (Garabet Ibrăileanu).

În cadrul comediografiei caragialiene, evoluţia diegezei este generată de pasiune politică, cea mai elocventă în acest sens fiind chiar piesa O scrisoare pierdută. Potrivit tiparului clasicizant al comediei antice, personajele întruchipează defecte umane evidenţiate prin apelul scriitorului la comicul de caractere, modalitate specifică de caracterizare a personajelor într-un text dramatic. Eroii comediei reprezintă rezultatul unui amplu proces de abstractizare a viciilor omeneşti, pe care cititorul le identifică în personajele care devin simboluri alegorice ale acestora. Pompiliu Constantinescu stabileşte clasele tipologice în care se încadrează eroii lui Caragiale.

Personajele sale reprezintă tipuri umane şi au ca dominantă o trăsătură căreia i se subordonează celelalte. Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului, este tipul primului amorez şi al Don Juanului. Arogant, el trăieşte sentimentul abandonării unei cariere strălucite în favoarea partidului. Totodată, nu este lipsit de inteligenţă, este instruit, dar nestăpânit şi impulsiv. Este unul dintre stâlpii puterii locale, administrează judeţul ca pe propria moşie şi devine imoral prin relaţia sa cu „coana Joiţica”. Oscilează între dorinţa de ascensiune politică şi sentimentele faţă de Zoe şi, dovedind luciditate, după multe insistenţe, acceptă candidatura lui Caţavencu. Stăpâneşte arta disimulării şi-şi schimbă atitudinea de câte ori este nevoie.

Zaharia Trahanache este tipul încornoratului, dar şi al ticăitului. El este încornoratul simpatic, deoarece refuză să creadă în autenticitatea scrisorii de amor şi în adulterul soţiei. Este unul dintre stâlpii locali ai partidului aflat la putere. Trăsătura sa dominantă este „ticăiala”, încetineala, ilustrată prin formula rostită atât de des: „aveţi puţintică răbdare!”. „venerabilul” este calm, liniştit, imperturbabil, cu o gândire plată şi cu un caracter formal, capabil să disimuleze şi să manevreze intrigi politice.

Zoe Trahanache, soţia venerabilului domn Trahanache, reprezintă în piesă tipul cochetei şi al adulterinei, femeie voluntară şi autoritară, unicul personaj feminin care deţine puterea necesară pentru a domina lumea piesei. Conduce totul din umbră, este frivolă şi îşi înşală soţul şi luptă din răsputeri să-şi apere reputaţia . zoe nu este nici pe departe o femeie morală, dar urmăreşte cu ostinaţie aparenţa moralităţii.

Nae Caţavencu este tipul demagogului ambiţios. El este avocat şi director al ziarului „Răcnetul Carpaţilor”. Este îngâmfat şi doreşte să parvină, urmărindu-şi realizarea intereselor personale indiferent prin ce mijloace o face. Nu se dă înapoi de la şantaj şi declară deschis că „Scopul scuză mijloacele”. Se exprimă în fraze lungi, sforăitoare, ca un actor desăvârşit pentru a impresiona auditoriul. De fiecare dată este ipocrit, teatral, sentimental, plin de sine şi dovedeşte un tupeu ieşit din comun.

Pompiliu Constantinescu remarca şi alte tipuri de personaje ce compun lumea comediilor lui Caragiale: tipul cetăţeanului (Cetăţeanul turmentat), tipul funcţionarului (Pristanda), tipul confesorului /Pristanda), tipul omului politic şi al demagogului, în devenire (Farfuridi şi Brânzovenescu), tipul raisoneurului (Pristanda). Diversitatea tipologică a personajelor şi a modalităţilor de caracterizare folosite de autor dovedesc marea măiestrie a lui Cragiale în privinţa creionării unei lumi aparte prin preocupările şi prin relaţiile interumane ce se stabilesc.

„Lipsit de ideal, teatrul lui Caragiale e o satiră fără altă finalitate, o colecţie de imbecili, de imorali, de automaţi ai unei singure formule; oricât de spiritual ar fi în forma lui scânteietoare, e întristător ca un spital de infirmităţi morale şi intelectuale. Cu excepţia cetăţeanului turmentat, nu găseşti în el un singur om căruia să-i poţi întinde mâna fără să te simţi pătat”. (Eugen Lovinescu)