ALEXANDRE DUMAS

Colierul Reginei

Volumul 2

Capitolul XLII Două ambiţii carevor să treacădrept două iubiri

Jeanne era şi ea femeie, ba

încă fără a fi regină. Rezultăde aici că, în clipa când seurcă în trăsură, comparăfrumosul palat de la Versailles,bogatul şi splendidul luimobilier, cu cel de al patrulea

etaj de pe strada Sainte-Claude, lacheii impozanţi cubătrâna ei servitoare. Daraproape numaidecât meschinamansardă şi bătrâna servitoarese cufundară în umbratrecutului, ca acele fantasmecare, nemaiexistând, nu auexistat niciodată şi Jeannevăzu căsuţa sa din cartierulSaint-Antoine, atât dedistinsă, atât de graţioasă,atât de confortabilă, cum s-arspune în zilele noastre, culachei mai puţin împodobiţidecât cei de la Versailles, dartot atât de respectuoşi, tot

atât de ascultători. Casa şilacheii erau Versailles-ul ei; eaera tot atât de regină ca şiMaria-Antoaneta, iar dorinţeleei, cu condiţia de a şti să şi leînfrâneze, nu atât în limitelenecesităţii cât aleraţionamentului, erau la fel debine şi la fel de repedeexecutate, ca şi când ea ar fiţinut un sceptru.

Aşa că Jeanne ajunseacasă foarte încântată şi cusurâsul pe buze. Era încădevreme; luă hârtie, o pană şicerneală, scrise câtevarânduri, le puse într-un plic

din hârtie fină şi parfumată,scrise adresa şi sună. De-abiase stinsese ultimul clinchet alclopoţelului şi uşa se deschise:un lacheu aştepta în prag.

— Aveam dreptate ―murmură Jeanne ― nici reginanu este mai bine slujită. Apoi,întinzând mâna, spuse: Duscrisoarea monsenioruluicardinal de Rohan!

Valetul înainta, luăscrisoarea şi ieşi fără sărostească măcar un cuvânt, cuacea supunere mută aservitorilor de casă mare.Contesa căzu într-o visare

adâncă, o visare care eraurmarea firească acelei de pedrum. Nu trecură nici cinciminute, că cineva bătu la uşă.

— Intră! spuse doamna deLa Motte.

Acelaşi lacheu apăru.— Ce este? întrebă

doamna de La Motte, schiţândun mic gest de nerăbdare,deoarece ordinul său nu fuseseîncă executat.

— În clipa când ieşeam săîndeplinesc ordinele doamneicontese ― lămuri valetul ―monseniorul bătea la poartă. I-am spus că mergeam la palatul

său. A luat scrisoarea doamneicontese, a citit-o, a sărit dintrăsură şi a intrat zicând:"Bine, anunţă-mă!"

— Şi?— Monseniorul este aici;

aşteaptă ca doamna săbinevoiască a-l primi.

Un surâs uşor flutură pebuzele contesei. După câtevaclipe, adăugă cu o vădităsatisfacţie:

— Spune-i să intre.Oare cele două clipe

avusesem drept scop să-l facăpe un prinţ al bisericii săaştepte în anticamera sa, sau

fuseseră necesare doamnei deLa Motte ca să-şi schiţezeplanul? Prinţul se ivi în prag.Întorcându-se acasă, trimiţândsă-l caute pe cardinal, simţindo atât de mare bucurie lasosirea cardinalului, oare toateacestea însemnau că Jeanneavea un plan? Da, cacifantezia reginei, asemeneafocurilor jucăuşe ce lumineazăvăile când se întâmplă vreunincendiu, acea fantezie deregină şi, mai ales, de femeie,deschise privirilor intriganteicontese toate unghereletainice ale unui suflet, de

altfel prea mândru pentru a leascunde.

Drumul de la Versailles laParis este lung şi când îl faciavând alături demonulcupidităţii, acesta are tottimpul să-ţi sufle la urechecalculele cele mai îndrăzneţe.Jeanne se simţea ameţită decele un milion cinci sute demii de livre risipite îndiamante pe mătasea albă asipetului domnilor Boehmer şiBossange. Un milion cinci sutede mii de livre! Nu era oare oavere princiară, mai ales înochii unei sărmane cerşetoare

care, doar cu o lună în urmă,cerea de pomană de la ceimari?

De bună seamă, era multmai mare distanţa dintreJeanne de Valois din stradaSaint-Claude, la Jeanne deValois din cartierul Saint-Antoine, decât dintre Jeannede Valois, stăpâna a colierului.

Aşadar, străbătuse maimult de jumătate din drumulnorocului. Şi norocul la carerâvnea Jeanne nu era o iluzie,cum ar fi cuvântul scris într-un contract sau posesiuneaunui teritoriu, amândouă

foarte importante, dar pentrucare ai nevoie de inteligenţaminţii sau de agerimeaochiului. Nu, acest colier eracu totul altceva decât uncontract sau pământul: acestcolier era norocul care putea fivăzut: aşa va arăta veşnic,strălucitor şi fascinant; şifiindcă regina îl dorea, putea şiJeanne de Valois să-l viseze,fiindcă regina era în stare sărenunţe la el, putea şi doamnade La Motte să-şi pună frâuambiţiei.

Deci mii de gândurinedesluşite, năluci stranii cu

contururi înceţoşate desprecare poe-tul Aristofan spuneacă omul le asimilează înclipele lui de pasiune, mii depofte, mii de furii ale patimeide a poseda luară pentruJeanne, în timp ce străbăteadrumul de la Paris laVersailles, chipuri de lupi, devulpi şi de şerpi înaripaţi.

Cardinalul, care trebuia să-i împlinească visele, le curmăfirul prin prezenţa luineaşteptată tocmai cânddoamna de La Motte ar fi doritsă-l vadă. El însuşi avea viselesale pe care le ascundea sub

masca amabilităţii, subaparenţa dragostei.

— Ah, scumpă Jeanne!exclamă el. Iată-vă! Mi-aţidevenit atât de necesară, încâtîntreaga zi mi-a fost umbrităde gândul că sunteţi departede mine. Cel puţin v-aţi întorssănătoasă de la Versailles?

— După cum vedeţi,monseniore.

— Şi mulţumită?— Încântată.— Deci regina v-a primit?— Imediat ce am ajuns,

am şi fost introdusă la ea.— Aveţi noroc. După aerul

dumneavoastră triumfător,pariez că regina v-a vorbit.

— Am stat aproape trei oreîn cabinetul maiestăţii sale.

Cardinalul tresări şi puţina lipsit să nu repete dupăJeanne, cu un glas plin deadmiraţie: "Trei ore!" Dar sestăpâni şi zise:

— Sunteţi o adevăratăvrăjitoare şi nimeni nu văpoate rezista.

— Oh, oh, exageraţi,scumpul meu prinţ!

— Aţi stat într-adevăr treiore cu regina? Jeanneîncuviinţă din cap. Trei ore!

repetă cardinalul, zâmbind.Câte lucruri poate spune întrei ore o femeie inteligentă cadumnea-voastră!

— O, vă asigur,monseniore, că nu mi-ampierdut timpul.

— Pariez că în aceste treiore ― azvârli ca în treacătcardinalul ― nu v-aţi gânditnici măcar o clipă la mine...

— Sunteţi un ingrat!— Adevărat?! strigă

cardinalul.— Am făcut pentru

dumneavoastră mai mult decâtsă mă gândesc.

— Ce-aţi făcut?— Am vorbit despre

dumneavoastră.— Aţi vorbit despre mine?

Cui? întrebă prelatul, cu ovoce în care, cu toatăstăpânirea de sine, se ghiceaemoţia; şi inima prinse să-ibată.

— Cui, dacă nu reginei?Şi rostind aceste cuvinte

atât de preţioase pentru el,Jeanne avu delicateţea de anu-l privi în faţă, ca şi cândnici nu i-ar fi păsat de efectulspuselor ei. Domnul de Rohanera foarte emoţionat.

— Ah! se precipită el.Haide, scumpă contesa,povestiţi-mi. Mă intereseazăatât de mult tot ce vi seîntâmplă, încât nu vreau săpierd nici cel mai micamănunt.

Jeanne zâmbi; ştia ce îlinteresează pe cardinal, la felde bine ca şi el însuşi. Cumînsă îşi pregătise meticuloscele ce urma să povestească,cum ar fi făcut-o chiar dacă n-ar fi fost rugată, ea începu rar,lăsând să-i fie smulsă aproapefiecare silabă: istorisi înamănunt întrevederea,

conversaţia, demonstrând cufiecare cuvânt că, printr-unadintre acele întâmplări fericitecare fac uneori norocul unuicurtean, picase la Versaillesîntr-o circumstanţă cu totulspecială şi devenise, într-osingură zi, dintr-o străină, oprietenă aproapeindispensabilă. Într-adevăr,într-o singură zi, Jeanne de LaMotte fusese iniţiată în toatenecazurile reginei, în toateneplăcerile domniei. Domnulde Rohan nu părea să reţinădin povestire decât ceea ceregina spusese în legătura cu

Jeanne. Jeanne, în povestireasa, nu dădea importanţa decâtla ceea ce spusese regină înlegătură cu domnul de Rohan.Povestirea tocmai se sfârşise,când acelaşi lacheu intră,anunţând că masa e servită.Jeanne îl invită pe cardinaldin ochi. Cardinalul acceptăprintr-un semn. Dădu braţulstăpânei casei, care seobişnuise atât de repede să-ifacă onorurile şi trecură însufragerie.

După ce mâncară, după ceprelatul sorbi cu înghiţiturilungi speranţa şi iubire din

relatările de zeci de ori reluate,de zeci de ori întrerupte aleacestei vrăjitoare, se văzu silitsă-şi dea seama că va trebui săţină cont de femeia din faţalui, care ştia să ţină în mâiniinimile celor puternici. Căciobservă, cu surprindere şispaimă totodată, că, în loc săse pună în valoare că oricefemeie care se ştie răsfăţata şide care ai nevoie, ea venea înîntâmpinarea dorinţelorinterlocutorului său, cu ogingăşie cu totul diferită deacea mândrie de leoaicămanifestată la ultima masă

luată împreuna în acelaşi locşi în aceeaşi casă.

De data aceasta, Jeannefăcea pe gazda nu numai ca ofemeie stăpână pe ea însăşi, cişi ca o stăpână a celorlalţi.Nici urmă de sfială în privireaei, nici o reţinere în glas. Oarenu stătuse ea întreaga zi înpreajma celor mai iluştriaristocraţi, floarea nobilimiifranceze, pentru a lua exemplude la ei? Oare nu i se adresasecu "scumpa contesă" o reginăcare nu avea rivală?

Aşa încât cardinalul, elînsuşi un bărbat stăpân pe

sine, îi recunoscusuperioritatea, nu încerca să-ireziste şi îi spuse luându-imâna:

— Contesă, îndumneavoastră sunt douăfemei.

— Cum asta? întrebăcontesa.

— Cea de ieri şi cea de azi.— Şi pe care o preferă

eminenţa voastră?— Nu ştiu. Ştiu numai că

cea de astă-seară este oArmida{1}, o Circe{2}, ceva cutotul irezistibil.

— Şi căreia, cu toate că

sunteţi prinţ, nu veţi încerca,sper, să-i rezistaţi,monseniore.

Prinţul alunecă de pescaun şi îngenunche lapicioarele doamnei de LaMotte.

— Cereţi pomană? întrebăaceasta.

— Da şi aştept să mi-odaţi.

— Astăzi e ziuaîngăduinţelor ― răspunseJeanne. Contesa de Valois şi-aocupat locul cuvenit, a intratîn rândul femeilor de la curte;peste puţină vreme, ea se va

număra printre cele maimândre femei de la Versailles.Aşadar, poate să-şi deschidăpalma şi să i-o întindă cuicrede că o merită.

— Chiar şi unui prinţ?întrebă domnul de Rohan.

— Chiar şi unui cardinal ―răspunse Jeanne.

Cardinalul depuse un sărutlung şi arzător pe aceastamână delicată; apoi, după cecercetă din ochi privirea şizâmbetul contesei, se ridică.Trecând în anticameră, spusecâteva cuvinte mesageruluisău. După două minute, se

auzi zgomotul trăsurii care seîndepărta.

Contesa înalţă capul.— Pe legea mea, contesă,

mi-am dat foc la corăbii.— Nu-i nimic deosebit într-

asta, de vreme ce vă aflaţi înport ― răspunse contesa.

Capitolul XLIII În care încep săse zăreascăchipurile de submască

O conversaţie plăcută, pe

îndelete este privilegiuloamenilor care nu mai au să-şispună mare lucru. Existabucuria de a tăcea sau de a teexprima prin interjecţii, darcea mai mare este, fărădiscuţie, plăcerea de apălăvrăgi fără a fi obligat să-ţicompui frazele. După douăceasuri de la plecarea trăsurii,cardinalul şi contesa se aflauîn acest punct. Contesacedase, cardinalul învinsese;cu toate acestea, cardinalulera cel subjugat, iar contesa

era cea care triumfa. Doibărbaţi se pot înşelastrângându-şi mâna. Un bărbatşi o femeie se pot înşelasărutându-se. Aici se înşelauunul pe altul, numai pentru căfiecare voia să se lase înşelat.Fiecare dintre cei doi avea unscop. Pentru a-şi realiza scopulaveau nevoie de o atmosferăintimă. Scopul fiecăruia fuseseatins.

Cardinalul nici nu-şi dădeamăcar osteneala de a-şiascunde nerăbdarea. Semulţumi să facă doar un micocol şi, revenind la

conversaţia despre Versailles şila onorurile care o aşteptauacolo pe noua favorită areginei, spuse:

— Este generoasă şi nimicnu i se pare prea mult pentrucei pe care îi iubeşte. Are unfel rar de a dărui tuturor câteceva, dar numai câtorvaprieteni aleşi le dăruieştetotul.

— Credeţi deci că estebogată? întrebă doamna de LaMotte.

— Găseşte aproapeîntotdeauna resurse, cu uncuvânt, un gest, un zâmbet.

Nici un ministru, în afara luiTurgot, poate, nu a avutcurajul să-i refuze cevareginei.

— Ei bine, mie, ― spusedoamna de La Motte ― mie,biata regină, sau mai curândbiata femeie, mi se pare multmai puţin bogată decât ocredeţi dumneavoastră!

— Cum aşa?— Eşti oare bogat când

eşti silit să-ţi impui privaţiuni.— Privaţiuni?! Povestiţi-

mi, vă rog, scumpă Jeanne.— O, Doamne, vă voi

spune numai ceea ce am

văzut, nici mai mult, nici maipuţin.

— Spuneţi, vă ascult.— Închipuiţi-vă două

suplicii îngrozitoare pe careaceasta nefericită regină le-aîndurat.

— Două suplicii?! Care?— Ştiţi, scumpul meu

prinţ, ce înseamnă dorinţaunei femei?

— Nu, dar aş vrea să măînvăţaţi, contesă.

— Ei bine, regina are odorinţă pe care nu şi-o poatesatisface.

— De a avea pe cine?

— Nu, de a avea ce.— Fie, de a avea ce

anume?— Un colier de diamante.— Staţi, cred că ştiu. Nu-i

vorba despre diamantele luiBoehmer şi Bossange?

— Exact.— Oh, chestie veche,

contesă.— Veche sau nouă, oare nu

este o adevărata nefericirepentru o regină, spuneţi, să nupoată avea ceea ce ar fi pututavea până şi o simplă favorită?Dacă regele Ludovic al XV-leaar mai fi trăit încă

cincisprezece zile JeanneVaubernier ar fi avut ceea cenu poate avea Maria-Antoaneta.

— Ei bine, scumpăcontesă, sunt convins că văînşelaţi, regina a putut avea decinci sau de şase ori acestediamante şi le-a refuzat de totatâtea ori.

— Oh!— Vă spun sigur că regele i

le-a oferit şi că le-a refuzatchiar din mâna regelui.

Şi cardinalul povestiistoria cu vasul. Jeanneascultă cu toată atenţia şi

când cardinalul isprăvi, spuse:— Ei, şi?— Cum, ei, şi?— Da, ce demonstrează

asta?— Că nu le-a vrut, mi se

pare limpede.Jeanne ridică din umeri:— Cunoaşteţi femeile,

cunoaşteţi curtea, cunoaşteţiregii şi vă lăsaţi înşelaţi de unasemenea răspuns?

— De, constat numairefuzul!

— Scumpul meu prinţ,aceasta demonstrează doar unlucru: ca regina a simţit

nevoia să spună ceva care săaibă răsunet, ceva foartepopular şi că a reuşit.

— Oho! exclamăcardinalul, iată cum aratăpentru dumneavoastrăvirtuţile regale! Ah, cesceptică sunteţi! Sfântul Tomaera încrezător pe lângădumneavoastră.

— Sceptică sau nu, euafirm un lucru.

— Care?— Că regina, chiar după ce

a refuzat colierul, a simţit opoftă nebună să-l aibă.

— Toate lucrurile acestea

vi le-aţi închipuit, draga mea,dar mai întâi credeţi-mă,dincolo de nenumăratedefecte, regina are o marecalitate.

— Care?...— Este dezinteresată! Nu

iubeşte nici aurul, niciargintul, nici nestematele.Cântăreşte mineralele lavaloarea lor; pentru ea, ofloare prinsă în piept valoreazăcât un diamant la ureche.

— Nu zic ba. Numai că,acum, în clipa de faţă, susţincă are chef să-şi punădiamantele la gât.

— Ah, contesă,demonstraţi-mi!

— Nimic mai uşor;adineauri am văzut colierul.

— Dumneavoastră?— Da, eu; nu numai că l-

am văzut, dar l-am şi atins.— Unde?— Tot la Versailles.— La Versailles?— Bijutierii au venit cu el

acolo pentru a o ispiti peregină pentru ultima dată.

— Şi e frumos?— Superb!— Atunci dumneavoastră,

care sunteţi cu adevărat

femeie, dumneavoastrăînţelegeţi că te poţi gândi laun asemenea colier.

— Înţeleg chiar că poţi să-ţi pierzi şi pofta de mâncare şisomnul.

— Vai, de ce n-am un vassă-i dăruiesc regelui?!

— Un vas?— Da, mi-ar dărui colierul

şi, după ce l-aş avea, aţi puteasă mâncaţi şi să dormiţiliniştită.

— Vă bateţi joc?— Nu, vă jur!— Ei bine, am să vă spun

un lucru care poate vă va mira

foarte mult.— V-ascult.— N-aş vrea acest colier!— Cu atât mai mult,

contesă, cu cât nici n-aş puteasă vi-l ofer.

— Păcat! Nici domnia-voastră şi nimeni pe lume!Exact ceea ce simte şi reginaşi iată de ce şi-l doreşte.

— Dar vă repet că regele il-a oferit.

Jeanne fă cu un gestrepezit, un gest aproape deplictiseală şi spuse:

— Şi eu vă spun căfemeilor le plac aceste daruri

când nu vin din partea unoroameni care le obligă să leaccepte.

Cardinalul o privi peJeanne cu mai multă atenţieşi zise:

— Nu prea înţeleg.— Cu atât mai bine; să

lăsam lucrurile aşa cum sunt.De ce să mai vorbim despreacest colier, dacă tot nuputem să-l avem?

— Ah, dacă eu aş fi regeleşi dumneavoastră aţi fi regina,v-aş sili să-l acceptaţi.

— Ei bine, fără să fiţi rege,obligaţi-o pe regină să-l

primească şi veţi vedea dacăva fi chiar atât de supărata pecât credeţi pentru atareconstrângere.

Cardinalul o privi peJeanne încă o dată şi spuse:

— Sunteţi sigură că nu văînşelaţi? Oare, într-adevăr,regina nutreşte aceastădorinţă?

— Mistuitoare! Ascultaţi,scumpul meu prinţ: parcă mi-aţi spus odată, sau am auzitspunându-se, că nu aţi fi delocsupărat dacă aţi fi numitministru?

— E foarte posibil să fi

spus acest lucru, contesă.— Ei bine, vă asigur,

scumpul meu prinţ...— Ce?— Că regina îl va face

ministru pe cel care va ficapabil să-i trimită colierul deacum în opt zile.

— Oh, contesă!— Ştiu ce spun... V-ar

plăcea mai mult s-o gândescnumai în sinea mea?

— Nicidecum.— De altfel, ceea ce spun

nu vă priveşte deloc. Estelimpede că nu veţi cheltui unmilion şi jumătate pentru un

capriciu regesc. Pe legea mea,ar însemna să plătiţi preascump un portofoliu pe care l-aţi putea avea pentru o nimicatoată şi care aproape vi se şidatorează. Luaţi deci tot ce v-am spus drept o conversaţieoarecare. Eu sunt ca şipapagalii: am fost orbită desoare şi iată-mă repetând într-una că e cald. Ah, monseniore,ce grea încercare este o zinorocoasă pentru o micăprovincială! Trebuie să fii unvultur ca domnia-voastrăpentru a putea privi în faţăstrălucirea razelor. Cardinalul

deveni visător. Vedeţi ―continuă Jeanne ― iată că măşi judecaţi rău, că mă găsiţiatât de vulgară şi depăcătoasă, încât nici nu maibinevoiţi să-mi vorbiţi!

— Ei, asta-i!— Când o judec astfel pe

regină, mă judec şi pe mine.— Contesă!— Ce vreţi? Am crezut că

doreşte diamantele pentru că asuspinat când le-a văzut; amcrezut, pentru că, în locul ei şieu le-aş fi dorit; iertaţi-mislăbiciunea.

— Sunteţi o femeie

adorabilă, contesă! Printr-ocontopire de necrezut, îndumneavoastră se îmbinăslăbiciunea inimii şi tăriaminţii; sunteţi atât de puţinfemeie în anumite clipe, încâtmă sperii; sunteţi atât deminunată în altele, încâtbinecuvintez cerul, văbinecuvântez pedumneavoastră... Şi galantulcardinal punctă aceastăgalanterie cu un sărut. Să numai vorbim despre asta ―încheie el.

"Fie ― murmură pentrusine Jeanne. Cred că a muşcat

din momeală"...Dar, cu toate că spusese:

"Să nu mai vorbim despreasta", cardinalul reluă:

— Şi ziceţi că Boehmer arevenit cu oferta?

— Da, împreună cuBossange ― răspunse cunaivitate doamna de La Motte.

— Bossange... staţi puţin ―rosti cardinalul, vrând parcăsă-şi amintească. Bossange nueste asociatul său?

— Da, unul înalt şiuscăţiv.

— El este.— Unde locuieşte?

— Trebuie să locuiascăundeva pe Rue Ferraille sau del'École, nu prea ştiu; în oricecaz, în împrejurimile Pont-Neuf-ului.

— Da, pe lângă Pont-Neuf,aveţi dreptate; am citit,trecând cu trăsura, acestnume deasupra unei porţi.Haide, haide ― murmurăJeanne ― peştele muşcă din ceîn ce mai tare...

Jeanne avea dreptate:cârligul undiţei se înfipseseadânc în pradă.

Aşa că, a doua zi, plecânddin locuinţa sa din cartierul

Saint-Antoine, cardinalul cerusă fie condus direct laBoehmer. Spera să-şi poatătăinui numele, dar Boehmer şiBossange erau bijutierii curţiişi, de la primele cuvinte pecare le rosti, i se adresară cu"monseniore".

— Ei bine, da, monseniore― zise cardinalul ― dar fiindcăm-aţi recunoscut, încercaţi celpuţin ca alţii să nu o facă.

— Monseniorul poate filiniştit. Aşteptăm ordinelemonseniorului.

— Am venit să cumpărcolierul de diamante pe care l-

aţi arătat reginei.— Suntem într-adevăr

deznădăjduiţi, dar monseniorulvine prea târziu.

— Cum aşa?— S-a vândut.— Imposibil, doar ieri l-aţi

oferit din nou maiestăţii sale.— Care l-a refuzat din nou,

monseniore, iată de ce vecheatranzacţie se menţine.

— Şi cu cine s-a încheiattârgul? întrebă cardinalul.

— Este un secret,monseniore.

— Prea multe secrete,domnule Boehmer.

Şi cardinalul se ridică.— Monseniore!— Credeam, domnule ―

continuă înaltul prelat ― că unbijutier al coroanei Franţei artrebui să fie fericit să vândă înFranţa inimoasele salenestemate; dacă preferiPortugalia, fă cum îţi place,domnule Boehmer.

— Ah, monseniorul ştietotul! strigă bijutierul.

— Ce ţi se pare uimitor înasta?

— Dacă monseniorul ştietotul, înseamnă că numairegina i-a putut spune?

— Şi dacă ar fi aşa!răspunse cardinalul, fără arespinge această ipotezămăgulitoare pentru amorul săupropriu.

— Oh, aceasta ar schimbamult lucrurile, monseniore!

— Nu înţeleg, explică-te.— Îmi permite oare

monseniorul să vorbesc întoată libertatea?

— Vorbeşte.— Ei bine, regina îşi

doreşte colierul.— Crezi?— Suntem siguri.— Şi atunci de ce nu-l

cumpără?— Pentru că l-a refuzat pe

rege şi, dacă ar reveni asupraacestei hotărâri, care i-a adusatâtea elogii din parteamaiestăţii sale, ar însemna săse arate capricioasă.

— Regina este deasupraacestor lucruri.

— Da, când este vorbadespre ce spune poporul, sauchiar despre ce spun curtenii;dar când este vorba despre cespune regele...

— Regele, o ştii foartebine, a vrut să-i dăruiascăreginei colierul.

— Fără îndoială, dar s-agrăbit să-i mulţumeascăreginei când ea a refuzat.

— Şi ce concluzii tragedomnul Boehmer?

— Că regina ar vrea săaibă colierul fără a părea că-lcumpără.

— Ei bine, te înşeli,domnule ― replică prinţul deRohan. Nu despre asta estevorba.

— Atunci ne pare rău,monseniore, pentru că ar fifost singurul motiv hotărâtorcare ne-ar fi determinat să necălcăm cuvântul faţă de

domnul ambasador alPortugaliei.

Cardinalul reflectă. Oricâtde mare ar fi iscusinţadiplomaţilor, cea anegustorilor este multsuperioară... Mai întâi cadiplomatul negociază aproapeîntotdeauna valori pe care nule are; negustorul ţine şistrânge în gheară obiectul careatâta curiozitatea: chiar cândîl cumperi, chiar când îlplăteşti scump, tot înseamnăaproape că îl jefuieşti. Domnulde Rohan, văzând că se afla ladiscreţia acestui om, spuse:

— Domnule, presupune,dacă vrei, că regina doreşte săaibă colierul.

— Asta schimbă totul,monseniore. Şi pentru a daîntâietate reginei, putem rupetoate tranzacţiile.

— Cu cât vinzi colierul?— Un milion cinci sute de

mii de livre.— Cum ţi se va plăti?— Portugalia îmi plăteşte

un aconto şi eu însumi mă voiduce să livrez colierul la Lisa-bona, unde voi primi restul.

— Noi nu vom putea plătiîn felul acesta, domnule

Boehmer, v-am putea da unaconto, dacă nu ar fi preamare.

— O sută de mii de livre.— Pot fi găsite. Restul?— Eminenţa voastră are

nevoie ele timp? întrebăBoehmer. Dacă garanteazăeminenţa voastră, se poateface orice. Numai căîntârzierea implica o pierdere;şi fiţi atent, monseniore: într-oafacere de o asemeneaimportanţă, cifrele se umflăsingure. O dobândă de cinci lasută, pentru un milion şi cincisute de mii, face şaptezeci şi

cinci de mii de livre, iar odobândă de cinci la sută este oadevărată mină pentru unnegustor. Zece la sută este, înorice caz, singurul procentacceptabil.

— Ar însemna o sutăcincizeci de mii de livre încontul dumitale?

— Da, monseniore.— Domnule Boehmer, să

zicem că vinzi colierul cu unmilion şase sute de mii de livreşi împărţi plata celor unmilion cinci sute de mii delivre care rămân la treiscadenţe, pe timp de un an. S-

a făcut?— Monseniore, dacă

încheiem astfel târgul,pierdem cincizeci de mii delivre.

— Nu cred, domnule. Dacăar trebui să încasezi mâine unmilion cinci sute de mii delivre, ai fi cam stânjenit: unbijutier nu poate cumpăra omoşie la preţul ăsta.

— Suntem doi,monseniore, asociatul meu şicu mine.

— Este adevărat, dar n-areimportanţă; vă va fi mai laîndemână să încasaţi cinci

sute de mii de livre la fiecarepatru luni ale anului, decâtcâte două sute cincizeci de miide livre fiecare.

— Monseniorul uită cădiamantele nu ne aparţin. Ei,dacă ne-ar aparţine, am fidestul de bogaţi ca să nu neneliniştim nici de plată, nicide plasamentul banilor.

— Cui aparţin pietrele?— Cel puţin la zece

creditori: pietrele le-amcumpărat una câte una. Unatrebuie plătită la Hamburg,alta la Neapole, una la Buenos-Aires, două la Moscova.

Creditorii noştri aşteaptăvânzarea colierului pentru a-şiprimi banii. Singura noastrăproprietate este doar beneficiulpe care îl vom realiza; dar, vai,monseniore, de când acestnefericit colier este gata devânzare, deci de doi ani, am şipierdut două sute de miidobânda! Judecaţi cât de mareeste beneficiul nostru.

Domnul de Rohan îlîntrerupse pe Boehmer:

— De fapt, eu nici n-amvăzut colierul.

— Adevărat, monseniore,iată-l.

Şi Boehmer scoase laiveală, cu toate precauţiileposibile, preţioasa bijuterie.

— Superb! exclamăcardinalul, atingând cu patimăîncheietoarea care atinsesegâtul reginei. Când isprăvi şicând degetele sale se saturarăsă caute în neştire efluviilevisate îndelung, spuse: Facemtârgul?

— Da, monseniore; şi mă şiduc la ambasadă să-mi retragcuvântul.

— Nu credeam că se aflăacum un ambasador alPortugaliei la Paris.

— Ba da, monseniore, estedomnul de Souza; a venitincognito.

— Pentru a negociaafacerea ― zise cardinalul,râzând.

— Da, monseniore.— O, bietul Souza! Îl

cunosc bine. Bietul Souza!Şi se înveseli şi mai mult.Domnul Boehmer crezu că

trebuie să se asocieze şi el laveselia clientului său. Şi râserăastfel vreme îndelungată, peseama Portugaliei. Domnul deRohan vru să plece. Boehmerîl opri şi întrebă:

— Poate să-mi spunămonseniorul cum se vaîncheia afacerea?

— Cât se poate de firesc.— Prin intendentul

monseniorului?— Nu, absolut nimeni în

afară de mine; nu vei avea de-aface decât cu mine.

— Când?— Începând de mâine.— Cele o sută de mii de

livre?...— Le voi aduce mâine.— Bine, monseniore. Şi

hârtiile?— Le voi semna chiar aici,

tot mâine.— Aşa este cel mai bine,

monseniore.— Şi pentru că eşti un om

care ştii să păstrezi un secret,domnule Boehmer, aminteşte-ţi că deţii unul dintre cele maiimportante.

— Ştiu, monseniore şi voimerita încrederea domniei-voastre, ca şi pe cea amaiestăţii sale regina ―adăugă el, cu tâlc.

Domnul de Rohan seîmpurpură la faţă şi plecătulburat, dar fericit, ca oriceom care se ruinează într-un

acces de patimă. A doua zi,domnul 3oehmer se îndrepta,cu un aer important, cătreambasada Portugaliei. Chiar înclipa când se pregătea să batăla poartă, domnul Ducorneau,primul secretar, îi prezentaconturile secretaruluiparticular, domnul Beausire, întimp ce don Manuel y Souza,ambasadorul, îi explica un nouplan de campanie asociatuluisău, valetul.

De la ultima vizită adomnului Boehmer pe stradaJussienne, palatul suferisemulte transformări. Întregul

personal, sosit, după cum amvăzut, în cele două trăsuri depoşta, se instalase cum putuse,având în vedere însă diverseleatribuţii pe care trebuia să leîndeplinească în casa nouluiambasador. Trebuie să spunemcă, împărţindu-şi rolurile, pecare le jucau, de altfel,excelent şi fiind nevoiţi să seînlocuiască reciproc, asociaţiiaveau prilejul să-şisupravegheze ei înşişiinteresele, ceea ce dă maimultă siguranţă oricăreiafaceri.

Domnul Ducorneau,

încântat de inteligenţa tuturorvaleţilor, era plin de admiraţiefaţă de ambasador, care searătase prea puţin preocupatde prejudecăţi naţionale şi nuşovăise să angajeze unpersonal în întregime francez,de la secretarul particularpână la cel de-al treilea valetAcest lucru îl îndemnă ca, întimp ce făcea socotelile cudomnul de Beausire, săînceapă cu acesta din urmă oconversaţie foarte elogioasă laadresa şefului ambasadei.

— După cum vezi, familiade Souza ― spunea Beausire ―

nu face parte dintre aceiportughezi închistaţi în ideipreconcepute care trăiesc caîn secolul al XIV-lea, cum suntatâţia nobili prin ţinuturilenoastre. Nu, ei sunt gentilomicare călătoresc, cu o avere demilioane, care ar putea fi regioriunde ar avea ei chef să seducă.

— Numai ca un asemeneachef nu le vine ― replicăspiritual domnul Ducomeau.

— De ce ar face-o,domnule secretar? Când ai unoarecare număr de milioane şiun nume princiar, nu crezi că

valorezi cât un rege?— Ah, iată un punct de

vedere filozofic, domnulesecretar ― spuse Ducomeau,surprins. Nu mă aşteptam săaud asemenea maxime despreegalitate din gura unuidiplomat.

— Noi suntem nişteexcepţii ― răspunse Beausire,oarecum contrariat deanacronismul sau; fără a fivoltairian sau rousseau-ist,avea şi el ideile lui filozoficedespre lume.

— Ştiţi, este o adevăratafericire că Portugalia e o ţară

mică! exclamă Ducomeau,entuziasmat.

— Ei şi de ce?— Pentru ca, având

asemenea oameni în frunteasa, va prospera repede,domnule.

— Oh, ne flataţi, scumpulmeu domn! Nu, noi facem opolitică filozofică. Esteatrăgător, dar nu se poateaplica. Acum însă hai s-olăsăm baltă. Spuneaţi deci căsunt o sută opt mii de livre încasa de bani?

— Da, domnule secretar, osută opt mii de livre.

— Şi nu sunt datorii?— Nici un bănuţ.— Demn de toată laudă.

Daţi-mi, vă rog, borderoul.— Iată-l. Când se vor face

prezentările, domnulesecretar? Trebuie să ştiţi căsubiectul acesta dă naştere lacuriozitate, la nesfârşitecomentarii, aş zice chiar laagitaţie în tot cartierul.

— Oho!— Da, din când în când,

sunt văzuţi dând târcoale înjurul palatului tot felul deindivizi care se pare că ar dorica poarta să fie de sticlă.

— Indivizi?!... repetăBeausire. Indivizi din cartier?

— Şi alţii. Ei bine,misiunea domnului ambasadorfiind secretă, vă daţi şidumnea-voastră singur seamacă poliţia se va strădui cât maigrabnic să descopere totul.

— La fel mi-am zis şi eu ―încuviinţă Beausire, destul deneliniştit.

— Priviţi domnule secretar― îl îndemnă Ducorneau,ducându-l pe Beausire îndreptul unei ferestre prevăzutăcu drugi de fier, care dădeaspre unul din zidurile

palatului. Priviţi, vedeţi înstradă un om cu un surtuccafeniu-murdar?

— Da, îl văd.— Vedeţi cum se uită

încoace?— Într-adevăr. Cine credeţi

că este acest om?— Eu? De unde să ştiu...

Poate un spion al domnului deCrosne.

— Probabil.— Între noi fie vorba,

domnule secretar, domnul deCrosne nu este un magistratde talia domnului de Sartine.L-aţi cunoscut pe domnul de

Sartine?— Nu, domnule, nu!— Eh, acela ar fi ghicit

până acum de zece ori cu cevă ocupaţi. Este însă adevăratcă sunteţi şi destul deprecaut...

Se auzi clopoţelul.— Mă cheamă domnul

ambasador ― zise foarte grăbitBeausire, pe care conversaţiaîncepuse să-l camstânjenească.

Şi, împingând uşa cuputere, îi răsturnă pe doidintre asociaţi care, unul cu opană la ureche, altul cu

mătura în mână, unul într-unpost de mâna a patra, altulsimplu valet, găseauconversaţia prea lungă şidoreau să participe, chiar dacăo făceau numai cu auzul.Beausire îşi zise că deveneasuspect şi-şi făgădui să fie maiprevăzător. Urcă deci laambasador, după ce strânseseîn taină mâna celor doiprieteni şi asociaţi.

Capitolul XLIV În care domnulDucorneau nu

mai înţelegenimic din ceea cese întâmplă

Don Manuel y Souza era

mai puţin gălbejit ca de obicei,ceea ce vrea să spună căobrazul său oferea ochiului ovagă nuanţă purpurie. Tocmaiavusese cu domnul comandor-valetul o explicaţie de-adreptul penibilă. Şi explicaţiaîncă nu se terminase. Cândsosi Beausire, cei doi cocoşi îşimai smulgeau ultimele pene.

— Haide, domnule de

Beausire, vino să ne pui deacord ― zise comandorul.

— În ce privinţă? întrebăsecretarul, cu aerul unuiarbitru, după ce schimbaseiute o privire cu aliatul săufiresc, ambasadorul.

— Precum ştii, domnulBoehmer trebuie să vină astăzisă încheiem afacerea cucolierul ― începu valetul.

— Ştiu.— Şi că va trebui să-i

numărăm cele o sută de mii delivre.

— Ştiu şi asta.— Aceste o sută de mii de

livre sunt proprietateaasociaţiei, nu-i aşa?

— Se îndoieşte cineva?— Poftim! Domnul de

Beausire îmi dă dreptate ― zisecomandorul, întorcându-sespre don Manuel.

— Să aşteptam, săaşteptăm ― replicăportughezul, făcând cu mânaun semn care însemna cătrebuie răbdare.

— Nu-ţi dau dreptate decâtasupra acestui punct ― precizaBeausire ― şi anume că cele osută de mii de Livre sunt aleasociaţilor.

— Asta e totul, nici nu cermai mult.

— Păi dacă-i aşa, atuncicaseta cu bani nu trebuie săstea în singurul birou aiambasadei, care este vecin cucamera domnului ambasador.

— Şi de ce nu?! replicăBeausire.

— Iar domnul ambasador ―continuă comandorul ― nutrebuie să ne dea fiecăruiacâte o cheie de la casetă?

— Ba deloc ― interveniportughezul.

— Ce motive ai?— Într-adevăr, ce motive

ai? întrebă Beausire, la rândulsău.

— Dacă ei n-au încredereîn mine ― spuse portughezul,mângâindu-şi proaspăta bărbu-ţă ― de ce eu să am în alţii?Mi se pare că, dacă eu pot fiacuzat că fur banii asociaţiei,la fel de bine pot şi eu săsuspectez asociaţia că vrea sămă fure. Şi unii şi alţii facemtot atâtea parale.

— De acord ― spuse valetul― dar tocmai de aceea avemaceleaşi drepturi, drepturiegale, adică.

— Atunci, scumpul meu

domn, dacă doreai egalitate,trebuia de la început s-o facemfie-care pe ambasadorul prinrotaţie. Ar fi fost mult maineverosimil în ochiipublicului, dar asociaţii ar fifost liniştiţi. Nu-i aşa, cepărere ai?

— Şi mai întâi ― seamestecă Beausire ― află,domnule comandor, că nu teporţi ca un bun camarad; oareseniorul don Manuel nu are unprivilegiu incontestabil, alomului care a născocit totplanul?

— Ah, da ― zise

ambasadorul ― şi domnul deBeausire împarte cu mineacest privile-giu...

— Eh, o dată ce o afacereeste în curs de desfăşurare, nuse mai acorda atenţie privile-giilor ― replică domnulcomandor.

— De acord, dar secontinuă a se da atenţieprocedeelor ― sublinieBeausire.

— Nu sunt singurul careridic această obiecţie ―murmură comandorul,întrucâtva ruşinat. Toţi ainoştri gândesc ca mine.

— Şi n-au dreptate ―ripostă portughezul.

— Aşa e, n-au dreptate ―repetă Beausire.

Comandorul înălţă capul.— Nici eu n-am avut

dreptate ― spuse el, înciudat ―când am vrut să aflu părereadomnului de Beausire.Secretarul nu putea să nu seînţeleagă cu ambasadorul!

Domnule comandor ―răspunse Beausire, cu ouimitoare linişte ― eşti unticălos căruia îi voi rupeurechile, dacă mai ai cumvaurechi; doar ţi-au mai fost

scurtate o dată...— Ia te rog! Se burzului

comandorul, încruntându-se.— Stăm liniştiţi aici, în

cabinetul domnului ambasadorşi putem discuta întreagaafacere ca în familie. Or,dumneata mă insulţi,pretinzând că vreau să măînţeleg cu don Manuel.

— Şi pe mine m-ai insultat― rosti rece portughezul,venind în ajutorul lui Beausire.

— Aici este vorba să dămsocoteala, domnule comandor.

— Oh, nu sunt un spadasinde frunte! strigă valetul.

— Văd prea bine ― replicăBeausire. Drept care vei ficotonogit, domnule comandor!

— Ajutor! strigă acesta,ţinut zdravăn de către iubituldomnişoarei Oliva şi aproapestrangulat de portughez.

Dar în clipa în care cei doişefi vroiau să-şi facă dreptate,clopoţelul de jos îi vestea căprimesc o vizită.

— Să-l lăsăm acum ― spusedon Manuel.

— Să-şi ia serviciul înprimire ― spuse şi Beausire.

— Am să povestesc totul şicelorlalţi asociaţi ― răspunse

comandorul, netezindu-şi hai-nele.

— N-ai decât să le spui cevrei; ştim noi ce să lerăspundem.

— Domnul Boehmer! strigăde jos cel ce stătea de pază.

— Iată că totul ia sfârşit,scumpul meu comandor ― îispuse Beausire, plesnindu-luşor peste ceafă.

— Nu vom mai avea nici odiscuţie cu privire la cele osută de mii de livre, pentru căaceste o sută de mii de livrevor dispare împreună cudomnul Boehmer. Aşadar, fă

frumos, domnule valet!Comandorul ieşi

bombănind şi pe dată îşi reluăînfăţişarea umilă pentru a-iintroduce, aşa cum se cuvine,pe bijutierii coroanei. Înintervalul de timp dintreplecarea sa şi intrarea luiBoehmer, Beausire şiportughezul schimbară între eio privire la fel de semnificativăca şi prima. Boehmer intrăurmat de Bossange. Amândoiaveau o atitudine umilă şidescumpănită, asupra căreiasubtilii observatori aiambasadei nu se puteau înşela.

În timp ce luau loc pescaunele oferite de Beausire,acesta continuă să observe,pândind în acelaşi timpprivirea lui don Manuel, cucare vroia să se pună de acord.Manuel îşi păstra aerul săudemn şi oficial.

Boehmer, omul căruia îireveneau iniţiativele, luăcuvântul şi în aceastăcircumstanţă oficială. Explicăcum putu, că înalte raţiunipolitice de o mare importanţăîl împiedicau să dea urmarenegocierilor începute. Manuelscăpă o exclamaţie. Beausire

îşi drese vocea. DomnulBoehmer se încurcă din ce înce mai rău. Don Manuel îlobligă să observe că tranzacţiaera încheiată şi că baniipentru acont erau pregătiţi.Boehmer persistă în hotărâreasa. Ambasadorul, mereu prinintermediul lui Beausire,răspunse că guvernul său aveasau va avea foarte curândcunoştinţa asupra rezultatuluitranzacţiei; ca a o rupe arînsemna că maiestatea saregina Portugaliei să fieexpusă unui afront.

Domnul Boehmer obiectă

că şi el cântărise toateconsecinţele acestei situaţii,dar că a reveni asuprahotărârii luate îi era cuneputinţă. Beausire nu seputea decide să accepteruptura; el îi declară net luiBoehmer că a se dezice acum,înseamnă că-i un prostnegustor şi un om fără cuvânt,Atunci se amestecă Bossangepentru a apăra comerţulreprezentat în persoana să şi aasociatului sau. Nu fu însădeloc convingător. Beausire îiînchise gura cu o întrebare:"Nu cumva aţi găsit pe cineva

care plăteşte mai mult?"Bijutierii, care nu erau preatari în politică şi care aveaudespre diplomaţie, în general şidespre diplomaţii portughezi,în special, o părere foartebună, se roşiră şi părurăimpresionaţi, crezând că aufost descoperiţi. Beausire văzucă ţintise bine; şi cum erafoarte interesat să încheie oafacere din care presimţea căse va alege cu o avere, simulacă-l consulta în portugheză peambasadorul său.

— Domnilor ― se adresă elapoi bijutierilor ― vi s-a oferit

probabil un beneficiu maimare; nimic mai firesc;aceasta dovedeşte cădiamantele sunt valoroase. Eibine, maiestatea sa reginaPortugaliei nu doreşte săcumpere mai ieftin spre ruinăunor negustori cinstiţi. Pot săvă ofer cincizeci de mii delivre?

Boehmer fă cu un semnnegativ.

— O sută de mii, o sutăcincizeci de mii de livre ―continuă Beausire, hotărât ca,fără să se compromită, săofere şi un milion în plus

numai pentru a-şi câştigapartea sa din cele un milioncinci sute de mii de livre.

Bijutierii, înmărmuriţi, secodiră o clipă; apoi după ce seconsultară, îi spuseră luiBeausire:

— Nu, domnule secretar,nu vă mai osteniţi să ne maiînduplecaţi; târgul esteîncheiat, o voinţă maiputernică decât a noastră nedetermină să vindem colierulaici în ţară. Suntem siguri căne înţelegeţi; scuzaţi-ne, nunoi suntem cei ce refuzăm,deci nu ne purtaţi pică; cineva

mai sus ca noi, mai sus decâtdumneavoastră se opune.

Beausire şi Manuel nu maigăsiră nimic de adăugat.Dimpotrivă, le adresară chiarcomplimente bijutierilor şiîncercară să se arateindiferenţi. Ba o făcură cu oasemenea tra-gere de inimă,încât nici nu-l văzură înanticameră pe domnulcomandor-valetul, foarteocupat să asculte la uşă ca săştie ce se întâmplă cu afacereadin care cei doi voiau să-lexcludă. Domnul asociat fuînsă destul de neîndemânatic

şi, aplecându-se spre uşă,alunecă şi căzu cu zgomot.Beausire alergă în anticameră,unde îl găsi pe nefericitdârdâind de frică.

— Ce faci aici,nenorocitule?! strigă Beausire.

— Aduceam poşta dedimineaţă, domnule ―răspunse comandorul.

— Bine! zise Beausire.Pleacă!

Şi luând depeşele, îlconcedie pe comandor. Acestedepeşe alcătuiau întreagacorespondenţă a cancelariei:scrisori din Portugalia sau din

Spania, majoritatea cu totulneînsemnate şi carereprezentau munca de fiece zia domnului Ducorneau. Dar,trecând întotdeauna prinmâinile lui Beausire sau ale luidon Manuel, înainte de amerge la cancelarie,furnizaseră celor doi escrociinformaţii folositoare asupratreburilor ambasadei. Cândauziră cuvântul depeşe,bijutierii se ridicară uşuraţi, canişte oameni cărora li s-aîngăduit să plece, după oaudienţă stânjenitoare. Furălăsaţi să plece, iar valetul

primi ordinul de a-i însoţi pânăîn curte. Abia dispărură pescară, că don Manuel şiBeausire se şi apropiară unulde celălalt, după ce seînţelesesem din priviri.

— Ei bine ― zise donManuel ― afacerea a căzut înbaltă.

— Nu încape îndoiala ―încuviinţa şi Beausire.

— Dintr-o sută de mii delivre, un furt obişnuit, ne revinfiecăruia câte opt mii patrusute de livre.

— Nu merită osteneala ―replică Beausire.

— Nu-i aşa? În vreme ceaici în casa de bani... ― şiarătă spre casa de bani atât demult râvnita de cătrecomandor ―... aici, în casa debani, sunt o sută opt mii delivre.

— Cincizeci şi patru de miipentru fiecare.

— Ei bine, s-a făcut!replică don Manuel. Săîmpărţim.

— Fie, dar comandorul nuse va mişca de lângă noi,acum când ştie că afacerea adat greş.

— Voi căuta un mijloc ―

spuse don Manuel, cu un aerciudat.

— Iar eu am şi găsit unul ―spuse Beausire.

— Care?— Iată-l. Comandorul se va

întoarce.— Da.— Îşi va cere partea sa şi

pe cea a asociaţilor, nu-i aşa?— Da.— Şi vom avea toată lumea

pe cap?— Da.— Să-l chemăm pe

comandor ca pentm a-iîmpărtăşi un secret şi atunci

lasă-mă pe mi-ne să aranjeztotul.

— Mi se pare că ghicesc ―zise don Manuel. Să-i ieşim înîntâmpinare.

— Tocmai voiam să-ţi spunsă te duci chiar dumneata.

Nici unul, nici celălalt nuvoia să-l lase pe amicul săusingur cu casa de bani.Încrederea este un lucru rar.Don Manuel răspunse că, încalitate de ambasador, nuputea face un asemeneademers.

— Pentru el, nu eştiambasador ― ripostă Beausire.

Dar, în sfârşit, n-are nici oimportanţă.

— Te duci dumneata?— Nu; îl strig pe fereastră.Într-adevăr, Beausire îl

strigă pe fereastră pe domnulcomandor, care se şi pregăteasă înceapă o discuţie cu cel cefăcea de pază.

Auzindu-se strigat,comandorul urcă. Îi găsi pe ceidoi şefi în camera vecină celeiunde se află casa de bani.Beausire i se adresă cu un aerzâmbitor:

— Pariez că ştiu ce îispuneai paznicului.

— Eu?— Da: îi povesteai ca

afacerea cu Boehmer a căzutîn baltă.

— Pe legea mea, nu!— Minţi!— Îţi jur că nu!— Să fie într-un ceas bun;

căci dacă ai fi vorbit, ai fifăcut o prostie cât capul tăude mare şi ai fi pierdut o sumăfrumuşica de bani.

— Cum asta? strigăcomandorul, surprins. Ce sumăde bani?

— Doar pricepi bine canumai noi trei ştim secretul.

— Este adevărat.— Şi că doar noi trei, în

consecinţă, avem cele opt sutede mii de livre, de vreme cetoţi cred că Boehmer şiBossange au luat cu ei suma.

— Drace! strigăcomandorul, în culmeabucuriei. Este adevărat!

— Treizeci şi trei de miitrei sute treizeci şi trei defranci, şase soli{3} fiecare ―spuse Manuel.

— Mai mult! Mai mult!strigă comandorul. Mai rămânîncă opt mii de livre.

— Ai dreptate ― zise

Beausire. Primeşti?— Dacă primesc?!

Bineînţeles că da. Să fie într-un ceas bun! Aşa mai zic şieu... ― răspunse valetul,frecându-şi palmele.

— Aşa un ticălos mai zic şieu! exclamă Beausire, cu ovoce tunătoare. Când îţi spuncă nu eşti decât un pungaş!Haide, don Manuel, dumneata,care eşti voinic, ia-l pe mişelulăsta şi dă-l pe mâna asociaţilornoştri ca să ştie şi ei cu cineau de-a face.

— Îndurare! Îndurare!strigă nefericitul. Am vrut să

glumesc doar...— Haide-haide! continuă

Beausire. Să-l închidem pânăla judecată.

— Îndurare! Mai strigăcomandorul.

— Atenţie! Îi zise Beausirelui don Manuel, care îlînşfăcase pe perfidulcomandor. Ai grijă să n-audădomnul Ducorneau!

— Dacă nu-mi daţi drumul,am să vă denunţ! urlăcomandorul.

— Iar eu am să te sugrum!spuse don Manuel, cu o vocemânioasă, împingându-l pe

valet spre un cabinet detoaleta alăturat. Fă-l să plecepe domnul Ducorneau ― îişopti el la urechea luiBeausire.

Acesta nu aşteptă să i sespună de două ori. Trecu iuteîn camera vecină cu cea aambasadorului, în timp ceacesta din urmă îl închidea pecomandor în tainicaîntunecime a ascunzătorii.

Se scurse un minut şiBeausire nu se întoarse. Pe donManuel îl fulgeră un gând: erasingur, casa de bani la zecepaşi; a o deschide, a înhăţa

cele o sută opt mii de livre înbilete de bancă, a sări pefereastră şi a o şterge pringrădină cu prada era pentruorice hoţ iscusit o chestiunede două minute. Don Manuelchibzui ca Beausire, pentru a-lconcedia pe Ducorneau şi a seîntoarce în cameră, pierdea celmult cinci minute. Se repezispre uşa încăperii unde se aflăcasa de bani. Uşa era închisacu zăvorul, don Manuel eravoinic, îndemânatic; putea sădeschidă poarta unei cetăţi cucheiţa unui ceas.

"Beausire s-a temut de

mine ― gândi el ― deoarecedoar eu singur am cheia; a traszăvorul; e firesc." Cu ajutorulsăbiei, zăvorul sări cât colo.Ajungând în dreptul casei debani, scoase un strigătînfiorător: casa se cascaasemenea unei uriaşe guriştirbe. Absolut nimic înadâncurile sale larg deschise.Beausire. Care avea a douacheie, intrase pe cealaltă uşaşi înhăţase banii. Don Manuelalergă ca un nebun până laloja paznicului, pe care îl găsicântând. Beausire avea cinciminute avans.

Când portughezul, prinstrigătele şi văicărelile sale,înştiinţa tot palatul de celepetrecute, când, pentru a sesprijini pe mărturia cuiva, îlpuse în libertate pe comandor,fu întâmpinat numai deneîncredere şi furie. Fu acuzatcă a urzit acest complotîmpreună cu Beausire, care oştersese înainte şi îi păstrajumătate din suma furată.

Cu cât sunt mai multemăşti, cu atât este mai adâncmisterul şi bunul domnDucorneau nu mai pricepeadeloc cu ce fel de oameni avea

de-a face. Aproape că leşinăcând îi va zu pe diplomaţipregătindu-se să-l spânzure subo şura pe don Manuel, care numai era în stare să-i împiedice,dar...

— Să fie spânzurat domnulde Souza?! strigă secretarul.Păi asta-i o crimă delezmaiestate! Luaţi seama!

Se hotărâră să-l arunceîntr-o pivniţă, fiindcă urla preatare. Chiar în acest moment,în poartă răsunară grav treibătăi care-i făcură să tresarăpe asociaţi. Îndată se aşternutăcerea. Cele trei bătăi se

repetară, apoi o voce ascuţităstrigă în portugheză:

— Deschideţi! În numeledomnului ambasador alPortugaliei!

— Ambasadorul!Murmurară tâlharii,împrăştiindu-se prin totpalatul şi, timp de câtevaminute, prin grădina, pesteziduri, pe acoperiş, toţi fugeaude-a valma în dezordine.

Adevăratul ambasador,care tocmai sosise, nu putu săintre în propriul său palatdecât cu ajutorul gărzilorpoliţieneşti, care sparseră

porţile în prezenţa unei marimulţimi atrasă de acestspectacol deosebit. Scotocirăapoi peste tot şi-l arestară pedomnul Ducorneau, care fucondus la Châtelet{4}, unde a şirămas peste noapte.

Astfel luă sfârşit aventurafalsei ambasade a Portugaliei.

Capitolul XLV Iluzie şi realitate

Dacă paznicul ambasadei

ar fi putut să alerge dupăBeausire, cum îi ordonase donManuel, trebuie să mărturisimc-ar fi avut de furcă. Beausire,abia scăpat din bârlogulfiarelor, ajunsese în goană înstrada Saint-Honoré.Temându-se într-una să nu fieurmărit, el gonise în zigzag,strecurându-se pe străzileîntortocheate şi construitefără noimă care înconjoarădepozitele noastre de grâu.După câteva minute eraaproape sigur că nimeni nu-lputuse urmări; şi, deasemenea, la fel de sigur că

este mort de oboseală şi cănici chiar cel mai bun cal decurse n-ar fi putut face maimult.

Beausire se aşeza pe un sacde grâu, pe strada Viarmes,care înconjoară de jur împrejurhala şi aici se prefăcu deminune că priveşte cu cel maimare interes ColumnaMedicilor, pe care Bachaumonto cumpărase pentru a o scăpade ciocanul celor ce dărâmauşi o dăruise primăriei.

De fapt însă, domnul deBeausire nu privea nicicoloana domnului Philibert

Dolorne, nici cadranul solar cucare domnul de Pingré oîmpodobise. Îşi trăgea anevoiedin adâncul plămânilorrespiraţia şuierătoare şirăguşită, de parcă ar fi fostscoasă de nişte foale vechi.Timp de mai multe minutemai-mai că nu reuşi să lase săi se scurgă din laringecantitatea de aer al căreisurplus îl sufoca. În cele dinurmă se linişti şi scoase unasemenea suspin, încât ar fiputut fi auzit de cătrelocuitorii străzii Viarmes, dacăaceştia nu ar fi fost preocupaţi

să-şi vândă sau să-şicântărească grânele.

"Ah! gândi Beausire. Iată,aşadar că mi s-a împlinit visul.Am tăcut avere!" Şi continuăsă răsufle. "Voi putea deci sădevin un om foartecumsecade; simt că am şiînceput să mă îngraş." De fapt,nu se îngrăşa, ci se umfla înpene. "Voi putea ― îşi continuăel monologul interior ― să facdin Oliva o femeie tot atât deonorabilă pe cât de onorabilvoi fi eu însumi. Este atât defrumoasă, atât de copilăroasă!"Nefericitul! "Nu-i va displăcea

o viaţă retrasă, de provincie, lao frumoasă fermă, pe care ovom arenda şi pe caic o vomnumi moşia noastră, undevalângă un orăşel unde vom fi cuuşurinţa luaţi drept nobili.Nicole este bună; n-are decâtdouă defecte: lenevia şiorgoliul." Nimic altceva! BietulBeausire! Două păcate demoarte! "Şi cum aceste plăcerii le voi satisface, voi avea eu,dubiosul Beausire, o femeiedesăvârşită."

Nu merse mai departe;răsufla mai uşor. Îşi ştersefruntea de năduşea la, se

încredinţa că cele o sută demii de livre se aflau tot înbuzunarul său şi, simţindu-semult mai vioi la trup ca şi lasuflet, începu să cumpăneascălucrurile. Nu-l vor căuta înstrada Viarmes, dar îl vorcăuta. Domnii de la ambasadanu erau soiul acela de oamenicare să piardă cu inima uşoarapartea lor de pradă. Se vorîmpărţi în mai multe cete şivor începe prin a exploradomiciliul tâlharului. Aici erabuba. În această locuinţa seafla Oliva. I se va spune totul,poate chiar o vor maltrata;

cine ştie? Vor împingecruzimea până acolo, încât ovor lua ca ostatec. Adică de ceasemenea ipochimeni n-ar fiştiut că domnişoara Oliva estepasiunea lui Beausire şi de ce,ştiind, n-ar specula aceastăpasiune? Beausire mai-mai să-şi piardă minţile gândindu-sela aceste două primejdii demoarte. Dragostea însă birui.Dorea ca nimeni să nu seatingă de obiectul iubirii sale.Alerga ca o săgeată spre casadin strada Dauphine. De altfel,avea o încredere fără marginiîn iuţeala pasului său;

duşmanii lui, oricât ar fi fostei de iuţi, nu putuseră să i-o iaînainte. Se aruncă totuşi într-otrăsură şi, arătând vizitiului opiesă de şase livre, îi spuse:

― Spre Pont-Neuf!Caii nu alergau, zburau. Se

lăsa seara. Beausire ceru să fiedus până în spatele statuii luiHenric al IV-lea. Pe vremeaaceea se obişnuia să acostezifemeile din trăsură; şi acelaera un loc de întâlnire destulde trivial, dar des folosit. Apoi,încumetându-se să scoatăcapul pe fereastra portierei,iscodi cu privirea strada

Dauphine. Beausire cunoşteadestul de bine obiceiurilepoliţiştilor: petrecuse zece aniîncercând să le cunoascăpentru a le putea evita la loculşi timpul potrivit. El observăacolo unde cobora podul, înpartea dinspre stradaDauphine, doi indivizi laoarecare distanţa unul decelălalt care îşi întindeaugâtul spre această stradă,atenţi la o privelişte oarecare.Oamenii erau spioni. A vedeaspioni pe Pont-Neuf nu era unlucru rar, deoarece chiarproverbul spune că, pe vremea

aceea, dacă voiai să vezi unprelat, o prostituată şi un calalb n-aveai decât să treci pePont-Neuf. Or, caii albi,hainele preoţeşti şiprostituatele au fostîntotdeauna ţinta oamenilorpoliţiei.

Beausire fu contrariat,stânjenit; se prefăcu îndatăcocoşat şi începu să şchiopateca să-şi ascundă mersul, apoi,croindu-şi drum prin mulţime,ajunse în strada Dauphine.Nici o urmă din ceea ce setemea el. Zări casa laferestrele căreia se arătase

adesea frumoasa Oliva, steaualui. Ferestrele erau închise;fără îndoială că ea se odihneape sofa, citea cine ştie ce carteproastă sau ronţăia niscaidulciuri. Deodată Beausirecrezu că vede surtucul unuisoldat la pândă, pe aleea dinfaţă. Ba mai mult, văzu unulapărând la geamul salonaşului.Se simţi scăldat de sudoare dincreştet până-n tălpi; o sudoarerece, nesănătoasă. Nu putea sădea înapoi: trebuia să treacăprin faţa casei.

Beausire avu acest curaj;trecu şi privi casa. Ce

spectacol! Aleea înţesată deinfanteriştii gărzii Parisului, înmijlocul cărora se vedea uncomisar de la Châtelet,îmbrăcat în negru Toţi aceştioameni... o rapidă aruncăturăde ochi îl convinse pe Beausirecă sunt tulburaţi, speriaţi,descumpăniţi. Ai sau n-aiobişnuinţa de a citi pe feţelecelor de la poliţie; când o ai,cum o avea Beausire, nu enevoie să te uiţi de două oripentru a ghici că lovituraacelor domni dăduse greş.Beausire îşi spusese că domnulde Crosne, prevenit, fără

îndoială, cine ştie cum sau decătre cine ştie cine, voise să-lprindă pe Beausire şi nu ogăsise decât pe Oliva. Indefrae. De aici, dezamăgirea. Cusiguranţa că, dacă Beausire s-ar fi aflat în împrejurărinormale, dacă nu ar fi avutcele o sută de mii de livre înbuzunar, s-ar fi aruncat înmijlocul alguazililor{5}, urlândca Nisus{6}: "Iată-mă! Iată-mă!Numai eu am săvârşit totul!"

Dar gândul că indiviziiăştia vor pune mâna pe cele osută de mii de livre şi vor facehaz pe socoteala lui toată

viaţa, gândul că de lovituraatât de îndrăzneaţă şi derafinată dată de el, Beausire,nu vor profita decât agenţiicomandantului de poliţie, eibine, acest gând triumfaasupra tuturor scrupulelor,trebuie s-o spunem, şi-i potolitoate chinurile amorului.

«Logic... ― îşi spuse îngând. Mă vor prinde... îmi vorlua cele o sută de mii. Nu o potajuta pe Oliva... Mă ruinez... îidovedesc că o iubesc ca un omfără minte... Merit să-mispună: "Eşti o brută; trebuie sămă iubeşti mai puţin dar să

mă salvezi!" Cel mai bun lucrue să ne luăm picioarele laspinare şi să punem însiguranţă banii care ne pot datotul: libertate, fericire,înţelepciune.»

Spunând acestea, Beausireîşi apăsă pe inimă biletele debancă şi alergă spre grădinaLuxemburg, căci de un ceas selăsa călăuzit doar de instinctşi cum de o sută de ori ocăutase pe Oliva în aceastăgrădină, îşi lăsă picioarele să-lducă într-acolo. Pentru un omcu o logică atât de riguroasăera cam nechibzuit. Într-

adevăr, poliţiştii, carecunoşteau obiceiurile hoţilor,tot aşa cum Beausire cunoşteaobiceiurile poliţiştilor,fusesem, bineînţeles, să-lcaute pe Beausire laLuxemburg. Dar fie cerul, fieiadul hotărâse ca domnul deCrosne să nu pună mâna peBeausire de data aceasta.

De-abia o luase pe stradaSaint-Germain-des-Près, cândiubitul frumoasei Nicole fu câtpe-aci să fie răsturnat de osuperbă trăsură ai cărei caialergau în trap întins sprestrada Dauphine. Beausire avu

doar răgazul, mulţumită aceleiîndemânări pariziene, cu totulstrăina celorlalţi europeni, dea se feri de oişte. E drept că nuse putu feri de înjurătura şi debiciul vizitiului; dar cel ceposedă o sută de mii de livrenu se împiedica în asemeneameschine socoteli de onoare,cu atât mai mult cu cât are peurmele sale pe foştii săitovarăşi şi poliţia din Paris.Deci Beausire se aruncă într-oparte, însă, răsucindu-se, ovăzu în trăsură pe Olivaîmpreună cu un bărbat foartefrumos, discutând cu

însufleţire. Scoase un micţipăt care nu făcu decât săsperie caii.

Ar fi urmărit el, fărăîndoiala, trăsura, numai căaceasta mergea glonţ, sprestrada Dauphine, singurastradă din Paris pe care, înclipa aceea, Beausire nu doreasă treacă. Şi-apoi, de ce să fienegreşit Oliva femeia întrăsură? Năluci, vedenii,absurdităţi, înseamnă să aivederea înceţoşată, să vezidublu, să vrei s-o vezi cu oricechip pe Oliva.

Îşi mai făcu şi o altă

socoteală şi anume că Olivanu putea fi în trăsură deoarecefusese arestată de poliţişti laea acasă, în strada Dauphine.

Bietul Beausire, cudesăvârşire zdrobit atâtsufleteşte cât şi fiziceşte, serepezi în strada Fossés-Monsieur-le-Prince, ajunse laLuxemburg, străbătu cartierul,pustiu la ora aceea şi serefugie dincolo de barieră, într-o cămăruţă a cărei gazdă searătă cât se poate de grijuliecu el. Se instală deci înaceastă cocioabă, ascunsebiletele de bancă sub una din

dalele pardoselii, trase piciorulpatului deasupra şi se culcă,asudând şi înjurând, daramestecându-şi blestemele cumulţumiri aduse lui Mercur,iar greaţa şi fiorii ogoindu-leeu o infuzie de vin îndulcit cuscorţişoară, băutura cea maipotrivită să te facă sănăduşeşti şi să-ţi redeaîncrederea. Era sigur că poliţianu-l va mai găsi. Era sigur cănimeni nu-l va putea prăda.Era sigur că Nicole, chiar dacăfusese arestată, nu putea fiînvinuita de nimic şi cătrecuse timpul când puteai să

fii întemniţat la nesfârşit fammotiv. Era, de asemenea, sigurcă cele o sută de mii de livre îivor sluji să o smulgă dinînchisoare pe Oliva, nepreţuitasa iubită, dacă ar fi fostarestată.

Rămâneau amicii de laambasadă; cu ei, socotelileerau mai greu.de încheiat. DarBeausire prevăzuse toatesâcâielile. Îi va lăsa pe toţi înFranţa, iar el va pleca înElveţia, ţara liberă, morală, deîndată ce domnişoara Oliva vafi pusă în libertate.

Ei bine, nimic din tot ceea

ce rumega Beausire, în timpce-şi sorbea vinul cald, nu seîntâmplă după cum îşiînchipuia el: aşa era scris.Omul greşeşte aproapeîntotdeauna când îşi închipuiecă vede lucrurile când, de fapt,nu le vede. Dar cu atât maivârtos greşeşte atunci când îşiînchipuie că nu le-a văzut şicând ele au existat înrealitate.

Vom explica această glosăcititorilor.

Capitolul XLVI

În caredomnişoara Olivaîncepe să seîntrebe ce vor dela ea

Dacă domnul Beausire s-ar

fi încrezut mai mult în ochiisăi atât de ageri, în loc să-şifrământe mintea, oarbă în acelmoment, şi-ar fi scutit multenecazuri şi deziluzii. Cea pecare o văzuse în trăsuraalături de un bărbat pe carenu-l recunoscuse, deoarece nu-i aruncase decât o singură

privire şi pe care, fărăîndoiala, l-ar fi recunoscutdacă s-ar mai fi uitat o dată lael, era într-adevăr domnişoaraOliva; Oliva, care, ca de obicei,îşi făcuse plimbarea dedimineaţă în grădinaLuxemburg şir în loc să seîntoarcă acasă la ora două sămănânce, se întâlnise cu acelstraniu personaj, pe care îlcunoscuse în ziua balului de laOperă şi care, acostând-o, opotopise cu tot soiul deîntrebări.

Prin urmare, tocmai cândîşi plătea scaunul şi se

pregătea să plece surâzândcafegiului grădinii, a căruiclienta asiduă era, îl văzuivindu-se la capătul unei aleipe Cagliostro; acesta alergăspre ea, prinzându-i braţul.

Oliva scoase un ţipăt slab.— Unde te duci? fu

întrebată.— Acasă, în strada

Dauphine.— Asta vor şi cei ce te-

aşteaptă acolo ― reluă seniorulnecunoscut.

— Cei ce m-aşteaptă...Cum aşa? Nu m-aşteaptănimeni.

— O, ba da; cel puţin oduzină de vizitatori.

— O duzină de vizitatori?!exclamă Oliva, râzând. De cenu un regiment?

— Pe legea mea, dacă s-arfi putut trimite un regiment pestrada Dauphine, s-ar fi trimis.

— Mă uluiţi!— Vei fi şi mai uluită dacă

te las să mergi în stradaDauphine.

— De ce?— Pentru că vei fi

arestată; draga mea.— Eu, arestată?— Fără îndoială; cei

doisprezece domni care teaşteaptă sunt poliţiştii trimişide domnul Crosne.

Oliva tresări: anumiţioameni se tem tot timpul sănu Îi se întâmple anumitelucruri. Cu toate astea, dupăce îşi cercetă mai profundconştiinţa, îşi veni în fire şispuse:

— N-am făcut nimic De cesă mă aresteze?

— De ce este arestată, îngenerai, o femeie? Din cauzaunor încurcături, a tot felul deprostii.

— N-am încurcături.

— Poate ai avut?— A, nu zic nu.— Ce mai încoace şi-ncolo.

De bună seamă că n-au nici undrept să te aresteze; cu toateastea vor să te aresteze, e clar.Mai vrei să mergem în stradaDauphine?

Oliva se opri, palidă şitulburată.

— Vă jucaţi cu mine capisica cu bietul şoricel ― ziseea. la să vedem; dacă ştiţiceva, spuneţi-mi. Nu cumvaeste vorba despre Beausire?

Şi-l privi pe Cagliostro, cuun aer rugător.

— Se prea poate. Bănuiesccă are conştiinţa mai puţincurată decât a dumitale.

— Bietul băiat!...— Poţi să-l plângi, dar

dacă l-au luat, de ce să te laşiprinsă şi dumneata?

— Ce interes aveţi să măocrotiţi? Ce interes aveţi să văocupaţi de mine? Şi-apoi ―rosti ea, cu îndrăzneală ― nueste deloc firesc ca un om cadumneavoastră...

— Mai bine nu maicontinua, ai spune cusiguranţă o prostie; şiminutele sunt preţioase pentru

ca agenţii domnului Crosne,văzând că nu te întorci, suntîn stare să vină să te cauteaici.

— Aici?! Ştiu că sunt aici?— Mare lucru să ştii! Eu

cum ştiu?! Prin urmare,fiindcă mă intereseazăpersoana dumi-tale şi îţi vreaubinele, restul nu te priveşte.Repede s-ajungem în stradad'Enfer. Trăsura mea teaşteaptă acolo. Ah, încă te maiîndoieşti?

— Da.— Ei bine, vom face un

lucru destul de imprudent, dar

care te va convinge, sper,odată pentru totdeauna. Vomtrece cu trăsura prin faţa caseidumitale şi, după ce-i veivedea, îndeajuns de departe, pedomnii de la poliţie ca să nu tearesteze şi destul de aproapeca să-ţi dai seama în ce ape sescaldă, ei bine, atunci veipreţui intenţiile mele la justalor valoare.

Şi, zicând acestea, oconduse pe Oliva până lagrilajul străzii d'Enfer. Trăsurase apropie, îi luă şi îi duse peCagliostro şi pe Oliva în stradaDauphine, acolo unde îi zărise

Beausire. Cu siguranţa că,dacă în acel moment Beausirear fi strigat, dacă ar fi ajuns latrăsura, Oliva ar fi făcut oriceca să se apropie de el, să-lscape, dacă ar fi fost urmărit,sau să fugă împreuna cu el,dacă ar fi fost liber.

Însă Cagliostro îl zărise penefericit şi atrăsese atenţiaOlivei asupra mulţimii care sestrânsese, curioasă, în jurulstrăjii. În clipa când tânărafemeie văzu oamenii poliţieinăvălind în casa ei, se aruncăîn braţele protectorului său, cuo disperare, care l-ar fi

înduioşat pe oricare altul,numai pe acest om de fier nu.Aşa că el se mulţumi săstrângă mâna fetei şi să oascundă privirilor trăgândstorul.

— Scăpaţi-mă! Scăpaţi-mă!repetă în acest timp biataOliva.

— Îţi făgăduiesc ― zise el.— Deoarece spuneţi că

aceşti oameni de la poliţie ştiutotul, înseamnă că au să măgăsească oriunde m-aş duce.

— Nu, nu; acolo unde tevoi duce, n-o să te găseascănimeni; căci dacă pot veni să

te ia de la dumneata de acasă,n-o pot face şi de la mine de-acasă.

— Oh! exclamă ea,înspăimântată. Ladumneavoastră?... Mergem ladumneavoastră?

— Ţi-ai pierdut minţile!replică el. S-ar zice că nu-ţiaminteşti de învoiala noastră.Nu sunt iubitul dumitale,frumoaso şi nici nu vreau săfiu.

— Aşadar, îmi oferiţiînchisoarea?

— Dacă preferi azilul, eştiliberă.

— Bine ― răspunse ea,înfiorată ― mă las în seamadumneavoastră; faceţi ce vreţicu mine.

El o conduse în stradaNeuve-Saint-Gilles, în casaunde am văzut că-l primise peFilip de Taverney. După ce oinstală departe de servitori şide priviri iscoditoare, într-unmic apartament la etajul aldoilea, îi spuse:

— Doresc să te simţi aicimai fericită decât ai fost.

— Fericită?! Cum?murmură Oliva, cu inima grea.Fericită?! Fără libertate, fără

plimbările mele! Este atât detrist aici! Nici măcar ogrădină. Am să mor...

Şi aruncă o priviredisperată afară.

— Ai dreptate ― zise el ―nu vreau să-ţi lipsească nimic;nu te vei simţi bine aici şi, încele din urmă, servitorii or săte vadă şi or să testingherească.

— Sau or să mă vândă ―adăugă ea.

— În privinţa aceasta, nute teme, servitorii mei nu vânddecât ceea ce le cumpăr eu,scumpă copilă; dar ca să ai

toată liniştea pe care i-odoreşti, mă voi ocupa să-ţigăsesc altă locuinţă.

Oliva se arătă mulţumităde aceste promisiuni. De altfel,noul său apartament îi plăcu.Era elegant mobilat şi segăseau acolo cărţi amuzante.Protectorul său o părăsi,spunându-i:

— Nu vreau să te silesc înnici un fel, copila mea. Dacăvrei să mă vezi, sună-mă, voiveni imediat, dacă sunt acasă,sau imediat ce mă întorc, dacăsunt plecat. Îi sărută mâna şiieşi.

— Ah! strigă ea. Aduceţi-mi, vă rog, veşti despreBeausire!

— Voi face tot posibilul ―răspunse contele.

Şi o închise în cameră.Coborând scările, zise: Ar fi oprofanare să o duc sălocuiască în strada Saint-Claude. Însă nu trebuie s-ovadă nimeni şi numai în casaaceea nu o va vedea nimeni.Dacă, dimpotrivă, trebuie săfie văzută numai de către osingură persoană, aceapersoană o va zări numai încasa din stradă Saint-Claude.

Haide, încă un sacrificiu. Săstingem şi această ultimăscânteie care a mai rămas dintorţa de altădată.

Contele îşi aruncă peumeri o mantie, căută înbiroul său mai multe cheidintre care alese câteva şi,privindu-le cu înduioşare,plecă din palat singur,străbătând pe jos strada Saint-Louis-du-Marais.

Capitolul XLVII Casa părăsită

Domnul de Cagliostro

ajunse singur în dreptulstrăvechei case din stradăSaint-Claude. Când se opri înfaţa porţii, se înserase de-abinelea şi nu se mai zăreaudecât cei câţiva trecători pebulevard. Tropotul unui calrăsunând pe caldarâmul străziiSaint-Louis, o fereastră ce seînchidea cu scrâşnet de

fierărie ruginită, scârţiituluriaşei porţi cu canaturi pecare o închidea majordomulpalatului vecin, iată singurelezgomote care se mai auzeau încartier în acel moment. Dincurtea mănăstirii, un câinelătra sau mai curând urla, iaro boare de vânt călduţ trimiteapână în strada Saint-Claudeglasul melancolic al clopotuluicare bătea sferturile de ceas laSaint-Paul.

Era ora nouă fără un sfert.Contele ajunse, după cum

am spus, în faţa portaluluidublu, scoase de sub uriaşa-i

mantie îmblănită o cheie mareşi o vârî anevoie în broască,strivind gunoaiele adunateacolo, de-a lungul anilor: paieuscate, unul intrat chiar îndeschizătura ogivala abroaştei; mici seminţe purtatespre miazăzi pentru a deveniridiche sălbatică sau nalbă şicare se treziseră închise înaceastă tainiţă întunecoasă;aşchii de piatră de la clădireaînvecinată; muşte încartiruitecam de zece ani în acest azilde fier şi ale căror trupurisfârşiseră prin a umple totspaţiul; toată această lume

scrâşni şi se prefăcu înpulbere* sub apăsarea cheii.

O dată ce cheia se răsuciîn broască, nu mai rămasedecât să se deschidă poarta.Timpul însă nu trece iarăurme. Lemnul se umflase laîncheieturi, rugina muşcasedin balamale. Iarba crescuseprintre pietrele pavajului, iarigrasia înverzise partea de josa porţii; peste tot, un fel demuşchi asemănător celui dincare îşi fac rândunelele cuibulcăptuşea fiece locşor, în timpce puternică colonie demadrepori tereştri,

suprapunându-şi braţele, maică ascunsesem lemnul subcarnea vie a cotiledoanelor.

Cagliostro simţi că poartaîi opune rezistenţa; el apăsaîntâi cu mâna, apoi cu cotul,apoi şi cu umărul, reuşind săînvingă toate aceste piedici,care cedară una după alta, cuun scâncet înciudat. După cedeschise poarta, dinaintea luiCagliostro se ivi curtea, întoată tristeţea ei, acoperită demuşchi ca un cimitir. Închisepoarta şi paşii i se înfundară înmăturică stufoasă, crescută laîntâmplare, care năpădise

chiar şi piatra. Nimeni nu-lvăzuse intrând şi nici aici, laadăpostul acestor ziduri uriaşe,nu-l putea vedea nimeni.

Se opri o clipă şi simţi cumîncetul cu încetul intra întrecut, aşa cum intrase şi încasă. Unul era trist şi pustiit,cealaltă ruinată şi părăsită.Din cele douăsprezece treptede la intrare nu mairămăseseră întregi decât trei.Celelalte, măcinate de ploi^năpădite de paracherniţă şimaci, întâi se rupseserăspânzurând pe la încheieturi,apoi se năruiseră cu totul.

Pietrele se sfărâmaseră încădere, iar întreagă aceastăruină era acum în stăpânireaierburilor care fluturaupretutindeni asemenea unorstindarde ale distrugerii.

Cagliostro urcă scara caretremură sub paşii lui şi, cuajutorul unei a doua chei,pătrunse în imensaanticameră. De-abia aici sefolosi de felinarul cu careavusese grijă să se înarmeze;dar, oricât de atent aprinselumânarea, suflul sinistru alcasei o stinse imediat. Palamorţii se ridica violent

împotriva vieţii: întunericuldistrugea lumina.

Cagliostro aprinse din noufelinarul şi îşi continuădrumul. În sufragerie, bufetelemucegăiseră prin colţuri şi sesurpaseră aproape cu totul, iarpe pardoseala mucedă iţialuneca piciorul. Toate uşiledinăuntru erau deschise,lăsând închipuirea să pătrundăîn voie, o dată cu privirea, înstrăfundurile sumbre undemoartea sălăşluia de mult.

Contele tresări şi îşi simţipielea încreţindu-se când, lacapătul salonului, acolo unde

odinioară se afla scara, se auziun zgomot. Un astfel dezgomot vestea o prezenţăscumpă şi trezea în întreagafiinţă a stăpânului casei viaţă,speranţă, fericire. Acumzgomotul nu mai însemnanimic altceva decât reînviereatrecutului.

Încruntat, abia respirând,cu mâinile reci, Cagliostro seîndreptă spre statuia luiHarpocrate lângă care se aflaresortul ce punea în mişcareuşa comunicantă, mijloc delegătură tainică, denedescoperit, care unea casa

aceasta cu cea secretă.Resortul funcţiona cuuşurinţă, deşi lemnăriamâncată de carii dimprejurtrosni. Dar de-abia pusecontele piciorul pe scarasecretă, că acel zgomot ciudatse auzi din nou. Cagliostroîntinse mâna în care ţineafelinarul ca să vadă ce este; nuzări decât o uriaşă năpârca cecobora încet scara, lovind cucoada fiece treaptă. Reptila îlaţinti liniştită pe Cagliostro,cu ochii săi negri, apoi sestrecură în prima gaură alemnăriei şi dispăru. Era, fără

îndoială, duhul singurătăţii.Contele îşi continuă

drumul. Pretutindeni îlîntâmpină o amintire sau, maibine zis, o umbră; şi când pepereţi lumina zugrăvi o siluetămişcate re, contele tresărigândindu-se că însuşi umbrasa era o umbră străină cerevenise în acest loc tăinuit.Astfel, mergând şi visând,ajunse până la acea placă aşemineului ce slujea de trecereîntre camera de arme a luiBalsamo şi refugiul parfumatal Lorenzei Feliciani.

Zidurile erau goale,

încăperile pustii. În căminullarg deschis zăcea un mormanuriaş de cenuşă în carescânteiau câteva bucăţele deaur şi de argint. Cenuşa fină,albă şi înmiresmată eramobilierul Lorenzei, pe careBalsamo îl arsese până laultima aşchie; erau dulapurilede baga, clavecinul şicoşuleţul din lemn detrandafir, frumosul patsmălţuit cu porţelanuri deSévres, ale cărui resturiminerale semănau cu praful demarmură; erau ciubucele şiornamentele de metal topit la

căldura marelui foc ca într-uncuptor; erau perdelele şicuverturile din brocart demătase; erau cutiile de aloe şide santal ale căror mirosuripătrunzătoare, ieşind pe coşulşemineului după incendiu,parfumaseră toată acea zonă aParisului deasupra căreia seînvălătucise fumul, aşa felîncât, timp de două zile,trecătorii ridicaseră capulpentru a inspira acele aromestranii amestecate cm aerulnostru parizian; aşa fel încâtburghezii din cartierul halelorşi cochetele din cartierul

Saint-Honoré trăiseră îmbătaţide aceste miresmeneobişnuite.

Aceste parfumuri,spuneam, le mai păstra încăîncăperea pustie şi rece.Cagliostro se aplecă, luăcâteva fire de cenuşă întredegete şi trase în pieptîndelung, cu o pasiunesălbatică, aroma suavă.

— Pot astfel ― murmură el― să sorb o fărâmă din sufletulcare altădată dădea viaţăacestei pulberi.

Văzu apoi drugii de fier,tristeţea curţii şi crăpăturile

adânci pe care incendiul lefăcuse acestei case căreia îidistrusese etajul superior.

Frumos dar sinistruspectacol!

Cagliostro se lăsă purtat devise. Deodată, privirea îi fuatrasă de un obiect încăstrălucitor în mijlocul acestuidezastru şi al tuturor acestornenorociri. Se aplecă şi văzuîn crăpătura parchetului, pejumătate îngropată în praf, omică săgeată de argint cepărea căzută de curând dinpărul unei femei. Era unuldintre acele ace italieneşti

care plăceau atât de multfemeilor de odinioară şi cuajutorul cărora îşi susţineaubuclele, prea grele când eraupudrate. Atunci Cagliostroateul, şarlatanul, scepticulbatjocoritor, culese acul depăr, îl apropie de buze şi lăsăsă se prelingă o lacrimă, sigurcă nimeni nu o vede,murmurând:

— Lorenza!Asta a fost tot. În omul

acesta sălăşluia demonul. Îiplăcea lupta şi pentru a fifericit trebuia să lupte, mereu.După ce sărută înfiorat

această relicvă sacră, deschisefereastra, îşi trecu braţulprintre drugii de fier şi aruncăgingaşa bucată de metal încurtea mănăstirii vecine,printre ramuri, în aer, în praf,cine ştie unde.

Se pedepsea astfel de a-şi fiascultat inima.

— Adio! şopti el obiectuluineînsufleţit care dispăreapoate pentru totdeauna. Adio,amintire care mi-ai apărut casă mă înduioşezi, ca să măfaci să fiu slab, fără îndoială.De acum înainte nu mă voimai gândi decât la cele

pământeşti. "Da, casa aceastava fi profanată. Ce tot spun?!A şi fost! Am deschis din nouuşile, am luminat zidurile, amprivit înlăuntrul mormântului,am scormonit cenuşa morţii.

Deci casa este profanată!Atunci cel puţin să slujeascăla ceva bun. O altă femeie vatraversa curtea, va punepiciorul său pe scară, o altăfemeie va cânta, poate, subaceastă boltă unde maitremură încă ultimul suspin aiLorenzei! Fie! Toate acesteprofanări vor fi făcute cu unscop, cu scopul de a servi

cauza mea. Dacă Dumnezeupierde, Satana va câştiga."

Îşi puse felinarul pe scară."Întreagă această scară va

dispare ― îşi spuse. Toată casainterioară va dispare şi ea.Taina va pieri, palatul varămâne numai o ascunzătoareşi va înceta de a mai fi unsanctuar."

Scrise în grabă încarneţelul său:

"Domnului Lenoir,

arhitectul meu: să fiecurăţate curtea şi intrările;să fie restaurate şoproanele

şi grajdurile; dărâmareapavilionului interior;reducerea palatului la douăetaje; opt zile."

"Acum, să vedem dacă se

zăreşte bine de aici fereastramicuţei contese."

Se apropie de o fereastrăsituată la etajul al doilea alpalatului. De aici, pe deasupraporţii duble, puteai cuprindecu privirea toată parteacealaltă a străzii Saint-Claude.

În faţă, la cel mult şaizecide picioare, se vedea locuinţaocupată de Jeanne de La

Motte.— Este un truc ce nu poate

da greş: cele două femei se vorvedea cu siguranţă ― spuseCagliostro. Bun!

Îşi luă din nou felinarul şicoborî scara. Cam la o orădupă aceea se întorcea acasăşi trimitea arhitectului săuinstrucţiunile.

Trebuie să spunem căchiar a doua zi, cincizeci delucrători invadaseră palatul,unde ciocanele, ferăstraiele şitârnăcoapele răsunaupretutindeni, unde iarbastrânsă în grămezi mari

începea să fumege într-un colţal curţii, iar seara, întorcându-se acasă, trecătorul, credinciosobiceiului sau de a-şi vârînasul peste tot, văzu în curteun şobolan uriaş spânzurat deo labă într-un cerc de butoi,iar în jurul lui zidarii stândroată şi zeflemisind căruntamustaţă şi venerabila burticicăa rozătoarei. Tăcutul locuitoral palatului rămăseseîntemniţat în gaura lui dinpricina unui bolovan ce căzuseşi-i astupase ieşirea. Pejumătate mort când macarauaridică piatra, el fu înhăţat de

coadă şi sacrificatzburdălniciilor tinerelor calfede zidari din Auvergne; a muritfie de ruşine, fie asfixiat.Trecătorul îi ţinu acest discursfunebru;

— Iată unul care a fostfericit vreme de zece ani.

Sic transit gloria mundi.{7}

În opt zile, casa fu

restaurată aşa cum porunciseCagliostro arhitectului.

Capitolul XLVIII

Jeanneprotectoare

Domnul cardinal de Rohan

primi, două zile după vizita sala Boehmer, un bilet care sunaastfel:

"Eminenţa sa, domnul

cardinal de Rohan, ştie fărăîndoială unde va cina înastă-seară".

— De la micuţa contesă ―

spuse el după ce mirosiscrisorica. Mă voi duce.

Iată motivele care oîndemnau pe doamna de LaMotte să ceară cardinaluluiaceastă întrevedere.

Dintre cei cinci lachei puşiîn slujba ei de către eminenţasa, alesese unul cu părulnegru, cu ochii căprui şi cu ofaţă bucălată de sangvin şicărnoasă de coleric. Pe acestchip, o observatoare atentă căea desluşise semnele unuiorganism sănătos, inteligent şitenace, îl chemă şi, într-unsfert de oră, obţinu de lasupunerea şi perspicacitatealui tot ce vroia. Omul acesta îl

urmări pe cardinal şi raportăcă văzuse pe eminenţa saducându-se de două ori în douăzile la domnii Boehmer şiBossange.

Jeanne ştia destul.Domnul de Rohan nu era omulcare să se târguiască.Negustori pricepuţi caBoehmer nu-l lasă pe client săplece. Colierul trebuie că eravândut Vândut de cătreBoehmer. Cumpărat de cătredomnul de Rohan! Şi acestadin urmă nu suflase o vorbăconfidentei sale, iubitei sale!

Simptomul era grav.

Fruntea Jeannei se încreţi, îşimuşcă buzele şi îi scrisecardinalului biletul pe care l-am citit.

Domnul de Rohan veniseara. Trimisese înainte un coşcu vinuri alese şi câtevatrufandale, exact aşa cumfăcea când cina la domnişoaraGuimard sau la domnişoaraDangeville de la Comediafranceză. Jeanne observănuanţa, aşa cum observaseatâtea altele; nu îngădui să seservească la masă nimic dinceea ce trimisese cardinalul;apoi începu conversaţia îndată

ce ramaseră singuri, zicând peun ton afectuos:

— Ca să vă spun drept, unlucru mă mâhneşte grozav!

— Ce anume, contesă?întrebă domnul de Rohan,nevrând să pară mai afectuosdecât era.

— Ei bine, monseniore, nusunt mâhnită pentru că nu mămai iubiţi, de altfel nu m-aţiiubit niciodată...

— Oh, contesă, ce totspuneţi!

— Nu vă scuzaţi,monseniore, vă pierdeţivremea...

— Eu? rosti galantcardinalul.

— Da, dumneavoastră ―rosti răspicat doamna de LaMotte. De altfel...

— Vai, contesă! Protestăcardinalul.

— Nu vă necăjiţi,monseniore, mi-e indiferent.

— Dacă vă iubesc sau nu?— Exact.— Şi de ce vă este

indiferent?— Pentru că nici eu nu vă

iubesc.— Contesă, vă daţi seama

că ceea ce-mi spuneţi nu-i

deloc măgulitor pentru mine?— Într-adevăr, pare-se că

nu începem cu vorbe dulci, darasta-i realitatea, n-avem ceface...

— Care realitate?— Că nu v-am iubit

niciodată, monseniore, maimult decât m-aţi iubitdumneavoastră pe mine.

— Oh, în ceea ce măpriveşte, nu trebuie să vorbiţiaşa! strigă prinţul, aproapesincer. Am avut pentrudumneavoastră multăafecţiune, contesă. Poziţiilenoastre nu sunt

asemănătoare...— Monseniore, cred că ne

stimăm îndeajuns unul pecelălalt pentru a ne spuneadevărul.

— Care adevăr?— Între noi există o

legătură mai puternică decâtdragostea.

— Care?— Interesul.— Interesul? Vai,

contesă!...— Monseniore, nu voi

spune ce spunea ţăranulnormand fiului său desprespânzură-toare: "Dacă pe tine

te scârbeşte, nu-i scârbi şi pealţii". Vai, da, interes,monseniore şi încă ce interes!

— Ei bine, hai să vedem,contesă: să presupunem căsuntem interesaţi; cu ce vă potfi eu de folos şi dumneavoastrămie?

— Mai întâi, monseniore şiînainte de orice, tare am unchef să vă fac un scandal.

— Faceţi-mi, contesă.— N-aţi avut încredere în

mine, deci nu mă respectaţi.— Eu?! Şi când asta, vă

rog?— Când? Veţi tăgădui oare

că, după ce mi-aţi smuls cumultă abilitate toateamănuntele pe care, de altfel,muream să vi le dau...

— Asupra cărui fapt,contesă?

— Asupra dorinţei pe careo mare doamnă a arătat-opentru un anumit lucru; aţifăcut totul ca să satisfaceriaceastă dorinţă rară să-mispuneţi.

— Să smulg amănunte, săghicesc dorinţa unei oarecaredoamne de a avea un oarecarelucru, să satisfac aceastădorinţă?! Contesă, sunteţi

într-adevăr o enigmă, unsfinx. Ah, am văzut şi gâtulfemeii, dar încă n-am văzutghearele leului. S-ar părea cămi le veţi arăta. Fie.

— Ei, nu, nu vă voi arătaabsolut nimic, monseniore,fiindcă văd că nu aveţi chef săvedeţi nimic. O să vă dau, purşi simplu, cheia enigmei:amănuntele, adică ceea ce s-apetrecut la Versailles, dorinţaunei anumite doamne, adicăregina şi împlinirea acesteidorinţe a reginei este târgul pecare l-aţi încheiat ieri cudomnii Boehmer şi Bossange,

cumpărând faimosul lor colier.— Contesă! şopti

cardinalul, palid şi clătinându-se pe scaun.

Jeanne îl fixă cu privireasa cea mai calmă:

— Haide, monseniore, dece mă priviţi atât de speriat?Nu aţi fost ieri să vă tocmiţicu bijutierii de pe Quai del'Ecole?

Un Rohan nu minte, nicichiar faţă de o femeie.Cardinalul tăcu. Şi cum era pepunctul de a roşi, neplăcere pecare un bărbat nu o iartăniciodată femeii care i-a

pricinuit-o, Jeanne se grăbi să-i ia mâna, zicând:

— Îmi cer iertare, dragulmeu prinţ şi mă grăbesc să văspun care este greşeala pe careo faceţi în ce mă priveşte. M-aţi crezut proastă şirăutăcioasă, nu-i aşa?

— Oh, contesă!...— În sfârşit...— Nici un cuvânt mai

mult! Îngăduiţi-mi să vorbescşi eu. Poate vă voi convinge,pentru că, din clipa asta, vădcu cine am de-a face. Măaşteptam să găsesc îndumneavoastră o femeie

drăguţă, dar sunteţi mai multdecât atât. Ascultaţi. Jeannese apropie de cardinal,lăsându-şi mâna în mâna lui.Aţi fost de acord să fiţiprietena mea, fără să măiubiţi. Mi-aţi spus-o chiardumneavoastră înşivă ― zisedomnul de Rohan.

— Şi o repet ― intervenidoamna de La Motte.

— Aveţi deci un scop?— Bineînţeles.— Care anume, contesă?— Mai este nevoie să-l

spun?— Nu, am pus degetul pe

rană. Vreţi să mă vedeţifericit. Şi oare nu este firescca atunci când voi fi fericit,prima mea grijă să fie de a văasigura şi fericireadumneavoastră? Despre astaeste vorba, aşa-i că nu m-amînşelat?

— Nu v-aţi înşelat,monseniore, într-adevăr,despre asta este vorba. Numaică, vă rog să mă credeţi pecuvânt, nu am urmărit scopulacesta, croindu-mi drum cuură şi repulsie, drumul l-amfăcut cu plăcere.

— Sunteţi o femeie

desăvârşită, contesă şi este oadevărată plăcere să discutecineva afaceri cudumneavoastră. Ziceam decică aţi ghicit întocmai. Ştiţi cămă leagă de cineva o afecţiuneplină de respect...

— Am văzut la balulOperei, dragul meu prinţ.

— Această afecţiune nu vafi niciodată împărţită cunimeni. Ah, Dumnezeu să măpăzească de aşa ceva!

— Eh! exclamă contesa. Ofemeie nu se simte tot timpulregină şi dumneavoastrăvaloraţi, desigur, tot atât cât

domnul cardinal Mazarin.— El era un bărbat foarte

arătos ― replică râzânddomnul de Rohan.

— Şi un excelent prim-ministru ― adăugă Jeanne, cucel mai desăvârşit calm.

— Contesă, cudumneavoastră omul nutrebuie să-şi mai frământemintea şi să gândească; e preade ajuns să deschidă gura şi săspună ce doreşte.Dumneavoastră gândiţi şivorbiţi pentru prieteniidumneavoastră. Da, vreau sădevin prim-ministru. Totul mă

determina: obârşia,deprinderea cu treburile destat, o oarecare bunăvoinţă pecare mi-o arată guvernelestrăine, marea simpatie pecare mi-o acordă poporulfrancez.

— În fine, totul, cuexcepţia unui singur lucru ―interveni iar Jeanne.

— Cu excepţia unuidispreţ, vreţi să spuneţi?

— Întocmai: al reginei; şiacest dispreţ este adevăratulobstacol. Ceea ce îi placereginei, până la urmă sfârşeşteprin a-i place şi regelui; ceea

ce urăşte ea, regele detestădinainte.

— Şi ea mă urăşte?— Oh!...— Să fim cinstiţi! De

vreme ce am hotărât săspunem totul, ar fi păcat să neoprim la mijlocul drumului,contesa.

— Ei bine, monseniore,regina nu vă iubeşte.

— Atunci sunt pierdut!Nici colierul nu mă poateajuta.

— Iată un lucru asupracăruia vă înşelaţi, dragul meuprinţ.

— Colierul este cumpărat!— Cel puţin regina va

vedea că, dacă ea nu văiubeşte, dumneavoastră oiubiţi.

— Oh, contesă!— Ştiţi, monseniore, că am

convenit să spunem lucrurilorpe nume.

— Fie. Decidumneavoastră n-aţi pierdutnădejdea că într-o zi să măvedeţi prim-mini-stru?

— Sunt sigură de asta.— Îmi reproşez că nu v-am

întrebat care sunt ambiţiiledumneavoastră.

— Vi le voi spune,monseniore, când veţi fi înstare să mi le împliniţi.

— Rămâne hotărât, aşteptacea zi.

— Mulţumesc, acum săstăm la masă.

Cardinalul lua mânaJeannei şi i-o strânse în felulîn care Jeanne dorise atât demult să i-o strângă cu câtevazile mai înainte. Dar vremeaaceea trecuse. Ea îşi retrasemâna.

— Ce este, contesă?— Să mâncăm, vă rog,

monseniore.

— Dar nu mai mi-e foame.— Atunci să stăm de

vorbă.— Nu mai am nimic de

spus.— Atunci să ne despărţim.— Iată ce numiţi

dumneavoastră pactul nostru.Deci mă concediaţi?

— Pentru a fi cu adevăratunul al altuia, monseniore, săfim în primul rând şi unul şialtul stăpâni pe noi înşine.

— Aveţi dreptate, contesă.Iertaţi-mă că m-am înşelatîncă o dată în privinţadumneavoastră. Vă jur că este

pentru ultima oară. Şi, luânddin nou mâna contesei, osăruta atât de respectuos,încât nu văzu răutăciosul,diabolicul zâmbet al doamneide La Motte în clipa cândrosti: "Este pentru ultima datăcând mă înşel asupradumneavoastră". Jeanne seridică şi îl conduse pe prinţpână în anticameră. Aici el seopri şi-i şopti: Continuarea,contesă?

— E foarte simplu.— Ce am de făcut?— Nimic. Aşteptaţi-mă.— Dumneavoastră unde vă

duceţi?— La Versailles.— Când?— Mâine.— Şi eu când primesc

răspunsul?— Imediat.— Mă las în grija

dumneavoastră,dumneavoastră sunteţiprotectoarea mea.

— Bine, am să aranjeztotul.

Se întoarse în camera ei,se aşeza în pat şi, privinddistrată spre frumosulEndemion de marmură care o

aştepta pe Diana, murmură:— Hotărât lucru, libertatea

este mai de preţ.

Capitolul XLIX Jeanne favorită

Deţinătoarea unui

asemenea secret, avândperspectiva unui viitor măreţ,întemeindu-se pe două punctede sprijin deosebit deimportante, Jeanne se simţinespus de puternică, în stare

să răstoarne lumea. Îşi acordăun răgaz de cincisprezece zileînainte de a începe să seînfrupte cu toată ardoarea dinciorchinele mustos pe carenorocul i-l întindea.

Să apară la curte nu ca osolicitantă, ca o biatăcerşetoare susţinută de cătredoamna de Boulainvilliers, cica descendentă a familieiValois, cu o rentă de o sută demii de livre, să aibă drept soţun duce şi pair al Franţei, săfie favorita reginei şi, învremurile acestea când seurzeau comploturi şi

răsturnări, să guverneze statulconducându-l pe rege prinMaria-Antoaneta, iată, înmare, panorama ce sedesfăşura în nesecataimaginaţie a contesei de LaMotte.

Când sosi ziua hotărâtă,ajunse dintr-un salt laVersailles. Nu, nu i se fixasenici o audienţă, dar încredereaîn steaua ei devenise atât demare, încât Jeanne nu seîndoia că voinţa să vă zdrobipână şi eticheta curţii. Şi aveadreptate. Toţi linguşitorii de lacurte, atât de preocupaţi să

ghicească dorinţele stăpânilor,observaseră cu câtă plăcereacceptă Maria-Antoanetasocietatea drăgălaşei contese.A fost destul pentru ca, lasosirea ei, un uşier inteligent,hotărât să se facă remarcat, săse aşeze în drumul reginei,care se întorcea de la capelă şisă se adreseze, ca dinîntâmplare, cavalerului deserviciu:

— Domnule, cum săprocedez cu doamna contesăde La Motte-Valois, care nueste pe lista audienţelor?

Regina vorbea în şoaptă cu

doamna de Lamballe.Numele Jeannei rostit cu

abilitate de către uşierîntrerupse conversaţia.

Regina se întoarse.— Nu cumva doamna de La

Motte-Valois se află aici?întrebă ea.

— Cred că da, maiestate ―replică gentilomul.

— Cine v-a spus?— Uşierul acesta, doamnă.Uşierul se înclină cu

modestie.— O voi primi pe doamna

de La Motte-Valois ― ziseregina, continuându-şi drumul.

Apoi, în drum spreapartamentele sale, maiadăugă: O veţi conduce în salade baie.

Şi intră.Jeanne, căreia omul îi

poveşti cu simplitate cefăcuse, duse imediat mâna lapungă, dar uşierul o oprizâmbind:

— Binevoiască doamnacontesă să amâne recompensa;veţi putea în curând să mărecompensaţi mult mai larg.

Jeanne puse banii înapoiîn buzunar:

— Ai dreptate, prietene, îţi

mulţumesc. "De ce n-aş ajutaun uşier care m-a ajutat larândul său? Fac cevaasemănător pentru uncardinal."

Curând, Jeanne se află înprezenţa reginei. Maria-Antoaneta era gravă, părând înaparenţă prost dispusă, poatetocmai pentru că îi acordase oprea mare favoare contesei,primind-o astfel. "În fond ―gândi prietena domnului deRohan ― regina îşi imagineazăcă voi începe iar să cerşesc...Mai înainte de a apuca sărostesc douăzeci de cuvinte, se

va însenina sau mă va da peuşă afară."

— Doamnă ― încă nu amgăsit prilejul de a vorbiregelui... ― începu regina.

— Ah, doamnă, maiestateavoastră a fost mult prea bunăcu mine şi nu aştept nimicmai mult. Am venit...

— Pentru ce? întrebăregina, căreia nu-i scăpănuanţa. Nu ai cerut audienţă.Este poate ceva urgent, pentrudumneata?

— Urgent este... doamnă,însă nu... pentru mine.

— Atunci este pentru

mine... Haide, vorbeşte,contesă!

Şi regina o conduse peJeanne în sala de baie, unde oaşteptau cameristele. Văzândîn jurul reginei atâta lume,contesa tăcu. Odată intrată înbaie, regina îşi concediecameristele.

— Doamnă ― zise Jeanne― recunosc în faţa maiestăţiivoastre că mă simt destul deîncurcată...

— De ce? Poţi să-mi spui.— Maiestatea voastră ştie,

cred că i-am spus cât de multse osteneşte domnul cardinal

de Rohan ca să măîndatoreze...

Regina se încruntă:— Nu ştiu.— Credeam...— N-are a face... vorbeşte.— Ei bine, doamnă,

eminenţa sa mi-a făcutalaltăieri cinstea de a măvizita.

— Ah!...— Venise pentru a mă

ajuta la o operă de binefacerepe care o prezidez.

— Foarte bine, contesă,foarte bine. Voi da şi eu...pentru opera dumitale de

caritate.— Maiestatea voastră se

înşeală. Am mai avut cinsteade a vă spune că nu cer nimicpentru mine. Domnul cardinal,după obiceiul său, mi-a vorbitdespre bunătatea reginei,despre farmecul său fărămargini.

— Şi a cerut să-i protejezprotejaţii?

— Mai întâi da,maiestate...

— O voi face, dar nu.Pentru domnul cardinal, cipentru bieţii nenorociţi pentrucare încerc mereu să fac câte

ceva, indiferent cine îi trimite.Spune-i însă eminenţei sale căîn acest moment nu prea ambani.

— Din păcate, doamnă,este exact ceea ce i-am spus şieu şi de aici mi se trageîncurcătura de care amamintit reginei.

— Oho!...— Am vorbit domnului

cardinal despre bunătatea şidorinţa arzătoare a maiestăţiivoas-tre de a veni în ajutor oride câte ori aude despre onenorocire, oricare ar fi ea,despre generozitatea care

goleşte necontenit pungareginei, mereu preaneîncăpătoare.

— Bine! Bine!— "Iată, monseniore, i-am

spus eu, spre exemplu.Maiestatea sa este sclavapropriei sale bunătăţi. Sesacrifică pentru săraci. Binelepe care îl face se întoarceîmpotriva sa şi m-am acuzatchiar şi pe mine."

— Cum asta, contesă? oîntrebă regina, care asculta fiepentru că Jeanne ştiuse să-iatingă coarda simţitoare, fiedeoarece inteligenţa deosebită

a Mariei-Antoaneta ghicise căsub tot acest preambul seascunde ceva interesantpentru ea.

— Spun, doamnă, cămaiestatea voastră mi-a dăruito sumă mare cu câteva zile înurmă; că, de doi ani, acestlucru se întâmpla regineipentru a mia oară, cel puţin şică, dacă regina ar fi fost maipuţin sensibilă, mai puţingeneroasă, ar fi avut douămilioane şi nimic n-ar fiîmpiedicat-o să-şi ia acelfrumos colier de diamante pecare atât de nobil, atât de

curajos, da, îngăduiţi-mi săspun, doamnă, atât de penedrept, l-a refuzat.

Regina roşi, privind-opătrunzător pe Jeanne. În modneîndoielnic, concluzia eraconţinută în ultima frază. Erao capcană? Era doar linguşire?Dacă punea problema în felulacesta, nu se putea să nu opândească vreo primejdie peregină. Dar maiestatea saîntâlni pe chipul Jeannei atâtablândeţe, atâta naivăbunăvoinţă, atâta adevăr,încât nimeni n-ar fi pututacuza această fizionomie de

ipocrizie sau de linguşire.Maria-Antoaneta răspunsesuspinând:

— Da, colierul estefrumos... era frumos, am vrutsă spun, şi-mi pare bine că ofemeie de gust mă laudă că l-am refuzat.

— Dacă aţi şti, doamnă ―interveni Jeanne, tăindu-ivorba cu multă abilitate ―cum ajungi să cunoştisentimentele cuiva, după cumîl interesează ceea ce placeacelora pe care-i iubeşte!

— Ce vrei să spui?— Vreau să spun, doamnă,

că auzind despre eroiculsacrificiu pe care l-aţi făcut înlegătură cu colierul, l-amvăzut pe domnul de Rohanpălind.

— Pălind?!...— În clipa aceea, ochii îi

înotau în lacrimi: Nu ştiu,doamnă, dacă este adevărat cădomnul de Rohan este unbărbat frumos şi un seniordesăvârşit, aşa cum pretindmulţi; ceea ce ştiu însă este căîn acel moment chipul săuluminat de focul inimii şibrăzdat de lacrimile pricinuitede generosul dumneavoastră

dezinteres... ce zic eu?... desublima dumneavoastrărenunţare, chipul acesta nu seva şterge niciodată din minteamea.

Regina se opri o clipă,lăsând să curgă apă din ciocullebedei aurite care se plecaspre baia ei de marmură.

— Dragă contesă ― zise ea― dacă domnul de Rohan ţi s-apărut atât de frumos, atât dedesăvârşit, cum spui, nu tesfătuiesc să i-o arăţi. Este unprelat monden, un preot care-şi păstoreşte oiţele atât pentruplăcerea lui cât şi pentru a lui

Dumnezeu.— Vai, doamnă!— Ce este? Îl calomniez?

Nu este oare asta faima lui?Nu-şi face el din asta o glorie?Nu-l vezi în zilele desărbătoare fluturându-şifrumoasele sale mâini, ce edrept, sunt frumoase, pentru ale face să pară şi mai albe, iarasupra acestor mâini, pe carestrăluceşte inelul pastoral,drept credincioasele îşiaţintesc ochii, mai strălucitoridecât diamantul cardinalului?Jeanne se înclină. Cuceririlecardinalului ― continuă

regina, iritată ― suntnumeroase. Unele au iscat şiscandaluri. Prelatul seîndrăgosteşte la moment. Să-llaude cine vrea pentru asta, eumă abţin.

— Ei bine, doamnă ― reluăJeanne, mai la largul ei,datorită tonului familiar alreginei, cât şi faptului căinterlocutoarea să se afla înbaie ― nu ştiu dacă domnulcardinal se gândea la dreptcredincioasele lui când îmivorbea cu atâta ardoare desprevirtuţile maiestăţii voastre; totce ştiu este că, în loc să-şi

fluture frumoasele sale mâinişi le dusese la inimă.

Regina clătină din cap,râzând cu poftă.

"Da, da! Îşi zise Jeanne, însinea ei. Nu cumva lucrurilemerg mai bine decât credeam?Nu cumva năduful ne vaajuta? Eh, atunci o să ne fiefoarte uşor."

Regina îşi reluă pe datăaerul său indiferent şi spuse:

— Continuaţi.— Maiestatea voastră mă

îngheaţă; modestia o face sărespingă orice laudă...

— Din partea cardinalului?

Ei bine, da.— De ce, doamnă?— Pentru că mi se pare

suspect, contesă.— Nu se cuvine ― grăi

Jeanne, cu cel mai adâncrespect ― să-l apăr pe cel ce aputut fi atât de nefericit, încâtsă cadă în dizgraţia maiestăţiivoastre; nu mă îndoiesc nici oclipă că este vinovat, de vremece a displăcut reginei.

— Domnul de Rohan numi-a displăcut, ci m-a ofensat.Dar sunt regină şi creştină; şiaceastă dublă calitate măobligă, în consecinţă, să uit

jignirile. Şi regina rosti acestecuvinte cu multă bunăvoinţă.

Jeanne tăcu.— Nu mai spuneţi nimic?— Aş părea suspectă

maiestăţii voastre, mi-aşatrage dizgraţia, oprobiul său,exprimând o părere care arcontrazice-o pe a sa.

— Dumneata ai altă păreredecât mine despre cardinal?

— Diametral opusă,doamnă.

— N-ai să mai vorbeşti aşaîn ziua când vei şti ce a făcutprinţul Louis împotriva mea.

— Ştiu numai ce l-am

văzut făcând în slujbamaiestăţii voastre.

— Galanterii?Jeanne se înclină.— Politeţe, urări,

complimente... ― continuăregina. Jeanne tăcu.Dumneata ai pentru domnul deRohan o puternică prietenie,contesă; nu-l voi mai ataca înfaţa dumitale. Şi regina începusă râdă.

— Doamnă ― răspunseJeanne ― preferam să stârnescmânia decât batjocuradumneavoastră. Ceea ce simtedomnul cardinal pentru

maiestatea voastră este unsentiment atât de respectuos,încât sunt sigură că, dacă arvedea-o pe regină râzând de el,ar muri.

— Oh, oh! Deci s-aschimbat mult.

— Dar maiestatea voastrămi-a făcut cinstea de a-mispune zilele trecute că încă deacum zece ani domnul deRohan era îndrăgostit pătimaşde...

— Glumeam, contesă ―spuse cu severitate regina.

Jeanne, redusă la tăcere,păru reginei resemnată să mai

continue lupta, dar Maria-Antoaneta se înşela amarnic.Pentru acest soi de femeie,amestec de tigru şi de şarpe,momentul retragerii estepreludiul atacului: repausulconcentrat precede saltul.

— Vorbeai despre diamante― reluă cu imprudenţă regina.Mărturiseşte că te-ai gândit laele.

— Zi şi noapte, doamnă ―zise Jeanne, cu bucuria unuigeneral care îşi vede duşmanulfăcând o greşeală decisivă pecâmpul de bătaie. Sunt atât defrumoase şi vor sta atât de

bine maiestăţii voastre!— Cum aşa?— Da, doamnă, da,

maiestăţii voastre.— Dar au fost vândute!— Da, au fost vândute.— Ambasadorului

Portugaliei?Jeanne clătină cu

drăgălăşenie din cap.— Nu? zise bucuroasă

regina.— Nu, doamnă.— Cui, atunci?— Domnul de Rohan le-a

cumpărat.Regina sări ca arsă, dar se

stăpâni imediat, exclamând:— Ah!— Iată, doamnă ― începu

Jeanne, cu o elocinţănăvalnică ― ceea ce facedomnul de Rohan este superb:este un act de generozitate dintoată inima, este un gestfrumos; un suflet ca almaiestăţii voastre va fi, debună seamă, mişcat de tot ceeste bun şi simţitor. Domnulde Rohan de-abia a aflat, de lamine, mărturisesc, lipsurilemomentane ale maiestăţiivoastre, că a şi strigat: "Cum?!Regina Franţei îşi refuză ceea

ce nu ar îndrăzni să-şi refuzesoţia unui perceptor general?Cum? Regină este expusă s-ovadă într-o bună zi pe doamnaNecker, împodobită cu acestediamante?!" Domnul de Rohanîncă nu ştia că ambasadorulPortugaliei le cumpărase. I-amspus. Indignarea lui a fost şimai violentă. "Nici nu se maipune problema de a face oplăcere reginei, este oproblemă de demnitate acoroanei. Cunosc felul de agândi al curţilor străine:vanitate, ostentaţie... Vor râdede regină Franţei, care nu mai

are bani să-şi îndeplinească odorinţă legitimă; iar eu n-aşputea îngădui să fie batjocorităregina Franţei! Nu, niciodată!"Şi a plecat imediat. După unceas am aflat că a cumpăratdiamantele.

— Un milion cinci sute demii de livre?

— Un milion şase sute demii de livre.

— Şi cu ce intenţie le-acumpărat?

— S-a gândit că, dacă nupot fi ale maiestăţii voastre, sănu fie ale altei femei.

— Şi eşti sigură că domnul

de Rohan nu a cumpăratcolierul pentru a-l dărui cineştie cărei iubite?

— Sunt sigură că maicurând l-ar fărâma decât să-lvadă strălucind la gâtulaltcuiva decât al reginei.

Maria-Antoaneta se gândişi chipul său lăsa să se vadălimpede tot ce se petrece însufletul ei.

— Ceea ce a făcut domnulde Rohan e bine ― zise ea ―este un gest nobil şi de undevotament deosebit.

Jeanne îi sorbea cu nesaţcuvintele.

— Îi vei mulţumi decidomnului de Rohan ―continuă regina.

— Oh, da, doamnă!— Vei adăuga că domnul

de Rohan mi-a doveditprietenia sa şi că eu, ca un omcinstit, cum spune Caterina,primesc orice când este dinprietenie, cu condiţia să mărevanşez. Aşa că accept, nudarul domnului de Rohan...

— Atunci ce?— Avansul pe care l-a

dat... Domnul de Rohan abinevoit să avanseze banii saucreditul său ca să-mi facă

plăcere. Îi voi înapoia banii.Boehmer a cerut bani lichizi,cred?

— Da, doamnă.— Cât? Două sute de mii

de livre?— Două sute cincizeci de

mii de livre.— Este suma trimestrială a

rentei pe care mi-o dă regele.Mi-a fost trimisă azi-dimineaţă, puţin înainte determen, dar, în fine, mi-a fosttrimisă.

Regina îşi sună imediatcameristele, care o îmbrăcară,după ce o înfăşuraseră bine în

prosoape fine, încălzite.Rămasă singură cu Jeanne, încamera sa, i se adresăcontesei:

— Deschide, te rog,sertarul acela.

— Primul?— Nu, al doilea. Ai găsit un

portofel?— Iată-l, doamnă.— Conţine două sute

cincizeci de mii de livre.Numără-le.

Jeanne se supuse.— Du-le cardinalului şi

mulţumeşte încă o dată.Spune-i că voi face în aşa fel,

ca să-i plătesc lunar. În felulacesta voi avea colierul caremi-a plăcut atât de mult şichiar dacă plata lui vaînsemna o strâmtorare pentrumine, cel puţin nu va fi şipentru rege. O clipă căzu pegânduri. În plus, mă bucur căam aflat cu acest prilej că amun prieten delicat care m-aslujit... Făcu o pauză, apoicontinuă: Şi o prietenă caremi-a ghicit gândurile ― şi-iîntinse Jeannei mâna, pe carecontesa se grăbi s-o acopere desărutări. Apoi, cum această sepregătea să plece, după un

minut de ezitare, Maria-Antoaneta rosti foarte încet,ca şi când i-ar fi fost frică deceea ce spunea: Contesă, îi veicomunica domnului de Rohancă va fi binevenit la Versaillesşi că doresc să-i mulţumesc.

Jeanne se repezi afară dinapartament, nu beată, ciaproape nebună de bucurie şide orgoliu satisfăcut. Strângeabiletele de bancă cum strângevulturul în gheare pradafurată.

Capitolul L Portofelul reginei

Nimeni nu simţi mai bine,

la propriu şi la figurat,importanţa averii pe care opurta cu sine Jeanne, decâtcaii care o aduceau de laVersailles. Dacă vreodată niştearmăsari puşi să câştige unpremiu au zburat pe o pistă, aufost cu siguranţă aceşti doibieţi cai de trăsura închiriată.La cererea contesei, birjarul îifăcu să se creadă că suntsprintenele patrupede din ţaraElis şi că au de câştigat doitalanţi de aur pentru stăpân şi

o raţie întreită de ovăz pentruei.

Cardinalul încă nu plecasecând doamna de La Motte îşifăcu intrarea la el la palat,unde-l găsi cu suita sa. Seanunţă mai ceremonioasădecât la regină.

— Veniţi de la Versailles?întrebă el.

— Da, monseniore.O privi, dar faţa ei era de

nepătruns. Ea văzu tresărirea,tristeţea, tulburarea lui: nuavu nici un fel de milă.

— Ei bine? întrebă el.— Ei bine, să vedem,

monseniore, ce doriţi? Vorbiţi,ca să nu am prea multemustrări de cuget.

— Ah, contesă, mi-ospuneţi cu un aer...

— Întristător, s-ar zice?— Ucigător.— Doreaţi s-o văd pe

regină?— Da.— Am văzut-o. Doreaţi să-

mi îngăduie să-i vorbesc despredumneavoastră, ea care de maimulte ori a mărturisitantipatia ce vi-o poarta, bachiar aversiune numai auzindnumele vostru.

— Dacă am avut aceastădorinţa, văd că trebuie sărenunţ de a-mi fi vreodatăîndeplinită.

— Nu, regina mi-a vorbitdespre dumneavoastră.

— Sau, mai degrabă,dumneavoastră aţi fost atât debună şi i-aţi vorbit despremine?

— Este adevărat.— Maiestatea sa a

ascultat?— Asta merită o lămurire.— Nici un cuvânt mai

mult, contesă, îmi dau seamace neplăcere a pricinuit acest

lucru maiestăţii sale.— Nu, nu prea mare. Am

îndrăznit să-i vorbesc desprecolier.

— Aţi îndrăznit să spuneţică m-am gândit...

— Să-l cumpăraţi pentruea, da.

— Ah, contesă, e sublim!Şi ea a ascultat?

— Desigur.— I-aţi spus că îi ofer

aceste diamante?— A refuzat categoric.

Sunt pierdut.— A refuzat să accepte

darul, da, dar împrumutul...

— Împrumutul?!... Aţiprezentat cu atâta delicateţădarul?

— Cu atâta delicateţă,încât a acceptat.

— Eu s-o împrumut peregină? Eu?!... Contesă, estecu putinţă?

— Este mai mult decât i l-aţi dărui, nu-i aşa?

— De o mie de ori.— Aşa am gândit şi eu. Cu

toate acestea, maiestatea saacceptă.

Cardinalul se ridică şi seaşeză din nou; se apropie deJeanne şi, luându-i mâinile,

spuse:— Să nu mă înşelaţi,

gândiţi-vă că puteţi, cu uncuvânt, să faceţi din mineultimul dintre oameni.

— Nu ne jucam cupasiunile, monseniore: asta sepotriveşte saltimbancilor;oamenii de rangul şi cumeritele dumneavoastră nupot fi niciodată ridicoli.

— Aşadar, este adevăratceea ce îmi spui?

— Este purul adevăr.— Am un secret cu regina?— Un secret... mortal.Cardinalul alergă spre

Jeanne şi îi strânse mâna cuduioşie.

— Îmi place strângereaaceasta de mână ca întrebărbaţi.

— Nu, este a unui omfericit cu îngerul săuprotector.

— Monseniore, să nuexagerăm nimic.

— Ba da, ba da, bucuria,recunoştinţa mea...niciodată...

— Dar dumneavoastrăexageraţi şi una şi alta. Oaievroiaţi să-i împrumutaţireginei un milion şi jumătate,

numai asta voiaţi?Cardinalul suspină.— Buckingham ar fi cerut

altceva Anei de Austria,monseniore, după ce ar fipresărat cu perle parchetulcamerei regale.

— Ceea ce a avutBuckingham, contesă, eu nuvreau să sper nici măcar învis.

— Veţi explica toateacestea reginei, monseniore,deoarece mi-a poruncit să văaduc la cunoştinţă că vă vavedea cu plăcere la Versailles.

Nici nu lăsase bine să-i

scape aceste cuvinte şicardinalul se albi la faţă, caun adolescent la primul sărutde dragoste. Se aşeză înfotoliul pe care îl avea laîndemână, bâjbâind ca un ombeat.

"Ah, ah! se gândi Jeanne.Este mult mai grav decâtcredeam; am visat un ducat,un domeniu, o sută de mii delivre rentă, dar voi cere unprincipat, o jumătate demilion renta; căci domnul deRohan nu este mânat nici deambiţie, nici de lăcomie, estemânat de dragoste!"

Domnul de Rohan îşireveni repede. Bucuria nu esteo boală care durează mult timpşi cum prinţul avea o minteageră, se gândi că era foartepotrivit să discute afaceri cuJeanne spre a o face să uite cădiscutaseră despre dragoste.Ea nu-l opri.

— Dragă prietenă ― începuel, strângând-o pe Jeanne înbraţe ― cum doreşte să proce-deze regina cu împrumutul pecare-l contractează?

— Mă întrebaţi fiindcă seştie că regina nu are bani!

— Exact.

— Ei bine, vrea să văplătească aşa cum i-ar plăti luiBoehmer, cu singura diferenţăcă, dacă ar fi cumpărat de laBoehmer, ar fi ştiut totParisul, lucru imposibil decând ea a rostit faimosulc uv â n t corabie, căci dacăregele s-ar supăra, Franţa arsări în sus. Deci regina vrea săaibă şi să plătească diamanteleîn rate. Dumneavoastră îi veţioferi acest prilej; sunteţipentru ea un casier discret şisolvabil în cazul când s-ar aflaîn încurcătură, asta e tot; estefericită şi plăteşte, nu cereţi

mai mult.— Bine, bine, plăteşte. Dar

cum?— Regina, femeie care

înţelege totul, ştie foarte binecă aveţi datorii, monseniore; şiapoi este şi mândră, nu este oprietenă care primeştecadouri... Când i-am spus căaţi avansat două sute cincizecide mii de livre...

— I-aţi spus?— De ce nu?— Aceasta face ca afacerea

să devină imposibilă.— Aceasta face ca regina

să aibă un motiv de a accepta.

Nimic pentru nimic, iatădeviza reginei.

— Dumnezeule!Jeanne scotoci liniştită în

buzunar şi scoase portofelulmaiestăţii sale.

— Ce este asta? întrebădomnul de Rohan.

— Un portofel care conţinebilete de bancă în valoare dedouă sute cincizeci de mii delivre.

— Da, şi?— Regina vi le trimite, cu

multe mulţumiri.— Oh!— Este exact cât am spus.

Am numărat.— Nu despre asta e vorba.— Dar la ce vă uitaţi?— Mă uit la acest portofel

pe care nu l-am mai văzut ladumneata.

— Vă place? Cu toateacestea nu este nici frumos şinici scump.

— Nu ştiu de ce, dar îmiplace.

— Aveţi gust.— Vă bateţi joc de mine?

Ce înţelegeţi când spuneţi căam gust?

— Fără îndoială, aveţi gustde vreme ce aveţi acelaşi gust

cu regina.— Portofelul...— Era al reginei,

monseniore...— Ţineţi să-l păstraţi?— Oh, mult!Domnul de Rohan suspină

şi zise:— Se înţelege...— Numai că, dacă vă face

plăcere... ― continuă contesa,cu unul din acele surâsuri careîi duc în ispită şi pe sfinţi.

— Sunteţi foarte amabilă,contesă, dar nu vreau să vălipsesc de el.

— Luaţi-l.

— Contesă! izbucnicardinalul, într-un elan debucurie. Sunteţi prietena ceamai preţi-oasă, cea maiinteligentă, cea mai...

— Da, da.— Şi mă leg...— Pe viaţă şi pe moarte...

Aşa se spune întotdeauna. Nu,eu nu am decât un merit.

— Care?— Acela de a mă fi ocupat

de treburile dumneavoastră cudestul noroc şi cu multătragere de inimă.

— Dacă vorbim desprenoroc, dragă prietenă, aş zice

că aproape vă semăn, deoareceeu, în vreme ce vă duceaţi laVersailles, scumpa mea, amlucrat şi eu pentrudumneavoastră.

Jeanne îl privi pe cardinal,surprinsă.

— Da, nimica toată ― ziseel. A venit cineva din parteabancherului meu care-mipropunea acţiuni în legăturăcu asanarea sau exploatareaunei mlaştini, cam aşa ceva...

— Ah!— Era un profit sigur; am

acceptat.— Şi bine aţi făcut.

— O! Vă veţi convinge căocupaţi întotdeauna primul locîn gândul meu.

— Al doilea este mai multdecât merit. Dar să vedem.

— Bancherul meu mi-a datdouă sute de acţiuni. Eu amluat un sfert, celelalte suntpentru dumneavoastră.

— Oh, monseniore!— Lăsaţi-mă să sfârşesc.

După două are s-a întors.Faptul că am plasat acţiunilela timp a determinat o creşterede sută la sută. Mi-au revenit osută de mii de livre.

— Frumoasa speculaţiei.

— Din care iată parteadumneavoastră, scumpacontesă, vreau să spun,scumpa prietenă. Şi dinteancul de două sute cincizecide mii de livre date de regină,strecură în mâna Jeanneidouăzeci şi cinci de mii delivre.

— Prea bine, monseniore, omână spală pe alta; ceea cemă măguleşte cel mai multeste că v-aţi gândit la mine.

— Aşa va fi întotdeauna ―răspunse cardinalul,sărutându-i mâna.

— La fel va fi şi din partea

mea ― zise Jeanne. Pe curând,la Versailles, monseniore!

Şi plecă, după ce înmânasecardinalului lista scadenţelorfixate de regină şi dintre careprima, fixată peste o lună, eraîn valoare de cinci sute de miide livre.

Capitolul LI Încare îl întâlnimpe doctorul Louis

Poate că cititorii noştri,

amintindu-şi în ce situaţiedificilă l-am lăsat pe domnulde Charny, ne-ar firecunoscători dacă ne-amîntoarce în acea anticameră amicului apartament de laVersailles, unde bravulmarinar, pe care nu l-auintimidat niciodată nicioamenii, nici forţele naturii,fugise de teamă să nu leşine înfaţa a trei femei; regina,Andreea, doamna de La Motte.

Ajuns în mijloculanticamerei, domnul deCharny îşi dădu seama că îi vafi de-a dreptul imposibil

meargă mai departe. Totîmpleticindu-se, cu braţeleîntinse, atrase atenţia celordin preajmă, care, văzând că-lpărăsesc puterile, îi săriră înajutor. Tânărul ofiţer leşină,dar îşi reveni pe dată, fără săbănuiască o clipă că regina l-avăzut şi că poate ar fi alergatspre el în primul moment denelinişte, dacă Andreea nu arfi oprit-o, mai mult dintr-oaprigă gelozie decât dintr-unrece imbold al convenienţelor.

De altfel, bine a făcutregina ca, la sfatul Andreei,indiferent de sentimentul care-

i dictase acest sfat, intrase încamera ei, întrucât de-abia seînchise uşa după ea, că şi auziuşierul strigând:

— Regele!Era într-adevăr regele.

Ieşind din apartamentele sale,el o luă spre terasă, vrând,înainte de consiliu, să-şiviziteze echipajele devânătoare, care, de la un timp,i se păreau a nu fi destul debine îngrijite.

Intrând în anticameră,regele, urmat de câţiva dintreofiţerii săi, se opri; văzu unbărbat sprijinindu-se de arcadă

unei ferestre, într-o poziţie ce-iîngrijora pe cei doi ostaşi degardă care îi săriseră în ajutorşi care nu erau obişnuiţi să-ivadă pe ofiţeri leşinând cu unacu două. Astfel că, în timp ce-lsusţineau pe domnul deCharny, îi strigau:

— Domnule, domnule! Ceaveţi?

Bolnavului însă îi pieriseglasul şi nu putea răspunde.Regele, înţelegând din aceastătăcere că starea omului estegravă, grăbi pasul.

— Acolo este cineva care-şipierde cunoştinţa ― zise el.

Auzind glasul regelui, ceidoi soldaţi de gardă seîntoarseră şi, cu un gestmaşinal, îi dădură drumuldomnului de Charny, care, lacapătul puterilor, căzu sau maicurând se lasă uşor, gemând,pe pardoseală.

— Domnilor, ce faceţi,domnilor? strigă regele.

Se repeziră cu toţii, îlridicară binişor pe domnul deCharny, care îşi pierdusecunoştinţa, şi-l întinseră pe unfotoliu.

— Oh! exclamă regele,recunoscându-l deodată pe

tânărul ofiţer. Păi este domnulde Charny!

— Domnul de Charny?!repetară cei de faţă.

— Da, nepotul domnului deSuffren.

Cuvintele avură un efectmagic. Într-o clipă, Charny fuinundat cu tot felul de sărurimirositoare, nici mai mult nicimai puţin decât dacă s-ar fiaflat în mijlocul a zece femei.A fost chemat un doctor, careîl examină cu atenţie pebolnav. Regele nu vru să seîndepărteze; el asistă laconsultaţie. Prima grijă a

doctorului a fost să descheievesta şi cămaşa tânărului,astfel ca bolnavul să aibă maimult aer; dar, făcând acestlucru, găsi ceea ce nu căuta.

— O rană! exclamă regeleşi mai curios, apropiindu-se înaşa fel încât să vadă cu ochiisăi.

— Da, da ― murmurădomnul de Charny, încercândsă se ridice şi plimbând jurîmprejur o privire obosită ― orană veche care s-a redeschis.O nimica toată... nimicatoată...

Şi mâna sa strânse

imperceptibil degeteledoctorului. Un doctor înţelegeşi trebuie să înţeleagă totul.Dar acela nu era un doctor decurte, ci un practician dincomunele de pe lângăVersailles. Aşa că vru să-şi deaimportanţă.

— Ce veche?!... Aşa văplace să spuneţidumneavoastră, domnule;marginile sunt prea proaspete,iar sângele, sângele e prearoşu; rana asta nu are nicidouăzeci şi patru de ore.

Charny, căruia faptul căera contrazis îi dădu puteri, se

ridică în picioare şi spuse:— Presupun că nu vreţi să-

mi spuneţi mie când am fostrănit, domnule; v-am spus şivă repet că este o rană veche.

Chiar în clipa aceea îl zărişi-l recunoscu pe rege. Seîncheie la vestă, ruşinat de a fiavut un atât de ilustruspectator al slăbiciunii sale.

— Regele! rosti el.— Da, domnule de Charny,

da, eu însumi şi binecuvintezcerul că am venit aici la timpca să te pot ajuta.

— O zgârietură, sire... ― sebâlbâi Charny. O rană veche,

sire, asta e tot...— Veche sau nouă ― zise

Ludovic al XVI-lea ― datorităei ţi-am văzut sângele, sângepreţios al unui brav gentilom.

— Căruia două ceasuri deodihnă la pat îi vor redasănătatea ― adăugă Charny,vrând din nou să se scoale; nu-şi cumpănise însă bine torţele.Cu mintea împăienjenită,împleticindu-se, el se ridică,dar se prăbuşi din nou înfotoliu.

— Ce să mai vorbim, estebolnav de-a binelea ― spuseregele.

— Da, da ― încuviinţădoctorul, cu diplomaţie,simţind că se apropieavansarea. Cu toate acestea îlputem salva.

Regele se arată discret;ghicise ca Charny ascundeceva. Îi respectă secretul.Oricare altul l-ar fi smuls de pebuzele doctorului, care atâtaştepta; dar Ludovic al XVI-leapreferă să lase taina în posesiaproprietarului ei.

— Nu vreau ca domnul deCharny să înfrunte vreun riscîntorcându-se acasă. Domnulde Charny va primi îngrijiri la

Versailles; va fi chemat urgentunchiul său, domnul deSuffren şi după ce i se va fimulţumit domnului pentruîngrijirile sale ― şi făcu unsemn către inimosul doctor ―va fi căutat medicul nostru decasă, doctorul Louis. Cred călocuieşte prin apropiere.

Un ofiţer alergă să executeordinele regelui. Alţi doi îlridicară pe Charny şi-ltransportară la capătulgaleriei, în camera ofiţeruluide gardă. Scena se petrecu mairepede decât cea dintre reginaşi domnul de Crosne. Fu

chemat domnul de Suffren şi,în locul celui ce dăduseprimele îngrijiri, veni doctorulLouis, un om cinstit, înţeleptşi modest, cu o inteligenţa maipuţin scânteietoare decâtfolositoare, curajos lucrător pecâmpul uriaş al ştiinţei.

În spatele doctorului, carese şi aplecase asuprabolnavului, se îndesa domnulde Suffren, căruia o ştafeta îiadusese vestea. Ilustrulmarinar nu înţelegea în niciun chip de unde sincopa, răulacesta subit. După ce luamâna lui Charny şi îi văzu

ochii cu privirea stinsă, spuse:— Ciudat! Ciudat! Doctore,

ştiţi că nepotul meu n-a fostbolnav niciodată?

— Asta nu dovedeştenimic, domnule amiral ―răspunse doctorul.

— Aerul de la Versailleseste probabil prea încărcat,căci, vă repet, l-am văzut peOii vier, pe mare, timp de zeceani, întotdeauna zdravăn,drept ca un catarg.

— E din cauza rănii ― ziseunul dintre ofiţerii de faţă.

— Care rană?! exclamămirat amiralul. Olivier nu a

fost niciodată rănit.— Iertaţi-mă ― rosti sfios

ofiţerul, ară tind batistaînroşită. Credeam că...

Domnul de Suffren văzusângele.

— Bine, bine ― îlîntrerupse brusc doctorul, darfără asprime, simţind că pulsulbolnavului se accelerează ― n-o să discutăm acum de undevine boala! Râul există, să nemulţumim să-l vindecăm, dacăeste posibil.

Amiralului îi plăceaulucrurile limpezi; nu-iobişnuise pe medicii

echipajelor sale să vorbeascăpe ocolite.

— Există vreun pericol,doctore? întrebă el, mult maiemoţionat decât ar fi vrut săpară.

— Aproape tot atâta caatunci când îţi lunecă briciulpe bărbie.

— Bine. Mulţumiţi-i regeluidin partea mea, domnilor.Olivier, o să mă întorc să tevăd.

Olivier clipi din ochi şimişcă din degete ca pentru amulţumi în acelaşi timpunchiului său, care pleca şi

doctorului, care îl Iasă săplece. Apoi, fericit că se aflăîntr-un pat, fericit că fuseselăsat în grija unui ominteligent şi blând, se prefăcucă doarme. Doctorul expedietoată lumea.

Adevărul este că Olivieradormi nu fără a mulţumicerului pentru tot ce i seîntâmplase sau, mai bine zis,că nu i se întâmplase nimicrău în împrejurări atât degrave. Febra puse stăpânire peel, acea minunată febrăregeneratoare, eterna sevacare musteşte în sângele

omului, care face săîncolţească sănătatea dinboală sau curma viaţa, în plinăsănătate.

După ce Olivier rumegăbine, în focul temperaturii,scena cu Filip, scena curegina, scena cu regele, seprăbuşi în laţulînspăimântător pe caresângele mânios îl aruncăasupra inteligenţei. Aiura. Treiceasuri mai târziu putea fiauzit din galeria unde seplimbau câţiva ofiţeri degardă; văzând aceasta,doctorul îşi chemă lacheul,

căruia îi porunci să-l ia peOlivier în braţe. Olivier scâncide durere.

— Înfăşoară-i capul încuvertură.

— Cu asta nu fac marelucru ― zise valetul. Este preagreu şi se zbate prea tare. Măduc să cer ajutor unuia dintredomnii care fac de gardă.

— Eşti o curcă plouatădacă ţi-e teamă de un bolnav ―se oţărî doctorul.

— Domnule...— Şi dacă ţi se pare prea

greu, înseamnă că nu eşti atâtde puternic pe cât credeam.

Am să te trimit înapoi înAuvergne.

Ameninţarea îşi făcuefectul. Charny, zbierând,urlând, delirând şi gesticulând,fu ridicat ca un fulg de cătreomul nostru din Auvergne, învăzul gărzilor. Aceştia îlînconjurară pe Louis,potopindu-l cu întrebări.

— Domnilor ― le răspunsedoctorul, strigând mai taredecât Charny pentru a-iacoperi glasul ― pricepeţi că n-am să fac o leghe din oră înoră ca să văd un bolnav pecare mi l-a încredinţat regele.

Galeria voastră este la capătullumii.

— Şi unde îl duceţi,doctore?

— La mine, ca un leneş cesunt. Am aici, după cum ştiţi,două camere; am să-l culcîntr-una dintre ele şi poimâine,dacă sunt lăsat în pace, am săvă dau socoteală despre ce amfăcut.

— Dar, domnule doctor ―interveni un ofiţer ― vă asigurcă aici bolnavul se simtefoarte bine; noi toţi îl iubim pedomnul de Suffren, şi...

— Da, da, cunosc

îngrijirile care se dau întrecamarazi. Rănitului îi estesete, ne este milă de el, îi dămde băut şi moare. La naiba cuminunatele îngrijiri aledomnilor din gardă! Aşa mi-aufost omorâţi zece bolnavi!Doctorul mai vorbea încă, învreme ce Olivier nu mai putufi auzit. Da, da! continuăbravul medic. Iată un lucrubine făcut, admirabil judecat.Nu se mai poate întâmpladecât o singură nenorocire şianume ca regele să vrea să-lvadă pe bolnav... Şi dacă îlvede... o să-l şi audă... Drace,

nu-i timp de stat pe gânduri.Trebuie s-o previn pe regină,ea îmi va da un sfat.

Luând această hotărâre cupromptitudinea omului căruiasoarta îi număra secundele,bunul doctor spală cu apăproaspăta faţa rănitului şi-laşeza în pat, în aşa fel încât sănu poată, mişcându-se saucăzând, să se lovească mortal.Ferecă apoi obloanele, încuiede două ori uşa camerei, pusecheia în buzunar şi se duse laregină, după ce mai întâi seasigură, ascultând de afară, canici unul din strigătele lui

Olivier nu pot fi auzite saudesluşite. Se înţelege de la sineca, pentru ca toateprecauţiunile să fie luate,omul din Auvergne fu închisîmpreună cu bolnavul. În faţauşii, doctorul tocmai o întâlnipe doamna de Misery, pe careregina o trimisese să afle veştidespre rănit. Ea stăruia săintre.

— Veniţi, veniţi cu mine,doamnă ― spuse el ― tocmaiplec...

— Bine, doctore, dar reginaaşteaptă!

— Merg la regină, doamnă.

— Regina doreşte...— Regina va şti tot ce

doreşte să ştie, vă asigur,doamnă. Să mergem.

Şi o luă la picior atât derepede, încât o sili pe doamnadin suita Mariei-Arrtoaneta săalerge ca să poată ajunge înacelaşi timp cu el.

Capitolul LII Aegri somnia{8}

Regina aştepta răspunsul

doamnei de Misery, nicidecumpe doctor. Acesta intră, cufamiliaritatea lui obişnuită.

— Doamnă ― spuse el, cuvoce tare ― bolnavul de care seinteresează regele şimaiestatea voastră se simtebine atât cât te poţi simţicând ai febră.

Regina îl cunoştea pedoctor; ştia cât de mult îlsupără cei care, spunea el, ţipade două ori mai tare decâtsuferă. Îşi imagină că domnulde Charny îl cam supărase pemedic. Femeile ţări suntdispuse să-i creadă slabi pe

bărbaţii tari.— Rănitul ― zise ea ―

numai rănit nu este.— Eh, eh!... mormăi

doctorul.— O zgârietură...— Ba nu, nu, doamnă; în

fine, zgârietură sau rană, totce ştiu e că are febră.

— Bietul băiat! Are febrămare?

— Îngrozitoare.— Hm! făcu regina,

înspăimântată. Nu credeam căaşa... deodată... febră.

Doctorul o privi o clipă.— Sunt febre şi febre ―

rosti el.— Scumpul meu Louis, mă

înspăimânţi. Dumneata, carede obicei eşti atât de calm, nu-mi dau seama ce ai astă-seară.

— Nimic deosebit.— Ah, într-adevăr! Te

suceşti, te răsuceşti, priveştiîn dreapta, priveşti în stânga,ai aerul unui om care vrea să-mi încredinţeze un maresecret.

— Eh! Cine zice că nu?— Păi vezi! Un secret în

legătură cu febra?!— Chiar aşa...— Cu febra domnului de

Charny?— Da, da, întocmai.— Şi m-ai căutat ca să-mi

spui acest secret?— Aşa e.— Hai, treci la subiect. Ştii

că sunt curioasă. Să începemcu începutul.

— Ca Petit-Jean{9}, nu-iaşa?

— Da, scumpul meudoctor.

— Ei bine, doamnă...— Ei bine, aştept, doctore.— Nu, eu sunt cel care

aşteaptă.— Ce-aştepţi?

— Să fiu întrebat, doamnă.Nu ştiu să povestesc, dar dacămă întrebaţi, răspund ca dincarte.

— Ei bine, te-am întrebatce se-aude cu febra domnuluide Charny.

— Nu, aţi început-o prost.Întrebaţi-mă mai întâi cum seface că domnul de Charny seaflă la mine, într-una dintrecele două cămăruţe, în loc săse afle în galerie sau la postulofiţerului de gardă.

— Fie, te-ntreb. Într-adevăr, e curios.

— Doamnă, n-am vrut să-l

las pe domnul de Charny îngalerie sau la post, după cumera firesc, pentru că domnulde Charny nu are febră catoată lumea.

Regina păru surprinsă.— Ce vrei să spui?— Domnul de Charny,

când are febră, începe sădelireze.

— Oh! exclamă regina,împreunându-şi mâinile.

— Şi ― continuă Louis,apropiindu-se de regină ― întimp ce delirează, bietul băiatspune o groază de lucrurifoarte delicate pentru urechile

domnilor din garda regelui saupentru oricare altă persoană.

— Doctore!— Ah, drace! Nu trebuia să

mă întrebaţi dacă nu vroiaţi săvă răspund.

— Totuşi, spune, dragădoctore. Şi regina îi luă mânabunului om. Tânărul este,poate, ateu şi când delirează,huleşte numele Domnului?

— Nici pomeneală!Dimpotrivă, are un sentimentreligios foarte adânc.

— Este, poate, Un exaltat?— Exaltat! Ăsta-i

cuvântul.

Chipul reginei căpătă oexpresie de nepătruns.

— Domnul de Charny mi-afost recomandat ― zise ea. Eleste nepotul domnului deSufjfren, eroul nostru. Mi-afăcut servicii; vreau să măport faţă de el ca o rudă, ca oprietenă. Spune-mi deciadevărul; trebuie şi vreau să-laud.

— Eu însă nu vă pot spune― replică Louis ― şi deoarecemaiestatea voastră ţine atât demult să afle, nu cunosc decâtun mijloc; acela ca maiestateavoastră să audă ea însăşi. În

felul acesta, dacă tânărulspune ceva nelalocul lui,regina nu se va putea supăranici pe indiscretul care adezvăluit secretul, nici peneprevăzătorul care l-arînăbuşi.

— Mă bucură prieteniadumitale şi, din acest moment,încep să cred că domnul deCharny, în delirul său, spunelucruri ciudate.

— Lucruri pe care trebuiecât mai degrabă să le audă şimaiestatea voastră ca să-şipoată face o părere ― precizabunul doctor. Şi atinse cu

gingăşie mâna tremurătoare areginei.

— Dar mai întâi, ia seama― zise regina ― ştii că nu potsă fac nici măcar un pas fără aavea pe urme un spiondevotat.

— Astă-seară nu mă veţiavea decât pe mine. Trebuie săstrăbatem coridorul, care are ouşă la fiecare capăt. Am săîncui uşa pe care vom intra şiîn felul acesta nimeni nu se vaafla în apropierea noastră,doamnă.

— Mă las în grijascumpului meu doctor — se

învoi regina.Şi luând braţul lui Louis,

se strecură afară dinapartament, fremătând decuriozitate.

Doctorul îşi ţinupromisiunea. Niciodată un regemergând la luptă sau făcând oinspecţie în plin război,niciodată o regină însoţităîntr-o plimbare tainică nu afost mai bine escortată, înadevăratul înţeles al acestuicuvânt, de către un căpitan degardă sau un ofiţer alpalatului. Doctorul încuieprima uşă şi se apropie de a

doua de care îşi lipi urechea.— Aşadar, aici este

bolnavul dumitale? ziseregina.

— Nu, doamnă, este încealaltă cameră. Dacă ar fifost în camera asta, l-aţi fiauzit încă din capătulcoridorului. Ascultaţi puţin lauşă.

Într-adevăr, se auzea unmurmur nearticulat, scâncete.

— Geme, suferă, doctore!— Nu, nu, nu geme deloc.

Pur şi simplu vorbeşte. Iată,voi deschide uşa.

— Dar nu vreau să intru la

el! exclamă regina, trăgându-se îndărăt.

— Nici nu vă propun aşaceva ― o linişti doctorul. Văspun doar să intraţi în primaîncăpere şi de acolo, fără să vătemeţi că veţi fi văzută sau căveţi vedea ce se petrecedincolo, veţi auzi ce va vorbirănitul în odaia lui.

— Tot acest mister, toateaceste măsuri mă înspăimânta― murmură regina.

— Doamne, ce se vaîntâmpla după ce veţi auzi?replică doctorul.

Şi intră singură la Charny.

Îmbrăcat în uniforma sa,cu braţele întinse şi ţepene caale unui cadavru, în mânecilemototolite, Charny încerca să-şi ridice de pe pernă capul maigreu ca plumbul. O sudoarefierbinte îi îmbrobona fruntea,lipindu-i pe tâmple buclelerăvăşite. Abătut, zdrobit,nemişcat, nu mai era decât ungând, o simţire, o licărire;trupul său trăia animat de osingură flacără care seaprindea, învolburându-imintea asemenea opaiţului înlampa de alabastru.

Charny tocmai îşi povestea

lui însuşi întâlnirea cudoamna de origine germanădin trăsura cu care străbătusedrumul de la Paris laVersailles.

— Germană! Germană!repeta el într-una.

— Da, germană, asta o ştiu― spuse doctorul ― drumulParis-Versailles...

— Regină a Franţei! ţipă eldeodată.

— Oho! exclamă Louis,privind în camera unde se aflaregina. Poftim? Ce spuneţi,doam-nă?

— Iată ceva

înspăimântător! murmurăCharny. Să iubeşti un înger, ofemeie, s-o iubeşti nebuneşte,să-ţi dai şi viaţa pentru ea şisă nu mai ai în faţă, când teapropii, decât o regină decatifea şi aur, un metal sau ostofă lipsită de suflet!

— Oho! exclamă din noudoctorul, cu un râs forţatCharny nici nu băgă de seamăîntreruperea.

— Aşadar, iubesc ―continuă el ― o femeiemăritată. Aşadar, iubesc cuacea dragoste sălbatică care teface să uiţi totul. Ei bine... îi

voi spune acelei femei: "Ne mairămân câteva zile fericite pepământ; cele ce ne-aşteaptă înafara dragostei noastre numerită să fie trăite. Vino,iubita mea! Atâta timp cât măiubeşti şi te iubesc, suntemdeasupra tuturor. Dupăaceea... după aceea... va fimoartea, cu nimic deosebităde viaţa pe care o trăim acum.Să profităm deci de dragoste".

— Nu gândeşte prea răupentru un om care are febrămare ― murmură doctorul ―cu toate ca morală nu e delocriguroasă.

— Dar copiii!... urlădeodată ca turbat Charny. Nu-iva părăsi pe cei doi copii aiei...

— Iată obstacolul, hicnodus{10} ― comentă Louis,ştergând sudoarea de pefruntea lui Charny, cu unamestec sublim de ironie şimilă.

— Oh! reîncepu tânărul,fără să-şi dea seama de nimic.Copiii... copiii pot fi foartebine luaţi în poalele mantalei.Hai, Charny, deoarece o iei pemama, pe ea, mai uşoară decâtun fulg, în braţele tale,

deoarece o ridici fără să-i simţipovara, cuprins de fioriidragostei, vei putea lua şicopiii Mariei... Ah!... Şi scoaseun ţipat înfiorător.

Louis îl părăsi pe bolnav şise apropie de regină. O găsi înpicioare, rece, tulburată; îi luămâna, care tremura.

— Ai dreptate ― zise ea.Este mai mult decât un delir,tânărul se afla în pericol dacăcineva aude ce spune.

— Ascultaţi! Ascultaţi! orugă doctorul.

— Nu, nici un cuvânt maimult.

— Se mai îmblânzeşte.Iată-l că se roagă.

Într-adevăr, Charny seridicase în capul oaselor şi, cumâinile împreunate, priveauimit, cu ochii lui mari, sprezări necunoscute.

— Maria ― zicea el, cu ovoce vibrantă şi afectuoasă ―Maria, am simţit că măiubeşti. A, nu voi spune nimic!Piciorul tău, Maria, s-a lipit deal meu în trăsură şi atunci amsimţit că mor. Mâna ta aatins-o pe a mea... nu... n-amsă suflu un cuvânt, este tainainimii mele. Oricât sânge îmi

curge din rană, Maria, secretulnu va ieşi o dată cu el.Duşmanul şi-a muiat spada însângele meu, dar dacă a ghicitcât de cât taina mea, nu ştienimic despre a dumitale. Nu teteme de nimic, Maria; nu-mispune nici măcar că măiubeşti: este de prisos; dupăcum roşeşti, nu mai am nimicde aflat.

— Oho! exclamă doctorul.Nu este deci numai febră devină; vedeţi că e foarte calm...este...

— Este, ce?... întrebăregina, neliniştită.

— Este o stare de extaz,doamnă: extazul seamănă cumemoria. Este ca o memorie asufletului care îşi aminteşte deparadis.

— Am auzit destul ―murmură regina, atât detulburată, încât vru să fugă.

Doctorul o opri, luând-o demână.

— Doamnă, doamnă ― ziseel ― ce vreţi să faceţi?

— Nimic, doctore, nimic.— Dar dacă regele vrea să-

şi vadă protejatul?— Ah, da, ai dreptate. Ar fi

o nenorocire!

— Ce să-i spun?— Doctore, n-am nici o

idee, nu-mi vine nimic înminte; spectacolul acestaîngrozitor m-a copleşit.

— Şi v-aţi molipsit, văd.Aveţi febră ca şi bolnavul meucăzut în extaz. Pulsul dumnea-voastră are cel puţin 100 debătăi pe minut.

Regina nu răspunse, îşiretrase mâna şi dispăru.

Capitolul LIII Încare sedemonstrează că

autopsiasufletului estemai grea decâtcea a trupului

Doctorul rămase gânditor,

privind-o pe regină cum seîndepărtează. Apoi îşi zise,clătinând din cap: "Aici, înpalat, există taine ce nu pot fidezlegate de ştiinţă. Împotrivaunora mă înarmez cu bisturiulca să pătrund până-n vine şisă-i vindec pe bolnavii mei;împotriva altora mă înarmezcu mustrări şi pătrund în

suflet; îi voi tămădui oare?"Apoi, cum criza se potolise, îiînchise ochii lui Charny, căcitânărul rămăsese cu privirilerătăcite, îi răcori tâmplele cuapă şi oţet şi-i dădu aceleîngrijiri ce schimbă atmosferaînăbuşitoare din jurulpacientului într-un paradisdesfătător.

După ce se încredinţă căasupra bolnavului a coborâtdin nou liniştea, după ce văzucă hohotele se transformau însuspine, că în locul cuvintelormânioase îi scăpau pe buzeşoapte fără şir, doctorul zise:

— Da, da, nu era numaisimpatie, era ca şi când ar fisuferit o înrâurire; delirul ăstapărea că vine în întâmpinareavizitei pe care a primit-obolnavul; da, atomii omului seschimbă, aşa cum se întâmplaîn regnul vegetal cu pulbereafecundatoare; da, gândirea arecăile ei de comunicareinvizibile, inimile au legăturitainice.

Deodată tresări şi seîntoarse pe jumătate,ascultând în acelaşi timp şi cuurechea şi cu ochiul.

— Să vedem, oare cine o

mai fi acolo? şopti el.Auzise, într-adevăr, un fel

de murmur şi un foşnet derochie la capătul coridorului.

— Cu neputinţă să fieregina ― continuă Louis, tot înşoaptă. Ea nu va reveni asupraunei hotărâri probabilnestrămutate. Să vedem.

Se duse tiptil să deschidă oaltă uşă ce dădea tot pecoridor şi, scoţând capul fărăzgomot, văzu la zece paşi de elo femeie îmbrăcată într-orochie lungă, cu faldurinemişcate, semănând cu orece şi neclintită statuie a

disperării. Era noapte, luminaslabă de pe coridor nu izbuteasă-l lumineze de la un capăt lacelălalt; dar pe fereastră intrao rază de lună care, căzândasupra necunoscutei, îi dăduîn vileag trăsăturile până înclipa când trecu un nor.Doctorul se-ntoarse încetişor,străbătu spaţiul ce despărţea ouşă de alta, apoi iute şi fărăzgomot, o deschise pe cea înspatele căreia se ascundeafemeia. Aceasta scoase unstrigăt, întinse mâinile şiîntâlni mâinile doctoruluiLouis.

— Cine este? întrebămedicul, cu un glas maidegrabă plin de milă decâtameninţător, căci ghicise,după imobilitatea umbrei, căea asculta mai mult cu inimadecât cu urechea.

— Eu, doctore, eu sunt ―răspunse o voce dulce şi tristă.Dar cu toate că nu-i eranecunoscută doctorului, voceanu trezi în el decât o vagă şiîndepărtată amintire., Eu,Andreea de Taverney, doctore.

— Ah, Dumnezeule! Ce s-amai întâmplat? strigă Louis.Nu cumva ea se simte rău?

— Ea?! repetă Andreea.Ea! Care Ea?

Doctorul îşi dădu seama căsăvârşise o imprudenţă.

— Iartă-mă, dar am văzutadineauri o femeieîndepărtându-se. Nu eraidumneata?

— Aşa este ― răspunseAndreea. A fost o femeieînaintea mea aici, nu-i aşa?

Andreea rosti acestecuvinte cu atâta mistuitoarecuriozitate, încât nu-i lăsă nicio îndoială doctorului asuprasentimentelor care ledictaseră.

— Scumpă copilă ― zisedoctorul ― mi se pare că nejucăm de-a v-aţi-ascunselea.Despre cine vorbeşti? Ce vreide la mine? Explică-mi!

— Doctore ― începuAndreea, cu un un glas atât detrist, încât pătrunse până înadâncul inimii celui cu carevorbea ― bunul meu doctor, nuîncerca să mă înşeli,dumneata care ai obiceiul săspui adevărul; mărturiseşte căa fost o femeie aici adineauri,mărturiseşte fiindcă am văzut-o foarte bine.

— Eh, cine spune că n-a

fost nimeni?— Da, dar o femeie, b

femeie, doctore.— Fără îndoială, o femeie;

numai dacă nu vrei să susţiicumva că o femeie nu e femeiedecât până la patruzeci de ani.

— Cea care a venit aveapatruzeci de ani, doctore?!strigă Andreea, respirândpentru prima dată. Ah!...

— Când zic patruzeci deani, o scutesc încă de cincisau şase, însă trebuie să fiicurtenitor cu prietenele şidoamna de Misery este unadintre prietenele mele, ba

chiar una foarte bună.— Doamna de Misery?— Desigur.— Ea a fost?— Ei, fir-ar să fie! Nu ţi-aş

spune dacă ar fi fost altă?— Oh, credeam...— De fapt, femeile sunt

toate la fel: de neînţeles.Credeam că pe dumneatatotuşi te cunosc. Ei bine, nu,nu te cunosc mai bine decâtpe celelalte. Să mă batăDumnezeu!

— Doctorul meu drag şibun!

— Destul! Să trecem la

subiect. Andreea îl privineliniştită. Oare s-a simţit mairău? întrebă el.

— Cine?— Ei, cine?! Regina.— Regina?!— Da, regina, pentru care

doamna de Misery a venit sămă caute adineauri; regina,care are din nou sufocaţiile,palpitaţiile sale obişnuite. Oboală deprimantă, scumpădomnişoară, incurabilă. Spune-mi cum se simte, dacă vii dinpartea ei şi să mergem la ea.

Şi doctorul Louis făcu ungest, ca şi cum ar fi vrut să

părăsească încăperea. Andreeaînsă îl opri cu blândeţe şirespiră mai în voie.

— Nu, scumpul meu doctor― spuse ea ― nu vin din parteareginei. Nici nu ştiam că estebolnavă. Biata regină! Dacă aşfi ştiut... Ah, iartă-mă,doctore, nu mai ştiu cevorbesc.

— Văd şi eu.— Nu numai că nu mai

ştiu ce spun, dar nici nu maiştiu ce fac.

— Ei, ce faci, văd eu: nu tesimţi bine.

Şi, într-adevăr, Andreea

lăsase braţul doctorului; mânarece îi căzuse de-a lungultrupului; se clătină, palidă şidoctorul o sprijini, o readuse laviaţă, o încuraja. Andreea făcuun efort nemaipomenit spre a-şi veni în fire. Acest suflettare, care nu se lăsaseniciodată doborât nici dedurerea fizică, nici desuferinţe morale, îşi încordaresorturile de oţel.

— Doctore ― se justifică ea― ştii că sunt nervoasă şi căîntunericul îmi provoacăspaime cumplite. M-am rătăcitîn întuneric şi de aceea sunt

într-o stare atât de ciudată.— Păi de ce naiba umbli

prin întuneric? Cine te sileşte,dacă nu te-a trimis nimeni,dacă nimic nu te-a făcut să viiîncoace?

— N-am spus nimic,doctore, am spus nimeni.

— Ah, ah, câte subtilităţi,scumpa mea bolnăvioară! Nustăm prea bine aici pentru odiscuţie ca asta. Să mergem înaltă parte, mai ales dacă ai să-mi spui mai multe.

— Zece minute, doctore,asta e tot ce-ţi cer.

— Zece minute, fie, dar nu

în picioare, căci ele refuzăcategoric acest fel de aîntreţine un dialog. Să neaşezăm.

— Unde?— Pe bancheta de pe

coridor dacă vrei.— Şi crezi că de acolo n-o

să ne-audă nimeni, doctore?întrebă Andreea, cu teamă.

— Nimeni.— Nici chiar rănitul din

odaie? continuă ea, pe acelaşiton, arătând doctorului sprecamera de unde venea olumină blândă, albăstruie, sprecare îşi îndreptase privirea.

— Nu ― o încredinţadoctorul ― nici chiar acest bietbăiat şi mai adaug că şi dacăne-ar auzi cineva, în orice caznu ar fi el acela.

Andreea îşi împreunămâinile şi spuse:

— O, Doamne, îi este deciatât de rău?

— Adevărul e că nu-imerge bine deloc. Dar săvorbim despre ceea ce te-aducela mine; repede, copila mea,repede; ştii că regina m-aşteaptă.

— Ei bine, doctore ― ziseAndreea, oftând ― după câte

mi se pare, chiar despre astavorbim.

— Cum? Domnul deCharny?

— Despre el este vorba,doctore şi am venit să teîntreb ce face.

Doctorul Louis ascultăaceste cuvinte, la care, dealtfel, trebuia să se aştepte,într-o tăcere de gheaţă. Înrealitate, doctorul făcea acumlegătura dintre demersurilereginei şi cele ale Andreei;vedea că cele două femei sunttulburate de acelaşi sentimentşi, după simptome, i se păru că

recunoaşte în acest sentimento iubire pătimaşă. Andreea,care nu ştia nimic desprevizita reginei şi nu putea citiîn sufletul doctorului toatătrista bunăvoinţă şi mila pecare acesta le resimţea, luătăcerea lui drept o mustrarecam aspră şi pe loc se oţeli, cade obicei, sub povară grea amustrării nerostite.

— Pare-mi-se că poţi să-miierţi intervenţia mea, doctore― spuse ea ― deoarece domnulde Charny s-a îmbolnăvit înurma unei răni primite în duel,iar rana i-a fost făcută de

fratele meu.— Fratele dumitale?!

strigă doctorul Louis. Decidomnul Filip de Taverney l-arănit pe domnul de Charny?

— Desigur.— Ah, nu ştiam!— Acum însă, că ştii,

înţelegi că sunt datoare să măinteresez de starea în care seaflă?

— Da, ai dreptate, copilamea ― spuse bunul doctor,încântat de a avea ocazia săfie îngăduitor. Nu ştiam, nuputeam ghici adevărata cauză.Şi accentua ultimele cuvinte,

în aşa fel încât să arateAndreei că mai avea rezerve.

— Haide, doctore haide,spune tot ce gândeşti ― serugă Andreea, agăţându-se cuamândouă mâinile de braţulinterlocutorului ei şi privindu-ldrept în faţă.

— Păi am spus. De ce mi-aş ascunde gândurile?

— Un duel între gentilomieste ceva banal, un evenimentde fiece zi.

— Singurul lucru care arputea să-i confere importanţăar fi dacă tinerii s-ar fi bătutpentru o femeie.

— Pentru o femeie,doctore?

— Da, pentru dumneata,de pildă.

— Pentru mine?!Şi Andreea scoase un

suspin adânc.— Nu, doctore, domnul de

Charny nu s-a bătut pentrumine.

Doctorul păru că semulţumeşte cu acest răspuns,dar într-un fel sau altul vru săse lămurească asuprasuspinului.

— Acum înţeleg ― zise el ―te-a trimis fratele dumitale,

care a vrut să aibă un buletinexact al sănătăţii rănitului.

— Da, da, doctore, fratelemeu m-a trimis! izbucniAndreea.

Doctorul o privi drept înochi.

"Ah, voi şti numaidecât ceascunzi tu, sufletneînduplecat" ― îşi zise însinea lui. Apoi cu o voce tare:

— Ei bine, atunci am să-ţispun întregul adevăr, aşa cumtrebuie să-l ştie cine aredreptul. Transmite-i frateluidumitale să-şi toate măsuriledeoarece... Cred că înţelegi...

— Nu, doctore, încerc săînţeleg ce vrei să spui princuvintele: să-şi ia toatemăsurile.

— Iată... Un duel nu estenici astăzi ceva care să-i placăregelui. Regele, este adevărat,nu cere o aplicare strictă adecretelor, dar dacă un dueliscă un scandal, maiestatea saori te surghiuneşte, ori tearuncă în închisoare.

— Ai dreptate, doctore.— Şi când, din nenorocire,

a murit un om, oh, atunciregele este necruţător. Aşa căsfătuieşte-l pe scumpul

dumitale frate să se pună laadăpost pentru un timpoarecare.

— Doctore! ţipă Andreea.Doctore, domnului de Charnyîi merge atât de rău?

— Ascultă, dragădomnişoară, ţi-am făgăduitadevărul, iată-l, îl vezi pebietul băiat care doarme sau,mai bine zis, horcăie acolo încameră?

— Da, doctore ― bâiguiAndreea, cu glas sugrumatDa... şi?...

— Dacă nu scapă pânămâine la ora asta, dacă febra

care s-a ivit şi care îl mistuienu dispare, domnul de Charny,mâine, pe vremea asta, va fimort.

Andreea simţi că îi vine săurle, îşi apăsă mâna pe gât, îşiînfipse unghiile în carne ca săastâmpere cât de cât printr-odurere fizică spaima ce-i sfâşiasufletul. Louis nu citi pe faţaei nimic din înfricoşătoareleravagii ale luptei lăuntrice.Andreea se stăpâni ca ospartană şi spuse:

— Fratele meu nu va fugi:s-a bătut cu domnul de Charnyca un om de onoare; dacă a

avut nenorocirea să-l lovească,a făcut-o în legitimă apărare;dacă a ucis, Dumnezeu îl vajudeca.

"Deci n-a venit dinîndemnul inimii ei ― îşi spusedoctorul ― atunci a făcut-opentru regină. Să vedem dacămaiestatea sa a împinsuşurinţa până acolo".

— Ce părere a avut reginadespre duel? întrebă el.

— Regina? Nu ştiu ―răspunse Andreea. De ce să ointereseze pe regină?

— Totuşi îl simpatizeazăpe domnul de Taverney,

presupun?— Domnul de Taverney

este teafăr; să sperăm cămaiestatea să îl va apăra eaînsăşi pe fratele meu, dacă vafi acuzat.

Louis, bătut pe cele douăfronturi ale ipotezelor sale,abandonă partida zicându-şi:"Nu sunt psiholog, nu suntdecât medic. Ce naiba, cândmă pricep atât de bine la joculmuşchilor şi al nervilor, o sămă amestec acuma în joculcapriciilor şi al pasiunilor unorfemei?"

— Domnişoară, ai aflat

ceea ce doreai să ştii. Îlconvingi sau nu să fugă pedomnul de Taverney, asta tepriveşte. Cât despre mine,datoria mea este să încerc să-lsalvez pe rănit.. în noapteaasta, altfel moartea, care îşivede liniştită de drum, mi-l varăpi în următoarele douăzeci şipatru de ore. Rămâi cu bine!

Şi îi închise încet, darhotărât, uşa în nas. Andreeaîşi trecu mâna tremurătoarepeste frunte; se văzu singură,singură cu acea tristărealitate. I se păru că moartea,despre care doctorul vorbise cu

atâta nepăsare, coborî se înîncăpere şi trecea înfăşuratăîntr-un giulgiu alb de-a lungulcoridorului întunecat. Adiereasumbrei apariţii îi îngheţăsângele în vine şi fata alergăpână în apartamentul său,încuie uşa de două ori şi,căzând în genunchi pe covorulde lângă pat strigă sălbatic întimp ce vărsa şiroaie delacrimi fierbinţi:

— Doamne! SfinteDumnezeule! Tu nu eşti nicinedrept, nici fără minte, nicinemilos! Doamne, tu poţi săfaci totul, n-ai să laşi să moară

pe acest tânăr, care n-a făcutnici un rău şi care este iubit peaceastă lume. Doamne, noi,ceilalţi, bieţi oameni, nucredem cu adevărat decât înputerea bunătăţii tale şitremurăm în faţa mâniei tale.Dar eu... eu... care te implor,am fost destul de încercatăpână acum, am suferit fără săfi făcut nici o fărădelege. Eibine, nu m-am plânsniciodată, nici măcar ţie, num-am îndoit niciodată de tine.Dacă astăzi, când te rog, cândîţi cer viaţa acestui tânăr...dacă astăzi nu-mi îndeplineşti

ruga, o, Doamne, voi spune căai ridicat împotriva mea toatăputerea ta şi că eştiDumnezeul negrelor mânii, alrăzbunărilor fără pricină, voispune... Ah, hulesc, iertare!Hulesc!... Şi tu nu mă loveşti!Iartă-mă, iartă-mă!...

Andreea simţi că i seîntunecă vederea, că puterile opărăsesc; căzu fără viaţă, cupărul despletit şi rămase astfelca moartă pe podea. Când setrezi din acest somn îngheţat,îşi aminti de toate, fantome şidureri şi murmură cu glasînfricoşat:

— O, Doamne! Ai fostneîndurător; m-ai pedepsit, îliubesc!... Ei da, îl iubesc! Estedestul, nu? Acum o să mi-lomori?

Capitolul LIV Delirul

Dumnezeu a auzit, fără

îndoială, rugăciunea Andreei.Domnul de Charny nu a muritdin pricina febrei. A doua zi, întimp ce sorbea cu lăcomie

toate veştile venite de labolnav, acesta, graţieîngrijirilor bunului doctorLouis, trecea de la moarte laviaţă. Infecţia cedasevitalităţii şi leacurilor. Începeavindecarea. Charny, odatăsalvat, doctorul Louis nu semai ocupă de el decât pejumătate; încetase să mai fieun caz interesant. Pentru unmedic, un om viu nu este marelucru, mai ales dacă-iconvalescent sau se simtebine.

Numai că, după opt zile,vreme în care Andreea se

linişti cu totul, Louis,amintindu-şi de toatemanifestările bolnavului încriză, se gândi că e mai binesă-l transporte pe Charny într-un loc mai îndepărtat:doctorul vroia să stârpeascărădăcinile delirului. Însă, laprimele încercări făcute,Charny se revoltă. Îl privi pedoctor cu ochii plini de mânie,îi spuse că el a fost găzduit derege şi că nimeni nu aredreptul să alunge un om căruiamaiestatea să îi oferă unadăpost. Doctorul, care nuprea avea răbdare cu

convalescenţii încăpăţânaţi,aduse pur şi simplu patruvaleţi, poruncindu-le să-l ridicepe rănit. Charny se agăţa însăde lemnul patului, îl lovizdravăn pe unul din ei şi-iameninţă pe ceilalţi.

Doctorul Louis încercă să-lconvingă. La început Charnyse arată destui de înţelegător,dar cum valeţii stăruiră, făcuun asemenea efort, încât ranase deschise şi, o dată cusângele, se scurse şiluciditatea sa. Intră într-unacces de delir mai violentdecât primul. Strigă în gura

mare că vor să-l îndepărtezepentru a-l lipsi de vedeniileavute în somn, dar că totul ezadarnic, fiindcă vedeniileacelea îi vor zâmbi mereu, căeste iubit şi i se vor arătamereu chiar împotriva voinţeidoctorului: cea care îl iubeaavea un asemenea ranga încâtnimeni nu-i putea refuzanimic.

La aceste cuvinte, doctorulîncepu să tremure, se grăbi sădea drumul valeţilor, se apucăsă lecuiască din nou rana şi,hotărât să se ocupe de minte,după ce va isprăvi cu trupul, îl

îngriji cât putu mai bine. Dinpăcate, nu reuşi să stăvileascădelirul, ceea ce avu darul să-lsperie pe bietul doctor,deoarece, de la simple rătăciri,bolnavul putea să ajungă lanebunie.

Totul se înrăutăţi într-osingură zi în aşa fel, încâtdoctorul Louis se gândi săapeleze la mijloace de şoc.Bolnavul nu numai că sedistrugea pe sine, dar odistrugea şi pe regină;sforţându-se să vorbească,zbieră, sforţându-se să-şiamintească, născocea; mai rău

era că în momentele deluciditate ― destul de multe lanumăr ― Charny se dovedea şimai nebun decât în momentelede nebunie.

Încurcat la culme, Louis,neputând să se prevaleze deautoritatea regelui, deoarecebolnavul însuşi se prevala deea, hotărî să se ducă la reginăşi profită de faptul că Charnyadormi, obosit să tot îşipovestească visele, să tot îşicheme nălucile.

O găsi pe Maria-Antoanetagânditoare dar voioasă,deoarece presupunea că.

Doctorul îi va spune lucruriîmbucurătoare despre bolnav.Dar o aştepta o surpriză; de laprima întrebare, doctorul îirăspunse răspicat că bolnavulse simte mai rău.

— Cum? exclamă regina.Ieri îi mergea foarte bine.

— Nu, doamna.— Cu toate astea am

trimis-o pe Misery şi i-ai spuscă totul merge bine.

— Mă amăgeam şi doreamsă vă amăgesc şi pedumneavoastră.

— Cum adică? replicăregina, devenind foarte palidă.

Dacă e rău, de ce să-miascunzi? Nu mă pot teme,doctore, decât de o nenorocirecare ne pândeşte pe toţi, dinpăcate!

— Doamna...— Iar dacă se simte bine,

de ce să-mi provoci o nelinişte,firească atunci când e vorbade un slujitor al regelui? Aşacă, răspunde deschis prin dasau nu. Ce este cu boala? Ceeste cu bolnavul? Care-iprimejdia?

— Mai mică pentru eldecât pentru alţii, doamna.

— Iată că au început

misterele, doctore ― ziseregina, pierzându-şi răbdarea.Lămureşte-mă!

— Mi-e foarte neplăcut,doamnă ― răspunse doctorul.Ajunge dacă vă spun că boalacontelui de Charny este denatura sufletească. Nu ranaeste adevărata cauză asuferinţelor lui, rana e doar unpretext pentru delir.

— De natură sufletească...boala domnului de Charny?

— Da, doamnă; şi numescsuflet tot ce nu poate fianalizat cu scalpelul. Cruţaţi-mă, maiestate, nu vă pot

spune mai mult!— Crezi despre conte că...

― insistă regina.— Vreţi neapărat s-o spun?

făcu doctorul.— Fără îndoială că vreau.— Ei bine, cred despre

conte că este îndrăgostit, iatăce cred. Maiestatea voastră avrut o lămurire, i-am dat-o.

Regina ridică din umeri,ceea ce însemna: "Şi ce dacă!"

— Şi credeţi că te vindeciîn felul acesta de o rană,doamnă? reluă doctorul. Nu,răul se înteţeşte şi, de la undelir trecător, domnul de

Charny va cădea într-omonomanie mortală. Aşa că...

— Aşa că, doctore?— Îl veţi distruge pe acest

tânăr, doamnă.— Într-adevăr, doctore,

felul dumitale de a vorbi estenemaipomenit. ÎI voi distrugepe acest tânăr! Eu sunt devină dacă e nebun?

— Fără îndoială.— Mă revolţi, doctore.— Dacă nu sunteţi

dumneavoastră cauză în acestmoment ― continuă inflexibildoctorul, ridicând din umeri ―veţi fi mai târziu.

— Atunci dă-mi un sfat,doar e meseria dumitale ―spuse regina, ceva mai blând.

— Adică să prescriu unremediu?

— Dacă vrei.— Iată-l: tânărul trebuie să

fie vindecat fie cu binele, fiecu răul; femeia al cărei numeîl invocă în fiece clipă să-lucidă sau să-l lecuiască.

— Dumneata nu cunoştidecât extremele ― îl întrerupseregina, pierzându-şi din nourăbdarea. Să omori... săvindeci... cuvinte mari! Poţi săomori un om cu o vorbă aspră?

Poţi să vindeci un biet nebuncu un zâmbet?

— Ah, dacă nicidumneavoastră nu mă credeţi― zise doctorul ― nu mai îmirămâne altceva de făcut decâtsă prezint respectele melemaiestăţii voastre.

— Stai puţin! Dar mai întâide toate, e vorba despre mine?

— Nu ştiu nimic şi nici nuvreau să ştiu; vă repet numaică domnul de Charny este unnebun raţional, că raţiuneapoate la fel de bine să te ducăla nebunie şi să te omoare,după cum nebunia poate să te

cuminţească şi să te vindece.Aşa că, atunci când veţi dorisă scăpaţi palatul de urlete,vise şi scandal, veţi lua ohotărâre.

— Care?— Ah, da, care? Eu nu

scriu decât reţete, nu dausfaturi. Sunt sigur numai deceea ce am auzit, de ceea ceam văzut!

— Atunci, presupunând căpricep ce vrei să spui, ce vaieşi din toate astea?

— Există două căi; una,cea mai bună pentrudumneavoastră şi pentru noi

toţi şi anume ca bolnavul,lovit în inimă de stiletul fărăgreş care se numeşte raţiune,să vadă sfârşindu-se agoniaîncepută; cealaltă... ei binecealaltă... Ah, doamnă, iertaţi-mă, nu trebuia să văd douăieşiri din labirint. Nu estedecât una pentru Maria-Antoaneta, pentru reginaFranţei.

— Te-nţeleg, doctore, mi-aivorbit deschis. Trebuie cafemeia pentru care domnul deCharny şi-a pierdut minţile să-l facă să-şi vină în fire, de voiesau de nevoie.

— Foarte bine! Asta-i!— Trebuie să aibă curajul

să-l smulgă din visările lui, cualte cuvinte să gonească şarpe-le care-l roade şi care trăieşteascuns în fundul inimii lui.

— Da, maiestate.— Anunţă pe cineva; pe

domnişoara de Taverney, depildă.

— Pe domnişoara deTaverney?! se miră doctorul.

— Da, vei lua toatemăsurile ca rănitul să neprimească aşa cum se cuvine.

— Desigur, doamnă.— O să fim necruţătoare.

— Trebuie negreşit.— Dar este mult mai trist

decât crezi să te duci aşa sădai viaţă sau moarte unui om― şopti regina.

— Asta fac de fiecare datăcând am de-a face cu o boalănecunoscută. O atac cu unleac care ucide răul sau cuunul care ucide bolnavul.

— Dumneata, doctore, eştiabsolut sigur că poţi ucidebolnavul, nu-i aşa? rostiregina, înfiorându-se.

— Eh! zise doctorul,posomorându-se. Şi ce dacă armuri un om pentru onoarea

unei regine? Câţi nu morzilnic din toana unui rege?Haideţi, doamnă, haideţi!

Regina oftă şi-l urmă pebătrânul doctor, fără s-o fiputut găsi pe Andreea.

Erau ceasurile unsprezecedimineaţa; Charny, îmbrăcat,dormea pe un fotoliu, după cese zbuciumase cumplit toatănoaptea. Obloanele camerei,închise cu grijă, nu lăsau săpătrundă decât o lumină slabă.Totul îi menaja bolnavuluiacea sensibilitate nervoasăcare era cauza principală asuferinţelor sale. Nici un

zgomot, nici o vizită, nici oprivelişte. Doctorul Louis evitacu abilitate orice ar fi pututsă-i înrăutăţească starea şitotuşi, hotărât să aplicelovitura de graţie, nu dădeaînapoi în faţa unei crize care-lputea ucide pe bolnav. Esteadevărat însă că aceeaşilovitură putea să-l şi salveze.

Regina, îmbrăcată cu orochie de dimineaţă,pieptănată cu o eleganţăsobră, intră pe nepregătite încoridorul ce ducea la cameralui Charny. Doctorul îirecomandase să nu şovăie, să

nu facă mai multe încercări,ci să apară brusc, cu hotărâre,spre a produce un efectputernic. Ea răsuci deci atâtde violent ivărul cizelat al uşiianticamerei, încât o persoanărezemată de uşa camerei luiCharny, o femeie înfăşurată înmantie, de-abia avu timp să seîndrepte şi să încerce a-şiredobândi cumpătul pe carefaţa răvăşită şi mâiniletremurătoare arătau că şi-lpierduse.

— Andreea! strigă regina,surprinsă. Dumneata aici?

— Eu! replică Andreea,

palidă şi tulburată... Eu, da,maiestate. Eu! Maiestateavoastră însăşi nu se află oareaici?

— Oh, oh! Complicaţii... ―murmură doctorul.

— Te-am căutat peste tot― zise regina. Unde ai fost?

În glasul Mariei-Antoanetase simţea asprimea. Suna capreludiul unui interogatoriu,era indiciul unei bănuieli. PeAndreea o cuprinse spaima, setemea, mai ales, ca intervenţiaei nesăbuită să nu dea învileag sentimentele care oînfiorau pe ea însăşi. Astfel că,

deşi era foarte mândră, sehotărî să mintă pentru a douaoară.

— Aici, după cum vedeţi.— Bine, dar ce făceai aici?— Doamnă, mi s-a spus că

maiestatea voastră mă cautăşi am venit ― răspunse ea.

Regina, îndoindu-se încă,insistă:

— Cum de-ai ghicit undemă duceam?

— Foarte uşor, doamnă:eraţi cu domnul doctor Louisşi aţi fost văzută trecând prinapartamentele mici; de acolonu puteaţi ajunge decât în

acest pavilion.— Ai ghicit perfect ― reluă

regina, încă nehotărâtă, darmai puţin aspră ― ai ghicitperfect..

Andreea făcu un ultimefort.

— Doamnă ― zise ea,zâmbitoare ― dacă maiestateavoastră a avut intenţia să seascundă, nu trebuia să se aratepe galeriile descoperite, cum afăcut adineauri, ca să vinăaici. Când regina traverseazăterasă, domnişoara deTaverney o vede dinapartamentul său şi nu este

prea greu să urmezi sau să i-oiei înainte celui pe care l-aivăzut de departe.

"Are dreptate ― îşi ziseregina ― de o sută de oridreptate. Am un obiceinenorocit: acela de a nu fi înstare să ghicesc niciodată:fiindcă eu nu mă gândesc preamult, cred că nici alţii nu ofac"

Regina îşi dădea seama căea însăşi va avea nevoie deînţelegere, de vreme ce aveanevoie de o confidentă. Dealtfel, ea nefiind un amestecde cochetărie şi suspiciuni,

avea încredere în prietenie, eaînsăşi ştiind să iubească.Femeile care n-au încredere înele însele, cu atât mai mult nuau în celelalte. Mareanefericire cu care suntpedepsite cochetele este că elenu se cred niciodată iubite decei pe care ele îi iubesc.

Maria-Antoaneta uită decirepede impresia pe care i-ofăcuse domnişoara deTaverney când o văzuse în faţauşii domnului de Charny. Luămâna Andreei, o puse sărăsucească cheia în broască şi,repezindu-se primă cu iuţeala

fulgerului, intră în camerabolnavului, în timp ce doctorulrămase afară cu Andreea.Aceasta de-abia o văzu dis-părînd pe regină, că ridică sprecer o privire plină de mânie şidurere, a cărei expresiesemăna cu un blestem. Bunuldoctor o luă de braţ şi făcuîmpreună cu ea câţiva paşi pecoridor, spunându-i:

— Crezi că va reuşi?— Să reuşească? Ce

anume? Doamne! murmurăAndreea.

— Să-l facă să plece de aicipe acest biet nebun, care va

muri, dacă febra mai durează.— Se va vindeca deci în

altă parte? ţipă Andreea.Doctorul o privi surprins,

neliniştit.— Cred că da ― spuse el.— Ah, atunci doresc să

reuşească! zise biata fată.

Capitolul LV Convalescenţa

În acest timp, regina se

duse drept la fotoliul pe care

stătea Charny. La auzulzgomotului pe care îl făceaupantofii ei pe parchet, tânărulridică fruntea.

— Regina, murmură el,încercând să se scoale.

— Da, domnule, regina ―se grăbi să spună Maria-Antoaneta ― regina, care aaflat cum te zbuciumi vrândsă-ţi pierzi mintea şi viaţa,regina, pe care o insulţi în viseşi când eşti treaz, regina, careare grijă de onoarea sa şi desănătatea dumitale! Iată de cevine la dumneata şi n-ar trebuisă o primeşti astfel.

Charny se ridicase,clătinându-se, pierdut, apoi, laultimele cuvinte, se lăsase îngenunchi, atât de strivit dedurere fizică şi de dureremorală, încât rămaseîncovoiat sub povaravinovăţiei lui, neputând şinedorind să se ridice de jos.

— Este oare cu putinţă ―continuă regina, mişcată deatâta respect şi tăcere ― esteoare cu putinţă ca ungentilom, recunoscut altă datăpentru credinţa lui, să ataceca un duşman reputaţia uneifemei? Căci, te fac atent,

domnule de Charny, de laprima noastră întrevedere, nuai văzut-o şi nici eu nu ţi-amarătat-o pe regină, ci pefemeie, o femeie oarecare şidumneata n-ar fi trebuit să uiţiasta niciodată. Charny,emoţionat la auzul acestorcuvinte pornite din inimă,încercă să spună ceva înapărarea lui; Maria-Antoanetanu-i dădu răgazul, adăugind:Ce vor face duşmanii mei,dacă şi dumneata mă trădezi?

— Eu să vă trădez?!... sebâlbâi Charny.

— Domnule, vrei să alegi?

Ori eşti un om care ţi-aipierdut minţile şi am să încercsă te fac nepericulos; ori eştiun trădător şi atunci te voipedepsi.

— Doamnă, vă rog, nu-mispuneţi că sunt un trădător.Rostită de regi, aceastăacuzaţie precede condamnareala moarte, rostită de o femeie,îl dezonorează pe cel asupracăruia se abate. Regina măpoate ucide; femeii îi cerîndurare.

— Eşti în toate minţile,domnule de Charny? rostiregina, cu vocea schimbată.

— Da, doamnă.— Îţi dai seama că ai greşit

faţă de mine, că ai săvârşit ocrimă faţă de... rege?

— Dumnezeule! murmurănefericitul.

— Căci uitaţi cu preamultă uşurinţă, domnilorgentilomi, că regele este soţulacestei femei pe care oinsultaţi cu toţii, ridicându-văprivirea spre ea; regele estetatăl viitorului vostru rege,prinţul moştenitor, în ochiimei, regele este un om maibun decât voi toţi, un om pecare-l respect şi pe care-l

iubesc.— Oh! şopti Charny,

scoţând un geamăt surd şi, casă nu cadă, trebui să sesprijine cu o mână de parchet.

Strigătul său străpunseinima reginei. Ea citi înprivirea stinsă a tânărului căfusese lovit de moarte dacă eanu va scoate cât mai repedesăgeata pe care o înfipse înrană. De aceea fu cuprinsă demilă şi de spaimă totodată,văzând paloarea şi slăbiciuneavinovatului, astfel că o clipăse gândi să strige după ajutor.Îşi zise însă că doctorul şi

Andreea vor interpreta greşitstarea de slăbiciune abolnavului, dacă îl vor găsiîngenuncheat în faţa ei. Îlajută să se ridice de jos cupropriile sale mâini.

— Să stăm de vorbă ―spuse ea ― eu ca regină,dumneata ca bărbat. DoctorulLouis a încercat să te vindece;rană pe care o ai esteneînsemnată, cu toate acestease înrăutăţeşte din cauzaciudăţeniilor ce se petrec înmintea dumitale. Când ţi se vavindeca rana? Când ai săîncetezi de a-i mai oferi

bunului doctor un spectacolrevoltător, al unei nebuniicare-i pricinuieşte atâtea griji?Când ai de gând să pleci de lapalat?

— Doamnă ― îngăimăCharny ― maiestatea voastrămă alungă... plec, plec!

Şi făcu atât de brusc gestulde a pleca, încât, pierzându-şiechilibrul, căzu în braţelereginei, care îi tăiase calea.De-abia simţi atingereapieptului fierbinte, de-abia seadăposti în strânsoareainvoluntară a braţelor ce-lsusţineau, că raţiunea îl părăsi

cu totul, buzele seîntredeschiseră într-un sufluînfocat care nu era cuvânt,dar nu îndrăznea să fie nicisărut. Regina însăşi tresări laaceastă atingere, se înduioşavăzându-i slăbiciunea, dar avutimp să împingă trupul fărăviaţă în fotoliul său şi vru săfugă; capul lui Charny căzu pespate şi se lovi de speteaza delemn a fotoliului. O spumă rozîi colora buzele, o picăturăcaldă şi trandafirie căzuse depe fruntea sa pe mâna Mariei-Antoaneta.

— Ah, cu atât mai bine ―

bolborosi el ― cu atât maibine! Mor ucis dedumneavoastră...

Regina uită totul. Seîntoarse, îl luă pe Charny înbraţe, îl ridică, îi strânsefruntea de mort la piept şi-ipuse mâna ei îngheţată peinimă. Dragostea face minuni,Charny învie. Deschise ochii,vedenia dispăru. Femeia seînspăimântă, dându-şi seamacă lăsase o amintire celui de lacare voise să-şi ia un ultimrămas bus. Făcu trei paşi spreuşă, atât de grăbită, încâtCharny de-abia avu răgazul să

se agaţe de poalele rochieisale, strigând:

— Doamnă, în numelerespectului pe care îl ampentru Dumnezeu, mult maimic decât cel pe care vi-lport...

— Adio, adio! spuse regina.— Doamnă, oh, iertaţi-mă!— Te iert, domnule de

Charny.— Doamnă, o ultimă

privire!— Domnule de Charny ―

rosti regina, tremurând deemoţie şi de mânie ― dacă nueşti ultimul dintre oameni,

astă-seară sau mâine vei fi orimort, ori vei pleca de la palat.

Împreunându-şi mâinile,Charny căzu în genunchi.Maria-Antoaneta se grăbi săiasă din odaie.

Andreea, care, de laînceputul întrevederii, sorbeauşa din ochi îl văzu pe tânărîngenuncheat, pe regină,foarte tulburată; văzu ochiitânărului strălucind desperanţă şi mândrie, ai eistinşi, aţintiţi în pământ.Lovită în inimă, disperată,înfiorată de ură şi dispreţ, nuplecă însă capul. Când o văzu

pe regină întorcându-se, i sepăru că soarta fusese preadarnică cu această femeiedacă, pe lângă tron şifrumuseţe, îi mai dăruise şiaceastă jumătate de oră cudomnul de Charny. Doctorulvăzuse prea multe lucruri înviaţa lui pentru a daimportanţă vreunuia.Preocupat exclusiv de succesulnegocierilor întreprinse deregină, el se mulţumi săspună:

— Ce se-aude, doamnă?Reginei îi trebui un minut

ca să-şi vină în fire şi să-şi

regăsească vocea, gâtuită debătăile inimii.

— Ce va face bolnavul?repetă doctorul.

— Va pleca ― murmurăregina.

Şi, fără a se uita nici laAndreea, care se încruntase,nici la Louis, care îşi frecamâinile, ea străbătu grăbităcoridorul, se înfăşură maşinalîn mantia-i cu volan dedantelă şi intră înapartamentele sale.

Andreea strânse mânadoctorului, care alergă labolnavul său; apoi, păşind rar,

ca o fantomă, se întoarse încamera ei, cu capul în piept,cu privirea fixă şi minţileduse. Nici nu se gândise săîntrebe care sunt poruncilereginei. Pentru o fire ca aAndreei, o regină nu înseamnănimic; o rivală, totul.

Charny, rămas în grijadoctorului, părea alt om decâtcel din ajun. Mai mult decât îndepline puteri, îndrăzneţ pânăla fanfaronadă, îi puse bunuluidoctor întrebări atât de grăbiteşi de precise asupra apropiateisale convalescenţe, asupraregimului pe care trebuia să-l

urmeze, asupra mijloacelor detransport, încât Louis crezu căboala i-a revenit într-o formăşi mai primejdioasă,caracterizată printr-o maniede altă natură. Charny îidemonstra repede că seînşeală; el semăna cu un fierînroşit în foc a cărui culoarese stinge pe măsura ce disparefierbinţeala; fierul îşi recapătăculoarea neagră şi nu se maivede nimic, dar este încădestul de fierbinte pentru aarde tot ce atinge. Louis îlvăzu pe tânăr redobândindu-şicalmul şi logica de altădată.

Charny se dovedi atât derezonabil, încât se crezu datorsă-i explice medicului de ce îşischimbase atât de bruschotărârea:

— Regina ― spuse el ― m-aajutat să mă vindec făcându-mă să-mi fie ruşine, mult maibine decât întreaga dumitaleştiinţa, cu minunatele eileacuri, dragă doctore; a faceapel la amorul meu propriu,vezi dumneata, înseamnă sămă struneşti, aşa cumstruneşti un cal când îi puizăbala.

— Foarte bine, foarte bine

― murmură doctorul.— Da, mi-aduc aminte că

un spaniol lăudăros îmi spuneaodată, ca să-mi arate citavoinţa are, că i-a fost de ajunsca într-un duel în care fuseserănit să vrea să-şi opreascăsângele, pentru ca, într-adevăr, sângele să nu maicurgă şi adversarul său să nuse mai bucure. Am râs atunci,cu toate astea văd că semăncu acel spaniol; dacă febră saudelirul, care te-au supăratatâta, ar avea chef să reapară,pun rămăşag că le-aş gonispunând doar atât: "Delir şi

febră, pieriţi!"— Am mai avut asemenea

cazuri ― rosti cu gravitatedoctorul. În orice caz, permite-mi să te felicit Crezi că minteadumitale s-a însănătoşit într-adevăr?

— O, da!— Ei bine, nu vei întârzia

să vezi legătura dintre minteaşi trupul omului. Este osuperbă teorie din care ar ieşio carte, dacă aş avea timp.Dacă ai mintea sănătoasa şitrupul se va însănătoşi în optzile.

— Scumpul meu doctor, îţi

mulţumesc!— Şi ca să obţii această,

vei pleca?— Când vei dori. Chiar

acum.— Să aşteptăm să vină

seara. Să nu ne pripim. Acădea în cealaltă extremă,înseamnă să rişti totul.

— Atunci să aşteptămseara, doctore.

— Vei pleca departe?— Până la capătul lumii,

dacă trebuie.— Pentru început, este

prea departe ― replică doctorulflegmatic. Să ne mulţumim cu

Versailles-ul, deocamdată, cezici?

— Fie şi Versailles-ul, dacăţii neapărat.

— Aş zice că nu trebuiechiar să te expatriezi ca să tevindeci de rana dumitale.

Atâta sânge rece sfârşiprin a-l pune în gardă peCharny.

— Ai dreptate, doctore, amo casă la Versailles.

— Ei bine, este exact ce netrebuia: vei fi transportatacolo astă-seară.

— Dar nu m-ai înţeles,doctore; doresc să plec să-mi

vizitez moşule!— A, păi de ce nu spui aşa?

La naiba, va să zică moşiile?Păi moşiile astea nu pot fi lacapătul lumii!

— Sunt la hotarelePicardiei, la cincisprezece saudouăzeci de leghe de aici.

— Ei vezi!...Charny îi strânse

doctorului mâna în semn că-imulţumeşte pentru toateamabilităţile lui. Seara, ceipatru valeţi, pe care îiîndepărtase cu atâta asprimeprima oară, îl transportară peCharny până la trăsura care-l

aştepta la poartă. Regele,deoarece vânase toată ziua,mâncase şi dormea. Charny,oarecum nemulţumit că pleacăfără să-şi ia rămas bun, fuliniştit de către doctor, care-ifăgădui să-l scuze arătândmaiestăţii sale că pacientul aavut nevoie de o schimbare.Înainte de a se sui în trăsură,Charny îşi oferi tristasatisfacţie de a privi îndelungferestrele apartamentuluireginei. Nimeni nu-l vedea.Unul dintre lachei lumina cu otorţă drumul fără a-i luminaînsă faţa. Pe scări, Charny

întâlni numai câţiva ofiţeri,prieteni de-ai săi, care fuseserăanunţaţi din timp, aşa felîncât plecarea să nu aibă aerulunei fugi. Escortat până latrăsură de către aceşti tovarăşiveseli, Charny îşi lăsă privireasă-i zboare spre ferestre: celeale reginei scânteiau.Maiestatea sa, niţel camsuferindă, le primise pedoamnele de onoare îndormitorul său. Cele aleAndreei, posomorite şi negre,ascundeau după falduriiperdelelor de damasc o femeieneliniştită, care tremura, care

urmărea, fără să fie văzută,toate mişcările bolnavului şiale escortei sale. În sfârşit,trăsura se urni din loc atât deîncet, încât se auzea fiecarelovitură de potcoavă pecaldarâmul răsunător.

— Dacă nu este al meu ―murmură Andreea ― cel puţinnu mai este al nimănui.

— Dacă îi mai vine chef sămoară ― spuse doctorul,întorcându-se acasă ― celpuţin nu va muri nici la mine,nici în braţele mele. La naibacu bolile sufletului!

Charny ajunse teafăr acasă

la el. Ducându-se seara să-lvadă, doctorul îl găsi atât debine, încât se grăbi să-l anunţecă este ultima vizită pe care i-o face. Bolnavul ceru la cinăun piept de pui şi o linguriţăde dulceaţă. A doua zi primivizita unchiului său, domnulde Suffren, a domnuluiLafayette şi pe cea a unuitrimis al regelui. Cam la fel seîntâmpla şi a treia zi, apoi nuse mai ocupă nimeni de el. Sesculă din pat şi începu să seplimbe prin grădină.

Opt zile mai târziu puteasă încalece cu destulă

uşurinţă; puterile îi reveniră.Ceru medicului unchiului săuşi trimise, de asemenea să fieîntrebat şi doctorul Louis,permisiunea să plece la moşiilesale. Louis răspunse fărăşovăire că schimbarea eraultimul stadiu altratamentului, că domnul deCharny să aibă grijă săcălătorească în condiţii buneşi că drumul spre Picardia,fiind neted ca oglinda, ar fi onebunie să rămână laVersailles când putea călători.

Charny porunci să i seîncarce bagajele într-o trăsură

încăpătoare, îşi luă rămas bunde la rege, care fu nespus degeneros cu el, îl rugă pedomnul de Suffren să prezinterespectete sale reginei, carefiind bolnavă, nu primea. Apoi,urcându-se în trăsură, chiar lapoarta palatului regal, plecăspre orăşelul Villers-Cotterêtsde unde trebuia să ajungă lacastelul Boursonnes, aflat la oleghe de micul oraş pe careîncepuse, în acea vreme, să-ldescrie Dumoustier, în primelesale poezii.

Capitolul LVI Două inimi caresângerează

A doua zi, următoare celei

în care regina fusese văzută deAndreea în timp ce fugea deCharny, îngenuncheat lapicioarele ei, domnişoara deTaverney intră, conformobiceiului său, în camerareginei, la ora când aceasta seîmbrăca pentru a merge laslujba religioasă. Regina nuprimise încă nici o vizită.Citise doar un bilet trimis de

doamna de La Motte şi erafoarte voioasă.

Andreea şi mai palidă încădecât în ajun, avea în întreagasa fiinţă acea răceală şiseveritate care atrage atenţiaşi care-i obligă pe cei mari săţină seama de cei mici.Simplă, austeră înîmbrăcăminte, Andreeasemăna cu un sol alnenorocirii, fie că vesteanenorocirea pentru sine saupentru alţii.

Regina era într-una dintrezilele sale de bună dispoziţie,astfel încât nu dădu atenţie

mersului încet şi grav alAndreei, ochilor săi roşii,palorii frunţii şi mâinilor sale.Întoarse doar capul cât săaudă salutul prietenesc.

— Bună dimineaţa,scumpa mea...

Andreea aşteptă ca reginasă-i dea un prilej de a vorbi.Aşteptă, convinsă că tăcerea şinemişcarea ei vor sfârşi prin aatrage privirea Mariei-Antoaneta. Aşa se şi întâmpla.Neprimind alt răspuns decât oreverenţă adâncă, reginaîntoarse capul spre tânără fatăşi-i văzu chipul împietrit de

durere.— Dumnezeule, ce s-a

întâmplat, Andreea? întrebăea, întorcându-se cu totul. Ţis-a întâmplat vreo nenorocire?

— Da, o mare nenorocire,doamnă ― răspunse tânărafemeie.

— Ce nenorocire?— Trebuie s-o părăsesc pe

maiestatea voastră.— Să mă părăseşti?! Pleci?— Da, doamnă.— Unde te duci? Şi care-i

motivul acestei plecăriprecipitate?

— Doamnă, sunt nefericită

în dragoste...Regina o privi atent.— În dragostea faţă de

familia mea ― adăugă Andreea,roşind.

Regina roşi la rândul său şiprivirile lor se încrucişarăscânteind ca două spade.Regina îşi recapătă primacalmul şi spuse:

— Nu te înţeleg prea bine;ieri, pare-mi-se, erai fericită?

— Nu, doamnă ― răspunsefără şovăire Andreea. Ieri afost încă una dintre zileleneno-rocite ale vieţii mele.

— A! exclamă regina,

rămânând pe gânduri. Şiadăugă: Ai putea să-miexplici?

— Ar trebui s-o obosesc pemaiestatea voastră cuamănunte care sunt mai prejosde urechile sale. N-am nici obucurie din partea familieimele, nu m-aştept la nimic peacest pământ şi cer maiestăţiivoastre îngăduinţa să plecpentru a mă ocupa demântuirea sufletului meu.

Regina se ridică şi, deşicererea Andreei părea să-izgândăre orgoliul, luă totuşimâna fetei, spunând:

— Ce înseamnă aceastăhotărâre nesăbuită? Oare ierinu aveai un frate şi un tată,tot ca şi azi? Te stânjeneaumai puţin, îţi făceau maipuţine necazuri decât azi?Crezi că pot să te las când aineplăceri şi că nu mai suntmama care ţine loc de familiecelor care n-o mai au?

Andreea începu să tremureca o vinovată şi, înclinându-sedinaintea reginei, grăi:

— Doamnă, sunt mişcatăde bunătatea dumneavoastră,dar rămân neclintită înhotărârea mea. M-am decis să

părăsesc curtea, simt nevoiade a-mi relua singurătatea şinu vreau să ajung să trădezîndatoririle faţă dedumneavoastră prin lipsa devocaţie pe care o am.

— Doar de ieri?— Binevoiască maiestatea

voastră să nu-mi ordone săvorbesc despre acest subiect.

— Reia-ţi libertatea ―încuviinţă regina, cuamărăciune. Vreau să ştii însăcă am avut atâta încredere întine, încât s-ar fi cuvenit ca şitu să ai în mine. Numai că arfi o nebunie să ceri unui om să

vorbească atunci când nu vreas-o facă. Păstrează-ţi taina,domnişoară! Fii mai fericitădeparte de locul unde n-aiputut să fii. Aminteşte-ţi însăun singur lucru şi anume că eunu-i părăsesc pe oameni chiarcând au unele capricii şi că nuvei înceta să fii o prietenăpentru mine. Acum du-te,Andreea, eşti liberă. Andreeafăcu o reverenţă protocolară şiieşi. Când ajunse la uşă, reginaîi strigă: Unde te duci,Andreea?

— La mănăstirea Saint-Denis, doamnă ― răspunse

domnişoara de Taverney.— La mănăstire?! Oh,

foarte bine, domnişoară. Poatecă nu ai nici o mustrare decuget, dar dacă te vei căipentru nerecunoştinţa şiuitare, tot va fi de ajuns! Eştidestul de vinovată faţă demine! Du-te, domnişoară deTaverney, du-te!

Rezultatul a fost că, fărăsă mai dea alte explicaţii pecare inima reginei leaşteptase, fără să se umileascăsau să se înduioşeze, Andreealuă de bună permisiuneaobţinută şi dispăru. Maria-

Antoaneta putu să vadă şivăzu într-adevăr cadomnişoara de Taverney părăsipe dată castelul.

Ea se duse acasă la tatălsău, unde, după cum seaştepta, îl găsi pe Filip îngrădină. Fratele visa; soraacţiona. La apariţia Andreei,care, la acea oră, ar fi trebuitsă fie la palat, în slujbareginei, Filip înainta surprins,aproape înspăimântat;înspăimântat mai ales dechipul ei posomorât, caci soralui obişnuia să-l întâmpineîntotdeauna cu un zâmbet cald

şi prietenos; de aceea Filipîncepu ca şi regina: puseîntrebări. Andreea îl anunţă căo părăsise pe regină, plecânddin serviciul ei, că plecarea safusese acceptată şi că ea urmasă intre la mănăstire.

Filip îşi plesni palmele unade cealaltă, ca un om careprimeşte o loviturăneaşteptată.

— Cum?! spuse el. Şi tu,soră dragă?

— Cum şi eu? Ce vrei săzici?

— Aşadar, orice legătură afamiliei noastre cu Bourbonii

este blestemată?! strigă el.Crezi că trebuie să tecălugăreşti? Tu?! Tu,credincioasă din fire, prinsimţămintele tale? Tu, ceamai puţin mondenă dintrefemei şi totuşi cea mai puţincapabilă să se supună legilorveşnice ale ascetismului?!Spune, cu ce ţi-a greşitregina?

— Regina nu mi-a greşit cunimic, Filip ― răspunse recefata. Tu care ai contat atâtape favorurile curţii, tu caremai mult ca oricine trebuia săcontezi pe ele, de ce n-ai putut

rămâne? De ce n-ai rămas nicitrei zile? Eu am rămas treiani!

— Regină este uneoricapricioasa, Andreea.

— Dacă este aşa, Filip, tuputeai să rabzi, tu, un bărbat;eu, care sunt femeie, nici nutrebuie, nici nu vreau; dacăare capricii, ei bine, areservitori pentru asta.

— Tot ce-mi spui, sorădragă ― zise tânărul, stânjenit― nu-mi explică cum de te-aicertat cu regina.

— Dar nu m-am certat, îţijur; tu te-ai certat cu ea, Filip,

tu care ai părăsit-o? Oh, ceingrată este această femeie!

— Trebuie s-o ierţi,Andreea. Linguşeala a deprins-o rău, dar în fond este bună.

— Dovadă ce ţi-a făcut ţie,Filip.

— Ce mi-a făcut?— Cum, ai şi uitat? Eu

însă am o memorie mai bună.Aşa că, în aceeaşi zi, luând osingură hotărâre, plătesc şipentru tine şi pentru mine,Filip.

— Mi se pare prea scump,Andreea; nu se poate că lavârsta ta, cu frumuseţea ta, să

renunţi la bucuriile vieţii. Fiiatentă, scumpă prietenă,acum, când părăseşti lumea,eşti încă tânără, dar maitârziu, când vei fi bătrâna, veiregreta şi te vei întoarce cândva fi prea târziu,nemulţumindu-ţi prietenii decare această nebunie te vadespărţi pentru totdeauna.

— Nu gândeai aşa, tu, unviteaz ofiţer acoperit de glorieşi cu inima caldă, atât denepăsător în ce priveştepropria faimă şi avere, încât,acolo unde o sută alţii auadunat titluri şi aur, tu ai

rămas cu mâna goală,pierzând şi ce aveai; nugândeai aşa când mi-ai spus:"Este capricioasă, Andreea,este cochetă, este perfidă; numai vreau să rămân în slujbaei". Iar ca să pui în practicăaceastă teorie, dintre noi doi,acela care se află mai aproapede legământul sacru nu sunteu, care urmează să-l fac, citu, care l-ai şi făcut.

— Ai dreptate, soră şi dacănu ar fi tatăl nostru...

— Tatăl nostru! Ah, Filip,nu vorbi astfel ― zise Andreea,cu amărăciune. Un tată nu

trebuie să fie oare sprijinulcopiilor săi sau să caute unsprijin la aceştia? Numai înaceste condiţii le poate fipărinte. Ce face al nostru, teîntreb? Ţi-a trecut vreodatăprin minte să-i încredinţezi unsecret domnului de Taverney?Sau îl crezi în stare să techeme ca să-ţi spună o taină alui? Nu ― continuă Andreea,îndurerată ― nu, domnul deTaverney este făcut să trăiascăsingur pe lume.

— S-ar putea, Andreea, darnu-i făcut să moară singur.

Aceste cuvinte, rostite cu

o tandră severitate, îi amintirătinerei fete că lăsase un locprea mare în inima ei mâniei,amărăciunii şi dispreţului faţăde lume.

— Nu vreau să mă crezi ofiică fără suflet ― răspunse ea.Tu ştii că sunt o sorăiubitoare; dar aici, pe pământ,fiecare a vrut să ucidă în minesentimentul care mi sepotrivea cel mai bine.Dumnezeu mi-a dat, când m-am născut, ca oricărei făpturi,o inimă şi un trup; de aceainimă şi de acel trup oricefiinţă omenească poate să

dispună pentru a-şi atingefericirea aici, pe pământ, sauîn ceruri. Un bărbat pe carenu-l cunoşteam mi-a răpitinima: Balsamo. Un bărbat pecare de-abia îl cunoşteam şicare nu mi se potrivea mi-aavut trupul: Gilbert. Îţi repet,Filip, că pentru a fi o fricădrăgăstoasă şi respectuoasanu-mi lipseşte decât un tată.Să trecem la tine şi să vedemcu ce te-ai ales slujindu-i pemai-marii lumii, tu care îiiubeai.

Filip plecă fruntea şispuse:

— Cruţă-mă, mai-mariilumii nu erau pentru minedecât făpturi asemănătoaremie; îi iubeam; scriptura ne-aporuncit să ne iubim unii pealţii...

— Ah, Filip ― îl întrerupseea ― niciodată n-o să seîntâmple pe pământ ca oinimă iubitoare să răspundăcelei care o iubeşte; cei pe careîi dorim noi se dăruiesc, larândul lor, altora.

Filip îşi înălţă frunteapalidă privindu-şi îndelung şimirat sora.

— De ce-mi spui asta? Ce

urmăreşti? întrebă el.— Nimic, nimic ― răspunse

Andreea, nevrând să ajungă lamărturisiri şi la comparaţii.Sunt abătută, frate. Cred căaiurez nu da atenţie vorbelormele...

— Cu toate astea...Andreea se apropie de Filip

şi îi luă mâna:— Am vorbit destul despre

asta, scumpul meu frate. Amvenit să te rog să mă conducila o mănăstire: am alesmănăstirea Saint-Denis; nuvreau să mă călugăresc, fiiliniştit. Dacă va fi nevoie, o

voi face mai târziu. În loc săcaut într-un loc retras ceea cevor să găsească majoritateafemeilor, adică uitarea, eu,dimpotrivă, voi chemaaducerea aminte.Singurătatea, frate, numaisingurătatea ne poate duce laîmpăcare pentru totdeauna!...

Cu un gest, Filip o opri peAndreea şi-i spuse:

— Să nu uiţi că măîmpotrivesc acestei hotărârinefericite: nu m-ai făcutjudecătorul cauzei disperăriitale.

— Disperare! repetă ea, cu

un suveran dispreţ. Spuidisperare! Ah, slavă Domnului,nu plec disperată! Nu mă uit înurmă cu disperare! Nu, nu, deo mie de ori nu!

Şi cu un gest plin de osălbatică mândrie, îşi aruncăpe umeri mantia de mătase, pecare o azvârlise alături de eape un fotoliu.

— Chiar acest dispreţexagerat pe care îl manifeştiarată că eşti într-o stare ce nupoate dura ― zise Filip. Nu-ţiplace cuvântul disperare,Andreea, să-i zicem atunciciudă.

— Ciudă! replică tânărafată şi zâmbetul sardonic depână atunci se schimbă într-un zâmbet plin de mândrie.Doar nu crezi, frate, cădomnişoara de Taverney esteatât de lipsită de forţă, încâtîşi cedează locul ei în lumenumai de ciudă. Ciuda esteslăbiciunea cochetelor şi aproastelor. Ochii care s-auaprins de ciudă se umplucurând de lacrimi şi focul sestinge. Nu mi-e ciudă, Filip.Vreau să mă crezi şi pentruasta n-ai decât să te-ntrebi petine însuţi, dacă nu ai dreptul

să dai glas supărării.Răspunde, Filip: dacă mâinete-ai retrage la Trappe{11} şi te-ai călugări, cum ai numi cauzacare te-ar împinge să iei oasemenea hotărâre?

— Aş numi-o o durere fărăleac, soră ― rosti Filip, cuglasul grav şi blând al uneiadânci suferinţe.

— În sfârşit, ai înţeles,Filip. Iată cuvenita lămurirepe care mi-o însuşesc. Fie,deci, o durere fără leac măîmpinge spre singurătate.

— Vai ― răspunse Filip ―fratele şi sora au vieţi

asemănătoare! La fel de fericiţicândva, nenorocirea i-a atinsmereu în aceeaşi măsură peamândoi. Aşa se întâmpla înfamiliile strâns unite, Andreea.

Andreea crezu că Filip,tulburat cum era, îi va pune onouă întrebare şi poate căsufletul ei neînduplecat s-ar fifrânt la căldura dragostei defrate. Filip însă ştia dinexperienţă că sufletele mari îşiajung lor însele: nu încercă săo scoată pe Andreea dinrezerva pe care ea şi-oimpusese.

— La ce oră şi în ce zi te

gândeşti să pleci? o întrebă el.— Mâine... sau chiar

astăzi, dacă mai am timp.— Nu vrei să faci o ultimă

plimbare cu mine prin parc?— Nu, răspunse ea.Şi strângerea de mână care

însoţi refuzul îl făcu săînţeleagă că fata vrea să eviteorice prilej de a se înduioşa.

— Voi fi gata îndată ce-mivei da de ştire ― mai zise el şiîi sărută mâna, fără a maiadăuga vreun cuvânt care ar fifăcut să li se reverseamărăciunea din suflet.

După unele pregătiri,

Andreea se retrase în cameraei, unde primi următorul biletde la Filip.

"Poţi să-l vezi pe tatăl

nostru astă-seară la oracinci. Este cu neputinţă săpleci fără a-ţi lua rămas bun.Domnul de Taverney s-arplânge că îl părăseşti şi că teporţi urât cu el".

Răspunse: "La orele cinci voi fi la

domnul de Taverney, gataîmbrăcată de drum. La orele

şapte am putea ajunge laSaint-Denis. Ai vrea săpetreci această seară cumine?"

Drept orice răspuns, Filip

strigă pe fereastră, care eradestul de aproape deapartamentul Andreei, pentruca aceasta să audă:

— La cinci, caii vor fiînhămaţi la trăsură.

Capitolul LVII Un ministru definanţe

Am văzut că regina,

înainte de a o primi peAndreea, citise biletul doamneide la Motte şi zâmbise. Biletulconţinea numai acestecuvinte, cu toate cuveniteleformule protocolare:

" ... Şi maiestatea voastră

poate fi sigură că i se vaacorda creditul şi că marfa îiva fi livrată fără întârziere".

Deci regina zâmbise şi-apoi

arsese bileţelul Jeannei.

Stătea, mâhnită dupăîntrevederea cu domnişoara deTaverney, când doamna deMisery intră să o anunţe cădomnul de Calonne aşteaptă săi se facă cinstea de a fi primit.

Nu este lipsit de rost săvorbim cititorului despre acestnou personaj. Istoria l-a făcutdestul de cunoscut, darromanul, care descrie maipuţin exact perspectivele şimarile evenimente, dă poateimaginaţiei amănunte maisemnificative.

Domnul de Calonne era unom inteligent, chiar foarte

inteligent, care, făcând partedin acea generaţie din a douajumătate a secolului,neobişnuită să se înduioşeze şiînvăţată să se gândească, seresemnase în ce priveştenefericirea care stăteasuspendată deasupra Franţei.Amestecându-şi interesele salecu cele generale, spunea, ca şiLudovic al XV-lea: "După noi,potopul" şi căuta într-una floricu care să-şi împodobeascăultima sa zi.

Era un cunoscător înmaterie de afaceri, era uncurtean perfect. Cultivase

toate femeile care seremarcaseră prin inteligenţa,bogăţia şi frumuseţea lor,aducându-le omagiiasemănătoare cu cele pe carele aduce albina plantelorîncărcate de arome şi sevă.Era, prin urmare, un fel derezumat al conversaţiei aşapte sau opt bărbaţi şi zecepână la douăsprezece femei.Domnul de Calonne putea săsocotească împreună cud'Alembert, să raţionezealături de Diderot, să ironizezecu Voltaire, să viseze cuRousseau. În fine, a fost destul

de tare ca să-şi permită să râdăde popularitatea domnuluiNecker.

Pe domnul Necker,înţeleptul greu de înţeles, alcărui raport păruse a lămuriîntreaga Franţă, Calonne,după ce îl studiase bine petoate feţele, sfârşise prin a-lface ridicol în ochii acelora pecare îi înspăimântase cel maitare. Regele şi regina, caretresăreau la auzul acestuinume, nu se obişnuiseră decâtînfiorându-se să-l audăbatjocorit de către un om destat elegant, bine dispus care,

pentru a răspunde atâtor cifreclare, se mulţumea să spună:"La ce bun să dovedeşti că nupoţi dovedi nimic?" într-adevăr, Necker nu dovedisedecât un lucru şi anumeimposibilitatea în care se aflade a continua să girezefinanţele. Domnul de Calonnele acceptă ca pe o povară preauşoară pentru umerii săi şichiar din primul moment, sepoate spune, se frânse sub ea.

Ce vroia domnul Necker?Reforme. Acele reformeparţiale care înspăimântau petoată lumea. Puţini câştigau şi

chiar cei care câştigau,câştigau prea puţin; mulţi,dimpotrivă, pierdeau şipierdeau mult Când Necker vrusă facă o mai judicioasăîmpărţire a impozitului, cândînţelese că trebuie să loveascăîn moşiile nobililor şi înveniturile clerului, părea săindice cu brutalitate orevoluţie ce nu era deconceput. El fracţionanaţiunea şi o slăbea de la bunînceput, când, de fapt, ar fitrebuit să-i concentreze toateforţele spre a o duce la o staregenerală de înviorare. Necker

arătă pe faţă acest scop, caredevenea imposibil de atinstocmai pentru că nu se sfia să-l arate. Să vorbeşti desprereprimarea abuzurilor celorcare nu vor ca aceste abuzurisă fie reprimate, nu înseamnăoare să te expui opoziţiei celorinteresaţi? Oare trebuie să-ţiprevii adversarul asupra orei lacare vei da asaltul?

Iată ce înţelesese Calonne,mult mai ataşat intereselornaţiunii în această privinţă,decât genovezul Necker; multmai ataşat, spunem, gândindu-ne la faptele întîrrrplate,

deoarece, în loc să prevină unrău inevitabil, Calonne,dimpotrivă, a făcut tot ce-aputut ca prăpădul să vină câtmai repede.

Planul său era îndrăzneţ,uriaş, perfect realizabil:trebuia să împingă, timp de doiani, pe rege şi nobilime spreun faliment, pe care, altfel, eil-ar fi prelungit până la zeceani; apoi falimentul, o datădeclarat, să spună:

— Cei bogaţi sunt datori săplătească pentru cei săracifiindcă acestora le este foameşi altfel îi vor înghiţi pe cei ce

nu-i hrănesc.Cum de n-a văzut regele de

la început consecinţele acestuiplan sau nu şi-a dat seama deînsăşi existenţa lui? Cum deel, care a turbat de furie cânda citit raportul, nu a tresărit şinu a ghicit ce vroia ministrulsău? Cum de nu a ales întrecele două sisteme şi a preferatsă se lase rirît la întâmplare?Dar ca regele să se fi lăsattreptat legat la ochi, caregină, având un spirit deobservaţie atât de dezvoltat, săfie la fel de orbită ca şi soţul eiasupra purtării ministrului,

romanul va dă uneleamănunte revelatoare, foartebinevenite în aceastăîmprejurare.

Domnul de Calonne intrăla regină. Era frumos, înalt şiplin de eleganţă în purtări; ştiasă le facă să râdă pe regine şisă plângă pe iubitele sale.Convins că Maria-Antoaneta îlchemase având nevoie urgentăde el, sosi cu zâmbetul pebuze. Atâţia alţii ar fi venitposomorâţi la faţă, ca să poatăface apoi şi mai plin de meriteconsimţământul lor. Regina,de asemenea, fu încântătoare,

îl pofti pe ministru să ia loc şivorbi mai întâi despre o mie delucruri neînsemnate.

— Avem bani, scumpedomnule de Calonne? întrebăea la un moment dat.

— Bani? repetă domnul deCalonne. Bineînţeles că avem,doamnă, noi totdeauna avembani.

— Minunat! răspunseregina. N-am cunoscut penimeni care să răspundă înfelul acesta la cereri de bani;eşti un bancher incomparabil.

— Care este suma de careare nevoie maiestatea voastră?

întrebă Calonne.— Explică-mi întâi cum ai

făcut să găseşti bani, cânddomnul Necker spunea tottimpul că nu sunt?

— Domnul Necker aveadreptate, doamnă, casa de baniera goală şi acest lucru esteatât de adevărat, încât în ziuacând am preluat ministerul, la5 noiembrie 1783 ― sunt datepe care nu le poţi uita,doamnă ― cercetând vistieriastatului, nu am găsit în tezaurdecât două pungi cu câte omie două sute de livre. Nici unban mai mult.

Regina izbucni în râs.— Ei bine?... zise ea.— Ei bine, doamnă, dacă

domnul Necker, în loc săspună: "Nu mai sunt bani", arfi început să împrumute, cumam făcut eu, o sută demilioane în primul an şi o sutădouăzeci şi cinci în anulurmător, dacă s-ar fi asigurat,cum am făcut eu, de un nouîmprumut de optzeci demilioane în al treilea, domnulNecker ar fi fost un adevăratom de afaceri; oricine poatespune: "Nu am bani", dar nuoricine poate răspunde: "Sunt".

— Exact ceea ce spuneamşi eu; de aceea te şi felicit,domnule. Cum vom plăti însă?Iată unde cred eu că estedificultatea.

— Oh, doamnă ― răspunseCalonne, cu un zâmbet căruianici o privire omenească nu-iputea pătrunde adâncă,înspăimântătoareasemnificaţie ― vă asigur căvom plăti, vom plăti...

— Mă încred în dumneata― zise regina. Dar săcontinuăm să discutămoperaţiuni financiare; cudumneata este o ştiinţă

extrem de interesantă; ochestiune spinoasă, pentrualţii, este un arbore încărcatde fructe pentru dumneata.Calonne se înclină. Ai vreoidee nouă? întrebă regina. Terog să-mi acorzi întâietate în ao afla.

— Am o idee, doamnă, careva aduce douăzeci de milioaneîn pungile francezilor şi şaptesau opt milioane în adumneavoastră... iertare, încasa de bani a maiestăţii sale.

— Milioanele acestea vor fibinevenite şi aici şi acolo. Pece cale le vom primi?

— Maiestatea voastră ştie,desigur, că monedele de aur numai au aceeaşi valoare în toatestatele Europei.

— Ştiu. În Spania, auruleste mai scump decât înFranţa.

— Maiestatea voastră areperfectă dreptate şi este oadevărată plăcere să discut cudânsa treburi financiare. Aurulvalorează în Spania, încă deacum cinci sau şase ani, cuoptsprezece uncii mai mult permarcă decât în Franţa.Rezultă de aici că exportatoriicâştiga la o marcă de aur pe

care o trimit din Spania înFranţa cam cât valoreazăpatruzeci de unicii de argint.

— O sumă considerabilă!spuse regina.

— Atât de considerabilă,încât, într-un an ― continuăministrul ― dacă oamenii deafaceri ar şti ceea ce ştiu eu,nu s-ar mai găsi la noi nici unsingur ludovic de aur.

— Vei încerca să împiediciasta?

— Cât mai neîntârziat,doamnă; voi ridica valoareaaurului la cincisprezece mărcipatru uncii, deci cincisprezece

la sută beneficiu. Maiestateavoastră înţelege că nimeni nuva mai păstra în casa de baninici măcar un ludovic atuncicând se va afla că la Monetăriecei ce aduc aur câştiga atâtVom retopi deci monedele şi,la o marcă de aur care azivalorează treizeci de ludovici,vom avea treizeci şi doi.

— Câştigam şi în prezent,câştigam şi în viitor! Seentuziasmă regina. Este o ideeîncântătoare care va avea unsucces extraordinar.

— Aşa cred şi eu, doamnăşi sunt de-a dreptul fericit că o

aprobaţi întru totul.— Dacă vei avea

întotdeauna soluţiiasemănătoare, sunt sigură căvei putea să achiţi toatedatoriile.

— Permiteţi-mi, doamnă ―reluă ministrul ― să revin laceea ce doreaţi de la mine.

— Domnule, ar fi oareposibil să am chiar acum...

— Ce sumă?— Oh! Poate prea mare...Colonne zâmbi într-un fel

care o încuraja pe regină.— Cinci sute de mii de

livre ― spuse ea.

— Vai, doamnă! exclamăel. Maiestatea voastră măînfricoşase de-a binelea!Credeam că-i vorba de o sumăserioasă.

— Deci se poate?— Bineînţeles.— Fără ca regele...— Ah, doamnă, iată ceva

cu adevărat imposibil; înfiecare lună prezint regeluitoate conturile; până acumînsă nu s-a întâmplat să le şicitească şi acest lucru îmi facecinste.

— Când voi putea aveaaceastă sumă?

— În ce zi are maiestateavoastră nevoie de ea?

— Nu mai devreme de cinciale lunii viitoare.

— Ordonanţa va fi emisăîn ziua de două; veţi avea baniiîn ziua de trei, doamnă.

— Domnule de Calonne, îţimulţumesc.

— Cea mai mare fericire amea este să fiu pe placulmaiestăţii voastre şi o implorsă nu se sfiască niciodată cânde vorba de bani. Va fi oadevărată măgulire pentruamorul-propriu al ministruluisău de finanţe.

Se sculă şi salută cugraţie; regina îi dădu mâna săi-o sărute.

— Încă un cuvânt ―adăugă ea.

— Ascult, doamnă.— Banii aceştia mă fac să

am remuşcări.— Remuşcări?... zise el.— Da. Îmi satisfac cu ei un

capriciu.— Cu atât mai bine, cu

atât mai bine... în felul acesta,cel puţin jumătate din sumăva fi un beneficiu pentruindustria, comerţul săuplăcerile noastre.

— În fond, este adevărat ―murmură regina ― şidumneata, domnule, ai un felîncântător de a mă consola.

— Domnul fie lăudat,doamnă! Să n-avem niciodatăastfel de remuşcări decât celeale maiestăţii voastre şi vomajunge cu toţii drept înparadis!

— Numai că, vezidumneata, domnule deCalonne, ar fi prea trist pentrumine să ştiu că sărmanulpopor plăteşte capriciilemele... ― rosti ea, zâmbitoare.

— Ei bine, doamnă ―

replică ministrul, subliniind cuzâmbetul său sinistru fiecarecuvânt ― nu merită să avemscrupule, pentru că, vă jur, nusărmanul popor va fi cel careva plăti.

— De ce? întrebă regina,surprinsă.

— Pentru că sărmanulpopor nu mai are nimic ―răspunse imperturbabilministrul ― şi că acolo undenu mai există nimic, regele îşipierde drepturile.

Şi după ce salută, părăsiîncăperea.

Capitolul LVIII Iluzii regăsite ―secret pierdut

Doar ce străbătuse domnul

de Calonne coridorul spre a seîntoarce acasă la el, că unghiaunei mâini nerăbdătoare zgâriela uşa iatacului reginei.Jeanne se ivi în prag şi spuse:

— Doamnă, el este aici.— Cardinalul? întrebă

regina, mirată întrucâtva decuvântul el, care, rostit de o

femeie, înseamnă atâtealucruri.

Nu avu însă timp să segândească: Jeanne îl şiintroduse pe domnul de Rohanşi plecase, strângând pe furişmâna protectorului protejat.Prinţul se află singur, la treipaşi de regină, pe care o salutăcu tot respectul. Regina,văzând această rezervă plinăde tact, fu mişcată şi-i întinsecardinalului, care nici nuîndrăznise să-şi ridice ochiispre dânsa, mâna.

— Domnule ― spuse ea ―mi s-a adus la cunoştinţă un

gest al dumneavoastră careşterge multe greşeli.

— Permiteţi-mi ― rostiprinţul, tremurând, cuprins deo emoţie deloc prefăcută ―permiteţi-mi, doamnă, săafirm că greşelile despre carevorbeşte maiestatea voastră arfi mult atenuate de uneleexplicaţii pe care le-aş puteada.

— Nu vă interzic să văapăraţi ― răspunse cudemnitate regina ― dar ceea ceîmi veţi spune va arunca oumbră asupra dragostei şirespectului pe care îl port ţarii

şi familiei mele. Nu vă puteţidezvinovăţi decât jignindu-mă,domnule cardinal. Mai bine sănu ne atingem de acest foc acărui cenuşă mai este caldă,poate şi care ne va arde iarăşidegetele, pe ale dumneavoastrăsau pe ale mele; lăsaţi-mă săvă privesc în felul în care văarătaţi ochilor mei astăzi:îndatoritor, respectuos,devotat...

— Devotat până la moarte― interveni cardinalul.

— Să fie într-un ceas bun!Dar ― continuă Maria-Antoaneta, zâmbind ―

deocamdată nu e vorba decâtde ruină. Îmi veţi fi devotatpână la a vă ruina, domnulecardinal? E prea frumos, într-adevăr prea frumos. Dinfericire, voi încerca să nu fieaşa. Veţi trăi şi nu vă veţiruina, numai dacă, aşa cum sespune, nu o veţi face singur.

— Doamnă...— Este treaba

dumneavoastră. Cu toateacestea, ca prietenă, fiindcăiată-ne prieteni buni, v-aş daun sfat: fiţi cumpătat, este ovirtute preoţească; regelui osă-i plăceţi mai mult dacă

sunteţi cumpătat decâtrisipitor.

— Voi deveni avar ca să fiupe placul maiestăţii voastre.

— Regele ― reluă cusubtilitate regina ― nu-iiubeşte prea mult nici pe avari.

— Voi deveni tot ce va dorimaiestatea voastră ― oîntrerupse cardinalul, cu opasiune rău ascunsă.

— Vă spuneam deci ― i-oreteză brusc regina ― că nu văveţi ruina din vina mea. Aţigarantat pentru mine, vămulţumesc, dar am cu ce să-mi onorez angajamentele, nu

vă mai ocupaţi deci de acestetreburi care, începând de laprima scadenţă, nu mă vormai privi decât pe mine.

— Pentru ca tranzacţia săfie încheiată, doamnă ― spuseatunci cardinalul, înclinându-se ― nu-mi rămâne decât săofer maiestăţii voastrecolierul.

Şi-n vreme ce rostea acestecuvinte, scoase din buzunarsipetul, pe care-l puse în faţareginei. Aceasta nici măcar nuîl privi, ceea ce însemna la eacă arde de dorinţa de a-l vedea,şi, tremurând de bucurie, îl

aşeză pe o comodă laîndemână. După câteva frazepoliticoase, care fură bineprimite, cardinalul reveniasupra celor spuse de reginăprivitor la împăcarea lor. Darcum ea îşi jurase să nu se uitela diamante în prezenţa lui şicum ardea de dorinţa să levadă, îl asculta distrată. Totpentru că era distrată, îi lăsămâna, pe care el o sărutăsimţindu-se în al şaptelea cer.Apoi cardinalul se retrase,dându-şi seama că ostinghereşte, ceea ce îl umplude bucurie. Un simplu prieten

nu te stinghereşte niciodată, opersoană oarecare, cu atât maipuţin.

Aşa se desfăşură aceastăîntrevedere care cicatrizatoate rănile din sufletulprinţului de Rohan. Ieşi de laregină entuziasmat, îmbătatde speranţe şi gata sădovedească doamnei de LaMotte o recunoştinţă fărămargini pentru negocierile pecare ea le dusese la un sfârşitatât de fericit. Jeanne îlaştepta în trăsură, o sută depaşi înaintea barierei; primiasigurări arzătoare de

prietenie.— Ei bine! zise ea, după

prima explozie derecunoştinţă. Veţi fi Richeliusau Mazarin? Gura austriacăv-a încurajat ambiţia sausentimentele? V-aţi lansat înpolitică sau la curte?

— Nu râdeţi, scumpăcontesă ― spuse prinţul. Suntnebun de fericire.

— Numai dintr-atât?— Fiţi alături de mine şi,

în trei săptămâni, voi avea unminister.

— Drace! Trei săptămâni!E cam mult; scadenţa primei

plăţi este fixată pestecincispre-zece zile.

— O, toate bucuriile vin înacelaşi timp; regina are bani şiva plăti; voi avea faţă de eadoar meritul intenţiei. Esteprea puţin, contesă, peonoarea mea, prea puţin!Dumnezeu mi-e martor că aş fiplătit bucuros aceastăîmpăcare la preţul de cincisute de mii de livre.

— Fiţi liniştit ― îlîntrerupse contesa, zâmbind ―veţi avea şi acest merit alăturide altele. Ţineţi aşa de mult?

— Mărturisesc că aş

prefera; regina să-mi fieobligata mie...

— Monseniore, ceva îmispune că veţi avea aceastăsatisfacţie. Sunteţi pregătit?

— Mi-am vândut ultimelebunuri şi am negociatveniturile şi beneficiile melepe anul viitor.

— Deci aveţi cele cincisute de mii de livre?

— Le am, numai că, dupăce voi plăti, nu ştiu ce voiface.

— După ce veţi plăti ― ziseJeanne ― vom fi liniştiţi untrimestru întreg. În trei luni,

câte nu se pot întâmpla,Dumnezeule!...

— Aveţi dreptate; regeleînsă nu-mi permite să mai facdatorii.

— Un popas de două luni laminister o să vă netezeascătoate conturile.

— Oh, contesă...— N-are rost să vă

revoltaţi. Chiar dacă n-o veţiface dumneavoastră, o vorface verii dumneavoastră.

— Aveţi întotdeaunadreptate. Unde vă duceţiacum?

— La regină, vreau să ştiu

ce impresie i-a făcut vizitadumneavoastră.

— Perfect Eu mă întorc laParis.

— De ce? Mai bine aţireveni aici astă-seară. Este otactică bună; nu trebuieabandonat terenul.

— Din păcate, am oîntâlnire care mi-a fost cerutăazi dimineaţă înainte de apleca.

— O întâlnire?— Ceva serios, dacă judec

după conţinutul biletului caremi-a fost trimis. Vedeţi...

— Un scris de bărbat!

spuse contesa şi citi: "Monseniore, cineva

doreşte să discute cudumneavoastră recuperareaunei sume importante.Persoana se va prezenta înseara asta ladumneavoastră, la Paris şisperă să-i faceţi cinstea uneiaudienţe. Anonimă... Uncerşetor."

— Nu, contesă, nu te expui

cu bucurie să fii ciomăgit deservitorii mei ca să măpăcăleşti.

— Credeţi?— Nu ştiu de ce, dar mi se

pare cunoscut scrisul.— Dacă-i aşa, duceţi-vă,

monseniore; de altfel, nimeninu riscă prea mult când estevorba despre oameni carepromit bani. Tot ce poate fimai rău, este că ei să nu seţină de cuvânt. Adio,monseniore.

— Sper că am fericirea săvă revăd, contesa.

— Fiindcă veni vorba,monseniore, încă douăchestiuni.

— Care?...

— Dacă, din întâmplare,veţi încasa pe negândite osumă mare...

— Ei, da, contesă?...— Ceva pierdut, ceva de

mult uitat, o comoară...— Ah, vă înţeleg, vicleano!

Sigur, împărţim pe din două,asta vreţi să spuneţi, nu?

— Pe legea mea,monseniore...

— Îmi purtaţi noroc,contesa; de ce să nu ţiu seamade dumneavoastră?... E ca şităcut Ce mai doreaţi să-mispuneţi?

— Iată: să nu v-atingeţi de

cele cinci sute de mii de livre.— A, nu vă temeţi!Şi se despărţiră. Cardinalul

se înapoie la Paris, într-alnouălea cer. Într-adevăr, dedouă ore viaţa lui seschimbase. Dacă n-ar fi fostdecât îndrăgostit, regina îidăduse mai mult decâtîndrăznise el să spere; dacă eraun ambiţios, îl lăsase să spereîncă şi mai şi. Regele, conduscu îndemânare de către soţiasa, devenea instrumentul uneireuşite pe care nimic nu o maiputea împiedica. PrinţuluiLouis îi veniră în cap o

mulţime de idei; avea maimult geniu politic decâtoricare dintre rivalii săi, sepricepea la problemaîmbunătăţirilor, de asemeneasă realizeze alianţa clerului cupoporul pentru a forma unadintre acele solide majorităţicare guvernează vremeîndelungată atât prin forţă câtşi prin lege. Să pună în frunteaacestor reforme pe regină, pecare o adora şi să schimbelipsa de simpatie mereucrescândă faţă de ea într-opopularitate fără seamăn:acesta era visul prelatului şi

acest vis, un singur cuvântafectuos al reginei Maria-Antoaneta putea să-ltransforme în realitate.

Astfel, nestatorniculrenunţa la cuceririle uşoare,mondenul devenea filozof,leneşul un muncitor neobositDomnul de Rohan ar fi ajunsdeparte, tras de acei armăsarifocoşi numiţi iubire şi ambiţie.

Se puse pe lucru imediatdupă întoarcerea la Paris, arseun teanc de scrisori dedragoste, îşi chemăintendentul şi îi ordonă totfelul de schimbări, ceru să i se

ascută pene pentru a-şi scriememoriile asupra politiciiAngliei, pe care o înţelegea deminune şi când, după o oră demuncă, începuse să seregăsească pe sine, clopoţelulîl anunţă că va primi o vizităimportantă.

Se ivi un uşier.— Cine este? întrebă

prelatul.— Persoana care a scris

azi-dimineaţă monseniorului.— Fără să iscălească?— Da, monseniore.— Dar persoana aceasta

are un nume. Întreabă-l.

Uşierul se înapoie după unminut.

— Domnul conte deCagliostro ― spuse el.

Prinţul tresări:— Să intre!Contele intră, uşile se

închiseră în urma lui.— Dumnezeule! strigă

cardinalul. Ce văd?...— Nu-i aşa, monseniore ―

vorbi contele ― că nu m-amschimbat deloc?

— Este oare cu putinţă?murmură domnul de Rohan.Joseph Balsamo trăieşte, eldespre care se zicea că a murit

în timpul incendiului... JosephBalsamo...

— Conte de Foenix, da,monseniore, sunt viu, ba chiarmai viu ca niciodată.

— Dar, domnule, sub cenume vă prezentaţi, în acestcaz şi de ce nu vi l-aţi păstratpe cel vechi?

— Tocmai fiindcă estevechi şi aminteşte, mie, înprimul rând, apoi şi altora,prea multe întâmplări tristesau neplăcute. Să vă luăm, depildă, pe dumneavoastră,monseniore... spuneţi, nu-iaşa, că nu l-aţi fi primit pe

Joseph Balsamo?— Ei, ba da, domnule, ba

da.Şi cardinalul, uluit, nu-l

pofti pe Cagliostro nici măcarsă ia loc.

— Atunci ― urmă acesta ―eminenţa voastră înseamnă cănu uită şi este mult maicinstită decât toţi ceilalţioameni la un loc.

— Domnule, mi-aţi făcutodinioară un mare, un foartemare serviciu.

— Nu-i aşa, domnule, căam aceeaşi vârstă şi că sunt ominunată mostră a

rezultatelor care se pot obţinecu ajutorul picăturilor mele deviaţă lungă? Îl întrerupseabilul şarlatan.

— Sunt obligat să-ţirecunosc acest merit,domnule, dumitale, careîmparţi de bună voie aur şisănătate tuturor.

— Sănătate, nu zic ba,monseniore, dar aur... nu, o,asta nu...

— Nu mai faci aur?— Nu, monseniore.— Şi de ce?— Pentru că am pierdut

ultima bucăţică dintr-un

ingredient indispensabil pecare maestrul meu, înţeleptulAlthotas, mi-l dăduse când aplecat din Egipt Era singurareţetă pe care nu o aveam eupersonal.

— A păstrat-o pentru el?— Nu... adică, da, a

păstrat-o sau a dus-o cu sine înmormânt, cum vreţi.

— A murit?— L-am pierdut.— Cum de n-ai prelungit

viaţa acestui om, nepreţuitulpăstrător al nepreţuitei reţete,du-mneata care ţi-ai păstratviaţa şi tinereţea de secole,

aşa cum pretinzi?— Pentru că pot să fac

totul împotriva bolii, împotrivarănilor, dar n-am nici o putereîmpotriva accidentelor careucid înainte să fiu chemat.

— Şi Althotas şi-a sfârşitzilele într-un accident?

— Ar fi trebuit să ştiţi,deoarece aţi aflat de moarteamea.

— Acel incendiu de pestrada Saint-Claude, în care aidispărut?

— Incendiul l-a ucis numaipe Althotas singur sau, maibine-zis, înţeleptul, obosit de

viaţă, a vrut să moară.— Ciudat..— Nu, e firesc. Eu însumi

m-am gândit de o sută de orisă termin cu viaţa.

— Da, însă cu toateacestea ai continuat.

— Pentru că eu am ales ovârstă la care eşti încă tânărşi te bucuri de sănătate şi deiubire; Althotas, dimpotrivă, aales vârsta bătrâneţii.

— Ar fi trebuit ca Althotassă facă şi el ca dumneata.

— Ba nu, el era un omprofund şi superior; dintretoate lucrurile de pe lume, el a

ales ştiinţa. Şi tinereţea, cuimpetuozitatea, pasiunile,plăcerile ei, i-ar ţi tulburatcontemplaţia veşnică; esteimportant, monseniore, să fiiferit de agitaţie; ca să gândeştibine, trebuie să te cufunziîntr-o linişte desăvârşită.Bătrânul este mai meditativdecât tânărul, astfel ca atuncicând îl cuprinde tristeţea,nimic nu-l poate lecui.Althotas a murit, victimă adevotamentului său pentruştiinţă. Eu trăiesc ca unmonden, îmi pierd timpul şi nufac absolut nimic. Sunt o

plantă... nu îndrăznesc săspun o floare; eu nu trăiesc, eurespir.

— Ah... ― murmurăcardinalul ―... dumneata,domnule, îmi aminteşti celedouă vise ale tinereţii mele.Ştii că sunt zece ani de cândne-am întâlnit pentru primaoară.

— Ştiu, monseniore, ne-amschimbat mult amândoi, eu numai sunt un înţelept ci unsavant. Dumneavoastră numai sunteţi un tânăr frumos,ci un prinţ chipeş. Vă amintiţi,monseniore, ziua când, în

cabinetul meu, astăziîmprospătat cu o altatapiserie, v-am prezisdragostea unei femei cu părulblond?

Cardinalul păli, apoi roşibrusc. Spaima şi bucuria îiopreau pe rând bătăile inimii.

— Mi-aduc aminte, dardestul de vag... ― răspunse el.

— Să vedem ― ziseCagliostro, zâmbind ― săvedem dacă mai pot trecedrept magician. Aşteptaţi sămă concentrez asupra acesteiidei.

Şi căzu pe gânduri.

— Blonda copilă a viselordumneavoastră de dragoste ―începu el să înşire, după oclipă de tăcere ―... unde este?Ce face? Ah, drace! O văd,da... şi dumneavoastră aţivăzut-o azi. Ba chiar mai mult,veniţi de la dânsa.

Cardinalul îşi apăsa mânaîngheţata pe inima care băteasă-i spargă pieptul.

— Domnule ― vorbi el, atâtde încet, încât Cagliostro de-abia îl auzea ― te implor...

— Vreţi să vorbim desprealtceva? rosti politicos abilulprezicător. Sunt cu totul la

dispoziţia dumneavoastră,monseniore, vă rog sădispuneţi de mine.

Şi se tolăni nestingherit pecanapeaua pe care cardinaluluitase să-l invite să ia loc laînceputul acestei interesanteconvorbiri.

Capitolul LIX Datornicul şicreditorul

Văzându-l cum se aşază,

cardinalul îşi privi buimăcitoaspetele.

— Ei şi acum că amreînnoit cunoştinţa, dacă vreţisă discutăm, monseniore ―începu Cagliostro.

— Da ― spuse prelatul,venindu-şi încetul cu încetulîn fire ― da, să vorbim despreacea recuperare, asupracăreia...

— Asupra căreia văatrăgeam atenţia în scrisoare,nu-i aşa? Eminenţa voastră

este grăbită să afle...— Era doar un pretext,

presupun.— Nu, monseniore, nici

vorbă, era pura realitate şichiar ceva foarte serios, văasigur. Recuperarea merită dinplin să fie efectuată, mai alescă este vorba despre cinci sutede mii de livre şi că cinci sutede mii de livre înseamnă osumă.

— Este chiar suma pe careai avut gentileţea să mi-oîmprumuţi! rosti cardinalul,îngălbenindu-se.

— Da, monseniore, pe care

v-am împrumutat-o ― sublinieBalsamo. Mă bucur să constatcă un mare prinţ cadumneavoastră are o memorieatât de bună.

Cardinalul primise olovitură şi simţi cum sudoareai se prelinge de-a lungultâmplelor pe obraji.

— Am crezut la unmoment dat ― zise el,încercând să surâdă ― căJoseph Balsamo, omulmiraculos, a luat cu sine înmormânt poliţa, căci aaruncat în foc chitanţa mea.

— Monseniore ― răspunse

cu gravitate contele ― viaţa luiJoseph Balsamo nu poate finimicită, ca şi această foaie dehârtie pe care o credeaţimistuită de flăcări. Moartea n-are nici o putere asupraelixirului meu, focul nici oputere asupra azbestului.

— Nu înţeleg ― îngânacardinalul, năucit.

— Veţi înţelege,monseniore, sunt absolut sigur― repetă şarlatanul.

— Cum aşa?— Recunoscându-vă

semnătura.Şi îi întinse o hârtie

păturită prinţului, care, chiarînainte de a o desface,exclamă:

— Chitanţa mea!— Da, monseniore,

chitanţa dumneavoastră ―răspunse Cagliostro, cu unzâmbet uşor, însoţit de oreverenţă glacială.

— Şi cu toate astea ai ars-o, domnule, am văzut flacăra.

— Am aruncat hârtia înfoc, este adevărat ― încuviinţăcontele ― dar, după cum v-amspus, monseniore, hazardul avrut să scrieţi pe o hârtie deazbest şi nu pe o foaie

obişnuită, astfel încât amgăsit chitanţa neatinsă întretăciunii stinşi.

— Domnule ― spusecardinalul, cu trufie, părându-i-se că prezentarea chitanţeiera o dovadă de neîncredere ―domnule, fii sigur că n-aş fităgăduit datoria, chiar fărăaceastă hârtie, aşa cum nutăgăduiesc nici acum; prinurmare, degeaba m-ai înşelat.

— Eu să vă înşel,monseniore, n-am avut nici oclipă intenţia, vă jur!

Cardinalul schiţă un gestelocvent.

— Domnule, m-ai făcut săcred că ai distrus dovada ―zise el.

— Pentru a vă lăsa să văbucuraţi în linişte şi fericire decele cinci sute de mii de livre― răspunse la rândul săuBalsamo, ridicând din umeri.

— Dar, în sfârşit, domnule― continuă cardinalul ― cumse face că, vreme de zece ani,n-ai întreprins nimic ca sărecapeţi banii?

— Monseniore, ştiam cui îidădusem. Întâmplarea, jocurilede noroc, hoţii m-au prădatunii după alţii de tot ce

aveam. Ştiind însă că aceştibani ai mei sunt în siguranţă,am răbdat şi am aşteptat pânăîn ultima clipă.

— Şi ultima clipă a sosit?— Din păcate, da,

monseniore.— În aşa fel încât nu mai

poţi avea răbdare să aştepţi.— Nu, acest lucru îmi este

cu neputinţă ― răspunseCagliostro.

— Drept care acum îmiceri banii?

— Da, monseniore.— Chiar astăzi?— Vă rog.

Cardinalul rămase tăcut,copleşit de disperare. Apoi, zisecu o voce schimbată:

— Domnule conte,nefericiţii prinţi ai pământuluinu pot improviza averi tot atâtde repede ca voi, vrăjitorii,care porunciţi forţelorîntunericului şi luminii.

— Oh, monseniore, credeţi-mă că nu v-aş fi cerut baniidacă n-aş fi ştiut dinainte că-iaveţi ― îl întrerupseCagliostro.

— Am cinci sute de mii delivre? Eu?! strigă cardinalul.

— Treizeci de mii de livre

în aur, zece mii în argint şirestul în bonuri.

Cardinalul păli.— Şi se află aici, în acest

dulap făcut de Boule{12} ―continuă Cagliostro.

— Oh, ştii şi asta,domnule?

— Da, monseniore şi maiştiu şi câte sacrificii a trebuitsă faceţi ca să vă procuraţibanii. Am auzit chiar că aţidat pentru această sumă dedouă ori valoarea ei.

— Da, absolut adevărat.— Dar...— Dar?!... exclamă

nefericitul prinţ.

— Dar eu, monseniore ―turui mai departe contele ―timp de zece ani era de multeori să mor de foame, sau m-amînglodat în datorii, având înmână această hârtie careînsemna o jumătate de milionpentru mine; şi cu toate astea,ca. Să nu vă tulbur, amaşteptat. Cred deci că suntemchit, monseniore.

— Chit, domnule?! strigăprinţul. A, să nu spui căsuntem chit, deoarece îţirămâne avantajul de a-mi fiîmprumutat cu atâtagenerozitate o sumă atât de

importantă. Chit?! Oh, nu, nu!Sunt şi îţi voi rămâne veşnicîndatorat.

Un singur lucru te întreb,domnule conte: de cedumneata, care de zece aniputeai să-mi ceri banii, aităcut? De-a lungul celor zeceani aş fi găsit douăzeci deocazii să-ţi înapoiez suma, fărăsă fiu câtuşi de puţinstrâmtorat...

— Pe când azi?... întrebăCagliostro.

— Ah, astăzi, nu-ţi ascundcă restituirea lor, deoarece îmiceri să ţi-i restitui, nu?...

— Din păcate, da,monseniore.

— Ei bine, restituirea lormă pune în mare încurcătură.

Cagliostro clătină din capşi ridică din umeri, de parc-arfi vrut să spună: "Ce vrei,monseniore, asta este şi nu sepoate face nimic".

— Dar dumneata, careghiceşti totul ― se aprinseprinţul ― dumneata care ştii săciteşti în fundul inimilor şichiar în fundul dulapurilor,ceea ce este uneori mult mairău, ai aliat probabil şi de ceţin atât de mult la aceşti bani

şi cărui scop tainic şi sacru i-am destinat?

— Vă înşelaţi, monseniore― replică glacial Cagliostro ―nu, nu bănuiesc şi propriilemele secrete mi-au adusdestule necazuri, decepţii şisărăcie, ca să mă mai ocup şide secretele altora, dacă ele numă interesează. Vroiam să ştiudacă aveţi sau nu banii,întrucât banii vroiam să vi-icer. Ştiind că-i aveţi, puţin îmipasă în ce scop voiaţi să-ifolosiţi. De altfel, monseniore,dac-aş şti în clipa ăsta motivulîncurcăturii în care vă aflaţi,

el mi s-ar părea poate foarteserios şi atât de demn de luatîn seamă, încât aş aveaslăbiciunea să mai aminrestituirea, ceea ce, înîmprejurările de faţă, vă repet,mi-ar prilejui cele mai marineplăceri. Prefer deci să nuştiu.

— Oh, domnule! exclamăcardinalul, căruia ultimelecuvinte îi treziseră orgoliul şisusceptibilitatea. Crede-mă cănu vreau să-ţi stârnesc milă cunecazurile mele personale;dumneata ai intereseledumitale; ele sunt demonstrate

şi susţinute de acest bilet;acest bilet este semnat demâna mea şi este destul. Veiavea cele cinci sute de mii delivre.

Cagliostro se înclină.— Ştiu foarte bine ―

continuă cardinalul, ros dedurerea de a pierde într-unminut toţi aceşti bani strânşicu atâta trudă ― ştiu,domnule, că hârtia nuînseamnă decât o recunoaşterea datoriei şi nu fixează nici untermen de plată.

— Rog pe eminenţavoastră să mă ierte ― răspunse

contele ― mă refer însă la ceeace scrie pe chitanţă şi citesc:

"Recunosc că am primit

de la domnul Joseph Balsamosuma de 500 000 de livre, pecare mă oblig s-o plătescimediat ce mi-o va cere.

Semnat, Louis de Rohan." Cardinalul simţi că se-

nfioară din creştet până-ntălpi: uitase nu numai dedatorie, dar şi de termenii încare o recunoştea. Vedeţi, dar,

monseniore ― continuăBalsamo ― că eu nu cerimposibilul. Fie, nu puteţi.Regret numai că eminenţavoastră pare să uite că sumă afost dată spontan de cătreJoseph Balsamo, într-unmoment de mare cumpănă. Şicui? Domnului de Rohan, pecare nici nu-l cunoştea. Iatăce mi se pare a fi gestul unuimare senior, pe care domnulde Rohan, atât de mare seniorîn orice împrejurare, l-ar fiputut imita cu prilejulrestituirii. Dacă v-aţi decis sănu procedaţi astfel, să nu mai

vorbim; îmi iau biletul şi plec.Adio, monseniore.

Şi Cagliostro, distant,pături hârtia şi se pregăti s-opună în buzunar. Cardinalul îlopri spunându-i:

— Domnule conte, unRohan nu suportă ca nimenipe lume să-i dea lecţii degenerozitate. De altfel, înacest caz ar fi o simplă lecţiede probitate. Dă-mi te rogbiletul, domnule, vreau săplătesc.

Fu rândul lui Cagliostroacum să şovăie. Faţa palidă,ochii umflaţi, mâinile

tremurătoare ale cardinaluluipărură să stîmească în el o viecompasiune. Oricât de mândruar fi fost, cardinalul ghicigândul bun al lui Cagliostro. Oclipă, speră să fie urmat de unrezultat favorabil. Deodatăînsă, privirea contelui seîntunecă, un nor trecu pestefruntea sa încruntată şi elîntinse mâna în care ţineabiletul cardinalului. Lovitdrept în inimă, domnul deRohan nu mai aşteptă nici oclipă; se îndreptă către dulapulpomenit de Cagliostro şiscoase un teanc de bonuri ale

Casei administraţiei apelor şipădurilor, apoi arătă cu mânamai mulţi saci cu argint şitrase un sertar plin cu aur.

— Iată, domnule conte ―zise ei ― cele cinci sute de miide livre ale dumitale; îţi maidatorez însă încă două sutecincizeci de mii de livredobânda, admiţând că veirefuza dobânda progresivă carear alcătui o sumă mult maiînsemnată. Voi da dispoziţiiintendentului meu să facăsocoteala şi-ţi voi da garanţiiasupra plăţii, rugându-te săbinevoieşti a-mi acorda un

răgaz.— Monseniore ― răspunse

Cagliostro ― am împrumutatcinci sute de mii de livredomnului de Rohan. Domnulde Rohan îmi datorează cincisute de mii de livre, nimic maimult. Dacă aş fi vrut săprimesc dobânda, aş fi stipulatîn chitanţă. Ca mandatar saumoştenitor al lui JosephBalsamo, cum vă place să mănumiţi, căci Joseph Balsamoeste mort, nu pot primi decâtsumele trecute în poliţa; mi leplătiţi, le primesc şi vămulţumesc, rugându-vă să

acceptaţi respectuoasele meleplecăciuni. Iau deci bonurile,monseniore şi cum am nevoieurgentă de întreaga sumăchiar astăzi, voi trimite săridice aurul şi argintul, pe carevă rog să mi le ţineţi ladispoziţie.

După aceste cuvinte lacare cardinalul nu puturăspunde nimic, Cagliostropuse teancul de bonuri înbuzunar, îl salută respectuospe prinţ, în mâinile căruia lăsăchitanţa şi ieşi.

— Nenorocirea se abatenumai asupra mea ― suspină

domnul de Rohan, dupăplecarea lui Cagliostro ―deoarece regina poate plăti şicel puţin ei un nepoftit caJoseph Balsamo nu va veni să-i ceară înapoi o datorie uitatăde cinci sute de mii de livre.

Capitolul LX Socoteli în familie

Era cu o seară înainte de

data primului termen de platăfixat de regină. Domnul de

Calonne încă nu-şi ţinusepromisiunea. Conturile sale nufuseseră semnate de cătrerege. Ministrul avusese multede tăcut. Cam uitase niţel deregină. La rândul său, aceastanu crezu de demnitatea ei săîmprospăteze memoriacontrolorului general alfinanţelor. Având promisiunealui, aştepta. Cu toate asteaîncepu să se neliniştească şi săse intereseze cum ar găsimijlocul de a vorbi domnuluide Calonne fără a ocompromite pe regină, cândtocmai primi un bilet de la

ministru. "Afacerea ― scria el ― cu

care maiestatea voastră mi-afăcut cinstea să măînsărcineze, va fi semnatăastăzi în consiliu şi fondurilevor fi în posesia regineimâine dimineaţă."

Pe buzele Mariei-Antoaneta

înflori din nou zâmbetul. Nu semai gândi la nimic, nici măcarla acel apăsător mâine. Fuvăzută chiar cum caută, înplimbările sale, aleile cele maitainice, ca pentru a-şi feri

gândurile de orice contactmaterial şi monden. Se maiplimba încă împreună cudoamna de Lamballe şi cucontele d'Artois, care veniserăs-o întovărăşească, când regeleintra în consiliu după ce luasedejunul.

Regele era posomorit.Ştirile din Rusia erau proaste.Un vas pierise în golful Leului.Câteva provincii refuzaseră săplătească impozitul. Unfrumos glob pământesc coloratşi lustruit de către însăşiregele crăpase la căldură înaşa fel, încât Europa se tăiase

tocmai la întâlnirea a 30 degrade latitudine cu 55 de gradelongitudine. Maiestatea să searată bosumflat faţă de toatălumea, chiar şi faţă de domnulde Calonne. Degeaba îi oferiacesta mapă înmiresmată, cuo faţă surâzătoare. Regeleîncepu, tăcut şi morocănos, sămâzgălească pe o bucată dehârtie linioare, care însemnauFurtună, aşa cum omuleţii şicaii însemnau Timp frumos.

Regele avea mania sădeseneze în timpul consiliului.Lui Ludovic al XVI-lea nu-iplăcea să privească oamenii

drept în faţă, era un timid; opană în mâna îi dădeasiguranţă şi ţinuta. În timp ce-şi făcea astfel de lucru,vorbitorul putea să-şi dezvolteteoria; regele, ridicând ochii pefuriş, cerceta atât cât trebuieomul spre a-i putea judeca maibine ideea. Când vorbea chiarel şi vorbea foarte bine,desenul făcea că discursul săfie lipsit de preţiozitate şi-lscutea să gesticuleze; putea săse întrerupă sau să seînfierbânte pe îndelete,semnele de pe hârtie înlocuiaula nevoie înfloriturile de stil.

Deci regele luă pana, dupăobiceiul său şi miniştriiîncepură să citească diverseleproiecte sau note diplomatice.El nu scoase nici un cuvânt,lăsând să treacăcorespondenţa străină, ca şicum n-ar fi înţeles nimic dintoate astea. Se ajunse laamănuntele cheltuielilorlunare; regele ridică fruntea.Domnul de Calonne tocmaiîncepuse să citească unmemoriu relativ la împrumutulproiectat pentru anul următor.Regele începu să haşureze cufurie.

— Împrumutăm mereu ―spuse el ― fără să ştim cumvom restitui; şi totuşi aceastaeste o problemă serioasă,domnule de Calonne.

— Sire, un împrumut esteca şi când ai seca un izvor:apa dispare aici pentru ca săţâşnească în altă parte. Bachiar mai mult, estealimentată de izvoaresubterane. Şi mai întâi, în locsă zicem: cum vom plăti? Artrebui să zicem: cum şi cu cegirăm împrumutul? Deoareceproblema despre care vorbeamaiestatea voastră nu este: cu

ce vom plăti? Ci: vom găsicine să ne crediteze?

Regele haşură până lanegru ca smoala; dar nu maiadăugă un cuvânt: chipul săuvorbea de la sine. Cum domnulde Calonne îşi expuseseplanul, având aprobareacolegilor săi, regele, deşioftând, îl semnă.

— Acum că avem bani ―spuse domnul de Calonne,râzând ― să cheltuim.

Regele îl fulgeră cuprivirea pe ministru, sestrâmba şi mâzgăli desenul,transformându-l într-o pata de

cerneală uriaşă. Domnul deCalonne îi arătă o listă depensii, gratificaţii, încurajări,donaţii şi solde. Lucrarea erascurtă, dar amănunţită. Regeledădu repede paginile ca săajungă la total.

— Un milion o sută de miide livre pentru nimica toată?!Cum se face?

Şi puse pana alături.— Citiţi, sire, citiţi şi

binevoiţi să observaţi că dintoată suma numai un singurpunct ne ia cinci sute de miide livre.

— Care punct, domnule

controlor general?— Avansul către

maiestatea sa regina, sire.— Către regină?! strigă

Ludovic al XVI-lea. Cinci sutede mii de livre reginei?! Ei,domnule, este imposibil!

— Iertare, sire, cifra esteexactă.

— Cinci sute de mii delivre reginei! repetă regele.Trebuie să fie o greşeală. Acumo săptămână... ba nu, acumdouă săptămâni i-am plătitmaiestăţii sale pentru tottrimestrul.

— Sire, dacă regina a avut

nevoie de bani şi ştim pe cecheltuieşte maiestatea sa, nueste deloc extraordinar...

— Nu, nu! zise regele, caresimţi nevoia să vorbeascădespre cât este de econoamă şisă-i asigure niscaiva aplauzereginei pentru când se va ducela Operă. Regina nu vreaaceastă sumă, domnule deCalonne. Regina m-a asiguratcă o corabie face mai multdecât nişte bijuterii. Deci dacăregina are nevoie de bani,meritul sau va fi şi mai maredacă va aştepta; şi vă garantezeu că va aştepta.

Miniştrii aplaudarăzgomotos elanul patriotic alregelui, pe care divinul Horaţiunu-l putea numi Uxorius înclipa aceea; singur domnul deCalonne, care cunoşteaîncurcătura în care se aflaregina, insistă să i se deaalocaţia.

— Într-adevăr, ― spuseregele ― dumneata eşti maiinteresat în ce ne priveştedecât suntem noi înşine.Calmează-te, domnule deCalonne.

— Regina, sire, mă vaacuza că n-am slujit-o cu

destul zel.— Am să-ţi pledez eu cauză

în faţa ei.— Sire, regina nu cere

niciodată fără să aibă absolutănevoie.

— Nevoile reginei nu sunt,sper, atât de imperioase şi eava încuviinţa prima să maiaştepte.

— Sire...— Să trecem peste acest

punct ― rosti hotărât regele. Şiluă până cu care mâzgălea.

— Tăiaţi suma, sire?întrebă domnul de Calonne,consternat.

— O tai — răspunse ţanţoşLudovic al XVI-lea. Şi mi separe că aud de-aici voceageneroasă a regineimulţumindu-mi că am înţeles-o atât de bine.

Domnul de Calonne îşimuşcă buzele. Ludovic,mulţumit de acest eroicsacrificiu personal, semna totrestul, cu o încredere oarbă. Şidesenă o frumoasă zebrăînconjurată de zerouri,repetând:

— Am câştigat astăzi cincisute de mii de livre: ominunată zi pentru un rege,

Calonne! Dumneata vei ducereginei această veste bună; veivedea, vei vedea!

— Ah, Dumnezeule, sire!murmură ministrul. Aş fimâhnit să vă răpesc bucuriaacestei mărturisiri. Fiecăruiadupă meritele sale.

— Fie ― replică regele. Săridicăm şedinţa. Cândmunceşti bine, nu trebuie sămunceşti mult. Ah, iată căvine şi regina. Să mergem înîntâmpinarea ei, Calonne!

— Sire, cer iertaremaiestăţii voastre, dar mai amde lucru. Şi dispăru cu cea mai

mare iuţeală pe coridor.Regele merse vitejeşte şi

cu voioşie înaintea Mariei-Antoaneta, care fredona învestibul, sprijinindu-se debraţul contelui d'Artois.

— Doamnă ― spuse el ― aţifăcut o plimbare plăcută?

— Minunată, sire; dardumneavoastră aţi lucratbine?

— Judecaţi singură: amcâştigat pentru dumneavoastrăcinci sute de mii de livre.

"Calonne şi-a ţinutcuvântul" ― se gândi regina.

— Închipuiţi-vă ― adăugă

Ludovic al XVI-lea ― cadomnul de Calonne voia să măfacă să cred că cereţi un creditde o jumătate de milion.

— Oh! exclamă Maria-Antoaneta, zâmbind.

— Şi eu... eu am tăiataceastă sumă. Iată cinci sutede mii de livre câştigate dintr-un condei.

— Cum... tăiat? Îngăimaregina, pălind.

— Foarte simplu; asta văva prinde foarte bine. Bunăseara, doamnă, bună seara!

— Sire! Sire!— Mi-e o foame

îngrozitoare. Vă las. Nu-i aşacă mi-am câştigat cina?

— Sire, vă rog săascultaţi!...

Ludovic al XVI-lea ţopăiînsă încântat de glumă lui şidispăru, lăsând-o pe reginăînmărmurită, mută şiconsternată.

— Frate dragă, trimiteţi pecineva să-l caute pe domnul deCalonne ― spuse ea, în sfârşit,contelui d'Artois. Trebuie să fievorba de o farsă de prost gust.

În momentul acesta,reginei i se aduse următorulbilet din partea ministrului:

"Maiestatea voastră a

aflat desigur că regele arefuzat cererea. Este deneînţeles, doamnă şi amplecat de la consiliu bolnavşi zdrobit de durere."

— Citiţi ― zise ea,

întinzând biletul conteluid'Artois.

— Şi mai sunt oameni carespun că delapidării finanţele,scumpă soră! strigă prinţul. Ceprocedeu...

— De soţ... ― murmurăregina. Adio, frate!

— Primiţi condoleanţelemele, scumpă soră! Mâinevoiam să cer şi eu, acum suntavertizat.

— Aduceţi-mi-o pe doamnade La Motte ― spuse reginadoamnei de Misery, după cechibzui îndelung ― cât mairepede, de oriunde ar fi!

Capitolul LXI Maria-Antoanetaregină, Jeanne deLa Motte femeie

Curierul trimis la Paris, la

doamna de La Motte, o găsi pecontesă, sau mai curând nu ogăsi la cardinalul de Rohan.Jeanne se dusese în vizită laexcelenţa sa; luase masa deprânz, iar acum cina şidiscutau despre nefastarestituire a banilor, cândcurierul întrebă dacă nucumva contesa se află ladomnul de Rohan. Portarulpalatului Rohan, ca un om abilce era, răspunse că eminenţasa ieşise şi că doamna de LaMotte nu se află acolo, dar că

nimic nu era mai uşor decâtsă-i comunice mesajul reginei,întrucât contesa va veniprobabil seara.

— Să vină la Versailles, câtmai repede cu putinţă ― spusecurierul şi plecă lăsândpretutindeni acelaşi cuvânt deordine la toate presupuseledomicilii ale nomadei contese.De-abia plecă însă mesagerulşi portarul îşi îndeplinicomisionul fără să se ducăprea departe, trimiţându-şisoţia să o prevină pe doamnade La Motte la domnul deRohan, unde cei doi asociaţi

filozofau pe îndelete asuprainstabilităţii marilor sume debani. Vestea aceasta oconvinse pe contesă că trebuiesă plece cât mai degrabă. Cerucardinalului doi cai buni, iaracesta o instală el însuşi într-oberlină fără blazon şi, în timpce el făcea diverse presupuneriîn legătură cu mesajul,contesa merse aşa de repede,încât într-o oră ajunse în faţapalatului regal. O aşteptacineva care o introduse fărăîntârziere la Maria-Antoaneta.Regina se retrăsese în cameraei. Serviciul de seară luase

sfârşit: în apartament nu semai afla nici una dintrecameristele sale, afară dedoamna de Misery, care citeaîn micul iatac.

Maria-Antoaneta broda sause făcea că brodează trăgândcu urechea la zgomotele deafară, când Jeanne năvăli încameră.

— Ah, iată-te! strigăregina. Cu atât mai bine. Am onoutate... contesă.

— Bună, doamnă?— Judecă singură. Regele

a refuzat să aprobe cele cincisute de mii de livre.

— Domnului de Calonne?— Tuturor. Regele nu mai

vrea să-mi dea bani. Numaimie mi se poate întâmpla aşaceva.

— Dumnezeule! murmurăcontesa.

— Este de necrezut, nu-iaşa, contesă? A refuzat, atăiat creditul după ce ordinulde plată era gata. În fine, sănu mai vorbim despre ceva cenu mai poate fi schimbat. Tevei întoarce imediat la Paris.

— Da, doamnă.— Şi-i vei spune

cardinalului, fiindcă s-a arătat

atât de devotat în dorinţa sade a-mi face o plăcere, căaccept cele cinci sute de miide livre până la trimestrulurmător. Sunt egoistă,contesă, dar trebuie... ştiu, eun abuz.

— Ah, doamnă ― murmurăJeanne ― suntem pierdute,domnul cardinal nu mai arebanii!

Regina sări în sus, ca şicând ar fi fost jignită sauinsultată.

— Nu mai are... banii... ―îngăimă ea.

— Doamnă, o datorie de

care domnul de Rohan a uitat,a trebuit restituită. Era odatorie de onoare şi a plătit.

— Cinci sute de mii delivre?

— Da, doamnă.— Dar...— Erau ultimii săi bani...

Este cu desăvârşire lipsit deresurse!

Regina se opri, buimăcităde această nenorocire.

— Sunt oare trează? ziseea. Mie mi se întâmplă toateaceste încurcături? Cum deştii, contesa, ca domnul deRohan nu mai are bani?

— Tocmai îmi povesteadezastrul acum o oră şijumătate, doamnă. Acestdezastru nu se poate îndreptaîn nici un fel, cu atât maimult cu cât cele cinci sute demii de livre erau ceea ce secheamă ultima lui lăscaie.

Regina îşi sprijini frunteaîn mâini.

— Trebuie să luăm ohotărâre ― spuse ea.

"Ce va face regina?" gândiJeanne.

— Vezi, contesă, primesc olecţie îngrozitoare dreptpedeapsă că m-am ascuns de

rege ca să făptuiesc ceva lipsitde importanţa, ceva dictat deo cochetărie meschină, de oambiţie nedemnă. N-aveamnici o nevoie de colier,recunoaşte.

— Este adevărat, doamnă,dar o regină nu sta să ascultenumai de nevoi şi gusturi.

— Înainte de orice, vreausă ascult de liniştea mea şi defericirea pentru familia mea.Nimic nu a fost mai pilduitordecât această primă înfrângerepentru a-mi arăta la câtenecazuri m-aş fi expus, cât depericulos era drumul pe care-l

alesesem: renunţ. Să trăimcinstit, sincer, simplu.

— Doamnă!— Şi pentru început, să ne

sacrificăm vanitatea pe altaruldatoriei, cum ar spune domnulDorat, poetul nostru. Apoimurmură suspinând: Ah şitotuşi colierul era minunat!

— Mai este, doamnă şi peurma colierul înseamnă şi omare investiţie.

— Din acest moment, numai este pentru mine decât ogrămadă de pietre. Cu pietrelefaci, după ce te-ai jucat cu ele,ceea ce fac copiii: le arunca, le

uită.— Ce vrea să spună

regina?— Regina vrea să spună,

scumpă contesă, că vei luaînapoi sipetul adus de... dedomnul de Rohan... şi îl veiduce bijutierilor Boehmer şiBossange.

— Să-l dau înapoi?— Exact.— Dar bine, doamnă,

maiestatea voastră a dat douăsute cincizeci de mii de livreacont.

— Câştig însă două sutecincizeci de mii de livre,

contesă; în felul acesta nu-lvoi mai supăra pe rege.

— Doamnă, doamnă! strigăcontesa. Să pierdeţi în felulacesta un sfert de milion?!Deoarece este foarte posibil cabijutierii să facă dificultăţi înce priveşte restituirea unorbani pe care, poate, i-aucheltuit.

— Accept şi nu am nici opretenţie asupra acontului, cucondiţia să rupem târgul. Decând am luat aceastăhotărâre, mă simt mult maiuşurată, contesă. O dată cucolierul au apărut şi grijile,

supărările, temerile, bănuielile.Niciodată aceste diamante nuvor avea destule flăcări ca săusuce toate lacrimile careameninţă să se reverse că noriinegri ai furtunii. Contesă, dusipetul imediat! În felul acesta,bijutierii fac o afacerestrălucită. Două sute cincizecide mii de livre bacşiş este unbeneficiu frumos; este exactcât ar fi câştigat de la mine,dar, în plus, au colierul. Credcă nu se vor plânge şi nimeninu va şti nimic. Cardinalul afăcut totul numai ca să-mifacă plăcere. Spune-i că

plăcerea mea este de a nu aveacolierul şi dacă este un ominteligent, mă va înţelege;dacă este un preot bun, mă vaaproba şi mă va încuraja săfac acest sacrificiu.

Spunând acestea, reginaîntinse sipetul închis Jeannei.Aceasta îl îndepărta încet.

— Doamnă ― spuse ea ― dece să nu încercăm să obţinemo amânare?

— Să cerem... a, nu!— Am spus să obţinem,

doamna.— Să ceri înseamnă să te

umileşti, contesa, să obţii

înseamnă că ai şi fost umilit.Aş concepe poate să teumileşti pentru o fiinţă iubită,pentru a salva o făptură vie,fie şi un câine, dar pentru aputea păstra nişte pietre careard ca jarul fără a străluci maitare şi fiind la fel detrecătoare, ah, contesa, iatăun sfat pe care niciodată numă voi decide să-l urmez.Niciodată! Du sipetul, dragamea, du-l!

— Gândiţi-vă însă,doamnă, la toată zarva pe careo vor face bijutierii, cel puţindin politeţe şi pentru a vă

compătimi. Refuzuldumneavoastră va fi tot atâtde compromiţător ca şiacceptarea. Toată lumea va ştică aţi putut dispune dediamante.

— Nimeni nu va şti nimic.Nu le mai datorez nimicacestor bijutieri; de altfel, nicinu-i voi mai primi; cel puţin sătacă, dacă tot le-am dat douăsute cincizeci de mii de livre;şi duşmanii mei, în loc săspună că-mi cumpăr diamantevalorând un milion şi jumătatede livre, vor spune numai că-mi arunc banii pe tejghelele

negustorilor. Este, oricum,mai puţin neplăcut, ia-l cudumneata, contesă, ia-l cudumneata şi mulţumeşte-i dintot sufletul domnului deRohan pentru amabilitatea şibunăvoinţa sa. Şi, cu un gestporuncitor, îi dădu sipetulJeannei, care îl luă cu mareemoţie. Nu ai nici un momentde pierdut ― continuă regina ―cu cât bijutierii vor fi maipuţin neliniştiţi, cu atât vomfi mai sigure, că vor păstrataina; pleacă repede şi nimenisă nu vadă sipetul. Du-te întâila dumneata acasă, căci mă

tem că o vizită la Boehmer, laaceastă oră, să nu trezeascăbănuielile poliţiei, care cusiguranţă se interesează de totce se întâmpla în jurul meu;apoi, după ce, ducându-teacasă, spionii îţi vor pierdeurma, porneşte-o degrabă lagiuvaergii şi adu-mi o chitanţadin partea lor.

— Da, doamnă, aşa voiface dacă doriţi.

Ascunse sipetul subpelerină, având grijă să nu sevadă mărimea cutiei şi se urcăîn trăsură, cu, toată râvna pecare i-o ceruse augusta să

complice. Mai întâi,ascultătoare, ea se întoarseacasă şi expedie domnului deRohan trăsura, astfel încâtvizitiul să nu poată ghicinimic. Apoi se schimbă,îmbrăca un costum mai puţinelegant şi mai potrivit cuaceastă cursă nocturnă.

Camerista să o îmbrăcărepede, observând că stăpânăei este gânditoare şi distrată întimpul acestei operaţii căreia,de obicei, îi dădea toatăatenţia, ca o doamnă de lacurte.

Jeanne se lăsă îmbrăcată

fără a se preocupa de toaletasa, toate gândurile fiindu-iconcentrate în jurul unei ideiciudate care tocmai îi veniseîn minte. Se întrebă dacă nucumva cardinalul săvârşeşte ogreşeală gravă lăsând-o peregină să restituie podoaba şidacă această greşeală nu se varăsfrânge în mod defavorabilasupra viitorului la caredomnul de Rohan visa şi pecare se lăuda că-l va atingeluând parte la micile secreteale reginei. Să îndeplineascăordinul Mariei-Antoaneta, fărăsă-l consulte pe domnul de

Rohan, nu însemna oare sătrădeze îndatoririle elementarede asociată? Chiar fiind lipsitde orice mijloace, cardinalul n-ar prefera să se vândă pe elînsuşi decât s-o lase pe reginăsă renunţe la un obiect la carerâvnise? "Nu pot face altfel,trebuie să-l consult pecardinal. Un milion patru sutede mii de livre! adăugă ea îngând.

El nu va avea niciodată unmilion patru sute de mii delivre!" Apoi, întorcându-se sprecameristă, îi spuse:

— Poţi pleca, Rose.

Camerista ascultă poruncăşi doamna de La Motte îşicontinuă în gând monologul:"Ce sumă! O avere! Ce viaţăstrălucitoare, cita fericire, cerenume pot aduce baniireprezentaţi de acest mic şarpesclipitor care stă în cutia lui!"Deschise sipetul şi privirea îifu arsă de şuvoiul de flăcări.Scoase colierul din culcuşulsău de satin, îl încolăci dupădegete, îl strânse în palmelesale mici, spunând: "Un milionpatru sute de mii de livre suntaici... colierul merită unmilion patru sute de mii de

livre bani gheaţă şi chiar şiastăzi giuvaergiii ar da pe eltot atât. Ciudăţenia sorţii îiîngăduia micuţei Jeanne deValois, cerşetoare şinecunoscută, să atingă cumâna, mâna unei regine, ceamai mare din lume şi să ţinăîn pumn, numai o oră, e drept,un milion patru sute de mii delivre, o sumă care nu umblăniciodată singură prin lume şicare este, de obicei, escortatăde gărzi înarmate sau degaranţii care, în Franţa, nupot fi mai mici decât uncardinal şi o regină. Toate

astea în palmele mele!... Câtde greu şi totuşi ce uşor este!Pentru a transporta în aur,metal preţios, echivalentulconţinutului acestei cutii, aşavea nevoie de doi cai; ca să-itransport în bonuri de casă...dar bonurile sunt oare plătiteîntotdeauna?... nu trebuie săsemnezi, să controlezi? Şi-apoi, bonurile sunt de hârtie:focul, aerul, apa o distrug. Unbon de casă nu are valoare întoată ţara; îşi trădeazăoriginea, dezvăluie numeleautorului său, numelepurtătorului său. Un bon de

casă, după un timp oarecare,îşi pierde o parte din valoaresau chiar toată valoarea.Diamantele, dimpotrivă, suntmaterie dură care rezistăveşnic şi pe care orice om ocunoaşte, o apreciază, oadmiră şi o cumpără laLondra, la Berlin, la Madrid şichiar în Brazilia. Oricine ştiece este un diamant, mai alesdiamante de mărimea şistrălucirea acestora! Cât suntde frumoase, de extra-ordinare! Ce îmbinare reuşităşi ce splendide sunt fiecare înparte! Fiece piatră face

aproape mai mult, păstrândproporţiile, decât toatelaolaltă!

Dar cum de-am ajuns sămă gândesc la aşa ceva? spuseea deodată. Trebuie să măhotărăsc repede, fie să-l cautpe cardinal, fie să dau colierulînapoi lui Boehmer, aşa cumm-a însărcinat regina."

Se ridică, ţinând în căuşulpalmelor diamantele careardeau şi scânteiau.

"Se vor duce deci înapoi labijutier, care le va examina şile va lustrui cu periile sale.Ele, care ar fi putut să

strălucească la pieptul Mariei-Antoaneta... La început,Boehmer va protesta, apoi seva consola gândindu-se căpăstrează şi acontul şi marfa.Ah, am uitat! Oare cumtrebuie să redactez chitanţagiuvaergiului? Este foarteimportant; da, trebuie făcutăcu toată diplomaţia. Trebuieca nici Boehmer, nici regina,nici cardinalul, nici eu să nufim implicaţi. Niciodată nu voiputea redacta un astfel de act.Am nevoie de un sfat.Cardinalul... A, nu! Dacăprinţul de Rohan m-ar iubi mai

mult sau dacă ar fi mai bogatşi mi-ar dărui diamantele..."

Se aşeză pe canapea, cudiamantele încolăcite în jurulmâinii, cu capul înfierbântat,plin de gânduri nedesluşitecare uneori o îngrozeau şi pecare le alunga cu o energieînfrigurată. Deodată privirea îideveni mai calmă, mai fixă,oprindu-se asupra unei imaginimai clare; nu-şi dădea seamacă, clipă de clipă, ea deveneatot mai îndrăzneaţă, oîndrăzneală de neclintit; că,asemenea înotătorilor care auintrat cu piciorul în mâlul de

pe fundul fluviilor, fiecemişcare pe care o făcea ca săse desprindă o cufunda şi maimult în adânc Se scurse astfelo oră în această contemplaremută şi profundă a unui scopmisterios. După aceea se ridicăîncet, palida ca o preoteasăasupra căreia pogorâse harul şiîşi sună camerista.

Era ora două noaptea.— Caută-mi o trăsura mare

sau mică ― zise ea.Camerista îi găsi o trăsură

mare, staţionând în stradaTemple. Doamna de La Motteurcă singura, fără cameristă.

Zece minute mai târziu trăsurase oprea la poartapamfletarului Reteau deVillette.

Capitolul LXII Chitanţa luiBoehmer şi actulde recunoaştere alreginei

Rezultatul acestei vizite

nocturne făcută pamfletaruluiReteau de Villette se văzu

numai a doua zi şi iată în cefel.

La ora şapte dimineaţa,doamna de La Motte îi trimisereginei o scrisoare careconţinea chitanţagiuvaergiilor.

Această piesă importantăsuna astfel:

"Subsemnaţii

recunoaştem că ni s-aînapoiat colierul de diamantepe care îl vândusem iniţialreginei cu suma de un milionşase sute de mii de livre,diamantele nefiindu-i pe plac

maiestăţii sale, care ne-adespăgubit de osteneala şicheltuielile avute, lăsându-nesuma de două sute cincizecide mii de livre, pe care amprimit-o.

Boehmer şi Bossange." Liniştită în privinţa

afacerii care o frământaseatâta vreme, regina închisechitanţa într-un scrin şi nicinu se mai gândi la ea. Darprintr-o stranie contradicţie cuacest bilet, bijutierii Boehmer

şi Bossange primiră, două zilemai târziu, vizita cardinaluluide Rohan, care era neliniştitasupra plăţii primei ratestabilite între vânzători şiregina. Domnul de Rohan îlgăsi pe Boehmer acasă la el, peQuai de l'Ecole. Dacă scadenţaprimului termen ar fi trecut,plata fiind în întârziere saunefiind onorata deloc, chiar dedimineaţă ar fi trebuit să sedea alarma în tabărabijutierilor. Dar, contrartuturor aşteptărilor, în casaBoehmer totul respira calmulşi domnul de Rohan fu fericit

să observe că valeţii îlintroduc cu surâsul pe buze,iar câinele îl întâmpină dânddin coadă. Boehmer îşi primiilustrul client, plin demulţumire.

— Ei bine ― deschise vorbaprimul ― astăzi era termenulde plată. Deci regina a plătit?

— Nu, monseniore ―răspunse Boehmer. Maiestateasă nu a putut da banii. Ştiţi cădomnul de Calonne a fostrefuzat de rege. Toată lumeavorbeşte.

— Da, toată lumeavorbeşte, Boehmer şi chiar

acest refuz mă aduce aici.— Da ― continuă bijutierul

― maiestatea sa esteextraordinară şi are toatăbunăvoinţa. Neputând plaţi, agarantat datoria şi noi nucerem mai mult.

— Ah, cu atât mai bine!exclamă cardinalul. Agarantat datoria, zici? A,foarte bine, dar... cum?...

— În felul cel mai simpluşi mai delicat ― replicăbijutierul ― într-un fel cu totulregal.

— Prin intermediul aceleispirituale contese, poate?

— Nu, monseniore, nu.Doamna de La Motte nicimăcar n-a apărut, iată ceva cene^a măgulit în mod deosebitpe domnul Bossange şi pemine!

— N-a apărut?! Contesa n-a apărut?... Totuşi, te rog săcrezi, domnule Boehmer, căeste amestecata şi ea. Oriceidee bună trebuie să vină de lacontesă. Nu vreau, desigur, sărăpesc nici un merit maiestăţiisale.

— Monseniorul va judecasingur cât de amabilă şidelicată a fost maiestatea sa

cu noi. Circulau zvonuridespre refuzul regelui de aaproba cele cinci sute de miide livre; am scris doamnei deLa Motte.

— Când asta?— Ieri, monseniore.— Şi ce-a răspuns?— Eminenţa voastră nu

ştie nimic? întrebă Boehmer,cu o imperceptibilă nuanţă derespectuoasă familiaritate.

— Nu, sunt trei zile decând n-am avut cinstea de a ovedea pe doamna contesă ―răspunse prinţul.

— Ei bine, monseniore,

doamna de La Motte a răspunscu un singur cuvânt:Aşteptaţi!

— În scris?— Nu, monseniore, prin

viu grai. Scrisoarea noastră oruga pe doamna de La Motte săvă ceară o audienţa şi s-oprevină pe regină că se apropietermenul de plată.

— Cuvântul Aşteptaţi erafoarte potrivit ― spusecardinalul.

— Deci am aşteptat,monseniore şi aseară amprimit de la regină, printr-uncurier secret, o scrisoare.

— O scrisoare? Adresatădumitale, Boehmer?

— Sau mai curând un actde recunoaştere a datoriei întoată regula, monseniore.

— Să vedem! cerucardinalul.

— Ah, vi l-aş arăta dacă n-am fi jurat, asociatul meu şicu mine, să nu-l arătămnimănui.

— De ce?— Pentru că aceasta a fost

condiţia pe care ne-a impus-oînsăşi regina, monseniore;vedeţi şi dumneavoastră,maiestatea să ne recomandă

să păstrăm secretul.— Ei, asta schimbă

lucrurile şi sunteţi nişteoameni fericiţi, domnilorbijutieri, dacă aveţi scrisori dela regină.

— Pentru un milion treisute cincizeci de mii de livre,monseniore ― replică ironicgiuvaergiul ― putem avea...

— Nici cu zece, nici chiarcu o sută de milioane nu poţiavea unele lucruri, domnule ―rosti cu severitate prelatul. Însfârşit, aveţi deci o garanţiesigură?

— Cât se poate de sigură,

monseniore.— Regina îşi recunoaşte

datoria?— Clar şi cu forme în

regulă.— Şi se angajează să

plătească...— Peste trei luni, cinci

sute de mii de livre; restul îndecursul semestrului.

— Şi... dobânzile?— Oh, monseniore, un

cuvânt al maiestăţii sale legarantează: Să facem, adăugăcu generozitate maiestatea sa,să facem afacerea între noi;excelenţa voastră înţelege

perfect recomandarea: nu veţiavea de ce să vă plângeţi. Şisemnează! Vedeţi dar,monseniore, că din acestmoment, atât pentru mine câtşi pentru asociatul meu, este ochestiune de onoare.

— Sunt deci chit faţă dedumneata, domnule Boehmer― spuse cardinalul, încântat.Pe curând, o altă afacere!

— Oricând va binevoiexcelenţa voastră să neonoreze cu încrederea sa.

— Observaţi însă că aici afost mâna scumpei noastrecontese...

— Suntem profundrecunoscători doamnei de LaMotte, monseniore şi domnulBossange şi cu mine am căzutde acord să-i recunoaştemmeritele în clipa când colierulva fi achitat în întregime şivom primi banii în numerar.

— Sst, sst! făcu cardinalul.Nu m-ai înţeles.

Şi se urcă în trăsură,însoţit de ploconelilerespectuoase ale întregii case.

Şi acum putem să scoatemmasca. Pentru nimeni statuian-a rămas nedezvelită. Ceeace-a făcut Jeanne de La Motte

împotriva binefăcătoarei sale,a înţeles toată lumea văzând-ocă se serveşte de panapamfletarului Reteau deVillette. Bijutierii suntliniştiţi, regina nu e roasă descrupule, cardinalul nubănuieşte nimic. Se câştigatrei luni pentru înfăptuireafurtului şi crimei; în acestetrei luni, fructele otrăvitoarese vor coace îndeajuns pentruca mâna nelegiuită să le poatăculege.

Jeanne se întoarse ladomnul de Rohan, care oîntrebă cum a procedat regina

pentru a potoli astfelpretenţiile bijutierilor.Doamna de La Motte răspunsecă regina făcuse giuvaergiiloro confidenţă, că lerecomandase să păstrezesecretul, că o regină, chiarcând plăteşte, e nevoită să ofacă în taină, cu atât mai multtrebuie să se ascundă atuncicând cere credit. Cardinalulconveni că are dreptate şiîntrebă în acelaşi timp dacăsuverana îşi amintea de bunelesale intenţii. Jeanne îiprezentă în asemenea termenirecunoştinţa reginei, încât

domnul de Rohan fu mult maientuziasmat ca bărbat galantdecât ca supus; îi fu stimulatmai mult orgoliul decâtdevotamentul.

După ce duse la bun sfârşitconvorbirea, Jeanne se hotărîsă se întoarcă liniştită acasă,să intre în contact cu unnegustor de pietre scumpe, săvândă diamante în valoare deo sută de mii de scuzi şi săplece în Anglia sau aiurea,unde ar putea să trăiască pepicior mare cu această sumătimp de cinci sau şase ani,după care, fără să se mai

teamă de ceva, ar începe săvândă în mod avantajos restuldiamantelor, bucată cubucata. Dar nu merge totulcum vrei. După primelediamante pe care le arătă ladoi experţi, uimirea acestorarguşi şi rezerva lor băgarăspaima în posesoare. Unuloferi o sumă neînsemnată,altul se extazie când se uita lapietre, spunând că n-a văzut înviaţa lui altele mai frumoasedecât poate în colierul făcut deBoehmer.

Jeanne se opri. Încă unpas şi s-ar fi trădat. Înţelese că

imprudenţa, într-un asemeneacaz, însemna ruina, ca ruinaînsemna stâlpul infamiei şiînchisoare pe viaţă. Băgânddiamantele în cea mai ascunsădintre tainiţe, hotărî să-şifăurească arme de apărare atâtde solide, arme de atac atât deascuţite, încât, în caz derăzboi, toţi cei ce vor dori sălupte cu ea să fie învinşidinainte. Să fie mereuînghesuita între dorinţelecardinalului, care va căutaneîncetat să ştie şi lipsa dediscreţie a reginei, care se valăuda mereu ca a refuzat, era o

primejdie de moarte. Un singurcuvânt schimbat între reginăşi cardinal şi totul ar fi ieşit laiveală. Jeanne se linişteagândindu-se că, îndrăgostit deregină, cardinalul era, ca toţiîndrăgostiţii, legat la ochi şi,în consecinţă, va cădea întoate capcanele pe care i le vaîntinde viclenia purtândmasca amorului. Dar capcanava trebui pusă de o mână abilăşi prezentată astfel, încâtambii interesaţi să cadă în ea.Trebuia ca regină, în cazulcând ar fi descoperit furtul, sănu îndrăznească să se plângă,

iar cardinalul, descoperindînşelătoria, să se simtă fărăapărare, pierdut.

Era o lovitură de maestrupregătită unor adversari careaveau de la început aplauzelegaleriei asigurate.

Jeanne nu dădu înapoi.Era dintre acele firicutezătoare care împing răulpână la limita extremă. Unsingur gând o preocupa dinacest moment: acela de aîmpiedica o întrevedere întrecardinal şi regina. Atâta timpcât ea, Jeanne, se va afla întreei, nimic nu era pierdut; dacă

în spatele ei vor schimba, fie şiun singur cuvânt, acel cuvântîi va nărui Jeannei toateşansele de viitor, şanse clăditepe un trecut fără pată.

"Nu se vor mai vedea ―hotărî doamna de La Motte.Niciodată! Şi totuşi ― îşiobiectă singură ― cardinalulva dori s-o revadă pe regina, vaîncerca. Să nu aşteptăm săîncerce ― gândi vicleană. Să-iinoculăm ideea, să vrea s-ovadă, să i-o ceară insistent, săse compromită cerând. Da, dardacă se compromite numaiel?"

Gândul acesta îi pricinui odureroasă nedumerire; Dacă secompromitea numaicardinalul, regina se puteadezvinovăţi; ea, regina, ştie săvorbească răspicat; ştie atât debine să smulgă masca de pefeţele ipocrite!

Ce este de făcut? Căregina să nu poată acuza,trebuie să nu poată deschidegura; ca să închidă gura,trebuie să existe conştiinţaunei vinovaţii.

Numai acela nuîndrăzneşte să-l acuze dehoţie, în faţa tribunalului, pe

valetul său, care, la rându-i, afost împins de acest valet săfăptuiască el însuşi o crimă lafel de dezonorantă ca şi hoţia.Domnul de Rohan să fiecompromis în legătură curegina şi este aproape sigur căîn viitor şi regina va ficompromisă de către domnulde Rohan. Numai hazardul sănu-i apropie pe cei doiinteresaţi să descoperesecretul. La început, Jeanne seînspăimântă în faţa stânciiuriaşe pe care singură şi-osuspenda deasupra capului. Sătrăieşti zi de zi, gâfâind

îngrozita, sub ameninţareaunei astfel de căderi. Da, darcum să scapi de spaimă?Fugind, exilându-te,transportând într-o ţarăstrăină diamantele din colierulreginei.

Să fugă! Lucru destul deuşor. O trăsură bună seprocură în zece ore; atât câtdurează un somn bun alMariei-Antoaneta; atât cât îitrebuie cardinalului să cinezecu prietenii şi până când setrezeşte dimineaţa. Doar săvrea şi şoseaua se desfăşoarăîn faţa Jeannei; doar să vrea şi

caldarâmul se aşternenesfârşit sub picioareleînaripate ale cailor. Jeanne vafi liberă, sănătoasă şi teafărăîn zece ore.

Dar ce scandal! Ce ruşine!Dispărută, deşi liberă; însiguranţă, dar proscrisă.Jeanne nu mai este o femeiedin lumea bună, este o hoaţăcondamnată în lipsă, pe carejustiţia nu o poate atinge, daro arată cu degetul, care nu-istigmatizată cu fierul roşu alcălăului, fiindcă este preadeparte, însă opinia publică oprinde în gheare şi o face

fărâme. Nu, nu va fugi. Jeannehotărî să aibă cutezanţa de arămâne. Hotărî aceasta maiales când întrevăzuposibilitatea de a crea, întrecardinal şi regină, osolidaritate născută dinspaimă pentru ziua când unulsau celălalt ar vrea să bage deseamă că s-a săvârşit un furtîn imediata lor apropiere.

Jeanne se întrebă ceprofituri va realiza în doi anide pe urma favorurilor regineişi a dragostei cardinalului;evaluase câştigul acestor douăreuşite la cinci sau şase sute

de mii de livre, după caredezgustul, dizgraţia şi uitareavor pune capăt favorurilor,importanţei şi influenţei sale.

"Câştig, faţă de planulmeu, între şapte şi opt sute demii de livre" ― îşi spusecontesa.

Vom vedea cum acestsuflet întunecat îşi va croiîntortocheatul drum caretrebuia să sfârşească prin a oacoperi de ruşine pe ea, prin a-i aduce la disperare pe alţii.

"Trebuie să rămân la Paris,să supraveghez cu atenţiejocul celor doi actori; să nu-i

las să joace decât rolul careconvine cel mai bineintereselor mele; să alegmomentul cel mai propice casă fug; fie când voi fi trimisăcu vreun comision de regină,fie când voi simţi că măpândeşte dizgraţia."

Să-l împiedice pe cardinalsă aibă orice legătura cuMaria-Antoaneta. Iată primadificultate, deoarece domnulde Rohan este îndrăgostit, esteprinţ, are dreptul să intre lamaiestatea sa de mai multe oripe an şi pentru că regina, ocochetă dornică de

complimente, de altfel,recunoscătoare cardinalului,nu se va feri dacă va ficăutată. Mijlocul de a despărţicele două ilustre personaje îlvor furniza evenimentele. N-aveai decât să contribui ladesfăşurarea lor.

Nimic nu va fi maipotrivit, mai abil, decât să-iaţâţe reginei orgoliul. Fărădoar şi poate că unele avansurimai îndrăzneţe din parteacardinalului vor jigni o femeiesusceptibilă. Firilorasemănătoare cu a reginei leplac omagiile, dar se tem de

atacuri şi le resping.Da, metoda nu putea da

greş. Sfătuindu-l pe domnul deRohan să facă declaraţiinestăvilite, acest lucru îi vaproduce Mariei-Antoanetadezgust şi antipatie care vorîndepărta pentru totdeauna nupe prinţ de prinţesa, ci pebărbat de femeie. În felulacesta, Jeanne va aveaîmpotriva cardinalului armacu care îi va paraliza toatemişcările în marea zi abătăliei.

Fie. Dar iată din nouaceeaşi problemă; în cazul

când cardinalul devineantipatic reginei, este scos dinlupta doar cardinalul; virtuteareginei continuă săstrălucească, cu alte cuvintepoziţia acestei prinţese esteîntărită şi ea dobândeşte acealibertate a cuvântului careface mai uşoara orice acuzaţieşi da greutate autorităţii. Estenevoie deci de o dovadă atâtîmpotriva domnului de Rohan,cât şi a reginei; este nevoie deo sabie cu două tăişuri carerăneşte şi în dreapta şi înstânga, care răneşte ieşind dinteacă, care răneşte sfărâmând

însăşi teaca. Este nevoie decide o acuzaţie care s-o facă peregină să se îngălbenească, iarpe cardinal să-l facă săroşească, o acuzaţie care, cândva fi rostită, să o spele de oricealtă bănuială pe Jeanne,confidenta celor doi principalivinovaţi. Este nevoie deci de ouneltire, la adăpostul căreiaJeanne să se poată retrage latimpul şi locul potrivit,spunând: "Nu mă acuzaţi dacănu vreţi să vă acuz şi eu, numă distrugeţi dacă vreţi să nuvă distrug şi eu. Lăsaţi-mibanii şi vă las onoarea".

"Merită să caut soluţia şi ovoi căuta ― îşi zise perfidacontesă. Voi începe chiar deazi."

Şi într-adevăr, doamna deLa Motte se lăsă pe perne, setrase mai spre fereastră,încălzindu-se la soarele blândşi, în prezenţa lui Dumnezeu şia făcliei sale, începu să caute.

Capitolul LXIII Prizoniera

În timp ce contesa sefrământă astfel, în timp ce eavisa, în strada Saint-Claude,chiar în faţa casei locuită deJeanne se petrecea o scenă cutotul diferită. Domnul deCagliostro, vă amintiţi, oadăpostise în vechiul palat allui Balsamo pe fugara Oliva,urmărită de poliţia domnuluide Crosne. Îngrijorată,domnişoara Oliva acceptase cubucurie prilejul de a scăpa înacelaşi timp de poliţie şi deBeausire; trăia deci retrasă,ascunsă şi înspăimântată, înaceastă locuinţă misterioasă.

Cagliostro o copleşise cuatenţiile lui; îi era plăcuttinerei femei să fie ocrotită decătre acest mare senior, carenu cerea nimic, dar care păreacă aşteaptă foarte mult. Numaică, ce aştepta oare? Iată ce seîntrebă în van biatasinguratică.

Pentru domnişoara Oliva,domnul de Cagliostro, care îlîmblânzise pe Beausire şi îitrăsese pe sfoară pe agenţiipoliţiei, era un fel deDumnezeu salvator. Era şt unadevărat îndrăgostit, deoareceo respecta. Amorul-propriu al

Olivei nu-i îngăduia să creadădespre Cagliostro că ar aveaalte planuri în privinţa eidecât să o facă metresa lui.Este virtutea femeilor tarăvirtute să creadă că suntiubite şi respectate. Trebuie săai o inimă prea veştejită, preastearpă şi moartă ca să nu temai aştepţi la dragoste şi larespectul care urmeazădragostei.

Oliva începu deci să-şiconstruiască minunate casteleîn Spania din fundul palatuluisău de pe strada Saint-Claude,castele himerice în care bietul

Beausire, trebuie s-omărturisim, îşi găsea rareorilocul. Astfel, dimineaţa,înconjurata de toate podoabelecu care Cagliostro îi mobilasecabinetul de toaletă, ea jucarolul doamnei din lumea mareşi nu trăia decât pentru aceaoră a zilei când Cagliostrovenea, de două ori pesăptămână, să se informezedacă viaţa i se pare maiuşoară. Atunci, în frumosulsău salon, în mijlocul unui luxreal, al unui lux rafinat,micuţa creatură, năucită, îşispunea că totul în viaţa sa

dinainte fusese deziluzie,greşeală, că, în pofidaafirmaţiei moraliştilor:"Virtutea aduce fericirea",dimpotrivă, fericirea aduceîntotdeauna virtutea.

Din păcate, în împlinireaacestei fericiri lipsea unelement indispensabil pentruca fericirea să dureze. Olivaera fericită, dar se plictisea.Cărţi, tablouri, instrumentemuzicale nu o amuzauîndeajuns. Cărţile nu eraudestul de uşoare, iar cele careîi plăcuseră le citise prearepede. Tablourile sunt mereu

aceleaşi o dată ce le-ai privit ―aşa judecă Oliva, nu noi ― iarinstrumentele muzicale nuscot decât strigăte, niciodată omelodie, în mâna neştiutoarecare le atinge.

Trebuie s-o spunemdeschis: Oliva nu întârzie să,se plictisească crunt defericirea sa şi adesea regretapână la lacrimi aceleminunate dimineţi petrecutela fereastra din stradăDauphine când, cu privirea saca un magnet, îi făcea petrecători să-şi înalţe toţicapetele. Şi ce dulci plimbări

în cartierul Saint-Germain,când sandala cocheta,ridicând pe tocul de douăşchioape piciorul cambrat şivoluptos, făcea că fiece pas alfrumoasei femei să fie ovictorie şi smulgeaadmiratorilor un mic strigătfie de spaimă, când eaaluneca, fie dorinţă, când i sezărea, nu numai picioruşul, cişi glezna.

Iată care erau gândurileîntemniţatei Nicole. Esteadevărat că agenţii domnuluicoman-dant al poliţiei erauoameni de temut, este

adevărat că azilul în carefemeile se sting într-o sordidăcaptivitate nu se compara cuprizonieratul trecător şi plinde farmec din stradă Saint-Claude. Dar de ce mai eştifemeie şi de ce mai ai dreptulde a fi capricioasă dacă nu casă te revolţi împotriva bineluişi să-l schimbi în rău, celpuţin în vis? Şi-apoi, cel ce seplictiseşte vede totul în negru.Nicole îl regreta pe Beausire,după ce regretase libertateapierdută.

Ne aflăm într-o zi neagră şienervantă, în care Oliva,

lipsită de orice tovărăşie şidistracţie de mai bine de douăsăptămâni, intra în cea mainesuferită faza a plictiselii.Săturându-se de toate,neîndrăznind nici să se aratela fereastră, nici să iasă,începu să-şi piardă pofta demâncare, dar nu şi pofta de avisa care, dimpotrivă, sporeape măsură ce cealaltă scădea.În acest moment de zbuciummoral primi, cu totul peneaşteptate, vizita luiCagliostro.

El intră, după obiceiul său,pe portiţa din dos a palatului şi

veni prin grădiniţa de curândamenajata să bată la obloaneleapartamentului ocupat deOliva. Patru lovituri date laintervale stabilite era semnalulconvenit dinainte pentru catânăra femeie să tragă zăvorul,pe care ea ceruse să i-l pună casă se simtă în siguranţa faţade orice vizitator înarmat cuchei. Olivei nici nu-i treceaprin cap ce inutile eraumasurile menite să-i aperevirtutea, pe care de multe ori ogăsea apăsătoare.

La semnalul dat deCagliostro, deschise cu o

iuţeala care dovedea cât demare nevoie avea de cineva.Vioaie ca o mică pariziană, serepezi în calea nobiluluitemnicer ca să-l îmbră-ţişezeşi, cu o voce iritată, spartă,sacadată, strigă:

— Aflaţi că mă plictisesc,domnule!

Cagliostro o priviclătinând uşor capul.

— Te plictiseşti... ― spuseel, închizând uşa. Păcat,scumpa mea copilă, iată opacoste cumplită!

— Nu-mi place aici. Măsting.

— Adevărat?!— Da, am gânduri negre.— Lasă, lasă! zise contele,

mângâind-o cum ar fimângâiat un prepelicar. Dacănu te simţi bine aici, nu fiprea rău supărata pe mine.Păstrează-ţi mânia pentrudomnul comandant al poliţiei,el este duşmanul dumitale.

Mă exasperaţi cu calmuldumneavoastră, domnule ― serăţoi Oliva. Îmi place mai multo ceartă zdravănă decâtasemenea dulcegării;totdeauna găsiţi mijlocul de amă linişti şi asta mă face să

turbez de furie.— Mărturiseşte că eşti

nedreaptă, domnişoară ―ripostă Cagliostro, aşezându-sedeparte de ea, cu acea afectarea respectului sau a indiferenţeicare avea un efect atât demare asupra Olivei.

— Păi dumneavoastră vada mâna să vorbiţi ― zise ea.Plecaţi, veniţi, respiraţi; viaţadumneavoastră se compunedintr-o serie de plăceri la liberaalegere, pe când eu vegetez înspaţiul în care m-aţi închis; nurespir, ci tremur. Vă previn,domnule, că sprijinul

dumneavoastră este de prisosdacă nu m-ajuta să nu mor.

— Să mori?! Dumneata?!rosti contele, zâmbind. Haida-de!

— Vă atrag atenţia că vapurtaţi foarte rău cu mine,uitaţi că iubesc profund, cupasiune pe cineva.

— Pe domnul Beausire?— Da, pe Beausire. Vă spun

sus şi tare că-l iubesc. Dealtfel, nu v-am ascuns-oniciodată. Doar nu v-aţiînchipuit că-l voi uita pescumpul meu Beausire?

— Atât de puţin mi-am

închipuit acest lucru, încât m-am făcut luntre şi punte ca săam ştiri din partea lui pe câtesă ţi le-aduc.

— Ah!— Domnul de Beausire ―

continuă Cagliostro ― este unbăiat fermecător.

— Fireşte! Îl aprobă Oliva,care nu vedea unde batecontele.

— Tânăr şi drăguţ...— Nu-i aşa?— Plin de imaginaţie...— Înflăcărat... Puţin cam

prea brutal pentru mine, dar...cum ştie să iubească, ştie şi să

pedepsească.— Vorbe de aur. Ai tot

atâta suflet cită minte şi totatâta minte cita frumuseţe; şieu care ştiu asta, eu careocrotesc tot ce este iubire pelume ― mânia mea ― m-amgândit să te apropii de domnulde Beausire.

— Nu aveaţi această părereacum o lună ― zise Oliva, cuun zâmbet silit.

— Dragă copilă, e firesc caorice bărbat galant, care vedeo fiinţa drăgălaşă, să încercesă-i placă, mai ales dacă esteliber cum sunt eu. Cu toate

astea trebuie să recunoşti că,dacă ţi-am făcut un pic decurte, n-a fost de lungă durată,nu?

— E adevărat ― replicăOliva, cu acelaşi ton. Cel multun sfert de oră.

— Era firesc să mă retrag,văzând cât de mult îl iubeştipe domnul de Beausire.

— Ei, nu vă mai bateţi jocde mine!

— Nu, pe onoarea mea, mi-ai rezistat straşnic.

— Ah, nu-i aşa? strigăOliva, încântată că fuseseprinsă în flagrant delict de

rezistenţă. Da, recunoaşteţi căam rezistat.

— Era efectul firesc aldragostei pe care o porţi însuflet ― rosti flegmaticCagliostro.

— Dar nici n-aţi perseveratîn dragostea dumneavoastră ―ripostă Oliva.

— Domnişoară, nu suntnici destul de bătrân, nicidestul de urât, nici destul deprost, nici destul de săracpentru ca să îndur să fiurefuzat sau înfrânt; l-aipreferat întotdeauna pedomnul de Beausire mie, am

simţit asta şi m-am resemnat.— O, nicidecum,

nicidecum! Îl asigură cochetă.Această faimoasă asociaţie pecare mi-aţi propus-o, ştiţifoarte bine, dreptul de a-mioferi braţul, de a mă vizita, dea-mi face curte pe faţă, nulăsau oare loc nici uneisperanţe?

Şi zicând aceste cuvinte,infama îşi aţinti ochii arzători,care leneviseră prea îndelung,asupra vizitatorului ce păreagata să cadă în cursă.

— Mărturisesc că nimicnu-ţi poate scăpa ― răspunse

Cagliostro.Şi se prefăcu că-şi pleacă

ochii pentru a nu fi mistuit deflăcările ce ţâşneau dinprivirile Olivei.

— Să revenim la Beausire― spuse ea, jignită deindiferenţa contelui. Ce face?Unde este scumpul meuprieten?

Atunci Cagliostrocontinuă, privind-o cu o urmăde timiditate:

— Spuneam că aş vrea săte-ajut să-l întâlneşti.

— Nu, nu despre astavorbeaţi ― murmură ea,

dispreţuitoare ― însă, deoarecemi-o spuneţi, o iau ca şi cândar fi aşa. Continuaţi. De ce nul-aţi adus cu dumneavoastră?Ar fi fost un gest caritabil. El eliber.

— Pentru că ― răspundeCagliostro, fără să ia în seamăironia ― domnul de Beausire,care ca şi dumneata eînzestrat cu prea multăimaginaţie, are şi el o micăîncurcătura cu poliţia.

— Şi el? ţipă Oliva, pălind;de data asta desluşise unsâmbure de adevăr.

— Ce-a făcut? bâigui

tânăra femeie.— O încântătoare

şmecherie, o scamatorieabsolut ingenioasă, o festă,cum o numesc eu, dar nu şiindivizii ursuzi ai domnului deCrosne... Ştii doar că domnulde Crosne nu înţelege deglumă; ei bine, dumnealornumesc asta un furt.

— Un furt?! exclamăOliva, speriată. Dumnezeule!...

— Un furt bunicel însă:asta dovedeşte că bietulBeausire are un gust foarteales.

— Domnule... domnule... şi

l-au arestat?— Nu, dar îl caută.— Juraţi-mi că nu este

arestat, că nu-l ameninţa nicio primejdie!

— Pot să jur că încă nueste arestat; în privinţapunctului doi însă, nu pot să-mi dau cuvântul. Ştii şidumneata, copilă dragă, caatunci când eşti căutat,urmărit, când eşti ţinta unorcercetări, cu chipul, statură şitoate celelalte binecunoscutesemnalmente ale sale, dacădomnul de Beausire se vaarăta, copoii îl vor mirosi

numaidecât. Gândeşte-te celovitură măiastră ar fi pentrudomnul de Crosne să te prindăpe dumneata datoritădomnului de Beausire şi pedomnul de Beausire datoritădumitale.

— Ah, da, da, trebuienegreşit să se ascundă! Bietulbăiat! Am să m-ascund şi eu.Lăsaţi-mă să fug din Franţa,domnule. Faceţi-mi acestserviciu; pentru că aici, vedeţidumneavoastră, închisa, măînăbuş şi nu mai rezist, aşa căîntr-o bună zi am să fac vreoimprudenţă.

— Ce numeşti dumneataimprudenţă, scumpadomnişoară?

— Să ies... să iau puţinaer.

— Dar bine, dragaprietenă, nu trebuie săexagerezi; eşti palidă şi veisfârşi prin a-ţi pierdeînfloritoarea-ţi sănătate.Domnul de Beausire nu te vamai iubi. Nu! Ia oricât aer vrei,distrează-te privindtrecătorii...

— Aşa!... ţipă Oliva. Văd căv-am dezamăgit şi că vreţi sămă lăsaţi în plata Domnului.

Vă încurc, poate?— Pe mine? Eşti nebună!

De ce să mă încurci? întrebăel, pe un ton de gheaţă.

— Pentru ca... un bărbatcare are chef de o femeie, unbărbat atât de important cadumneavoastră, un senior atâtde frumos cum sunteţi, aredreptul să se înfurie şi chiar săse simtă dezgustat dacă ofiinţă fără minte ca mine îlrespinge. Ah, nu mă părăsiţi,nu mă duceţi la pierzanie, numă priviţi cu ura, domnule!

Şi tânăra, tot atât deîngrozită pe cât fusese de

cochetă, îşi încolăci braţul înjurul gâtului lui Cagliostro.

— Biata micuţă! spuseacesta, depunând un sărutcast pe fruntea Olivei. Ce fricăîi este! Nu trebuie să ai opărere atât de proastă despremine, fata mea! Te pândeşte oprimejdie, am vrut să-ţi vin înajutor; plănuisem unele lucruriîn legătura cu dumneata; m-am răzgândit, asta e tot. Nu teurăsc câtuşi de puţin, dupăcum nici dumneata nu-midatorezi câtuşi de puţinrecunoştinţă. Eu am lucrat înfolosul meu, dumneata în

folosul dumitale; suntem chit.— Oh, domnule, ce bun

sunteţi, cât de generos!Şi Oliva încolăci cu

amândouă braţele, în loc deunul singur, umerii luiCagliostro. Acesta însă spuse,privind-o cu liniştea saobişnuita:

— Vezi bine, Oliva, acum,dacă mi-ai oferi iubireadumitale...

— Ei, ei?... făcu ea, roşieca focul.

— Dacă mi-ai oferifermecătoarea dumitalefăptura, aş refuza, într-atât

îmi place să inspir doarsentimente adevărate, pure şilipsite de orice interes. M-aicrezut interesat, ai căzut înputerea mea, te socoteaiobligată; de aceea aş bănui căeşti mai mult recunoscătoaredecât tandră, mai multînspăimântata decâtîndrăgostită: să rămânem aşacum suntem. Îţi îndeplinescastfel dorinţa, îţi înlătur toatecomplicaţiile.

Oliva lăsă să-i cadăfrumoasele sale braţe şi seîndepărta ruşinată, umilită,înşelată de generozitatea lui

Cagliostro, pe care nu contase.— În felul acesta ―

continuă contele ― scumpamea Oliva, rămânem înţeleşi:mă vei păstra ca prieten, veiavea o totală încredere înmine, te vei putea folosi decasă, averea şi creditul meu,şi...

— Şi îmi voi spune ― îlîntrerupse Oliva ― că sunt pelume oameni mult superioricelor pe care i-am cunoscut.

Şi rosti aceste cuvinte, cuun farmec şi o demnitate ce săpară o urmă în acea inimă debronz al cărui trup se numise

altădată Balsamo."Orice femeie este bună, cu

condiţia să-i atingi aceacoardă care îi mişca inima" ―îşi zise el în sinea lui. Apoi,apropiindu-se de Nicole:

— Începând de astă-searăvei locui la ultimul etaj alpalatului. Este un apartamentcompus din trei camere,aşezate ca un observatordeasupra bulevardului şi astrăzii Saint-Claude. Ferestreledau spre Menilmontant şi spreBelleville. Unele persoane vorputea să te vadă. Sunt veciniliniştiţi, să nu-ţi fie teamă.

Oameni cumsecade, fărărelaţii, incapabili să bănuiascăcine eşti. Poţi să te laşi văzutăde ei, dar fără să exagerezi,bineînţeles, mai ales să nu tearaţi trecătorilor, căci stradaSaint-Claude este uneoricercetată de agenţii domnuluide Crosne; cel puţin acolo veiavea soare.

Oliva bătu veselă dinpalme.

— Vrei să te conduc acolo?spuse Cagliostro.

— Astă-seară?— Astă-seară, desigur. Te

deranjează?

Oliva îl privi lung peCagliostro. O vagă speranţăreveni în inimă sau, maiprecis, în capul ei uşuratic şipervertit.

— Să mergem! hotărî ea.Contele luă un felinar din

anticameră, deschise el însăşimai multe uşi şi, urcând oscară, ajunse, urmat de Oliva,la etajul al treilea, înapartamentul despre care îivorbise. Ea găsi casa completmobilată, împodobită cu flori,gata de locuit.

— S-ar zice că eramaşteptată aici ― se bucură

fata.— Nu dumneata, ci eu ―

spuse contele ― căci mie îmiplace vederea din acestpavilion şi uneori dorm aici.

În privirea Olivei seaprinseră scântei sălbatice caîn ochii pisicilor. Buzele i semişcară, gata să rostească uncuvânt, dar Cagliostro o oprispunând:

— N-o să-ţi lipseascănimic, camerista va fi aiciîntr-un sfert de oră. Bunăseara, domnişoară!

Şi dispăru, după ce făcu oplecăciune adâncă, însoţită de

un surâs graţios. Biataprizonieră căzu, consternată,zdrobită, pe patul făcut pentrunoapte, care aştepta înelegantul alcov.

— Nu mai pricep absolutnimic din tot ce mi seîntâmplă ― murmură ea,urmărindu-l cu privirea pe acelom cu adevărat de neînţelespentru ea.

Capitolul LXIV Observatorul

După plecarea cameristei

trimisă de Cagliostro, Oliva sebăgă în pat. Dormi puţin, căcigânduri de tot felul îiîncolţiseră în minte dupăconvorbirea cu contele şi ofăceau să viseze trează şi să sezbuciume când aţipea; nu poţifi fericit multă vreme cândeşti prea bogat sau prealiniştit, după ce ai fost preasărac sau prea neastâmpărat.

Oliva îl plângea peBeausire, îl admira pe conte,pe care nu-l înţelegea, nu-lmai credea timid, nu mai

bănuia că este insensibil, li erafoarte teamă să nu ţietulburată de vreun spiriduş întimpul somnului şi cele maimici trosnete ale parchetului ofăceau să tresară.

O dată cu zorile, zburară şispaimele care, de altfel, aveaufarmecul lor. Spre ziuă, ea îşiîngădui să adoarmă, savurândvoluptatea de a simţi intrândîn camera sa plină cu florirazele împurpurate ale soareluice se înalţă pe cer, apoi de avedea pasarelele zburând pepervazul ferestrei şi atingându-şi aripile, cu un foşnet

mătăsos, de frunzeletrandafirilor şi ale florilor deiasomie de Spania. Aşa că setrezi târziu, foarte târziu, dupăce două sau trei ore de somnuşor îi mângâiaseră pleoapele,după ce dormise când legănatăde zgomotele străzii, cândtoropită de o odihnă molatica.Se simţi destul de în putere casă vrea să se mişte, prea înputere ca să mai lenevească.

Scotoci prin toate colţurilenoului apartament în care acelspiriduş de neînţeles nu găsise,prostuţul de el, nici o trapă peunde să intre şi să se strecoare

lângă pat, bătând din aripi, cutoate ca pe vremea aceeaspiriduşii, mulţumită conteluide Gabalis, nu pierduseră încănimic din inocenta lorreputaţie.

Locuinţa Olivei era bogatîmpodobită în simplitatea eineaşteptată. Acest interior defemeie fusese la început uninterior de bărbat. Puteai găsiaici tot ce face deliciul vieţii,mai ales multă lumină şi multaer, care ar schimba temniţeleîn grădini dacă vreodată aerulşi lumina ar pătrunde într-oînchisoare.

Să vorbim despre bucuriacopilăroasă, cu alte cuvintedesăvârşită, cu care Olivaalergă pe terasă, se întinse pedale în mijlocul florilor şiverdeţii, întocmai ca o şopârlăieşită din cuib, am face-o,desigur, dacă n-ar fi greu dezugrăvit exclamaţiile ceînsoţeau descoperirea fiecăruilucru nou.

Mai întâi, culcată, cum amspus, pe dale, ca să nu poată fivăzuţii de afară, ea priviprintre drugii balconuluicoroanele arborilor,bulevardele, casele cartierului

Popincourt, coşurile, un oceanînceţoşat ale cărui valuriinegale se-nvolburau ladreapta.

Scăldată în soare, cuurechea aţintită la zgomotultrăsurilor ce treceau destul derar, e drept, dar oricumtreceau pe bulevard, ea zăboviacolo, fericită, timp de douăceasuri. Îşi bău ciocolataadusă de cameristă şi citi ogazetă înainte de a se gândi săse uite pe stradă. Era o plăcerepericuloasă. Copoii domnuluide Crosne, aceşti dulăiomeneşti care vânează

adulmecând aerul, ar fi pututs-o vadă. Ce cumplită trezire,după un somn atât de dulce!

Dar poziţia aceastaorizontală nu putea să dureze,oricât de plăcută ar fi fost.Nicole se sprijini într-un cot.Atunci văzu nucii de laMenilmontant, uriaşii arbori aicimitirului, puzde-ria de casepestriţe ce se înşirau pecoastele dealului de laCharonne până la colineleChaumont, boschetele deverdeaţă sau şanţurileargiloase ale falezeloracoperite cu arbuşti şi scaieţi.

Ici şi colo de-a lunguldrumurilor ― panglici subţirişerpuind pe versantele acestordealuri şi printre vii ― pecărările albite, se zăreauminuscule fiinţe vii: ţăranicălare pe catâri, copii plivind,aplecaţi deasupra gliei,podgorence dezgropând via.Toată această viaţă rustică ofermecă pe Nicole, caresuspinase neîncetat dupăfrumoasa moşie de Taverney,de când o părăsise pentruParisul atât de mult râvnit.

Dar, în cele din urmă, easfârşi prin a se sătura de

priveliştea de ţară şi cumstătea tolănită fără teamăprintre flori, cum ştia să seuite fără a fi văzută, îşi coborîprivirea de pe creasta munteluiîn vale, din zonă îndepărtatăla casa din faţă.

Pretutindeni, mai bine zisîn spaţiul pe care-l ocupau treicase, Oliva nu zări decâtferestre închise şi nu preaîmbietoare. Aici, trei etajelocuite de bătrâni rentieri, uniicare-şi ţineau coliviile agăţateafară, alţii care-şi hrăneaupisicile înăuntru; colo, etajulpatru, unde locuia unul din

Auvergne, singurul care puteafi zărit, ceilalţi locuitoripărând a fi plecaţi undeva laţară. În sfârşit, puţin mai lastânga, în cea de-a treia casă,perdele de mătase galbenă,flori şi, ca o dovadă debunăstare, lângă fereastră, unfotoliu moale care parcă îşiaştepta pe visătorul sauvisătoarea-i stăpâna. Oliva avuimpresia că zăreşte în camerade unde soarele izgoniseîntunericul un fel de umbrăumblând de colo-colo, cumişcări regulate.

Îşi mărgini doar la atâta

curiozitatea, apoi se ascunse şimai bine decât o făcuse pânăatunci şi, chemându-şicamerista, începu să discutecu ea pentru a amestecaplăcerile singurătăţii cu celeale tovărăşiei unei fiinţegânditoare, dar mai alesvorbitoare. Însă, contrartuturor tradiţiilor, cameristaera foarte rezervată. Binevoisă-i vorbească stăpânei saledespre Belleville, Charonne şiPère-Lachaise, rosti numelebisericilor Saint-Ambroise şiSaint-Laurent, arăta curba pecare o făcea bulevardul şi

panta spre malul drept, alSenei, dar când veni vorbadespre vecini, camerista ta cumâlc: nu ştia mai mult decâtstăpâna ei. Despreapartamentul cufundat însemiîntuneric, cu perdele demătase galbenă, nu i se suflaun cuvânt Olivei. Nimic despreumbra care se mişca, nimicdespre fotoliu. Dacă maiînainte Oliva nu avuseseplăcerea s-o cunoască pevecina ei, acum îşi făgădui săfacă ea însăşi cunoştinţă cudânsa. O trimise în casa pemult prea discretă servantă şi

se dedică, fără nici un martor,cercetărilor sale.

Prilejul nu întârzie să searate. Vecinii începură să-şidescuie uşile, să-şi facă siestade după-masă, să se îmbracepentru plimbarea în PlaceRoyale sau de Chemin Vert.Oliva îi numără. Erau şase,destul de potriviţi înnepotrivirea lor, cum se cuvineunor oameni care au hotărâtsă se stabilească în stradaSaint-Claude. Oliva petrecu oparte din zi privindu-legesturile, studiindu-leobiceiurile. Îi trecu pe toţi în

revistă, cu excepţia aceleiumbre agitate care, fără să-şiarate chipul, se cuibărise înfotoliul de lângă fereastra şi secufundase într-o adâncăvisare. Era o femeie. Îşi lăsasepărul în seama coaforului, iaracesta, în răstimp de o oră şijumătate, îi construise învârful chipului şi pe tâmpleunui din acele edificiibabiloniene în alcătuireacăruia intrau minerale şivegetale, în care ar fi intrat şianimale, dacă Leonard,coaforul Mariei-Antoaneta, s-arfi amestecat şi el, sau dacă

vreo femeie din vremea aceeaar fi consimţit să poarte pecap o arcă a lui Noe cu toţipasagerii săi.

După aceea, femeia,pieptănată, pudrată, învăluitaîn albeaţa podoabelor şi adantelelor, se aşeză din nou înfotoliu, cu gâtul sprijinit pacâteva perniţe destui de taripentru ca această parte atrupului să ţină în echilibrutot restul corpului şi săîngăduie monumentaleipieptănături să rămânăintactă indiferent decutremurele care ar fi

zdruncinat temelia.Femeia nemişcată semăna

cu un zeu indian stând petronul său, cu privirea fixă, pecare i-o dădea fixitateagândirii. După nevoile trupuluisău capriciile spiritului,paznici şi slujitori neobosiţi, eisinguri trăiau pe chipulidolului.

Oliva băgă de seamă cât dedrăgălaşă era doamna proaspătcoafată. Cât de delicat şigraţios era piciorul pe care îlsprijinea de marginea ferestrei,legănându-l uşor, într-un micpapuc de satin roz. Admiră

rotunjimea braţului şi apieptului care se ghicea subcorset şi rochia de casă. Darceea ce-o izbi mai mult decâtorice fu atitudinea ei vădind oconcentrare a gândurilor spreun ţel nevăzut şi îndepărtat,un gând atât de poruncitor,încât îi osândise întregul trupla nemişcare şi îi acaparase cudesăvârşire voinţa.

Femeia, pe care noi amrecunoscut-o, dar pe care Olivanu avea cum s-o recunoască,nu bănuia că poate fi văzută.Niciodată nu se deschisesevreo fereastră în faţa

ferestrelor sale. Palatuldomnului de Cagliostro nu-şidezvăluise nimănui tainele, înciuda florilor pe care le găsiseNicole şi a pasarelelor pe carele văzuse zburând şi în afarăde zugravii care îlrestauraseră, nici un om nu searătase pe la geamuri.

Pentru a explica acestfenomen contrazis deCagliostro, care afirmase că alocuit acolo, în apartament vafi de ajuns un cuvânt. Seara,în ajun, contele dădusedispoziţii să se amenajezelocuinţa pentru. Oliva, ca şi

când ar fi făcut-o pentru elînsuşi. Se minţise deci singur,într-atât de bine îi fuseserăîndeplinite poruncile.

Doamna cu pieptănătura eiminunată rămase decicufundată în gândurile sale.Oliva îşi închipui ca frumoasafăptura visătoare îşi trece înrevista iubirile.

Simpatia ce se naştedatorită frumuseţii, solitudinii,vârstei, plictiselii, iată câtemotive pot lega una de altadouă inimi care poate că secaut.au, după voiacombinaţiilor tainice,

irezistibile şi inexplicabile alehazardului.

Din clipa când o văzu pesinguratica gânditoare. Olivanu-şi mai lua ochii de la ea.Era un fel de puritate moralăîn această atracţie a uneifemei către o altă femeie.Asemenea gingaşii sunt maides întâlnite decât s-ar credela aceste nefericite făpturicare-şi duc viaţa numai prinfrumuseţea trupului. Bieteexilate din paradisul spiritului,Olivei i se păru că găseşte osoră în frumoasa solitară.Construi un roman

asemănător cu al ei,închipuindu-şi, biata copilănaivă, că nu poţi fi frumoasă,elegantă şi să locuieşti,pierdută, în strada Saint-Claude, fără a avea o gravănelinişte în adâncul inimii.

După ce făuri din bronz şidiamant o poveste romantică,Oliva, ca toate firile deosebite,se lasă furată de propria-ifeerie; ea zbură înîntâmpinarea vecinei sale,căreia, plină de nerăbdare, arfi vrut să vadă cum îi crescaripi ca ale ei. Doamna cumonumentul în creştetul

capului nu făcu însă nici omişcare, părând că a aţipit pelocul său. Trecură două orefără să se clintească. Oliva eradisperată. N-ar fi făcut, pentruAdonis sau pentru Beausirenici măcar un sfert dinavansurile pe care le făcupentru necunoscută.

Obosită de luptă şi trecândde la tandreţe la ură, deschiseşi închise de zece ori fereastra;de zece ori înspăimântapasarelele din frunziş şi făcugesturi telegrafice atât decompromiţătoare, încât celmai prost dintre oamenii

domnului de Crosne, dac-ar fitrecut pe bulevard sau pe lacapătul străzii Saint-Claude, n-ar fi putut să nu le zărească şisă nu se întrebe ce seîntâmplă.

În sfârşit, Nicole ajunse săse convingă că doamna cufrumosul pâr împletit văzusetoate gesturile sale, înţelesesetoate semnele, dar că ledispreţuia; că era sauîncrezută, sau idioată.Idioată? Cu nişte ochi atât depătrunzători şi de inteligenţi,cu un picior atât de fin şi omână atât de nervoasă! Cu

neputinţă. Îngâmfată, da;îngâmfată cum putea fi pevremea aceea o femeie dinînalta aristocraţie faţa de oburghezii. Desluşind întrăsăturile tinerei femei toatecaracteristicile aristocratei,Oliva trase concluzia cănecunoscută era orgolioasa şică nu te puteai împrieteni cuea. Renunţă.

Întorcându-i spatele,fermecător de bosumflată, ease întinse din nou la soare, dedata asta un soare în asfinţitşi se înapoie în mijloculflorilor tovarăşe inimoase care,

la fel de mobile, de elegante,de pudrat, de cochete ca celemai nobile doamne, se lăsauatinse, mirosite şi răspundeaucu parfumul, prospeţimea şimângâierea lor fremătătoareunui sărut prietenesc sau unuisărut drăgăstos.

Nicole nici nu bănuia căpretinsa orgolioasa era Jeannede Valois contesă de La Motte,care încă din ajun caută osoluţie; ca această soluţie aveadrept scop s-o împiedice peMaria-Antoaneta şi pecardinalul de Rohan să seîntâlnească; ca un interes şi

mai mare cerea ca prelatul,fără s-o mai vadă, de fapt, peregină în intimitate, să creadăcu tărie ca o vede ca maiînainte şi, mulţumindu-se cuaceastă viziune, să înceteze,în consecinţă, de a mai cere s-o întâlnească în realitate.

Gânduri grave, deci scuzefoarte legitime pentru faptulcă o tânără femeie nu a întorsnici măcar o dată capul timpde două ore infernale.

Dacă Nicole ar fi ştiuttoate astea, nu s-ar fi refugiatde furie în mijlocul florilor. Şin-ar fi împins de pe balcon un

ghiveci cu frăsinele, care căzuîn strada pustie cu un zgomotasurzitor.

Înspăimântată, Oliva privirepede ce stricăciune făcuse,îngândurata doamnă se treziauzind zgomotul, văzughiveciul pe caldarâm, ajunsede la efect la cauză, cu altecuvinte îşi ridică privirea de lapavajul străzii la terasapalatului. În clipa aceea ovăzu pe Oliva. Văzând-o,scoase un ţipat sălbatic, unţipat plin de groază, un ţipătcare se sfârşi printr-o înfiorarea întregului trup, atât de rece

şi de nemişcat până atunci.Privirea Olivei şi cea adoamnei se încrucişară, însfârşit, cufundându-seîntrebătoare una în cealaltă.

În primul moment, Jeannestrigă:

— Regina! Apoi, dintr-odată, împreunându-şi mâinileşi încruntându-se, fără aîndrăzni să se mişte de teamade a nu face să dispară ciudataapariţie, murmură: Ah, căutamo soluţie, iat-o!

În clipa aceea, Oliva auzipaşi în spatele său şi seîntoarse iute. Contele se afla

în camera ei; surprinseseschimbul de priviri. "S-auvăzut!" îşi zise el.

Oliva părăsi brusc terasa.

Capitolul LXV Vecinele

Din clipa când cele două

femei se văzură, Oliva,fascinată de drăgălăşeniavecinei sale, nu se mai prefăcunepăsătoare şi, întorcându-secu precauţie în mijloculflorilor sale, răspun-se

zâmbind zâmbetelor ce i setrimiteau. Vizitând-o,Cagliostro nu uitase să-irecomande cea mai mareprudenţă.

— Mai ales ― zise el ― nutrebuie să ai de-a face cuvecinii. Cuvântul căzuse ca ogrindină nimicitoare pestecapul Olivei, care începuse să-şi facă o plăcere din semnele şisaluturile pe care le schimbacu stăpâna casei de alături. Sănu aibă de-a face cu veciniiînsemna să întoarcă spateleacestei femei încântătoare alcărei ochi erau atât de

strălucitori şi de calzi, alecărei gesturi erau atât deseducătoare, însemna sărenunţe să comunice prinsemne ba despre una, badespre alta, însemna săpărăsească o prietenă. Căciimaginaţia Olivei ajunsese atâtde departe, încât Jeannedevenise pentru ea un obiectciudat şi scump. Făţarnica îirăspunse protectorului sau căse va feri să nu-i dea ascultareşi că nu va stabili nici olegătura cu vecinii. Dar nicinu plecă el bine, ca Oliva se şiinstala pe terasă, în aşa fel

încât să atragă cât mai multatenţia vecinei sale. Aceasta,putem fi siguri, nici nu vroiaaltceva, astfel ca la primelesemne amicale, răspunse cufluturări de mână şi sărutăridin vârful degetelor. Oliva făcufaţa cât putu mai bine acestoravansuri prieteneşti; observăcă necunoscută nu se maidezlipea de fereastră şi ca,mereu atentă. Să trimită ba unsemn de rămas bun, cândplecă, ba o salutare, când seîntorcea, părea că-şiconcentrase toată afecţiuneaei asupra balconului Olivei.

Lucrurile ajungând înacest punct, trebuia să urmezerapide tentative de apropiere.

Iată ce se întâmplă.Peste două zile, venind s-o

vadă pe Oliva, Cagliostro seplânse că o doamnănecunoscută sosise în vizita lapalatul lor.

— Cum se poate?! Se mirăOliva, roşind.

— Da ― răspunse contele ―o doamnă frumoasă, tânără,elegantă a venit şi a vorbit cuun valet, care i-a deschisdatorită insistenţei cu care asunat. Ea l-a întrebat cine este

tânără persoană care locuieştela etajul trei, în apartamentultău, scumpa mea. Nu încapeîndoiala că femeia aceea sereferea la tine. Voia să te vadă,deci te cunoaşte şi are uneleintenţii cu tine; a descoperitcine eşti? Fii atentă, poliţiaare spioni femei, ca şi bărbaţişi te previn că nu voi putearefuza să te predau dacădomnul de Crosne mi te cere.

Olivia, în loc să se sperie,recunoscu numaidecâtportretul vecinei sale; îi făcu oplăcere nespusa politeţeaacesteia şi, foarte hotărâtă să-i

mulţumească prin orice mijloccare îi stătea la îndemână, îiascunse totul contelui.

— Nu ţi-e teamă? întrebăCagliostro.

— Nimeni nu m-a văzut ―replică Nicole.

— Aşadar, nu pe tine vroiasă te vadă?

— Nu cred.— Cu toate astea, să

ghiceşti ca acolo sus se afla ofemeie... Ah, fii atentă, fiiatenta!

— O, domnule conte ―spuse Oliva ― de ce m-aşteme? Dacă am fost văzută,

ceea ce nu cred, nu voi mai fi,iar dacă m-ar mai vedea, ar fide la distanţă, deoarece înaceastă casă nu poatepătrunde nimeni, nu-i aşa?

— Nimeni, într-adevăr ―răspunse contele ― numaidacă nu sare peste zid, ceea cenu-i tocmai uşor, sau nudeschide portiţa din dos cu ocheie ca a mea, ceea ce ar ţi lafel de greu, având în vedere căo port neîncetat la mine...

Şi spunând acestea, îiarătă cheia cu care deschideaportiţa din dos.

— Aşadar ― continuă el ―

cum n-am nici un interes să tedau pe mâna lor, nu voiîmprumuta nimănui cheia; şicum tu n-ai nici un interes săcazi în ghearele domnului deCrosne, nu vei lăsa pe nimenisă sară peste zid. Aşa că,scumpă copilă, te-am prevenit,aranjează-ţi treburile cum vrei.

Oliva protestă în toatefelurile şi se grăbi să-l conducăpe conte, care, de altfel, nicinu insista prea mult sărămână. A doua zi, la şasedimineaţa, ea se şi instalase peterasă, trăgând în plămâniaerul curat ce venea dinspre

colinele învecinate şi fixând,plină de curiozitate, ferestreleînchise ale curtenitoarei saleprietene. Aceasta, care deobicei se trezea de-abia pe launsprezece, se şi arătă imediatce apăru Oliva. S-ar fi zis că şiea pândea de după perdeleprilejul, de a se faceremarcată. Cele două femei sesalutară şi Jeanne, aplecându-se peste fereastra, privi de jurîmprejur să vadă dacă ar puteas-o audă cineva, Nu se zăreanimeni. Nu numai strada, darşi ferestrele celorlalte caseerau pustii. Îşi duse mâinile

pâlnie la gură şi, cu acelaccent vibrant şi stăruitorcare nu este un strigăt, darcare se aude mai departe decâtun glas puternic, îi spuseOlivei:

— Am vrut să vin să tevăd, doamnă.

— Sst! făcu Oliva,trăgându-se înapoi cu spaimă.

Şi îşi puse un deget pebuze.

La rândul său, Jeanne săriîn spatele draperiilor, crezândcă s-a ivit vreun indiscret;reapăru însă aproape imediat,liniştită de zâmbetul Nicolei.

— Deci nu pot veni să tevăd? reluă ea.

— Vai, nu! Îi răspunseprintr-un gest fata.

— Stai puţin ― i se adresădin nou Jeanne ― dar poţi săprimeşti scrisori?

— Ah, nu! strigă îngrozităOliva.

Jeanne se gândi câtevaclipe. Ca să-i mulţumeascăpentru caldă ei prietenie, Olivaîi trimise un fermecător sărut,sărut pe care Jeanne îl înapoiede două ori; după care,închizând fereastra, desluşiseasta în privirea-i scăpărătoare

când necunoscută o părăsise.Într-adevăr, după două ceasuri,Jeanne se întoarse; soareleardea cu toată puterea; pavajulstrăzii se înfierbântase canisipul Spaniei pe vreme dearşiţă. Oliva o văzu pe vecinaei apărând la fereastră, cu oarbaletă. Râzând, Jeanne îifăcu semn Olivei să se dea la oparte. Fata ascultă, râzând şiea şi se adăposti în spateleoblonului. Ţintind cu grijă,Jeanne lansa un mic proiectilde plumb, care din nenorocireînsă, în loc să treacă pesteparapetul balconului, se lovi de

unul din drugii de fier şi căzuîn stradă. Oliva scoase unstrigăt de dezamăgire.Ridicând mânioasă din umeri,Jeanne caută din ochiproiectilul, apoi dispăru câtevaclipe. Oliva, aplecată, privea înjos de la balcon; trecu ungunoier, căutând în stânga şiîn dreapta; oare văzuseproiectilul din rigolă? Olivanu-şi dădu seama; se ascunsespre a nu fi văzută ea însăşi.Cea de-a doua încercare aJeannei fu mai fericită.Arbaleta arunca cu preciziepeste balcon, chiar în odaia

Nicolei, un al doilea glonţ înjurul căruia era înfăşurat unbilet în care scria:

"M-ai fermecat, preafrumoasă doamnă. Te găsescîncântăt o a r e şi îmi placenespus chiar numai să teprivesc. Deci eşti prizonieră?Ştii că am încercat zadarnicsă te vizitez? Mă va lăsa oarevreodată vrăjitorul, care teţine astfel numai pentru el.Să mă apropii de dumneatapentru a-ţi spune ce multăsimpatie am pentru o biatăvictimă a tiraniei bărbaţilor?

După cum vezi, am multăimaginaţie, când este vorbasă-mi servesc prietenii. Vreisă fii prietena mea? Se parecă dumneata nu poţi ieşi; darfără îndoială, că poţi să scriişi cum eu pot să ies cândvreau, aşteaptă să trec pesub balconul dumitale şiaruncă-mi răspunsul.

Dacă se întâmplă ca joculde-a arbaleta să fie periculosşi să fie descoperit, săadoptăm un mijloc decorespondenţă mai uşor.Lasă să atârne de laînălţimea balconului

dumitale pe înserat, un ghemde aţă; leagă de el biletul,după aceea eu îl voi lega peal meu şi-l vei putea tragefără a fi văzută.

Gândeşte-te că, dacăochii dumitale nu mint,contez pe un pic din prieteniape care dumneata mi-aiinspirat-o şi că împreunăputem să înfrângem lumea.

dumitale prietenă. P.S. Ai văzut pe cineva

luând primul meu bilet?"

Jeanne nu se iscălise: ba

chiar îşi schimbase cudesăvârşire sensul.

Oliva fremăta de bucurieprimind biletul. Răspunse cuurmătoarele rânduri:

"Şi dumneata îmi placi la

fel de mult, cum ţi-am plăcutşi eu. Dumitale. Sunt. Într-adevăr, victima răutăţiioamenilor. Dar cel ce mă ţineaici este cineva care măocroteşte, nu un tiran. Vinesă mă vadă pe ascuns o datăpe zi. Am să-ţi explic totul

mai târziu. Prefer biletul trasde un capăt de aţa, arbaletei.

Din nenorocire nu potieşi; sunt ţinuta sub zăvor:spre binele meu însă. Ah, câtelucruri aş putea să-ţi spundacă aş avea fericirea săstau de vorbă cu dumneata!Sunt atâtea amănunte pecare e greu să le scrii!

Primul dumitale bilet n-afost luat de nimeni, poate celmult de un gunoier caretocmai trecea pe-acolo; daraceşti amărâţi nu ştiu săcitească şi pentru ei plumbule plumb.

dumitale Oliva Legay."

Oliva iscăli apăsat. Făcucătre contesă gestul de adesfăşura un fir, apoi, când seînseră, desfăşură ghemul.Jeanne se afla sub balcon,prinse firul şi luă biletul,mişcări pe care cea cu carecoresponda le simţi prin fir,apoi se întoarse acasă ca săcitească.

După o jumătate de oră,lega de binecuvântatul şnur unbilet cu aceste cuvinte:

"Putem face tot ce vrem.

Nu eşti păzită de nimeni, devreme ce te văd mereusingură. Ar trebui deci să aitoată libertatea de a primivizite sau chiar de a ieşidumneata însuti. Cum seîncuie casa? Cu cheia? Lacine se află cheia? La cel cevine să te vadă, nu-i aşa?Oare a ascuns-o atât de bine.Încât nu poţi s-o iei pe furişsau să-i scoţi tiparul? Nu-ivorba să faci ceva rău; cidoar să ai câteva ore delibertate, de plimbări plăcute

la braţul unei prietene carete va consola de toatenefericirile şi-ţi va dărui maimult decât ai pierdut. Evorba chiar, dacă ai să vreicu orice preţ, de întreagalibertate. Vom dezbateamănunţit subiectul la primaîntâlnire."

Oliva sorbi cu nesaţ

biletul. Simţi cum îi ard obrajiide febră libertăţii şi inimă devoluptatea de a muşca dinfructul oprit. Băgase de seamăcă, după ce intra în casă.Contele, care îi aducea fie o

carte, fie un giuvaer, îşi puneamicul felinar ce ardea mocnit,pe o comodă, iar cheia pefelinar. Oliva pregăti clinvreme o bucată de ceară pecare întipări forma cheii, laprima vizită a lui Cagliostro.Acesta nu întoarse capul nicimăcar o singură dată şi, întimp ce ea îndeplinea aceastăoperaţie, el privi pe balconflorile ce se deschiseseră decurând. Oliva putu deci să-şiducă la bun sfârşit planul, fărăa se teme de nimic.

Contele plecă. Oliva coborîîntr-o cutie tiparul cheii, pe

care Jeanne îi primi împreunacu un bilet. Şi chiar a doua zi,pe la amiază, arbaleta, mijlocextraordinar de expeditiv, careera, faţa de corespondenţă cuajutorul firului, ceea ce estetelegraful faţă de curierulcălare, arbaleta lansă un biletastfel conceput:

"Scumpa mea, astă-seară launsprezece, după ce va plecatiranul, vei coborî, vei tragezăv o r u l şi te vei afla înbraţele celei care se numeştea dumitale afectuoasă

prietenă." Oliva tresări de bucurie

mai tare decât o tăcusevreodată la cele mai tandrebilete ale lui Gilbert, înprimăvara primei iubiri şi aprimelor întâlniri.

Coborî la unsprezece, fărăsă fi observat nici un fel debănuială la conte. O găsi jospe Jeanne, care o strânse cudrag în braţe, o urcă într-otrăsura ce aştepta pe bulevardşi, buimăcita, emoţionată şitulburată, tăcu împreuna cuprietena ei o plimbare de două

ore în timpul căreia se urzirăplanuri, se schimbară sărutărişi se destăinuiră secrete.

Jeanne fu prima care îşisfătui prietena să se întoarcăpentru a nu trezi nici obănuiala protectorului sau.Atlase ca acest protector esteCagliostro. Se temea de forţaacestui om şi nu-şi vedeaplanurile îndeplinindu-se decâtîn cea mai desăvârşită taină.Oliva se destăinui se fărărezerve: Beausire, poliţia,mărturisise totul. Jeanne sedădu drept o persoană de rangmare, având un iubit,

împotriva voinţei familiei ei.Una dintre ele ştia totul,cealaltă nu ştia nimic; aşaarăta prietenia pe care şi-ojuraseră cele două femei.

Începând din acea zi, numai aveau nevoie de arbaleta,nici chiar de fir, Jeanne aveacheie. O tăcea pe Oliva săcoboare ori de câte ori aveachef. O cină aleasă, o plimbarepe ascuns erau capcane încare Oliva se lăsa întotdeaunaprinsă.

— Domnul de Cagliostro n-a descoperit nimic? întrebăuneori neliniştită Jeanne.

— El?! Chiar dacă i-aşspune, tot n-ar crede ―răspundea Oliva.

După opt zile de asemeneaescapade nocturne, eledeveniră un obicei, onecesitate, o plăcere. După optzile, numele Jeannei se afla pebuzele Olivei mult mai desdecât se aflase vreodată cel allui Gilbert sau Beausire.

Capitolul LXVI Întîlnirea

De-abia ajunse domnul de

Charny la moşia sa, că dupăprimele vizite se şi închise încasă, doctorul recomandându-isă nu primească pe nimeni şinici să iasă, ordonanţa pe caretânărul o aduse la îndeplinirecu atâta străşnicie, încât niciun locuitor din district nu-lzări pe eroul bătăliei navalecare făcuse atâta vâlvă înîntreaga Franţa şi pe caretoate fetele încercau să-l vadă,deoarece se ştia că este viteazşi se spunea că este şi frumos.

Charny nu era însă atât de

bolnav la trup pe cât se zicea.Răul nu se afla decât în inimăşi la cap şi ce rău,Dumnezeule! O durereascuţită, permanentă,nemiloasă, durerea pricinuităde o amintire care arde, de opărere de rău sfâşietoare.

Dragostea nu este decâtnostalgie: cel ce lipseşteplânge un paradis ideal, deşitrebuie să admitem, oricât dedornici de poezie am fi, cafemeia iubită este un paradismult mai material decât cel aiîngerilor.

Domnul de Charny nu

rezistă nici trei zile. Furios cătoate visele sale fusesemnăruite de imposibilitate,distruse de depărtare, dăduzvon în tot districtul camedicul îi interzice să iasă,după cum ştim; apoi, lăsând depază la poartă un servitor deîncredere, Olivier plecă de lacastel într-o noapte,încălecând un cal pe cât deblând pe atât de iute. După optore era la Versailles şi închiriao căsuţă din spatele parcului,prin intermediul valetului său.

Casa, părăsita de lamoartea tragică a unuia dintre

gentilomi, care, la o vânătoarede lupi, îşi tăiase beregata, îiconvenea de minune luiCharny, care vroia să seascundă aici mai bine decât lamoşia lui.

Găsise căsuţa gatamobilată şi pusă la punct.Avea două uşi, una care dădeape o stradă pustie, alta pealeea ce înconjura parcul; şi,de la ferestrele dinspremiazăzi, Charny putea săprivească pe aleile carpenilor,caci ferestrele, deschizându-şiobloanele acoperite de viţa şiiedera, erau ca nişte uşi la

înălţimea unui parter destul dejos pentru oricine ar fi vrut săsară în parcul regal.

Aceasta vecinătate, lucrurar pe vremea aceea, eraprivilegiul acordat unuiinspector de vânătoare pentruca, fără să se obosească preamult, să poată supravegheacerbii şi fazanii maiestăţiisale.

Şi-acum, privind ferestrelevesel încadrate de verdeaţabogată, să ni-l închipuim pevânătorul de lupi stândmelancolic, sprijinit în coate,la geamul din mijloc, într-o

seară de toamna, în timp cecăprioarele, fă când săfoşnească sub picioarele lorgingaşe frunzele uscate, sezbenguiau prin poieni subrazele însângerate aleasfinţitului. Singurătatea îiplăcu lui Charny mai multdecât orice. Oare iubea atât demult natura? O să vedemnumaidecât.

Odată instalat, după cetoate uşile fură închise, dupăce valetul său potolisepoliticoasa curiozitate avecinilor, Charny, fiind datuitării, după cum el însuşi

uitase totul, începu o viaţa, cadoar gândindu-se la ea, celcare în trecerea sa pe pământa iubit sau a auzit vorbindu-sedespre iubire, ar tresăriînfiorat.

În mai puţin decincisprezece zile, află toateobiceiurile palatului, alegărzilor, orele la care veneaupăsărelele să bea apă din bălţi,orele la care treceauantilopele, cu gâtul lungit despaimă. Află care suntceasurile de linişte, cele încare se plimba regina saudoamnele sale de onoare, clipa

în care trecea rondul; într-uncuvânt, trăi din depărtareviaţa pe care o duceau cei dela Trianon, templul iubirii salenebuneşti.

Vremea, frumoasă şinopţile calme şi înmiresmateofereau ochilor săi putinţa dea răzbate departe, iarsufletului său posibilitateaunei dulci visări; astfel, Olivierîşi petrecea o parte din noaptesub iasomia de la fereastră,pândind zgomotele îndepărtatece veneau dinspre palat,urmărind prin răriturafrunzişului jocurile de lumini

până la ceasul când toţi seduceau la culcare.

Curând, fereastra nu-i maifu de ajuns. Se simţea preadeparte de acel zgomot, deacele lumini. Sări din casă, jospe iarbă, sigur că la ceasulacela nu va întâlni nici câini,nici gărzi şi încercă delicioasa,primejdioasa voluptate de amerge până la lizieracrângului, hotar ce separaumbra deasă de strălucireaclarului de lună, ca săprivească întrebător din loculacela siluetele negre şinedesluşite ce se mişcau

neîncetat în spatele perdeleloralbe ale reginei.

În felul acesta el o vedeaîn fiecare zi fără ca ea să ştie.O recunoştea de la un sfert deleghe, când, mergând însoţităde doamnele sale sau de unuldintre prietenii ei gentilomi, sejuca cu umbrela chinezeascăce adăpostea uriaşa-i pălărieîmpodobita cu flori. Era cuneputinţa să-i confundemersul său gesturile... Ştia pedinafară toate rochiile regineişi desluşea, în mijloculfrunzişului, fusta largă, verdecu dungi negre, lucioase ce

unduia la orice nevinovatălegănare a trupului. Şi cândviziunea dispărea, când seara,alungându-i pe plimbăreţi, îiîngăduia să se aşeze la pândălângă statuile din peristil ca săurmărească ultimele mişcăriale umbrei adorate, Charny seînapoia la fereastră şi priveade departe, printr-un fel despărtura pe care şi-o croiseprin frunzişul codrului, luminascânteietoare de la geamurilereginei, apoi dispariţia luminii:şi atunci trăia din amintire şisperanţa, cum trăise dinurmărire şi admiraţie.

Într-o seară, după ce seînapoiase la el acasă, după cetrecuseră două ceasuri de cândîi trimisese ultimul sau rămasbun umbrei care dispăruse, iarroua căzând din stele începusesă presare perle albe pefrunzele de iederă, Charnytocmai vroia să plece de lafereastră şi să se culce, cândurechea lui desluşi scârţâituluşor al unei porţi; se întoarsela postul său de observaţie şiascultă. Era târziu, bătusemiezul nopţii chiar şi înparohiile cele mai îndepărtatede Versailles şi Charny se miră

de acest zgomot neobişnuit.Broasca neas-cultătoare era auneia din porţile parculuiaflată la vreo douăzeci şi cincide paşi de casa lui Olivier şicare nu se deschidea niciodatădecât poate în zilele marilorvânători ca să poată trececoşurile pentru vânat.

Charny observa că cei cedeschideau poarta nu vorbeau;traseră zăvoarele la loc şi oluam pe aleea ce trecea pe subfereastra casei.

Desişul arborilor, viţa devie care atârna ascundeauobloanele şi zidurile atât cât

să nu fie zărite. De altfel,oaspeţii nocturni îşi ţineaucapul plecat şi se grăbeau.Charny îi vedea anevoie prinîntuneric. Auzind Însă unfoşnet de fuste, recunoscudouă femei ale căror pelerinede mătase foşneau la atingereacrengilor tăiate. Dând colţulaleii mari aflate în faţaferestrei lui Charny, femeilefură scăldate de razele lunii şiOlivier aproape ca scoase unstrigăt de mirare plină debucurie, recunoscând ţinuta şipieptănătura Mariei-Antoaneta, ca şi jumătate din

obraz, luminat, cu toatăumbra pălăriei. Ţinea în mânăun minunat trandafir.

Cu inima bătând, Charnyse lăsă să alunece în parc de laînălţimea ferestrei, apoi alergăpe iarbă ca să nu fă cazgomot, se ascunse în spatelearborilor mai mari şi le urmăricu privirea pe cele două femei,care îşi încetineau pasul pemăsura ce înaintau.

Ce trebuia să facă? Reginaera însoţită, nu o pândea nicio primejdie. Ah, de ce nu erasingura! Ar fi îndurat oricechin ca să se apropie şi să-i

spună în genunchi: "Teiubesc!" Ah, de ce nu eraameninţată de un marepericol! Şi-ar fi dat viaţa ca săsalveze această preţioasaviaţa! Cum se gândea la toateastea, visând la mii de nebuniiale dragostei, cele douădoamne se opriră deodată; ceamai scundă şopti cevaînsoţitoarei sale şi o paraşi.Regina rămase singură;cealaltă iuţea pasul spre oţinta pe care Charny nu puteas-o ghicească. Bătătorindnisipul cu piciorul ei micuţ,regina se sprijini de un copac

şi se înfăşură în pelerină înaşa fel, încât aproape că-şiascunse şi capul sub glugăcare, puţin mai înainte, căzuseîn largi falduri mătăsoase peumerii săi.

Când Charny o văzusingura şi visătoare, făcu unsalt, ca şi când ar fi vrut să ise arunce la picioare. Se gândiînsă că se afla la cel puţintreizeci de paşi de ea; căînainte de a străbate aceastădistanţa, ea îl va vedea, nu-lva recunoaşte şi o va cuprindespaima; va striga sau va fugi,ca ţipetele ei vor atrage

atenţia însoţitoarei sale, înprimul rând, apoi a gărzilor; căparcul va fi răscolit, caindiscretul va fi descoperit, ba,poate, chiar şi ascunzătoarealui şi s-ar alege praful dintaina, fericirea şi dragostealui.

Izbuti să se stăpânească şifăcu foarte bine, căci de-abiaîşi înfrână elanul înflăcărat,că însoţitoarea reginei seîntoarse; şi nu era singură.Charny văzu mergând înspatele ei, la doi paşi, unbărbat înalt şi impunător,înfăşurat într-o mantie uriaşă,

ascuns sub o pălărie largă.Bărbatul, a cărui înfăţişare

îl făcu să tremure de ură şi degelozie pe domnul de Charny,nu înainta ca un învingător.Clătinându-se, cu pasulşovăielnic, el părea că mergeprin noapte pe dibuite, ca şicând n-ar fi fost condus detovarăşa reginei, ca şi când n-ar fi văzut-o pe regina însăşi,aibă şi dreapta, sub copac. Decum o zări pe Maria-Antoaneta, tulburareanecunoscutului, remarcată şide Charny, spori şi mai mult.El îşi scoase pălăria şi aproape

că mătură pământul cu ea.Continuă să înainteze. Charnyîl văzu intrând într-o pată deumbră deasă, salută adânc şide mai multe ori.

Tânărul ofiţer nu mai erasurprins, era uluit De la uimireavea să treacă în curând la oemoţie mult mai dureroasă. Cecăuta regină în parc la o orăatât de înaintată? Ce căutabărbatul acela? De ceaşteptase ascuns? De ce reginao trimisese pe tovarăşa ei să-lcaute, în loc să se ducă ea lael?

Charny simţea că-şi pierde

capul. Cu toate astea îşiaminti că regina se ocupa însecret de politică şi că ţeseaunele intrigi la curteagermană, că întreţinerearelaţii ce stârneau geloziaregelui şi pe care acesta leinterzicea cu severitate. Poatecavalerul misterios era uncurier de la Schoenbrunn saude la Berlin, vreun gentilomaducând un mesaj secret, unadintre acele figuri germane pecare Ludovic al XVI-lea nu maivoia să le vadă la Versailles decând împăratul Iosif al II-leaîşi permisese să vină în Franţa

să ţină un curs de filozofie şide politică critică pentrucumnatul său, regelepreacreştin.

Gândul acesta asemănătorcu punga de gheaţă pe caremedicul o pune pe o frunteînfierbântată îl înviora pebietul Olivier, făcu să-i vinămintea la cap şi-i potoli primapornire de furie. De altfel,regina rămase într-o atitudineplină de decenţă şi demnitate.

Însoţitoarea, trei paşi maideparte, neliniştită, atentă,stând la pândă că aceleprietene sau bătrâne dame de

companie din serbările galanteale lui Watteau, năruia, printeama ei complice, ipotezelepline de candoare aledomnului de Charny. Este însătot atât de periculos să fiidescoperit la o întâlnirepolitică, pe cât este de ruşinossă fii surprins la o întâlnireamoroasă. Şi nimic nuseamănă mai mult cu unconspirator decât unîndrăgostit. Amândoi auaceleaşi pelerine, aceeaşiureche ciulită ca să prindăorice zgomot, acelaşi pasnesigur.

Charny nu prea avea multtimp să chibzuiască mai adâncla toate astea; însoţitoareacare urmărea scena, întrerupseconvorbirea Cavalerul făcu oreverenţă adâncă, aproapeprosternându-se; fusese,desigur, concediat, audienţa sesfârşise.

Charny se ascunse în dosulunui copac uriaş. De bunăseamă că grupul, despărţindu-se, avea să treacă pe rând prinfaţa lui. Să-şi ţină respiraţia,să implore spiriduşii săoprească toate ecourilepământului şi cerului, iată

singurul lucru care îi rămâneade făcut în acea clipă i se părucă vede un obiect de culoaredeschisă alunecând de-alungul mantiei regale;gentilomul se aplecă iutecăutând în iarbă, apoi se ridicăşi, salutând respectuos, o luăla fugă, căci ar fi cu neputinţăsă numim altfel iuţeala cucare plecă.

Fu însă oprit în fugă sa decătre însoţitoarea reginei,care-l strigă încet şi când el seopri, ea îi spuse cu glas scăzut:

— Aşteptaţi!Era un cavaler foarte

ascultător, fiindcă se oprichiar în aceeaşi clipă şiaşteptă. Charny le văzu pe celedouă femei trecând braţ labraţ, la doi paşi deascunzătoarea lui; rochiareginei ştimi o adiere şi firelede iarba unduiră până subpalmele lui Charny. El simţiparfumul pe care se obişnuisesă-l adore, parfumul reginei;verbina amestecam cu rezedă;dublă beţie a simţurilor şi aamintirii.

Femeile trecură maideparte şi dispărură în noapte.Apoi, după câteva minute, se

ivi, necunoscutul, pe caretânărul ÎI lăsase în plataDomnului în timp ce regina seîndrepta spre portiţă; acestasăruta cu patimă, cuprins denebunie, un trandafirproaspăt, parfumat, care, cusiguranţă era acel a căruifrumuseţe o admirase Charnycând regina intrase în parc şipe care îI văzuse căzând dinmâinile suveranei.

Un trandafir, o sărutaredata acestui trandafir! Să fieoare vorba despre o ambasadăşi secrete de stat?...

Charny simţi că

înnebuneşte. Vroia să serepeadă la acel bărbat şi să-ismulgă floarea, cândînsoţitoarea reginei se ivistrigând:

— Veniţi, monseniore!Charny înţelese că este

vorba de un prinţ de sânge şise sprijini de un arbore ca sănu cadă în iarbă, mai multmort decât viu. Necunoscutulse îndreptă spre locul de undevenise glasul şi dispăruîmpreună cu doamna.

Capitolul LXVII

Mâna reginei

Când Charny se înapoie,

zdrobit de cumplita lovitură,se simţi cu desăvârşire sleit deputeri în faţa ultimeinenorociri ce se abătuseasupra lui. Aşadar, providenţaîl adusese la Versailles, îipusese la îndemână aceastaascunzătoare preţioasă numaica să-i stârnească gelozia şisă-i dezvăluie crima săvârşităde regină împotriva probităţiiconjugale, a demnităţii regaleşi a credinţei în dragoste. Fără

îndoială, omul primit astfel înparc era un nou iubit. În zadarîncerca Charny să seconvingă, înfierbântat cumera, delirând de deznădejde, cabărbatul căruia îi fusese dăruittrandafirul era un ambasadorşi că floarea nu însemna nimicaltceva decât semnul uneiconvenţii secrete menite săînlocuiască o misivăcompromiţătoare. Nimic nu fumai tare decât bănuiala.

Nefericitului Olivier nu-imai rămase decât să-şicerceteze purtarea şi să seîntrebe de ce nu întreprinsese

nimic fiind martor la oasemenea nenorocire.Gândindu-se puţin. Îşi dă dulesne seama că instinctul îiordonase să stea liniştit.

În clipa marilor încercăridin viaţă, hotărârea de aacţiona ţâşneşte într-o clipădin străfundurile firii şiinstinctul, care comandăacţiunea, nu este altceva, laoamenii echilibraţi decât ocombinaţie a obişnuinţei şigândirii, laolaltă, împinsă lacel mai înalt grad derepeziciune şi necesitate.

Dacă Charny nu acţionase,

era pentru că treburile regineinu-l priveau; fiindcă, arătân-du-şi curiozitatea, şi-ar fidezvăluit iubirea; fiindcă, dacăar fi compromis-o pe regină, s-ar fi trădat şi nu e preaconvingătoare mărturiaprivitor la o trădare depusă deun trădător. Dacă nuacţionase, era pentru că a terepezi la un om pe care îlonora încrederea regală,însemna să rişti un scandalodios, de prost gust, să caziîntr-un fel de capcană, ceea ceregina nu i-ar fi iertatniciodată.

În sfârşit, cuvântul"monseniore", aruncat lasfârşit de către politicoasaînsoţitoare, fusese unavertisment, salutar, deşisosea cam târziu, care îlsalvase pe Charny,deschizându-i ochii, dincolo defuria sa. Ce s-ar fi întâmplat,dacă, cu sabia în mână, s-ar firepezit la acel necunoscut înclipa când era strigat"monseniore"? Şi cât greu ar fiatârnat greşeala să căzând dela o asemenea înălţime!

Aceste gânduri îlfrământară pe Charny toată

noaptea şi în prima jumătate azilei următoare. Când bătu oradouăsprezece, îşi ştersese dinminte seara din ajun. Nu-i mairămânea decât să aştepteînfrigurat, hărţuit de îndoieli,sosirea nopţii, când putea facealte descoperiri. Cu câtănelinişte se aşeza bietulCharny la fereastra devenităsingurul loc unde trăia cuadevărat. Dacă l-ai fi văzut subviţa de vie în spatele găurilorfăcute în obloane, căci setemea să lase să se vadă caacea casă este locuită, dacă l-ai fi văzut, ziceam, încadrat de

frunze de stejar şi de verdeaţă,ai fi zis că e unul din aceleportrete vechi, ascunse dupădraperii, portrete alestrămoşilor, care în castelelede demult sunt aruncate decătre pioasa grijă a familiei.

Veni seara, aducândînflăcăratului ce stă de veghedorinţe sumbre şi gândurinesăbuite. Zgomotele obişnuitei se păreau a avea altesemnificaţii. În depărtare, ovăzu pe regină mergând înspatele câtorva purtători detorţe. Îi făcu impresia căregină este gânditoare,

nesigură pe ea, tulburată decele ce se petreceau. Treptat-treptat, se stinseră toateluminile; parcul tăcut secufundă în linişte şi răcoare.S-ar putea spune că arborii şiflorile, care ziua îşi dauosteneala să înflorească pentrua place privirilor şi a-imângâia pe trecători, noaptea,când nimeni nu le vede şi nule atinge, se străduiesc să-şirefacă prospeţimea, mireasmăşi supleţea De aceea pădurile şiplantele dorm ca şi noi.

Charny îşi fixase bine înminte ceasul când avusese loc

întâlnirea reginei. Bătu miezulnopţii. Inima lui Charny mai-mai să se spargă în piept. El serezemă de pervazul ferestreipentru a-i înăbuşi bătăilerăsunătoare. În curând îşispunea, poarta se va deschide,zăvoarele vor scârţâi. Nimicnu tulbură pacea pădurii.

Charny îşi dădu seama căeste cu neputinţă ca două zilela rând să se întâmple aceleaşilucruri, că nimic nu eraobligatoriu în dragoste decâtdragostea însăşi şi căîndrăgostiţii ar fi de-a dreptulimprudenţi, dacă, alegând

asemenea căi primejdioase, n-ar lăsa să treacă nici măcardouă zile fără să se vadă.

"Când te-apucă nebunia, seduce de râpă taina" ― îşi ziseCharny.

Da, era un adevăr denetăgăduit, regina nu varepeta a doua zi imprudenţadin ajun.

Deodată zăvorul icni şiportiţa se deschise. Olivier sefăcu galben ca ceară zărindu-le pe cele două femei,îmbrăcate la fel ca şi noapteatrecută.

— Trebuie că e tare

îndrăgostită! murmură el.Cele două femei făcură

aceeaşi manevră ca şi în ajunşi trecură grăbite pe subfereastra lui Charny. El, tot caşi în ajun, sări în parc îndatăce vizitatoarele fură destul dedeparte pentru a nu-l auzi; şimergând aşa în spatelecopacilor mai groşi, îşi jură săfie prudent, tare, nepăsător; sănu uite că el este un supus, iarea regină; că este bărbat, deciobligat la respect; că ea estefemeie, deci are dreptul săpretindă să fie menajată; şicum se temea de firea lui

înflăcărată, năvalnică, îşiaruncă spada într-o tufă denalbă, la rădăcina unuicastan.

Între timp, cele douădoamne ajunseră în acelaşi locca şi noaptea trecută. Ca şiatunci, Charny o recunoscu peregină; aceasta îşi ascunsesefruntea sub glugă, iar multprea îndatoritoarea prietenă seduse să-l caute înascunzătoare pe necunoscutulcăruia i se adresa cu titlul demonseniore.

Unde se aflăascunzătoarea? Iată întrebarea

pe care şi-o punea Charny. Ah,da, mieroasa însoţitoare seducea glonţ spre băile luiApolo, care nu puteau fi zăritedin pricina carpenilor înalţi şia umbrei proiectate de pilaştriide marmură; dar cum de seputea ascunde acolo străinul?Pe unde intră? Charny îşiaminti că şi în partea aceea aparcului se afla o portiţăasemănătoare celei pe caredoamnele o deschideau spre aveni la întâlnire. Fărăîndoială, necunoscutul avea ocheie a portiţei. El se strecurăpe acolo până sub acoperişul

băilor lui Apolo, unde aşteptasă vină însoţitoarea şi să-lcheme.

Totul era pus la cale felulacesta; apoi pe aceeaşi portiţă,monseniorul o ştergea dupăîntrevederea cu regina.

După câteva minute,Charny zări pelerina şi pălăriape care le văzuse în ajun. Dedata aceasta, necunoscutul numai înainta spre regină,reţinut şi respectuos că înajun; el mergea cu paşi mari,neîndrăznind chiar să alerge;mergând ceva mai iute, ar fialergat.

Regina, care la începutstătuse sprijinită cu spatele deuriaşul copac, se aşeză pemantia pe care noul Raleigh{13}

o întinsese pe jos şi în timp cevigilenta amică stătea deveghe, ca şi în ajun,îndrăgostitul senior,îngenunchind pe muşchiul depădure, începu să vorbeascăiute şi pătimaş. Regina plecăfruntea, pradă unei melancoliispecifice îndrăgostiţilor.Charny nu desluşea vorbelecavalerului, dar ele respirau opatimă arzătoare. Regina nurăspundea nimic. Cu toate

acestea necunoscutulcontinuă s-o alinte cu vorbelelui, mereu mai tandre, încâtuneori, lui Charny,nenorocitului Charny, i sepărea că vorbele învăluite într-o asemenea tulburătoare vrajăvor ajunge desluşit până la elşi că f în clipa aceea el vamuri de furie şi de gelozie.Nimic însă, nimic. Cândcavalerul ridica glasul, un gestsemnificativ din partea celeice stă la pândă îl silea pepătimaşul orator să coboarediapazonul elegiilor sale.

Regina se încăpăţâna să

tacă. Celălalt, implorândmereu, ceea ce Charny ghiceadupă melodia vibrantă ainflexiunilor, nu obţinea decâtconsimţământul gingaş altăcerii, favoareneîndestulătoare pentru buzelearzătoare care încep să soarbădin iubire. Deodată însă reginalăsă să-i scape câteva cuvinte.Cel puţin aşa se părea. Cuvinteînăbuşite, stinse, deoarecenumai necunoscutul le putuauzi; dar de-abia le auzi, că,nebun de fericire, exclamă caşi când ar fi dorit să se audă peel însuşi:

— Mulţumesc, o,mulţumesc, gingaşa mearegină! Deci pe mâine!

Regina îşi acoperi înîntregime faţa şi aşa destul debine ascunsă.

Charny simţi o sudoarerece, sudoarea morţiicurgându-i încet, pe tâmple înbroboane grele. Necunoscutulvăzu amândouă mâinilereginei întinzându-se spre el.Le strânse într-ale sale,depunând pe fiecare un sărutatât de lung şi atât de pătimaşîncât Charny trecu în a străstimp prin toate chinurile

iadului. După ce primi sărutul,regina se scula sprintena şi luăbraţul însoţitoarei sale.Amândouă trecură fugind, caşi în ajun, pe lângă Charny.

Necunoscutul fugi şi el, iarCharny, care nu-şi putuseparaşi locul, unde îl ţineaţintuit o durere năuca denedescris, auzi ca prin viszgomotul a două porţi ce seînchideau în aceeaşi clipă.

Nu vom încerca săzugrăvim starea în care se aflaCharny după aceastădescoperire înfiorătoare. El îşipetrecu noaptea alergând

mânios pe aleile parcului, pecare le învinuia cu disperarede criminala lor complicitate.Nebun câteva ceasuri în şir, elîşi veni în fire doar când seîmpiedica, în rătăcirea-i oarbă,de spada pe care o aruncasespre a nu fi ispitit s-ofolosească. Lamă de care seizbi şi din pricina căreia căzula pământ îi dădu dintr-o datăsentimentul forţei sale, ca şipe cel al demnităţii. Un bărbatcare ţine o spadă în mână numai poate, dacă este cuprinsde nebunie, decât să sestrăpungă cu acea spadă sau

să-l străpungă pe cel ce l-ajignit; nu mai are dreptul nicisă fie slab, nici s; i se teamă.

Charny deveni ceea cefusese întotdeauna: o mintesănătoasă, un trup viguros.Încetă să mai alerge nebuneştelovindu-se de copaci şi o porniliniştit pe aleea pe care se maiputeau vedea încă urmelepaşilor celor două femei şi alenecunoscutului. Se duse pânăla locul unde se aşezaseregina. Ierburile încă strivite îiamintiră lui Charnynenorocirea să şi fericireaaltuia! În loc să geamă, în loc

să lase clocotul, mâniei să-lameţească din nou, Olivierîncepu să se gândească la aceadragoste tăinuiţii şi lacalitatea persoanei care oinspiră. Cercetă paşiiseniorului, cu aceeaşi atenţierece cu care ar fi examinattrecerea unui animal sălbatic.Recunoscu poarta din spatelebăilor lui Apolo. Văzu,căţărându-se pe coama zidului,urme de copite de cal şi iarbarăvăşită.

"Pe aici vine! Deci nu vinede la Versailles, ci de la Paris ―chibzui Olivier. Vine singur şi

mâine va veni din nou,deoarece i s-a spus: "Pemâine!" Până mâine săînduram în tăcere, nulacrimile care îmi curg dinochi, ci sângele care curge învaluri din inima mea. Mâineva fi ultima zi din viaţa mea,iar dacă nu, înseamnă că suntun laş şi n-am iubit niciodată.Haide-haide ― îşi spuse el,lovindu-se uşurel peste piept,aşa cum călăreţul îşi bate pegrumaz armăsarul în spume ―haide, calm, forţă, încercareaîncă nu s-a sfârşit."

Zicându-şi acestea, arunca

o ultimă privire jur-împrejur,privi spre palat, unde se temeacă va vedea lumină laferestrele perfidei regine;lumina ar fi fost o minciună, opată mai mult.

De fapt, o fereastrăluminată nu înseamnă ocameră locuită? Şi de ce săminţi astfel când ai dreptul dea fi neruşinat şi necinstit,când este atât de micădistanţa între ruşinea ascunsăşi scandalul public?

Fereastra reginei eraluminată.

— Vrea să ne facă să

credem că este acasă în timpce hoinăreşte prin parcîmpreună cu iubitul ei! Într-adevăr, păcat de toatădemonstraţia asta decuminţenie! zise Charny,vorbind sacadat şi cu o amarăironie. O, e prea bună reginănoastră, ca să se străduie săne tragă în felul ăsta pesfoară! Ce-i drept însă, poatecă se teme să nu-şi superesoţul!...

Şi Charny, înfigându-şiunghiile în carne, îşi reluă cupaşi măsuraţi drumul sprecasă. Au spus "Pe mâine" ―

adăugă el, după ce încalecăpervazul. Da, pe mâine...pentru toată lumea, căcimâine vom fi patru laîntâlnire, doamnă!

Capitolul LXVIII Femeie şi regină

Ziua următoare aduse

aceleaşi peripeţii. Poarta sedeschise la ultima bătaie amiezului de noapte. Cele douăfemei apărură. Era ca în

basmele arabe: zânele şivrăjitorii veneau la ore fixe,dând ascultare talismanelor.Charny se hotărâse; vroia să-lidentifice în astă-seară pefericitul personaj aflat îngraţiile reginei. Credinciosobiceiurilor sale de curânddobândite, o porni,ascunzându-se în desiş, darcând ajunse la jocul unde dedouă zile se întâlneauîndrăgostiţii, nu găsi penimeni. Însoţitoarea reginei oducea pe maiestatea sa sprebăile lui Apolo. O neliniştecumplită, o suferinţă cu totul

nouă îl doborî pe Charny. Îninocenţa lui neîntinată nu-şiînchipuise că se va mergepână la asemenea mârşăvie.

Regina, zâmbind şişuşotind, se îndrepta spresumbrul adăpost, în pragulcăruia o aştepta, cu braţeledeschise, gentilomulnecunoscut.

Intră întinzând şi eabraţele. Grilajul de fier seînchise în urma ei. Complicearămase afară, sprijinită de opiatră funerară tocită devreme şi îngropată sub frunziş.

Charny se-ncrezuse prea

mult în forţele sale. Şocul eraprea violent. În clipa când,cuprins de turbare, vru să senăpustească asupraconfidentei reginei că să-ismulgă masca, s-o recunoască,s-o insulte, ba poate chiar s-osugrume, sângele i se urcă lacap ca un torent învingător, îinăvăli în gâtlej şi-l sufocă. Else prăvăli pe muşchiul moale,gemând uşor, suspin cetulbură o secundă, linişteasantinelei care stă de pază laporţile băilor lui Apolo. Ohemoragie pricinuită de ranasa care se redeschisese îl

înăbuşea.Charny fu readus la viaţa

de rouă îngheţată, deumezeală pământului şi dedurerea-i vie. Se sculăclătinându-se, recunosculocurile, îşi aminti totul şiîncepu să caute. Santineladispăruse, nu se auzea nici unzgomot. Un orologiu bătândceasurile doua la Versailles îlfăcu să-şi dea seama că leşinuldurase foarte mult. Fărăîndoială, înfiorătoareaprivelişte dispăruse: regină,amant, însoţitoare avuseserătimp să fugă. Charny se

încredinţă privind peste coamazidului urmele proaspete aleplecării cavalerului. Acestesemne şi câteva crengi rupteîn preajma grilajului băilor luiApolo erau tot atâtea dovezipentru bietul Charny.

Noaptea fu un lung delir.Dimineaţa încă nu se liniştise.Palid ca un mort, îmbătrânitcu zece ani, el îşi chemăvaietul şi-i porunci să-lîmbrace în catifea neagră, cape un bogătaş din starea atreia. Întunecat, mut,stăpânindu-şi durerea, seîndreptă spre palatul Trianon

în clipa când se schimbagarda, deci către ora zece.Regina tocmai ieşea dincapelă, unde ascultase slujba.La trecerea ei, capete şi spadese plecau cu respect.

Charny văzu câteva femeiroşind de ciudă, ca regina esteatât de frumoasă. Frumoasă,într-adevăr, cu părul sauminunat ridicat pe tâmple.Chipul său delicat, gurasurâzătoare, ochii obosiţi, darstrălucind de o dulce lumină.Deodată îl zări pe Charny lacapătului şirului. Se împurpurătoată şi scoase o exclamaţie de

uimire. Charny nu-şi plecăfruntea. Continuă s-oprivească pe regina, care citiîn privirile lui o nouănenorocire. Se apropie de el.

— Te credeam la moşiadumitale, domnule de Charny― zise ea, severă.

— M-am întors, doamnă ―răspunse el scurt şi aproapenepoliticos.

Regina se opri, uluită, ea,căreia nu-i scapă nici onuanţă. După acest schimb depriviri şi de cuvinte aproapeduşmănos, Maria-Antoaneta seîntoarse spre doamnele de

onoare.— Bună dimineaţa,

contesă ― i se adresă,prietenoasă, doamnei de LaMotte.

Şi clipi din ochi cufamiliaritate. Charny tresări şio privi lung pe contesă.Jeanne, neliniştită de atenţiacu care o cerceta tânărulconte întoarse capul. Charny ourmări ca un nebun, vrând să-imai vadă o dată faţa. Apoi seînvârti în jurul ei,examinându-i mersul. Regina,salutând în dreapta şi înstânga, urmărea totuşi

manevra celor doi."Oare şi-a pierdut minţile?

Gândi ea. Bietul băiat!"Şi veni din nou spre el.— Cum te simţi, domnule

Charny? îl întrebă cu o vocedulce.

— Foarte bine. Doamnă,dar, mulţumesc lui Dumnezeunu atât de bine ca maiestateavoastră. Şi salută în aşa fel,încât s-o înspăimânte peregină, după ce mai înainte ouluise.

"Se întâmplă ceva" ― îşizise Jeanne, atentă.

— Unde locuieşti acum?

reluă regina.— La Versailles, doamnă.— De când?— De trei nopţi ― răspunse

tânărul, întărind cu gestul,privirea şi cuvântul aceastamărturisire.

Regina nu se arătătulburată; Jeanne însă tresări.

— Nu mai ai nimic să-mispui? îl întrebă regina peCharny, cu blândeţe.

— Ah, doamnă ― replicăacesta ― aş avea prea multe despus maiestăţii voastre.

— Vino! îi porunci eabrusc.

"Să veghem" ― îşi ziseJeanne.

Regina se îndrepta cu paşimari spre apartamentele sale.Unii o urmară, la fel detulburaţi ca şi ea. Ceea ce îipăru providenţial doamnei deLa Motte fu faptul că Maria-Antoaneta, pentru a evita sărămână între patru ochi cucineva anume, pofti câtevapersoane s-o însoţească. Înrândul acestora se strecura şiJeanne. Regina ajunse înapartamentele sale şi oconcedie pe doamna de Misery,precum şi pe celelalte

cameriste.Vremea, era plăcută, uşor

înnegurată, soarele nustrăpungea norii, dar îşi lăsăcăldura şi lumina să sestrecoare prin blănurile lordese, albe şi vineţii. Reginadeschise fereastra ce dădeaspre o mică terasă, se aşeză înfaţa măsuţei sale de scristicsită de scrisori şi aştepta.Încetul cu încetul, persoanelecare o urmaseră îşi dă duraseama că ea doreşte să rămânăsingură şi se îndepărtară.

Charny, nerăbdător şiclocotind de mânie, îşi

mototolea pălăria în mâini.— Vorbeşte! Vorbeşte! îi

porunci regina. Pari foartetulburat, domnule.

— Cum să încep? rostiCharny, gândind cu glas tare.Cum să îndrăznesc să acuzcinstea, să acuz credinţa, săacuz maiestatea?

— Ce-ai spus? strigă Maria-Antoaneta, răsucindu-se bruscşi cu ochii în flăcări.

— Şi cu toate astea, n-amsă spun ce-am văzut! continuăCharny.

Regina se ridică.— Domnule ― rosti ea, cu

răceală ― este prea devreme casă te cred beat; totuşi ai oatitudine nepotrivită cu ungentilom treaz.

Se aştepta să-l vadă zdrobitde această insultădispreţuitoare; ei însă,nemişcat, vorbi astfel:

— De fapt, ce este oregină? O femeie. Şi eu cesunt? Un bărbat şi un supus înacelaşi timp.

— Domnule!— Doamnă, să nu

complicăm ceea ce vreau săspun, cu o furie care mă poateduce la nebunie. Cred că v-am

dovedit îndeajuns că am totrespectul pentru maiestatea saregală; mă tem chiar că amdovedit o dragoste nebuneascapentru persoana reginei. Aşacă alegeţi: căreia dintreamândouă, reginei sau femeii,vreţi ca adoratorul să-i arunceacuzaţia de infamie şinecinste?

— Domnule de Charny!strigă regina, pălind şiîndreptându-se spre tânăr.Dacă nu pleci imediat, voichema gărzile să te alunge!

— Mai înainte însă de a fialungat, va voi spune de ce

cred că sunteţi o reginănedemnă şi o femeie fărăcinste! urlă Charny, beat defurie. De trei nopţi văurmăresc în parc!...

În loc s-o facă pe regină săsară în sus, cum spera după oasemenea lovitură cumplită,Charny o văzu ridicândfruntea şi apropiindu-se de el.

— Domnule de Charny ―zise ea, luându-i mâna ― eştiîntr-o stare care mă umple demilă. Fii atent, ochii îţiscapără, mâna îţi tremură,obrajii îţi sunt palizi, sângeleţi-a năvălit la inimă. Cred că

eşti bolnav, vrei să chem pecineva?

— V-am văzut, v-am văzut!repetă el, rece. V-am văzut cuacel bărbat, v-am văzut când i-aţi dat trandafirul, v-am văzutcând v-a sărutat mâna, v-amvăzut când aţi intrat cu el înbăile lui Apolo.

Regina îşi trecu mânapeste frunte, vrând parcă să seîncredinţeze că nu visează.

— Haide ― zise ea, cublândeţe ― haide, aşează-te,căci dacă nu te ţin eu, ai săcazi. Aşează-te, îţi spun!

Charny se prăbuşi într-un

fotoliu, regina se aşeză lângăel pe un taburet, apoi luându-iambele mâini şi privindu-llung, îi spuse:

— Stai liniştit, limpezeşte-ţi mintea şi inima şi repetă-miceea ce mi-ai spus adineauri.

— Ah, vreţi să mă ucideţi!şopti nefericitul.

— Lasă-mă să te întreb eu.De când te-ai întors de lamoşie?

— De cincisprezece zile.— Unde locuieşti?— În casa vânătorului de

lupi, pe care am închiriat-ospecial.

— A, da, casa sinucigaşuluidin capătul parcului?

Charny încuviinţă din cap.— Pomeneai de cineva pe

care l-ai văzut cu mine?...— În primul rând spun că

v-am văzut pe dumneavoastră.— Unde?— În parc.— La ce om şi în ce zi?— La miezul nopţii, marţi,

pentru prima dată.— M-ai văzut?— Cum vă văd acum şi am

văzut-o şi pe însoţitoareadumneavoastră.

— Mă însoţea cineva? Ai

recunoaşte-o pe aceapersoană?

— Adineauri mi s-a părutc-o văd aici, dar n-aş îndrăznisă susţin cu tărie. Numaiţinuta seamănă; faţa însă ţi-oascunzi când săvârşeştiasemenea ticăloşii.

— Bine! rosti regina,calmă. Nu ai recunoscut-o peînsoţitoarea mea, dar pemine?...

— O, pe dumneavoastră,doamnă, v-am văzut... Iată...acum, nu vă văd?...

Ea bătu din picior cumânie, curmându-i vorba:

— Şi... cel ce măîntovărăşea, cel căruia i-amdat trandafirul... căci m-aivăzut dăruind un trandafir,nu?

— Da, însă pe cavalerulacela n-am putut niciodată să-l văd de aproape.

— Cel puţin ştii cum îlcheamă?

— I se spune monseniore; etot ce ştiu.

Regina se lovi peste frunte,cu o furie nemărginită.

— Continuă ― porunci ea.Aşadar, marţi i-am dat untrandafir... şi miercuri?...

— Miercuri i-aţi îngăduitsă vă sărute amândouămâinile.

— Oh! murmură ea,frângându-şi mâinile. Însfârşit, joi, ieri?

— Ieri aţi stat o oră şijumătate în grota lui Apolo cubărbatul acela, iar însoţitoareadumneavoastră v-a lăsatsinguri.

Regina sări ca arsă.— Şi... dumneata... m-ai

văzut? întrebă ea, accentuândfiecare silabă.

Charny ridică mâna sprecer ca să jure.

— Ah! scrâşni regina,înfuriată de-a binelea. Uite căşi jură!

Charny repetă solemngestul acuzator.

— Pe mine? Pe mine?Insista regina, izbindu-şi cupumnii în piept. Zici că pemine m-ai văzut?

— Da, pe dumneavoastră.Marţi purtaţi rochia verde cudungi lucioase aurii, miercuri,rochia înflorată, albastru curuginiu, ieri... ieri, rochia demătase galben-închis, pe careo purtaţi în ziua când v-amsărutat mâna pentru prima

dată! Dumneavoastră eraţi,chiar dumneavoastră! Mor dedurere şi de ruşine spunându-vă: "Jur pe viaţa mea! Jur peonoarea mea! Jur peDumnezeu! Dumneavoastrăeraţi, doamnă,dumneavoastră!"

Regina începu să se plimbecu paşi mari pe terasă, fără să-i pese că toţi îi văd tulburarea,ciudată pentru spectatoriicare, de jos, o priveau cucuriozitate lacomă.

— Dacă, la rândul meu şieu aş jura... dacă aş jura pefiul meu, pe Dumnezeu... am,

ca şi dumneata, unDumnezeu... Nu, nu măcrede!... Nu mă crede!...

Charny plecă fruntea.— Nebuniile! strigă regina,

zgâlţâindu-l cu putere demână; apoi îl duse de pe terasăîn cameră. Ascultă ― zise ea.Aşadar, este o voluptate rarasă acuzi o femeie nevinovată,a cărei purtare este fără pată;este deci o cinste neobişnuitasă dezonorezi o regină... Măcrezi când îţi spun că nu pemine m-ai văzut? Mă crezicând îţi jur pe Cristos ca detrei zile n-am ieşit din casa

după ora patru după-amiaza?Vrei să-ţi dovedesc cu mărturiacameristelor, cu mărturiaregelui, care m-a văzut aici, cănu puteam fi în alţii parte?Nu... nu... nu mă crede, nu măcrede!

— Am văzut! replicăglacial Charny.

— Ah! strigă deodatăregina. Ştiu, acum ştiu! N-ammai fost oare calomniata şialtă dată? N-am fost oarevăzută la balul Opereiscandalizând curtea? N-amfost oare văzută la Mesmer,căzând în extaz, intrigîndu-i

pe curioşi şi pe curtezane?...Dumneata ştii foarte bine,dumneata care te-ai bătutpentru mine!

— Pe vremea aceeadoamnă, m-am bătut pentru cănu credeam. Astăzi m-aş batedeoarece cred.

Regina îşi ridică braţelespre cer cu disperare şi doualacrimi fierbinţi îi alunecarăde pe obraji pe piept.

— Dumnezeule! rosti ea.Trimite-mi un gând care să măsalveze! Nu vreau, Doamne, caomul acesta să mădispreţuiască!

Charny fu zguduit până înadâncul sufletului derugăciunea ei atât de simplă,de convingătoare. Îşi ascunsefaţa în palme.

Regina tăcea, apoi i seadresă, după ce chibzui oclipă:

— Domnule trebuie să-midai satisfacţie. Iată ce-ţi cer.Trei nopţi la rând m-ai văzutnoaptea în parc, întovărăşităde un bărbat. Cu toate astea,ştii că s-a vorbit despre oasemă-nare: o femeie, nu ştiucine este, seamănă la chip şila mers cu mine. Cu mine,

nefericita regină; dar pentrucă-ţi place mai mult să crezică eu sunt aceea carehoinăreşte noaptea, pentru căsusţii că eu eram, să mergemîn parc la aceeaşi oră, vinoîmpreuna cu mine. Dacă pemine m-ai văzut ieri, cusiguranţa nu mă vei vedea şiastăzi, fiindcă voi ţi lângădumneata. Dacă este o alta, dece nu am vedea-o împreuna?Şi dacă o vedem... Ah,domnule, vei regreta oare căm-ai tăcut să sufăr atâta?

Charny, cu mâna peinimă, zise:

— Faceţi prea mult pentrumine, doamna. Merit să mor;nu mă striviţi cu bunătateadumneavoastră.

— Te voi strivi cu dovezi ―spuse regina. Nu sufla uncuvânt nimănui. Astă-seară, lazece, aşteaptă singur la uşacăsuţei de vânătoare, aici amhotărât să te conving. Du-tedomnule şi nu lăsa să seobserve nimic.

Charny îngenunche fără sărostească un cuvânt şi ieşi.Străbătând cel de-al doileasalon, trecu fără să vrea prinfaţa Jeannei, care-l sorbea din

ochi şi care la prima chemarea reginei, se pregăti să intre lamaiestatea sa împreună cutoată lumea.

Capitolul LXIX Femeie şi demon

Jeanne observase

tulburarea lui Charny,interesul reginei, grabaamândurora de a sta de vorbă.Pentru o femeie ca ea era maimult decât îi trebuia ca să

ghicească o mulţime delucruri; este de prisos să maiadăugăm ceva la ceea ce aînţeles de mult toată lumea.După întâlnirea dintre doamnade La Motte şi Oliva, pusă lacale, de fapt de Cagliostro,comedia ultimelor trei nopţi sepoate lipsi de comentarii.

Intrând la regină, Jeanneasculta, observa, încerca sădescifreze pe chipul Mariei-Antoaneta dovada bănuielilorsale. Dar de la un timpîncoace, regina învăţase să seferească de oricine. Ea nu lăsăsă se vadă nimic. Jeanne fu

deci nevoită să semulţumească doar cupresupuneri, îi şi porunciseunuia dintre lachei să-lurmărească pe domnul deCharny. Valetul se întoarse,anunţând-o ca domnul contedispăruse într-o casă lacapătul parcului lângă lizierăde carpeni.

Nu mai încăpea nici oîndoială: tânărul era unîndrăgostit, care văzuse totul.O auzi pe regină spunânddoamnei de Misery:

— Mă simt cam slăbită,dragă Misery, aşa că astă-seară

mă voi culca la opt. Cumdoamna de onoare insistă,regina adaugă: Nu voi primi penimeni.

— "E limpede ― îşi ziseJeanne. Trebuie să fii nebunca să nu înţelegi!"

Regina, prada încăemoţiilor prin care trecusedupă scena cu Charny, nuîntârzie să-şi concedieze suita.Jeanne se felicită pentruprima dată de la venirea ei lacurte.

"Cărţile sunt măsluite ― îşizise ea. La Paris! E timpul sădesfac ce am făcut."

Şi părăsi imediatVersailles-ul.

Ajunsă acasă, în stradaSaint-Claude, găsi un splendiddar de argint, trimis din parteacardinalului chiar îndimineaţa aceea. După ce-şiarunca ochii indiferentăasupra cadoului, cu toate căera de preţ, privi, ascunsădupă perdele, spre locuinţaOlivei, ale cărei ferestre nu sedeschiseseră încă. Olivadormea, obosiţi desigur; erafoarte caid în acea zi. Jeannese duse la cardinal, pe care îlgăsi radios, somnoros, mândru

şi vesel până la insolenţa;aşezat în faţa preţiosului săubirou, operă a lui Boule, rupeaşi scria din nou neobosit oscrisoare care începea mereula fel şi nu se sfârşeaniciodată. Când valetul anunţăvizita, domnul cardinal strigă:

— Scumpă contesă!Şi alergă în întâmpinarea

ei.Jeanne primi sărutările cu

care prelatul îi acopereabraţele şi mâinile, apoi seaşeză comod pe o canapea,gândind să susţină cât maibine discuţia ce avea să

urmeze.Monseniorul începu cu

exclamaţii de recunoştinţă, nulipsite de o grăitoaresinceritate. Jeanne îlîntrerupse din efuziunile sale.

— Ştiţi că sunteţi unprieten foarte delicat,monseniore şi că vămulţumesc!

— Pentru ce?— Pentru încântătorul dar

pe care mi l-aţi trimis azi-dimineaţă; pentru grija pe careaţi avut-o de a mi-l expediaacasă. Într-adevăr, foartedelicat. Dumneavoastră nu va

drămuiţi inima, o daţi înîntregime.

— Cine altul a doveditvreodată mai multă delicateţe,dacă nu dumneavoastră!răspunse cardinalul.

— Nu sunteţi numai un omfericit, sunteţi un zeutriumfător ― replică Jeanne.

— Vă mărturisesc că aşaeste şi fericirea mă sperie, măstânjeneşte, îmi face denesuportat prezenţa celorlalţioameni. Îmi vine în mintefabula aceea pagână cuIupiter, obosit de propria sastrălucire.

Jeanne zâmbi.— Veniţi de la Versailles?

întrebă el, lacom.— Da.— Aţi... văzut-o?— Tocmai... ne-am

despărţit.— N-a spus... nimic?— Eh, ce voiaţi să

spună?...— Iertaţi-mă, n-am

întrebat din curiozitate, ci dindisperare.

— Nu mă mai întrebaţinimic.

— Ah, contesa!...— Nu, vă rog.

— Vai, cum rostiţi acestecuvinte! S-ar crede, dupăchipul dumneavoastră, că-miaduceţi o veste rea.

— Monseniore, nu măfaceţi să vorbesc.

— Contesă, contesă... şicardinalul păli. O prea marefericire ― zise el ― seamănă, înmomentul culminant, cu roatanorocului: lângă apogeu se aflaînceputul declinului. Nu măcruţaţi însă, dacă trebuie săaflu că s-a întâmplat vreonenorocire... dar nu s-aîntâmplat... nu-i aşa?

— Aş numi-o, dimpotrivă,

monseniore, o mare bucurie ―replică Jeanne.

— Cum?... Despre ce-ivorba?... Ce vreţi săspuneţi?... Ce bucurie?...

— De a nu fi fostdescoperit ― zise răspicatJeanne.

— Oh!... Şi cardinalulzâmbi. Cu toate măsurile deprecauţie, cu inteligenţa adouă inimi şi a unei minţi...

— O minte şi două inimi,monseniore, nu pot împiedicadoi ochi să vadă prin frunziş.

— Am fost văzuţi?! strigăîngrozit domnul de Rohan.

— Am toate motivele săcred că da.

— Atunci... dacă am fostvăzuţi, am fost şi recunoscuţi?

— Asta nu, monseniore,nici gând; dacă aţi fi fostrecunoscuţi, dacă taina ar fi înputerea cuiva, Jeanne deValois s-ar afla acum lacapătul lumii, iardumneavoastră,dumneavoastră ar trebui să fiţimort.

— Aveţi dreptate. Toateşovăielile dumneavoastră,contesă, mă fac să măperpelesc, însă la foc mic. Am

fost văzuţi, bun. Au fost văzuţiînsă nişte oameni care seplimbau prin parc. Esteinterzis oare?

— Întrebaţi-l pe rege.— Regele ştie!— E la mintea cocoşului

ca, dacă regele ar şti,dumneavoastră aţi fi laBastilia, eu într-un azil. Darcum o nenorocire pe care opoţi evita tace cât două fericiripromise, am venit să vă spunsă nu-l ispitiţi pe Dumnezeuîncă o dată.

— Ce spui? strigăcardinalul. Ce sens au

cuvintele dumneavoastră,scumpă contesă?

— Nu pricepeţi?— Mi-e teamă...— Eu m-aş teme dacă nu

m-aţi asigura.— În ce privinţa?— Că nu vă veţi mai duce

la Versailles.Cardinalul sări în sus.— Ziua? întrebă el,

surâzând.— Mai întâi ziua, apoi şi

noaptea!Domnul de Rohan tresări.— Imposibil ― spuse el.— Acum este rândul meu

să vă privesc drept în faţă ―răspunse ea. Aţi spus, cred,imposibil. De ce imposibil,rogu-vă?

— Pentru că port în inimao dragoste care nu se va sfârşidecât o dată cu viaţa mea.

— Bag de seamă ― zise ea,cu ironie ― ca, deoarece vreţisă ajungeţi mai repede la acestrezultat, stăruiţi să văreîntoarceţi în parc. Da, dacăvă veţi mai duce, dragosteadumnea-voastră nu se va sfârşidecât o dată cu viaţa şiamândouă vor fi retezate cuaceeaşi lovitură.

— De unde atâta spaimă,contesă?! Dumneavoastră,atât de curajoasă ieri!

— Am curajul animalelor.Nu mă tem de nimic atâtavreme cât nu există nici oprimejdie.

— Iar eu am curajul stirpeimele. Nu mă simt fericit decâtcând simt primejdia..

— Foarte bine, atunci însăpermiteţi-mi să vă spun...

— Nu vreau s-aud nimic,contesă, nimic! strigă prelatul.Am sacrificat totul, zarurilesunt aruncate, moartea dacătrebuie, dar împreuna cu

dragostea! Mă voi întoarce laVersailles.

— Singur? rosti întrebătorcontesa.

— Mă veţi părăsi? zisemustrător domnul de Rohan.

— Mai întâi eu.— Ea însă va veni.— Vă înşelaţi, nu va veni.— Îmi spuneţi asta din

partea ei? întrebă cardinalul,tremurând.

— Este lovitura pe careîncerc s-o îndulcesc de ojumătate de oră.

— Nu vrea să mă maivadă?

— Niciodată şi eu amsfătuit-o astfel.

— Doamnă ― rosti prelatul,cu glas solemn ― este urât dinpartea dumneavoastră săîmplântaţi cuţitul într-o inimăpe care o ştiţi cât este deiubitoare.

— Ar fi şi mai urât dinpartea mea, monseniore, dac-aş lăsa două fiinţe fără mintesă se distrugă şi nu le-aş da opovaţaăbună. Eu le-o dau, cinevrea, să asculte.

— Contesă, contesă, maibine moartea!

— Asta vă priveşte pe

dumneavoastră, e calea ceamai simplă.

— Să mor fără nici onoimă ― zise cardinalul, cuglas sumbru. Prefer sfârşitulrenega-tului. Binecuvântat fieiadul în care-mi voi regăsicomplicea.

— Sfinte părinte,blestemaţi! zise contesa. Casupus, vă detronaţi regina! Cabărbat, duceţi la pierzanie ofemeie!

Cardinalul apucă pecontesă de mână şi-i vorbipătimaş:

— Mărturisiţi că nu v-a

spus aşa ceva ― urlă el ― şi cănu mă va renega!

— Vă vorbesc în numelesău.

— Îmi cere doar un răgaz.— Luaţi-o cum vreţi, dar

respectaţi porunca.— Parcul nu este singurul

loc unde ne putem vedea, suntmii de locuri mult mai sigure.În sfârşit, regina a fost şi ladumneavoastră acasă!

— Monseniore, nici uncuvânt mai mult; port peumerii mei povara cumplită aacestei taine. Nu mă simt înstare s-o mai duc multă vreme.

Ceea ce nu va face indiscreţiadumneavoastră, întâmplareasau răutatea unui duşman, ovor face remuşcările. O credcapabilă, vedeţidumneavoastră, sămărturisească totul regelui,într-un moment de disperare.

— Dumnezeule! Este cuputinţă?! strigă domnul deRohan. Ar face ea asta?

— Dacă aţi vedea-o, v-ar fimilă de ea.

Cardinalul se ridică brusc.— Ce este de făcut?

întrebă el.— Să o consolăm tăcând.

— Va crede că am uitat-o,Jeanne ridică din umeri, măva acuza că sunt laş.

— Laş nu puteţi fi dacă osalvaţi.

— Te iartă o femeie cândte poţi lipsi de prezenţa ei?

— Nu o judecaţi pe ea cummă judecaţi pe mine.

— O cred mare şiputernică. O iubesc pentrucurajul şi inima ei nobilă.Poate să se încreadă în mine,cum mă încred şi eu în ea. Ovoi vedea pentru ultima dată;va şti tot ce gândesc şi ceea ceva hotărî ea, după ce mă va

asculta, voi îndeplini ca pe unjurământ sacru.

Jeanne se ridică.— Faceţi cum doriţi ―

spuse ea. Duceţi-vă! Numai căvă veţi duce singur. Venindaici, am aruncat cheia de lapoarta parcului în Sena. Văveţi duce la Versailles, dupăcum doriţi, în timp ce eu voipleca în Elveţia sau Olanda.Cu cât voi fi mai departe debombă, cu atât mă voi tememai puţin de explozie!

— Contesă, mă părăsiţi,mă lăsaţi?! O, Doamne! Atuncicu cine voi vorbi despre ea?

Aici Jeanne juca adevăratescene din Molière; niciodatăun Valère mai nesocotit nu adat replici mai potrivite uneiDorine mai viclene.

— Nu aveţi parcul şiecourile? zise Jeanne. Le veţiînvăţa numele ei.

— Contesă, aveţi milă!Sunt disperat! Se tânguiprelatul, cu un glas pornit dininimă.

— Ei bine ― replicăJeanne, cu violenţa şibrutalitatea chirurgului carehotărăşte amputarea unuipicior ― dacă sunteţi disperat,

domnule de Rohan, nu faceţicopilării care sunt maipericuloase decât praful depuşcă, ciuma sau moartea!Dacă ţineţi atât de mult laaceastă femeie, păstraţi-o înloc s-o pierdeţi şi dacă aveţi undram de inimă şi minte, nutârâţi, în cădereadumneavoastră şi pe cei carev-au slujit din prietenie. Eu numă joc cu focul. Îmi juraţi cănu veţi face un pas pentru a ovedea pe regină? A o vedea,am zis, reţineţi, nu a-i vorbi,de acum în cincisprezece zile?Juraţi? Rămân şi vă mai pot

face încă multe servicii.Sunteţi hotărât să înfruntaţitotul pentru a trece pestemăsurile mele de apărare şi aleei? Voi afla şi zece minute maitârziu, plec! Vă veţi descurcacum veţi putea.

— Îngrozitor ― murmurăcardinalul ― căderea măzdrobeşte! Să pierzi oasemenea fericire! Am... am sămor!

— Haide-haide! îi şoptiJeanne la ureche. Altfelînseamnă că nu iubiţi decâtdin amor propriu.

— Acum iubesc cu

adevărat ― răspunsecardinalul.

— Atunci trebuie săsuferiţi ― replică Jeanne. Estecondiţia firească a acesteistări. Haideţi, monseniore,hotărâţi-vă: rămân aici? Măaflu în drum spre Lausanne?Ce fac?

— Rămâneţi, contesă, dargăsiţi ceva ca să măliniştească. Rana e preadureroasă.

— Juraţi să-mi daţiascultare?

— Aveţi cuvântul unuiRohan!

— Bine! Am şi găsit cu cesă vă liniştesc. Vă interzicîntâlnirile, dar nu vă interzicscriso-rile.

— Adevărat?! exclamănesocotitul, însufleţindu-se laaceastă speranţa. Voi putea să-i scriu?

— Încercaţi.— Şi... ea îmi va răspunde?— Voi încerca...Cardinalul acoperi cu

sărutări mâna Jeannei,numind-o îngerul său păzitor.

Ce straşnic se mai distradiavolul ascuns în inimacontesei!

Capitolul LXX Noaptea

În aceeaşi zi, la ceasurile

patru după-amiază, un bărbatcălare se opri la margineaparcului, în spatele băilor luiApolo. Cavalerul se plimba lapas; gânditor ca Hipolit,frumos ca acesta, mâna salăsase frâul în voiaarmăsarului. Se opri, dupăcum am spus, acolo unde

domnul de Rohan îşi strunisecalul în ultimele trei zile. Înlocul acela, pământul erarăscolit de copite, iar arbuştiidin vecinătatea stejarului, deal cărui trunchi fusese legatcăpăstrul, nu mai avea frunze:calul păscuse în voie.

Cavalerul descălecă,spunându-şi: "Iată un locrăvăşit de-a binelea. Şi seapropie de zid. Iată urmeleescaladării; iată o poartădeschisă de curând. Esteîntocmai cum mi-amînchipuit. Nu te lupţi cu pieile-roşii din savane fără să te

pricepi la urme de cai şi deoameni. Or, de cincisprezecezile, domnul de Charny s-aîntors; de cincisprezece zile,domnul de Charny nu s-aarătat, lata poarta pe care afolosit-o domnul de Charny casă intre la Versailles".

Spunând acestea, cavalerulsuspină zgomotos, ca şi cândşi-ar fi smuls sufletul o dată cususpinul.

— Să lăsam aproapeluinostru fericirea sa ― murmurăel, privind, una câte una,urmele ce vorbeau de la sinepe gazon şi pe ziduri. Ceea ce

soarta dă unora refuză altoraNu degeaba îi face pe uniifericiţi, iar pe alţii nenorociţi!

"Ar trebui totuşi o dovadă.Cu ce preţ prin ce mijloace s-oobţin? Ah, nimic mai simplu!Stând trântit într-un tufiş,noaptea, un om nu poate fidescoperit şi dinascunzătoarea sa, el îi poatevedea pe cei care vin. Astă-seară mă voi piti în tufiş."

Cavalerul luă frâul calului,se urcă încet în şa şi, fără săse grăbească sau să-şiîmboldească armăsarul,dispăru la colţul zidului.

Cât despre Charny, acesta,ascultând de ordinul reginei,se închisese în casă şi aşteptaun mesaj din partea ei. Coborînoaptea şi nimic nu seîntâmpla. Charny, în loc săstea la pândă la fereastracăsuţei ce dădea în parc,pândea din aceeaşi cameră cedădea pe străduţă.

Regina spusese: "La uşacăsuţei de vânătoare"; darfereastra sau uşa erau totuna,deoarece se aflau pe aceeaşiparte. Principalul era să poţivedea tot ce se întâmpla.

Charny privea întrebător

în noaptea adâncă, sperânddintr-o clipă în alta să audăgalopul unui cal sau pasulgrăbit al unui curier. Băturăorele zece şi jumătate. Nimic.Regina îl păcălise. Îi făcuse oconcesie, apoi, ruşinată, îifăcuse o promisiune de care nuse putea ţine; şi, lucruîngrozitor, ea îi făgăduiseştiind că nu va veni. Cu aceauşurinţă de a da curs bănuieliicare îi caracterizează peîndrăgostiţii înflăcăraţi,tânărul conte se mustră căfusese prea încrezător.

— Cum de-am putut ―

strigă el în gura mare ― eucare am văzut-o cu ochii mei,să cred în nişte minciuni şi să-mi sacrific convingerea,certitudinea pentru o speranţăstupidă?

Dădea cu furie frâu liberacestui gând nefast, cândzgomotul unui pumn de nisiparuncat în geamul celeilalteferestre îi atrase atenţia şi-lfăcu să alerge până acolo şi săse uite în parc. Atunci văzujos, sub şirul de carpeni,învăluită într-o uriaşă mantieneagră, silueta unei femei careridica spre el o faţă palidă şi

tulburată. Nu-şi putu reţine unstrigăt de bucurie şi de părerede rău în acelaşi timp. Femeiacare-l aştepta, care-l chemaera regină!

Dintr-un salt se aruncă pefereastră şi căzu la picioareleMariei-Antoaneta.

— Ah, iată-te, domnule! Însfârşit! spuse ea în şoaptă,foarte emoţionată. Ce făceai?

— Dumneavoastră!Dumneavoastră, doamnă!Dumneavoastră înşivă! Esteoare cu putinţă? îngăimăCharny, prosternându-se.

— Aşa mă aşteptai?

— Aşteptam la fereastradinspre stradă, doamnă.

— De ce să vin pe stradăcând este atât de simplu să vinprin parc?

— Nu mai speram să văvăd, doamnă ― spuse Charnycu un accent de recunoştinţăpasionată.

Ea îl întrerupse:— Să nu rămânem aici, e

prea lumină; ai spada ladumneata?

— Da.— Bun!... Pe unde zici că

au intrat cei pe care i-aivăzut?

— Pe poarta aceasta.— Şi la ce oră?— De fiecare dată la

miezul nopţii.— Nu au nici un motiv ca

să nu vină şi în noaptea asta.Sper că n-ai suflat nimănuivreun cuvânt?

— Nimănui.— Să ne ascundem în desiş

şi să aşteptăm.— Ah, maiestate...Regina trecu înainte şi, cu

un pas hotărât, parcursedrumul în sens invers.

— Înţelegi, desigur ― spuseea deodată, ca pentru a veni în

întâmpinarea gândului luiCharny ― că nu ma amuzat să-i povestesc istoria şefuluipoliţiei. De când m-am plâns şipână acum, domnul de Crosnear fi trebuit să descopereadevărul. Dacă fiinţa care îmiuzurpă numele, după ce mi-auzurpat asemănarea, n-a fostîncă arestată, dacă totmisterul acesta n-a fost încălămurit, vezi şi dumneata cănu pot fi decât două cauze: sauincapacitatea domnului deCrosne ― ceea ce n-ar fi nimic― sau ralierea lui cu duşmaniimei. Căci mi se pare greu de

crezut că în parcul meu, lamine, să-şi permită cinevamârşava comedie pe caredumneata mi-ai semnalat-o,fam a fi sigur de un sprijindirect sau de o tacităcomplicitate. Iată de ce aceiacare s-au făcut vinovaţi îmipar a fi destul de primejdioşipentru a nu mă încrede decâtîn mine însămi că să-i demasc.Dumneata ce crezi?

— Cer permisiuneamaiestăţii voastre de a nuspune nimic. Sunt disperat;acum nu mai am bănuieli, amnumai temeri.

— Cel puţin dumneata eştiun om cinstit ― zise cuînsufleţire regina. Dumneataspui lucrurilor pe nume; este ocalitate care uneori poate răniun nevinovat atunci când teînşeli în privinţa lui; dar orană se vindecă.

— Oh, doamnă, este oraunsprezece; tremur...

— Convinge-te că nu estenimeni aici ― spuse regina casă-l îndepărteze pe însoţitorulei.

Charny ascultă. Străbătuîn goana desişul până la zid.

— Nimeni ― raportă el

când se întoarse.— Unde s-a petrecut scena

pe care mi-ai descris-o?— Chiar în clipa asta,

doamnă, întorcându-mă dincercetările mele, am simţit caun cuţit în inimă. V-am zăritchiar în locul unde am văzutîn ultimele trei nopţi pe... pefalsa regină a Franţei.

— Aici?! exclamă regina,îndepărtându-se repede delocul unde se afla.

— Da, doamnă, sub acestcastan.

— Atunci să nu rămânemaici, domnule ― spuse Maria-

Antoaneta ― fiindcă, dacă aufost, vor mai veni.

Charny o urmă pe reginăpe o altă alee. Inima îi băteaatât de tare, încât se temea cănu va auzi zgomotul portiţeicând se va deschide. Ea,tăcută şi dreaptă, aştepta cadovada vie a nevinovăţiei salesă apară. Bătu miezul nopţii.Poarta nu se deschise. Sescurse o jumătate de oră încare timp Maria-Antoaneta îlîntrebă de cel puţin zece ori peCharny dacă impostoriifuseseră punctuali la întâlnire.

Unu fără un sfert la capelă

Saint-Louis din Versailles.Regina bătu nerăbdătoare dinpicior.

— Ai să vezi ca astăzi n-ausă vină ― zise ea Numai miemi se poate întâmplaasemenea nenorocire!

Şi spunând acestea, îl privipe Charny, gata să se ia laharţă dacă ar fi surprins înochii lui cea mai micăscânteie de triumf sau ironie.El însă, pălind pe măsură ce-lnăpădeau din nou bănuielile,păstra o atitudine atât degravă şi melancolică, încât cusiguranţa faţa sa oglindea în

acele clipe senina răbdare amartirilor şi a îngerilor.Regina îl luă de braţ şi îl dusedin nou sub castanul sub carese opriseră prima dată.

— Spui că aici i-ai văzut?murmură ea.

— Chiar aici, doamnă.— Aici femeia i-a dat un

trandafir bărbatului.— Da, maiestate.Regina era istovită:

obosise de atâta umblet prinparcul umed, aşa că se rezemăcu spatele de trunchiul unuicopac şi-şi lăsă capul în piept.Pe nesimţite, genunchii i se

înmuiară; Charny nu o sprijinicu braţul şi ea mai degrabăcăzu decât se aşeză pe iarbă.El rămase neclintit şiposomorât. Ea îşi acoperi faţacu mâinile, aşa că Charny nuputu să-i vadă lacrimilelunecându-i printre degetelelungi şi albe. Deodată, eaînălţa capul şi zise:

— Domnule, ai dreptate;sunt condamnată. Am făgăduitsă dovedesc astăzi că m-aicalomniat. Dumnezeu nu vrea,mă supun.

— Doamnă... ― şoptiCharny.

— Am făcut ceea ce nici ofemeie n-ar fi făcut în loculmeu ― continuă ea. Nu vorbescde regine. Ah, domnule, ceeste o regină care nu poate sădomnească nici asupra uneisingure inimi? Ce este o reginădacă nu se bucura nici măcarde respectul unui om cinstit?Haide, domnule, ajută-mă celpuţin să mă ridic, ca să plec;nu mă dispreţui într-atât,încât să-mi refuzi mânadumitale.

Ca un nebun, Charny, searuncă la picioarele ei.

— Doamna ― spuse el,

lovindu-se cu fruntea depământ ― dacă nu eram unnefericit care vă iubeşte, m-aţifi iertat, nu-i aşa?

— Dumneata?! exclamăregina, cu un râs amar.Dumneata mă iubeşti şi măcrezi o ticăloasă?...

— Oh, doamnă...— Dumneata, dumneata

care ar trebui să ai memorie,mă acuzi de a fi dăruit aici ofloare, colo un sărut, dincoloiubirea mea unui alt bărbat...domnule, fără minciuni; numă iubeşti!

— Doamnă, fantoma era

acolo, fantoma regineiîndrăgostite. Şi chiar aici undesunt eu acuma, stăteafantoma iubitului. Smulgeţi-miinima, fiindcă aceste douăimagini infernale sunt vii îninima mea şi mi-o sfâşie.

Ea îi luă mâna şi-l trasespre ea, cu un gest exaltat.

— Da, ai văzut! Ai auzit...eram eu, nu-i aşa! rosti cuvoce înăbuşită. Da, eram eu,nu mai căuta altă dezlegare.Ei bine, dacă în acelaşi loc subacelaşi castan, aşa cumşedeam, cu dumneata lapicioarele mele, cum stătea şi

celălalt, dacă îţi strâng mâna,dacă mă apropii de dumneata,dacă te iau în braţe, dacă-ţispun... eu care am făcutacelaşi lucru cu celălalt, nu-iaşa? Eu care am spus acelaşilucru celuilalt, nu-i aşa? Dacă-ţi spun: "Domnule de Charny,nu am iubit, nu iubesc şi nuvoi iubi decât o singură fiinţăpe lumea asta... pedumneata"... DoamneDumnezeule! Asta oare te vaconvinge că nu pot fi oticăloasă când port în inimăfla-căra divină a uneiasemenea iubiri?

Charny gemu ca un omcare-şi dă duhul.

Vorbindu-i, regina îl vrăjisecu răsuflarea ei; o simţisevorbindu-i, mâna ei se odihneaarzătoare pe umărul său,pieptul ei înfierbântat îifripsese inima, răsuflarea ei îiarsese buzele.

— Lăsaţi-mă să-imulţumesc lui Dumnezeu ―murmură el. Ah, dacă nu m-aşgândi la Dumnezeu, m-aşgândi prea mult ladumneavoastră! Ea se ridicăîncet şi privi cu ochi pătimaşi,înotând în lacrimi. Vreţi viaţa

mea? întrebă el, năuc.Ea tăcea, privindu-l într-

una.— Dă-mi braţul dumitale ―

spuse ― şi du-mă peste totunde au fost ceilalţi. Mai întâiaici, aici unde a fost dăruit untrandafir. Ea îşi smulse de lapiept un trandafir, fierbinteîncă de focul ce o mistuia. Ia-l!Zise. El respira mireasmaparfumată a florii şi o strânsela piept. Aici ― continuă ea ―cealaltă i-a dat mâna să i-osărute?

— Amândouă mâinile!spuse Charny, clătinându-se

ca beat în clipa când îşi simţifaţa cuprinşii în palmelefierbinţi ale reginei.

— Iată un loc purificat ―zise regina, cu un surâsadorabil. Apoi nu s-au dus oarela băile lui Apolo? Charny, caşi când îi căzuse cerul în cap,se opri uluit, pe jumătatemort. Este un loc ― rostiveselă regina ― unde nu intruniciodată decât ziua. Hai sămergem să vedem împreunăuşa pe unde dispărea acel iubital reginei.

Uşoară, voioasă, la braţulcelui mai fericit om de pe

pământ, ea străbătu aproapealergând peluzele cedespărţeau crângul de zidulrondului. Ajunseră astfel lapoarta în spatele căreia sevedeau urmele copitelor de cai.

— Aici, afară... ― ziseCharny.

— Am toate cheile ―răspunse regina Deschide,domnule de Charny, să nelămurim.

Trecură pragul porţii şi seaplecară ca să vadă: luna ieşidintr-un nor, viind parcă să-iajute în cercetările lor.

Razele albe se plimbară

blând pe chipul frumos alreginei, care se sprijinea debraţul lui Charny, ascultând şiprivind ierburile din jur. Dupăce se încredinţă, ea îi făcusemn gentilomului să intre dinnou în parc, trăgându-l spre eaşi strângându-l afectuoasă.

Poarta se închise în urmalor.

Bătu ora două.— Adio! spuse ea. Du-te

acasă. Pe mâine.Ea îi strânse mâna şi, fără

a mai rosti un cuvânt, seîndepărtă repede pe subcarpeni, în direcţia palatului.

În spatele porţii pe care oînchiseseră, un bărbat seridică din mijlocul tufişurilorşi dispăru în pădurea cemărginea drumul.

Plecând, acest om duceacu el taina reginei.

Capitolul LXXI Despărţirea

A doua zi, regina ieşi,

zâmbitoare şi frumoasă şi seduse să asiste la slujba

religioasă. Gărzile aveau ordinsă lase pe toată lumea sătreacă. Era într-o duminică şimaiestatea să se trezisespunând:

— Ce zi frumoasă! E plăcutsă trăieşti într-o asemenea zi.Păru că respiră cu mai mareplăcere decât de obiceiparfumul florilor preferate; fumai mărinimoasă ca oricând,făcând daruri bogate; se grăbimai mult decât altă dată să seapropie de oameni. Ascultăîntreaga liturghie în cea maideplină reculegere, niciodatănu-şi plecase atât de mult

capul ei maiestuos. În timp cese rugă cu ardoare, curtenii seînghesuiau, ca şi în alteduminici pe porţiunea dintreapartament şi capelă, ba chiarşi scările erau ticsite degentilomi şi doamne. Printreacestea din urmă strălucea,modest dar elegant îmbrăcata,doamna de La Motte. Şi înşirul dublu, format dingentilomi, se afla în dreaptadomnul de Charny, pe careprietenii îl felicitau pentru căse însănătoşise, pentru că seafla din nou printre ei, dar maiales fiindcă arăta atât de bine.

Favoarea este un parfumsubtil care se împrăştie atât deiute în văzduh, încât, multînainte de a fi deschis capaculcutiuţei cu dresuri, aromă estedefinită, recunoscuta şiapreciată de către cunoscători.Olivier era prietenul regineidoar de şase ore, dar de îndatătoţi voiau să se numere printreprietenii lui Olivier.

În timp ce primeafelicitările, cu voia bună aunui om într-adevăr fericit, şi-n timp ce întregul şir dinstânga trecea la dreaptapentru a-i dovedi cât de mult îl

cinstea, Olivier, silit să-şiplimbe privirile peste grupul ceforfotea în jurul lui, zăridinaintea sa, solitar, un chip acă mi sumbra paloare şiimobilitate îl izbiră. Îlrecunoscu pe Filip deTaverney, cu trupul strâns înuniformă şi cu mâna pe spadă.De la vizitele de politeţe tăcutede Taverney în anticameraadversarului său, după duel, dela sechestrarea lui Charny decătre doctorul Louis, nici orelaţie nu mai existase întrecei doi rivali.

Charny, văzându-l pe Filip

cum îl priveşte liniştit, fărăbunăvoinţa, dar niciameninţător, schiţa un salut,la care Filip răspunse dedeparte. Apoi îşi croi drumprintre cei ce-l înconjurau,spunându-le:

— La o parte, domnilor,lăsaţi-mă să-mi fac datoria lacare mă obligă politeţea.

Şi traversând spaţiul aflatîntre şirul din dreapta şi celdin stânga, se îndreptă spreFilip, care nici nu se clinti.

— Domnule de Taverney ―îi spuse, salutându-l cu maimare curtenie decât prima

dată ― ar fi trebuit să vămulţumesc pentru interesul pecare aţi binevoit să-l arătaţipentru sănătatea mea, dar de-abia ieri m-am întors. Filiproşi, îl privi ţintă, apoi plecăochii. Voi avea onoarea,domnule ― continuă Charny ―să vă pot vizita de mâine şisper că nu mi-aţi purtat pica.

— Deloc, domnule ―replică Filip.

Charny voia tocmai să-iîntindă mâna, când toboşarulanunţă sosirea reginei.

— Iat-o pe regină, domnule― rosti rar Filip, fără să

răspundă gestului prietenesc allui Charny.

Şi-şi sublinie cuvinteleprintr-o reverenţă mai multmelancolică decât glacială.Charny, oarecum surprins, segrăbi să se întoarcă în mijloculprietenilor săi, în şirul dindreapta. Filip rămase la loculsău, ca şi când ar fi pânditceva. Regina se apropie; fuvăzută zâmbind multora,primind jalbe; de departe ea îlzărise pe Charny şi, fără să-şimai dezlipească ochii de la el,cu acea temerară sfidare pecare o punea în prietenie şi pe

care duşmanii o numeauneruşinare, ea rosti cu glastare:

— Astăzi puteţi cere,domnilor, cereţi, n-aş putea sărefuz nimic.

Charny fu pătruns până înadâncul inimii de tonul şisensul acestor cuvinte vrăjite.Tresări de mulţumire şi înacest chip îi mulţumi însufletul său reginei. Deodată,aceasta fu smulsă din dulceadar primejdioasa sacontemplare de zgomotul unuipas, de sunetul unui glasnecunoscut.

Pasul se făcea auzitdinspre stânga, glasulemoţionat dar profund ochemă:

— Doamnă!...Regină îl zări pe Filip; nu-

şi putu stăpâni un gest deuimire, văzându-se din nouîntre cei doi bărbaţi dintrecare pe unul se mustră că îliubeşte prea mult, pe celălaltprea puţin.

— Dumneata, domnule deTaverney! exclamă ea,revenindu-şi. Dumneata?! Vreisă-mi ceri ceva? Vorbeşte!

— O audienţă de zece

minute când doreştemaiestatea voastră ― ziseFilip, încleştându-şi frunteapalidă şi severă.

— Chiar acum, domnule ―răspunse regina, privindu-l pefuriş pe Charny, de care, fărăsă vrea, se temea văzându-latât de aproape de fostul săuadversar. Urmează-mă!

Grăbi pasul când îl auzi peFilip venind în urma ei şi trecude Charny. După ce dăducâteva porunci, se îndreaptăspre palat. Un sfert de oră maitârziu, Filip era introdus înbibliotecă, unde maiestatea sa

primea duminica.— Poftim, intră, domnule

de Taverney ― zise ea, cu glasvoios ― intră şi spune-mi cevadrăguţ. Trebuie să-ţimărturisesc că sunt cuprinsăde nelinişte de câte ori unTaverney doreşte să-mivorbească. Familia dumitaleeste prevestitoare de rele.Linişteşte-mă repede, domnulede Taverney şi spune-mi că n-ai venit să-mi aduci lacunoştinţa vreo nenorocire.

Filip şi mai palid dupăacest preambul decât fusesedupă întâlnirea cu Charny şi

văzând cât de puţină căldurăpune regină în vorbele ei, semulţumi să răspundă:

— Doamnă, am onoarea dea afirma în faţa maiestăţiivoastre că îi aduc de dataaceasta o veste bună.

— Ah! Aşadar, o veste!exclamă regina.

— Din păcate, da,maiestate.

— Doamne! răspunse ea,reluându-şi acel aer vesel care-l tăcea pe Filip atât denenorocit. Iată că ai spus "dinpăcate". "Sărmanul de mine!"ar zice un spaniol. Domnul de

Taverney a spus: "Din păcate!"— Doamnă ― zise solemn

Filip ― două cuvinte o vorlinişti cu desăvârşire pemaiestatea voastră şi nunumai că nobila sa frunte nuse va înnora astăzi laapropierea unui Taverney, darniciodată nu se va mai înnoradin vina unui TaverneyMaison-Rouge. Începând deastăzi, doamnă, ultimul dinaceastă familie, căreiamaiestatea voastră a binevoitsă-i acorde o oarecare atenţie;va dispare pentru totdeauna dela curtea Franţei.

Părăsind imediat voioşia pecare o arătase ca să se apere şipresimţind emoţiile ce s-arputea ivi în urma acesteiîntrevederi, regina exclamă:

— Pleci!— Da, maiestate.— Şi... dumneata?!Filip se înclină.— Sora mea, doamnă, a

avut înaintea mea regretul dea o părăsi pe maiestateavoastră ― spuse el. Şi eu eram,în felul meu, nefolositorreginei, aşa că plec.

Regina se aşeză foartetulburată, gândindu-se că

Andreea o părăsise a doua zidupă întrevederea de la Louis,când domnul de Charnydesluşise primul semn alafecţiunii ce i se purta.

— Ciudat! murmură ea,visătoare şi nu mai adaugănici un cuvânt.

Filip rămase în picioare cao statuie de marmură,aşteptând să i se îngăduie săse retragă. Ieşind din letargiasa, regina îl întrebă:

— Şi unde te duci?— Vreau să-l întâlnesc pe

domnul de La Perouse,răspunse Filip.

— Domnul de La Perousese afla în Terra-Nova în clipaasta.

— Am tăcut toatepregătirile ca să-l ajung dinurmă.

— Ştii că i s-a prezis omoarte tragică?

— Tragica, n-am auzit ―spuse Filip ― subită, după câteştiu.

— Şi cu toate acesteapleci...

El zâmbi, frumos, nobil şiblând, apoi zise:

— De aceea mă şi duc să-lîntâlnesc pe La Perouse.

Regina se cufundă întăcerea ei îngrijorată. Filipaşteptă din nou, respectuos.Deodată ea se ridică, seapropie de tânăr şi,încrucişându-şi ambele-i braţepe piept, îl întrebă:

— De ce pleci?— Fiindcă îmi place mult

să călătoresc ― răspunse el,paşnic.

— Dar ai făcut ocolul lumii― reluă regina, înşelată o clipăde calmul acesta eroic.

— Al lumii noi, da, doamnă― preciză Filip ― dar nu allumii vechi şi noi laolaltă.

Regina făcu un gest deciudă şi repetă ceea ce îispusese şi Andreei:

— Oameni de fier, inimi deoţel aceşti Taverney! Soradumitale şi dumneata sunteţinişte oameni teribili, prietenipe care ajungi să-i urăşti. Nupleci ca să călătoreşti, te-aisăturat de atâtea drumuri, cica să mă părăseşti. Soradumitale, care zicea că simte ochemare spre călugărie,ascunde o inimă în flăcări subcenuşă. În sfârşit, a vrut săplece, a plecat. De-ie Domnulsă fie fericită! Dumneata,

dumneata, care puteai fifericit, pleci şi dumneata!Când îţi spuneam adineauri căcei din familia Taverney îmipoartă nenoroc!

— Îndurare, doamnă! Dacămaiestatea voastră ar binevoisă privească mai atent îninimile noastre, n-ar vedeadecât un devotament fărămargini.

— Ascultă! strigă regina,mânioasă. Dumneata eşti unquaker şi ea o filozoafă, niştecreaturi imposibile; ea îşiînchipuie lumea ca pe unparadis în care nu intri decât

cu condiţia de a fi sfânt;dumneata, dumneata crezi călumea este un infern în carenu trăiesc decât diavoli; şiamândoi fugiţi de lume; unulpentru că găseşte ceea ce nucaută, celălalt pentru că nugăseşte ceea ce caută. N-amdreptate? Eh, dragă domnulede Taverney, lasă-i pe oamenisă fie imperfecţi, nu cerefamiliilor regale decât să fiecele mai puţin imperfectedintre speciile umane; fiiîngăduitor sau, mai exact, nufi egoist!

Accentuă cu prea multă

pasiune ultimele cuvinte. Filipcâştigase.

— Doamnă ― spuse el ―egoismul este o virtute când îlfoloseşti pentru a-i înalţă pecei pe care-i iubeşti.

Ea se împurpură la faţă şizise:

— Tot ce ştiu este ca oiubeam pe Andreea şi ea m-apărăsit, că ţin la dumneata şitotuşi mă părăseşti. Esteumilitor pentru mine să vădcum două persoane atât dedesăvârşite ― nu glumesc,domnule ― se îndepărtează decasa mea.

— Nimic nu poate umili oaugustă persoană ca domnia-voastră, doamnă ― zise curăceală Taverney. Ruşinea nuatinge frunţile care se ridicaatât de sus, cum este adumneavoastră.

— Încerc să aflu cu toatăgrijă ce anume a putut să tejignească, continuă regina.

— Nu m-a jignit nimic,doamnă ― protestă cu asprimeFilip.

— Gradul dumitale a fostconfirmat, averea este încreştere, te preţuiam...

— Repet maiestăţii voastre

că nu-mi place nimic la curte.— Şi dacă ţi-aş spune să

rămâi... dacă ţi-aş porunci?...— Aş avea durerea de a o

refuza pe maiestatea voastră.Pentru a treia oară, regina

se cufundă în tăcere. Şi cumieşea întotdeauna din acesterăgazuri printr-o nouăizbucnire, întrebă:

— Poate că este cinevacare îţi displace aici? Eşti ofire ascunsă ― spuse ea,privindu-l pe Filip cu ochii săilimpezi.

— Nimeni nu-mi displace.— Credeam că nu te ai

bine... cu un gentilom... cudomnul de Charny... pe care l-ai rănit în duel... — Ziseregina, înflăcărându-se încetulcu încetul. Şi cum e simplu săfugi de cei care nu-ţi plac,îndată ce ai văzut ca domnulde Charny s-a întors, ai şi vrutsă părăseşti curtea.

Filip nu răspunse.Regina, înşelându-se

asupra acestui om atât decinstit şi de viteaz, crezu căare de-a face cu un gelosobişnuit. Îl execută fără nici omilă.

— Ştii ― continuă ea ― ca

domnul de Charny s-a întorsabia astăzi! Spun astăzi! Şichiar astăzi dumneata vrei săpleci?

Filip deveni livid. Atacatastfel, călcat în picioare,răspunse cu cruzime:

— Doamnă, este adevăratcă de-abia astăzi am aflatdespre întoarcerea domnuluide Charny; numai că ştiammai demult decât îşi închipuiemaiestatea voastră, deoarece l-am întâlnit pe domnul deCharny, către ora douănoaptea, la poarta parcului cedă spre băile Apolo.

Regina păli la rândul său;şi după ce privi cu o admiraţieamestecată cu groazădesăvârşita curtenie pe caregentilomul o păstra în mânialui, murmură cu voce stinsă:

— Bine, du-te domnule, nute mai reţin.

Filip salută pentru ultimaoară şi plecă cu paşi măsuraţi.

Regina căzu fulgerată într-un fotoliu, spunând:

— Franţa, ţara inimilornobile!

Capitolul LXXII Geloziacardinalului

În acest timp, cardinalul

văzu trecând trei nopţi cutotul diferite de cele pe careimagi-naţia să ie reînvianeîncetat. Nici o veste de lanimeni, nici o speranţă săprimească vreo ştire. Aceastădesăvârşită tăcere, dupăzbuciumul patimei, venea caîntunericul după luminasoarelui.

La început, cardinalul selegănase cu speranţa că iubitasa, mai mult femeie decâtregină, va dori să afle ce fel de

dragoste îi poartă el şi dacă oiubeşte tot atât de mult dupămărturisire ca şi înainte. Prinurmare, văzând că nu seîntâmpla nimic şi ascultândîntruna numai liniştea, cumzice domnul Delille{14}, începusă se teamă, nefericitul, că acăzut în dizgraţie.

De aici, o spaimă, ogroază, o nelinişte pe carenimeni nu şi le poate închipuidacă n-a suferit de acelenevralgii generale care fac dincapătul fiecărei fibre nervoaseun şarpe de foc ce se răsuceşteîncoace şi încolo, după cum

are chef. Această stare îideveni insuportabilăcardinalului; trimitea de zeceori, într-o jumătate de zi,acasă la doamna de La Motte,de zece ori la Versailles. Celde-al zecelea curier i-o aduse,în sfârşit, pe Jeanne, care îisupraveghea acolo pe Charnyşi pe regină şi care se bucurăîn sinea ei de nerăbdareacardinalului, căruia îi vadatora curând izbândirea celorce punea la cale.

Văzând-o, cardinalulizbucni:

— Cum puteţi fi atât de

liniştită?! Cum?! Ştiţi în cehal mă chinui şidumneavoastră,dumneavoastră care ziceţi căsunteţi prietena mea, mălăsaţi să mă perpelesc, sămor!...

— Eh, monseniore ―replică Jeanne ― răbdare, vărog! Ceea ce făceam eu laVersailles, departe dedumneavoastră, este mult maifolositor decât ce faceţidumneavoastră aici,aşteptându-mă.

— Doar nu puteţi fi atât decrudă ― spuse excelenţa sa,

potolit de speranţa că va primiveşti. Vorbiţi, ce zice, ce facelumea acolo?

— Absenţa este un răuîngrozitor, fie că suferi laParis, fie că suferi laVersailles.

— Iată ceva care îmi placeşi vă mulţumesc, dar...

— Dar ce?...— Dovezi!— Ah, Dumnezeule! strigă

Jeanne. Ce tot spuneţi,domnule! Dovezi! Ce înseamnăacest cuvânt? Dovezi!...Sunteţi oare în toate minţile,monseniore, când îi cereţi unei

femei dovezi de vinovăţie?— Nu cer o piesă de proces,

contesă, cer o dovadă dedragoste.

— Mi se pare — făcu ea,după ce o privi pe excelenţa saîntr-un anume fel ― căîncepeţi să fiţi extrem deexigent, dacă nu chiar foarteuituc.

— Ah, ştiu ce-mi veţispune, ştiu că trebuie să fiufoarte fericit, foarte onorat;dar gândiţi-vă la inima mea caşi când ar fi a dumneavoastră,contesa! Aţi accepta să fiţiastfel aruncata deoparte, după

ce se părea că vi s-au acordat,toate favorurile?

— Am impresia că aţi spus"se părea", nu? zise Jeanne, peacelaşi ton batjocoritor.

— O, vezi bine, mă puteţicerta pentru pretenţiile meleneruşinate, contesa; vezi bine,nimic nu-mi dă dreptul să măplâng, cu toate astea măplâng...

— Atunci, monseniore, nupot fi răspunzătoare denemulţumirea dumneavoastrădacă nu are decât cauze frivolesau dacă n-are nici un fel decauză.

— Contesă, ce urât vapurtaţi cu mine!

— Monseniore, repetcuvintele dumneavoastră.Urmăresc şirul lor.

— Mai bine v-aţi gândi lace e de tăcut decât să mădojeniţi pentru nebuniile mele;ajutaţi-mă, în loc să măchinuiţi.

— Nu vă pot ajuta acumpentru că nu cred că se poateface ceva.

— Nu credeţi că se poateface ceva? repeta cardinalul,apăsând pe fiecare cuvânt.

— Nu.

— Ei bine, doamnă ―ripostă domnul de Rohan, cuvehemenţă ― poate nu toatălumea este de acord cudumneavoastră.

— Vai, monseniore, iată căv-aţi înfuriat şi nu ne maiînţelegem. Excelenţa voastrămă va ierta că îi atrag atenţia.

— M-am înfuriat! Da... dincauză că sunteţi atât derăuvoitoare, contesă.

— Nu credeţi că sunteţinedrept?

— Deloc! Dacă nu vreţi să-mi faceţi servicii, este pentrucă nu mai puteţi, o văd prea

bine.— Aveţi o părere bună

despre mine; atunci de ce măacuzaţi?

— Pentru că eraţi datoaresă-mi spuneţi întregul adevăr,doamnă.

— Adevărul?! V-am spustot ce ştiam.

— Nu mi-aţi spus că reginăeste o perfidă, că este ocochetă, că-i face pe oameni s-o adore şi-i lasă apoi săînnebunească de disperare.

Jeanne îl privi, surprinsă.— Explicaţi-vă ― zise ea,

tremurând, dar nu de teamă,

ci de bucurie.Întrevedea în gelozia

cardinalului o ieşire dinsituaţia dificilă în care se afla,pe care poate împrejurările nui-ar fi pus-o la îndemână.

— Mărturisiţi ― continuăcardinalul, orbit de patimă ―mărturisiţi, vă implor, căregina refuză să mă vadă.

— Nu pot spune aşa ceva,monseniore.

— Mărturisiţi ca, deşi numă respinge de bunăvoie, ceeace încă mai sper, măîndepărtează ca să nuneliniştească cine ştie ce alt

iubit căruia insistenţele melei-au trezit gelozia.

— Ah, monseniore!...exclamă Jeanne, pe un tonatât de mieros, încât lăsa să sebănuiască cu mult mai multdecât voia ea să ascundă.

— Ascultaţi-mă ― reluădomnul de Rohan ― ultimadată când am văzut-o pemaiestatea sa, cred că amauzit pe cineva umblând printufişuri.

— Curată nebunie!— O să vă spun tot ce

bănuiesc.— Nu mai spuneţi nici un

cuvânt în plus, monseniore, ojigniţi pe regină; şi, de altfel,chiar dacă-i adevărat că eraatât de nefericită, încât să seteamă că este pândita de cătreun iubit, ceea ce nu cred,sunteţi oare atât de nedreptîncât să-i faceţi o vină dintr-un trecut pe care îl părăseştepentru dumneavoastră?

— Trecutul! Trecutul! Iatăun cuvânt mare care îşi pierdeînţelesul, contesă, dacă acesttrecut este, de fapt, prezent şiva deveni viitor.

— Ruşine, monseniore! Îmivorbiţi ca unui misit pe care îl

acuzi că ţi-a mijlocit o afacereproastă. Bănuieliledumneavoastră, monseniore, ojignesc atât de mult pe regina,încât se răsfrâng şi asupramea.

— Atunci, contesă,dovediţi.

— Monseniore, dacă mairepetaţi aceste cuvinte, voiconsidera că mă insultaţi pemine.

— În sfârşit!... Mă iubeştepuţin?

— Dar este foarte simplu,monseniore ― răspunseJeanne, arătând cardinalului

masa lui de lucru şi tot cetrebuia pentru scris. Aşezaţi-văşi întrebaţi-o pe ea însăşi.

Cardinalul, în al nouăleacer, îi strânse mâinile Jeannei,rostind:

— O să-i daţi biletul?— Dacă nu i-l dau eu, cine

i-l va da?— Şi... îmi făgăduiţi un

răspuns?— Dacă nu veţi avea

răspuns, cum veţi şti ce săcredeţi?

— Ah, să fie într-un ceasbun! Aşa îmi plăceţi, contesă.

— Nu-i aşa ― făcu Jeanne,

cu zâmbetul ei şăgalnic.El se aşeză, luă pana şi

începu să scrie. Domnul deRohan avea o pană înaripata,se exprima cu uşurinţa; cutoate astea rupse zece foiînainte de a fi mulţumit desine.

— Dacă o să continuaţi înfelul acesta, nu veţi terminaniciodată.

— Ştiţi, contesa, mă temde dragostea mea; ea serevarsă, oricât aş vrea s-ostăvilesc; n-aş vrea s-o obosescpe regină.

— Ei ― zise Jeanne,

ironică ― dacă o să-i scrieţi caun om politic, o să vărăspundă că o diplomată. Văpriveşte.

— Aveţi dreptate şi sunteţio adevărată femeie şi la sufletşi la minte. Spuneţi, contesăde ce să avem secrete faţă dedumneavoastră, care ştiţitotul'?

Ea zâmbi şi răspunse:— Adevărul este că nu

aveţi ce să-mi ascundeţi.— Citiţi peste umărul meu

― citiţi la fel de repede cumscriu, dacă se poate; fiindcăinima mea arde şi pana

aleargă mistuind hârtia.Într-adevăr, scrise; aşternu

o scrisoare atât de înflăcărată,de nebunească, de plină dedojeni de dragoste şi asigurăricompromiţătoare, încât, cândisprăvi, Jeanne, care îlurmărise până la iscălitura, îşizise în sinea ei: "A scris ceeace eu n-aş fi îndrăznit să-idictez".

Cardinalul reciti şi oîntrebă pe Jeanne:

— E bine aşa?— Dacă vă iubeşte ―

răspunse trădătoarea ― o săvedeţi mâine. Acum staţi

liniştit.— Până mâine, da.— Nici nu cer mai mult,

monseniore.Lua biletul pecetluit şi,

spre seară, se întoarse acasă.Aici, se dezbracă, îşi răcoriobrazul şi începu să segândească. Situaţia era cea lacare voise chiar de la începutsă ajungă. Încă doi paşi şi îşiva atinge ţelul. Pe care din doisă-l ia drept scut: pe reginăsau pe cardinal?

Scrisoarea îl punea pecardinal în imposibilitatea de ao acuza vreodată pe doamna

de La Motte, în ziua când ea îlva sili să plătească sumeledatorate în contul colierului.Admiţând că regina şicardinalul s-ar vedea şi ardescoperi totul, cum arîndrăzni ei s-o compromită pedoamna de La Motte, caredeţinea un asemeneascandalos secret? Regina nuva da lucrurile în vileag şi vacrede că prelatul o urăşte;cardinalul va crede că reginăeste o cochetă; dezbaterileînsă, dacă vor fi, vor avea loccu uşile închise şi doamna deLa Motte, chiar dacă ar fi cât

de cât bănuită, s-ar hotărî, subacest pretext, să se expatrieze,realizând frumoasa sumă deun milion şi jumătate.Cardinalul va şti precis caJeanne a luat diamantele,regina va ghici, desigur; la cele-ar servi însă să facă zarvă înjurul unei împrejurări atât destrâns legată de cea din parc şide la băile lui Apolo?

Numai că nu era de ajuns oscrisoare ca să construiascătot acest sistem de apărare.Cardinalul avea o panăminunata, va mai sene încă deşapte sau opt ori. În ceea ce o

priveşte pe regina, cine ştiedacă în clipa asta hu făureşte,împreună cu domnul deCharny, arma de care să sefolosească Jeanne de La Motte!

Atâtea tulburări şi discuţiivor sfârşi în cel mai rău caz cuo fugă şi Jeanne îşi închipuiadinainte etapele. Mai întâi vafi scadenţa, bijutierii îşi vorcere banii. Regina se va ducedrept la domnul de Rohan.Cum? Prin intermediulJeannei, este inevitabil.Jeanne îl va preveni pecardinal şi-l va pofti săplătească. Dacă va refuza, îl

va ameninţa că publicăscrisorile; el va plăti. Odatăplata făcută, nici un pericol.În ce priveşte scandalul public,rămâne să se pună capătintrigii. Asupra acestui punct,satisfacţie deplină. Onoareaunei regine şi a unui prinţ albisericii la preţul de un milionşi jumătate este mult preaieftin plătită. Jeanne eraaproape sigură că ar puteascoate trei milioane dacă arvrea.

Pe ce se-ntemeia Jeanne înprivinţa intrigii? Peconvingerea cardinalului ca o

văzuse trei nopţi în şir peregină în tufişurile de laVersailles şi nici o putere dinlume nu putea să-i dovedeascăacum că s-ar fi înşelat. Existao singură mărturie aescrocheriei, o dovadă vie şizdrobitoare şi această dovadăJeanne o va face să nu poatăintra în discuţie.

Ajunsă la acest punct almeditaţiilor sale, ea se apropiede fereastră şi o văzu pe Olivastând pe balcon, neliniştită şicurioasă.

"Între noi două acum" ―gândi Jeanne, salutându-şi cu

toată afecţiunea complicea.Contesa îi făcu Olivei

semnul convenit ca să coboarediseară. Bucuroasă că primiseaceastă comunicare oficialăOliva intră din nou în cameră;Jeanne îşi continuameditaţiile.

Să sfarmi instrumentul decare nu te mai poţi folosi esteobiceiul tuturor intriganţilor;numai că cei mai mulţi daugreş, fie că în clipa în care sesfarmă, unealta mai scoate ungeamăt care dezvăluie taine,fie că nu o sfarmă de tot aşafel încât mai poate sluji şi

altora. Jeanne se gândi cămicuţa Oliva, toată numaipofta de viaţa, nu se va lăsazdrobită fără să scoată unţipat. Era necesar sănăscoceşti pentru ea o povestecare s-o hotărască să fugă;alta care să o facă să fugăbucuroasă.

Greutăţile apar la fiecarepas; unele minţi însă găsesc îna birui aceste greutăţi totatâta plăcere ca alţii în a rupetrandafiri.

Oliva, oricât de mult ar fifost fermecată de tovărăşianoii sale prietene, nu era decât

relativ fermecată. Cu altecuvinte, prin gratiile închisoriiîn care se afla, găsea aceastălegătura delicioasă. Dar Nicole,foarte sinceră din fire, nu-iascundea deloc prietenei salecă i-ar plăcea mai mult sătrăiască la lumina zilei, să seplimbe la soare, să guste dintoate bucuriile reale ale vieţiidecât să facă plimbărinocturne, îmbrăcând hainaunei fictive regalităţi.

Lucrurile în afara vieţiiobişnuite erau Jeanne, cumângâierile şi confesiunile ei;realita-tea însemna bani şi

Beausire.Jeanne, care studiase în

amănunt această teorie, îşităgădui să o pună în aplicarela prima ocazie. Pe scurt, îşipropusese ca tema aîntrevederii cu Nicole nevoiaabsoluţii de a tace să disparădovada criminalei escrocheriicomise în parcul de laVersailles.

O dată cu venirea nopţii,Oliva coborî. Jeanne o aşteptala poartă. Străbăturăamândouă strada Saint-Claudepână la bulevardul pustiu, sesuiră în trăsura care le aştepta

şi care, ca ele să poată discutaîn voie, mergea la pas pedrumul ce duce la Vincennes.Nicole, deghizata într-o rochiesimplă şi purtând o glugii m;ire, Jeanne îmbrăcata ca ofemeiuşcă oarecare, erau denerecunoscut. De altfel, ca săle poţi vedea, ar fi trebuit săintri în trăsura şi numaipoliţia avea acest drept. Nimicînsă nu trezise curiozitateapoliţiei. Mai ales că trăsura nuera una oarecare, ci purta peportiere armele familiei deValois, respectabile santinelecărora nici un agent n-ar fi

îndrăznit să le nesocoteascăprezenţa.

Oliva începu prin a acopericu sărutări pe Jeanne, care i leîntoarse însutit.

— Oh, ce tare m-amplictisit! strigă Oliva. Te-aşteptam, mă rugam în gândsă vii.

— Era imposibil, scumpamea, să vin să te văd; măpândea şi, mai ales, te-ar fipândit pe tine o primejdie preamare.

— Cum asta? întrebăNicole, mirată.

— O primejdie teribilă,

draga mea, de teama căreiamai tremur încă.

— Oh, povesteşte-mi, hairepede!

— Aici te plictiseai demoarte...

— Da din păcate.— Şi ca să te distrezi

puţin, ai vrut să ieşi.— Şi m-ai ajutat ca o

adevărată prietenă.— De asemenea, ţi-am

vorbit de acel ofiţer, niţel camtrăsnit, dar foarte politicos,care s-a îndrăgostit de regină,cu care semeni puţin.

— Da, ştiu.

— Am avut slăbiciunea să-ţi propun o distracţienevinovată şi anume să neamuzăm pe seama bietuluibăiat şi să-l facem să creadăcă regina îl place.

— Vai!... suspină Oliva.— Nu-ţi voi mai aminti

cele două plimbări pe care le-am făcut noaptea în grădinaVersailles-ului, întovărăşite deacest sărman băiat. Olivasuspină din nou. De cele douănopţi în care ţi-ai jucat atât debine rolişorul, încât cavalerulnostru a luat lucrurile înserios.

— N-a fost frumos dinpartea noastră ― spuse încetOliva ― să-l înşelăm, n-omerită; e un cavaler cuadevărat fermecător.

— Nu-i aşa?— O, da!— Dar ia stai, nu aici e

buba; să-i dai un trandafir, săte laşi numită maiestate, săîntinzi mâinile să ţi le sărute,astea sunt simple şotii... Dar...micuţa mea Oliva se pare că n-a fost totul...

Oliva roşi atât de tare,încât, dacă noaptea n-ar fi fostatât de neagră, Jeanne ar fi

fost silită să bage de seamă.Ce-i drept însă, ca o femeiebinecrescută, privea dreptînainte şi nicidecum spretovarăşa sa.

— Cum adică... ― se bâlbâiNicole. Cum... cum n-a fosttotul?

— A mai avut loc şi a treiaîntrevedere ― spuse Jeanne.

— Da ― zise Oliva,şovăitoare. Doar ştii, că eraiacolo.

— Iertare, scumpa mea,mă aflam, ca de obicei, laoarecare distanţă, pândind sauprefăcându-mă că pândesc

pentru ca rolul tău să fie câtmai veridic. Deci n-am văzut,nici n-am auzit ce s-aîntâmplat în grotă. Nu ştiudecât ce mi-ai povestit. Or, laîntoarcere, mi-ai spus că v-aţiplimbat, că aţi discutat, că aţicontinuat jocuL cu trandafirulşi cu sărutatul mâinilor. Eucred tot ce mi se spune, dragamea.

— Păi... păi... ― bâiguiOliva, tremurând.

— Păi, drăguţa mea, separe că nebunul pretinde căaşa-zisa regină i-a acordatmult mai mult.

— Ce?...— Se pare că, beat de

fericire, năuc, înnebunit, s-alăudat că a obţinut de laregină o nedezminţită dovadade dragoste împărtăşită. Nuîncape îndoială că sărmanulom este nebun de legat.

— Doamne Dumnezeule!murmură Oliva.

— E nebun, în primulrând, pentru că minte, nu-iaşa? întrebă Jeanne, perfidă.

— Sigur că minte... ― sebâlbâi Oliva.

— Doar nu te-ai fi expusunei primejdii atât de

îngrozitoare fără să-mi spui. Pebiata fată o trecu fiorii. Ceaparenţe neplăcute ― continuăteribila prietena ― pentru tine,care-l iubeşti pe domnulBeausire şi căreia eu îi dedictimpul meu, tocmai tu, căreiaîi face curte domnul deCagliostro şi pe care îl refuzi,să dai, dintr-un simplucapriciu, acestui nebun...dreptul... de... a spune... Nu,şi-a pierdut miriţile, părereaasta nu mi-o schimb.

— Şi ce primejdie măpaşte? strigă Nicole. Să vedem!

— Iat-o. Avem de-a face cu

un nebun, deci cu un om carenu se teme de nimic şi care nuţine seama de nimeni. Atâtatimp cât era vorba numai detrandafiri şi sărutări de mâini,nimeni n-avea ce spune: oregină are mulţi trandafiri înparc şi mâinile îi sunt ladispoziţia supuşilor săi; dardacă-i adevărat că la cea de-atreia întâlnire... Ah, scumpăcopilă, nu mai îmi vine delocsă râd de când mă frământăgândul ăsta.

Oliva simţi cum îiclănţăne dinţii de frică.

— Şi ce-o să se întâmple,

draga mea prietenă, întrebăfata.

— În primul rând, dupăcâte ştiu eu, cel puţin nu eştiregina.

— Nu.— Şi uzurpând această

calitate a maiestăţii salepentru a săvârşi o...nesocotinţă ca asta...

— Ei, ei?...— Ei bine, asta se numeşte

lezmaiestate. Şi odată rostitacest cuvânt, lucrurile potajunge departe. Oliva îşiascunse faţa în mâini. Laurma urmei ― continuă

Jeanne ― cum n-ai făcut ce selaudă el că ai făcut, vei puteadovedi oricând; celelaltenesocotinţe vor fi pedepsite cuînchisoare de la doi la patruani şi surghiunul.

— Închisoare?! Surghiun?!strigă Oliva, îngrozită.

— Nu-i o nenorocire atâtde mare; dar eu va trebui să-miiau măsuri de precauţie şi sămă pun la adăpost.

— Eşti şi dumneataneliniştita?

— Ba bine că nu! N-o sămă denunţe imediat şi pe minenebunul ăsta? Ah, biata mea

Oliva! Înşelătoria asta ne vacosta scump.

Oliva începu să plângă.— Şi eu, eu ― spuse ea ―

care nu pot să stau liniştitanici o clipă! Ah, mintenesăbuita! Ah, satana! Parcă aintrat dracu-n mine, nu vezi!După nenorocirea asta, suntsigură c-am să m-arunc înghearele alteia.

— Nu dispera, încearcănumai să eviţi un scandal.

— Mă duc să mă închidimediat în casa protectoruluimeu. Dacă i-aş mărturisitotul?

— Grozavă idee, n-am cezice! Un om care te creşte cutoată grijă, încercând să-şi as-cundă iubirea, un om care nuaşteaptă decât un cuvânt ca săte adore şi căruia tu îi veispune că ai săvârşit o astfel deimprudenţa cu un altul.Notează: spun imprudenţă...fără a mai pune la socotealăbănuielile ce se vor trezi înmintea lui.

— Dumnezeule, aidreptate!

— Şi mai e ceva: zvonul seva răspândi, cercetărilemagistraţilor vor trezi

scrupulele protectorului tău.Cine ştie dacă, spre a se punebine cu curtea, nu te vapreda?

— Oh!— Să admitem că te va

goni, pur şi simplu, ce se vaalege de tine?

— Ştiu, sunt pierdută.— Şi când va afla totul

domnul de Beausire... ― spuserar Jeanne, studiind efectulacestei ultime lovituri.

Oliva sări în sus. Cugesturi repezite, începu să-şismulgă părul din cap.

— O să mă omoare! Ah,

nu... ― murmură ea ― am sămă omor eu... Apoi,întorcându-se spre Jeanne,zise cu disperare: Nu mă poţisalva pentru că eşti şidumneata în primejdie.

— Am o bucată de pământîn Picardia, undeva departe... ofermă ― răspunse Jeanne.Dacă am putea s-o ştergemfără a fi văzute înainte săizbucnească scandalul, poatene-ar mai rămâne o şansa?...

— Dar nebunul ăla tecunoaşte, te va găsi oriunde tevei duce.

— Dacă tu pleci, te-

ascunzi şi nu te poate găsi, eunu mă mai tem de smintit. Osă-i spun sus şi tare: "Ţi-aipierdut minţile de poţi săafirmi aşa ceva. Dovedeşte!"Or, lucrul ăsta îi va fi cuneputinţă şi-atunci am să-işoptesc la ureche: "Eşti unlaş!"

— Plec când vrei şi undevrei ― hotărî Oliva.

— Cred că aşa este maicuminte ― încuviinţă Jeanne.

— Trebuie să plec imediat?— Nu, aşteaptă să

pregătesc totul în aşa fel încâtreuşita să fie sigură. Ascunde-

te, nu te mai arăta nici măcarpentru mine. Deghizează-techiar şi când te uiţi în oglindă.

— Da, da, bizuie-te pemine, scumpă prietenă.

— Să începem prin a neîntoarce; nu mai avem ce nespune.

— Să ne-ntoarcem. Câttimp îţi trebuie să faci toatepregătirile?

— Nu ştiu; dar ia amintece-ţi spun: de azi până în ziuaplecării tale n-am să mă maiarăt la fereastră. Dacă măvezi, înseamnă că vei pleca înaceeaşi zi, aşa că fii gata!

— Da, îţi mulţumesc,scumpa prietena.

Se întoarseră încet sprestrada Saint-Claude, Olivanemaiîndrăznind să-ivorbească Jeannei, Jeannecugetând mult prea adânc casă-i mai vorbească Olivei.Când ajunseră, se îmbrăţişară;Oliva îi cern cu umilinţaiertare prietenei sale pentrutoate nefericitele încurcăturiîn care intrasem din cauzaprostiei sale.

— Sunt femeie ― replicădoamna de La Motte,parodiindu-l pe poetul latin ―

şi înţeleg slăbiciunea femeii.

Capitolul LXXIII Fuga

Oliva se ţinu de cuvânt.

Chiar de-a doua zi, Nicole îşităinui existenţa faţă de toatălumea; nimeni n-ar fi pututbănui că ea locuieşte în casadin strada Saint-Claude.

Stătea ascunsă tot timpulîn dosul unei perdele sau aunui paravan, cu ferestrele

veşnic închise, în ciudarazelor de soare care băteau îngeam. Jeanne, care pregăteatotul din umbră, ştiind că adoua zi aducea cu sinetermenul primei plaţi a celorcinci sute de mii de livre,orândui lucrurile în aşa fel,încât să nu existe nici oumbră în clipa când vaexploda bomba. Acea clipăîngrozitoare era ţelul final alcercetărilor sale.

Ea calculase cuînţelepciune alternativă de afugi, lucru uşor, de altfel, darfuga însemna o acuzaţie

categorică. Să rămână, sărămână neclintită, asemeneaduelistului care înduraloviturile adversarului; contesadecise deci să rămână curiscul de a cădea, dar şi cuşansa de a-şi ucide duşmanul.

Iată de ce, chiar a doua zidupă întrevederea cu Oliva, searătă la fereastră către oradouă, semn pentru falsa reginăcă e timpul să se pregăteascăs-o şteargă în aceeaşi seară. Sădescriem bucuria, să descriemgroaza Olivei, ar imposibil.Necesitatea fugii eradeterminată de primejdie;

posibilitatea de a fugi însemnasalvarea. Oliva îi trimise osărutare pătimaşă Jeannei,apoi îşi făcu pregătirile punândîn micul său pachet câteva dinlucrurile preţioase aleprotectorului său.

După ce dăduse semnalul,Jeanne dispăru de acasă şi seocupă să găsească o trăsurăcăreia să-i încredinţezepreţioasa soartă a domnişoareiNicole.

Şi asta a fost totul ― totceea ce chiar cel mai atentobservator ar fi putut descifradin semnele, de obicei,

grăitoare, prin care comunicaucele două prietene.

Perdele trase, ferestreînchise, lumini mişcătoarepână târziu în noapte. Apoiunele foşnete, câteva zgomotemisterioase, o uşoară agitaţiecăreia îi urmară întunericul şiliniştea. Băteau oreleunsprezece noaptea la Saint-Paul şi vântul sufla în rafaledinspre râu, ajungând până înstrada Saint-Claude, cândJeanne ajunse în strada Saint-Louis, cu o trăsură de poştă lacare erau înhămaţi trei caizdraveni. Pe capră trăsurii, un

om înfăşurat într-o mantie îlîndruma pe surugiu. Jeanne îltrase pa acest om de poaleleveşmântului şi-i spuse săoprească la colţul străzii Roi-Dore. Omul veni să vorbeascăcu stăpâna.

— Trăsura să rămână aici,dragă domnule Reteau ― ziseJeanne. O jumătate de oră vafi de ajuns. Voi veni aici cu opersoană, care se va urca şi pecare o vei duce, minând cât sepoate de repede, la căsuţa meade la Amiens.

— Da, doamnă contesă.— Acolo o vei preda

arendaşului meu Fontaine,care ştie ce are de făcut.

— Da, doamnă.— Ah, uitam... eşti

înarmat, scumpul meuReteau?

— Da, doamnă.— Doamna este urmărită

de un nebun... Poate o să vreas-o oprească pe drum...

— Ce să fac?— Vei trage asupra oricui

te împiedica să mergi maideparte.

— Da, doamnă.— Mi-ai cerut o gratificaţie

de douăzeci de ludovici pentru

ceea ce ştii, îţi voi da o sută şi-ţi plătesc şi călătoria pe care ovei face la Londra, unde măvei aştepta peste cel puţin treiluni.

— Da, doamnă.— Iată cei o sută de

ludovici. Fără îndoială că nune vom mai vedea, deoareceeste mai prudent pentrudumneata să ajungi la Saint-Valery şi să te îmbarci imediatpentru Anglia.

— Puteţi conta pe mine.— Este în folosul dumitale.— Este în folosul nostru ―

zise domnul Reteau, sărutând

mâna contesei. Aşa că aştept.— Şi eu ţi-o trimit pe

doamna.Reteau se urcă în trăsura,

în locul Jeannei, care cu passprinten, ajunse în stradaSaint-Claude şi intră în casă.Totul dormea (în acestnevinovat cartier. Jeanneaprinse lumânarea şi o duse pebalcon: era semnalul convenitpentru ca Oliva să coboare.

"Este o fată extrem deprecaută" ― îşi spuse contesa,văzând fereastra întunecată.

Jeanne ridică şi coborî detrei ori lumânarea. Nimic. I se

păru însă că aude un fel desuspin sau un da, abia susuratprin văzduh, sub frunzişul depe fereastră.

"Va coborî fără să aprindăluminarea ― îşi zise Jeanne.Nu-i nimic rău în asta." Şicoborî şi ea în stradă. Poartanu se deschise. Oliva seîncurcase fără îndoială în cineştie ce pachete grele şistânjenitoare.

— Proastă! bombănicontesa. Pierdem atâta vremepentru nişte cârpe!

Nu venea nimeni. Jeannese duse până la uşa din faţa.

Nimic. Ascultă lipindu-şiurechea de ghinturi. Trecuastfel un sfert de oră; bătu treişi jumătate. Jeanne se duse pebulevard, să vadă de departedacă ferestrele se luminau. I sepăru că zăreşte strecurându-seo lumină blândă prin golullăsat de frunziş, de subperdelele duble.

"Ce face, pentruDumnezeu! Ce face nemernicaasta? Poate n-a văzutsemnalul? Haide, curaj, săurcăm din nou!"

Aşadar, se duse din nouacasă şi reîncepu jocul

lumânărilor. La semnalele salenu răspunse nimeni.

"Cu siguranţa că e bolnavă― îşi spuse Jeanne,mototolindu-şi furioasămanşetele. E bolnavă şi nu sepoate mişca ticăloasa asta.Dar ce importanţă are! Vie saumoartă, va pleca astă-seară!"

Coborî încă o dată scara,grăbindu-se ca o leoaicăurmărită. Ţinea în mână cheiacare, de atâtea ori, îi dăduseOlivei libertatea nocturnă, înclipa când vâri cheia înbroască, se opri.

"Şi dacă este cineva sus,

lângă ea? Gândi contesa.Imposibil, voi auzi glasuri şivoi avea timp să cobor dacăvoi întâlni pe cineva pescară... Oh!"

În faţa acestei periculoaseperspective fu gata să deaînapoi. Tropotul cailor pepavajul sonor o făcu să sehotărască. "Fără primejdie, nuse înfăptuieşte nimic mare!Îndrăzneala învingeprimejdia!" îşi zise ea şi răsucicheia în broască uriaşa: poartase deschise.

Jeanne cunoştea dispoziţiaîncăperilor; datorită

inteligenţei sale, fără să-şi deaseama şi le închipuise demulte ori când o aştepta searape Oliva. Scara fiind la stânga,Jeanne se îndreptă spre scară.Nici un zgomot, nici o lumină,nimeni. Ajunse astfel pepalierul de la apartamentulNicolei. Acolo, sub aşa, sevedea o dungă de lumină;acolo, în dosul uşii, se auzeazgomotul unui pas fărăodihnă.

Jeanne, gâfâind darţinându-şi răsuflarea, asculta.Nu vorbea nimeni. Oliva,singura deci, umbla de colo-

colo: îşi făcea bagajele, fărăîndoială. Aşadar, nu erabolnavă şi nu era vorba decâtde o mică întârziere.

Jeanne zgârie încetişorlemnul uşii, şoptind:

— Oliva! Oliva! Scumpăprietenă! Draga mea!...

Paşii de pe covor părură căse apropie.

— Deschide! Deschide! ogrăbi Jeanne.

Uşa se deschise şi un valde lumină o scăldă pe Jeanne,din creştet până-n tălpi: înfaţa ei se afla un bărbat ţinândîn mână un sfeşnic cu trei

braţe. Contesa scoase unstrigăt îngro-zitor ascunzându-şi faţa.

— Oliva, nu eşti tu? zisebărbatul şi ridică uşurel glugacontesei. Doamna contesă deLa Motte! strigă la rândul său,jucând admirabil rolul omuluiuimit la culme.

— Domnul de Cagliostro?murmură Jeanne, clătinându-se gata să leşine.

Dintre toate primejdiile pecare şi le închipuise Jeannenumai asta nu-i trecuse prinminte. La prima vedere, nupărea ceva înspăimântător, dar

dacă te gândeai puţin, dacăluai seama cât de sumbru şiascuns era acest om straniu,primejdia trebuia să fiecumplită. Jeanne aproape că-şipierdu cumpănii, se traseînapoi, mai-mai să se repeadăîn jos pe scări şi să nu se maioprească până în stradă.

Cagliostro îi întinsepoliticos mâna şi o pofti să ialoc.

Cărui fapt datorez cinsteavizitei dumneavoastră,doamna? întrebă el, cu vocetăioasă.

— Domnule ― bâigui

intrigantă, care nu-şi putealua ochii de la conte ―venisem... căutam...

— Permiteţi-mi, doamnă,să sun ca să-i pedepsesc peservitorii mei care au avutneîndemânarea, grosolănia dea lăsa să vină neanunţată ofemeie de ranguldumneavoastră.

Jeanne tremura. Oprimâna contelui.

— Nu încape îndoială ―continuă acesta netulburat ―că aţi dat peste ticălosul acelade portar neamţ care seîmbată. Nu v-a recunoscut V-a

deschis poarta fără să zicănimic, fără să facă nimic; o fişi adormit după ce v-a deschis.

— Nu-l certaţi, domnule ―îngăimă Jeanne, ceva maistăpână pe sine şi fără a bănuicapcana, Vă rog...

— El v-a deschis, nu-i aşa,doamnă?

— Cred că da... Mi-aţifăgăduit însă că nu-l veţicerta.

— Mă voi ţine de cuvânt ―spuse contele, zâmbind. Acumînsă, doamnă, binevoiţi şilămuriţi-mă.

O dată ce i se oferea

această portiţa de scăpare,Jeanne, care nu mai erabănuita de a fi deschis eaînsăşi poarta, putea să mintăşi asupra scopului vizitei sale.Nu pierdu prilejul.

— Am venit ― zise earepede ― să vă consult,domnule conte, asupra unorzvonuri care circulă.

— Ce zvonuri, doamnă?— Nu mă zoriţi, vă rog ―

spuse ea, alintându-se.Intervenţia mea estedelicată...

"Caută, caută! gândiCagliostro. Eu am şi găsit."

— Sunteţi prieten cueminenţa sa monseniorulcardinal de Rohan ― începuJeanne.

"Oho, nu-i rău deloc! Îşizise Cagliostro. Mergi până lacapătul firului care este înmâna mea; mai departe însă,îţi interzic".

— Sunt, într-adevăr, întermeni buni cu eminenţa sa,răspunse el.

— Şi am venit ― continuăJeanne ― să mă informez ladumneavoastră despre...

— Despre?... repetaCagliostro, cu o nuanţă de

ironie.— V-am spus că situaţia

mea e delicată, domnule, vărog să nu abuzaţi. Probabil nuvă este necunoscut faptul cădomnul de Rohan are pentrumine oarecare afecţiune şi aşfi vrut să ştiu până unde potconta... În fine, domnule, sespune că dumneavoastră citiţiîn cele mai ascunse cute aleminţii şi sufletului...

— Lămuriţi-mă încă puţinpentru a putea să citesc înadâncurile minţii şi sufletuluidumneavoastră.

— Domnule, se zice că

eminenţa sa iubeşte pealtcineva; că eminenţa saiubeşte pe cineva cu o poziţiefoarte înalta... Se zice chiar...

Aici Cagliostro fixa asupraJeannei, care simţi că-şipierde cumpătul, o privireîncărcata de fulgere.

— Doamnă, pot, într-adevăr, să descifrez tenebrele― zise el ― dar ca s-o pot facebine, am nevoie să fiu ajutat.Binevoiţi să răspundeţi laurmătoarele întrebări: Cum de-aţi venit să mă căutaţi aici?Eu nu locuiesc aici.

Jeanne tresări.

— Cum aţi intrat aici,deoarece nu există nici un felde portar beat sau valet înaceastă parte a palatului? Şidacă nu pe mine mă căutaţi,atunci pe cine? Nurăspundeţi? Se adresă elcontesei, care dârdâia de frică.Am să vă ajut eu să vă aduceţiaminte. Aţi intrat cu o cheiepe care cred că o aveţi înbuzunar: iat-o. Aţi venit să ocăutaţi pe tânăra femeie pecare, din pură bunătate, oascundeam aici.

Jeanne se clătină ca unpom smuls din rădăcină.

— Şi... dacă ar fi aşa?şopti ea. Ce crima aş fi comis?Nu este îngăduit unei femei săviziteze o altă femeie?Chemaţi-o şi vă va spune căprietenia noastră nu are nimicde ascuns...

— Îmi spuneţi asta,doamnă, pentru că ştiţi că nuse mai afla aici.

— Nu se mai afla aici?!...strigă Jeanne, îngrozită. Olivanu mai e aici?

— Oh! exclamă Cagliostro.Nu cumva nu ştiţi că a plecat,tocmai dumneavoastră care aţiajutat să fie răpită?

— Să fie răpită?! Eu?!strigă Jeanne, care începu dinnou să spere. A fost răpită şimă acuzaţi pe mine?

— Fac chiar mai mult, văconving ― spuse Cagliostro.

— Dovediţi-o! ziseimprudentă contesa.

Cagliostro lua o hârtie depe masă şi i-o arătă:

" Monseniore şi generos

protector ― scria în biletuladresat lui Cagliostro ―iertaţi-mă că vă părăsesc; da,îl iubesc mai mult decât oricepe domnul de Beausire; vine

să mă ia, îl urmez. Adio!Primiţi expresia recunoştinţeimele."

— Beausire!... rosti

Jeanne, înmărmurită.Beausire... El care nici nu ştiaadresa Olivei!...

— A, ba da, doamnă ―răspunse Cagliostro, arătându-i o a doua hârtie, pe care oscoase din buzunar. Iată, amridicat hârtia asta de pe scară,venind aici să fac obişnuitamea vizită. Hârtia o fi căzutdin buzunarele domnuluiBeausire.

Contesa citi înfiorată: "Domnul de Beausire o va

găsi pe domnişoara Oliva. Înstrada Saint-Cloude, colţ cubulevardul; o va lua cu elimediat. Este sfatul uneiprietene sincere. A sositmomentul."

Oh, făcu contesa,

mototolind hârtia.— Şi a luat-o cu el ―

conchise cu răcealaCagliostro.

— Cine a scris biletul?întrebă Jeanne.

— Dumneavoastră, dupăcât se pare, sinceră prietenă aOlivei.

— Cum a intrat însă aici?strigă Jeanne, privindu-l cufurie pe impasibilul eiinterlocutor.

— Nu cumva cu cheiadumneavoastră? ziseCagliostro.

— Dacă o am eu, nu puteas-o aibă domnul de Beausire.

— Când ai o cheie, poţi săai şi doua ― răspunseCagliostro, privind-o drept înochi.

— Aveţi dovezi ― rosti rar

contesa ― în timp ce eu n-amdecât bănuieli.

— Am şi eu bănuieli, chiarmai temeinice decât aledumneavoastră, doamnă.

Zicând acestea, o concediecu un gest abia schiţat Ea segrăbi să coboare, dar pe totparcursul acestei scări pustii,întunecate, pe care o urcase,găsi douăzeci de luminări şidouăzeci de lachei aşezaţi dinloc în loc, dinaintea căroraCagliostro strigă cu voce tarede zece ori: "Doamna contesade La Motte".

Jeanne ieşi pufnind de

furie şi de dor de răzbunare,aşa cum sufla iguana flăcări şiotravă.

Capitolul LXXIV Scrisoarea şichitanţa

A doua zi era ultimul

termen de plata fixat de însăşiregină bijutierilor Boehmer şiBossange. Cum misivamaiestăţii sale le recomandadiscreţie, ei aşteptară să le fieaduse cele cinci sute de mii delivre. Şi cum pentru toţinegustorii, oricât de bogaţi arfi, încasarea a cinci sute demii de livre este o treabăserioasă, asociaţii pregătirăchitanţa cu cea mai înflorităscriere a casei. Chitanţarâmase nefolosită, căci nuveni nimeni s-o schimbecontra a cinci sute de mii delivre.

Noaptea trecu, chinuitoarepentru bijutieri, în aşteptareaunui mesager ce nu maiapărea. Poate reginei îi venisevreo idee mai neobişnuită;avea poate nevoie să seascundă, deci curieruL său vasosi poate după miezul nopţii.

Dar zorile zilei următoareîi încredinţară pe Boehmer şipe Bossange că era vorba de ohimeră. Boehmer se hotărî sămeargă la Versaiiles, într-otrăsura în fundul căreiaaştepta asociatul său. Ceru săfie introdus la regină. I serăspunse că, dacă nu are

audienţă, nu poate intra.Uluit, neliniştit, insistă: şicum cunoştea lumea şi cumavusese talentul să lase ici şicolo prin anticamere câtevapietre nu prea grozave, fuprotejat şi i se permise să seaşeze pe drumul pe care îlfăcea maiestatea sa înplimbarea-i la Trianon.

Aşadar, Maria-Antoaneta,încă tulburată în urmăîntâlnirii cu Charny, când îidevenise iubita fără a-i deveniamantă, se întorcea de laplimbare, cu inima plină debucurie, cu cugetul curat,

când zări chipul cam necăjitdar plin de respect al luiBoehmer. Ea îi zâmbi într-unfel pe care bijutierul îlinterpretă ca pe un semn câtse poate de bun şi îndrăzni săceară o scurtă audienţă, pecare regina i-o promise pentruora două, deci după masa deprânz. Boehmer se duse să-iducă această veste minunatălui Bossange, care aştepta întrăsura şi care, fiind suferind,nu dorise să arate reginei ofaţa bolnavă.

— Nici o îndoială ― îşispuseră ei, comentând cele

mai mici gesturi, cele maineîn-semnate cuvinte aleMariei-Antoaneta ― nici oîndoială că maiestatea sa areîn sertar suma pe care nu aputut-o avea ieri; a spus la oradouă pentru ca la două va fisingură.

Şi se întrebară, ca cei doiprieteni din fabulă, dacă vorlua suma în bilete, în aur sauîn argint. Bătu ora două,bijutierul se afla la postul său;fu introdus în iataculmaiestăţii sale.

— Ce mai este, Boehmer ―zise regina cum îl zări intrând

― iar vrei să-mi vorbeşti desprebijuterii? Să ştii că ai picatprost.

Boehmer crezu că cinevastă ascuns prin apropiere, căregina se temea să nu fieauzită. Lua deci aerul că apriceput şi răspunse privind înjur:

— Ce te uiţi aşacercetător? îl întrebă reginamirată. Nu cumva ai o taină,hm?

El nu răspunse nimic,năucit cum era de acest joc.

— Aceeaşi taină ca şi altădată: o bijuterie de vânzare ―

continuă regina ― cine ştie cepiesă rară? Nu-ţi fie frică, nu enimeni să ne audă.

— Atunci... ― murmurăBoehmer.

— Atunci...? Ce vrei săspui?

— Atunci pot să spunmaiestăţii sale...

— Spune repede, dragăBoehmer. Bijutierul se apropie,cu un surâs curtenitor.

— Pot să spun maiestăţiisale ca regina ne-a uitat ieri ―rosti el, arătându-şi dinţiipuţin îngălbeniţi, dar cu totulbinevoitori.

— V-am uitat?! În ceprivinţă? făcu regina,surprinsă.

— Fiindcă ieri... eratermenul.

— Termenul?!... Cetermen?...

— Cer iertare, maiestate,dacă-mi permit.., Ştiu că esteo indiscreţie. Poate că reginanu este pregătită. Ar fi o marenenorocire, dar, în sfârşit...

— Ascultă, Boehmer, nupricep nici un cuvânt din totce-mi spui. Lămureşte-mă deci,dragul meu.

— Mi se pare că maiestatea

voastră a uitat cu totul. Estefoarte firesc, având atâteapreo-cupări.

— Încă o dată te întreb:am uitat ce?

— Ieri a fost primul termende plata al colierului ― zisetimid Boehmer.

— Aşadar, aţi vândutcolierul? spuse regina.

— Păi... ― îngăimăBoehmer, privind-o uluit ―păi... mi se pare că da.

— Şi cei cărora l-ai vândutnu ţi-au plătit, bietul meuBoehmer! Cu atât mai rău!Trebuia ca acei oameni să facă

aşa cum am tăcut eu: dacă nupot cumpăra colierul, să ţi-lînapoieze, lăsându-ţi acontul.

— Poftim?... bâiguibijutierul, clătinându-seasemenea călătoruluineprevăzător, bătut în cap desoarele Spaniei. Ce binevoieştemaiestatea voastră să-mispună?

— Spun, sărmanul meuBoehmer, că dacă zececumpărători îţi înapoiazăcolierul, aşa cum am făcut eu,lăsându-ţi două sute de mii delivre bacşiş, vei aduna douămilioane şi-ţi va rămâne şi

colierul.— Maiestatea voastră zice

că mi-a înapoiat colierul?strigă Boehmer, lac denăduşeală.

— Asta zic, bineînţeles ―răspunse liniştita regina. Darce ai?

— Cum, maiestateavoastră tăgăduieşte ca acumpărat colierul?

— Ah; iarăşi!... Dar ceînseamnă comedia asta? rosticu asprime regina. Oare acestblestemat colier este sortit săfacă mereu pe câte cineva să-şi iasă din fire?

— Dar ― reluă Boehmer,tremurând din cap până înpicioare ― mi se pare că amauzit chiar din gura maiestăţiivoastre... că mi-a înapoiat,maiestatea voastră a spusÎNAPOIAT colierul dediamante.

Regina îl privi pe Boehmer,încrucişându-şi braţele.

— Din fericire, am cu cesă-ţi împrospătez memoria,căci eşti un om într-adevăruituc, domnule Boehmer, ca sănu spun un cuvânt şi maineplăcut. Se duse glonţ lacomodă, scoase o hârtie pe

care o despături şi plimbăochii peste ea şi i-o întinse,calmă, nefericitului Boehmer.Presupun că ţi-e destul delimpede. Şi se aşeză; astfelîncât să-l vadă mai bine pebijutier în timp ce acestacitea.

Chipul lui Boehmerexprima întâi o totalăneîncredere, apoi, din ce în cemai mult, o groază denedescris.

— Ei bine ― reluă regina ―recunoşti chitanţa caredovedeşte în modul cel maiclar că ai primit colierul?

Dacă nu cumva ai uitat că techeamă Boehmer...

— Doamnă ― ţipăBoehmer, cu glas sugrumat defurie şi de spaimă în acelaşitimp ― nu eu am semnataceasta chitanţă.

Regina făcu un pas înapoi,fulgerându-l cu privirea.

— Tăgăduieşti?!— Da, tăgăduiesc... chiar

de ar fi să-mi luaţi libertateasau chiar viaţa. N-am primitniciodată colierul; n-amsemnat niciodată aceastăchitanţă. Chiar de-ar fi aicibutucul şi călăul, am să repet

mereu: "Nu, maiestate,chitanţa nu e semnată demine!"

— Aşadar, domnule ― rostiregina, pălind uşor ― eu te-amfurat, colierul este deci lamine?

Boehmer caută înfriguratîn portofel şi scoase oscrisoare pe care, la rândulsău, o întinse reginei...

— Nu cred, doamnă ― ziseel, cu o voce respectuoasă, darschimbaţii de emoţie ― nucred că, dacă maiestateavoastră mi-ar fi înapoiatcolierul, mi-ar fi trimis această

scrisoare.— Ce-i cu peticul ăsta de

hârtie? strigă regina. N-amsens niciodată aşa ceva! Nuvezi că nu e scrisul meu?

— E semnat! bolborosiBoehmer, distrus.

— Maria-Antoaneta deFranţa... Eşti nebun! Ce, eusunt de Franţa? Eu suntarhiducesa de Austria! Nu, esteabsurd ca eu să fi scris asta!Haide, domnule Boehmer,farsa este mult prea grosolană!Du-te şi debiteaz-ofalsificatorilor dumitale.

— Falsificatorilor mei... ―

bâigui bijutierul, care aproapeleşina auzind aceste cuvinte.Maiestatea voastră măbănuieşte pe mine, Boehmer?

— Dumneata îndrăzneştisă mă bănuieşti pe mine,Maria-Antoaneta! replicăregina, cu trufie.

— Dar scrisoarea? obiectăel, arătând hârtia pe care eaîncă o mai ţinea în mână.

— Dar chitanţa? ripostăea, arătând hârtia pe care elnu o lăsase din mână.

Boehmer se văzu silit să sesprijine de un fotoliu; podeauaîncepu să se învârtească cu el.

Trăgea aer în piept cât maiadânc şi culoarea purpurie aapoplexiei înlocuia paloareacadaverica a leşinului.

— Înapoiază-mi chitanţa ―zise regina ― o iau de bună şiia-ţi scrisoarea semnatăAntoaneta de Franţa, primulprocuror îţi va spune că nu arenici o valoare.

Şi zvârlindu-i hârtia, dupăce-i smulse din mână chitanţa,ea îi întoarse spatele şi trecuîntr-o cameră alăturata,lăsându-l singur pe nefericitulom, cu desăvârşire buimac şicare, împotriva oricărei

etichete, se prăbuşi pe unfotoliu. Totuşi, după câtevaminute, mai venindu-şi în fire,el se repezi, cu totul zdrobit,afară din apartament şi seduse să-l găsească peBossange, căruia în aşa fel îipovesti cele petrecute, încâtasociatul său bănui că-iascunde ceva. Boehmer repetăînsă atât de exact şi de atâteaori toată istoria, încâtBossange începu să-şi smulgăperucă, în timp ce asociatulsău îşi smulse părul, ceea cepentru trecătorii care aruncauo privire în trăsura era un

spectacol negrăit de trist şi decomic totodată.

Cum însă nu se poate sta ozi întreaga într-o trăsură, cum,după ce şi-au smuls părul sauperucă, au dat de craniu şi,sub craniu, sunt, sau trebuiesă fie, ideile, cei doi bijutieriajunseră la concluzia că eneapărată nevoie să-şi uneascăforţele pentru a încerca, de eracu putinţă, să-şi croiască drumpână la regină şi să obţinăceva ce ar semăna cu oexplicaţie. O luară deci înapoispre palat, într-o stare demnăde milă, când se întâlniră cu

unul dintre ofiţerii reginei careîl chemă pe unul dintre ei laea. Ne putem închipui bucuriaşi graba lor de a se supune.Fura introduşi fără întârziere.

Capitolul LXXV Rege nu pot fi,prinţ nu vreau,rămân un Rohan

Regina părea că aşteaptă

nerăbdătoare; aşa că, imediatce-i zări pe bijutieri, zise cu

însufleţire:— Ah, iată-l şi pe domnul

Bossange! Ţi-ai adus întăriri,Boehmer! Cu atât mai bine!

Boehmer nu avea nimic dezis; el chibzuia adânc. Lucrulcel mai bun de făcut într-unasemenea caz este un gestgrăitor şi Boehmer se aruncăla picioarele Mariei-Antoaneta.Gestul era într-adevărexpresiv. Bossange, ca undesăvârşit asociat, îl imită.

— Domnilor ― zise regina― m-am calmat şi nu mă voimai enerva. De altfel, mi-avenit o idee care îmi schimbă

sentimentele faţă de voi. Nuîncape nici o îndoială că întoată afacerea asta am fost,atât eu cât şi voi, victimeleunui mic mister... care nu maieste un mister pentru mine.

— Ah, doamnă! strigăBoehmer, entuziasmat devorbele reginei. Aşadar, nu mămai bănuiţi... că aş fi... Ah, cecumplit suna cuvântulfalsificator!

— Vă rog să mă credeţi căşi mie mi-e la fel de greu să-laud, cum vă este şi vouă să-lrostiţi ― zise regina. Nu, nu vămai bănuiesc.

— Maiestatea voastrăbănuieşte pe altcineva?

— Răspundeţi laîntrebările mele. Pretindeţideci că nu mai aveţidiamantele?

— Nu le mai avem ―răspunseră într-un glas cei doibijutieri.

— Şi nu vă interesează cuile-am dat ca să vi le înapoieze,aceasta mă priveşte pe mine.N-aţi văzut-o cumva, pedoamna contesă de La Motte?

— Iertare, doamnă, amvăzut-o...

— Şi nu v-a dat nimic...

din partea mea?— Nu, doamnă. Doamna

contesă ne-a spus doar atât:"Aşteptaţi".

— Dar scrisoarea semnatăde mine cine v-a dat-o?

— Scrisoarea ― răspunseBoehmer ― cea pe caremaiestatea voastră a avut-o înmână, ne-a adus-o în timpulnopţii un mesager necunoscut.Şi ani ta falsa scrisoare.

— Ah, ah! exclamă regina.Bun! Vedeţi deci că n-a venitdirect de la mine. Suna şi seînfiinţa un valet. Să fiechemata doamna contesă de

La Motte ― porunci liniştitaregina. Şi n-aţi mai văzut şi pealtcineva, nu l-aţi văzutcumva pe domnul de Rohan?continuă ea, cu acelaşi calm.

— Pe domnul de Rohan?Ba da, doamnă, a venit şi ne-avizitat spre a ne informa,..

— Foarte bine! răspunseregina. Să nu mergem preadeparte; din moment ce şidomnul de Rohan esteamestecat în această afacere,n-aveţi dreptul să disperaţi.Încep să ghicesc: doamna deLa Motte, spunându-vă:Aşteptaţi, a vrut... Nu, nu pot

ghici nimic şi nici nu vreau săghicesc... Duceţi-vă şi căutaţi-l pe domnul cardinal şipovestiţi i tot ce mi-aţi spusmie; nu pierdeţi timpul şiadăugaţi că ştiu totul.

Reînsufleţiţi de aceastămică scânteie de speranţă,bijutierii schimbară între ei oprivire ceva mai puţinîngrozită.

Bossange, vrând doar să-şispună şi el părerea, îndrăzni săşoptească:

— Totuşi, regina are înmână o chitanţă falsă şi unfals este o fărădelege.

Maria-Antoaneta seîncruntă şi zise:

— Într-adevăr, dacă n-aţiprimit colierul, înscrisulacesta constituie un fals. Darpentru a constata falsul, esteabsolut necesar să vă pun faţăîn faţă cu persoana pe care amînsărcinat-o să vă înapoiezediamantele.

— Când vrea maiestateavoastră! exclamă Bossange.Noi nu ne temem de lumină,noi suntem negustori cinstiţi.

— Atunci duceţi-vă şicăutaţi să vă lumineze domnulcardinal, el singur poate

lămuri toate astea.— Şi maiestatea voastră ne

va permite să o încunoştinţămde răspuns? întrebă Boehmer.

— Îl voi afla înainteavoastră ― spuse regina ― tot euvă voi scoate din încurcătură.Duceţi-vă.

Îi concedie şi, după cebijutierii plecară, lăsându-sepradă tulburării de care eracuprinsă, trimise curier dupăcurier la doamna de La Motte.Nu o vom mai urma încercetările şi bănuielile sale,dimpotrivă, o vom părăsi sprea alerga, împreuna cu

bijutierii, în întâmpinareaacestui adevăr atât de râvnit.

Cardinalul era acasă,citind cu o furie imposibil dedescris o scrisoare pe caretocmai i-o trimisese doamnade La Motte şi care venea de laVersailles, după cum spunea.Scrisoarea era crudă, îi luacardinalului orice speranţă; îlsomă să nu mai spere nimic; îiinterzicea să mai apară, dupăobicei, la Versailles; tăcea apella loialitatea lui de a nuîncerca să reia relaţii deveniteimposibile. Recitind acestecuvinte, prinţul sari în sus;

cântarea fiecare silabă, păreasă ceară cont hârtiei dedurităţile care fuseserăaşternute de o mână crudă.

— Cochetă, capricioasă,perfidă! strigă el, în disperareacare îl cuprinsese. Ah, mă voirăzbuna!...

Îngrămădi în mintea sa,una după alta, toateînvinuirile care alina sufleteleslabe de durerile iubirii, dar nule vindeca de dragostea însăşi.

— Iată ― zise el ― celepatru scrisori pe care mi le-atrimis, una mai nedreaptă şimai despotica decât alta. N-am

fost pentru ea decât uncapriciu! Este o umilinţa pecare n-am să i-o iert cu una cudouă, dacă nu cumva măsacrific unui capriciu mai nou.

Sărmanul amăgit reciteacu fervoarea speranţeiscrisorile, care, cu toatăasprimea lor, aveau onemiloasă armonie. Ultima erao capodoperă de răutate, inimanefericitului cardinal erarăscolită până în cele maiascunse unghere, dar cu toateastea el iubea în asemeneamăsura, încât, din spirit decontradicţie, se delecta citind

şi recitind aceste rândurităioase şi reci trimise, dupăcum pretindea doamna de LaMotte de la Versailles.

În acest moment cei doibijutieri se prezentară lapalatul său. Fu extrem desurprins, văzând insistenţa cucare cereau să fie primiţi. Îlalungă de trei ori pe valetulsău, care reveni a patra oară,spunând că Boehmer şiBossange declaraseră că nuvor pleca decât dacă vor fisiliţi s-o facă.

— Ce să însemne asta?zise cardinalul. Lăsaţi-i să

intre!Şi cei doi intrară. Feţele

lor răvăşite dovedeau cât degrea fusese lupta morală şifizică pe care o dăduseră.Chiar dacă ar fi fostînvingători într-una din acestelupte, ar fi fost biruiţi încealaltă. Niciodată capete maibuimace nu trebuiseră să steasă judece în faţa unui prinţ albisericii.

— În primul rând ― strigăcardinalul, văzându-i ― ceînseamnă o asemeneabarbarie, domnilor bijutieri! Văpurtaţi de parcă vi s-ar datora

ceva în această casă!Tonul acesta îi îngheţă de

spaimă pe cei doi asociaţi.— Nu cumva scenele de

dincolo reîncep? murmurăBoehmer, trăgând cu coadaochiului spre asociatul său.

— A, nu, nicidecum ―răspunse acesta din urmă,înfundându-şi perucă, cu ungest războinic. Eu sunthotărât să rezist la orice.

Şi făcu un pasameninţător, în timp ceBoehmer, mai prudent, rămaseîn spate. Cardinalul îi crezunebuni şi le-o spuse răspicat.

— Monseniore ― ziseBoehmer, disperat, punctându-şi fiecare silabă cu un suspin ―faceţi-ne dreptate, aveţi milă,nu vă supăraţi şi nu neobligaţi să fim nerespectuoşifaţă de cel mai mare, cel maiilustru prinţ.

— Domnilor, ori sunteţi întoate minţile şi atunci veţi fiaruncaţi pe fereastră ― replicăprelatul ― ori nu sunteţi întoate minţile şi atunci veţi fipur şi simplu daţi afară.Alegeţi!

— Monseniore, nu suntemnebuni, am fost prădaţi!

— Şi ce-mi pasă mie ―răspunse monseniorul deRohan. Nu sunt ofiţer depoliţie.

— Dar aţi avut colierul înmână, monseniore ― spuseBoehmer, hohotind. Veţi puteadepune mărturie în faţajustiţiei, monseniore, veţi...

— Am avut colierul? repetăprinţul. Deci colierul a fostfurat?!

— Da, monseniore.— Ei bine şi ce spune

regina? strigă cardinalul,foarte curios.

— Regina ne-a trimis la

dumneavoastră, monseniore.— Este foarte amabil din

partea maiestăţii sale. Dar cepot face în privinţa asta, bieţiide voi?

— Puteţi totul,monseniore; puteţi spune ce s-a făcut cu colierul.

— Eu?— Sigur că da.— Dragă Boehmer, ai fi

fost îndreptăţit să-mi vorbeştiastfel dacă aş fi făcut partedin banda de tâlhari care i-afurat reginei colierul.

— Nu reginei i-a fost furatcolierul.

— Atunci cui, Doamnesfinte?!

— Regina tăgăduieşte să-lfi avut.

— Cum tăgăduieşte? zisecardinalul, şovăind. Doar aveţio chitanţă de la dânsa.

— Regina spune că aceastăchitanţă e falsă.

— Haida-de! se stropşi la eicardinalul. Nu mai ştiţi cevorbiţi, domnilor!

— Aşa a spus ― şi Boehmerse întoarse către Bossange,care încuviinţă dând din capde trei ori.

— Regina a tăgăduit,

fiindcă era cineva la ea când i-aţi vorbit ― spuse cardinalul.

— Nimeni, monseniore; darasta nu e totul.

— Ce mai e?— Nu numai că regina a

tăgăduit, nu numai că apretins că scrisoarea era falsă,dar ne-a arătat şi o chitanţădin partea noastră prin care sedovedeşte că am primitcolierul.

— O chitanţă din parteavoastră? repetă cardinalul. Şice e cu ea?

— Este falsă, ca şicealaltă, domnule cardinal,

ştiţi foarte bine.— Falsă... Două falsuri...

Şi spuneţi că eu ştiu foartebine?

— Cu siguranţă, de vremece aţi venit să confirmaţi celece ne spusese doamna de LaMotte; dumneavoastră ştiaţifoarte bine că am vândutcolierul şi că se afla în mâinilereginei.

— Staţi să vedem ― rosticardinalul, trecându-şi mânapeste frunte. Iată nişte lucrurinespus de grave, după cât mise pare. Să ne înţelegem.Haideţi să recapitulăm cele

petrecute.— Da, monseniore.— Mai întâi cumpărarea de

către mine, în contulmaiestăţii sale, a unui colierpe care l-am acontat cu douăsute cincizeci de mii de Livre.

— Este adevărat,monseniore.

— Apoi vânzarea lui directreginei... aşa mi-aţi spus, celpuţin... la termenele fixate deea şi având garanţiasemnăturii sale, da?

— A semnăturii sale... Aţispus că este semnăturareginei, nu-i aşa, monseniore?

— Arătaţi-mi-o.— Iat-o.Bijutierii scoaseră

scrisoarea din portofelul lor.Cardinalul o cercetă dintr-oaruncătură de ochi.

— Ei, dar sunteţi niştecopii!... strigă el. Maria-Antoaneta de Franţa... Păi

regina este o fiică a casei deAustria! Aţi fost prădaţi;scrisul şi semnătura suntamândouă false!

— Atunci, doamna de LaMotte trebuie să-l cunoască pefalsificator şi pe tâlhar! Ţiparăbijutierii, în culmeaexasperării.

Adevărul acestei afirmaţiiîl izbi pe cardinal.

— S-o chemăm pe doamnade La Motte ― hotărî el,tulburat.

Şi sună, cum făcuse şiregina. Slujitorii sai porniră înurmărirea Jeannei, a cărei

trăsură nu putea fi preadeparte. Cu toate astea,Boehmer şi Bossange,cuibărindu-se în promisiunilereginei că iepurele în culcuş,repetau neîncetat: "Unde estecolierul? Unde este colierul?"

— O să mă asurziţi ― rostisupărat cardinalul. Ce ştiu euunde-i colierul? L-am dat euînsumi reginei, iată tot ce ştiu.

— Colierul! Dacă n-avembanii... colierul! Repetau ceidoi negustori.

— Domnilor, nu măpriveşte ― mai spusecardinalul, ieşindu-şi din fire,

gata să-i dea afară pe cei doicreditori.

— Doamna de La Motte!Doamna contesă! strigarăBoehmer şi Bossange, răguşiţide atâtea ţipete. Numai ea ne-apierdut!

— Vă interzic să suspectaţiprobitatea doamnei de LaMotte, altfel o să pun să văsnopească în bătaie!

— În sfârşit, trebuie săexiste un vinovat ― îngaimăBoehmer, cu o voce jalnică.Cele două falsuri au fost făcutede cineva.

— Nu cumva de mine? se

oţărî trufaş domnul de Rohan.— Vai de mine,

monseniore, nu asta vrem săspunem!

— Atunci ce?— Pentru Dumnezeu,

monseniore, trebuie să existe oexplicaţie!

— Aşteptaţi să mălămuresc întâi eu însumi.

— Ce să-i spunem însăreginei, monseniore, deoarecemaiestatea să ne învinuieştetot pe noi?

— Şi ce spune?— Spune că

dumneavoastră sau doamna de

La Motte aveţi colierul, nudânsa.

— Li bine! ripostăcardinalul, palid de ruşine şide furie. Duceţi-vă şi spuneţi-ireginei că... Nu, nu-i spuneţinimic. Destul scandal şi aşa.Mâine însă... mâine, auziţi, ţinslujba în capelă de laVersailles; veniţi. O să măvedeţi apropiindu-mă deregină, îi vorbesc, o întrebdacă n-are colierul şi veţi auzice-mi va răspunde; dacă neagaşi în faţa mea... atunci,domnilor, eu sunt un Rohan şivoi plăti!

Şi după ce rosti acestecuvinte cu o măreţie ce nupoate fi descrisă, prinţul îiconcedie pe cei doi asociaţi,care plecară de-a-ndăratelea,cot la cot.

— Pe mâine, deci ― bâiguiBoehmer ― nu-i aşa,monseniore'?

— Pe mâine, la unsprezecedimineaţa, la capelă de laVersailles ― răspunsecardinalul.

Capitolul LXXVI Scrimă şi

diplomaţie

A doua zi către ora zece

intra la Versailles o trăsură cublazonul domnului de Breteuil.Domnul de Breteuil, rival şiduşman personal al domnuluide Rohan, pândea de multocazia de a da o loviturămortală duşmanului său.

Diplomaţia este superioarăscrimei deoarece în aceastădin urmă ştiinţă o ripostăbună sau rea trebuie să fiedată într-o secundă, în timp cediplomaţii au cincisprezece ani

şi chiar mai mult dacă trebuieca să combine lovitura pe careo dau şi ca s-o facă cât mainimicitoare cu putinţă.Domnul de Breteuil ceruse, ooră mai înainte, audienţăregelui şi o găsi pe maiestateasa îmbrăcându-se ca să meargăla slujbă.

— E o vreme splendidă ―spuse Ludovic al XVI-lea binedispus, văzându-l pe diplomatintrând în cabinetul său. Aşacum se cuvine pentrusărbătoarea Adormirii MaiciiDomnului. Priviţi, nici urmăde nor pe cer.

— Sunt extrem de dezolat,sire, dar trebuie să aduc oînnorare seninătăţii voastre ―răspunse ministrul.

— Oh, Doamne! exclamăregele, posomorându-se. Vădcă ziua începe prost. Ce este?

— Sunt cam încurcat, sire,că trebuie să vă istorisesctoate astea, cu atât mai multcu cât, la prima vedere, nueste o afacere de resortulministerului meu. Este un felde furt, a. şa că îl priveşte peşeful poliţiei.

— Un furt?! făcu regele.Sunteţi ministru de justiţie şi,

în ultimă instanţă, tâlhariiajung în faţa justiţiei. Deci îlpriveşte şi pe ministrul dejustiţie. V-ascult!

— Sire, iată despre ce estevorba. Maiestatea voastră aauzit vorbindu-se despre uncolier de diamante?

— Cel al domnuluiBoehmer?

— Da, sire.— Cel pe care l-a refuzat

regina?— Exact.— Refuz datorită căruia au

putut cumpăra un minunatvas: pe Suffren ― spuse regele,

frecându-şi mâinile.— Ei bine, sire ― continuă

baronul de Breteuil, nesimţitorla tot răul pe care îl declanşa― acel colier a fost furat.

— Ah, cu atât mai rău, cuatât mai rău! rosti regele. Erapreţios; diamantele însă, pot firecunoscute. A le separa arînsemna să pierzi roadelefurtului. Colierul va fi lăsataşa cum este şi poliţia îl vagăsi.

— Sire ― interveni baronulde Breteuil ― nu este un furtoarecare. A stârnit unelezvonuri.

— Zvonuri?! Ce vreţi săspuneţi?

— Sire, se susţine căregina a păstrat colierul.

— Cum? L-a păstrat? Doarl-a refuzat în prezenţa mea,chiar fără să-l privească.Prostii, absurdităţi, baroane!Regina n-a păstrat colierul.

— Sire, nu am folositcuvântul cel mai potrivit;calomniile la adresasuveranilor pot fi completlipsite de temei, iar expresiilefolosite rănesc prea tareurechile regale... Cuvântul apăstrat...

— Ah, domnule de Breteuil― spuse regele, zâmbind ― spercă nu se spune că regină afurat colierul de diamante!

— Sire ― vorbi apăsatdomnul de Breteuil ― se spunecă regina a reluat pe ascunstârgul rupt în faţa domniei-voastre; se spune şi nu estenevoie să repet maiestăţiivoastre, că respectul şidevotamentul meu respingaceste infame presupuneri, sespune deci că giuvaergiii auprimit, din partea maiestăţiisale regina, o chitanţă princare atestă că păstrează

colierul.Regele păli.— Se spune aşa ceva?!

repetă el. Dar câte lucruri nuse spun? Totuşi mă miră.Chiar dacă regina ar ficumpărat pe ascuns colierul,tot n-aş învinui-o. Regină estefemeie, colierul este o piesărară şi superbă! Mulţumesc luiDumnezeu, dacă vrea, reginapoate cheltui un milion şijumătate pentru toaletele ei.Voi fi de acord; n-ar avea decâto vină: aceea de a nu-mi fispus. Dar nu regele trebuie săse amestece în asemenea

treburi: ele îl privesc pe soţ.Soţul o va certa pe soţia sa,dacă vrea sau dacă poate: nurecunosc nimănui dreptul de ase amesteca nici măcarbârfind.

Baronul se înclină în faţacuvintelor atât de hotărâte aleregelui. Ludovic al XVI-lea nuera însă nici pe departe atât dehotărât cum părea. O clipămai târziu redeveniseneliniştit, şovăitor.

— Şi-apoi ― reluă el ―despre ce furt vorbeaţi?... Aţispus furt, mi se pare?... Dacăs-a furat colierul, atunci nu

poate fi la regină. Nu e logic.— Am încremenit, văzând-

o pe maiestatea voastră atâtde mânioasă ― zise baronul ―şi n-am mai putut să termin.

— Oh, mânia mea!... Eu săfiu mânios!... Despre asta însă,baroane... baroane... Şi regeleîncepu să râdă în hohote.Haide, continuaţi, spuneţi-miabsolut tot; spuneţi-mi chiarcă regina a vândut colierulunor cămătari. Biata femeieare adesea nevoie de bani şi eunu-i pot da întotdeauna.

— Este exact ce voiam săspun maiestăţii voastre.

Regina ceruse acum două lunicinci sute de mii de livre prindomnul de Calonne şimaiestatea voastră a refuzatsă semneze.

— Este adevărat.— Ei bine, sire, cu banii

aceştia, SE SPUNE, trebuiaplătită prima rată a datorieicon-tractate la cumpărareacolierului. Regina, neavândbani, a refuzat să plătească.

— Şi mai departe? ziseregele, care, încetul cuîncetul, devenise interesat, aşacum se întâmplă când printreîndoieli apar şi lucruri ce par a

fi adevărate.— Ei bine, sire, aici începe

povestea pe care datoria îmiordonă s-o aduc la cunoştinţamaiestăţii voastre.

— Cum?! Spuneţi căpovestea de-abia începe? Cemai e, pentru Dumnezeu?!strigă regele, trădându-şineliniştea în faţa baronului,care începând din acestmoment, păstră avantajul.

— Sire, se spune că reginăa cerut bani de la cineva.

— De la cine? De la uncămătar, nu-i aşa?

— Nu, sire, nu de la un

cămătar.— Ei, pentru Dumnezeu,

mi-o spuneţi cu un aer bizar,Breteuil. Mai departe, ghicesc:trebuie să fie ceva în legăturăcu amestecul străinilor: reginaa cerut bani fratelui său,familiei sale. Simt că aici esteamestecată casa de Austria.

Se ştie cât de susceptibilera regele faţă de curtea de laViena.

— Ar fi fost mai bine ―replică domnul de Breteuil.

— Cum ar fi fost maibine?! Cui a putut regina săceară bani?

— Sire, nu îndrăznesc...— Mă uluiţi, domnule ―

rosti regele, bravând. Vă rog săvorbiţi imediat şi să-mi spuneţinumele acestui domn careîmprumută bani.

— Domnul de Rohan, sire.— Mă mir că nu roşiţi

rostind numele domnului deRohan, omul cel mai ruinatdin întregul regat!

— Sire... ― reluă domnulde Breteuil, lăsând ochii în jos.

— Nu-mi place tonuldumneavoastră ― spuse regele.Vă rog să vă explicaţi imediat,domnule ministru de justiţie.

— Nu, sire, pentru nimic înlume, deoarece nimic pe lumenu mă poate sili să las să-miiasă din gură vreun cuvântcare ar compromite onoarearegelui meu şi pe cea a reginei.

Regele se încruntă.— La ce mahalagisme ne

coborâm, domnule de Breteuil!exclamă el. Raportuldumneavoastră răspândeştemiasmele din cloacă de unde aieşit.

— Orice calomnierăspândeşte miasmeotrăvitoare, sire şi iată de ceregii sunt datori să intervină,

fie chiar şi prin mijloaceradicale, dacă nu vor căonoarea lor să fie ucisă deaceste otrăvuri ajunse până latron.

— Domnul de Rohan!murmură regele. Dar celegătură este?... Cardinalulspune deci?...

— Maiestatea voastră se vaconvinge, sire, că domnul deRohan a dus tratative cubijutierii Boehmer şi Bossange,că afacerea a fost încheiată deel şi că el a stipulat şireglementat condiţiile deplată.

— Nu mai spuneţi! strigăregele, muşcat de gelozie şifurie.

— Este un fapt pe care îlva dovedi cel mai simpluinterogatoriu, îmi iau aceastăînsărcinare în faţa maiestăţiivoastre.

— Spuneţi că vă luaţiaceastă însărcinare?

— Fără nici o rezervă, îmiasum întreagaresponsabilitate, sire.

Regele începu să măsoarecabinetul în lung şi-n lat.

— Ce lucruri îngrozitoare!repeta el. Dar în toate acestea

nu văd ce caută furtul.— Sire, bijutierii au primit

o chitanţă semnată, spun ei,de către regină, deci reginatrebuie să aibă colierul.

— Ah! izbucni regele, plinde speranţă. Ea neagă! Vedeţibine că neagă, Breteuil!

— Sire, am lăsat-o euvreodată pe maiestatea voastrăsă creadă că nu cunoscnevino-văţia reginei? Suntatât de neghiob, încâtmaiestatea voastră nu vede totrespectul, toată dragostea pecare le port în suflet celei maicurate dintre femei?!...

— Nu-l acuzaţi decât pedomnul de Rohan, deci?

— Sire, aparenţele neimpun...

— Gravă acuzaţie,baroane!

— Care va cădea, poate cuprilejul unei anchete; anchetaînsă este indispensabilă.Imaginaţi-vă, sire, că reginapretinde că n-are colierul; căbijutierii susţin că l-au vândutreginei; că diamantele nu suntgăsite şi că în popor serosteşte cuvântul furt, legat denumele domnului de Rohan şide numele sacru al reginei.

— Aveţi dreptate, aveţidreptate ― zise regele, foartetulburat ― aveţi dreptate,Breteuil! Trebuie ca întreagaafacere să fie clarificată.

— Negreşit, sire.— Dumnezeule! Cine trece

acolo jos, prin galerie? Nu estedomnul de Rohan, care seduce la capelă?

— Nu încă, sire, domnul deRohan nu poate să se ducă lacapelă. Nu este încă ora un-sprezece, şi-apoi domnul deRohan, care predică astăzi, arfi îmbrăcat în veşmintepontificale. Nu e el. Maiestatea

voastră dispune de încă ojumătate de oră.

— Dar ce să fac? Să-ivorbesc? Să-l chem la mine?

— Nu, sire. Permiteţi-mi sădau un sfat maiestăţii voastre:nu faceţi cunoscută povesteaînainte de a discuta cumaiestatea sa regina.

— Da, încuviinţa regele ―ea îmi va spune adevărul.

— Să nu ne îndoim nici oclipă, sire.

— Haide, baroane, aşezaţi-vă colo şi spuneţi-mi, fără nicio rezervă, fără nici un mena-jament, tot ce s-a întâmplat,

tot ce se comentează.— Am expus totul cât se

poate de amănunţit, cudovezile cele mai grăitoare.

— La treabă, atunci!Aşteptaţi numai să spun să seînchidă uşa cabinetului.Aveam două audienţe îndimineaţa asta, le voi amâna.

Regele dădu poruncilenecesare şi, aşezându-se,arunca o ultimă privire pefereastră. De data asta estechiar cardinalul, priviţi!

Breteuil se ridică, seapropie de fereastră şi, dindosul perdelei, îl zări pe

domnul de Rohan, care, înmare ţinută de cardinal şiarhiepiscop, se îndrepta spreapartamentul care îi erarezervat de fiecare dată cândvenea să ţină solemna slujbăde la Versailles.

— În sfârşit, iată-l că vine!Izbucni, ridicându-se.

— Cu atât mai bine ―spuse domnul de Breteuil.Explicaţia nu va fi amânată.

Şi începu să-l informeze perege, cu zelul celui hotărât să-şi distrugă adversarul. Cu oartă infernală, adunase îngeanta lui tot ce putea să-l

zdrobească pe cardinal. Regelevedea îngrămădindu-se, unadupă alta, dovezile vinovăţieidomnului de Rohan, dar fudisperat văzând că nu sosesctot atât de repede şi dovezilenevinovăţiei reginei. Îndurănerăbdător de un sfert de oraacest chin, când nişte ţipeterăsunară în coridorul alăturat.Regele trase cu urechea.Breteuil îşi întrerupse lectura.Un ofiţer veni să ciocăneascăla uşa cabinetului.

— Ce este? întrebă regele,ai cărui nervi erau încordaţi laculme de când domnul de

Breteuil îi adusese totul lacunoştinţa.

Ofiţerul se prezentă:— Sire, maiestatea sa

regina roagă pe maiestateavoastră să binevoiţi a venipână la dânsa.

— S-a mai întâmplat ceva― spuse regele, pălind.

— Poate ― zise Breteuil.— Mă duc la regina ―

declara regele. Aşteptaţi-măaici, domnule de Breteuil.

— Cu atât mai bine,înseamnă că ne apropiem dedeznodământ ― murmurăministrul de justiţie.

Capitolul LXXVII Gentilom,cardinal şi regină

La ora la care domnul de

Breteuil intrase la rege,domnul de Charny, palid,tulburat, ceruse o audienţăreginei. Aceasta se îmbracă;văzu pe fereastra budoaruluisau, care dădea spre terasă, peCharny insistând să fie primit.Dădu ordin să fie introdus

chiar înainte ca el să-şi fiformulat până la sfârşitcererea.

Regina cedă dorinţei inimiisale; îşi spunea că o dragostecurată ca a lui, cu desăvârşiredezinteresată, avea dreptul săintre la orice oră chiar şi înpalatul reginelor. Charnyintră, atinse tremurând mânape care i-o întindea regina şispuse cu glas înăbuşit:

— Ah, doamnă, cenenorocire!

— Dar ce ai? strigă ea,văzându-l atât de palid.

— Doamnă, ştiţi ce am

aflat? Ştiţi ce se spune? Ştiţice ştie şi regele, poate, sau ceva şti, în orice caz, mîine'?

Ea se înfiora, gândindu-sela acea noapte de plăcerinevinovate când, poate, oprivire plină de invidie sauduşmănie o văzuse în parculde la Versailles cu Charny.

— Spune-mi totul, sunttare ― răspunse ea, apăsându-şi o mână pe inimă.

— Doamnă, se spune că aţicumpărat un colier de laBoehmer şi Bossange.

— L-am dat înapoi ― ziseea repede.

— Ascultaţi! Se spune că v-aţi prefăcut numai că-lrestituiţi, că aţi contat că-lputeţi plăti, ca regele v-aîmpiedicat refuzând săsemneze cererea domnului deCalonne; ca atunci v-aţiadresat altcuiva ca să văprocure banii şi ca aceapersoană este... ibovniculdumneavoastră.

— Dumneata! exclamăregina, fă când un gest detotală şi sublima încredere.Dumneata, domnule, lasă-i săvorbească pe cei ce spun aşaceva. Titlul de ibovnic nu este

pentru ei o insultă atât deplăcuta de aruncat cum titlulde prieten este o dulcerealitate consacrata pentrutotdeauna între noi doi.

Charny se opri, tulburat deaceastă declaraţie energică şiatât de sinceră care izvorăşteîntotdeauna dintr-o dragosteadevărata.

Pauza pe care o făcu însăspori neliniştea reginei. Eastrigă:

— Despre ce vorbeşti,domnule de Charny'?Calomnia se serveşte de unlimbaj pe care nu-l înţeleg

niciodată. Dumneata ai înţelesceva?

— Doamnă, binevoiţi a-miacorda toată atenţia,circumstanţele sunt grave. Ieriam fost cu unchiul meu,domnul de Suffren, la bijutieriicurţii. Boehmer şi Bossange.Unchiul meu a adus diamantedin India şi dorea să leevalueze. S-a vorbit despre omulţime de lucruri. Bijutieriiau povestit domnului amiral oistorie îngrozitoare, răspândităde duşmanii maiestăţiivoastre. Doamnă, suntdisperat! Dacă aţi cumpărat

colierul, spuneţi-mi; dacă nu l-aţi plătit, spuneţi-mi, dar numă lăsaţi să cred că l-a plătitdomnul de Rohan pentrudumneavoastră!

— Domnul de Rohan?!strigă regina.

— Da, domnul de Rohan,cei ce trece drept ibovniculreginei, cel de la care reginaîmprumuta bani, cel pe careun nefericit cu numele deCharny l-a văzut în parcul dela Versailles, zâmbind reginei,îngenunchind în faţa reginei şisărutându-i mâinile, cel care...

— Domnule, strigă Maria-

Antoaneta ― dacă eşti în staresă crezi toate câte se spun înspatele meu, înseamnă că numă iubeşti îndeajuns nici cândsunt în faţa dumitale.

— Oh! exclamă tânărul. Nepândeşte o mare primejdie; nuvă cer nici sil fiţi sinceră, nicicurajoasă, vă rog să-mi faceţiun serviciu.

— Mai întâi ― spuse regina― despre ce primejdie estevorba, claca eşti bun'?

— Primejdia?! Dar bine,doamnă, numai un nesocotitnu o întrevede! Răspunzând înlocul reginei, plătind în locul

reginei, cardinalul o distrugepe regină. Nu vreau să văvorbesc despre teribilelesuferinţe pe care i le potpricinui domnului de Charny oîncredere asemă-nătoare cucea pe care v-o inspira domnulde Rohan. Nu. Durerea aceastate ucide, dar nu te plângi.

— Eşti nebun! izbucniMaria-Antoaneta, supărată.

— Nu sunt nebun, doamnă,dumneavostra sunteţinefericită, pierdută. V-amvăzut în parc... Nu m-amînşelat, sunt sigur. Astăzi s-aaflat oribilul, fiorosul adevăr...

Domnul de Rohan poate selaudă...

Regina îl apucă de braţ peCharny.

— Nebun! Nebun! repetăea, cu o spaimănemaipomeniţi. N-ai decât săurăşti, n-ai decât să vezifantome, n-ai decât să creziîntr-un lucru imposibil, dar,pentru numele lui Dumnezeu,după tot ce ţi-am spus, nu măsocoti vinovată... Vinovată!Acest cuvânt mă face să măsimt de parc-aş sta pe cărbuniaprinşi... Vinovată... eu... Eucare nici o singură dată nu. M-

am gândit la dumneata fărăsă-l rog pe Dumnezeu să-miierte chiar şi acest, gând pecare îl numeam o crimă! Ah,domnule de Charny, dacă nuvrei să mă vezi astăzi zdrobită,mâine poate moartă, nu-mimai spune că mă bănuieşti,sau fugi atât de departe, încâtsă nu auzi zgomotul căderiimele în clipa când voi muri.

Olivier îşi frângea mâinile,înspăimântat.

— Ascultaţi-mă ― spuse el― dacă vreţi să vă fac unadevărat serviciu...

— Un serviciu...

dumneata?... strigă regina.Dumneata, care eşti ai crudchiar decât duşmanii mei...căci ei doar mă acuza în timpce dumneata, dumneata măbănuieşti. Un serviciu dinpartea omului care mădispreţuieşte? Niciodată...domnule, niciodată!

Olivier se apropie şi luămâna reginei.

— Veţi vedea ― spuse el ―că nu sunt un om care geme şiplânge; clipele sunt preţioase;diseară va fi prea târziu ca săfacem ceea ce ne mai rămânede făcut. Vreţi să mă salvaţi de

disperare, salvându-vă deoprobiu?

— Domnule!— În faţa morţii, n-am să-

mi drămuiesc cuvintele. Dacănu mă ascultaţi astă-seară,mâine, vă spun, vom fiamândoi morţi,dumneavoastră de ruşine, euvăzându-vă murind. Ţineţi-vădreaptă în faţa duşmanului,doamnă, ca în bătăliilenoastre! Dreaptă în faţaprimejdiei! Dreaptă în faţamorţii! Să mergem împreună,eu ca soldat obscur, cum şisunt, dar viteaz, veţi vedea;

dumneavoastră cu maiestate,cu forţa, în focul bătăliei.Dacă veţi cădea, ei bine, nuveţi fi singură. Doamnă,priviţi-mă ca pe un frate...Aveţi nevoie... de bani ca să...plătiţi colierul?

— Eu?— Nu mai tăgăduiţi.— Îţi spun...— Nu-mi spuneţi că n-aveţi

colierul.— Îţi jur...— Nu juraţi dacă vreţi să

vă mai pot iubi.— Olivier!— Va mai rămâne un

mijloc să vă salvaţi şi onoareaşi dragostea ce vă port.Colierul face un milion şasesute de mii de livre, aţi plătitpână acum două sute cincizecide mii. Iată un milion şijumătate, luaţi-l.

— Ce este asta?— Nu vă uitaţi, luaţi şi

plătiţi.— Ţi-ai vândut

proprietăţile? Moşiile pe careeu ţi le-am dăruit, scoase lamezat? Olivier! Ai ajuns săracpentru mine! Inima dumitaleeste bună şi nobilă şi nu maivreau să-mi" drămuiesc

declaraţiile în faţa uneiasemenea iubiri. Olivier, teiubesc!

— Aşadar, acceptaţi.— Nu, dar te iubesc!— Va plăti deci domnul de

Rohan? Gândiţi-vă bine,doamnă, nu mai este vorba,din partea dumneavoastră, degenerozitate, ci de o cruzimezdrobitoare... Acceptaţi dinpartea cardinalului...

— Eu? Dar bine, domnulede Charny, eu sunt regina şidacă dau supuşilor meidragoste sau bogăţii, nu acceptniciodată nimic.

— Atunci ce veţi face?— Numai dumneata îmi

poţi dicta ce să fac. Ce spuneaică gândeşte domnul deRohan?

— Crede că sunteţi iubitalui.

— Eşti crud, Olivier...— Vorbesc cum vorbeşti în

faţa morţii.— Ce spuneai că gândesc

bijutierii?— Că dacă regina nu va

putea plăti, domnul de Rohanva plăti pentru ea.

— Ce spuneai că gândeştelumea cu privire la colier?

— Că este ladumneavoastră, că l-aţiascuns, că veţi mărturisi totuldoar după ce va fi plătit, fie decardinal, din dragoste pentrudumneavoastră, fie de cătrerege, de teama unui scandal.

— Bine! Şi dumneata,Charny, la rândul dumitale, teprivesc în faţa şi te întreb: cecrezi despre scenele pe care le-ai văzut în parcul de laVersailles?

— Cred, doamnă, că enevoie să-mi dovediţinevinovăţia dumneavoastră ―răspunse hotărât gentilomul.

Regina îşi şterse sudoareacare îi şiroia pe tâmple.

— Prinţul Louis, cardinalulde Rohan, mare prelat alFranţei! strigă un uşier pecoridor.

— El! murmură Charny.— Iată-te servit la cerere —

spuse regina.— Îl veţi primi?— Mă pregăteam să-l

chem.— Dar eu...— Intră în iatacul meu şi

lasă uşa întredeschisă ca săauzi mai bine.

— Doamnă!

— Repede, vine cardinalul!Îl împinse pe domnul de

Charny în camera pe care i-oarătase, trase uşa cum spuseseşi porunci să intre cardinalul.Domnul de Rohan apăru înprag. Era strălucitor îmbrăcatîn odăjdii... În spatele său seţinea, la distanţă, o suitănumeroasă, ale cărei veşmintesclipeau ca şi cele alestăpânului lor. Printre cei carei se-nchinau în cale puteau fizăriţi Boehmer şi Bossange,oarecum stânjeniţi în hainelelor de ceremonie.

Regina ieşi în

întâmpinarea cardinalului,încercând să-i surâdă, darzâmbetul i se stinse pe buze.Louis de Rohan era serios, tristchiar. Avea calmul omuluicurajos care merge la luptă şiaerul vag ameninţător alpreotului care poate va trebuisă ierte. Regina îi arătă untaburet; cardinalul rămase înpicioare.

— Doamnă ― începu el,după ce se înclinasetremurând vizibil ― aveam maimulte lucruri importante săcomunic maiestăţii voastre,care se străduieşte mereu să

mă evite.— Eu vă evit atât de puţin,

domnule cardinal, încâttocmai trimiteam să vă cheme― replică regina.

Cardinalul arunca o privirespre iatac.

— Voi fi singur cumaiestatea voastră? întrebă elcu voce scăzută. Am dreptul săvorbesc în voie?

— În toată voia, domnulecardinal; nu vă reţineţi,suntem singuri.

Şi cu glas ferm, părea cătrimite cuvintele gentilomuluiascuns în camera vecină. Se

bucura, mândră de curajul ei şisigură că încă de la primelecuvinte domnul de Charny era,fără îndoială, foarte atent.Cardinalul se hotărî. Apropietaburetul de fotoliul reginei, înaşa fel încât să se ţină cât maideparte cu putinţă de uşa cudouă canaturi.

— Iată o introducere camlungă ― spuse regina,prefăcându-se vesela.

— Aş vrea... începucardinalul.

— Aţi vrea... repetă regina.— Nu va veni regele?

întrebă domnul de Rohan.

— Nu vă temeţi nici derege, nici de altcineva ― vorbitare Maria-Antoaneta.

— Ah, numai dedumneavoastră mă tem ― şoptiemoţionat cardinalul.

— Atunci, cu atât maimult, eu nu prea sunt detemut; spuneţi în câtevacuvinte şi cu glas tare ca să seînţeleagă, fiindcă îmi placefrancheţea şi dacă mă veţi luape ocolite, voi crede că nusunteţi un om de onoare. A, vărog să nu faceţi nici un gest;mi s-a spus că vă plângeţiîmpotriva mea. Vorbiţi, îmi

place lupta, sunt dintr-unneam care nu se sperie! Şidumneavoastră la fel, ştiu. Ceaveţi să-mi reproşaţi?

Cardinalul suspină şi seridică părând că vrea să aspiremai profund aerul încăperii. Însfârşit, stăpân pe el, începu înfelul următor.

CapitolulL X X V I I I Explicaţii

După cum am spus, reginaşi cardinalul se aflau, însfârşit, faţă în faţă. Charny,din iatac, putea să audă ceimai mic cuvânt alinterlocutorilor şi explicaţiileaşteptate cu atâta nerăbdarede ambele părţi aveau să aibă,în sfârşit, loc.

— Doamnă ― spusecardinalul, înclinându-se ―ştiţi ce se întâmplă în legăturăcu colierul nostru?

— Nu, domnule, nu ştiu şide-abia aştept să aflu de ladumneavoastră.

— De ce maiestatea

voastră mă obliga de atâtavreme să comunic cu ea doarprin intermediar? De ce, dacăare vreun motiv să mă urască,nu mi-l mărturiseşte,lămurindu-mă?

— Nu ştiu la ce vă referiţi,domnule cardinal, n-am niciun motiv să vă urase; dar nucred că acesta este obiectuldiscuţiei noastre. Binevoiţideci să-mi daţi despre acelnenorocit de colier informaţiimai exacte şi spuneţi-mi maiîntâi unde este doamna de LaMotte.

— Tocmai voiam s-o întreb

pe maiestatea voastră.— Iertaţi-mă, dar dacă

există cineva care să ştie undese afla doamna de La Motte,cred că acela sunteţi numaidumneavoastră.

— Eu, doamnă? În cecalitate?

— Nu sunt aici să vă ascultconfesiunile, domnulecardinal, am avut nevoie să-ivorbesc doamnei de La Motte,am trimis să o cheme, a fostcăutată acasă de zece ori şi n-a fost găsita. Trebuie sărecunoaşteţi şi dumneavoastrăcă dispariţia ei este bizară.

— Şi eu, de asemenea,doamnă, sunt uimit de aceastădispariţie, fiindcă am trimis ladoamna de La Motte, curugămintea să treacă pe lamine; nu mi-a răspuns nicimie, aşa cum n-a răspuns nicimaiestăţii voastre.

— Atunci, domnule, sălăsam povestea cu contesa şisă vorbim despre noi.

— Ba nu, doamnă, maiîntâi să vorbim despre dânsa,deoarece unele cuvinte alemaiestăţii voastre m-au făcutsă am o îngrozitoare bănuialaşi anume mi se pare că

maiestatea voastră măînvinuieşte de o prea mareinsistenţa faţă de contesă.

— Domnule, încă nu v-amadus nici o învinuire, răbdareînsă!...

— Doamnă, o asemeneabănuială mi-ar explica toatesusceptibilităţiledumneavoastră şi atunci aşînţelege, deşi aş fi disperat,severitatea, până acuminexplicabilă, de care aţi datdovadă faţă de mine.

— Iată că începem să nune mai înţelegem ― spuseregina. Ceea ce spuneţi mi se

pare de neînţeles şi doar nu casă apară neînţelegeri şi maimari vă cer explicaţii. Sătrecem la obiect!

— Doamnă! strigăcardinalul, împreunându-şimâinile şi apropiindu-se deregină. Faceţi-mi favoarea şinu schimbaţi subiectul: încădouă cuvinte asupra celor ceam discutat adineauri şi totulse va lămuri.

— Într-adevăr, domnule,vorbiţi un limbaj pe care nu-lînţeleg; să folosim din noulimbajul obişnuit, vă rog. Undese află colierul pe care l-am

restituit bijutierilor?— Colierul pe care l-aţi

restituit?! strigă domnul deRohan.

— Da, ce-aţi tăcut cu el?— Eu?! Nu ştiu nimic,

doamnă!— Un moment, faptele

sunt simple: doamna de LaMotte a luat colierul şi l-arestituit în numele meu;bijutierii pretind că nu l-auprimit. Eu am o chitanţă carearată contrariul; bijutieriispun că aceasta chitanţă estefalsă. Doamna de La Motte arputea, cu un cuvânt, să

lămurească totul... Nu e degăsit. Ei bine, lăsaţi-mă să facpresupuneri în locul acestorfapte atât de încâlcite.Doamna de La Motte a vrut săînapoieze colierul.Dumneavoastră, care aţi avutîntotdeauna mania,binevoitoare, fără îndoială, sămă faceţi să cumpăr colierul,dumneavoastră, care mi l-aţiadus, oferindu-vă să plătiţi înlocul meu, ofertă...

— Pe care maiestateavoastră a respins-o atât deenergic ― îi luă vorbă din gurăcardina-lul, suspinând.

— Ei bine, da,dumneavoastră aţi perseveratîn această idee fixă ca eu săpăstrez colierul şi nu l-aţiînapoiat bijutierilor pentru amă face să-l iau cu o altăocazie. Doamna de La Motte afost slabă, cunoscându-miîmpotrivirea şi ştiind foartebine că-mi era imposibil săplătesc şi că luasem fermahotărâre să nu primesccolierul fără bani; doamna deLa Motte a conspirat cudumneavoastră dindevotament faţa de mine şiacum, de teama că mi-a

stârnit mânia, nu are curajulsă vină. Nu-i aşa? Nu-i aşa căam reconstituit totul, exact,din mijlocul acestor tenebre?Lăsaţi-mă să vă dojenescpentru că aţi fost uşuratic şin-aţi ascultat ordinele mele;am să vă dojenesc şi totul seva sfârşi. Fac chiar mai mult,vă promit iertarea pentrudoamna de La Motte, spuneţi-isă iasă din locul unde îşiispăşeşte greşeala. Dar, pentruDumnezeu, lumină, lumină,domnule, nu vreau ca în clipaasta să existe o pată în viaţamea, nu vreau, înţelegeţi?!

Regina rostise acestecuvinte cu atâta patimă, leaccentuase cu atâta ardoare,încât cardinalul nu îndrăznise,nici nu putuse s-o întrerupă,dar îndată ce ea se opri, spuseînăbuşindu-şi un suspin:

— Doamnă, voi răspundetuturor presupunerilordumneavoastră. Nu, nu amperseverat în ideea că trebuiesă aveţi colierul, întrucât eramsigur că el se află în mâiniledomniei-voastre. Nu, n-amconspirat absolut nimicîmpreuna cu doamna de LaMotte în privinţa colierului.

Nu, nu se afla nimic la mine,cum nu se afla nici la bijutierişi, după cum spuneţi, nici ladumneavoastră.

— Nu este posibil! exclamăregina, uluită. Nu aveţicolierul?

— Nu, doamnă.— Nu aţi sfătuit-o

dumneavoastră pe doamna deLa Motte să se ţină pentrumoment departe?

— Nu, doamnă.— Nu o ascunderi

dumneavoastră?— Nu, doamnă.— Nu ştiţi unde se află?

— Tot atât de puţin cât şidumneavoastră, doamnă.

— Atunci cum vă explicaţitoate astea?

— Doamnă, mă văd silit sămărturisesc că nu mi le explicîn nici un fel. Mai mult decâtatât, nu este prima dată cândmă plâng reginei că nu măînţelege.

— Cum asta, domnule? Nu-mi amintesc...

— Fiţi bună, doamnă ―spuse cardinalul ― şi recitiţi înesenţa scrisorile mele.

— Scrisoriledumneavoastră?! zise regina,

mirată. Mi-aţi scrisdumneavoastră?

— Foarte rar, doamnă, faţăde ce era în sufletul meu.

Regina se ridică.— Am impresia ― spuse ea

― că ne înşelăm şi unul şicelălalt; să isprăvim cât mairepede această glumă. Desprece scrisori e vorba? Ce scrisorişi ce aveţi pe inimă sau îninimă, nu prea ştiu cum aţizis?

— Dumnezeule, doamnă,poate nu m-am stăpânitîndeajuns şi am spus prea taretaina sufletului meu.

— Ce taină?! Sunteţi întoate minţile, domnulecardinal?

— Doamnă!— A, să n-o mai lungim

atâta! Vorbiţi ca un om carevrea să-mi întindă o cursă saucare vrea să mă facă să măsimt stânjenită în faţa unormartori.

— Vă jur, doamnă, că n-amspus nimănui nimic... neascultă oare cineva?

— Nu, domnule, de o miede ori nu, nu este nimeni! Vărog să-mi explicaţi totul şi,dacă aveţi mintea întreaga,

demonstraţi-o.— Oh, doamnă, de ce nu

este aici doamna de La Motte?Ea, prietena noastră, m-arajuta să trezesc, dacă nuafecţiunea, cel puţinamintirile maiestăţii voastre.

— Prietena noastră?Afecţiunea mea? Amintirilemele? Sunt picată din nori!

— Doamnă, vă rog ―replică prelatul, revoltat detonul acru al reginei ― cruţaţi-mă. Sunteţi liberă să încetaţide a iubi, dar nu mă insultaţi.

— Dumnezeule! strigăregina, pălind. Ah, Doamne!...

Ce tot îndrugă omul acesta!— Foarte bine! continuă

domnul de Rohan, care seînflăcăra pe măsură ce începeasă clocotească de mânie.Foarte bine! Doamnă, cred căam fost destul de discret şi derezervat, ca să nu vă purtaţiastfel cu mine; nu văînvinuiesc decât că aţi fostfrivolă. Greşesc când stăruiîntr-una. Ar fi trebuit să ştiucă, dacă o regină spune: "Numai vreau", este o hotărâre lafel de imperioasă ca şi a uneifemei care spune "Vreau".

Regina scoase un ţipăt

sălbatic şi-l apucă pe cardinalde mâneca de dantelă.

— Domnule, spuneţi-mirepede ― rosti ea, cu vocetremurătoare. Am spus eu: Numai vreau după ce spusesem:Vreau? Cui i-am spus una saualta?

— Mie, mie şi una şi alta.— Sunteţi un om de nimic,

domnule de Rohan, sunteţi unmincinos!

— Eu?— Sunteţi un laş,

calomniaţi o femeie.— Eu?— Sunteţi un trădător, o

insultaţi pe regină.— Şi dumneavoastră

sunteţi o femeie fără inimă, oregină nedemnă.

— Nefericitule!— M-aţi făcut ca, puţin

câte puţin, să ajung să văiubesc ca un nebun. M-aţilăsat să mă hrănesc cusperanţe...

— Speranţe?! Dumnezeule!Nu cumva sunt nebună? Sauacest om este un scelerat?

— Aş fi îndrăznit eu să văcer întâlnirile nocturne pecare mi le-aţi acordat? Reginascoase un răcnet de furie,

căruia îi răspunse din iatac unlung suspin. Aş fi îndrăznit eusă vin singur în parcul de laVersailles, dacă n-aţi fi trimis-o la mine pe doamna de LaMotte?

— Dumnezeule!— Aş fi îndrăznit eu să fur

cheia care deschide poarta delângă căsuţa de vânătoare?

— Dumnezeule!— Aş fi îndrăznit eu să vă

cer acest trandafir, pe care-lport la mine? Trandafiradorat! Trandafir blestemat!Ofilit, ars de sărutărilemele?!...

— Dumnezeule!— V-am silit eu să veniţi a

doua zi şi să mă lăsaţi să văsărut amândouă mâinile, alecăror parfum îmi tulbura fărăîncetare mintea şi mă face săînnebunesc? Aveţi dreptate să-mi imputaţi toate acestea.

— Oh, destul, destul!— În sfârşit, sunt eu acela

care, stăpânit de unnemărginit orgoliu, amîndrăznit să visez la acea atreia noapte cu cer limpede, cutăceri mângâietoare, cumanifestări de dragostemincinoase?

— Domnule! Domnule!strigă regina, îndepărtându-sede cardinal. Afirmaţi niştenelegiuiri!

— Dumnezeule! răspunsecardinalul, ridicându-şi ochiispre cer. Mi-eşti martor capentru a păstra dragosteaacestei femei înşelătoare mi-aşfi dat averea, libertatea, chiarşi viaţa!

— Domnule de Rohan,dacă vreţi să vă păstraţilibertatea, averea şi viaţa, vatrebui. Să declaraţi imediat cănu căutaţi decât să mădistrugeţi, că aţi născocit

toate aceste orori, că nu v-aţidus noaptea la Versailles...

— Am fost ― replică tăioscardinalul.

— Sunteţi ca şi mort dacăcontinuaţi să vorbiţi astfel.

— Un Rohan nu minte. Amfost!

— Domnule de Rohan,domnule de Rohan, în numelecerului, spuneţi că nu m-aţivăzut în parc...

— Voi muri dacă va finevoie, cum m-aţi ameninţatadineauri, dar numai pedumneavoastră v-am văzut înparcul de la Versailles, unde

veneam condus de doamna deLa Motte.

— Iarăşi! strigă reginalividă, tremurând toată.Retrageţi-vă cuvintele!

— Nu!— Pentru a doua oară vă

întreb: recunoaşteţi că aţi pusla cale împotriva mea aceastainfamie?

— Nu!— Pentru ultima oară,

domnule de Rohan,recunoaşteţi că v-au pututînşela şi pe dumneavoastră, catoate astea sunt calomnii, oînchipuire, ceva imposibil sau

mai ştiu eu ce; recunoaşteţi căsunt sau că aş putea finevinovată?

— Nu!Regina se ridică

ameninţătoare:— Veţi avea de-a face cu

justiţia regelui, deoarecerecuzaţi justiţia lui Dumnezeu.

Cardinalul se înclină fărăsă spună nimic. Regina sunăatât de energic, încât maimulte dintre doamnele saleintrară buluc.

— Să fie anunţatămaiestatea sa că o rog să-mifacă cinstea să vină aici.

Un ofiţer plecă săîndeplinească ordinul.Cardinalul, hotărât să meargăpână la capăt, rămase curajosîntr-un colţ al camerei. Maria-Antoaneta se duse de zece oripână la uşa iatacului, fără săintre, ca şi cum de fiecaredată, pierzându-şi minţile, le-ar fi regăsit dinaintea aceleiuşi. Nu trecură nici zeceminute de la acest fioros jocde scenă, ca regele şi apăru înprag, cu mâna pe jaboul dedantelă.

În tot acest timp puteau fivăzute, în ultimele rânduri ale

grupului de curteni, feţelesperiate ale lui Boehmer şiBossange, care presimţeaufurtuna.

Capitolul LXXIX Arestarea

De-abia se ivi regele în

pragul cabinetului, ca regina îlşi interpelă, cu onemaipomenită vioiciune:

— Sire ― zise ea ― iată-l pedomnul cardinal de Rohan,

care spune nişte lucruri denecrezut; binevoiţi şi rugaţi-lsă vi le repete.

La auzul acestor cuvinteneaşteptate, a unei mustrăriatât de directe, cardinalul păli.Situaţia era atât de bizară,încât prelatul nu mai înţelegeanimic. El, pretinsul iubit,putea oare să repete regeluisau, el, supusul respectuos,putea oare să declare soţuluitot ceea ce îl făcea să creadăcă are drepturi asupra reginejşi femeii?

Regele însă, întorcându-secătre cardinal, absorbit în

gândurile sale, spuse:— În legătură cu un

oarecare colier, nu-i aşa,domnule, aveţi să-mi spuneţinişte lucruri de necrezut, iareu va trebui să aud asemenealucruri de necrezut, nu?Vorbiţi, vă ascult.

Domnul de Rohan sehotărî pe loc; dintre două rele,îl alegea pe cel mai mic; dintredouă atacuri, va riposta celuimai onorabil pentru rege. Şiregină; şi dacă, dinimprudenţă, va trebui săînfrunte şi cea de-a douaprimejdie, ei bine, va caută să

iasă ca un om curajos şi ca uncavaler.

— Da, în legătura cucolierul, sire ― murmură el.

— Domnule ― întrebăregele ― deci aţi cumpăratcolierul?

— Sire...— Da sau nu?Cardinalul o privi pe regină

şi nu răspunse.— Da sau nu? repetă şi ea.

Adevărul, domnule, adevărul;nu vi se cere nimic mai mult.

Domnul de Rohan întoarsecapul şi nu răspunse.

— Deoarece domnul de

Rohan nu vrea să răspundă,răspundeţi dumneavoastră,doamnă ― zise regele. Trebuiesă ştiţi ceva din toate acestea.Aţi cumpărat colierul, da saunu?

— Nu! rosti categoricregina.

Domnul de Rohan tresări.— Iată cuvântul unei

regine! exclamă regele,solemn. Fiţi atent, domnulecardinal!

Pe buzele domnului deRohan trecu un zâmbet dedispreţ.

— Nu spuneţi nimic? zise

regele.— Care este acuzaţia care

mi se aduce, sire?— Bijutierii pretind că au

vândut colierul,dumneavoastră sau reginei.Arată o chitanţă dată demaiestatea sa.

— Chitanţa este falsă!interveni regina.

— Bijutierii ― continuăregele ― spun cădumneavoastră aţi garantat şiv-aţi luat angajamente înnumele reginei, domnulecardinal...

— În privinţa plăţii, nu

discut, sire ― rosti domnul deRohan. Acesta trebuie să fieadevărul de vreme ce regina îilasă să vorbească.

Şi îşi sfârşi fraza şi gândul,cu o altă privire şi maidispreţuitoare decât prima.Regina se înfioră. Dispreţulcardinalului nu era o insultăpentru ea fiindcă nu o merita,dar simţea că este răzbunareaunui om cinstit şi se sperie.

— Domnule cardinal ―reluă regele ― aceasta nuschimbă faptul că e la mijlocun fals care a compromissemnătura reginei Franţei.

— Un alt fals ― strigăregina ― şi acesta poate fiimputat unui gentilom: estefalsul care pretinde căbijutierii au primit înapoicolierul.

— Regină este liberă ― zisedomnul de Rohan, cu acelaşiton ― să-mi atribuie ambelefalsuri; dacă am comis unulsau două, ce mai contează!

Regina aproape se sufocăde indignare, regele îi făcusemn să se stăpânească.

— Băgaţi de seamă ― i seadresă el cardinalului ― văagravaţi situaţia, domnule...

Eu vă spun: justificaţi-vă, iardumneavoastră aveţi aerul dea acuza.

Cardinalul se gândi o clipă,apoi, ca şi când ar fi fostzdrobit de greutatea acesteimisterioase calomnii ce îi pătaonoarea, spuse:

— Să mă justific? Cuneputinţă!

— Domnule, unii oameniafirmă că un colier a fostfurat; propunând să-l plătiţi,recunoaşteţi că sunteţivinovat.

— Cine va crede? rosticardinalul, semeţ.

— Chiar dacă presupuneţică nu va crede nimeni, totuşise va crede.

Şi regele tresări de mânie.— Sire, nu ştiu nimic din

ceea ce s-a spus ― reluăcardinalul ― nu ştiu nimic dinceea ce s-a făcut; tot ce potspune este că n-am avutcolierul; tot ce pot afuma estecă diamantele sunt în posesiacuiva care ar trebui sărecunoască acest lucru, darcare nu vrea s-o facă şi măsileşte să rostesc cuvintelesfintei scripturi: răul se abateasupra capului celui ce l-a

săvârşit.La aceste cuvinte, regina

vru să-l ia pe rege de braţ, daracesta îi spuse:

— Lupta se dă întredumneavoastră şi el, doamnă!Pentru ultima oară: aveţicolierul?

— Nu! Pe onoarea mameimele, pe viaţa fiului meu!răspunse regina.

Vesel şi liniştit dupăaceastă declaraţie, regele seîntoarse spre cardinal:

— Deci este o afacere întrejustiţie şi dumneavoastră,domnule. Dacă nu cumva

preferaţi să vă adresaţi mileimele.

— De mila regilor aunevoie vinovaţii ― răspunsecardinalul. Prefer justiţiaoamenilor.

— Nu vreţi să mărturisiţinimic?

— N-am nimic de spus.— Dar bine, domnule ―

strigă regina ― tăcereadumneavoastră pune onoareamea în joc! Cardinalul tăcu. Eibine, eu n-am să tac ―continuă regina. Aceastătăcere mă arde, dovedeşte ogenerozitate de care n-am

nevoie. Aflaţi, sire, ca domnulcardinal nu se face vinovatdoar de vânzarea sau de furtulcolierului.

Domnul de Rohan ridicafruntea şi păli.

— Adică? făcu regele,neliniştit.

— Doamnă... ― murmurăcardinalul, înspăimântat.

— Nici o raţiune, nici oteamă, nici o slăbiciune nu-miva închide gura; am aici, îninima mea, motive care măîmping să-mi strig nevinovăţiachiar şi într-o piaţa publică.

— Nevinovăţia

dumneavoastră?! rosti regele.Doamnă, cine ar putea fi atâtde îndrăzneţ sau de laş ca săoblige pe maiestatea voastră sărostească acest cuvânt?!

— Doamnă, vă implor!spuse cardinalul.

— Aha! Aţi început sătremuraţi! Deci am ghicit;comploturile pe care le puneţila cale au nevoie de întuneric!Mie îmi place lumina! Sire,somaţi-l pe domnul cardinal săvă spună ce mi-a spus mieadineauri, aici, în acest loc.

— Doamnă, doamnă! Seprecipită domnul de Rohan.

Luaţi seama, depăşiţi oricelimită!

— Ce-aţi spus? rosti regele,cu trufie. Cine vorbeşte astfelreginei? Presupun că n-amvorbit eu?

— Într-adevăr, sire ― ziseMaria-Antoaneta. Domnulcardinal vorbeşte astfel regineipentru că pretinde ca aredreptul.

— Dumneavoastră,domnule?! murmură regele,devenind livid.

— El! strigă regina, cudispreţ. El!...

— Domnul cardinal are

dovezi? reluă regele, făcând unpas către prinţ.

— Domnul de Rohan arescrisori, sau cel puţin aşapretinde! Tăcu regina.

— Haide, domnule! insistăregele.

— Scrisorile! strigă regina,înfuriată. Scrisorile!

Cardinalul îşi trecu mânapeste fruntea scăldata de osudoare rece şi păru căîntreabă cerul cum de-a pututsă dea unei fiinţe atâtaîndrăzneala şi perfidie. Tăcuînsă.

— A şi asta nu-i totul ―

continuă regina, care seînflăcăra încetul cu încetul,mânată de propria-iimpetuozitate. Domnulcardinal a obţinut şi întâlniri.

— Doamnă, fie-vă milă!făcu regele.

— În numele pudoarei!spuse cardinalul.

— În fine, domnule ―încheie regina ― dacă nusunteţi ultimul dintre oameni,dacă aveţi ceva sfânt pe lume,aveţi dovezi, arătaţi-le!

Domnul de Rohan ridicăîncet capul şi rosti:

— Nu, doamnă, nu am.

— Nu veţi adăuga şiaceastă crimă celorlalte ―continuă regina ― nu mă veţicopleşi cu infamie dupăinfamie. Aveţi o ajutoare, ocomplice, un martor la toateastea: rostiţi-i numele.

— Cine este? strigă regele.— Doamna de La Motte,

sire ― răspunse regina.— Ah! exclamă regele,

triumfător, văzând căpresimţirile sale în privinţaJeannei se ade-vereau. Va săzică aşa... Ei bine, să fie adusăşi interogată.

— Bine ar fi ― vocifera

regina ― numai că a dispărut.Întrebaţi-l pe domnul ce s-aîntâmplat cu ea. Avea cel maimare interes să nu fie găsită.

— Alţii, care aveau un şimai mare interes, au făcut-osă dispară ― răspunsecardinalul. De aceea probabilcă n-o vom mai regăsi.

— Dar deoarece sunteţinevinovat, domnule, ajutaţi-nesă-i găsim pe vinovaţi ― spuseregina.

Însă cardinalul de Rohan,după ce aruncase o ultimăprivire, întoarse spatele şiîncrucişă braţele.

— Domnule, rosti regele,jignit. Vă voi trimite laBastilia.

Cardinalul se înclină, apoizise cu îndrăzneala:

— Îmbrăcat astfel? Înveşminte pontificale? În faţaîntregii curţi? Binevoiţi să văgândiţi, sire, scandalul va fiuriaş. Va fi cu atât maizdrobitor pentru capul asupracăruia vă cădea.

— Aşa vreau! Hotărî regele,nespus de agitat.

— Este o nemeritatădurere pe care un prelat oîndura mult prea devreme, sire

şi tortură nu este legalăînainte de a se formulaacuzarea.

— Trebuie să procedezastfel ― răspunse regele,deschizând uşa camerei ca săcaute din ochi pe cinevacăruia să-i transmită ordinul.

Domnul de Breteuil eraacolo; ochii săi arzătorighiciseră, în exaltarea reginei,în tulburarea regelui, înatitudinea cardinalului,distrugerea duşmanului său.Nici nu terminase regele să-ivorbească în şoaptă, căministrul justiţiei, uzurpând

funcţia căpitanului gărzilor,strigă din răsputeri, cu un glasce răsună până în fundulcoridoarelor:

— Arestaţi-l pe domnulcardinal!

Domnul de Rohan tresări.Murmurele pe care le auzea pesub bolţi, agitaţia curtenilor,sosirea grabnică a gărzilordădeau scenei un caracter derău augur. El trecu prin faţareginei fără s-o salute, ceea ceo făcu să spumege pe mândraprincipesa. Se înclină cu toatăumilinţa în faţa regelui şi,trecând pe lângă domnul de

Breteuil, se prefăcu atât debine că-l priveşte cu milă,încât baronul trebui să-şispună că nu se răzbunaseîndeajuns. Un locotenent algărzilor se apropie timid şipăru că cere însuşicardinalului confirmareaordinului pe care îl auzise.

— Da, domnule ― îi spusedomnul de Rohan ― da, eusunt cel arestat.

— Îl veţi conduce pedomnul în apartamentele saleîn aşteptarea hotărârii pe careo voi lua în timpul slujbei ―zise regele în mijlocul unei

tăceri de moarte.Regele rămase singur la

regină, cu uşile închise, întimp ce cardinalul se îndepărtaîncet pe coridor, în urmalocotenentului gărzilor, cupălăria în mână.

— Doamnă ― spuse regele,gâfâind, deoarece se stăpânisecu mare greutate ― ştiţi cătotul va sfârşi cu o judecatăpublică, deci cu un scandal încare vinovaţii vor fidezonoraţi?

— Vă mulţumesc! strigăregina, strângândentuziasmată mâinile regelui.

Aţi ales singura cale de a-miface dreptate.

— Îmi mulţumiţi?— Din tot sufletul. V-aţi

purtat ca un rege! Eu, ca oregină! Credeţi-mă!

— Foarte bine ― răspunseregele, copleşit de o marebucurie. Cel puţin vom punecapăt tuturor acestor josnicii.După ce şarpele va fi, odatăpentru totdeauna strivit, atâteu cât şi dumneavoastră spersă putem trăi liniştiţi.

O sărută pe regină pefrunte şi se întoarse înapartamentele sale. În acest

timp, la capătul coridorului,domnul de Rohan îi găsi peBoehmer şi Bossange, pejumătate leşinaţi, unul înbraţele celuilalt. Apoi, câţivapaşi mai încolo, cardinalul îlzări pe omul său de încredere,care, înspăimântat de întreaganenorocire, pândea o privire astăpânului său.

— Domnule ― se adresăcardinalul ofiţerului care-lconducea ― petrecând toatăziua aici, voi nelinişti omulţime de lume; n-aş puteasă anunţ acasă că suntarestat?

— Monseniore, numai sănu vă vadă nimeni ― spusetânărul ofiţer.

Cardinalul mulţumi, apoi,vorbind în germană cu omulsău de încredere, scrise câtevacuvinte pe o foaie din carteasa de rugăciuni, pe care orupse. Şi în spatele ofiţerului,care stătea de pază pentru anu fi descoperiţi, cardinalulrăsuci foaia şi o lăsă să cadă.

— Vă urmez, domnule ― îispuse el apoi ofiţerului.

După aceea, dispărurăamândoi. Omul de încredere searuncă asupra hârtiei, ca un

vultur asupra prăzii, alergăafară din palat, încalecă şigoni spre Paris. Cardinalul îlvăzu alergând peste câmpuri,uitându-se pe una dintreferestrele scării pe care ocobora împreuna cu călăuzalui.

— Ea mă distruge ―murmură el ― eu o salvez! Facasta pentru tine, Doamne!Îndură-te de mine!

Capitolul LXXX Rapoartele

Regele de-abia se înapoiase

radios în apartamentele sale,de-abia semnase ordinul cadomnul de Rohan să fie dus laBastilia, ca şi apăru domnulconte de Provence, care intrăîn cabinet făcând domnului deBreteuil semne pe care acesta,cu tot respectul şi bunăvoinţasa, nu le înţelese. Dar nu

ministrului de justiţie îi erauadresate semnele, prinţul lefăcea în scopul de a atrageatenţia regelui, care priveaîntr-o oglindă în timp ceredacta ordinul. Manevrele îşiatinseră scopul: regele leobservă şi, după ce-l concediepe domnul de Breteuil, îlîntrebă pe fratele sau:

— De ce-i făceai semne luiBreteuil?

— Oh, sire...— Ce trebuie să înţeleg din

toată agitaţia asta, din aerultău preocupat?

— Fără îndoiala... trebuie

să... însă...— Eşti liber să taci,

scumpul meu frate ― ziseregele, înţepat.

— Sire, am aflat desprearestarea domnului cardinal deRohan.

— Ei, şi! Întrucât aceastăştire te face să te frămânţi înhalul acesta, dragă frate? Aiimpresia că domnul de Rohannu e vinovat? Fac rău săpedepsesc chiar pe unul dintrecei puternici?

— Rău? Desigur că nu,frate. Nu faci rău. Nu astavroiam să zic.

— M-ar surprinde foartemult, domnule conte deProvence, dacă aţi da câştig decauză, împotriva reginei,omului care încearcă să odezonoreze. Am vorbit curegina, scumpul meu frate şicu un singur cuvânt, m-aconvins...

— Sire, Doamne fereşte, nuo acuz pe regină! Ştiţi foartebine. Maiestatea sa, scumpamea soră, n-are alt prieten maidevotat decât pe mine. De câteori nu mi s-a întâmplat să fiunevoit s-o apăr, v-o spun fărăimputare, chiar în faţa

dumneavoastră?— Deci, dragă frate, este

acuzaţi deseori?— Sunt nefericit, sire:

răstălmăciţi fiecare cuvânt pecare îl scot... Voiam să spuncă nici regina n-ar crede cămă îndoiesc de nevinovăţia sa.

— Atunci vă bucuraţiîmpreuna cu mine de umilinţala care-l supun pe cardinal, deprocesul care va urma, descandalul care va pune capăttuturor calomniilor pe care nuar îndrăzni să şi le permitănici chiar faţa de o simplădoamna de onoare şi pe care

atâţia le repetă cu neruşinare,pentru că regină, după cumspuneam, sta deasupra acestorjosnicii?

— Da, sire, aprob întrutotul conduita maiestăţiivoastre şi spun că totul estespre a lămuri lucrurile cât maibine în afacerea colierului.

— Pe naiba, scumpul meufrate, nimic mai limpede! Nuse vede oare nici mânadomnului de Rohan. Care îşiface un titlu de glorie dinrelaţiile lui amicale cu regina,încheind, în numele său, untârg cu diamantele refuzate de

ea şi lăsând să se spună cadiamantele au fost luate deregină şi că se află la dânsa? Omonstruozitate... şi cumspunea şi ea: "Ce s-ar crededacă aş fi avut drept compliceîn acest trafic misterios pedomnul de Rohan?"

— Sire...— Şi-apoi, dragă frate, nu

ştii că o calomnie nu seopreşte niciodată la jumătateadrumului, ca uşurinţadomnului de Rohan ocompromite pe regina, iardarea în vileag a acesteiuşurinţe o dezonorează.

— O, desigur, scumpul meufrate, desigur, o repet, ai avutperfectă dreptate în ce priveşteafacerea colierului.

— Cum ― spuse regele,uluit ― mai este şi altceva?

— Sire, dar... regina v-aspus, fără îndoială...

— Să-mi spună?... Ceanume?

— Sire, sunt de-a dreptulîncurcat. Este imposibil caregina să nu va fi spus...

— Vorbeşte, domnule! Ceanume?

— Sire...— Ah, lăudăroşeniile

domnului de Rohan,prefăcătoriile, pretinsacorespondenţă?

— Nu, sire, nu.— Atunci, ce? Întâlnirile

pe care regina i le-ar fi acordatdomnului de Rohan în vedereaafacerii colierului închestiune?

— Nu, sire, nu despre astae vorba.

— Tot ce ştiu ― reluăregele ― este că am în regină oîncredere absolută, pe care omerită prin nobleţeacaracterului său. Îi era uşormaiestăţii sale să nu spună

nimic din tot ce se întâmpla.Îi era uşor să plătească sau să-ilase pe alţii să plătească, săplătească sau să lase lumea săvorbească; curmând brusctoate aceste mistere caredeveniseră scandaloase, mi-adovedit că apelează la mineînainte de a apela la marelepublic. Pe mine m-a chematregina, mie mi-a încredinţatgrijă de a-i răzbuna onoarea.M-a luat drept confident, dreptjudecător, deci regina mi-aspus totul.

— Ei bine ― răspunsecontele de Provence, mai puţin

stânjenit decât ar fi trebuit săfie, fiindcă simţea că regele nueste atât de convins cum vreasă pară ― iată că iar începeţisă puneţi la îndoială prieteniaşi respectul pe care-l portscumpei mele surori, regina.Dacă sunteţi atât desusceptibil faţă de mine, nu vămai spun nimic, fiindcă mătem că eu, care o apăr, să nutrec drept duşmanul săuacuzatorul ei. Şi cu toateastea, vedeţi bine că nujudecaţi cu chibzuială.Mărturisirile reginei v-au făcutsă aflaţi adevărul care dă

dreptate scumpei mele surori.De ce nu vreţi să vi sedezvăluie şi alte lucruri care săaducă şi mai multă lumină înprivinţa nevinovăţiei regineinoastre?

— Scumpe frate... ― spuseregele, stânjenit ― începiîntotdeauna prin nişteocolişuri în care mă pierd.

— Introduceri oratoriceşti,sire, lipsite de patimă. Cer,vai! Iertare maiestăţii voastre;este un viciu de educaţie. Amfost răsfăţat de Cicero.

— Scumpe frate, Cicero nueste echivoc decât atunci când

apăra o cauză rea;dumneavoastră vă aflaţi departea unei cauze bune, fiţiclar, pentru Dumnezeu!

— A-mi critica felul de avorbi, înseamnă a mă reducela tăcere.

— Haide, iată irritabilegenus rhetorum care seînfurie! strigă regele, supăratde toate sforăriile contelui deProvence. La obiect, domnuleavocat, la obiect! Ce ştiţi maimult decât mi-a spus regina?

— Dumnezeule, sire, nimicşi totul! Să precizăm mai întâice v-a spus regina.

— Regina mi-a spus că nuare colierul.

— Bun!— Mi-a spus că n-a semnat

chitanţe bijutierilor.— Bun!— Mi-a spus că orice părea

un aranjament făcut cudomnul de Rohan era fals şinăscocit de duşmanii săi.

— Foarte bine, sire!— Mi-a mai spus că

niciodată n-a dat domnului deRohan dreptul să creadă căeste altceva decât unul dintresupuşii săi, o fiinţă oarecare,un necunoscut.

— Ah... a spus aşa ceva?...— Şi cu un ton care nu

admitea nici o replică, iarcardinalul, într-adevăr, n-areplicat.

— Atunci, sire, deoarececardinalul n-a replicat,înseamnă că recunoaşte căeste un mincinos şi, prinaceasta, îndreptăţeşte altezvonuri cu privire la unelepreferinţe acordate de reginăanumitor persoane.

— Ei, Doamne! Ce mai e?rosti regele, descurajat.

— Nimic altceva decâtnişte absurdităţi, după cum

veţi vedea. Din moment ce s-aconstatat că domnul de Rohannu s-a plimbat cu regina...

— Cum?! strigă regele. Sespune că domnul de Rohan s-aplimbat cu regina?

— Ceea ce a fost dezminţitde însăşi regina, sire şităgăduit de domnul de Rohan;în sfârşit, din moment ce s-aconstatat, vă daţi seama că atrebuit. Să se cerceteze ―răutatea oamenilor nu s-aputut stăpâni ― cum se faceatunci că regina se plimbanoaptea în parcul de laVersailles?

— Noaptea?! În parcul dela Versailles?! Regina?...

— Şi cu cine se plimba?continuă cu răceala contele deProvence.

— Cu cine?... murmurăregele.

— Fără îndoială!... Oare nutoţi ochii sunt îndreptaţiasupra faptelor unei regine?Oare aceşti ochi, pe care nu-iorbeşte nici strălucirea zilei,nici strălucirea maiestăţii, nusunt mai clarvăzători atuncicând e vorba să vadă noaptea?

— Dar, dragă frate, fiiatent, spui nişte infamii!

— Sire, repet şi repet cu oasemenea indignare, încât,sunt sigur, o voi constrânge pemaiestatea voastră sădescopere adevărul.

— Cum, domnule?! Sespune că regina s-a plimbatnoaptea... însoţită... în parculde la Versailles?!

— Nu însoţită, sire, ci doarîn doi... Dacă nu s-ar spunedecât însoţită, chestiunea n-ar merita să-i dăm atenţie.

Deodată regele izbucni:— Va trebui să dovediţi

ceea ce repetaţi ― zise el ― şide asemenea să dovediţi că s-a

spus aşa ceva.— E foarte uşor, mult prea

uşor ― replică domnul deProvence. Sunt patru mărturii:prima, cea a căpitanului meude vânătoare, care a văzut-o peregina două zile la rând, saumai bine zis, două nopţi larând, ieşind din parcul de laVersailles prin poarta de lângăcăsuţa de vânătoare. Iatăraportul: este semnat. Citiţi.

Regele luă hârtiatremurând, o citi şi o înapoiefratelui său.

— Sire, veţi vedea unul şimai ciudat; este al gărzii de

noapte care veghează laTrianon. Omul declară cănoaptea a trecut cu bine, ca înpădurea de la Satory s-a trasun foc, fără îndoială de cătrebraconieri; ca în parc a domnitliniştea, în afara zilei în caremaiestatea sa regina a făcut oplimbare împreună cu ungentilom căruia îi ofereabraţul. Raportul, vedeţi, estelimpede.

Regele citi, îl trecură fioriişi braţele îi căzură de-a lungultrupului.

— Al treilea ― continuăimperturbabil domnul conte de

Provence ― este al elveţianuluide la poarta dinspre răsărit.Acesta a văzut-o şi arecunoscut-o pe regină în clipacând ieşea pe poarta căsuţei devânătoare. Descrie felul încare era îmbrăcată regina...vedeţi, sire; scrie că, dedeparte, n-a putut să-lrecunoască pe gentilomul decare se despărţea maiestateasa, dar că, după ţinută, păreasă fie un ofiţer. Şi acest raporteste semnat în raport estemenţionat un lucru interesantde reţinut şi anume caprezenţa reginei nu poate ţi

pusă la îndoiala, deoarecemaiestatea sa era însoţită dedoamna de La Motte, prietenareginei.

— Prietena reginei! strigăregele, furios. Da, asta e:prietena reginei!

— Nu-i purtaţi pică acestuislujitor cinstit, sire; nu poatefi vinovat decât de exces dezel. Este însărcinat săpăzească şi păzeşte; săvegheze şi veghează. Ultimul ―continuă contele de Provence― mi se pare cel mai clardintre toate. Este allăcătuşului-şef, însărcinat să

verifice dacă toate porţile suntînchise după ce a sunatstingerea. Omul acesta,maiestatea voastră îlcunoaşte, declară că a văzut-ope regina intrând la băile luiApolo, în grotă, împreună cuun gentilom...

Palid, înăbuşindu-şi mânia,regele smulse hârtia dinmâinile contelui şi o citi.

Cu toate acestea, în timpce regele citea, domnul deProvence continuă:

— Este adevărat cadoamna de La Motte a rămasafară, la vreo douăzeci de paşi

şi că regină a zăbovit doar unceas înăuntru.

— Numele gentilomului?strigă regele.

— Sire, în raport nu estetrecut numele. De aceeatrebuie ca maiestatea sa să-şidea osteneala să parcurgăacest ultim document. Este aunui pădurar care se afla înspatele zidului ce înconjoarăbăile lui Apolo.

— Poartă data zileiurmătoare ― obiectă regele.

— Da, sire şi el a văzut-ope regina ieşind din parc peportiţă şi privind afară; dădea

braţul domnului de Charny?— Domnul de Charny?!...

strigă regele, pe jumătateturbat de furie şi ruşine.Bine... bine... Aşteptaţi-măaici, conte, vom şti, în sfârşit,care este adevărul.

Şi regele ieşi valvârtej dincabinet.

Capitolul LXXXI O ultimă acuzaţie

După ce regele părăsi

camera reginei, aceasta alergăîn iatac, de unde domnul deCharny putuse să audă totul.Deschise uşa şi se întoarse casă închidă ea însuşi pe cea aapartamentului său; apoi,căzând într-un fotoliu ca şicând s-ar fi simţit prea slabăca să reziste acestor şocuri,aştepta în tăcere părerea pecare şi-o făcuse despre eadomnul de Charny, judecătorulcel mai de temut. Nu aşteptăînsă mult timp; contele ieşidin iatac, mai trist şi mai palidca niciodată.

— Ei bine? zise ea,

întrebător.— Doamnă ― răspunse el ―

vedeţi că totul se împotriveşteca noi să fim prieteni. Dacă deacum înainte nu vă vor maijigni părerile mele, o vor facezvonurile publice; dupăscandalul de astăzi, eu nu voimai avea linişte, iardumneavoastră veţi fi hărţuităfără încetare. Duşmanii şi maiîndârjiţi după ce-au făcutprima rană, se vor năpustiasupra dumneavoastră să văsoarbă tot sângele, aşa cumfac muştele cu gazela ranită...

— Văd că nu găseşti acea

vorbă pornită din inima pecare o cauţi ― rosti regina,melancolică.

— Nu cred să fi datvreodată prilej maiestăţiivoastre să se îndoiască desinceritatea mea ― răspunseCharny. Dacă uneori amizbucnit cu prea multăbrutalitate, vă cer iertare.

— Atunci ― spuse regina,foarte tulburată ― tot ce amfăcut eu, toată zarvă, totrăzboiul primejdios declanşatîmpotriva unuia dintre cei maiputernici seniori ai regatului,ostilitatea mea declarată

bisericii, reputaţia mea lacheremul zâzaniilorparlamentului, toate acesteanu sunt de ajuns. Nu maivorbesc despre încrederearegelui, zdruncinată pentrutotdeauna: probabil că asta nu-ţi spune nimic, nu-i aşa?...Regele, ce poate să însemne...un soţ?!

Şi ea zâmbi cu amărăciuneşi deznădejde şi lacrimi îiizvorâră din ochi.

— Oh! strigă Charny.Sunteţi cea mai nobilă, ceamai generoasă dintre femei.Dacă nu vă răspund pe loc, aşa

cum îmi dictează inima, estepentru că mă simt inferior şică nu îndrăznesc să profanezacest suflet sublim cerând unloc într-însul.

— Domnule de Charny, măcrezi vinovată.

— Doamnă!...— Domnule de Charny, ai

dat crezare cuvintelorcardinalului.

— Doamnă!...— Domnule de Charny, te

somez să-mi spui ce impresieţi-a făcut atitudinea domnuluide Rohan.

— Trebuie să spun,

doamnă, ca domnul de Rohannu mi s-a părut a fi un om cuminţile rătăcite, cum îl credeţidumneavoastră şi nici slab,cum s-ar putea presupune; esteun om convins, un om care văiubea, care vă iubeşte şi care,în clipa aceasta, este victimaunei erori menită să-l ducă peel la pierzanie, pedumneavoastră...

— Pe mine?— Pe dumneavoastră, în

mod inevitabil, la dezonoare.— Dumnezeule!— În faţa mea se ridica

ameninţător un spectru, o

femeie odioasă, doamna de LaMotte, dispărută în momentulcând mărturia ei ne-ar reda peviitor totul: liniştea, onoarea,siguranţa. Această femeie estegeniul dumneavoastră rău,este flagelul regalităţii,această femeie căreia cu atâtaimprudenţă i-aţi împărtăşitsecretele şi, poate, dinnenorocire, chiar secreteintime...

— Secrete... secreteintime, oh, domnule, vă rog!replică regina.

— Doamnă, cardinalul v-aspus destul de clar şi a şi

dovedit în chip convingător căaţi pus la cale împreună cu elcumpărarea colierului.

— Ah... din nou acestlucru, domnule de Charny!spuse regina, roşind.

— Iertare, iertare, vedeţibine ca sufletul meu este maipuţin generos decât aidumneavoastră, vedeţi bine căsunt nedemn să vă cunoscgândurile. Încerc să mângâi şijignesc.

— Domnule ― rosti regina,cu orgoliu amestecat cu mânie― ceea ce crede regele, poatecrede oricine; nu vreau să fiu

mai binevoitoare cu prieteniimei decât cu soţul meu. Mi separe că un bărbat nu poate săiubească o femeie dacă nu o şistimează. Nu vorbesc dedumneata domnule ― seîntrerupse ea brusc ― eu nusunt o femeie, sunt regina;dumneata nu eşti un bărbat, ciun judecător pentru mine.

Charny se înclină atât deadânc, încât regina fusatisfăcută de umilinţa acestuidevotat supus.

— Te-am sfătuit ―continuă ea ― să rămâi lamoşia dumitale; era un sfat

înţelept. Să fi stat departe decurtea ale cărei obiceiuri tedezgustă, dumneata care eştiatât de cinstit şi, permite-misă ţi-o spun, atât de lipsit deexperienţă. Departe de curte,spuneam, ai fi putut săapreciezi mai bine personajelecare joacă un rol în acestteatru. Iluzia optică trebuiemenajată, domnule de Charny,în faţa mulţimii trebuie să-ţipăstrezi fardul şi tocurileînalte. Regina prea plină debunăvoinţă, nu m-am îngrijitdestul să întreţin la cei caremă iubesc prestigiul orbitor al

regalităţii. Ah, domnule deCharny, aureola pe care odesenează coroana pe frunteareginelor le dispensează decastitate, căldura, inteligenţaşi, mai adesea, le dispenseazăde suflet. Când eşti regină,domnule, domneşti; la ceserveşte să te faci iubită?

— Nu pot să vă spun,doamnă ― rosti Charny, foarteemoţionat ― cât de rău îmiface asprimea maiestăţii sale.Am putut uita că sunteţiregină, dar recunoaşteţi că n-am uitat că sunteţi primafemeie demnă de respectul şi

de...— Nu mai continua, eu nu

cerşesc. Da, am spus, ar fi fostbine să lipseşti un timp. Cevaîmi spune că şi numeledumitale va fi rostit în toateastea.

— Imposibil, doamnă!— Spui imposibil! Ei bine,

gândeşte-te la puterea celorcare de şase luni se joacă cureputaţia mea, cu viaţa mea.Nu spuneai chiar dumneata cădomnul cardinal este convinsşi acţionează în virtutea uneierori la care a fost împins? Ceicare sunt capabili să opereze

asemenea convingeri, domnuleconte, cei care pun la caleasemenea erori vor avea şiforţa să-ţi dovedească dumitalecă eşti un supus neloial faţa derege şi un prieten imoral almeu. Cei care născocescfalsuri atât de reuşite vordescoperi cu uşurinţaadevărul! Nu pierde timpul,primejdia este mare; retrage-tela moşiile dumitale, fugi descandalul cu care se va sfârşiprocesul ce mi se va intenta:nu vreau să fii amestecat îndestinul meu, nu vreau să-ţidistrugi cariera. Eu, care,

mulţumesc lui Dumnezeu,sunt nevinovată şi puternică,eu, care am o viaţa fără pată,eu, care sunt hotărâtă să-mideschid pieptul dacă trebuiepentru a arăta duşmanilorcurăţenia inimii mele, eu voirezista. Pentru dumneata arînsemna ruina, defăimarea,poate chiar închisoarea; ia cudumneata banii pe care mi i-aioferit cu atâta nobleţe, precumşi asigurarea că nu mi-a rămasnecunoscută nici una dinfrământările sufletuluidumitale generos; să ştii cănici una dintre îndoielile

dumitale nu m-a jignit, ca niciuna dintre suferinţele dumitalenu m-a lăsat indiferenta.Pleacă şi caută în altă parteceea ce regina Franţei nu-ţimai poate da: încredere,speranţă, fericire. Până cândîntregul Paris va afla vesteaarestării cardinalului, pânăcând va fi convocatparlamentul, până când se vorface cercetările, cred că vortrece cincisprezece zile.Pleacă! Alege unul dintre celedouă vase pe care unchiuldumitale le are la Cherbourg şila Nantes; îndepărtează-te însă

de mine. Eu aduc nenorocire;fugi departe de mine! Nuţineam decât la un singurlucru pe lume şi, deoarece îmilipseşte, mă simt pierdută.

Spunând acestea, regina seridică brusc şi păru că-lconcediază pe Charny, aşacum se obişnuieşte la sfârşitulaudienţelor. EI se apropie deea, cu acelaşi respect, dar mairepede.

— Maiestatea voastră ―spuse el, cu o voce schimbată― mi-a ordonat ce trebuie săfac. Nu la moşia mea, nu înafara Franţei este primejdie, ci

la Versailles, unde apasăbănuiala asupradumneavoastră, ci la Paris,unde veţi fi judecată.Important este, doamnă, sădispară orice bănuială pentruca sentinţa să fie odezvinovăţire şi cum nu puteţiavea un martor mai loial, unsprijin mai hotărât, rămân.Cei ce ştiu atâtea lucruri,doamnă, le vor spune. Dar celpuţin vom avea cinsteai, denepreţuit pentru cei cu inimatare, de a ne vedea duşmaniiîn faţă. Să tremure în faţaunei regine nevinovate şi în

faţa curajului unui om maibun decât ei! Da, doamnă,rămân şi, credeţi-mă,maiestatea voastră nu maitrebuie să-mi ascundăgândurile sale; ceea ce esteclar este că nu voi fugi; cetrebuie să ştiţi este că nu mătem de nimic; ceea ce trebuiesă ştiţi este că nu trebuie sămă exilaţi ca să nu mă maivedeţi niciodată. Doamnă, dedeparte, inimile se înţeleg dedeparte, dorinţele sunt maiarzătoare decât de aproape.Vreţi să plec pentrudumneavoastră, nu pentru

mine; nu vă temeţi de mine,voi fi aproape ca să vă ajut, casă vă apăr, nu ca să vă insultşi să vă dăunez. Aşa-i că nu m-aţi văzut vreme de opt zilecând am locuit la o sută destânjeni de dumneavoastră,urmărindu-vă toate gesturile,numărându-vă paşii, trăinddoar ca un reflex al vieţiivoastre?... Ei bine, la fel va fişi acum, deoarece nu pot sămă supun voinţei voastre, nupot pleca! De altfel, ce văpasă!... Parcă vă veţi gândi lamine?

Regina făcu o mişcare,

îndepărtându-se de tânăr.— Cum vrei ― spuse ea ―

dar... m-ai înţeles, nu trebuiesă te înşeli asupra mea, nusunt o cochetă, domnule deCharny; să spună ce gândeşte,să gândească ce spune, iatăprivilegiul unei adevărateregine: eu aşa sunt. Într-o zi,domnule, te-am ales dintretoţi. Nu ştiu ce mă atrăgea ladumneata. Eram însetată de oprietenie puternică şi curată şite-am lăsat să vezi asta destulde limpede, nu? Astăzi nu maieste acelaşi lucru, nu maigândesc ce gândeam. Sufletul

dumitale nu mai este frate cual meu. Ţi-o spun la fel dedeschis: să ne cruţăm unul pecelălalt.

— Bine, doamnă ―răspunse Charny ― n-amcrezut niciodată că m-aţi ales,n-am crezut niciodată... Ah,doamnă, nu suport gândul de avă pierde. Doamnă, suntînnebunit de gelozie şi deteamă. Doamnă, nu voi puteasuporta să-mi smulgeţi inimape care mi-aţi dăruit-o; este amea, mi-aţi dăruit-o, nimeninu mi-o va lua decât o dată cuviaţa. Fiţi femeie, fiţi bună, nu

abuzaţi de slăbiciunea mea,deoarece mi-aţi reproşat chiaradineauri îndoielile mele întimp ce acum mă zdrobiţi cuale dumneavoastră.

— Inimă de copil, inimă defemeie ― spuse ea... Vrei săcontez pe dumneata! Grozaviapărători mai suntem unulpentru celălalt! Slab, oh, da,eşti slab şi eu, din păcate, nusunt mai tare decât dumneata!

— Nu v-aş iubi dacă aţi ftaltfel decât sunteţi ― murmurăel.

— Cum ― rosti ea, cupasiune ― această regină

blestemată, această reginăpierdută, această femeie careva fi judecată în parlament, pecare opinia publică o vaosândi, pe care un soţ, regelesău o va alunga poate, aceastăfemeie găseşte o inimă care oiubeşte?

— Un slujitor care ovenerează şi care îi oferă totsângele său în schimbul uneilacrimi pe care a vărsat-oadineauri.

— Această femeie ―exclamă regina ― se simtebinecuvântată! Este mândră,este cea dintâi dintre femei,

cea mai fericită dintre toate.Această femeie este mult preafericită, domnule de Charny,nu ştiu cum de a putut să seplângă, te rog s-o ierţi!

Charny căzu la picioareleMariei-Antoaneta, pe care leîmbrăţişa într-un elan sfânt dedragoste. În clipa aceea uşacoridorului secret se deschiseşi regele râmase ca fulgerat înprag: îl surprinsese pe cel pecare îl acuza domnul deProvence la picioarele Mariei-Antoaneta.

CapitolulLXXXII Cerereaîn căsătorie

Regina şi Charny

schimbară o privire atât desperiată, încât şi celui maicrud dintre duşmanii lor i-ar fifost milă de ei. Charny seridică încet şi-l salută pe rege,cu un profund respect. Subdantela jaboului se vedea câtde tare bate inima lui Ludovical XVI-lea.

— Ah, exclamă el, cu vocesurdă. Domnul de Charny!...

Contele nu răspunse decâtprintr-un alt salut. Reginasimţi că nu poate deschidegura şi că este pierdută. Regelecontinuă, cu un calm denecrezut:

— Domnule de Charny, nuprea este onorabil pentru ungentilom să fie prins înflagrant delict de furt.

— De furt?! murmurăCharny.

— De furt?! repetă regina,căreia i se părea că aude dinnou şuierând la ureche îngrozi-toarele acuzaţii cu privire lacolier şi închipuindu-şi că va fi

amestecat şi contele alături deea.

— Da ― continuă regele ―să îngenunchezi în faţa soţieialtuia este un furt; şi cândaceastă femeie este o regină,se numeşte crima delezmajestate, domnule. O să vise spună acest lucru de cătreministrul de justiţie.

Contele vru să vorbească,vru să se disculpe, dar regina,în generozitatea ei, nu suportăsă fie acuzat de necinste omulpe care îl iubea; îi veni înajutor.

— Sire ― se repezi ea ―

sunteţi, după cum mi se pare,pe cale să credeţi tot felul delucruri urâte şi să faceţipresupuneri neplăcute;bănuielile acestea sunt false,vă previn. Văd că, din respect,contele nu este în stare sădeschidă gura! Eu însă, care îlcunosc până în adânculsufletului, nu-l voi lăsa să fieacuzat fără să-l apăr.

Ea se opri, sfârşită deemoţie înspăimântată deminciună pe care trebuianeapărat s-o găsească şi pecare, rătăcita, vedea că n-ogăseşte. Dar editarea aceasta a

fost pur şi simplu mântuireafemeii.

— O să-mi spuneţi cumva― replică Ludovic al XVI-lea,căzând, din rolul de rege, înrolul de soţ neliniştit ― că nul-am văzut pe domnul deCharny îngenuncheat în faţadumneavoastră, doamna? Or,ca să îngenuncheze, trebuie...

— Trebuie, domnule ―replică regina ― ca un supus alreginei Franţei să aibă ofavoare de cerut... Este, pare-mi-se, un lucru destul defrecvent la curte.

— Să vă ceară o favoare?!

strigă regele.— Şi încă o favoare pe care

nu o puteam acorda ―continuă regina, fără de care,domnul de Charny n-ar fiinsistat, vă jur şi i-aş fi spus săse ridice repede, bucuroasă săpot să îndeplinesc dorinţeleunui gentilom pe care îl stimezîn mod deosebit.

Charny respiră. Privirearegelui deveni nehotărâtă,fruntea i se descreţea puţincâte puţin şi ameninţarea ceplutise în aer din clipa când îlsurprinsese dispărea. În totacest timp Maria-Antoaneta

caută să găsească ceva,furioasă de a fi silită să mintăşi chinuită de a nu puteanăscoci nimic. Crezuse că,mărturisindu-şi neputinţa de aacorda contelui favoarea pecare acesta o solicita, vastăvili curiozitatea regelui.Sperase ca interogatoriul se vaopri aici. Se înşela: orice altăfemeie ar fi fost maiîndemânatica, arătându-se maipuţin rigidă; pentru ea însă eraun supliciu îngrozitor să mintăîn faţa omului pe care îl iubea.A se arăta în lumina asta urâtăşi falsă, jucând o asemenea

comedie, însemna săîntărească toate neadevărurile,vicleniile, toate manevreleintrigii din parc printr-undeznodământ pe măsuraacestor infamii; însemnaaproape să arate ca o vinovată;era mai rău decât moartea.

Mai şovăia încă. Şi-ar fidat viaţa ca Charny săgăsească minciuna; el însă,gentilom loial, nu putea, nicinu se gândea măcar. Îndelicateţea lui, se temea preamult chiar şi să pară că aparăonoarea reginei. Maria-Antoaneta aştepta, neputându-

şi desprinde privirea de buzeleregelui şi întrebarea veni încele din urmă.

— Haideţi, doamnă,spuneţi-mi ce favoare asolicitat zadarnic domnul deCharny şi care l-a făcut săîngenuncheze în faţadumneavoastră Şi, ca şi cumvroia să îndulceascăbrutalitatea unei întrebări atâtde bănuitoare, regele adaugă:Voi fi poate mai norocos decâtdumneavoastră, doamnă şi nuva fi nevoie ca domnul deCharny să îngenuncheze şi înfaţa mea.

— Sire, v-am spus cădomnul de Charny cerea cevaimposibil.

— Cel puţin vreau să ştiuce!

"Ce poate fi cerut îngenunchi?... se întrebă îngând regina. Ce poate să-mi fieimplorat şi eu să nu potacorda?... Iată! Ah, da..."

— Aştept ― adăugă regele.— Sire, cererea domnului

de Charny este un secret defamilie.

— În faţa regelui nu existăsecrete, el e stăpân în regatulsău şi tată de familie, care se

ocupă de onoarea şi siguranţasupuşilor, care sunt copiiisăi... chiar şi-atunci când ―adaugă Ludovic al XVI-lea, cuo voce care inspira teamă —chiar şi atunci când aceşticopii denaturaţi atacă onoareaşi liniştea părintelui lor.

La aceasta ultimăameninţare a primejdiei,regina sări imediat.

— Domnul de Charny ―strigă ea, cu mintea rătăcită,cu mâinile tremurătoare ―domnul de Charny vroia săobţină de la mine...

— Ce anume, doamnă?

— Îngăduinţa de a secăsători.

— Adevărat?! strigă regele,liniştindu-se. Apoi, simţind dinnou chinurile geloziei, el zise,fără să bage de seamă cât demult suferea biata femeie cătrebuise să rostească acelecuvinte şi cât de palid eraCharny, văzând suferinţareginei: Ei bine şi de ce, mărog, este atât de imposibil cadomnul de Charny să secăsătorească? Nu este de viţănobilă? Nu are avere? Nu esteviteaz şi frumos? Într-adevăr,de ce să nu fie primit într-o

familie? Ca să fie refuzat de ofemeie, trebuie ca aceasta săfie ori dintr-o casă princiară,ori să fie măritată. Nu văddecât aceste două motive carear face imposibilă căsătoria.Aşa că spuneţi-mi mie,doamnă, numele celei cu carevrea să se căsătoreascădomnul de Charny şi dacă nueste vorba de nici unul dincazurile amintite, va promit căvoi înlătura dificultatea... sprea vă face plăcere.

Împinsă de primejdiamereu mai mare, antrenată înmod firesc de prima minciună,

regina reluă cu toată forţa:— Nu, domnule, nu; sunt

greutăţi pe care nu le puteţiînvinge. Cea de care neocupăm este de acest fel.

Un motiv în plus ca să afluce anume este imposibilpentru rege ― replică Ludovical XVI-lea, stăpânindu-şimânia.

Charny o privi pe regină,care părea gata să seprăbuşească. Era cât pe ce săfacă un pas spre ea; regele însănu se mişca, ceea ce îl făcu săse oprească. Cu ce drept el,care nu era nimic pentru

această femeie, i-ar fi oferitbraţul, ca să se sprijine, celeipe care regele şi soţul sau oabandonau?

"Care este ― se întrebă ea― puterea împotriva căreiaregele n-are nici un drept?Doamne, mai ajută-mă o dată,trimite-mi un gând salvator!"

Deodată, o rază de luminăîi trecu fulgerător prin minte.

— Ah, Dumnezeu însuşiîmi trimite acest ajutor —murmură ea. Cele care aparţinlui Dumnezeu nu-i pot fi luatenici chiar de către rege. Aşacă, ridicând capul, îi răspunse,

în sfârşit regelui: Domnule,cea cu care vrea să secăsătorească domnul deCharny se află într-omânăstire.

— Ah! exclamă regele, iatăun motiv grav, este, într-adevăr, foarte greu să răpeştice este al Domnului şi să-ldăruieşti oamenilor. Ciudateste că domnul de Charny s-aîndrăgostit aşa, deodată;nimeni nu mi-a spus nimicpână azi, nici chiar unchiulsău, care poate obţine orice dela mine. Cine este femeia pecare o iubeşti, domnule de

Charny? Spune-mi, te rog.Regina simţi o durere

sfâşietoare. Va auzi un numerostit de buzele lui Olivier; vaîndura chinurile acesteiminciuni. Şi cine ştie dacăCharny nu va rosti fie unnume pe care îl iubise cândva,amintire a trecutului, careîncă mai sângera, fie unnume, ofrandă a dragostei,speranţa nedesluşita aviitorului? Ca să nu primeascăaceastă lovitură îngrozitoare,Maria-Antoaneta se grăbi săspună:

— Sire, dar dumneavoastră

o cunoaşteţi pe cea pe caredomnul de Charny vrea s-oceară în căsătorie, este...domnişoara Andreea deTaverney.

Charny scoase un strigătşi-şi ascunse faţa în mâini.Regina îşi apăsă mâna peinimă şi căzu aproape leşinatăpe fotoliu.

— Domnişoara deTaverney! repetă regele.Domnişoara de Taverney, cares-a retras la Saint-Denis?

— Da, sire... ― de-abiareuşi să îngaime regina.

— Dar încă n-a făcut

legământul, după câte ştiu?— Trebuie să-l facă în

curând.— O vom împiedica ― zise

regele. Nu înţeleg însă ―adaugă el, cu un ultim grăuntede îndoială ― de ce a trebuit săse ducă la mânăstire?

— Este săracă ― răspunseMaria-Antoaneta ― nu i-aţi datavere decât tatălui său ―adăugă ea, cu asprime.

— Este o greşeală pe care ovoi repara, doamnă. Domnulde Charny o iubeşte...

Regina se-nfioră şi-iaruncă tânărului o privire

rătăcită, ca şi când l-ar fiimplorat să nege. Charny oprivi ţinta pe Maria-Antoanetaşi nu răspunse.

— Bine! spuse regele, luândtăcerea contelui drept orespectuoasă încuviinţare. Şifără îndoiala că şi domnişoarade Taverney îl iubeşte pedomnul de Charny? Îi voi faceo dotă domnişoarei deTaverney, îi voi dărui cele 500000 de livre pe care am fostnevoit să vi le refuz zileletrecute prin domnul deCalonne. Mulţumeşte-i reginei,domnule de Charny, pentru că

a binevoit să-mi povesteascătotul, asigurând astfel fericireavieţii dumitale.

Charny făcu un pasînainte şi se înclină asemeneaunei palide statui care, printr-un miracol, învie o clipă.

— Merită osteneala de amai îngenunchea o dată ―spuse regele, cu o uşoarănuanţă zeflemitoare.

Regina tresări şi-i întinsetânărului, cu un gest spontan,amândouă mâinile. Elîngenunche în faţa sa şidepuse pe frumoasele-i mâiniîngheţate un sărut în care

implora cerul să-i îngăduie să-şi dea sufletul.

— Haide ― zise regele ― s-olăsam acum pe doamna să seocupe de treburile dumitale.Vino, domnule, vino.

Şi părăsi atât de repedeîncăperea, încât Charny putusă se întoarcă din prag şi săvadă durerea de nedescris aacestui rămas bun pentrutotdeauna pe care i-l trimiteauochii reginei.

Şi aşa se închise între ei,bariera de netrecut în viitorpentru dragostea lornevinovată.

CapitolulLXXXIII Saint-Denis

Regina rămase singură şi

deznădăjduită. Primise atâtealovituri dintr-o dată, încât nicinu mai ştia care dintre ele îipricinuise durerea cea maimare. După ce rămase o orăpradă îndoielii şi descurajării,îşi spune că era timpul săgăsească o soluţie. Primejdia

crescuse.Mândru de victoria sa

împotriva aparenţelor, regelese va grăbi să răspândeascăzvonul. Se putea întâmpla căzvonul să fie primit în afară înaşa fel, încât tot beneficiulînşelătoriei pe care o săvârşisesă se piardă.

Şi înşelătoria asta! Ah,cum se mai mustra regina!Cum ar fi vrut să-şi ia înapoicuvân-tul, cum ar fi vrut să-ismulgă chiar şi Andreeifericirea nemăsurata, pe carepoate, ea o va refuza! Aici seivi însă o alta dificultate.

Numele Andreei salvase totulîn faţa regelui. Dar cine puteasă garanteze cât de cât înprivinţa acelei fiinţecapricioase, independente,voluntare care era domnişoarade Taverney? Cine putea fisigur că acea persoană mândraîşi va pierde libertatea, viitorulpentru o regină pe care, cucâteva zile în urmă, o părăsiseca pe o duşmancă.

Ce se va întâmpla atunci?Andreea va refuza mai mult casigur; tot eşafodajul clădit dinminciuni se va prăbuşi. Reginase transformă într-o intrigantă

de duzină, Charny într-unfilfizon banal, într-unmincinos şi calomnia,preschimbata în acuzaţie, valua proporţiile unui adulterincontestabil. Maria-Antoanetasimţi că începe să-şi piardăminţile la aceste gânduri;trebui să admită posibilitatealor de a deveni o realitate; îşisprijini în palme frunteaarzătoare şi aşteptă. În cine săaibă încredere? Cine oare eraprietena reginei? Doamna deLamballe? Raţiune pură, receaşi inflexibila raţiune! De ce săapeleze la această minte

virginală, de altfel neînţeleasăde doamnele de onoare, servileadulatoare ale prosperităţii,tremurând să nu cadă îndizgraţie, dispuse poate să deao lecţie reginei, care acumavea nevoie de ajutor?

Nu mai rămânea decâtînsăşi domnişoara deTaverney. Era o inimă dediamant cu care puteai să taisticla, dar numai ea singură,cu seriozitatea ei fără egal, cucinstea-i nemaipomenită,putea să înţeleagă mariledureri ale unei regine. Maria-Antoaneta se va duce deci s-o

caute pe Andreea. Îi va arătacât este de nenorocită şi o vaimplora să se sacrifice.Andreea va refuza, fărăîndoială, fiindcă nu era dintreacele fiinţe cărora le poţiimpune ceva; încetul cuîncetul însă, înduioşată derugăminţile sale, va consimţi.Cine ştie dacă nu vor obţineastfel o amânare şi dacă, odatătrecut primul şoc, regele,liniştit de consimţământulaparent al celor doi logodnici,nu va sfârşi prin a uita?... Înacest caz, o călătorie vaaranja totul. Andreea şi

Charny se vor îndepărtapentru câtăva vreme pânăcând hidra calomniei se vapotoli şi vor putea spune că sedespărţeau prin bunăînţelegere; nimeni nu va ghicică acest proiect de căsătoriefusese un joc. Astfel, libertateadomnişoarei de Taverney nu vafi compromisă şi nici Charnynu şi-o va pierde pe a sa. Iarregina nu va mai avea aceleîngrozitoare remuşcări de a fisacrificat două vieţiegoismului de a-şi păstraonoarea; şi această onoare,care era şi onoarea soţului şi a

copiilor săi, nu va fi pusă îndiscuţie.

Va fi transmisă fără patăviitoarei regine a Franţei.Acestea erau gîndurjle sale.

Aşa credea ea că a împăcattotuşi şi convenienţe şiinterese particulare. Trebuia săraţioneze cât mai bine, câtmai ferm şi logic în faţa unuipericol atât de crâncen.Trebuia să se înarmeze cutoate armele împotriva unuiadversar atât de dificil decombătut cum era domnişoarade Taverney, atunci când eaîşi ascultă orgoliul şi nu

inima.Când se simţi pregătită

Maria-Antoaneta se hotărî săplece. Ar fi vrut să-l prevină peCharny, ca să nu facă nici undemers nepotrivit, dar seabţinu la gândul că este, fărăîndoiala pândita de spioni; că,din partea să; totul ar fi greşitinterpretat într-un asemeneamoment; şi; de altfel, cunoşteadestul de bine cinstea,devotamentul şi hotărârea luiOlivier spre a fi convinsă că elva accepta tot ce va găsi ea decuviinţă.

Se făcu ora trei; dineul

ceremonios, prezentările,vizitele. Regina primi pe toatălumea, cu o figură senină şi oamabilitate ce nu răpea nimicbinecunoscutului sau orgoliu.Faţa de cei pe care-i consideraduşmanii săi se arăta mult maifermă, ceea ce nu prea sepotriveşte în mod obişnuit cusentimentul de vinovăţie.Niciodată nu fusese atâta lumela curte; niciodată curiozitateanu scormonise atât. de adânctrăsăturile unei regine înprimejdie. Maria-Antoanetafăcu faţă tuturor, îşi zdrobiduşmanii şi îşi vrăji prietenii;

îi preschimba pe indiferenţi înzeloşi, pe zeloşi în entuziaşti;şi păru atât de frumoasă şi deputernică, încât însuşi regeleîi adresă felicitări în public.Apoi, când totul se sfârşi cubine, lăsând să-i piară de pebuze zâmbetul de comandă,întorcându-se la amintirilesale, adică la zbuciumul său,singură, cu totul singură pelume, îşi schimbăîmbrăcămintea, luă o pălăriecenuşie cu panglici şi florialbastre, o rochie cenuşiu-închis, se urcă în trăsură şi,fără gardă, cu o singură

doamnă de onoare, ceru să fiecondusă la Saint-Denis.

Era ceasul la carecălugăriţele, înapoindu-se lachiliile lor, treceau de lazgomotul stins al sălii de mesela tăcerea meditaţiilor cepreced rugăciunea de seara.

Regina ceru să vină lavorbitor domnişoara Andreeade Taverney. Aceasta,îngenuncheata, înfăşurata înveşmântul sau de lână albă,privea pe fereastră cum seridica luna în spatele teiloruriaşi şi, în armonia nopţii cepogorâse, ea găsi subiectul

rugilor sale fierbinţi,arzătoare, pe care le trimiteacerului că să se îndure desufletul său. Îşi sorbea cuînghiţituri lungi durereairemediabilă a izolării pe caresingura şi-o hărăzise.

Andreea părăsise debunăvoie curtea, rupsese chiarea cu tot ce putea să-ihărăzească dragostea. Trufaşăca şi Cleopatra, n-a înduratnici măcar ideea ca domnul deCharny să se gândească la altăfemeie, nici chiar dacă aceafemeie era însăşi regina. Nuavusese nici o dovadă în

legătura cu aceasta iubirefierbinte pentru o alta. Cusiguranţa, geloasa Andreea arfi scos din această dovadătoate pricinile care fac săsângereze o inimă. Nu-l văzuseoare pe Charny trecândindiferent pe lângă ea? N-obănuise ea pe regină că atrage― fără să vrea, bineînţeles ―omagiile şi preferinţele luiCharny?

La ce bun, din acea clipă,să mai rămână la Versailles?Ca să cerşească complimente?Să colecţioneze zâmbete? Să ise ofere din când în când

braţul, să i se strângă mâna,când, în timpul plimbărilor,regina îi va împrumutaatenţiile lui Charny, neputândîn acel moment să le păstrezepentru ea? Nu, această inimăstoica nu avea nici oslăbiciune laşă, nu înţelegeasă facă nici un fel detranzacţie. Viaţa ― cudragostea şi întâietatea îninima celui iubit; mânăstirea— cu dragostea şi orgoliulrănit.

"Niciodată, niciodată! Îşirepeta trufaşa Andreea. Cel pecare îl iubesc din umbră, cel

care nu este pentru mine decâtun nor, un portret, o amintire,acela nu mă insultă, îmizâmbeşte mereu, îmi zâmbeştedoar mie!"

Iată de ce ea petrecuseatâtea nopţi chinuite darlibere, iată de ce era fericită săplângă atunci când se simţeaslabă, să blesteme când seexaltă. Andreea prefera sădispară cu totul, aşa cum îicerea integritatea iubirii şidemnităţii sale, decât sărevadă un om pe care-l urafiind constrânsă să-l iubească.

De altfel, aceste

contemplaţii mute ale iubiriipure, acest extaz al visuluisolitar însemnau mult maimultă viaţa pentru sălbaticaAndreea decât serbărileluminoase de la Versailles, cuobligaţia de a se apleca în faţarivalelor şi cu teama de a la săsă-i scape taina ferecata îninima.

Am spus că în searaSfântului Ludovic, regina avenit s-o caute pe Andreea laSaint-Denis şi a găsit-ovisătoare în chilia sa.

Aşadar, i se spuse Andreeica a sosit regina, ca a fost

primită de consiliulcanonicilor în marele vorbitorşi ca maiestatea sa, dupăprimele cuvinte de politeţe, aîntrebat dacă poate săvorbească cu domnişoara deTaverney.

Ce lucru ciudat! Atât i-atrebuit Andreei, inimacopleşită de dragoste, ca săţâşnească în întâmpinareaacelui parfum care venea de laVersailles ― parfum blestematîncă în ajun şi cu atât maipreţios cu cât se îndepărta maimult, preţios ca tot ce seevaporă, ca tot ce se uita,

preţios ca iubirea!— Regina! murmură

Andreea. Regina la Saint-Denis! Regina mă cheamă!

— Repede, grăbeşte-te! I serăspunse.

Prin urmare, se grăbi: îşiarunca pe umeri lunga mantiede călugăriţa, îşi strânsecingătoarea de lână pesterochia largă şi. Fără să-şiarunce măcar ochii în micuţaoglinda, o urmă pe călugăriţacare venise s-o cheme. Dar de-abia făcuse o sută de paşi, căse simţi umilita fiindcă simţiseatâta bucurie.

"De ce mi-a tresărit inima?Se întrebă în sinea ei. Întrucâto priveşte pe Andreea deTaverney ca regina Franţeivizitează mânăstirea Saint-Denis? Îmi satisface orgoliul?Regina nu se află aici pentrumine. Sunt fericită? Nu o maiiubesc pe regină. Haide! Calm,călugăriţa proastă care nuaparţii nici lui Dumnezeu, nicioamenilor; încearcă cel puţinsă-ţi aparţii ţie însăţi..."

Andreea se mustră astfel,coborând marea scară şi, stapână pe voinţa sa, făcu să i sestingă din obraji roşeaţa

trecătoare a grabei, îşi domolimişcările. Dar ca să reuşească,îi trebui mai mult timp săcoboare ultimele şase treptedecât îi trebuise ca să lestrăbată pe primele treizeci.Când ajunse în spatele corului,în vorbitorul de zile mari undestrălucirea candelabrelor şi aluminărilor creştea subîngrijirea înfrigurată a câtorvasurori gospodine. Andreea erarece şi palidă. Când îşi auzinumele rostit de către maicaportăreasa care o condusese,când o zări pe Maria-Antoaneta, aşezată în jilţul

abaţial, în timp ce lângă ea seînclinau îngrămădindu-se,frunţile cele mai nobile alesfântului lăcaş, bătăile grăbiteale inimii o siliră pe Andreeasă stea pe loc mai multesecunde.

— Ah, în sfârşit, ai venit şiputem vorbi, domnişoară ―spuse regina, schiţând unzâmbet.

Andreea se apropie şi plecăfruntea.

— Îngăduiţi, doamnă ―spuse regina, întorcându-secătre maica stareţă.

Aceasta răspunse printr-o

reverenţă şi paraşi vorbitorul,urmată de toate maicile.Regina rămase singură cuAndreea, a cărei inimă băteaatât de tare, încât puteai s-oauzi dacă n-ar fi fost ticăitulbătrânei pendule.

CapitolulLXXXIV O inimămoartă

Regina vorbi prima, cum

era şi firesc.

— Iată-te deci domnişoară― spuse ea, cu un zâmbetblând ― ştii că, aşa, călugăriţăîmi faci o impresie ciudată.

Andreea nu răspunse.— Să vezi o veche prietenă

― continuă regina ― pierdutăpentru lumea în care noi încătrăim, este ca un avertismentsever de dincolo de mormânt.Nu eşti de aceeaşi părere,domnişoară?

— Doamnă ― replicăAndreea ― cine şi-ar permite sădea sfaturi maiestăţii voastre?Moartea însăşi nu o vaavertiza pe regină decât în

ziua în care o va lua, într-adevăr, cum ar putea facealtfel?

— De ce nu?— Pentru ca, doamnă, o

regină este sortită, prin însăşifelul în care este crescută, sănu suporte pe lumea asta decâtceea ce nu se poate evita. Aretot ce poate face viaţa maiplăcută; spre a-şi înfrumuseţaexistenţa, o regină poate luatot ce posedă un altul.

Regina schiţa un gest demirare.

— Şi este dreptul său ― segrăbi să adauge Andreea.

Pentru o regină, ceilalţiînseamnă o colecţie de supuşiale căror bunuri, onoare şiviaţa aparţin suveranilor.Viaţa, onoare şi bunuri moralesau materiale sunt deciproprietatea reginelor.

— Iată nişte teorii care mămiră ― rosti rar Maria-Antoaneta. În ţara asta faceţidintr-o suverană un fel decăpcăun din basme careînghite averea şi fericireamuritorilor de rând. Sunt eu oasemenea femeie, Andreea?Te-ai putut plânge în modserios de mine pe vremea când

erai la curte?— Maiestatea voastră a

avut bunătatea să-mi maipună această întrebare atuncicând am părăsit-o ― răspunseAndreea. Am răspuns că şiastăzi: "Nu, doamnă".

— Uneori ― reluă regina ―ne mâhneşte o greşealăsăvârşită faţă de cineva. Amjignit oare pe careva dintre aidumitale şi, prin urmare, meritsă-mi vorbeşti atât de aspru?Andreea, refugiul pe care l-aiales este un adăpost împotrivatuturor pornirilor rele dinlume. Dumnezeu te învaţă să

fii blândă, calmă, să uiţiinsultele, virtuţi a căror pildădesăvârşita este el însuşi.Trebuie oare să găsesc, venindaici, o frunte încruntată şicuvinte veninoase? Trebuieoare ca eu, care vin caprietenă, să întâlnescmustrările şi duşmănia de-abiaascunsă a unei potrivnice peviaţă?

Andreea ridică ochii, uluităde atâta îngăduinţă cu careMaria-Antoaneta nu-şirăsfăţase supuşii. De obicei eratrufaşă şi nu suportă să i seîmpotrivească nimeni. Să

asculte, fără să se enerveze,cuvintele pe care le rostiseAndreea, era un efort derăbdare şi o dovadă deprietenie care o impresionarăprofund pe sălbatica solitară.

— Maiestatea să ştie foartebine ― spuse ea în şoaptă ― căcei din familia de Taverney nupot fi duşmanii săi.

— Înţeleg ― răspunseregina ― nu mă poţi ierta căam fost rece cu frateledumitale şi el însuşi mă acuzăde uşurinţă, poate chiar căsunt capricioasă?

— Fratele meu este un

supus mult prea cinstit ca s-oacuze pe regină ― replicăAndreea, silindu-se să-şipăstreze tonul îngheţat.

Regina pricepu că deveneasuspectă arătând prea multăblândeţe destinată săîmblânzească cerberul. Se opriîn mijlocul avansurilor.

— Venind la Saint-Denis sămă rog Sfintei Fecioare, amvrut să te văd şi să te asigurcă, de aproape sau de departe,rămân prietena dumitale.

Andreea simţi nuanţa; setemea, la rândul său, căjignise pe cea care venise s-o

mângâie; se temea şi mai multsă nu dezvăluie dureroasa-irană ochiului întotdeaunapătrunzător al unei femei.

— Maiestatea voastră măcopleşeşte cu prea multăcinste şi bucurie ― răspunseea, cu tristeţe.

— Nu vorbi astfel, Andreea― zise regina, strângându-imâna. Îmi sfâşii inima. Cum,nu se poate oare ca o reginănefericită să aibă o prietenă,să fie sigură de inima cuiva,să-şi odihnească, încrezătoare,privirea într-o privire plină defarmec, aşa cum este a

dumitale, fără să bănuiască înadâncul acestor ochi interesulsau ură?! Da, da, Andreea,invidiază-le pe aceste regine,pe aceste stăpâne ale averilor,ale onoarei şi ale vieţii tuturor.Oh, da, sunt regine! Da,posedă aurul şi sângelepopoarelor lor, sufletul însă,niciodată, niciodată! Nu-l potlua, trebuie să li se dăruiască.

— Vă asigur, doamnă ―murmură Andreea, zguduită deaceste cuvinte atât de calde ―că am iubit-o pe maiestateavoastră mai mult decât aşputea iubi pe oricine pe lumea

asta.Şi spunând acestea, roşi şi

plecă fruntea.— M-ai... iubit! exclamă

regina, prinzând din zborcuvintele. Deci nu mă maiiubeşti?

— Oh, doamnă!— Nu te întreb nimic,

Andreea... Blestemată fiemânăstirea care stinge atât derepede amintirea din uneleinimi!

— Nu-mi învinuiţi inima ―rosti cu patimă Andreea ― eaeste moartă.

— Inima dumitale este

moartă?! Dumneata, Andreea,atât de tânără, de frumoasă,spui că inima dumitale estemoartă? Ah, nu te juca cuaceste cuvinte nefaste. Inimaunei fiinţe care are unasemenea zâmbet, o asemeneafrumuseţe nu poate muri; nuspune aşa ceva, Andreea.

— Vă repet, doamnă,pentru mine nu mai existănimic, nici la curte, nici pelume. Aici trăiesc că iarba saualta plantă; am bucurii pe carenumai eu le înţeleg; iată de ceadineauri, când v-am revăzutîn toată splendoarea voastră,

n-am înţeles imediat, eu caresunt o timidă şi obscurăcălugăriţa; ochii mei s-auînchis, orbiţi de strălucireavoastră; vă implor să măiertaţi; nu este o crimă preamare aceea de a uitavanitoasele glorii ale lumii;duhovnicul meu mă felicita înfiecare zi, doamnă, nu fiţi, vărog, mai severă decât el.

— Cum?! Îţi place lamânăstire? întrebă regina.

— Mă cufund cu bucurie însingurătate.

— Nu-ţi mai rămâne nimicpe lume care să te atragă?

— Nimic."Dumnezeule! gândi

regina. Nu cumva voi da greş?"Şi o spaimă de moarte o

cuprinse. "Să încercam s-oispitim ― îşi spuse ea. Dacănici acest mijloc nu reuşeşte,am să recurg la rugăminţi. Ah,s-o rog aşa ceva, s-o rog să-laccepte pe domnul de Charny!Cerule, să fiu atât denefericită!"

— Andreea ― relua Maria-Antoaneta, stăpânindu-şiemoţia ― ţi-ai exprimatmulţumirea în cuvinte careînlătura speranţele pe care mi

le făcusem.— Ce speranţe, doamnă?— Să nu mai vorbim, dacă

eşti atât de hotărâtă cumpiui... ce păcat! Ar fi fostpentru mine o umbră debucurie, a dispărut. Pentrumine, toate sunt umbre! Să nune mai gândim.

— Cu toate astea, doamnă,mai ales că ar fi trebuit să fiepentru dumneavoastră obucurie, explicaţi-mi...

— La ce bun? Te-ai retrasdin lume, nu-i aşa?

— Da, doamnă.— De bunăvoie?

— Da, din toată inima!— Şi te feliciţi că ai făcut

aşa?— Mai mult ca oricând.— Vezi bine deci că este în

zadar. Să mai vorbesc. Cutoate astea, Dumnezeu mi-emartor, am vrut o clipă să tefac fericită.

— Pe mine?— Da, pe dumneata,

nerecunoscătoare care măînvinuieşti. Astăzi însă ai găsitalte bucurii, ştii mai binedecât mine care îţi suntgusturile şi vocaţia. Renunţ...

— Dar, doamnă, faceţi-mi

cinstea unui amănunt.— Foarte simplu, vroiam

să te aduc înapoi la"curte.— Ah! exclamă Andreea,

zâmbind cu amărăciune. Eu sămă întorc la curte?... Dumne-zeule!... Nu! Nu!... Niciodată,doamnă!... Oricât de greu mi-ar fi să nu dau ascultaremaiestăţii voastre.

Regina se înfioră. Sufletuli se umplu de o durere fărămargini. Ea, o corabie atât deputernică, eşua pe un atom degranit.

— Refuzi? murmură.Şi pentru a nu-şi arată

tulburarea, îşi ascunse obrazulîn mâini. Andreea, crezând-ozdrobită, veni lângă ea şiîngenunche spre a îndulci,prin respectul său, rană pecare o pricinuise prieteniei sauorgoliului.

— Gândiţi-vă ― spuse ea ―ce-aţi putea face cu mine lacurte, tristă cum sunt, fărăviaţă, săracă, blestemată, cumine, pe care o ocolesc toţifiindcă n-am ştiut să inspir,femeilor obişnuite, neliniştearivalităţii, iar bărbaţilor,obişnuita simpatie a diferenţeidintre sexe?... Ah, doamnă şi

scumpă stăpână, lăsaţi-o peaceasta călugăriţă, încăneprimită de Dumnezeu, careo găseşte prea păcătoasă, el,care primeşte atâţia infirmi aitrupului şi sufletului. Lăsaţi-mă în mizeria şi izolarea mea,lăsaţi-mă!

— Ah! Ceea ce vroiam să-ţipropun ― reluă regina,ridicând ochii ― dezmintetoate umilinţele de care teplângeai! Căsătoria despre careeste vorba te face una dintrecele mai mari doamne aleFranţei.

— O... căsătorie?! bâigui

Andreea, uluită.— Refuzi ― spuse regina,

din ce în ce mai descurajată.— Da, refuz, refuz!— Andreea... — Mai

încercă regina.— Refuz, doamnă, refuz!Cu o cumplită strângere de

inimă, Maria-Antoaneta sepregăti s-o implore. În clipacând se ridica, nehotărâtă,tremurând, neştiind cum să-şiînceapă rugămintea, Andreea ise aşeza în drum.

— Cel puţin, doamnă ―zise ea, apucând-o de rochiedeoarece credea că vrea să

plece ― faceţi-mi deosebitafavoare şi spuneţi-mi numelecelui care ar accepta să-i fiutovarăşă de viaţa. Am suferitatâtea umilinţe în viaţa mea,încât numele acestui bărbatgeneros... ― şi zâmbi cu oironie sfâşietoare ―... va fibalsamul pe care îl voi punede-acum înainte pe toaterănile orgoliului meu.

Regina păru nehotărâtă,însă dorea să meargă până lacapăt.

— Domnul de Charny ―rosti cu o voce tristă,indiferentă.

— Domnul de Charny?!ţipă Andreea, cu o patimăcumplită. Domnul Olivier deCharny?!...

— Domnul Olivier, da ―repetă regina, privind-o uimităpe tânăra fată.

— Nepotul domnului deSuffren? continuă Andreea, cuobrajii în flăcări şi ochiiscânteind ca nişte stele.

— Nepotul domnului deSuffren ― zise Maria-Antoaneta, din ce în ce maiuluită de schimbarea petrecutăpe chipul Andreei.

— Cu domnul Olivier voiaţi

să mă căsătoriţi, doamna?— Cu el...— Şi... el consimte?...— Te cere în căsătorie.— Ah, accept, accept!

izbucni Andreea, ca nebună,cu desăvârşire transportată.Deci pe mine mă iubeşte! Măiubeşte aşa cum îl iubesc şi eu!

Regina se trase înapoilividă, clătinându-se cu ungeamăt surd; căzu zdrobităîntr-un fotoliu în timp ceAndreea, cu mintea rătăcită, îisăruta genunchii, rochia, îiscăldă mâinile în lacrimi şi leacoperea cu sărutări fierbinţi.

— Când plecam? întrebăfata când, în sfârşit, putu săarticuleze şi altceva decâtstrigăte sugrumate şi suspine.

— Vino! murmură regina,simţind că-şi dă sufletul şivrând să-şi salveze onoareaînainte de a muri.

Se ridică şi se sprijini deAndreea, ale cărei buzefierbinţi îi căutau obrajiiîngheţaţi; şi în timp ce tânărafată se pregătea de plecare,nefericita regină, în mâinilecăreia se afla viaţa şi onoareaa treizeci de milioane desupuşi, rosti suspinând cu

amărăciune:— Doamne, ajung atâtea

suferinţe pentru o singurăinimă! Şi cu toate asteatrebuie să-ţi mulţumesc,Dumnezeule! adăugă ea. Căciîmi salvezi copiii de oprobiu şiîmi dai dreptul să mor submantia mea regală!

Capitolul LXXXV În care se explicăde ce se îngraşăbaronul

În timp ce la Saint-Denis

regina hotăra soartadomnişoarei de Tavernev.Filip, cu inima sfâşiată de totce aflase, de tot cedescoperise, grăbea pregătirileplecării. Un soldat obişnuit săstrăbată lumea e mai tottimpul gata să-şi facă bagajeleşi să îmbrace mantaua decălătorie. Filip avea însămotive mai puternice decâtoricare altul ca să seîndepărteze în cea mai maregrabă de Versailles: nu voia săfie martorul dezonoarei,

aproape sigure şi deneînlăturat, a reginei, unica saiubire.

Astfel încât fu văzut maizelos ca oricând înşeuându-şicaii, încărcându-şi armele,îndesând în valize ceea ce îiera necesar pentru viaţa cucare se obişnuise; când isprăvitoate astea, îl anunţă pedomnul de Taverney-tatăl cădoreşte să-i vorbească.

Bătrânelul se întorcea dela Versailles, mişcându-şi pecât putea picioarele subţiri cepurtau o burtă rotunjoară. Detrei sau patru luni baronul se

îngraşă, ceea ce-i clădea omândrie uşor de înţeles dacăne gândim că, pentru el,obezitatea era semnul uneimulţumiri desăvârşite.

Or, la domnul de Taverney,mulţumirea desăvârşităînsemna ceva ce cuprindea omulţime de lucruri.

Baronul se întorcea decifoarte bine dispus dinplimbarea sa la palat. Searaluase cuvenita parte lascandalul din timpul zilei.Zâmbise domnului de Breteuilîmpotriva domnului de Rohan;domnilor de Soubise şi de

Guemenee împotriva domnuluide Breteuil; domnului deProvence împotriva reginei;domnului d'Artois împotrivadomnului de Provence; la osută de persoane care erauîmpotriva altor o sută depersoane; nimănui caresusţinea pe cineva. Îşi făcuseprovizii de răutate, de miciinfamii. Cu coşul plin, seîntorcea fericit.

Când valetul îi spuse căfiul său doreşte să-i vorbească,în loc să aştepte vizita luiFilip, el fu cel care străbătuîntregul palier spre a veni să-l

vadă pe călător. Intră, fără săse anunţe, în camera undedomnea neorânduială, ca deobicei înaintea unei plecări.

Filip nu se aştepta nici laizbucniri tandre din parteatatălui său când îi vacomunica hotărârea pe care oluase, dar nici nu se aştepta laun exces de indiferenţă.Andreea părăsise casapărintească, deci o fiinţă maipuţin de chinuit; bătrânulbaron trebuie că simţea golulşi atunci când golul se va măriprin plecarea ultimului martir,baronul, asemenea copiilor

cărora li se ia câinele şipasărea cu care se jucau, arputea să scâncească, chiardacă ar face-o numai dinegoism.

Filip fu însă de-a dreptulmirat când îl auzi pe baronizbucnind într-un râs plin desatisfacţie:

— Ah, Doamne, pleacă,pleacă...

Filip se opri, uitându-seuluit la baron.

— Eram sigur ― continuăbaronul. Aş fi pus rămăşag.Bine jucat, Filip, bine jucat!

— Poftim? Ce spuneţi,

domnule? întrebă tânărul. Ceeste bine jucat, vă rog?

Bătrânul începu săfredoneze, sărind într-un piciorşi ţinându-şi începutul deburtă cu amândouă mâinile.Totodată, îi făcea lui Filip cuochiul, ca acesta să-şiconcedieze valetul. Înţelegând,tânărul se supuse. Baronul îlîmpinse afară pe Champagneşi închise imediat uşa după el;apoi, întorcându-se lângă fiulsău, şopti:

— Admirabil, admirabil!— Mă lăudaţi atâta,

domnule ― zise cu răceală

Filip ― fără să ştiu întrucât omerit...

— Ah! Ah! Ah! exclamăbătrânul, făcând câţiva paşi,cu mersul său legănat.

— Dacă nu cumva toatăaceastă veselie, domnule, nueste pricinuită de plecareamea, care vă scapă de mine.

— Oh! Oh! Oh!... exclamădin nou bătrânul, râzând într-un alt registru. Lasă, lasă, nute mai preface faţă de mine,nu te mai osteni; doar pe minenu mă poţi păcăli... Ah, ah,ah!...

Filip îşi încrucişa braţele,

întrebându-se dacă bătrânuluinu-i sărise vreo doagă.

— Să vă păcălesc? În ceprivinţă? întrebă el.

— În privinţa plecării tale,ce naiba! Nu cumva îţiînchipui că am să cred înplecarea ta?

— Nu credeţi?— Champagne nu mai este

aici, îţi repet. Nu te maipreface! De altfel, mărturisesccă nici nu aveai altă cale deales, aşa că faci foarte bine.

— Domnule, mă uluiţipeste măsură!...

— Este destul de uluitor că

am ghicit totul; ce vrei însă,Filip, nu există om mai curiosca mine şi când sunt curios,cercetez; nu există om care săgăsească mai uşor ceea cecaută decât mine; deci amaflat că te prefaci numai căpleci şi te felicit.

— Mă prefac?! strigă Filip,intrigat.

Bătrânul se apropie, atinsepieptul tânărului cu degetele-iosoase ca ale unui schelet şi,din ce în ce mai confidenţial,îi spuse:

— Pe cuvânt de onoare,cred că, fără acest truc, mai

mult ca sigur că totul ar fi fostdescoperit. O faci la timp.Uite, chiar şi mâine ar fi fostprea târziu. Pleacă repede,fiule, pleacă repede!

— Domnule ― rosti Filip,pe un ton de gheaţă ― văasigur că nu înţeleg nici uncuvânt, dar absolut nici unuldin tot ce-mi faceţi cinstea dea-mi spune.

— Unde-ţi vei ascundecaii? continuă bătrânul, fărăsă-l ia în seamă. Ai o iapă carepoate fi uşor recunoscută. Fiiatent să nu fie văzută aicicând se va crede că eşti în...

Fiindcă veni vorba, încotro teprefaci că pleci?

— Mă duc la Taverney-Maison-Rouge, domnule.

— Bine... foarte bine... tefaci că mergi la Maison-Rouge... Nimeni nu se interesaexact... Foarte bine... Cu toateastea fii prudent: o mulţime deochi vă privesc pe amândoi.

— Pe amândoi?!... Careamândoi?

— Ea este prea înflăcărată,vezi tu ― continuă bătrânelul― ea are nesăbuinţe care potzădărnici totul. Fii atent! Fiitu mai chibzuit decât ea...

— Cred, într-adevăr,domnule ― strigă Filip, cu omânie surdă ― că vă distraţi pesocoteala mea, ceea ce nu estedeloc frumos, vă jur; ceea cenici nu este bine, pentru cămă faceţi, mâhnit şi enervatcum sunt, să uit respectul pecare vi-l datorez.

— Ah, bine, da, respectul...te scutesc; eşti un băiat destulde mare ca să te ocupi detreburile noastre şi-o faci atâtde bine, încât îmi inspirirespect chiar şi mie. Tu eştiBătrânul, eu sunt Zăpăcitul.Haide, lasă-mi o adresă unde

să te pot anunţa dacă se-ntâmpla ceva important.

— La Taverney, domnule ―spuse Filip, crezând că, însfârşit, bătrânul îşi mai veniseîn fire din nebunia lui.

— Ei, frumos îţi stă!... LaTaverney? La optzeci deleghe?! Îţi închipui că, dacăam un sfat important, grabnicsă-ţi trimit, o să m-apuc să-miomor curierii pe drumul spreTaverney, nu-i aşa? Haide, nu-ţi cer să-mi dai adresa căsuţeitale din parc, fiindcă s-arputea ca trimişii mei să fieurmăriţi sau va fi recunoscută

livreaua casei mele, clar cautăo a treia adresa, la distanţa deun sfert de oră; doar aiimaginaţie, ce dracu! Când aifăcut în dragoste ceea ce facitu, înseamnă că eşti capabil săte descurci, la naiba!

— O casă în parc?Dragoste? Imaginaţie,domnule?! Ne jucăm de-aenigmele. Numai că sunteţisingurul care cunoaşteţi şidezlegarea.

— Nu cunosc animal maiafurisit şi mai ascuns decâttine! strigă tatăl, înciudat, Nuştiu pe altul a cărui discreţie

să fie mai jignitoare. S-arspune că ţi-e teamă să nu tetrădez? Foarte, foarte ciudat!

— Domnule! strigă Filip,exasperat la culme.

— Bine, bine! Păstrează-ţisecretele, păstrează secretulfostei căsuţe de vânătoare pecare ai închiriat-o!

— Fu am închiriat căsuţade vânătoare, eu?

— Păstrează secretulplimbărilor nocturne pe carele-ai făcut însoţit de douăîncântătoare prietene.

— Eu?!... M-am plimbat,eu? murmură Filip, pălind.

— Păstrează secretulacestor sărutări dulci camierea din florile împrospătatede rouă.

— Domnule! urlă Filip,turbat de gelozie. Domnule, n-aveţi de gând să tăceţi?

— Bine, bine, tot ce-aităcut, ştiam, nu ţi-am spusdoar? Bănuiai că ştiam? Lanaiba, acest lucru ar trebui săte facă să ai mai multăîncredere. Intimitatea ta curegina, favorurile acordate,excursiile la băile lui Apolo,Doamne! Dar bine, e vorbadespre viaţa şi averea noastră,

a tuturor! Nu-ţi fie teamă demine, Filip... Încrede-te înmine!

— Domnule, îmi faceţisilă! strigă Filip, ascunzându-şi faţa în mâini.

Şi, într-adevăr, silă simţeanefericitul Filip pentru celcare-i zgândărea rănile şi,nemulţumit de a le zgândări,le şi adâncea, le sfâşia cu unfel de furie. Simţea într-adevărsila pentru omul care-i atribuialui fericirea altuia şi care,crezând că-l mângâie, îlzdrobea arătându-i noroculrivalului sau.

Tot ceea ce atlase tatăl,tot ce ghicise, tot cerăuvoitorii puneau în seamadomnului de Rohan, iar ceimai bine informaţi, în seamadomnului de Charny, baronulpunea în seama fiului său. Înochii lui, pe Filip îl iubearegina şi-l împingea încetul cuîncetul, din umbră, pe celemai înalte culmi alefavorurilor. Iată desăvârşitamulţumire care, de câtevasăptămâni, îl făcea pe domnulde Taverney să se îngraşe.

Când Filip descoperi că edin nou târât în noroiul

infamiei, se înfioră văzând căe singurul care ar fi trebuit sălupte alături de el, pentruonoarea sa, îl afundă maiadânc; lovitura fusese însăatât de brutală, încât Filiprămase buimac, mut, în timpce baronul pălăvrăgea, maiplin de vervă ca oricând.

— Vezi tu ― zicea el ― airealizat o adevăratăcapodoperă, ai zăpăcit pe toatălumea; astă-seară, cincizecimi-au spus: "Este Rohan". Osută mi-au spus: "EsteCharny". Două sute mi-auspus: "Este şi Rohan şi

Charny!" Nici unul, ascultă-măbine, nici unul n-a spus: "ETaverney". Îţi repet că este ocapodoperă, aşa că lasă-mă,cel puţin, să-ţi prezintfelicitările mele... în rest, atâtţie cât şi ei, va face cinste,dragul meu. Ei, fiindcă te-aales; ţie, pentru că este a ta.

În clipa când Filip,înnebunit de ultimele cuvinte,îl fulgeră cu privirea penemilosul bătrân, o privirecare prevestea furtuna, încurtea palatului răsunahuruitul unei trăsuri şizgomotul, alergătura, ciudatul

du-te-vino atraseră atenţia luiFilip spre ceea ce se întâmplaafară.

Îl auzi pe Champagneţipând:

— Domnişoara! Este chiardomnişoara!

Şi mai multe voci repetară:— Domnişoara!...— Cum domnişoara? zise

bătrânul Taverney. Cedomnişoară este acolo?

— Sora mea! murmurăFilip, cuprins de uimire când orecunoscu pe Andreea, carecobora din trăsura, luminatăde torţă portarului.

— Sora dumitale?! repetăbătrânelul Andreea... este cuputinţă?

Şi Champagne, sosind casă confirme ceea ce anunţaseFilip, îi spuse acestuia:

— Domnule, domnişoarasora dumneavoastră, se află îniatacul de lângă salonul celmare; îl aşteaptă pe domnul casă-i vorbească.

— Să mergem înîntâmpinarea ei! strigăbaronul.

— Cu mine vrea săvorbească ― preciza Filip,salutându-l pe bătrân. Mă voi

duce primul, dacă n-aveţinimic împotriva.

În acea clipă, o a douatrăsură intră cu zgomot încurte.

— Cine dracu mai vine?murmură baronul. Este searasurprizelor.

— Domnul conte Olivier deCharny! strigă portarul cătrevalet.

— Să fie condus domnulconte în salon ― îi spuse Filiplui Champagne. Îl va primidomnul baron. Eu mă duc îniatac să vorbesc cu sora mea.

Cei doi coborâră încet

scara."De ce vine contele?" se

întrebă Filip."De ce-a venit Andreea?" se

gândea baronul.

CapitolulLXXXVI Tatăl şilogodnica

Salonul palatului era

aşezat în primul corp alclădirii, la parter. La stânga seafla iatacul având ieşire spre

scara ce ducea cătreapartamentul Andreei. Ladreapta, un alt salon mai micprin care se intra în cel mare.

Filip ajunse primul îniatac, unde îl aştepta sora lui.Traversând vestibulul, grăbisepasul pentru a se afla mairepede în braţele acestei dragiprietene. Nici nu apucă săînchidă bine uşa dublă aiatacului, că Andreea îi şi săride gât şi-l sărută, cu o veseliecu care nu mai era obişnuit demultă vreme acest îndrăgostitfără noroc, acest fratenefericit.

— Cerul fie lăudat! Ce ţi s-a întâmplat? o întrebă tânărulpe Andreea.

— O mare bucurie! Ah, ofoarte mare bucurie, frate!

— Şi vii ca să mi-o spui?— Vin pentru totdeauna!

exclamă Andreea, cu oizbucnire de fericire carepreschimba exclamaţia ei într-un strigăt triumfător.

— Mai încet, surioară, maiîncet! zise Filip. Pereţii acesteicase nu sunt obişnuiţi cubucuria şi, în plus, în salonulde alături se află sau se va aflaimediat cineva care te-ar putea

auzi.— Cineva? repetă Andreea

Cine?— Ascultă ― răspunse

Filip.— Domul conte de Charny!

anunţă valetul, introducându-lpe Olivier din micul salon însalonul cel mare.

— El! El! strigă Andreea,mângâindu-l cu şi mai multăînflăcărare pe fratele său. Ah,ştiu foarte bine de ce se aflăaici.

— Ştii?— Uite! Ştiu atât de bine,

încât, cum îmi dau seama că

îmbrăcămintea mea e înneorânduială şi cum prevădclipa când va trebui, la rândulmeu, să intru în acest salon şisă aud cu urechile mele ceeace va spune domnul deCharny...

— Vorbeşti serios, scumpamea Andreea?

— Ascultă, ascultă, Filip şilasă-mă să urc înapartamentul meu. Regina m-aadus cam prea repede, trebuiesă-mi schimb cămaşa decălugăriţă cu veşminteleunei... logodnice.

Şi cu aceste cuvinte pe

care i le şopti lui Filip,însoţindu-le de o veselăsărutare, Andreea, plutind defericire, se avânta, uşoară căun fulg, pe scara ce ducea înapartamentul său. Filiprămase singur şi-şi lipi obrazulde uşa care făcea legăturaîntre iatac şi salon: asculta.Contele de Charny intrase.Măsura cu paşi mari uriaşaîncăpere pardosită cu parchetşi părea că mai curândmeditează decât aşteaptă.Domnul de Taverney-tatălintră, la rândul său, şi-l salutăpe conte, cu o politeţe aleasă,

deşi prefăcuta.— Cărui fapt ― rosti el ―

datorez cinstea acestei viziteneaşteptate, domnule conte?Oricum, vă asigur că suntcopleşit de bucurie.

— Am venit, domnule,după cum vedeţi, în ţinuta deceremonie şi vă rog să măiertaţi că nu l-am adus şi peunchiul meu, domnul amiralde Suffren, aşa cum ar fitrebuit s-o fac.

— De ce? se bâlbâibaronul. Bineînţeles că vă iert,scumpe domnule de Charny.

— Aşa s-ar fi cuvenit, ştiu,

pentru cererea pe care măpregătesc să v-o prezint.

— O cerere? zise baronul.— Am onoarea ― rosti

Charny, cu un glas pe careemoţia îl făcea să vibreze ― săvă cer mâna domnişoareiAndreea de Taverney, fiicadumneavoastră.

Baronul tresări în fotoliulsău. Privea cu ochiscânteietori, părând că soarbefiecare cuvânt rostit decontele de Charny.

— Fiica mea!... murmurăel. Mi-o cereţi pe Andreea încăsătorie?

— Da, domnule baron:numai dacă domnişoara deTaverney nu are cevaîmpotriva acestei căsătorii.

"Ah, aşa deci ― gândibătrânelul. Favorurile acordatelui Filip sunt atât de nemai-pomenite, încât chiar unuldintre rivali vrea să profitecăsătorindu-se cu sora lui! Pelegea mea, joci şi dumneatataie, domnule de Charny!"

Şi adaugă tare, zâmbind:— Această alegere este o

cinste atât de mare pentrufamilia noastră, domnuleconte, încât accept cu mare

bucurie în ceea ce mă priveşte.Dar, cum ţin să plecaţi de aiciavând un consimţământ total,voi trimite să fie chemată şifiica mea.

— Domnule ― îl întrerupsecontele cu răceală ― n-aveţinici o grijă. Regina a binevoits-o consulte pe domnişoara deTaverney în această privinţă şirăspunsul fiiceidumneavoastră îmi estefavorabil.

— Ah! exclamă baronul,din ce în ce mai încântat.Aşadar, regina...

— Da, domnule, şi-a dat

osteneala de a merge la Saint-Denis.

Baronul se ridică.— Nu-mi mai rămâne,

domnule conte ― spuse el ―decât să vă aduc la cunoştinţăsituaţia materială adomnişoarei de Taverney. Amaici sus titlurile averii mameisale. Nu vă căsătoriţi cu o fatăbogată, domnule conte şiînainte de a lua hotărârea...

— Inutil, domnule baron ―rosti sec Charny. Sunt bogatpentru amândoi şi domnişoarade Taverney nu este dintrefemeile pentru care te

târguieşti.De-abia sfârşi aceste

cuvinte, ca uşa iatacului sedeschise şi Filip se ivi, palid,desfigurat, cu o mână la pieptşi cu cealaltă încleştată.Charny îl salută ceremonios şii se răspunse la fel.

— Domnule ― spuse Filip ―tatăl meu avea dreptate să văpropună o discuţie asuprabunurilor familiei; dorimamândoi să vă dăm anumitelămuriri. În timp ce domnulbaron va urca în apartamentulsău să aducă hârtiile desprecare vă vorbea, eu voi avea

cinstea de a discuta cudumneavoastră uneleamănunte.

Şi Filip, cu o privire plinăde autoritate, îl concedie pebaron, care ieşi cam stânjenit,presimţind că ceva nu era înregulă. Filip îl conduse pebaron până la uşa miculuisalon pentru a fi sigur că aceaîncăpere rămâne goală. Seduse şi arunca o privire şi îniatac şi, după ce se încredinţacă nu putea fi auzit de nimeniîn afară de cel cu care vorbea,zise încrucişându-şi braţele lapiept dinaintea contelui:

— Cum se face, domnulede Charny, că îndrăzniţi săveniţi aici şi s-o cereţi pe soramea în căsătorie?

Olivier se dădu înapoi şiroşi.

— Nu cumva ca să văascundeţi mai bine dragosteapentru femeia pe care ourmăriţi neîncetat, femeiacare vă iubeşte? Nu cumvapentru că, fiind căsătorit, nuse va mai putea spune că aveţio iubită?

— Adevărul, domnule, esteca... ― îngână Charny,clătinându-se, zdrobit.

— Nu cumva ― continuăFilip ― pentru că, devenit soţulunei femei care va putea fi înpreajma iubitei dumneavoastrăla orice oră, vă va fi mai uşors-o vedeţi pe adoratadumneavoastră iubită?

— Domnule, depăşiţi oricelimită!

— Sau poate şi cred că maicurând asta este ― vorbi maideparte Filip, apropiindu-se deCharny ― fără îndoială, pentrucă, devenind cumnatuldumneavoastră, nu mai pot daîn vileag ceea ce ştiu înprivinţa iubirii din trecut?

— Ceea ce ştiţi?! ziseCharny, tulburat. Băgaţi deseamă!

— Da ― rosti Filip,înflăcărându-se ― căsuţa devânătoare pe care aţiînchiriat-o, plimbările tainiceîn parcul de la Versailles...noaptea... strângerile de mână,suspinele şi, mai ales, aceleafectuoase priviri schimbate laportiţa parcului.

— Domnule, în numelecerului, domnule, nu ştiţinimic, spuneţi că nu ştiţinimic.

— Nu ştiu nimic! strigă

Filip, cu o ironie biciuitoare.Cum să nu ştiu nimic eu, careeram ascuns în tufişurile dinspatele băilor lui Apolo, cândaţi ieşit de acolo la braţ curegina?

Charny făcu doi paşi, caun om care a primit o loviturăde moarte şi caută să sesprijine de ceva. Filip îl priviîntr-o tăcere cumplită. Îl lăsăsă sufere, îl lăsă să-şiispăşească cu un chin trecătortoate clipele de neînchipuitabucurie pe care i le reproşase.

Charny îşi învinsedisperarea.

— Ei bine, domnule ― i seadresă el lui Filip ― chiar dupătot ce mi-aţi spus, vă cer şidumneavoastră mânadomnişoarei de Taverney.Dacă n-aş fi decât un laşcalculator, cum presupuneaţiadineauri, dacă m-aş căsătorinumai pentru mine, aş fidestul de nemernic încât să-mifie frică de omul care deţinetaina mea şi a reginei. Reginaînsă trebuie salvată, domnule,trebuie!

— Şi care sunt prejudiciilepe care le suferă regina?întrebă Filip. Fiindcă domnul

de Taverney a văzut-o ţinândstrâns braţul domnului deCharny şi ridicând spre cerochii umeziţi de fericire? Cesuferinţă îi poate pricinuireginei faptul că eu ştiu că vaiubeşte? Ah, nu este un motivca sora mea să fie sacrificată,domnule şi nu voi permite săfie!

— Domnule ― răspunseOlivier ― ştiţi de ce regină estepierdută dacă aceastăcăsătorie nu se face? Pentrucă azi-dimineaţă, chiar în timpce era arestat domnul deRohan, regele m-a surprins la

picioarele reginei.— Dumnezeule!— Şi regina, la întrebările

regelui gelos, a răspuns căîngenuncheasem ca să-i cermâna sorei dumneavoastră.Iată de ce, domnule, dacă numă căsătoresc cu soradumneavoastră, regina estepierdută. Acum înţelegeţi?...

Două zgomote curmarăfraza lui Olivier: un ţipăt şi unsuspin. Amândouă se auziră înaceeaşi clipă, unul din iatac,celălalt din salonaş. Olivieralergă într-acolo de-undevenise suspinul; o văzu în

iatac pe Andreea de Taverney,îmbrăcată în rochie albă delogodnică. Auzise totul şileşinase.

Filip alergase spresalonaşul de unde veniseţipătul. Zări trupul baronuluide Taverney, pe caredezvăluirea dragostei regineipentru Charny îl lovi ca untrăsnet, nimicindu-i toatesperanţele. Lovit de apoplexie,baronul îşi dăduse suflarea.Filip, care înţelese totul, chiarşi ruşinea acestei morţi, seîndepărtă în tăcere de cadavruşi se întoarse în salon, la

Charny, care o contemplătremurând şi fără să încerce ao atinge pe frumoasa şi tânărafată, zăcând rece şineînsufleţită.

Cele două uşi deschiselăsau să se vadă cele douătrupuri aşezate paralel,simetric, fiecare în locul undeprimise lovitura revelaţiei.

Filip, cu ochii ieşiţi dinorbite, cu inima clocotind demânie, avu curajul săvorbească şi să-i spunădomnului de Charny:

— Domnul baron deTaverney a murit. După el, eu

sunt capul familiei. Dacădomnişoara de Taverneysupravieţuieşte, v-o dau încăsătorie.

Charny privi cu spaimăcadavrul baronului, cudisperare trupul Andreei.

— Conte de Charny ―adaugă el, după ce reuşi să sestăpânească ― îţi promit, înnumele sorei mele, care nu măaude: îşi va dărui fericireareginei şi poate că într-o zi şieu voi fi destul de fericit ca să-i pot dărui viaţa. Adio,domnule Charny, adio,cumnate!

Şi salutându-l pe Olivier,care nu ştia cum să plece fărăsă treacă pe lângă una dintrevictime, Filip o ridică peAndreea, o strânse în braţe şilăsă astfel cale liberă contelui,care dispăru prin iatac.

CapitolulLXXXVII Dupăbalaur, vipera

E timpul să ne întoarcem

la acele personaje pe care, ca

să ne putem continua firulpovestirii şi să respectămadevărul istoric, le-am trecutpe planul al doilea.

Oliva se pregătea să fugă,sfătuită de Jeanne, tocmaicând Beausire, prevenit de unbilet anonim, Beausire,gâfâind de disperare ca Nicoledispăruse, se pomeni conduspână în braţele acesteia şi orăpi de la Cagliostro în timp cedomnul Reteau de Villetteaştepta zadarnic la capătulstrăzii Roi-Doré. Ca să-igăsească pe fericiţiiîndrăgostiţi, pe care domnul de

Crosne avea atâta interes să-idescopere, doamna de LaMotte, care se socoteaînşelata, puse la treabă toţioamenii săi de încredere.

Îi plăcea mai mult, nuîncape îndoială, să vegheze eaînsăşi asupra tainei sale, decâts-o lase la bunul plac al altoraşi pentru ca afacerea pe care opunea la cale să nu dea greş,era absolut necesar ca Nicolesă nu poată fi găsită.

Este imposibil să descriemspaimele pe care le înduracând toţi trimişii săi oanunţară, întorcându-se, că

toate căutările fuseserăzadarnice. Chiar în acelmoment primea, stândascunsă, ordinele reginei de ase prezenta şi de a dasocoteală de tot ce făcuse înlegătura cu colierul, îndată cecoborî noaptea, înfăşurata învoaluri, pleca la Bar-sur-Aube,unde avea o căsuţa şiajungând acolo pe căi ocolite,fără să fie recunoscută, se oprisă studieze în adevărata eilumină situaţia în care se afla.

Câştigă astfel două sau treizile, faţa în faţă cu ea însăşi şiavu timp, iar datorită

timpului, forţa de a susţineprintr-o argumentare solidăedificiul calomniilor sale.

Regina şi regele, care ocăutau, nu aflară că este laBar-sur-Aube decât în clipacând era pregătită să serăzboiască. Un trimis specialurma s-o aducă. În acelmoment afla de aresta-reacardinalului. Oricare alta, înlocul ei, ar fi fost zdrobită deaceasta ofensivă energică,Jeanne însă nu mai aveanimic de pierdut. Ce maiînsemna libertatea pe lângăproblemele de viaţa şi de

moarte care se înmulţeauzilnic?

Aflând de întemniţareacardinalului şi de scandalul pecare îl iscase regina, îşi zise:"Regina şi-a scufundat singurăcorăbiile; ei îi este cuneputinţă să mai modificetrecutul. Refuzând să cadă laînvoială cu cardinalul şi să-iplătească pe bijutieri, ea s-ahotărât să joace totul pe-ocarte. Asta dovedeşte că-şiface socotelile fără mine şi cănu bănuieşte ce forţe voiarunca în bătălie."

Iată ce armură îşi pregătea

Jeanne. Când un om, pejumătate poliţist, pe jumătatemesager, se prezentă în faţa eişi anunţă că este însărcinat s-o aducă la curte. Trimisulînsărcinat s-o aducă la curtevru s-o conducă direct la rege;Jeanne însă, cu abilitatea pecare i-o cunoaştem, îl întrebă:

— Domnule, o iubiţi peregină, nu-i aşa?

— Vă mai îndoiţi, doamnăcontesă?! răspunse mesagerul.

— Ei bine, în numeleacestei afecţiuni sincere şi arespectului pe care-l purtaţireginei, vă conjur să mă

conduceţi întâi la regină.Ofiţerul vru să se

împotrivească.— Cu siguranţă că ştiţi

mai bine decât mine despre ceeste vorba ― reluă contesa.Iată de ce cred că vă daţiseama că o discuţie secretăîntre mine şi regină esteabsolut necesară.

Trimisul, care auzise şi elmulte dintre calomniile careînveninau atmosfera de laVersailles în ultimele luni,crezu că, într-adevăr, îi faceun serviciu reginei, ducând-ope doamna de La Motte întâi la

ea şi apoi la rege.Să ne imaginăm trufia,

orgoliul, mândria reginei înfaţa acestui demon pe careîncă nu-l cunoştea, dar asupracăruia începuse să aibă unelebănuieli referitoare la perfidiaamestecului său în uneletreburi. Să ne-o închipuim peMaria-Antoaneta văduva încăneconsolata a dragostei salesfărâmate de un scandal,Maria-Antoaneta zdrobită dejignirea unei acuzaţii pe caren-o putea respinge, să ne-oînchipuim, după atâteasuferinţe, pregătindu-se să

pună piciorul pe capul şarpeluicare o muşcase.

Dispreţul nemărginit,mânia rău ascunsă, ura femeiifaţă de altă femeie,sentimentul unei superiorităţiincomparabile datorităpoziţiei, iată care erau armeleadversarilor. Regina începuprin a chema ca martore douădintre doamnele sale deonoare; una cu ochii plecaţi,muta, făcând reverenţesolemne; o inimă plină deascunzişuri, o minte plină degânduri, disperarea ca ultimresort, iată cum se prezenta

cel de-al doilea campion.Imediat ce le zări pe cele douăfemei, doamna de La Motte îşispuse: "Iată doi martori carevor fi repede expediaţi!"

— Ah, în sfârşit, iată-tedoamnă! strigă regina. Însfârşit, ai fost găsită!

Jeanne se înclină pentru adoua oară.

— Te ascundeai deci? rostinerăbdătoare Maria-Antoaneta.

— Să mă ascund?! Nu,doamnă ― replică Jeanne, cu ovoce dulce şi slabă, ca şi cândemoţia pe care i-o produceamaiestatea regală îi schimba

timbrul obişnuit. Nu măascun-deam; dacă m-aş fiascuns, n-aş fi fost găsita.

— Cu toate astea ai fugit?Fie, să-i zicem cum vrei.

— Da, am părăsit Parisul,doamnă.

— Fără învoirea mea?— Mă temeam că

maiestatea voastră nu-mi vaacorda micul concediu de careaveam nevoie pentru a pune înordine unele treburi la Bar-sur-Aube, unde mă aflam de şasezile, când am primit ordinulmaiestăţii sale. De altfel,trebuie să vă spun că nu mă

credeam atât de necesarămaiestăţii voastre, încât să fiuobligată s-o anunţ că voi lipsiopt zile.

— Ai dreptate, doamnă. Şide ce te-ai temut că voi refuzasă te las să pleci? De ce să-miceri voie să pleci? De cetrebuie să-ţi acord eupermisiunea? Ai oare vreotreabă aici?

Era, în aceste cuvinte, undispreţ fără margini. Jeanne sesimţi jignită, dar se stăpâni,cum fac tigrii atinşi desăgeata.

— Doamnă ― răspunse ea,

cu umilinţă ― este adevărat căn-am la curte nici oînsărcinare. Maiestateavoastră însă îmi făcea cinsteaunei încrederi atât depreţioase, încât măconsideram mult mai angajatăfaţa de dânsa, dinrecunoştinţa ce i-o purtăm,decât se simţeau multe alteledin datorie.

Jeanne căutase îndelung,găsise cuvântul încredere şi seslujea de el.

— Despre încredere ―repetă regina cu un dispreţ şimai zdrobitor decât prima dată

― vom mai vorbi. L-ai văzut perege?

— Nu, doamnă.— O să-l vezi.Jeanne se înclină:— Va fi o mare cinste

pentru mine.Regina încercă să se

calmeze ca să poată obţine cevroia prin întrebările sale.Jeanne profită de acest răgaz,ca să adauge:

— Dar, pentru Dumnezeu,doamnă! Cât de severă estemaiestatea voastră cu mine!Am început să tremur!

— Încă n-ai ajuns la capăt

― o bruscă regina. Ştii cădomnul de Rohan se află laBastilia?

— Mi s-a spus, doamnă.— Cred că bănui eşti

pentru ce?Jeanne o privi ţintă pe

regină şi, întorcându-se cătredoamnele de onoare, a cărorprezenţă părea s-ostânjenească răspunse:

— Nu ştiu, doamnă.— Ştii totuşi că mi-ai

vorbit despre un colier dediamante, nu?

— Despre un colier dediamante, da, doamnă.

— Şi că mi-ai propus, dinpartea cardinalului, unaranjament ca să plătesc acestcolier?

— Adevărat, doamnă.— Am acceptat sau am

refuzat acel aranjament?— Maiestatea voastră a

refuzat.— Ah! exclamă regina, cu

bucurie amestecată cu uimire.— Maiestatea voastră a dat

chiar un acont de două sute demii de livre ― adăugă Jeanne.

— Întocmai... şi-apoi?— Apoi, maiestatea

voastră, neputând să

plătească, fiindcă domnul deCalonne a refuzat să-i deabanii, a înapoiat cutiabijutierilor Boehmer şiBossange.

— Prin cine l-am înapoiat?— Prin mine.— Şi dumneata ce-ai

făcut?— Eu ― răspunse rar

Jeanne, simţind toatăgreutatea cuvintelor pe care lerostea ― eu am dat diamanteledomnului cardinal.

— Domnului cardinal?!izbucni regina. Şi de ce, mărog, în loc să le înapoiezi

bijutierilor?— Pentru că, doamnă,

domnul de Rohan se ocupasede toată chestiunea spre a fipe placul maiestăţii voastre şil-aş fi jignit dacă nu-i lăsamprilejul s-o ducă el însuşi pânăla capăt.

— Cum se face însă că aiprimit o chitanţa de labijutieri?

— Domnul de Rohan mi-adat chitanţa.

— Şi scrisoarea pe care aidat-o bijutierilor şi pe care oaveai, chipurile, de la mine?

— Domnul de Rohan m-a

rugat s-o transmit.— Aşadar, peste tot şi în

toate este amestecat domnulde Rohan! strigă regina.

— Nu ştiu ce vrea să spunămaiestatea voastră ― ziseJeanne, cu un aer absent ― şinici în ce este amestecatdomnul de Rohan.

— Spun că chitanţabijutierilor, dată sau trimisă demine dumitale, este falsă!

— Falsă?! Se miră Jeannecu candoare. O, doamnă!

— Spun că pretinsascrisoare de primire acolierului, semnată, chipurile,

de mine, e falsă!— Oh! exclamă Jeanne,

prefăcându-se şi mai uimitădecât prima dată.

— În sfârşit spun ―continuă regina ― că va finevoie să fii confruntată cudomnul de Rohan ca sălămurim toată chestiunea.

— Confruntată?! spuseJeanne. Dar de ce este nevoie,doamnă, să fiu confruntată cudomnul cardinal?

— O cere el însuşi.— El?— Te caută peste tot.— Bine, doamnă, dar este

imposibil!— Spunea că vrea să

dovedească că l-ai înşelat.— A, dacă-i aşa, doamnă,

atunci cer eu să fimconfruntaţi.

— Veţi fi, doamnă, poţi ficonvinsă. Deci spui că nu ştiiunde este colierul?

— De unde să ştiu?!— Negi că l-ai ajutat pe

domnul cardinal în unelecombinaţii?...

— Maiestatea voastră aretot dreptul să mă arunce îndizgraţie, dar n-are nici undrept să mă jignească. Sunt o

Valois, doamnă.— Domnul cardinal a

susţinut în faţa regelui niştecalomnii pe care spera să le şidovedească.

— Nu înţeleg.— Cardinalul a declarat că

mi-a scris.Jeanne o privi pe regină

drept în ochi şi nu răspunse.— Mă auzi? o întrebă

regina.— Da, aud, maiestate.— Şi ce ai de spus?— Voi răspunde când voi fi

confruntată cu domnulcardinal.

— Până atunci, dacă ştiiadevărul, ajută-ne!

— Adevărul, doamnă, esteca maiestatea voastră măînvinuieşte fără motiv şi măjigneşte degeaba.

— Nu este un răspuns.— Altul nu voi da aici,

doamnă.Şi Jeanne le privi încă o

dată pe cele două femei.Regina înţelese, dar nu cedă.Curiozitatea nu fu mai maredecât respectul faţă de om.

În reticenţele Jeannei, înatitudinea sa în acelaşi timpumilă şi insolenţă, străbătea

siguranţa pe care ţi-o dădeţinerea unei taine. Poate caregina ar fi reuşit să obţinăacea taină prin blândeţe.Respinse însă ca nedemnăaceastă posibilitate.

— Domnul de Rohan a fosttrimis la Bastilia pentru că avrut să vorbească prea mult ―spuse Maria-Antoaneta, iaseama, doamnă, să n-aiaceeaşi soartă pentru că te-aiîncăpăţânat să taci.

Jeanne îşi înfipse unghiileîn came, dar zâmbi:

— Ce poate să facăîmpotriva unei conştiinţe

curate persecuţia? Bastilia măva convinge oare să recunosco fărădelege pe care n-amsăvârşit-o?

Regina o privi pe Jeanne,încruntată.

— Vei vorbi? întrebă ea.— N-am nimic de spus,

doamnă, decât numaidumneavoastră.

— Mie? Dar nu vorbeşti cumine?

— Nu sunteţi numaidumneavoastră.

— Ah, va să zică, aşa!strigă regina. Vrei să discutămîn taină. Te temi de scandalul

unei mărturisiri publice, dupăce m-ai amestecat în scandalulunei bănuieli publice.

Jeanne îşi înălţă capul.— Să nu mai discutăm ―

spuse ea ― tot ce-am făcut afost numai pentrudumneavoastră.

— Ce îndrăzneală!— Îndur cu respect

insultele reginei mele ― replicăJeanne, fără să roşească.

— Vei dormi astă-seară laBastilia, doamna de La Motte.

— Fie, doamnă. Înainte dea adormi, ca de obicei, îl voiruga pe Dumnezeu să păstreze

onoarea şi bunăvoia maiestăţiivoastre ― răspunse acuzata.

Ridicându-se furioasă,regina trecu în camera vecină,trântind uşile cu violenţă.

— După ce l-am răpus pebalaur ― spuse ea ― o voi strivişi pe viperă!

"Ştiu pe de rost tot ce vaface ― gândi Jeanne ― cred căam câştigat."

CapitolulLXXXVIII Cumse-ntâmplă cadomnul de

Beausire crezândcă vânează uniepure, a fostvânat el însuşi decătre agenţiidomnului deCrosne

Doamna de La Motte fu

încarcerată, aşa cum ordonaseregina. Nimic nu i-ar fi făcutmai multă plăcere regelui, careo ura instinctiv pe aceastăfemeie. Începu instrucţia înafacerea colierului, cu toatăfuria pe care o pot pune nişte

negustori ruinaţi care speră săiasă din încurcătură, nişteacuzaţi care vor să fie scoşi desub acuzaţie şi nişte judecătoridin popor care au în mânăonoarea şi viaţa unei regine,fără să mai punem la socotealăamorul-propriu şi spiritul decastă.

Întreaga Franţă se porni săstrige. Acum putură fideosebiţi partizanii deduşmanii reginei.

De când fusese închis,domnul de Rohan cereaneîncetat să fie confruntat cudoamna de La Motte. I se

îndeplini această dorinţa.Prinţul trăia la Bastilia ca unmare senior, într-o casă pecare o închiriase. În afară delibertate, totul i se punea ladispoziţie.

Acest proces aruncasechiar de la început o luminăextrem de urâtă asupra tuturorpersoanelor incriminate. Toatălumea era uluită că un Rohanputea fi acuzat de furt. Ofiţeriişi guvernatorii Bastilieiarătară faţă de cardinal toatăcondescendenţa şi respectul pecare le ai faţa de o nenorocire.Pentru ei, el nu era un acuzat,

ci un om în dizgraţie.Cu totul altceva se petrecu

însă atunci când se răspândiîn public vestea că domnul deRohan căzuse victimăintrigilor de la curte. Prinţulnu mai trezi numai simpatie,ci un adevărat entuziasm. Şidomnul de Rohan, unul dintrecei dintâi nobili ai regatului,nu înţelese că dragosteapoporului îi venea numai dinfaptul că era persecutat decătre un nobil mai mare decâtel. Deci domnul de Rohan eraconsiderat o victimă adespotismului.

Întrevederea sa cu doamnade La Motte fu marcată de unincident remarcabil. Contesa,căreia i se permisese săvorbească în şoaptă de câte orise pomenea de regină, reuşi să-i spună cardinalului:

— Îndepărtai pe toatălumea şi va voi da lămuririlepe care le doriţi.

Aşa că domnul de Rohanceru să rămână singur şi s-ochestioneze pe şoptite. I serefuza cererea; consilierul săufu însă lăsat să discute cucontesa. În privinţa colierului,Jeanne răspunse că nu ştie ce

se întâmplase cu el, dar că seputea prea bine să i-l fi datchiar ei. Şi cum consilierulîncepu să ţipe, năucit deîndrăzneala acestei femei, ea îlîntrebă dacă serviciul pe care-lfăcuse reginei şi cardinaluluinu valora un milion. Avocatulîi repetă cuvintelecardinalului, care păli, plecăfruntea şi-şi dădu seama căpicase în cursa întinsa deacest infernal uliu. Dar dacă else gândea să înăbuşe scandalulcare o compromitea pe regina,duşmanii şi prietenii îlsfătuiau să nu întrerupă

ostilităţile. I se argumenta căeste în joc onoarea lui, căfusese vorba despre un furt,ca, fără o hotărâre aparlamentului, nu-şi puteadovedi nevinovăţia. Or, ca să-şi poată dovedi nevinovăţia,trebuia să dovedeascăraporturile pe care le avusesecu regina, prin urmare, săarate crima pe care o făptuiseaceasta.

Jeanne răspunse că nu ova acuza niciodată pe reginasau pe cardinal; dar că, dacăva mai fi trasă la răspundereîn privinţa colierului, va face

ceea ce nu dorea să facă, adicăva dovedi că regina şicardinalul aveau interesul s-oacuze de minciună.

După ce fură comunicatecardinalului aceste concluzii,prinţul îi arăta întregul săudispreţ aceleia care spunea căva trebui să-i trădeze. Adăugachiar că înţelegea până la unpunct purtarea Jeannei, dar cănu o înţelegea deloc pe cea areginei.

Aceste cuvinte raportateMariei-Antoaneta şicomentate, o făcură săspumege şi să sară în sus. Ceru

să se procedeze la uninterogatoriu special care sălimpezească anumite părţi aleprocesului. Şi atunci ieşi laiveală marea gogoriţă aîntâlnirilor nocturne,îngroşate de cătrecalomniatori şi zvonişti. Dinacea clipă, regina începu să fieameninţată. În faţa trimişilorreginei, Jeanne afirma că nuştie nimic despre asemenealucruri; dar faţă de oameniicardinalului, nu era deloc atâtde discretă şi repetă într-una:

— Să fiu lăsată în pace,altfel voi vorbi.

Toate aceste reticenţe şităceri pline de modestie îidădeau aerul unei eroine şiîncurcau atât de bine procesul,încât chiar şi cei mai bravicercetători de dosare dârdâiaucând consultau mărturiile şinici un judecător de instrucţienu îndrăznea să continueinterogatoriile contesei.

Cardinalul a fost oare maislab, mai sincer? O fimărturisit vreunui prietenceea ce el considera taina luide dragoste? Nu se ştie; şi nicinu e de crezut, deoareceprinţul avea o inimă nobilă şi

credincioasă. Dar oricât deloială fu tăcerea sa, serăspândi totuşi zvonulîntrevederilor sale cu regina.Tot ceea ce spusese contele deProvence, tot ceea ce Charnyşi Filip ştiau sau văzuseră,toate misterele indescifrabilepentru oricare altul în afaraunor oameni ca fratele regeluisau a unor rivali în dragoste caCharny şi Filip, toate taineleacestei iubiri atât decalomniate şi de nevinovate seevaporară ca un parfum,căpătară un iz de vulgaritate,pierdură aroma ilustră de la

început. Toată lumea segândea dacă regina va găsiînfocaţi apărători, dacădomnul de Rohan va găsipartizani devotaţi.

Întrebarea nu mai era:regina a furat sau nu un colierde diamante? O asemeneaîntrebare, destul dedezonorantă prin ea însăşi, numai era însă suficientă. Easuna acum aşa: regina a fostoare nevoită să lase să fiefurat colierul de către cinevacare i-a aflat taina dragosteisale adulterine?

Iată unde reuşise doamna

de La Motte să aducă lucrurile.Iată cum ajunsese regina pe ocale de unde nu putea ieşidecât dezonorată. Dar ea nu selăsa doborâtă şi hotărî sălupte; regele o susţinu.Ministerul, de asemenea, osprijini din toate puterile.Regina îşi aminti că domnulde Rohan era un om cinstit,incapabil să doreascădistrugerea unei femei. Îşiaminti cât de convins era cândjurase că avuseseră întâlnirinocturne la Versailles. Traseconcluzia, că nu cardinalul eraduşmanul său direct şi că totul

nu era pentru el decât ochestiune de onoare că şi laea. Din acest moment,cercetările procesului seîndreptară asupra contesei şi aurmelor colierului dispărut.

Regina, acceptânddezbaterile asupra acuzaţiei deadulter, aruncă Jeanneizdrobitoarea acuzaţie de furtfraudulos.

Totul vorbea împotrivacontesei, antecedentele,sărăcia de la început,parvenirea neobişnuită.

Jeanne constată că greşiseşi că regina, îndurând acuzaţia

ce i se aducea, necedândspaimei de scandal, îl obliga şipe cardinal s-o imite; căloialitatea amândurora îi vaface să înţeleagă şi sălimpezească totul şi chiar dacăvor fi zdrobiţi, va fi o cădereatât de înfiorătoare, încât vastrivi sub ea pe biata şineputincioasă Valois, prinţesaunui milion furat, pe care nicimăcar nu-l avea la îndemânaca să-i corupă pe judecători.

Aşa stăteau lucrurile, cândse produse un nou episod careschimbă situaţia.

Domnul de Beausire şi

domnişoara Oliva duceaufericiţi un trai îmbelşugat într-o casă de ţară, când, într-o zi,domnul, care o lăsase acasă pedoamna şi plecase lavânătoare, căzu în ghearele adoi dintre agenţii cu caredomnul de Crosne împânziseîntreaga Franţă în scopul de aclarifica odată toată povestea.

Cei doi îndrăgostiţi nuştiau nimic din cele ce sepetreceau la Paris; nu segândeau decât la ei înşişi.Domnişoara Oliva se îngrăşaseca o nevăstuică în hambar, iardomnul de Beausire, fiind

fericit, pierduse aceaneliniştitoare curiozitate,semn caracteristic al păsărilorhoaţe ca şi al oamenilor depradă, însuşire pe care naturaa dat-o şi unora şi altora ca săse poată apăra.

Spuneam deci că Beausireieşise în ziua aceea ca săvâneze iepuri. Dădu peste unstol de potârnichi din carepricină trebui să treacădrumul. Iată cum, căutândaltceva decât ar fi trebuit săcaute, găsi ceea ce nu căuta.Agenţii o căutau mai ales peOliva, dar îl găsiră pe Beausire.

Acestea sunt capriciileobişnuite ale vânătorii.

Unul dintre copoi era unbăiat inteligent. Când îlrecunoscu pe Beausire, în locsă-l aresteze în mod brutal,ceea ce n-ar fi rezolvat nimic,făcu următorul plan împreunăcu însoţitorul său.

"Beausire vânează, trăieştedeci liber şi are destui bani;are poate cinci sau şaseludovici în buzunar, dar efoarte posibil să aibă două sautrei sute de ludovici acasă. Să-llăsăm să se întoarcă acolo;intrăm şi-i luăm tot. Dacă-l

predăm pe Beausire la Paris,nu vom primi decât o sută delivre, ca de obicei; ba or să neşi muştruluiască straşnic căprocopsim închisoarea cu unindivid atât de neînsemnat. Săfacem din Beausire afacereanoastră personală."

Începură să vânezepotârnichi, ca şi domnulBeausire, iepuri, cum tăcea şidomnul Beausire şi totasmuţindu-şi crinii după iepurişi tot doborând potârnichile înlucerna, nu-şi slăbiră delocomul.

Beausire, văzând ca nişte

străini se amestecă învânătoarea lui, fu mai întâiextrem de uimit şi după aceea,nemaipomenit de supărat. Eragelos pe vânatul sau, ca oriceboiernaş care se respectă; decise posomorî la vederea acestornoi veniţi. În loc să-ichestioneze chiar el petovarăşii pe care întâmplareaîi scosese în cale, se duseîntins la unul din paznicii depe câmp şi-l puse să-i întrebepe cei doi domni de ce vânaupe-acolo.

Paznicul îi răspunse că nu-i cunoştea pe aceşti domni ca

fiind de prin părţile locului şică se gândise şi el să le spunăsă nu mai vâneze, ceea ce şifăcu. Cei doi străinirăspunseră însă ca ei vânauîmpreună cu prietenul lor,domnul de colo. Şi-l arătară peBeausire. Paznicul îi condusela el, cu tot necazul pe careconfruntarea i-o pricinuianobilului vânător.

— Domnule de Linville ―spuse paznicul ― domniipretind că vânează împreunăcu dumneavoastră.

— Împreună cu mine?strigă Beausire, scos din fire.

Asta-i bună!— Ia te uită! îi şopti la

ureche unul dintre agenţi. Tenumeşti deci domnul deLinville, dragă Beausire?

Beausire tresări fiindcăaici îşi ascunsese cu multăgrijă adevăratul nume. Îl priviîngrozit pe agent, apoi peînsoţitorul său şi i se păru cărecunoaşte vag chipurile lor;ca până la urmă să nuînrăutăţească lucrurile şi maişi, îl concedie pe pândar,spunându-i că domnii vor vânaîmpreuna cu el.

— Vă să zică ştiaţi cine

sunt? se stropşi paznicul.— Da, acum ne-am

recunoscut unul pe altul ―răspunse unul dintre agenţi.

Aşa ca Beausire se trezi înprezenţa celor doi vânători,destul de stânjenit la gândulcă, orice-ar spune, s-ar puteacompromite.

— Pofteşte-ne acasă lamasă, Beausire ― zise cel maiisteţ dintre agenţi.

— Acasă?! Păi... ― sebâlbâi Beausire.

— N-ai să fi atât denepoliticos cu noi, dragăBeausire.

Beausire îşi pierdu capul;nu mai era stăpân pe situaţieşi se lasă condus. Cum zărirăcăsuţa, agenţii îi lăudarăeleganţa, poziţia, arborii dinjur şi perspectiva, cum eranormal să facă orice om degust şi, într-adevăr, Beausiregăsise un loc încântător ca să-şi cuibărească dragostea.

Era o vale împădurită,tăiată de un râuleţ; casa eraaşezată pe o pantă spre răsărit.Un fel de clopotniţa fărăclopot îi servea de observatorlui Beausire şi de acolo puteacuprinde cu privirea tot

câmpul, în zilele de plictiseală,atunci când visele saletrandafirii începeau să seveştejească şi când vedeaspionii poliţiei în fiecareagricultor aplecat asupraplugului său. Locuinţa, plăcutaşi veselă, putea fi privită dintr-o singură parte; din celelaltedispărea printre pomi şidenivelările de teren.

— Ce bine te poţi ascundeîntr-un asemenea loc! îi spusecu admiraţie unul din agenţi.

Beausire se înfioră auzindglumă şi intră primul în casă,întovărăşit de lătratul crinilor

de curte. Poliţiştii îl urmară cutot respectul.

CapitolulL X X X I X Turturelele suntbăgate în colivie

Intrând pe poartă, Beausire

avea planul lui: voia să facăzgomot ba s-o prevină pe Olivasă se păzească. Fără să ştienimic despre afacereacolierului, Beausire ştia

destule lucruri despre povesteabalului Operei şi cea ahârdăului lui Mesnier, ca să seteamă s-o arate pe Oliva unornecunoscuţi. Şi procedă foarteînţelept; tânăra femeie, carecitea romane uşoare pe ocanapea din salonaşul sau,auzind lătratul câinilor, priviîn curte şi-l văzu pe Beausirecă vine însoţit, ceea ce oîmpiedică să-i iasă înîntâmpinare ca de obicei.

Din nenorocire, cele douăturturele nu erau cu totul laadăpost de ghearele vulturului.A trebuit pusă masa şi un valet

neîndemânatic ― oamenii de laţara nu sunt nişte Frontin{15} ―a venit de două sau de trei orisă întrebe care suntdispoziţiile doamnei.

Cuvântul îi făcu pe sticleţisa ciulească urechile. Îl luarăamical peste picior peBeausire, cu privire la doamnape care o ţinea ascunsă şi acărei tovărăşie era, pentru unsihastru care avea baniberechet, tot ce-i mai trebuiaca să fie fericit. Beausire îilăsă să râdă de el, dar nu le-oarată pe Oliva.

Li se servi o masă grozavă

din care cei doi agenţi se-nfruptară pe cinste. Se băumult şi se ridică adeseapaharul în sănătatea doamneiabsente. La desert, capetele secam înfierbântaseră şi domniide la poliţie se gândiră că ar fiinuman să prelungeascăchinurile gazdei lor. Aduserăcu îndemânare discuţia asupraplăcerii pe care o au inimilegeneroase de a-şi regăsivechile cunoştinţe. În acestmoment, Beausire, destupândo sticlă cu lichior, îi întrebă pecei doi necunoscuţi în ce loc şiîmprejurare îi întâlnise.

— Eram ― zise unul dintreei ― prietenii unuia dintreasociaţii dumitale, în clipacând a avut loc o mică afacerepe care aţi pus-o la caleîmpreună cu mai mulţi,afacerea de la ambasadaPortugaliei.

Beausire păli. Când teatingi de asemenea treburi, aiîntotdeauna senzaţia unuicapăt de funie în faldurilejaboului.

— Ah, da! exclamă el,înfiorat. Şi veniţi să-mi cereţidin partea prietenului vostru...

— Într-adevar, e o idee ―

replică poliţaiul tovarăşuluisău. Intrăm în subiect maiuşor. A cere drepturile unuiprieten care lipseşte este unlucru cum nu se poate maimoral.

— Ba mai mult, aceastarezervă drepturi asuprarestului ― răspunse prietenulmoralis-tului, cu un zâmbetdulce-acrişor care-l făcu peBeausire să se-nfioare dincreştet până-n tălpi.

— Deci?... reluă el.— Deci, scumpe domnule

Beausire, ne-aţi îndatora multdacă aţi înapoia unuia dintre

noi partea prietenului nostru.Zece mii de livre, cred.

— Cel puţin, pentru că nuvrem să ne gândim la dobânzi― adăugă apăsat celălaltagent.

— Domnilor ― replicăBeausire, sufocat deîndrăzneala unei asemeneacereri ― nu ţii acasă, la ţară,zece mii de livre.

— Se înţelege de la sine,scumpul meu domn şi noi nucerem imposibilul. Cât poţi săne dai imediat?

— Am cincizeci sau şaizecide ludovici, nimic mai mult.

— Îi luam şi vă mulţumimpentru amabilitateadumneavoastră.

"Ah! se gândi Beausire,încântat de uşurinţa cu careaceştia priveau lucrurile. Suntdestul de înţelegători. Nucumva le este şi lor tot atât defrică de mine câtă îmi este şimie de ei? Să încercam."

Începu să-şi spună caaceşti domni, tot strigând îngura mare, vor sfârşi prin amărturisi că sunt complicii săişi că, pentru autorităţilelocale, n-ar fi o recomandareprea grozavă. Beausire trase

concluzia că aceşti indivizi sevor declara satisfăcuţi şi căvor păstra tăcerea. Merse atâtde departe cu imprudenţa saîncredere, încât se căi că nule-a oferit treizeci de ludoviciîn loc de şaizeci; îşi făgăduiînsă că, după ce le-o da banii,să scape de ei cât mai repede.Numai că îşi făcea socotelilefără să ţină seama de oaspeţiisăi; aceştia din urmă sesimţeau foarte bine la elacasă; gustau acea satisfacţiesenină pe care ţi-o dă odigestie plăcută; în acea clipăerau buni fiindcă i-ar fi obosit

să se arate răi.— Este un prieten

încântător acest Beausire ―rosti cel cu vocea poruncitoareprietenului său. E plăcut să ieicei şaizeci de ludovici pe careni-i dă.

— Vi-i dau imediat! strigăgazda, înspăimântată că-i vedepe invitaţii săi izbucnind înfamiliarităţi bahice.

— N-avem de ce să negrăbim... ― spuseră cei doiprieteni.

— Ba da, ba da, n-am săam conştiinţa împăcată decâtdupă ce voi plăti. Ori eşti

delicat, ori nu eşti.Şi vru să iasă ca să aducă

banii. Aceşti domni aveau însăobiceiuri de portărei, obiceiuriprea înrădăcinate şi pe care nule pierzi cu una cu două, cândai apucat să le ai. Domniiaceştia nu ştiau să lase pradadin mână o dată ce oînhăţaseră; ca şi câinele devânătoare, care nu lasăpotârnichea rănită decât înmâna vânătorului.

Portărelul care îşicunoaşte meseria este cel care,o dată ce a pus mâna pe pradă,nu o pierde nici din mână, nici

din ochi. Ştie foarte bine câtde capricios este destinulvânătorilor şi cât de departeeste ceea ce nu mai ţii înmână. Astfel ca, amândoi,ameţiţi cum erau, începură săstrige într-un singur glas:

— Domnule Beausire!Dragă Beausire!

Şi îl opriră, trăgându-l depoalele veşmântului sau depostav verde.

— Ce este? întrebăBeausire.

— Faceţi-ne favoarea şi nune părăsiţi ― spuseră ei,silindu-l curtenitor să se aşeze

din nou.— Păi, cum vreţi să vă dau

banii dacă nu mă lăsaţi săurc?

— Te vom însoţi ―răspunse cel cu glasporuncitor, plin de o tandreţeînspăimântătoare.

— Bine... dar... estecamera soţiei mele ― răspunsegazda.

Cuvântul, care domnuluiBeausire i se părea că-i va opri,fu pentru zbiri scânteia cedădu foc la pulbere.Nemulţumirea lor care mocnea― un portărel este întotdeauna

nemulţumit de ceva ― lua oformă, un corp, o raţiune de afi.

— Dar, la urma urmei ―strigă primul agent ― de ce-ţiascunzi nevasta?

— Chiar aşa! Nu cumva nusuntem destul de prezentabili?zise al doilea.

— Dac-ai şti ce facempentru dumneata, ai fi maicinstit cu noi ― reluă primul.

— Şi ne-ai da tot ce-ţi vomcere ― adaugă curajos aldoilea.

— Hm! Vorbiţi cam de sus,domnilor! replică Beausire.

— Vrem să-ţi vedemnevasta ― rosti zbirul cu glasporuncitor.

— Şi eu vă jur c-am să vădau afară! strigă Beausire,sătul de beţia lor.

Ei îi răspunseră printr-unhohot de râs, care ar fi trebuitsă-l pună pe gânduri. Nu ţinuseama şi se încăpăţână.

— Uite ce este ― zise el ―acum nu vă dau nici banii pecare vi i-am făgăduit şi-o să văluaţi imediat tălpăşiţa.

Ceilalţi hohotiră şi maitare decât prima dată.Beausire, tremurând de furie,

spuse cu voce înăbuşită:— Pricep eu ce vreţi: o să

faceţi zgomot şi-o să vorbiţi;dar dacă vorbiţi, pierdeţi şi voio dată cu mine.

Musafirii continuară sărâdă între ei; gluma li se păreastraşnică. A fost singurul lorrăspuns. Beausire crezu că-iînspăimânta, arătându-şi forţaşi se repezi spre scară, nu caun om care vrea să aducăludovicii, ci ca unul furioscare caută o armă. Zbirii seridicară de la masă şi,credincioşi principiilor lor,alergară după Beausire, pe care

îl înhăţară. Acesta ţipă, o uşăse deschise şi, în pragul cedădea spre camerele de laetajul întâi, aparu o femeieînspăimântată.

Văzând-o, cei doi îi dădurădrumul lui Beausire şi scoaserăşi ei un ţipăt, dar de bucurie,de victorie, de exaltaresălbatică. O recunoscură pecea care semăna atât deuluitor cu regina Franţei.Beausire, care îi crezu o clipădezarmaţi de apariţia uneifemei, văzu repede că seînşelase. Cel cu voceaporuncitoare se apropie de

domnişoara Oliva şi zise cu unton nu prea politicos, neavândochi decât pentru uluitoareaasemănare.

— Ah, ah! Te arestez!— S-o arestaţi? strigă

Beausire. De ce?— Pentru ca aşa ne-a

poruncit domnul de Crosne ―replică celălalt agent. Şi noi înserviciul domnului de Crosnesuntem.

Dacă între cei doiîndrăgostiţi ar fi căzuttrăsnetul, ei ar fi fost maipuţin înspăimântaţi decât deaceastă declaraţie.

— Iată ce înseamnă,Beausire, să nu fi vrut să fiiamabil ― îi spuse cel cu voceaporuncitoare.

Agentul n-avea nici un felde logică, iar însoţitorul său îiatrase atenţia:

— N-ai dreptate,Legrigneux, fiindcă, dacăBeausire ar fi fost amabil şi ne-ar fi arătat-o pe doamnă, noitot am fi arestat-o.

Beausire îşi cuprinse înpalme fruntea înfierbântată.Nici nu se gândea măcar ca ceidoi servitori, soţ şi soţie,ascultau jos, la piciorul scării,

ciudata scenă ce se petreceape trepte. Deodată îi veni oidee, care îi surâse şi el seînvioră numaidecât.

— Aţi venit să mă arestaţipe mine? Îi întrebă pe poliţişti.

— Nu, întâmplarea a vrutaşa ― răspunseră ei, cunaivitate.

— N-are importanţă, aţi fiputut să m-arestaţi, dar pentruşaizeci de ludovici, aţi vrut sămă lăsaţi liber.

— A, nu, intenţia noastrăera să mai cerem încă şaizeci.

— Şi nu ne luăm cuvântulînapoi ― continuă celălalt. Aşa

că, pentru o sută douăzeci deludovici, te lăsam liber.

— Dar... doamna? întrebăBeausire, tremurând.

— A, cu doamna estealtceva ― răspunse cel cuvocea poruncitoare.

— Doamna face două sutede ludovici, nu-i aşa? se grăbisă spună Beausire.

Cei doi agenţi începură dinnou să râdă în felul acelaînfiorător, pe care, din păcate,de data aceasta Beausire îlînţelese.

— Trei sute... ― zise el —patru sute, o mie de ludovici,

lăsaţi-o însă liberă! Ochii luiBeausire scânteiau în timp cevorbea. Văd că nu-mirăspundeţi. Ştiţi că am bani şivreţi să mă siliţi să plătesc.Foarte bine. Vă voi da douămii de ludovici, patruzeci şiopt de mii de livre, văîmbogăţiţi amândoi, numailăsaţi-i libertatea!

— Va să zică o iubeşti pefemeia aceasta? Vorbi cel cuglas poruncitor.

Fu rândul lui Beausire sărâdă şi râsul lui ironic fu atâtde fioros, arăta atât de binecât de disperat; era dragostea

ce-i mistuia inimă împietrită,încât celor doi zbiri li se făcufrică şi hotărâră să-şi ia toateprecauţiile ca să înlătureizbucnirea deznădejdii pe careo citeau în privirea luirătăcita. Fiecare scoase dinbuzunar câte două pistoale şi,apăsându-le în pieptul luiBeausire, îi spuseră:

— Nici pentru o sută demii de scuzi nu ţi-o înapoiempe această femeie. Domnul deRohan ne-o va plăti cu cincisute de mii de livre, iar reginaun milion.

Beausire ridică ochii spre

cer, cu o expresie care ar fiîmblânzit poate şi o fiară, darnu un poliţai.

— Să mergem! zise cel cuvocea poruncitoare. Probabilcă ai o brişcă, ceva cu care săplecăm. Porunceşte să seînhame caii la trăsura pentrudoamnă, trebuie să faci astapentru ea.

— Şi cum suntem băieţibuni ― adaugă celălalt ― n-o săîntindem prea mult coardă. Teluăm şi pe dumneata, aşa, deformă; pe drum, întoarcemcapul, sări jos din brişcă şi noin-o să băgăm de seamă decât

după ce vei fi la o distanţa devreo mie de paşi. Îţi convine,da?

Beausire răspunse doaratât:

— Unde merge ea, merg şieu. Cât voi trăi pe lumea asta,n-am s-o părăsesc!

— Oho! Nici pe cealaltă!Adaugă Oliva, îngheţata despaimă.

— Cum vrei... Cu atât maibine! Îi răspunse cel cu voceaporuncitoare. Cu cât îi ducemmai mulţi prizonieri domnuluide Crosne, cu atât se veseleştemai tare.

Un sfert de oră mai târziu,brişca lui Beausire plecă deacasă, ducându-i pe cei doiîndrăgostiţi captivi şi pepaznicii lor.

Capitolul XC Biblioteca reginei

Ne putem închipui efectul

pe care îl produse asupradomnului de Crosne,capturarea celor doi. Agenţiinu primiră probabil milionul la

care sperau, dar se poatepresupune că au fost pe deplinsatisfăcuţi. În ceea ce-lpriveşte pe şeful poliţiei, dupăce-şi frecă bine mâinile însemn de mulţumire, se duse laVersailles într-o trăsură,urmată de o alta cu perdeleletrase şi bine ferecate.

Era a doua zi după ceagentul cu glas poruncitor şiamicul său o predaseră peNicole în mâinile şefuluipoliţiei.

Domnul de Crosne poruncica ambele trăsuri să intre laTrianon, coborî din cea pe care

o ocupase şi o lăsă pe cealaltăîn paza primului săuaghiotant. Ceru să fie introdusla regină, căreia îi ceruse înprealabil o audienţă laTrianon. Regina, care de olună urmărea cu sufletul lagură cercetările poliţiei,acceptă pe loc audienţaînaltului funcţionar; veni dis-de-dimineaţă, cu o suitărestrânsă, în această locuinţăpe care o iubea mai mult decâtpe oricare alta, zicându-şi căpoate i se va comunica unsecret ce trebuia păstrat.

Îndată ce domnul de

Crosne fu introdus, regina,văzându-i chipul strălucitor debucurie, îşi dădu seama căaducea veşti bune. De atâtavreme vedea în jurul ei numaifeţe posomorâte şi reci. Simţiizvorându-i din inima rănită demoarte o mare bucurie, primadin ultimele treizeci de zileinfernale. Magistratul, dupăce-i sărută mâna, spuse:

— Doamnă, se află laTrianon o sală undemaiestatea sa să poată vedeace se întâmplă fără a fivăzută?

— Biblioteca mea ―

răspunse regina. În spatelerafturilor am amenajat un micsalon, unde să poţi lua ogustare şi uneori, mâncândacolo, mă distram cu doamnade Lamballe sau cudomnişoara de Taverney, pevremea când o aveam lângămine, să privesc strâmbăturilehazlii ale abatelui Vermondcând îi cădea în mână vreunpamflet în care era vorbadespre el.

— Foarte bine, doamnă ―răspunse domnul de Crosne.Acum aş vrea să intre în casteltrăsura pe care am lăsat-o jos,

fără ca ceea ce se află întrăsură să fie văzut dealtcineva decât de cătremaiestatea voastră.

— Nimic mai simplu ― ziseregina. Unde se află trăsura?

— În prima curte, doamnă.Regina sună şi porunci

celui care se înfăţişă:— Duceţi trăsura pe care v-

o va arăta domnul de Crosneîn vestibulul cel mare şiînchideţi cele două uşi, în aşafel încât să fie cu desăvârşireîntuneric şi nimeni să nupoată vedea mai înainte de avedea eu curiozităţile pe care

mi le-a adus domnul deCrosne.

Ordinul fu executatîntocmai. Ştiau să respecte cumult mai bine capriciilereginei decât poruncile sale.Trăsura intră sub bolta delângă sala gărzilor şi-şidescarcă conţinutul încoridorul întunecos.

— Acum doamnă ― zisedomnul de Crosne ― binevoiţisă veniţi cu mine în salonulamintit şi porunciţi sa fie lăsatsă intre în bibliotecaaghiotantul meu împreună cuceea ce aduce.

Zece minute mai târziu,regina pândea emoţionată dinspatele rafturilor. Văzu intrândîn biblioteca o formăînfăşurata în valuri şi care,când aghiotantul le dădu la oparte, o făcu să scoată unţipăt de spaimă. Era Oliva,îmbrăcată într-unul dincostumele cele mai îndrăgitede Maria-Antoaneta. Purtarochia verde cu dungi latenegro-moarat, pieptănăturaînaltă care-i plăcea reginei,inele asemănătoare cu ale ei,pantofi de casă din satin verdecu tocuri uriaşe: era Maria-

Antoaneta însăşi, dar fărăsângele cezarilor care eraînlocuit de fluidul plebeian,ţintii tuturor voluptăţilordomnului Beausire. Reginei ise păru că se vede într-ooglindă; sorbi din ochi aceastăapariţie.

— Ce spune maiestateavoastră de o astfel deasemănare? întrebă domnul deCrosne, jubilând de efectul pecare îl produsese.

— Spun... spun...domnule... bâigui regina,năucită. "Ah, Olivier ― îşi ziseîn gând ― de ce nu eşti aici?"

— Ce vrea maiestateavoastră?

— Nimic, domnule, nimic,doar ca regele să afle cât maicurând.

— Şi ca domnul deProvence să vadă, nu-i aşa,doamnă?

— Ah, îţi mulţumesc,domnule de Crosne, îţimulţumesc. Ce i se va faceacestei femei?

— Ei i se atribuie tot ce s-aîntâmplat, nu-i aşa, doamnă?întrebă domnul de Crosne.

— Ai dat, fără îndoială, defirul complotului'?

— Aproape, doamnă.— Şi domnul de Rohan?— Domnul de Rohan nu

ştie încă nimic.— Ah! exclamă regina,

prinzindu-şi fruntea în palme.Îmi dau seama că aceasta estefemeia care l-a indus în eroarepe cardinal!

— Poate ai aşa este,doamnă, dar daci domnul deRohan a greşit, este cinevacare a săvârşit în modintenţionat această crimă.

— Cercetaţi cât mai bine,domnule; aveţi în mâiniledumneavoastră onoarea

dinastiei Franţei.— Şi fiţi convinsă,

doamnă, că se află pe mâinibune ― răspunse domnul deCrosne.

— Procesul? întrebăregina.

— Continuă. Toată lumeaneagă; aştept însă momentulpotrivit ca să arunc în jocaceastă mărturieconvingătoare care se aflaacolo, în bibliotecadumneavoastră.

— Şi doamna de La Motte?— Nu ştie c-am găsit-o pe

fată şi-l acuză pe domnul de

Cagliostro că l-a aţâţat înaseme-nea hal pe cardinal, culicorile lui, încât l-a făcut să-şipiardă minţile.

— Şi domnul deCagliostro?

— Domnul de Cagliostro,pe care l-am interogat, mi-apromis că vine să mă vadăchiar în dimineaţa asta.

— Este un om periculos.— Ne va fi de folos. Muşcat

de o viperă ca doamna de LaMotte, va lua veninul şi ne vada contraotrava.

— Speraţi să vă facămărturisiri neaşteptate?

— Sunt sigur.— Cum aşa, domnule? Ah,

vă rog spuneţi-mi dacă esteceva care m-ar putea linişti!

— Iată motivele mele,doamna: doamna de La Mottelocuia în strada Saint-Claude.

— Ştiu, ştiu ― spuseregina, roşind.

— Da, maiestatea voastrăîi făcea acestei femei cinsteade a fi mărinmoasă cu ea.

— M-a răsplătit cumtrebuie, nu-i aşa? Deci locuiape strada Saint-Claude...

— Şi domnul de Cagliostrolocuieşte exact peste drum.

— Şi presupuneţi?...— Că dacă a existat un

secret pentru unul sau altuldintre cei doi, secretul adevenit al amândurora. Vă rogsă mă iertaţi, doamnă, văd căs-a apropiat ora la care trebuiesă-l întâlnesc, la Paris, pedomnul de Cagliostro şi pentrunimic în lume n-aş vrea săîntârzii de a-i ascultaexplicaţiile...

— Duceţi-vă, domnule,duceţi-vă şi fiţi încă o datăconvins de recunoştinţa mea.Iată deci ― strigă ea,izbucnind în plâns după ce

pleca domnul de Crosne ― iatăcă începe să existe oexplicaţie! Îmi voi citi izbândape toate feţele. Numai pe faţasingurului prieten căruia ţinsă-i dovedesc nevinovăţia mea,n-o voi vedea!

În timpul acesta, domnulde Crosne zbura spre Paris şiajunse acasă, unde îl aşteptadomnul de Cagliostro. Acestaştia totul de cu seară. Sedusese la Beausire, al căruibârlog îl cunoştea, ca să-lîndemne să părăsească Franţa,când deodată îl văzuse peescroc între doi poliţişti. Oliva

era ascunsă în fundul trăsurii,disperată şi scăldată înlacrimi.

Beausire îl văzu şi el peconte venind spre ei, într-otrăsură de poştă, şi-lrecunoscu. Gândul că acestsenior misterios şi puternic i-ar putea fi de folos îi schimbacu desăvârşire hotărârea de anu o părăsi niciodată pe Oliva.El reînnoi propunerea deevadare făcută poliţiştilor,aceştia acceptară cei o sută deludovici pe care Beausire îiavea la el şi-l lăsară să fugă,cu toate plânsetele Nicolei.

Îmbrăţişându-şi iubita, el îişopti la ureche:

— Nu pierde nădejdea, măvoi strădui să te salvez.

Şi mărşălui cu convingerepe drumul urmat de Cagliostro.Acesta se oprise, neştiind ce săfacă: nu mai era nevoit să seducă să-l caute pe Beausire,deoarece Beausire venea... Maibine să-l aştepte pe Beausire,dacă cumva acesta ar fialergat după el. Cagliostroaştepta deci de o jumătate deoră la cotitură drumului, cândîl văzu apărând palid, curăsuflarea tăiată, mai mult

mort decât viu, pe nefericituliubit al Olivei.

Văzând trăsura oprită,Beausire scoase un strigăt debucurie asemănător cu cel pecare-l scoate un naufragiatcând se agăţă de o scândură.

— Ce se întâmplă, copile?întrebă contele, ajutându-l săse urce alături de el.

Beausire îi povesti toatăjalnica lui poveste, pe careCagliostro o asculta în tăcere.

— E pierdută ― îi spuse elapoi.

— Cum aşa? strigăBeausire.

Cagliostro îi povesti ceeace el nu ştia, aventurile dinstrada Saint-Claude şi cele dela Versailles. Beausire aproapecă leşină.

— Salvaţi-o, salvaţi-o!repetă el, căzând în genunchiîn trăsură. Şi dacă tot o maiiubiţi, va fi a dumneavoastră.

— Prietene ― răspunseCagliostro ― greşeşti, n-amiubit-o niciodată pedomnişoara Oliva; n-aveamdecât un scop: acela de a osustrage vieţii de pierzanie pecare o obligai s-o ducă.

— Dar... ― îngăimă

surprins Beausire.— Te miră? Află că sunt

unul dintre conducătorii uneisocietăţi de reformă moralăcare şi-a propus să smulgă dinghearele viciului tot ce maipoate avea şanse deîndreptare. N-o puteamvindeca pe Oliva decât numairăpindu-ţi-o, iată de ce ţi-amrăpit-o. Să spună ea dacă aauzit din gura mea măcar ovorbă galantă; să spună dacănu i-am făcut servicii fiindabsolut dezinteresat!

— Un motiv în plus,domnule! Salvaţi-o, salvaţi-o!

— Voi încerca, depindeînsă de dumneata, Beausire.

— Vă dau şi viaţa.— Nu-mi trebuie chiar

atât. Întoarce-te la Paris cumine şi, dacă urmezi pas cupas instrucţiunile mele, poateo vom salva pe iubitadumitale. Pun însă o singurăcondiţie.

— Care, domnule?— O să ţi-o spun după ce

ne vom întoarce la Paris.— Ah, consimt dinainte!

Numai s-o văd... s-o văd!...— Chiar la asta mă

gândeam; o vei vedea înainte

de a trece două ceasuri.— Şi o voi îmbrăţişa?— Aşa cred! Ba mai mult,

îi vei spune ceea ce o să-ţispun eu.

Cagliostro îşi continuăîmpreună cu Beausire drumulspre Paris.

După două ore, spre seară,prinseră din urmă brişca. Unceas mai târziu, Beausirecumpăra de la cei doi agenţi,cu cincizeci de ludovici,dreptul de a o îmbrăţişa peNicole şi de a-i strecura laureche recomandărilecontelui.

Poliţiştii erau în admiraţiaacestei iubiri pătimaşe şi-şifăgăduiau să facă rost în felulacesta de câte cincizeci deludovici, la fiecare a douaoprire. Dar Beausire nu maiapăru şi trăsura lui Cagliostroîl duse iute la Paris, unde sepregăteau atâtea evenimente.

Iată ce trebuia să aflecititorul înainte de a-l vedeape domnul de Cagliostro într-oconvorbire de afaceri cudomnul de Crosne.

Acum îl putem introduceîn cabinetul şefului poliţiei.

Capitolul XCI Cabinetul şefuluipoliţiei

Domnul de Crosne ştia

despre Cagliostro tot ceea ceun destoinic şef de poliţiepoate să ştie despre un omcare locuieşte în Franţa, ceeace nu era puţin lucru. Îicunoştea toate numele pe carele purtase, toate secretele dealchimist, de magnetism, deprezicător, de falsificator de

bani; îi cunoştea pretenţiile deubicuitate, de regenerareveşnică; îl considera un maresenior şarlatan.

Era o minte pătrunzătoareacest domn de Crosne, care îşicunoştea meseria, era binevăzut la curte, indiferent lafavoruri, orgolios; un om pecare nu-l putea duce nimeni denas. Acestuia, ca şi domnuluide Rohan, Cagliostro nu-iputea oferi nişte ludovici, încăfierbinţi, din cuptorul luiermetic; acestuia, Cagliostronu i-ar fi putut arăta ţeavapistolului cum făcuse Balsamo

cu domnul de Sartine;acestuia, Balsamo nu i-o puteacere pe Lorenza, dimpotrivă,Cagliostro trebuia să-i dea luisocoteala. Iată de ce contele,în loc să aştepte desfăşurareaevenimentelor, crezuse decuviinţă să ceară el o audienţămagistratului.

Domnul de Crosne îşisimţea avantajul şi se pregăteasă tragă toate foloasele.Cagliostro simţea că nu preaeste la largul său şi se pregăteasă iasă din încurcătură.

Această partidă de şah,jucată pe faţă, avea o miză pe

care unul dintre participanţinici nu o bănuia măcar şiacest jucător, trebuie s-omărturisim, nu era domnul deCrosne. El nu vedea înCagliostro, am mai spus, decâtşarlatanul şi nu-l luă deloc înseamă.

Domnul de Crosne aşteptadin partea lui Cagliostro veştiîn privinţa colierului şi a iţelordoamnei de La Motte. Acestaera dezavantajul său. Dar, însfârşit, avea dreptul de ainteroga, de a întemniţa, aiciera superioritatea lui. Îl primipe conte ca un om care îşi

cunoaşte importanţa, dar carenu vrea să fie nepoliticos cunimeni, nici măcar cu unfenomen. Cagliostro sesupraveghea. Dorea să rămânăneapărat un mare senior,aceasta fu singura slăbiciunepe care o lăsă să se vadă.

— Domnule ― îi spuse şefulpoliţiei ― mi-aţi cerut oaudienţă. Vin anume de laVersailles ca să v-o acord.

— Domnule, m-am gânditcă veţi avea poate curiozitateade a mă chestiona în privinţacelor ce se întâmpla şi, ca unom care vă apreciază calităţile

şi îşi dă seama de importanţafuncţiilor dumneavoastră, amvenit eu la dumneavoastră.Iată-mă.

— Să vă chestionez?replică magistratul,prefăcându-se foarte surprins.În ce privinţă, domnule şi înce calitate?

— Domnule ― răspunsedirect Cagliostro ― vă ocupaţiîndeaproape de doamna de LaMotte şi de dispariţiacolierului.

— Nu cumva l-aţi găsitdumneavoastră? întrebădomnul de Crosne, aproape

batjocoritor.— Nu ― răspunse grav

contele. Dacă însă n-am găsitcolierul, cel puţin ştiu cădoamna de La Motte locuia înstrada Saint-Claude.

— Chiar vizavi dedumneavoastră, domnule.Ştiam şi asta ― spusemagistratul.

— Atunci, domnule, ştiţice făcea doamna de La Motte...Să nu mai vorbim deci.

— Dimpotrivă ― spusedomnul de Crosne, cu un aerindiferent ― să vorbim.

— A, n-ar avea nici un

rost, dacă n-ar fi vorba despremicuţa Oliva ― aruncă într-odoară Cagliostro. Dar pentrucă ştiţi totul în privinţadoamnei de La Motte, nu maiam ce să vă spun.

La auzul numelui Olivei,domnul de Crosne tresări.

— Ce spuneaţi despreOliva? întrebă el. Cine esteOliva?

— Nu ştiţi?! O, domnule,era o curiozitate pe care aş fivrut să v-o arăt. Închipuiţi-văo fată foarte drăguţa, unmijlocel... nişte ochi albaştri,ovalul feţei perfect; un gen de

frumuseţe care aminteşteoarecum pe cea a maiestăţiisale regina.

— Oho!... exclamă domnulde Crosne. Şi?...

— Şi fata aceasta îşi stricăviaţa, lucru ce-mi făcea rău; afost cândva în serviciul unuivechi prieten al meu, domnulde Taverney...

— Baronul care a muritzilele trecute?

— Da, cel care a murit. Înafară de asta, a mai aparţinutunui alt savant pe caredumneavoastră nu-lcunoaşteţi, domnule ministru

al poliţiei şi care... ah, amînceput să fac cale întoarsă şibag de seamă că încep să văstingheresc.

— Ba dimpotrivă, vă rog,binevoiţi şi continuaţi,domnule. Ce spuneaţi despreOliva?

— Ducea o viaţadezordonată, după cum amavut cinstea de a vă spune.Trăia aproape în mizerie, cuun ticălos oarecare, iubitul ei,care-i fura totul şi o mai şibătea: făcea parte din vânatuldumneavoastră cel mai ieftin,domnule, un escroc pe care,

desigur nu-l cunoaşteţi...— Un oarecare Beausire,

poate? Zvârli magistratul,bucuros că poate să pară bineinformat.

— Va să zică îl cunoaşteţi!Este surprinzător! rostiCagliostro, cu admiraţie.Foarte bine! Domnule, sunteţişi mai ştiutor decât mine. Or,într-o zi în care Beausire abătut-o şi a prădat-o pe biatafată, ca de obicei, ea s-arefugiat la mine, cerându-mi s-o ocrotesc. Sunt bun la suflet,i-am cedat un colţ într-unuldin palatele mele.

— La dumneavoastră?!...Era la dumneavoastră? strigămagistratul, surprins.

— Fără îndoială ―răspunse Cagliostro,prefăcându-se mirat la rândulsău. De ce n-aş fi adăpostit-ola mine? Sunt holtei.

Şi începu să râdă cu obonomie atât de desăvârşită,încât domnul de Crosne căzucu totul în cursă.

— La dumneavoastră,repetă el. De aceea agenţii meiau căutat-o în zadar.

— Au căutat-o?! întrebăCagliostro. Au căutat-o pe

biata micuţă? Nu cumva afăcut ceva ce nu ştiu?...

— Nu, domnule, nu;continuaţi, vă rog.

— Eu am terminat. Locuiala mine; asta e tot.

— Ba nu, domnule conte,nu, nu poate să fie totul,pentru ca, pare-mi-se chiaradineauri asociaţi numeleOlivei cu cel al doamnei de LaMotte.

— Din cauza vecinătăţii ―spuse Cagliostro.

— Asta este altceva,domnule conte... N-aţi spusnici o clipă ai doamna de La

Motte şi domnişoara Oliva erauvecine.

— Aceasta ţine însă de oîmprejurare pe care ar fi inutilsă v-o mai istorisesc. Doar nu-ipovesteşti primului magistratal regatului despre trăsnăileunui rentier trândav.

— Domnule, măinteresează mai mult decâtcredeţi; am găsit-o pe aceastaOliva, pe care spuneţi că aţiadăpostit-o la dumneavoastră,undeva în provincie.

— Aţi găsit-o?...— Cu domnul de

Beausire...

— Ei bine, bănuiam! strigăCagliostro. Era cu Beausire?O, foarte bine, foarte bine!Trebuie să-i cer scuze doamneide La Motte.

— Cum?! Ce vreţi săspuneţi? întrebă domnul deCrosne.

— Spun, domnule, ca, dupăce am bănuit-o o clipă pedoamna de La Motte, simt cătrebuie să-i cer scuzele celemai sincere.

— Aţi bănuit-o?! De ce?— Doamne sfinte, aveţi

răbdare să ascultaţi toatebârfelile? Ei bine, atunci aflaţi

că, în clipa când trăgeamnădejde s-o aduc pe Oliva pecalea cea bunii, s-o conving sămuncească şi să fie cinstită...ştiţi, mă preocupa morala,domnule... în clipa aceeacineva mi-a răpit-o.

— Cine v-a răpit-o?! De ladumneavoastră de acasă?

— Da, de la mine de-acasă.— Ciudat!— Nu-i aşa? Şi mă tot

blestemam, zicându-mi cănumai doamna de La Motteputea s-o facă. Ce relative suntjudecăţile noastre!

Domnul de Crosne se

apropie de Cagliostro.— Vă rog să fiţi mai precis

― spuse el.— Domnule, acum că aţi

găsit-o pe Oliva cu Beausire,nimic nu mă mai obliga să măgândesc la doamna de LaMotte, la insistenţele sale, lasemnele şi biletele sale.

— Pentru Oliva?— Desigur.— Doamna de La Motte şi

Oliva se înţelegeau?— Perfect.— Se vedeau?— Doamna de La Motte

găsise mijlocul de a o scoate în

oraş pe Oliva în fiece noapte.— În fiece noapte? Sunteţi

sigur?— Atât cât poate fi un om

sigur de ce a văzut şi a auzit.— Domnule, dar îmi

spuneţi lucruri pe care le-aşplăti cu o mie de livrecuvântul! Ce fericire pentrumine că fabricaţi aur!

— Nu mai pot face,domnule, costă prea scump.

— Sunteţi prietenuldomnului de Rohan?

— Aşa cred.— Atunci trebuie să ştiţi

cât de mult contează în

această afacere scandaloasăintrigantă care poartă numelede doamna de La Motte?

— Nu, nu vreau să ştiu.— Cunoaşteţi însă poate

urmările acelor plimbări făcutede Oliva şi doamna de LaMotte?

— Domnule, sunt lucruripe care un om prudent trebuiesă încerce să nu le afle ―răspunse sentenţiosCagliostro.

— Nu vreau decât să-mifaceţi cinstea de a-mirăspunde la o întrebare ―adăugă repede domnul de

Crosne. Aveţi dovezi cădoamna de La Motte acorespondat cu Oliva?

— O sută.— Care?— Biletele doamnei de La

Motte pe care le arunca Oliveicu o arbaletă, găsită, fărăîndoială, în locuinţa sa. Maimulte din aceste bileteînfăşurate în jurul uneibucăţele de plumb nu şi-auatins scopul. Au căzut înstradă şi unele au fost adunatede mine sau de oamenii mei.

— Le veţi pune ladispoziţia justiţiei, domnule?

— O, domnule, sunt atâtde nevinovate, încât n-am nicio ezitare şi nu cred că pentruatâta lucru să meritreproşurile doamnei de LaMotte.

— Şi... aveţi şi dovezi că s-au înţeles amândouă, că s-auîntâlnit?...

— O mie.— Numai una singură, vă

rog.— Pe cea mai

convingătoare. Se pare cădoamna de La Motte reuşise săintre în casa mea ca s-o vadăpe Oliva, fiindcă am văzut-o

chiar eu în ziua când adispărut tânăra femeie.

— În aceeaşi zi?— Împreuna cu mine au

văzut-o şi toţi servitorii mei.— Ah!... Şi ce vroia să

facă, din moment ce Olivadispăruse?...

— Aceeaşi întrebare mi-ampus-o şi eu, mai întâi şi nu mi-am putut explica. O văzusempe doamna de La Mottecoborând dintr-o trăsură depoştă care aştepta în stradaRoi-Doré. Slujitorii mei auvăzut trăsura staţionândîndelung şi mărturisesc că m-

am gândit că doamna de LaMotte vroia s-o ia pe Oliva.

— Aţi fi lăsat-o?— De ce nu?! Această

doamnă de La Motte este opersoană miloasă şi pe caresoartă o favorizează. Esteprimită la curte. De ce aş fiîmpiedicat-o eu să mă scape deOliva? Aş fi greşit, după cumvedeţi, deoarece mi-a răpit-oun altul ca s-o facă să ducăiarăşi acea viaţă de pierzanie.

— Aşadar ― murmurădomnul de Crosne, căzând pegânduri ― domnişoara Olivalocuia la dumneavoastră?

— Da, domnule.— Aşadar, doamna de La

Motte şi domnişoara Oliva secunoşteau, se vedeau, ieşeauîmpreună?

— Da, domnule.— Aşadar, doamna de La

Motte a fost la dumneavoastrăacasă când a fost răpită Oliva?

— Da, domnule.— V-aţi gândit că doamna

contesă voia s-o răpească pefată?

— La ce altceva m-aş fiputut gândi?

— Şi ce-a spus doamna deLa Motte când a văzut ca Oliva

nu mai este ladumneavoastră?

— Mi s-a părut că e foartetulburată.

— Bănuiţi că Beausire avenit s-o ia?

Bănuiesc, numai pentru cămi-aţi spus dumneavoastră căel a răpit-o, altfel n-aş avea dece să bănuiesc. Individul nuştia unde locuieşte Oliva. Cineputea să-i spună?

— Oliva însăşi.— Nu cred, pentru ca, în

loc să-l facă pe el să vină s-o iade la mine, ar fi fugit ea la elşi vă rog să mă credeţi că n-ar

fi putut să intre la mine încasă decât dacă doamna de LaMotte i-ar fi dat cheia.

— Dânsa avea o cheie?— Fără îndoială.— În ce zi a fost răpită, vă

rog? întrebă domnul deCrosne, luminat deodată detorţa pe care i-o întindea cuatâta iscusinţa Cagliostro.

— Domnule, în privinţaaceasta nu mă pot înşela; eraexact în ajunul SfântuluiLudovic.

— Asta este! exclamă şefulpoliţiei. Asta este! Domnule,aţi făcut statului un serviciu

deosebit!— Sunt nespus de fericit,

domnule.— Şi vi se va mulţumi cum

se cuvine.— În primul rând, pentru

ca voi avea conştiinţaîmpăcată ― spuse contele.

Domnul de Crosne seînclină.

— Pot conta pe furnizareadovezilor despre care amvorbit? întrebă el.

— Domnule, voi fi mereula dispoziţia justiţiei.

— Ei bine, contez,domnule, pe cuvântul

dumneavoastră. Sper să amcinstea de a vă revedea.

Şi îl concedie peCagliostro, care, ieşind, îşi ziseîn sinea lui: "Ah, contesă, ah,viperă, ai vrut să mă acuzi;cred că ai muşcat dinmomeală; fereşte-ţi dinţii!"

Capitolul XCII Interogatoriile

În timp ce domnul de

Crosne discuta cu Cagliostro,

domnul de Breteuil se prezentadin partea regelui la Bastiliaca să ia interogatoriuldomnului de Rohan.Întrevederea acestor doiadversari putea să fiefurtunoasă. Domnul deBreteuil cunoştea mândriadomnului de Rohan: serăzbunase îngrozitor pentru ase ţine de aici înainte înlimitele unor procedeepoliticoase. Fu mai mult decâtpoliticos. Dar domnul deRohan refuza să răspundă.Ministrul de justiţie insista;domnul de Rohan declara că

se va supune măsurilor pe carele vor lua parlamentul şijudecătorii. Domnul deBreteuil trebui să se retragă înfaţa voinţei neclintite aacuzatului.

Trimise să fie chemată lael doamna de La Motte, careredacta într-una memorii; veniîn grabă. Domnul de Breteuil îiexplica limpede situaţia sa, pecare ea o cunoştea mai binedecât oricine. Răspunse că aredovada nevinovăţiei sale şi cao va furniza atunci când va finevoie. Domnul de Breteuil îiatrase atenţia ca nimic nu e

mai urgent. Jeanne îi recităistoria pe care o compusese;erau aceleaşi insinuăriîmpotriva tuturor, aceeaşiafirmaţie că nu ştia de undeporneau acele false învinuiri.Declară, de asemenea că,deoarece parlamentul eraînsărcinat cu această afacere,nu va spune nimic importantdecât în prezenţa cardinaluluişi în funcţie de acuzaţiile pecare acesta i le va aduce.

Domnul de Breteuil îirăspunse atunci că domnul deRohan pune totul în seama ei.

— Totul? întrebă Jeanne.

Chiar şi furtul?— Chiar şi furtul!— Binevoiţi şi aduceţi-i la

cunoştinţă domnului cardinal― ripostă cu răceală Jeanne ―că îi atrag atenţia să nu maicontinue cu un sistem deapărare atât de prost.

Şi asta fu tot. Domnul deBreteuil însă nu era satisfăcutîi mai trebuiau nişte amănuntemai intime. Îi trebuiau, ca săînţeleagă totul, motivele care-ldeterminaseră pe cardinal săfie atât de îndrăzneţ faţă deregină şi pe regină atât defurioasă pe cardinal. Îi trebuia

explicaţia logică a tuturorrapoartelor adunate de domnulconte de Provence şi care setransformaseră în zvonuri carecirculau în mulţime.

Ministrul de justiţie era unom inteligent, ştia să se poartecu o femeie; îi promise totuldoamnei de La Motte dacă eaar acuza pe cineva în moddeschis.

— Luaţi seama ― îi spuseel ― nedezvăluind nimic, oacuzaţi, de fapt, pe regină;dacă insistaţi în sensul acesta,băgaţi de seamă, veţi ficondamnată pentru crimă de

lezmaiestate: înseamnădezonoarea şi ştreangul!

— Eu nu o acuz pe regină― spuse Jeanne. Dar eu de cesunt acuzată?

— Acuzaţi atunci pealtcineva ― replică inflexibilBreteuil. N-aveţi alt mijloc dea ieşi din încurcătură.

Ea se ferecă într-o tăcereprudentă şi această primăîntrevedere dintre ea şiministrul de justiţie nu avunici un rezultat Cu toate astease răspândiră unele zvonuricum că au apărut niscaidovezi, că diamantele s-ar fi

vândut în Anglia, unde domnulde Villette fu arestat de cătreagenţii domnului deVergennes.

Primul asalt împotrivacăruia Jeanne fu silită să seapere fu cumplit. Confruntatăcu Reteau, pe care îl credeaaliatul său până la moarte, îlauzi, îngrozită, cum declarăumil că era un falsificator, căscrisese o chitanţă pentrudiamante, o scrisoare ca dinpartea reginei şi că falsificaseatât semnăturile bijutierilorcât şi pe cea a maiestăţii sale.Întrebat asupra motivelor care-

l determinaseră să săvârşeascătoate aceste crime, răspunsecă îi fuseseră cerute de cătredoamna de La Motte. Speriată,furioasă, ea negă, se apără cao leoaică; pretinse că nu-lvăzuse şi nu-l cunoscuseniciodată pe acest domnReteau de Villette. În aceastăprivinţă primi însă douălovituri grele: doua mărturii ozdrobiră.

Prima a fost cea a unuibirjar, pe care îl găsise domnulde Crosne şi care declară cădusese, în ziua şi la oradeclarate de Reteau, o doamnă

îmbrăcată într-un anume fel,în strada Montmartre. Aceadoamnă atât de misterioasăcare fusese luată de cătrebirjar din cartierul Marais,cine alta putea să fie dacă nudoamna de La Motte, carelocuia în strada Saint-Claude?Cât despre familiaritatea ceexistă între aceşti doicomplici, cum să mai poată fităgăduiţii când un martordeclara că a văzut în ajunulSfântului Ludovic, pebancheta unei trăsuri din carecoborî se doamna de La Motte,pe domnul Reteau de Villette,

care putea fi uşor recunoscutdupă faţa sa palidă şineliniştită?

Martorul era unul dintreslujitorii cei mai devotaţi aidomnului de Cagliostro. Acestnume o scoase din fire peJeanne şi o împinse ladisperare. Se năpusti asupralui Cagliostro, acuzându-l că-itulburase minţile cardinaluluide Rohan cu vrăjile şifarmecele lui, că-i insuflasegânduri necurate faţă demaiestatea regală.

Aceasta era prima verigă aacuzaţiei de adulter.

Domnul de Rohan se apărăapărându-l pe Cagliostro. Elnegă cu atâta încăpăţânare,încât Jeanne, exasperată,formulă pentru prima oarăacuzaţia unei iubiri demente acardina-lului pentru regină.Domnul de Cagliostro ceru şiobţinu imediat să fieîntemniţat spre a se puteadezvinovăţi în faţa tuturor.Acuzatorii şi judecătorii seînflăcărară, cum se întâmplala prima pâlpâire a adevărului;opinia publică lua imediat înbraţe cauza cardinalului şi alui Cagliostro împotriva

reginei.Aşa se întâmplă că regina,

pentru ca să se înţeleagălimpede perseverenţa ei în acontinuă procesul, lăsă să fiepublicate rapoartele făcuteregelui asupra plimbărilornocturne şi, apelând la domnulde Crosne, îl somă să declaretot ce ştia. Lovitura, binecalculată, căzu asupra Jeanneişi o zdrobi definitiv.

Cel ce lua interogatoriuldomnului de Rohan îl somă sădeclare, în plin consiliu deinstrucţie, tot ce ştia despreplimbările în grădinile de la

Versailles. Cardinalul răspunsecă nu ştie să mintă şi că ceremărturia doamnei de La Motte.Aceasta nega că ar şti cevadespre asemenea plimbări. Eacalifica drept mincinoaserapoartele şi mărturiile caredenunţau că fusese în grădină,fie însoţind-o pe regina, fie pecardinal. Declaraţia contesei odezvinovăţea pe Maria-Antoaneta, dacă se putea credeîn vorbele unei femei acuzatede fals şi furt. Venind dinaceastă parte, dezminţireapărea să fie un act decomplezenţa şi regina nu

suporta aşa ceva.Astfel încât, tocmai când

Jeanne strigă mai tare că nufusese niciodată noaptea îngrădina de la Versailles şi căniciodată nu văzuse şi nuştiuse nimic despre treburileparticulare ale reginei şicardinalului, în clipa aceeaapăru Oliva, mărturie vie, careschimba toate părerile şi năruitot eşafodajul de minciunipuse una peste alta de contesa.

Cum de n-a fost îngropatasub dărâmături? Cum de s-aridicat, cu o ură şi maicumplită şi mai teribilă? Nu ne

explicăm fenomenul.Oliva confruntată cu

cardinalul! Ce loviturăcumplită! Domnul de Rohandându-şi, în sfârşit, seama că afost înşelat într-un chipjosnic! Acest bărbat, ale căruisentimente erau nobile,descoperind că o aventurieră,asociaţii cu o escroacă, îltăcusem să o dispreţuiască cuglas tare pe regina Franţei, ofemeie pe care o iubea şi careera nevinovată!

Efectul pe care aceastăapariţie îl produse asupradomnului de Rohan a fost,

după părerea noastră, scenacea mai dramatică şi cea maiimportantă a evenimentelorpetrecute, dacă ele nu ar fisfârşit, după cum ne aratăistoria, în noroi, sânge şigroază.

Când domnul de Rohan ovăzu pe Oliva, această reginăde bâlci şi când îşi amintitrandafirul, strângerea demână şi băile lui Apolo, păli şişi-ar fi vărsat sângele lapicioarele Mariei-Antoanetadacă ar fi văzut-o alături decealaltă în clipa aceea. Decâte ori nu şi-ar fi cerut

iertare, câte remuşcări nu-icopleşeau inima! Dar chiar şiaceastă consolare îi erainterzisă, nu putea sărecunoască faptul că existaseOliva, fără a mărturisi că oiubea pe adevărata regină;mărturisirea greşelii sale era oacuzaţie, o murdărie. O lăsă peJeanne să nege totul. Tăcu.Când domnul de Breteuil,împreună cu domnul deCrosne, vru să o forţeze peJeanne să explice totulamănunţit, ea spuse:

— Cel mai bun mijloc de ademonstra că regina nu s-a

plimbat noaptea în parc estesă arăţi o femeie care seamănăcu regina şi care pretinde caea a fost în parc. O arăţi şi efoarte bine!

Diabolica insinuare prinse.Acest lucru infirma încă odată adevărul.

Cum însă Oliva, înnaivitatea sa, dădea toateamănuntele şi toate dovezile,cum nu omitea nimic, cum eracrezută mult mai mult decâtcontesa, Jeanne recurse la unmijloc disperat: mărturisi.Mărturisi că îl dusese pecardinal la Versailles, că

excelenţa sa dorise cu oricepreţ s-o vadă pe regina şi s-oasigure de afecţiunea lui ceamai respectuoasă; mărturisipentru că simţea ca în spatelesău se formase un grup pe carenu-i putea câştiga dacă seîncăpăţâna să nege; mărturisipentru ca, acuzând-o peregină, însemna să şi-i aliezepe toţi duşmanii acesteia şierau mulţi. Aşa că, pentru azecea oară, în acest procesinfernal, se inversară rolurile:cardinalul păru cel păcălit,Oliva o prostituată fără poezieşi fără minte, Jeanne o

intrigantă; nici nu putea săaleagă ceva mai potrivit.

Dar cum pentru a face săreuşească acest plan nedemnera necesar ca regina să joaceşi ea un rol, i-l repartiza pe celmai odios, cel mai abject, celmai compromiţător pentrudemnitatea regală, cel al uneicochete fluşturatice, al uneifemeiuşti care unelteşte şiînşeală. Maria-Antoanetadeveni Dorimene care conspiracu Frosine împotriva domnuluiJourdain{16}, cardinalul.Jeanne declară că plimbărilese făcuseră cu

consimţământul Mariei-Antoaneta, care, ascunsă înspatele carpenilor, ascultarâzând în hohote discursurilepasionate ale îndrăgostituluidomn de Rohan.

Iată ce alese, ca o ultimăsoluţie, aceasta hoaţă care numai ştia unde să-şi ascundăfurtul.

Regina fu zdrobită deaceastă ultimă acuzaţie,deoarece nu putea dovedi căeste falsă. Nu putea pentru caJeanne declara că va publicatoate scrisorile de dragostescrise de către domnul de

Rohan reginei şi pentru ca,într-adevăr, avea acele scrisoriînflăcărate de o patimănebuna. Nu putea, pentru cadomnişoara Oliva, care afirmăcă fusese împinsă de cătreJeanne în parcul de laVersailles, nu putea dovedi căcineva ascultă sau nu ascultăîn spatele carpenilor.

În sfârşit, regina nu-şiputea dovedi, nevinovăţiapentru că prea mulţi erauaceia care aveau interes să iaaceste minciuni infernaledrept adevăr.

Capitolul XCIII Ultima speranţăpierdută

După felul în care Jeanne

încurcase lucrurile, eraaproape imposibil, după cumvedem, să se descopereadevărul. Dându-şi seama căeste acuzată în mod irecuzabilde douăzeci de mărturiiprovenind de la persoanedemne de încredere că şi-aînsuşit diamantele, Jeanne nu

se putu hotărî să treacă drepto hoaţă oarecare. Avea nevoiesă mai târască pe cineva înnoroi, după ea. Îşi spuse căzgomotul scandalului de laVersailles îi va acoperi atât debine fărădelegea, încât, chiardacă contesa de La Motte va ficondamnată, sentinţa o valovi pe regină înaintea oricui.

Socotelile sale însă dădurăgreş. Regina, acceptânddeschis să discute ambeleprobleme şi cardinalul,îndurând interogatoriile,judecătorii şi scandalul. Îismulseră adversarei lor aureola

de nevinovăţie pe care şi-ofăurise printr-o mie desubterfugii ipocrite.

Dar, lucru ciudat! Publiculavea să vadă desfăşurându-seîn faţa sa un proces în carenimeni nu era nevinovat, nicichiar cei pe care justiţia îi vaabsolvi. După nenumărateconfruntări în timpul căroracardinalul fu în mod constantcalm şi politicos chiar cuJeanne, iar Jeanne se arătăviolentă şi dornică să distrugăpe toată lumea, opinia publică,în general şi cea ajudecătorilor, în particular, se

formară definitiv.Orice neprevăzut devenise

aproape imposibil, revelaţiilefuseseră epuizate. Jeanne îşidădu seama că nu reuşise să-iinfluenţeze pe judecători. Întăcerea închisorii îşi adunătoate forţele, toate speranţele.Toţi cei ce erau în jurul şi înserviciul domnului de Breteuilo sfătuiau pe Jeanne să ocruţe pe regină şi să-l acuzefam mila pe cardinal. Toţi ceice aveau vreo legătură cucardinalul, familia puternică,judecătorii care apărau cauzapoporului, clerul cu bogatele

sale resurse, toţi vroiau s-oconvingă pe doamna de LaMotte să spună întreguladevăr, să demaşte intrigile dela curte şi să împingăscandalul atât de departe,încât să clatine de moartecapetele încoronate. Grupulacesta căută s-o intimideze peJeanne; căutau s-o facă să-şidea seama de ceea ce ea ştiafoarte bine şi anume camajoritatea judecătorilor eraude partea cardinalului, că va fizdrobită fără nici un folos înaceastă luptă şi adăugau ca, pejumătate distrusă cum era,

poate ar fi mai bine să se lasecondamnată pentru afacereacu diamantele decât săreaducă pe tapet crime delezmaiestate, un mâlînsângerat adormit în fundulstrăvechilor legi feudale şi pecare un proces nu le poatescoate niciodată la suprafaţăfără ca moartea însăşi să nu-şiarate chipul.

Acest grup părea sigur devictorie. Şi era. Entuziasmulmulţimii era de partea sa şi semanifestă în favoareacardinalului. Bărbaţii îiadmirau răbdarea, femeile

discreţia. Bărbaţii erauindignaţi că fusese înşelat înmod laş; femeilor li se părea denecrezut. Pentru nenumăraţioameni, Oliva, în came şioase, cu asemănarea sanemaipomenită şi cudestăinuirile pe care le făcuse,nu existase niciodată, saudacă existase, a fost numaipentru ca, având absolutănevoie de ea, regina oinventase anume.

Jeanne se gândea la toateacestea. Chiar avocaţii săi opărăsiseră, iar judecătorii nu-şiascundeau repulsia; cei din

grupul Rohan o acuzau dintoate puterile; opinia publică odispreţuia. Se hotărî sălovească pentru ultima oară casă-i neliniştească pejudecători, să le inspire teamăprietenilor cardinalului şi sădea un nou impuls uriigenerale împotriva Mariei-Antoaneta.

Mijlocul prin care trebuiasă facă toate astea eraurmătorul: curtea trebuia săcreadă că ea a menajat-o tottimpul pe regină şi că vadestăinui totul dacă nu o lăsauîn pace.

Cardinalul trebuia săcreadă că ea a păstrat tăcereadoar ca să imite delicateţealui; dar că, în clipa când el arvorbi, s-ar simţi şi ea dezlegatăşi ar putea, de asemenea, săvorbească, astfel ca amândoiar dezvălui adevărul, precum şinevinovăţia lor.

Toate acestea erau, defapt, un rezumat alcomportării sale din timpulinstrucţiei procesului. Se ştieînsă ca orice fel de mâncarepoate fi împrospătat dacă îipui alte condimente. Iată cenăscoci contesa ca să

împrospăteze cele douăstratageme ale sale.

Îi scrise reginei o scrisoareai cărei termeni, ei înşişi,dezvăluie caracterul şi scopul:

"Doamnă, Cu toate că situaţia mea

este îngrozitoare şi greu desuportat, nu m-am plâns nicimăcar o dată. Toateîncercările de care s-a uzatpentru a mi se smulgemărturisiri n-au făcut decâtsă-mi întărească hotărâreade a nu-mi compromite

niciodată suverană.Cu toate astea, oricât de

convinsă aş fi cadevotamentul şi discreţiamea ar trebui să-mi uşurezemijlocul de a ieşi dinîncurcătura în care mă aflu,trebuie să mărturisesc căeforturile familiei sclavului(aşa îi spunea reginacardinalului în zilele când seîmpăcaseră) mă fac să mătem că voi deveni victima sa.

Îndelungata întemniţare,confruntări care nu se maitermină, ruşi n e a şidisperarea de a mă vedea

acuzată de o crimă pe care n-am comis-o mi-au zdruncinatcurajul şi tremur de spaimăcă devotamentul meu să nuse năruie în faţa atâtorlovituri concomitente.

Doamna poate cu unsingur cuvânt să pună capătacestei nefericite afaceri,prin intermediul domnului deBreteuil, care poate să-i dea,în ochii ministrului (regele),întorsătura pe care o vacrede de cuviinţă pricepereasa, fără ca doamna să fiecompromisă în nici un fel!Numai teama de a mă vedea

silită să dau totul în vileagmă împinge să fac demersulăsta, convinsă fiind cădoamna vă ţine seama demotivele care mă silesc sărecurg la el şi că va da ordinca să fiu scoasă din situaţiapenibilă în care mă aflu.

Sunt, cu cel mai profundrespect, a doamnei cea maiumilă şi plecată supusă.

de VALOIS de LA MOTTE" După cum se vede, Jeanne

calculase totul. Sau scrisoarea

ajunge la regina şi o tulburaprin hotărârea nestrămutatăce se desprinde din ea, dupăatâtea insinuări şi atunciregina, care trebuia să fieobosită de luptă, se va hotărîsă termine, eliberând-o peJeanne pentru că; oricum,întemniţarea şi procesul nuduseseră la nimic. Sau, multmai probabil, cum o dovedeştechiar sfârşitul scrisorii,Jeanne nu sconta căscrisoarea să aibă vreoeficienţă, lucru uşor dedemonstrat: fiind atât deimplicată în proces, regina nu

mai putea să împiedicedesfăşurarea evenimentelorfără să se condamne pe sine.Este deci evident că Jeannenu sperase nici o clipă căscrisoarea să fie înmânatăreginei.

Ştia că toţi gardienii suntdevotaţi guvernatoruluiBastiliei, deci domnului deBreteuil. Ştia că în Franţatoată lumea făcea din afacereacolierului o chestiune politică,ceea ce nu se mai întâmplasede pe timpul şedinţelor deparlament ale domnului deMaupeou. Era sigură că

mesagerul pe care îlînsărcinase, dacă nu o va daguvernatorului, o va păstrapentru el sau pentrujudecătorii care îi împărtăşeaupărerile. Aranjase aşa fellucrurile, încât scrisoarea,căzând în orice mână, săsemene ura, neîncrederea şilipsa de respect faţă de regină.

În timp ce-i scria Mariei-Antoaneta, redactă o altăscrisoare pentru cardinal.

"Nu-mi pot da seama,

monseniore, de ce văîncăpăţânaţi şi nu vorbiţi

clar. Mi se pare că nu aveţinimic mai bun de făcut decâtsă acordaţi o încredere fărămargini judecătorilor noştri;soarta noastră ar fi maifericită. Iar eu sunt hotărâtăsă tac dacă nu vreţi să măimitaţi. De ce nu vorbiţi?Explicaţi toate împrejurărileîn care s-au petrecut acesteîntâmplări misterioase şi văjur că voi confirma tot ce veţideclara; gândiţi-vă bine,domnule cardinal, că dacăiau asupra mea hotărârea dea vorbi prima şi că dacă veţidezminţi cele ce voi spune,

sunt pierdută şi nu voi scăpade răzbunarea celei careurmăreşte să ne sacrifice.

Din partea mea însă, nutrebuie să vă temeţi de nimic,îmi cunoaşteţi devotamentul.Chiar de s-ar întâmpla săaveţi o soartă crudă, cauzavoastră va fi întotdeauna şi amea; voi sacrifica totul ca săvă pot feri de ura sa sau văvoi urma în nenorocire.

P.S. I-am scris o scrisoare

care o va hotărî, sper, dacănu să spună adevărul, celpuţin să nu ne învinuiască pe

noi, care n-avem să nereproşăm altă crimă decâtaceea de a fi greşit sau de afi făcut."

Această scrisoare ipocrită

i-o dădu chiar ea cardinaluluila ultima confruntare dinmarele vorbitor al Bastiliei şicardinalul fu văzut cumroşeşte, păleşte şi secutremură de o asemeneaîndrăzneală. Ca să-şi recapeterespiraţia, fu nevoit să iasă.

Scrisoarea pentru regină fuînmânată de către contesă totatunci abatelui Lekel,

duhovnicul Bastiliei, care îlîntovărăşise pe cardinal lavorbitor şi care era devotatcauzei Rohanilor.

— Domnule ― îi spuse ea ―luându-vă îndatorirea de apreda acest mesaj, puteţi facesă se schimbe soarta domnuluide Rohan şi a mea. Puteţi să-lcitiţi. Îndatoririledumneavoastră va obligă săpăstraţi secretul. Vă veţiconvinge că am bătut lasingura uşă de unde mie şidomnului cardinal ne poateveni vreun ajutor.

Duhovnicul refuză.

— Sunt singurul om albisericii pe care îl puteţi vedea― îi replică el. Maiestatea să văcrede că i-aţi scris, în urmasfaturilor mele şi că mi-aţimărturisit totul; pentru minear însemna pieirea.

— Ei bine ― rosti Jeanne,văzând că nu-i reuşeşteviclenia şi vrând prinintimidare să-l constrângă pecardinal ― spuneţi domnuluide Rohan că-mi mai rămâneun mijloc de a-mi dovedinevinovăţia; acela de a dacitire scrisorilor pe care le-atrimis reginei. Îmi repugnă să

recurg la acest mijloc; nu-l voialege decât dacă depinde de elsalvarea noastră aamândurora.

Văzând ca abatele estesperiat de ameninţări, contesaîncerca pentru ultima dată să-ivâre în mână scrisoareaadresata reginei.

"Dacă ia scrisoarea ― îşispuse ea ― sunt salvată,pentru ca atunci, de faţă cutoată lumea, am să-l întreb cea făcut cu ea, dacă a dat-oreginei şi dacă i-a cerut sărăspundă; dacă nu i-a dat-o,regina este pierdută: şovăiala

Rohanilor va fi pentru ea oacuzare, pentru mine dovadanevinovăţiei".

Dar abatele Lekel de-abiaatinse scrisoarea, că i-o şiînapoie, de parcă l-ar fi ars.

— Ascultaţi-mă cu atenţie― spuse Jeanne, palidă demânie ― doar nu riscaţi nimic,fiindcă am ascuns scrisoareareginei într-un plic adresatdoamnei de Misery.

— Cu atât mai mult! Seîmpotrivi abatele. Vor fi douăpersoane care vor şti secretul.Regina va avea de două orimai multe motive ca să se

supere. Nu, nu, refuz.Şi îndepărtă mâna

contesei.— Vă atrag atenţia ―

repetă ea ― că mă siliţi să măfolosesc de scrisorile domnuluide Rohan.

— Folosiţi-le, doamnă ―răspunse abatele.

— Dar ― adăugă Jeanne,tremurând de furie ― vă declarcă dovada unei corespondenţesecrete cu maiestatea sa poateface să cadă pe eşafod capulcardinalului, iardumneavoastră spuneţi: "V-amprevenit".

În momentul acela, uşa sedeschise şi în prag apărucardinalul, mândru şiîncruntat:

— Faceţi să cadă pe eşafodcapul unui Rohan, doamnă ―zise el ― n-ar fi pentru primaoară că Bastilia ar vedea unasemenea spectacol. Şi fiindcăaşa stau lucrurile, la rândulmeu vă declar că nu voi aveanimic împotriva eşafodului pecare se va rostogoli capul meu,cu condiţia să văd eşafodulunde dumneata vei fi înfieratăca hoaţă şi falsificatoare! Sămergem, domnule abate, să

mergem!După ce o fulgeră cu

aceste cuvinte, îi întoarsespatele şi, ieşind însoţit deabate, o lăsă pe nefericitacreatură să turbeze de furie şidisperare, deoarece contesavedea că nu poate face măcarun pas fără a se cufunda dince în ce mai adânc în mocirlacumplită unde avea să seafunde în întregime.

Capitolul XCIV Botezul micuţuluiBeausire

Doamna de La Motte se

înşelase în toate calculele pecare le făcuse, Cagliostro nugreşise nici unul.

De-abia ajuns la Bastilia,îşi dădu imediat seama că i seoferea, în sfârşit, prilejul de alucra pe faţă la cădereamonarhiei, pe care de atâţiaani o ura şi o săpa în taină.

Neavând nici o vină,victimă care asistă ladeznodământul cel mai bun alplanurilor sale, el îşi ţinu cusfinţenie cuvântul faţă de

toată lumea.Cagliostro se ţinu de

cuvânt şi faţă de Oliva.Aceasta, la rândul său, îi fudevotată cu sfinţenie. Nu-iscăpă nici un cuvânt care l-arfi putut compromite pebinefăcătorul său. Nu făcu nicio mărturie gravă decât înprivinţa doamnei de La Motteşi îşi arăta clar şi denetăgăduit nevinovataparticipare la păcălirea, aşacredea ea, a unui gentilomnecunoscut care-i fuseseprezentat sub numele de Louis.

În timpul care pentru

întemniţaţi se scurseseîndărătul lacătelor şi înnesfârşite interogatorii. Olivanu-l mai văzuse pe scumpulsau Beausire, ea însă nu fusesedeloc părăsită de el şi, dupăcum vom vedea, avea de laiubitul sau amintirea pe careşi-o dorea Didona când rosteavisând: "Ah, dacă mi-ar fi datsă văd săltându-mi pegenunchi un micuţ Ascanio!"

În luna mai a anului 1786,un bărbat aştepta în mijloculsăracilor, pe scările bisericiiSaint-Paul, în strada Saint-Antoine. Era tulburat, gâfâia şi

privea ţintă în direcţiaBastiliei. Lângă el se ivi un omcu o barbă lungă, unul dinservitorii lui Cagliostro. Acestapotoli nerăbdarea şi neliniştealui Beausire, şoptindu-i:

— Staţi liniştit, staţiliniştit, vor veni!

— Ah! exclamă bărbatul,îngrijorat. Dumneata eşti!

Şi cum părea ca acel vorveni nu-l mulţumea în nici unfel pe bărbatul neliniştit, carecontinuă să gesticuleze şi maişi, slujitorul îi şopti la ureche:

— Domnule Beausire, o săfaceţi atâta zarvă, ca poliţia o

să ne ia la ochi... Stăpânulmeu v-a făgăduit veşti, amvenit să vi le aduc.

— Vorbeşte, vorbeşte,prietene!

— Mai încet. Mama şicopilul sunt sănătoşi.

— Ah, Dumnezeule!izbucni Beausire, într-un elande bucurie cu neputinţă dezugrăvit. A născut! E salvată!

— Da, domnule; haideţiînsă mai la o parte, vă rog...

— O fată?— Nu, domnule, un băiat.— Cu atât mai bine! Ah,

prietene, cât sunt de fericit!

Mulţumeşte-i din sufletstăpânului dumitale; spune-ică viaţa mea, tot ce am este allui...

— Bine, domnule Beausireda, o să-i spun când îl voivedea.

— Prietene, ţine... ia aceştidoi ludovici... Dar ce-mispuneai mai adineauri?

— Domnule, nu iau nimicdecât de la stăpânul meu.

— Ah, iartă-mă, n-am vrutsă te jignesc!

— Cred, domnule. Ce m-aţiîntrebat?

— Ah, da, te întrebam de

ce adineauri ai strigat: "Vorveni"? Cine va veni, dacă nute superi?

— Medicul Bastiliei şimătuşa Chopin, moaşa care aajutat-o să nască pedomnişoara Oliva.

— Vor veni aici? De ce?— Ca să boteze copilul.— Îmi voi vedea fiul! strigă

Beausire, ţopăind ca lovit destreche. Spui că în curând îlvoi vedea pe băiatul Olivei?

— Aici şi foarte curând.Liniştiţi-vă, vă implor. Astfel,cei doi sau trei agenţi aidomnului de Crosne, pe care

mi se pare că i-am ghicit subzdrenţele cerşetorilor de acolo,vă vor descoperi şi-şi vor daseama că aţi fost în legăturacu prizonierul de la Bastilia.Dumneavoastră vă veţi da degol, iar pe stăpânul meu îl veţicompromite.

— Ah! exclamă Beausire,cu un sentiment de adâncrespect şi recunoştinţa. Maibine mor decât să rostesc, fieşi o singură silabă care arputea să-i facă vreun răubinefăcătorului meu drag! Maibine mă strangulez, dacătrebuie, dar n-am să suflu un

cuvânt. Văd ai nu vin!...— Răbdare!...Beausire se apropie de

servitor.— Acolo unde este, are

măcar parte de un strop defericire? întrebă el,împreunându-şi mâinile.

— Este foarte fericită ―răspunse celălalt. Iată c-aapărut o trăsură.

— Da, da...— Văd ceva alb, e

dantelă...— Scutecul copilului.— Dumnezeule!Şi Beausire trebui să se

sprijine de o coloană ca să nuse clatine pe picioare cândvăzu coborând din trăsură pemedic, pe moaşă şi pe unuldintre paznicii de la Bastilia,care slujea de martor în acesteîmprejurări. La trecerea celortrei, cerşetorii se apropiară şi,cu glas tânguitor, cerură depomană. Lucru ciudat, naşul şinaşa fură văzuţi croindu-şidrum cu coatele printre aceştibieţi nenorociţi, în timp ce unstrăin le împărţea bani,plângând de bucurie. Apoi,micul cortegiu intră înbiserică; Beausire intra în

urma lui şi-şi caută un locprintre preoţi şi cei câţivacurioşi, cel mai bun loc însacristia unde trebuia să aibăloc botezul. Preotul,recunoscându-i pe moaşă şi pemedic, care apelaseră de maimulte ori la serviciile lui înîmprejurări asemănătoare, leadresă un mic salutprietenesc, însoţit de unzâmbet.. Beausire salută şizâmbi odată cu preotul. Uşasacristiei se închise şi preotul,luându-şi pana, începu să scrieîn registrul său cuvintelesolemne care alcătuiesc actul

de declarare. Când se ajunse lanumele şi prenumele copilului,medicul spuse:

— Este un băiat, asta-i totce ştiu.

Şi patru hohote de râs,care nu i se părură prearespectuoase lui Beausire,subliniară replica.

— Trebuie să aibă unnume, chiar dacă ar ţi numeleunui sfânt ― adăugă preotul.

— Da, domnişoara vrea să-lcheme Toussaint{17}.

— Aşadar, sunt toţi sfinţiiprezenţi aici! replică preotul,amuzându-se de jocul său de

cuvinte şi sacristia răsună denoi hohote de râs.

Beausire începu să-şi campiardă răbdarea, însăînţeleptele sfaturi aleservitorului îl făcură să sestăpânească. Şi se abţinu.

— Ei bine ― rosti preotul ―cu un asemenea prenume,punându-se sub ocrotireatuturor sfinţilor, pruncul poatesă se lipsească de tată. Săscriem:

"Astăzi ne-a fost adus un

copil de sex masculin, născutieri la Bastilia, fiul Olivei

Nicole Legay şi... tatănecunoscut."

Beausire ţâşni furios şi

într-o clipă fu lângă preot,apucându-l de mână:

— Toussaint are un tată,după cum are o mamă! strigăel. Are un tată care îl iubeşteşi care n-o să-şi renegepropriul sânge. Scrieţi, vă rog,ca Toussaint, născut ieri dedomnişoara Nicole-OlivaLegay, este fiul lui Jean-Baptiste Toussaint de Beausire,aici de faţă!

Închipuiţi-vă uluirea

preotului, a naşului, a naşei.Preotului îi căzu pana dinmână, iar moaşa mai-mai săscape copilul din braţe.Beausire luă pruncul în braţeşi, acoperindu-l de nesfârşitesărutări, lăsă să cadă pefruntea bietului micuţ primulbotez, cel mai sacru din lumedupă cel al Domnului, botezullacrimilor paterne. Cei de faţă,cu toate că erau obişnuiţi cuscene dramatice şi aveauscepticismul firesc alvolterienilor acestei epoci, sesimţiră înduioşaţi. Singurpreotul îşi păstra sângele rece

şi păru că se îndoieşte deaceasta paternitate; poate eranemulţumit că trebuia să scriedin nou.

— V-aş ruga, domnule,întrucât declaraţia domnuluimedic al Bastiliei şi a mătuşeiChopin a fost formală, săînscrieţi chiar domnia-voastrădeclaraţia şi să vă recunoaşteţia fi tatăl acestui copil.

— Eu?! strigă Beausire, înculmea bucuriei. Aş scrie chiarcu sângele meu!

Şi luă plin de entuziasmpana.

— Atenţie! îi şopti paznicul

Guyon, care nu-şi uitase rolulsău de om cu ochii în patru.Cred, scumpul meu domn, canumele dumneavoastră poatefi supărător în unele locuri. Eprimejdios să-l înscrieţi înregistrele oficiale cu o datăcare dovedeşte în acelaşi timpcă aţi fost aici, de faţă şi căaveţi legături cu o acuzată.

— Îţi mulţumesc pentrusfat, prietene ― răspunseBeausire, cu mândrie. Se vedecă eşti un om de treabă şimeriţi aceşti doi ludovici; darca să-mi reneg fiul şi soţia.

— E soţia dumneavoastră?

strigă medicul.— Legitimă?! i se alătură

şi preotul.— Domnul să-i redea

libertatea ― spuse Beausire,fremătând de bucurie ― şichiar mâine Nicole Legay se vanumi Beausire, ca mine şi cafiul său.

— Aşteptând clipa aceea,riscaţi mult ― interveniGuyon. Cred că sunteţi căutat.

— Nu eu vă voi trăda ―zise medicul.

— Nici eu ― zise moaşa.— Nici eu ― zise preotul.— Şi dacă voi fi trădat ―

continuă Beausire, cuexaltarea unui martir ― voiîndura să mă tragă şi pe roatăca să am bucuria că mi-amrecunoscut fiul.

— Dacă va fi tras pe roată― îi şopti moaşei domnulGuyon, pe care îl mânca limba― nu va fi în nici un cazpentru că s-a declarat tatălmicului Toussaint.

Şi după această glumă,care o făcu să zâmbească pemătuşa Chopin, se procedă laînregistrarea şi larecunoaşterea tânăruluiBeausire, îndeplinindu-se toate

formele. Beausire îşi scrisedeclaraţia în termenimagnifici, dar puţin campompoşi, aşa cum eraurelatate toate isprăvile cu carese lauda autorul lor. O reciti, osublinie, o senină şi-i puse petoţi cei patru de faţa săcontrasemneze. Apoi, după ceciti totul şi mai verifica încă odată, îşi îmbrăţişa fiul, botezatcum se cuvine, îi strecură vreozece ludovici în scutece, îiagaţă de gât un inel, un dar pecare-l trimitea lăuzei, şi,ţanţoş ca un Xenofon{18} întimpul faimoasei sale

retrageri, deschise uşasacristiei, hotărât să nufolosească nici o stratagemăca să scape de copoi, dacă s-arga şi unii atât de haini ca să-laresteze într-un asemeneamoment.

Grupurile de cerşetori nupărăsiseră biserica. Beausire,dacă i-ar fi privit mai atent, arfi putut să-l recunoască printreei pe faimosul agent cu glasporuncilor, cel de la care i setrăgea nefericirea; dar nimeninu se mişca. Beausire împărţidin nou bani, primiţi custrigăte de: "Dumnezeu să vă

aibă în pază!" şi după ce dăduîn dreapta şi-n stânga, fericitultată dispăru de la Saint-Paul,păstrând aparenţele unuigentilom venerat, răsfăţat,binecuvântat şi iubit de săraciidin parohia sa.

Martorii care participaserăla botez se retraseră şi ei şi sesuiră în trăsură, minunându-sede cele întâmplate.

Beausire îi pândi din colţulstrăzii Culture-Sainte-Catherine, îi văzu urcându-seîn trăsură, trimise două-treisărutări fierbinţi fiului său şi,după ce-şi simţi inima

împăcată şi trăsura dispăru dinochii săi. se gândi că nutrebuie să-l ispitească nici peDumnezeu, nici poliţia şi seretrase într-un loc pe care nu-lcunoştea decât el, Cagliostroşi domnul de Crosne.

Asta însemna că şi domnulde Crosne îşi ţinuse făgăduialafăcută lui Cagliostro de a nu-ltulbura pe Beausire.

După ce copilul fu adus laBastilia şi mătuşa Chopin îipovesti Olivei toatenemaipomenitele întâmplări,aceasta, punându-şi pe degetulcel mai gros inelul lui

Beausire, începu să plângă şi,îmbrăţişându-şi fiul, căruia ise căuta o doică, spuse:

— Nu, cândva domnulGilbert, elevul domnuluiRousseau, pretindea că oricemamă bună trebuie să-şihrănească singură copilul; aşavoi face şi eu cu fiul meu;vreau cel puţin să fiu o mamăbună şi lucrul acesta înseamnăceva.

Capitolul XCV Banca acuzaţilor

Veni şi ziua când, dupănesfârşite dezbateri, urma săse pronunţe, în şedinţaparlamentului, sentinţa carereprezenta concluziileprocurorului general. Acuzaţii,cu excepţia domnului deRohan, fuseseră transferaţi laConciergerie ca să fie maiaproape de sala de judecată, cese deschide în fiecaredimineaţă la ora şapte. În faţajudecătorilor, prezidaţi decătre primul prezident domnuld'Aligre, atitudinea acuzaţilora continuat să fie aceeaşi ca şiîn timpul instrucţiei.

Oliva, sinceră şi timidă;Cagliostro, liniştit, reţinut,strălucitor, învăluit în aerulsău misterios pe care îi plăceasă-l afecteze. Villette, ruşinat,josnic şi plângăreţ, Jeanne,insolentă, cu privireaarzătoare, ameninţătoare şiveninoasă. Cardinalul, simplu,visător, absent.

Jeanne învăţă repedeobiceiurile de la Conciergerieşi fermeca, prin laudele salemieroase şi micile secrete,intrând în graţiile portăresei,ale soţului şi fiului ei. În felulacesta îşi făcuse viaţa mai

uşoară şi putea comunica maiîn voie. Maimuţa areîntotdeauna nevoie de maimult spaţiu decât câinele,intrigantul decât omul detreabă.

Dezbaterile nu aduserănimic nou pentru francezi. Eramereu vorba despre acelaşicolier, furat cu îndrăzneală decătre una sau alta dintre celedouă persoane care erauacuzate şi care se acuzaureciproc. A hotărî care dintrecei doi este vinovatul, laaceasta se limita întregulproces.

O stare proprie francezilorşi, mai ales, acelei epoci de aîmpinge lucrurile la extrem,făcuse să se grefeze un altproces deasupra celui iniţial.Era vorba să se afle dacăregina avusese dreptate săordone arestarea cardinaluluişi să-l acuze de p uita renecuviincioasa. Pentru oriceom din Franţa care se pricepeala politica, aceasta eraadevărata cauză a procesului.Domnul de Rohan crezuse elîntr-adevăr că poate să-i spunăreginei ceea ce-i spusese, săacţioneze în numele său, aşa

cum făcuse? Fusese elîmputernicitul tainic al Mariei-Antoaneta, împuternicit decare ea se lepădase îndată ceafacerea, devenisescandaloasă?

Într-un cuvânt, în acestcaz, cardinalul inculpatacţionase el fiind de buna-credinţă, ca un prieten intim,faţă de regină? Dacă fusese debună-credinţă, atunci reginaera vinovată şi toateamănuntele intime, pe care eale negase, dar doamna de LaMotte insinuase că au existat,erau adevărate chiar dacă

inocente. Şi-apoi, ceea cepărea ciudat în ochii opinieipublice, care nu cruţa penimeni: sunt oare inocentenişte intimităţi pe care eştisilită să le ascunzi soţului,miniştrilor, supuşilor?

Acesta era procesul la carese aşteptau concluziileprocurorului general menite săscoată în evidenţa un scop şi omorală.

Procurorul general luăcuvântul. El erareprezentantul curţii, el vorbeaîn numele demni-tăţii regalecălcate în picioare, ultragiate,

pleda pentru marele principiual inviolabilităţii regale.Procurorul general se ocupa deadevăratul proces numaiprivind unii acuzaţi; eldiscuta, piesă cu piesă,situaţia cardinalului; nu puteapermite ca în această afacerea colierului regina să aibă nicicea mai mică vina. Dacă ea nuavea nici una, era limpede catoate cădeau în capulcardinalului.

Conchise deci inflexibil:Villette să fie condamnat

la galere;Jeanne de La Motte la

stigmatizare, biciuire şiînchisoare pe viaţa într-unazil.

Cagliostro să fie scos dincauza; Oliva, pur şi simplu,eliberată;

Cardinalul să fie constrânssă declare că a avut oîndrăzneală jignitoare faţă demaiestatea regală, declaraţieîn urma căreia să i se iadreptul să apară în prezenţaregelui şi a reginei şi să fielipsit de toate onorurile şifuncţiile.

În faţa unui asemenearechizitoriu, parlamentul

rămase înlemnit, neştiind ceatitudine să ia, iar acuzaţii seînfiorară. Voinţa regală seimpunea cu o asemenea forţă,încât dacă lucrurile s-ar fipetrecut cu un sfert de secol înurmă, atunci cândparlamentele începuseră săscuture jugul şi să-şi revendiceprerogativele, aceste concluziiale procurorului regelui ar fifost depăşite doar de zelul şirespectul judecătorilor pentruprincipiul încă venerat alinfailibilităţii tronului.

Dar numai paisprezececonsilieri adoptară pe de-a-

ntregul opinia procuroruluigeneral şi din acel moment seproduse o diviziune înadunare. Se procedă la ultimulinterogatoriu, o formalitateaproape inutilă, având învedere asemenea acuzaţi, maiales fiindcă avea drept scop săprovoace unele mărturisiriînainte de a se da sentinţa şică nu te puteai aştepta să obliinici armistiţiu, nici pace de laînverşunaţii adversari careluptau ele atâta timp. Eicereau mai degrabăcondamnarea celuilalt decâtpropria lor absolvire.

Se obişnuia că acuzatul săapară în faţa judecătoruluistând pe un scăunel de lemn.Un scăunel umil, scund,ruşinos, dezonorat decontactul cu acuzaţii care depe scaunul acesta urcaseră peeşafod.

Aici se aşeză falsificatorulVillette, care ceru iertarerugându-se eu lacrimi fierbinţi.Declară tot: ceea ce ştim şi sestabili că este vinovat de falsşi de complicitate cu Jeannede La Motte. Mărturisi că secăieşte foarte tare şi căremuşcările lui sunt un

supliciu care ar trebui să-iimpresioneze pe judecători.Tot ce spunea nu interesa penimeni; nu era şi nu părunimic altceva decât un ticălos.Curtea îl concedie şi el seîntoarse smiorcăindu-se încelula sa de la Conciergerie.

După el apăru, la intrareaîn sală, doamna de La Motte,condusă de grefierul Frémyn.Era îmbrăcată cu o pelerină şio bluză de linon, iar pe capavea o bonetă străvezie, fărăpanglici; un văl alb îi acopereafaţa: nu-şi pudrase părul.Apariţia ei făcu senzaţie.

Tocmai îndurase ultimulultragiu: fusese obligată sătreacă pe scara mică,asemenea criminalilor de rând.Căldura, rumoarea din sala,capetele ce se mişcauneîncetat în toate părţile otulburată la început; ea clipidin ochi, vrând parcă să seobişnuiască cu acest freamăt.Apoi grefierul care o ţinea debraţ o duse destul de repedespre banca acuzaţilor, aflatăîn centrul amfiteatrului şi caresemăna cu acel mic obiectsinistru care se numeşte butuccând se înalţă pe un eşafod în

loc să se afle într-o sală dejudecată.

La vederea acestui scaundezonorant pregătit pentru ea,care avea trufia de a se numiValois şi de a ţine în mânăsoarta unei regine a Franţei,Jeanne de La Motte pălideodată, privi încruntată jurîmprejur, vrând parcă să-iintimideze pe judecătorii careîşi îngăduiseră o asemeneainsultă: dar, întâlnindpretutindeni numai o voinţă defier şi curiozitate, în loc demilă, îşi stăpâni indignareaplină de furie şi se aşeză ca să

nu aibă aerul că se prăbuşeştepe banca acuzaţilor.

Se văzu limpede că întimpul interogatoriilor dădearăspunsuri vagi din careadversarii reginei puteau sătragă maximum de profit sprea-şi apăra opiniile. Ea nupreciză nimic în afară defaptul că era nevinovată şi îlobligă pe preşedinte să-i punăo întrebare în privinţa acelorscrisori despre care spunea căerau adresate de cardinalreginei, precum şi a celor pecare regina le-ar fi scriscardinalului. În răspunsul la

această întrebare puse totveninul de viperă pe care-lputea vărsa. Jeanne începuprin a-şi manifesta dorinţa dea nu o compromite pe regină;adaugă apoi ca la aceastăîntrebare cel mai indicat sărăspundă era ca, finalul.

— Rugaţi-l să vă aratescrisorile sau copiile ― spuseea ― ca să le puteţi citi şi săvă puteţi în felul acestasatisface curiozitatea. Eu n-aşputea să susţin ca scrisorilesunt ale cardinalului cătreregină sau ale reginei cătrecardinal; le găsesc prea intime

şi familiare ca să fie ale uneisuverane, către un supus; şisunt mult prea lipsite derespect ca să fie ale unui supuscătre o regină.

Tăcerea adâncă,înfiorătoare care întâmpinăatacul îi dovedi Jeannei că nutrezise decât oroare însufletele duşmanilor, groaza lacei care o simpatizau şineîncredere judecătorilorimparţiali. Nu paraşi bancaacuzaţilor decât cu dulceasperanţa de a-l şti pe cardinalaşezat pe acelaşi loc. Îi era deajuns şi această răzbunare. Ce

va fi simţit însă când,întorcându-se să mai priveascăo dâră acel scaun ruşinos undeîl silea pe un Rohan să seaşeze, după ea, văzu ca bancaacuzaţilor dispăruse, dinordinul curţii şi în locul ei seafla un fotoliu. Un răcnet defurie îi scapă din piept; ea fugidin sală muşcându-şinebuneşte mâinile. Chinurilesale de-abia începeau.

Cardinalul înaintă cu pasmăsurat. Tocmai coborâse dintrăsură: pentru el sedeschisese marea poartă. Eraînsoţit de doi uşieri şi doi

grefieri; alături se aflaguvernatorul Bastiliei. Laintrare fu întâmpinat de unmurmur de simpatie şi respectdin partea reprezentanţilorcurţii. De afară se auzirăputernice aclamaţii. Eramulţimea care îl salută peacuzat, recomandându-l astfeljudecătorilor.

Prinţul Louis era palid şinespus de emoţionat. Îmbrăcatcu o haină lungă deceremonie, se prezenta, curespectul şi condescendenţadatorate unor judecători decătre un acuzat care acceptă

judecata lor şi chiar o cere. Ise arătă acuzatului, ai căruiochi se feriseră să priveascăspre centru, fotoliul, iarpreşedintele, după ce-i adresăun salut şi un cuvântîncurajator, îl ruga, împreunăcu întreaga curte, să ia loc,făcând acest lucru cu obunăvoinţă care accentuăpaloarea şi emoţia acuzatului.

Când luă cuvântul, voceanesigură, întretăiată desuspine, ochii rătăciţi, ţinutalipsită de trufie mişcarăprofund auditoriul. Vorbea rar,prezenta mai multe scuze

decât dovezi, mai multrugăminţi decât raţionamenteşi, oprindu-se brusc, el,bărbatul elocvent, înzestrat cudarul oratoriei, produse, prinaceasta paralizie a gândirii şi acurajului său, un efect maiputernic decât toatepledoariile şi argumentele.

Apoi apăru Oliva; pentrusărmana fată fu adus din nouscăunelul infamant. Toatălumea tresări văzând aceastăimagine vie a reginei aflată pelocul ruşinos unde stătuseJeanne de La Motte; aceafantomă a Mariei-Antoaneta,

regină a Franţei pe bancaacuzării pe care erau aduşitâlharii şi falsificatorii!

Se ştia însă ca biata Olivaîşi lăsase la grefa copilul, căalăpta, iar când se deschiseuşa, urletele fiului domnuluiBeausire pledară dureros înfavoarea mamei sale.

După Oliva fu adusCagliostro, cel mai nevinovatdintre toţi. Nu fu invitat să seaşeze, cu toate ca fotoliulrămăsese lângă scăunel.Curtea se temea de pledoarialui Cagliostro. Un simulacru deinterogatoriu întrerupt de un

foarte bine! Al preşedinteluid'Aligre a fost de ajuns pentrua îndeplini formalitatea.

Apoi curtea anunţă cădezbaterile au luat sfârşit şi căîncepea deliberarea. Mulţimease risipi încet pe străzi şi de-alungul cheiurilor, hotărâtă săse întoarcă la căderea nopţiipentru a auzi sentinţa care, sespunea, nu va întârzia să fiepronunţată.

Capitolul XCVI Despre un grilaj şiun abate

După încheierea

dezbaterilor, când ultimeleinterogatorii răsunară şitrecură emoţiile pricinuite debanca acuzaţilor, toţiprizonierii fură închişi pestenoapte la Conciergerie. Spreseară, mulţimea, după cum amspus, reveni şi, în grupurităcute, deşi destul deînsufleţite, împânzi PiaţaPalatului ca să audă sentinţaimediat ce va fi dată.

Deci mulţimea aştepta,ronţăind cu plăcere zahăr

candel, cumpărat de lavânzătorii ambulanţi, care-laduceau de la Pont-au-Change.

Era cald. Norii de iunie serostogoleau greoi unii dupăalţii, ca nişte panaşe de fumgros. La orizont, cerulstrălucea cu scânteieri palideîn toate culorile.

În timp ce cardinalul,căruia i se acordase favoareade a se plimba pe terasele carelegau donjonurile, discuta cuCagliostro asupra succesuluiprobabil al apărării lormutuale; în timp ce Oliva, încelula sa, îşi mângâia

copilaşul şi-l legăna: în timpce Reteau, în celula lui, cuochii uscaţi, rozându-şiunghiile, socotea în gândscuzii făgăduiţi de domnul deCrosne şi-i compara cu lunilede captivitate pe care i lefăgăduia parlamentul; în totacest timp. Jeanne, retrasă încamera portăresei, doamnaHubert încerca să-şi maipotolească minteaînfierbântată, ascultândzgomotele, mişcarea.

Camera, cu tavanul înalt,vastă ca o sală, pardosită cudale ca o galerie, avea spre

chei o uriaşă fereastră ogivalăce primea lumina în cea maimare parte a zilei; însă, ca şicum chiar şi în aceastăcameră unde locuiau oameniliberi, trebuia strivitălibertatea, un grilaj enorm,aplicat pe afară, întunecageamurile datorită drugilor defier ce se întretăiau şi apanglicilor de plumb careîncadrau fiecare romb desticlă. De altfel, luminafiltrată de aceasta sită dublăera scăzută ca pentru ochiiunor prizonieri. Nu mai aveanimic din strălucirea

îndrăzneaţă a soarelui, nujignea pe cei ce nu puteau ieşi.

De când fusese închisă laConciergerie, doamna de LaMotte trăia în această camerăîn tovărăşia portăresei, a fiuluişi a soţului acesteia. Amamintit că avea minteasprinţară şi un farmecdeosebit. Se făcuse iubită deaceşti oameni; găsise mijloculde a le dovedi că regina eramarea vinovată. Avea să vinăo zi când în aceeaşi cameră, oaltă portăreasă se va înduioşade nenorocirile uneiprizoniere, o va crede

nevinovată, văzând cât este deblândă şi de bună şi aceaprizonieră va fi regina.

Doamna de La Motte uita― aşa spunea chiar ea ― încompania portăresei şi acunoştinţelor sale, gândurilesale triste şi o răsplătea cufelul său plăcut de a fi pentrudelicateţea purtării faţa de ea.În acea zi, ziua încheieriiprocesului, când Jeanne seîntoarse lângă aceşti oamenibuni, îi găsi îngrijoraţi şistânjeniţi.

Femeia aceasta vicleanănu putea să fie indiferentă la

nuanţe; era capabilă să speredin nimic, să se alarmeze dinorice. În zadar încerca să-ismulgă adevărul doamneiHubert; atât ea cât şi ai săi nu-i spuseră nimic altceva decâtgeneralităţi banale. În ziuaaceea, spuneam, Jeanne zăriîn colţul căminului un abate,unul dintre invitaţii obişnuiţi.Era un fost secretar alpreceptorului domnului contede Provence; un om cu purtărisimple, cu ironie măsurată, lalocul lui şi care, după ce numai venise o vreme în casadoamnei Hubert, o frecventa

cu asiduitate de la sosireadoamnei de La Motte laConciergerie. Mai erau acolo şidoi sau trei funcţionarisuperiori ai Palatului; toţi opriveau pe doamna de LaMotte; se vorbea puţin. Veselă,ea prelua iniţiativa, spunând:

— Sunt sigură că sus sevorbeşte cu mai multăînflăcărare decât o facem noiaici.

Un murmur slab deîncuviinţare al portarului şisoţiei sale fu singurul răspunsla această provocare.

— Sus? făcu abatele,

prefăcându-se că nu înţelege.Unde, doamna contesă?

— În sala unde delibereazăjudecătorii — răspunseJeanne.

— Ah, da. Da ― spuseabatele. Tăcerea se lăsă dinnou.

— Cred ― reluă ea ― căatitudinea mea de astăzi afăcut o bună impresie. Suntsigură că aţi şi aflat, nu?

— Da, doamnă ― îngăimătimid portarul.

Şi se ridică încercândparcă să întrerupă discuţia.

— Dumneavoastră ce

părere aveţi, domnule abate?azvîrli Jeanne. Nu credeţi că,în cazul meu, totul mergebine? Gândiţi-vă că nu s-agăsit nici o dovadă.

— Aveţi dreptate, doamnă― rosti abatele. Aveţi dreptulsă speraţi.

— Nu-i aşa? strigă ea.— Cu toate acestea ―

adaugă abatele ― închipuiţi-văcă regele...

— Ei bine, ce va faceregele? zise întărâtată Jeanne.

— Doamnă, s-ar putea caregele să nu suporte să fiecontrazis.

— Deci s-ar putea să cearăcondamnarea domnului deRohan, ceea ce este imposibil.

— Da, ar fi foarte greu ―spuseră cu toţii.

— Şi ― se grăbi săstrecoare Jeanne ― în acestproces, ori domnul de Rohan,ori eu este acelaşi lucru.

— Ba nu, ba nu ― replicăabatele ― vă faceţi iluzii,doamnă. Unul dintre acuzaţiva fi achitat... Eu cred şi sperca dumneavoastră veţi fi. Darnu va fi decât unul. Regele arenevoie de un vinovat, altfel cese va întâmpla cu regina?

— Este adevărat ― zise cuvoce surdă Jeanne, supăratăcă este contrazisă chiar dacăea însăşi se prefăcea doar căare speranţe. Regelui îi trebuieun vinovat. Ei bine, atuncidomnul de Rohan este tot atâtde bun ca şi mine pentru aşaceva.

O linişte,înspăimântătoare pentrucontesa, urma după acestecuvinte. Abatele o rupseprimul:

— Doamnă, regele nupoartă pică nimănui şi, dupăce-şi va potoli furia, nu se va

mai gândi la trecut.— Ce numiţi să-şi

potolească furia? întrebăironica Jeanne. Furii aveau şiNero şi Titus.

— O condamnare...oarecare ― se grăbi săprecizeze abatele ― iar dasatisfacţie.

— Oarecare... domnule?!strigă Jeanne. Iată un cuvântîngrozitor... Este prea vag...Oarecare poate să însemnemult!

— Ah, mă refer lasurghiunirea la o mânăstire,de pildă ― replică abatele, cu

ton glacial. Circulă zvonuri căregele s-ar gândi la aşa ceva înprivinţa dumneavoastră.

Jeanne îl privi pe omulacesta cu o groază care setransforma imediat în cea maifrenetică dintre furii.

— Surghiunirea la omânăstire! ţipă ea. O moartelentă deci, făcută dinamănunte ruşinoase, o moarteferoce care va avea aspectulunei iertări!... Recluziunea înpace, nu-i aşa? Cu chinulfoamei, al frigului, aldiferitelor ispăşiri! Nu, destulcu chinurile, ruşinea şi

nefericirea pentru nevinovată,în timp ce vinovata esteputernică, liberă, încărcată deonoruri! Mai bine moartea, darmoartea pe care o voi alege eu,după voia mea, ca să măpedepsesc că m-am născut înaceastă lume infamă!

Şi fără să ascultemustrările prieteneşti,rugăminţile, fără să poată fioprită, împingându-l pe portar,îmbrâncindu-l pe abate,înlăturând-o pe doamnaHubert, alergă la un bufet şicaută un cuţit. Cei trei reuşirăs-o împiedice; scăpă însă şi îşi

continuă cursa ca o panterăîntărâtată, nu înfricoşată şiscoţând urlete mult preaturbate şi stridente ca să fiefireşti, se repezi într-ocămăruţă vecină şi, ridicândun uriaş vas de faianţă în carese afla un trandafir ofilit, selovi în cap de mai multe ori.Vasul se sparse, o bucatărămase în mâinile acestei furiidezlănţuite; se văzu sângelecurgându-i pe fruntea cu pieleazdrelită.

Portăreasa o prinse înbraţe, plângând. O aşezară peun fotoliu, o scăldară în apă de

colonie şi oţet. După ce sezbătu îngrozitor, leşină. Dupăce-şi reveni, abatele îşi zise căatmosfera este înăbuşitoare.

— Vedeţi ― zise el ―grilajul împiedică să pătrundălumina şi aerul. Nu s-ar puteasă facem în aşa fel ca sărmanafemeie să respire puţin aercurat?

Imediat, doamna Hubert,uitând totul, alerga la undulap aflat lângă cămin,scoase o cheie şi descuiegrilajul; aerul şi, împreună cuel, viaţa intrară în valuri înîncăpere.

— Ah! exclamă abatele. Nuştiam că grilajul se deschidecu o cheie! De ce atâteaprecauţii. Dumnezeule?

— Aşa e ordinul! răspunseportarul.

— Da, înţeleg ― adaugăabatele cu tâlc. Fereastra seafla la numai şapte picioare dela pământ şi dă spre chei.Dacă s-ar întâmpla să fugă unprizonier din interiorulConciergerie-ei, trecând prinaceastă sală, s-ar afla înlibertate fără să întâlneascănici măcar un paznic sau osantinelă.

— Întocmai! spuseportarul.

Cu coada ochiului, abateleobservă că doamna de LaMotte auzise, înţelesese şichiar tresărise, apoi, imediatdupă ce prinsese din zborcuvintele lui, ridicase privireacătre dulapul închis numai cuo clapă de piele în careportăreasa ţinea cheiagrilajului.

Abatelui îi fu destul.Prezenţa lui nu mai avea rost.Plecă. După câteva clipe seîntoarse însă, asemenea acelorpersonaje din teatru care se

prefac numai că ies şi spuse:— Câtă lume este în piaţă!

Mulţimea se înghesuie înasemenea hal înspre Palat,încât pe chei nu mai e ţipeniede om.

Portarul se aplecă în afară:— Adevărat!— Nu cumva se crede ―

continuă abatele, tot ca şicând doamna de La Motte nu-lputea auzi, dar ea îl auzeafoarte bine ― nu cumva secrede că sentinţa se va da încursul nopţii? Oare ar fi cuputinţă?

— Nu cred ― răspunse

portarul ― să se dea pânămâine dimineaţă.

— Ştiţi ce ― adaugăabatele ― încercaţi s-o lăsaţisă se odihnească puţin pesărmana doamna de La Motte.După atâtea emoţii, trebuie căare mare nevoie de odihnă.

— Noi o să ne ducem încamera noastră ― îi spusevrednicul portar nevestei sale― şi o s-o lăsam pe doamnaaici în fotoliu, dacă nu vrea săse întindă pe pat.

Jeanne deschise ochii şiîntâlni privirea abatelui care-ipândea răspunsul. Se prefăcea

însă că doarme din nou. Apoiabatele dispăru, iar portarul şisoţia lui plecară şi ei, după ceînchiseră încetişor grilajul şipuseră cheia la locul său.

Îndată ce rămase singură,Jeanne deschise ochii.

"Abatele mă sfătuieşte săfug ― îşi zise în gând. E cuputinţă să-ţi arate cineva mailimpede mijlocul şi necesitateaunei evadări? Să-midemonstreze că m-aşteaptăcondamnarea chiar înainte dea se pronunţa sentinţa estesfatul unui prieten care vreasă mă îndemne să-mi recapăt

libertatea, nu al unui barbarcare mă insultă. Ca să fug, n-am decât să lac un pas:deschid dulapul, apoi grilajul şiiată-mă pe cheiul pustiu. Da.Pustiu!... Nimeni, chiar şi lunase ascunde în cer. Să fug!...Ah, libertatea, fericirea de a-mi regăsi bogăţiile... bucuriade a le întoarce duşmanilormei tot răul pe care mi l-aufăcut!"

Alergă spre dulap şi luacheia. Se şi apropie de broascagrilajului. Deodată crezu căvede pe linia neagră aparapetului podului o siluetă

neagră care întrerupeauniformitatea peisajului.

"Acolo în umbră, se afla unom... poate abatele... vegheazăasupra evadării mele... măaşteaptă ca să m-ajute. Da, dardacă este o capcană... dacă.Odată ajuns pe chei, vor punemâna pe mine... voi fisurprinşii în flagrant delict deevadare?... Evadarea înseamnămărturisirea crimei, sau, celpuţin mărturisirea spaimei.Cine evadează fuge deconştiinţa sa... De unde vineacest om?... Pare să aibălegături cu domnii! De

Provence... Cine îmigarantează că nu este trimisde regină sau de Rohan?... Cescump m-ar face ei să plătescorice greşeală... Da, stă cinevaacolo la pândă!... Să măîndemne să fug cu cîieva oreînaintea seminţei! N-o puteaface mai devreme dacă ar fivrut, într-adevăr, să-mi vinăîntr-ajutor? Doamne! Cine ştiedacă duşmanii mei n-au aflatcumva că am fost achitaţi decătre consiliu? Cine ştie datanu vor să pareze aceastălovitură teribilă dată reginei,cu o dovadă sau o mărturisire

fie vinovăţie din partea mea?Mărturia, dovada ar fi fugamea. Voi rămâne!"

Începând din aceastăclipă, Jeanne fu convinsă că ascăpat dintr-o capcană. Zâmbiviclean, îşi ridică trufaşă capulşi, cu pas sigur, se duse şi pusecheia grilajului în bufetul delângă camin. Apoi, aşezându-se în fotoliu în dreptulferestrei, privi de departe,prefacându-se că doarme,umbra celui ce stătea la pândăşi care, fără îndoială, obosit sătot aştepte, sfârşi prin a seridica şi dispăru o dată cu

primele mijiri ale zorilor, ladouă şi jumătate dimineaţa,când ochiul începu sădesluşească malurile apei.

Capitolul XCVII Sentinţa

Dimineaţa, o dată cu

primele zgomote, când Parisulse trezeşte la viaţa adăugând onouă veriga verigilorîntrerupte seara, contesa speraca vestea achitării va intra din

moment în moment înînchisoarea ei. Împreună cubucuria şi felicitărileprietenilor. Oare aveaprieteni? Vai! Averea şifavorurile sunt întovărăşiteîntotdeauna de un cortegiu şiJeanne devenise bogată şiputernică; totuşi primise şidăduse fără a-şi face nicimăcar acel soi cunoscut deprieteni care, când te loveştedizgraţia, arde şi reneagă totce a tămâiat cu o zi înainte.

Dar după triumful pe careîl aştepta. Jeanne urma saaibă susţinători, admiratori şi

destui invidioşi, Aştepta înzadar să vadă intrând încamera portarului Hubert acelval de oameni care se grăbescsă-şi exprime bucuria.

De la imobilitatea uneipersoane sigure de sine, careaşteaptă să fie cuprinsă înbraţe, Jeanne trecu, după cumîi era firea, la o stare denespusă îngrijorare. Şi cum egreu să te prefaci necontenit,nici nu-şi dădu osteneala de a-şi ascunde impresiile faţă depaznicii săi. Nu i se îngăduiasă iasă şi să se informeze darîşi strecura capul printre

gratiile de la fereastră şi, deacolo, neliniştită, trase cuurechea la zgomotele ceveneau din piaţa de alături,zgomotele ajungeau la ea caun murmur nedesluşit după cestrăbăteau grosimea zidurilorvechiului palat al sfântuluiLudovic.

Deodată Jeanne auzi nu orumoare stinsă, ci o adevărataexplozie de bravo, de strigăte,de tropăituri; era o izbucnireputernică şi care o înfricoşă,fiindcă îşi dădea seama că nuei i se arăta o asemeneasimpatie. Gălăgioasele

manifestări se repetară dedouă ori, dar zgomotele eraudiferite. I se păru a fi tot un felde aprobare, dar o aprobarecalmă şi al cărei răsunet sestinse imediat. Curând,trecătorii de pe chei seîndesiră, după cum grupuriledin piaţă se risipeau şi lăsau săse împrăştie încetul cu încetulpe cei care le alcătuiseră.

— O zi de neuitat pentrucardinal! rosti un fel de slujbaşde la procuraturi, ţopăind petrotuarul de lângă zid.

Şi aruncă o piatră în râu,cu îndemânarea tânărului

parizian câte a consacratmulte zile exersării acesteiarte provenind din anticapalestra.

— Pentru cardinal?! repetăJeanne. Aşadar, s-a răspânditvestea că a fost achitat?...

De pe fruntea Jeannei serostogoli un strop de fiere şiun strop de sudoare. Seîntoarse brusc în încăpere.

— Doamnă, doamna! Ostrigă ea pe nevasta luiHubert. Ce-am auzit? Că esteo fericire pentru cardinal?Despre ce fericire e vorba, terog?

— Nu ştiu ― răspunseaceasta.

Jeanne o privi drept înochi.

— Întreabă-l pe soţuldumitale, te rog ― adaugă ea.

Portăreasa ascultă dinpoliteţe şi Hubert răspunse deafară:

— Nu ştiu.Jeanne nerăbdătoare,

supărată, se opri în mijloculcamerei.

— Atunci ce voiau săspună trecătorii? întrebă ea.Aceste oracole nu prea seînşeală. Cu siguranţa că

vorbeau despre proces.— Poate... ― zise milosul

Hubert ― poate voiau să spunăcă, dacă domnul de Rohaneste achitat, va fi o zifrumoasă pentru el. Asta e tot.

— Crezi că va fi achitat?ţipă Jeanne, strângândpumnii.

— S-ar putea întâmpla.— Atunci... eu...?— A, dumneavoastră,

doamnă... ca şi el... de ce nu şidumneavoastră?

— Ciudată presupunere!murmură Jeanne şi se duse dinnou la geam.

— Cred că greşiţi, doamnă― îi spuse portarul ― că staţisă ascultaţi tot felul de lucruricare se aud nedesluşit deafară. Credeţi-mă, este maibine să staţi liniştită,aşteptând să vină avocatul săudomnul Frémyn să văcitească...

— Sentinţa... Nu! Nu!Şi ciuli urechea.Trecea o femeie cu nişte

prietene. Bonete de sărbătoareşi buchete mari în mână.Mirosul trandafirilor urcaasemenea unui balsam scumppână la Jeanne, care-l

adulmeca de jos.— Am să-i arunc buchetul

meu ― strigă femeia ― şi încăalte o sută, celui mai minunatdintre bărbaţi! Ah, dac-aşputea să-l sărut!

— Şi eu la fel ― rosti oprietenă.

— Eu însă aş vrea să fiusărutată de el ― spuse o atreia.

"Despre cine vorbesc?" seîntrebă Jeanne.

— E un bărbat atât defrumos, încât sunt sigură cănu ţi-ar veni greu ― spuse şiultima din grup.

Şi trecură mai departe.— Tot despre cardinal!

Mereu el!... murmură Jeanne.A fost achitat, a fost achitat!

Şi rosti aceste cuvinte cuatâta descurajare şicertitudine în acelaşi timp,încât portarii, hotărâţi să evitecu orice preţ o furtună ca ceadin ajun, îi spuseră amândoi.

— Ei, doamnă, de ce n-aţivrea ca sărmanul prizonier săfie achitat şi eliberat?

Jeanne simţi primejdia,simţi mai ales schimbareaprodusă în purtarea gazdelorsale şi, nevrând să le piardă

bunăvoinţa, zise:— Ah, nu m-aţi înţeles!

Păcat! Mă credeţi oare atât derea şi de invidioasă ca sădoresc râul tovarăşilor mei desuferinţa? Să dea Dumnezeusă fie achitat domnul cardinal;da, să fie! Aş vrea numai săştiu... în sfârşit... Credeţi-mă,dragii mei, numai nerăbdareamă face să mă port astfel.

Hubert şi nevastă-sa sepriviră ca pentru a cântăriconsecinţele răspunsului pecare urmau să-l dea. Licărireasălbatică ce ţâşni fără voie dinochii Jeannei îi făcu să se

oprească înainte de a lua ohotărâre.

— Nu-mi spuneţi nimic?strigă ea, dându-şi seama căgreşise.

— Noi nu ştim nimic ―răspunseră ei în şoaptă.

În acel moment, Hubertprimi un ordin şi plecă să-lîndeplinească. Portăreasarămase singură cu Jeanne şiîncercă să o distreze; în zadar,toate simţurile, toategândurile captivei zburauafară, interceptând zgomotelesau şoaptele, cu o sensibilitatebolnăvicioasă. Portăreasa,

neputând s-o împiedice săprivească sau să asculte, seresemnă.

Deodată se auzi în piaţă unvacarm, ca şi când s-ar fi iscato mişcare tumultoasă.Mulţimea se îndrepta spre pod,pe chei, strigând cât o luagura, neîncetat, astfel căJeanne tresări la locul său deobservaţie. Strigătele nu maiconteneau: erau îndreptatecătre o caleaşca descoperita aicărei cai de-abia puteauînainta prin mulţime. Încet-încet, cei ce se îngrămădeauaproape că ajunseră să ducă pe

umeri şi pe braţe cai, trăsuraşi pe cei aflaţi înăuntru.Strălucind în plin soare, sub oploaie de flori, sub o boltă defrunze pe care mii de mâini lefluturau pe deasupra capetelor,contesa îi recunoscu pe cei doibărbaţi care trezeau astfelentuziasmul mulţimii. Unuldintre ei, palid, văzându-şitriumful, speriat de o atât demare popularitate, rămâneagrav, tulburat, înfiorat.

Bărbatul acesta eracardinalul de Rohan.

Însoţitorul său, proaspăt,vesel, strălucitor, era aclamat

cu mai puţin entuziasm, darcu aceeaşi admiraţie,păstrând, bineînţeles,proporţiile.

Toată agitaţia aceastadura cam o jurmătate de orăpână trecură peste Pont-au-Change şi Jeanne îi urmări peînvingători până ajunseră învârful podului. Nu pierdu niciun amănunt.

Această manifestare aentuziasmului public pentrureînnoirea scenelor din ajun,victimele reginei, cum eraunumiţi, o bucură o clipă peJeanne. Imediat însă îşi zise:

"Cum?! Ei sunt liberi la oraasta, pentru ei s-au şiîndeplinit formalităţile, iar eu,eu nu ştiu încă nimic? De cemie nu mi se spune nimic?" Otrecură fiorii. Lângă ea, osimţi pe doamna Hubert, care,tăcuta, observa totul şi, deşiînţelesese, continuă să nuspună nimic.

Tocmai vroia să cearăunele lămuriri pe care nu lemai putea amâna, când un altzgomot îi atrase atenţiaJeannei înspre Pont-au-Change. O trăsură înconjuratăde lume străbătea povârnişul

podului. În ea, Jeanne orecunoscu, zâmbitoare şiarătându-şi copilul mulţimii,pe Oliva, care pleca şi ea,liberă şi nebună de bucurie,însoţită de glumele şisărutările trimisefermecătoarei şi drăgălaşeifăpturi.

La mijlocul podului aşteptaun poştalion. Domnul Beausirese ascundea în spatele unuiprieten, care singur, se arătapublicului. Acesta îi făcu unsemn Olivei, iar ea coborî dintrăsură şi urcă în poştalion,unde căzu în braţele lui

Beausire. Care, strângând-o lapiept, mai-mai s-o sufoce, nu-imai dădea drumul: astfel,scăldând-o în lacrimi şisărutări, îşi veni în fire abia laSaint-Denis, unde schimbarăcaii fără să aibă de-a face cupoliţia.

Între timp, Jeanne, văzândca toţi sunt liberi şi fericiţi,sărbătoriţi, se întrebă de cenumai ei nu i se spunea nimic.

— Şi eu?! Eu?! strigă ea.De ce atâta cruzime, de ce numi se aduce la cunoştinţăsentinţa ce mi s-a dat?

— Liniştiţi-vă doamnă ― îi

spuse Hubert intrând ―liniştiţi-vă!...

— Este imposibil să nu ştii― ripostă Jeanne. Ştii! Ştii!Spune-mi!

— Doamnă...— Dacă nu eşti lipsit de

suflet, spune-mi. Vezi bine câtsutar...

— Doamnă, nu ne esteîngăduit noua, slujitorilormărunţi ai temniţei, săaducem la cunoştinţăsentinţele, pe care nu le potciti decât grefierii curţii.

— Aşadar, este atât deîngrozitor încât nici nu

îndrăzniţi să-mi spuneţi! ţipăJeanne, cuprinsă de o criză deturbare care îl înspăimântă peportar, făcându-l să întrevadărepetarea scenelor din ajun.

— Nu ― zise el ― liniştiţi-vă, liniştiţi-vă!...

— Atunci vorbeşte!— O s-aveţi răbdare şi n-o

să mă daţi de gol?— Îţi promit, îţi jur, numai

vorbeşte!— Ei bine, domnul

cardinal a fost achitat.— Ştiu.— Domnul de Cagliostro,

scos din cauză.

— Ştiu! Ştiu!— Domnişoara Oliva,

eliberată.— Mai departe! Mai

departe!...— Domnul Reteau de

Villette este condamnat...Jeanne tresări.— La galere!... adaugă

omul.— Şi eu?! Eu?! strigă

bătând furioasă din picior.— Răbdare, doamnă,

răbdare! Doar aţi promis!— Am răbdare, vezi bine!

Hai vorbeşte... Eu?— La surghiun... ― rosti cu

jumătate de gură portarulîntorcând capul.

Un fulger de bucurielumină ochii contesei, fulgercare dispăru la fel de iute cumse ivise. Apoi, scoţând unstrigăt, se prefăcu pe dată căleşină şi căzu în braţelegazdelor sale.

— Ce s-ar fi întâmplat ―şopti Hubert la urecheanevestei sale ― dacă i-aş fispus adevărul?

"Surghiunul ― se gândeaJeanne, simulând o criză denervi ― înseamnă libertate,bogăţie şi răzbunare, aşa cum

am visat... Am câştigat!"

Capitolul XCVIII Execuţia

Jeanne continuă să

aştepte pe grefierul despre careîi vorbise portarul să vină să-icitească sentinţa care sepronunţase împotriva sa.Nemaifiind sfâşiată de îndoieli,renunţând să-şi mai comparesoarta cu a celorlalţi, adicălăsându-şi deoparte orgoliul, îşi

spunea: "Ce-mi pasă mie, caream o minte zdravănă, cred, cădomnul de Rohan a fost privitca fiind mai puţin vinovatdecât mine? Ce, pe mine măzdrobeşte faptul că am o vină?Nu. Dacă aş fi fostrecunoscută, cu acte în regulă,o Valois faţă de toată lumea,dacă aş fi avut, cum aredomnul cardinal un întreg şirde prinţi şi de duci presăraţi îndrumul judecătorilor şiimplorând, cu capul şi sabiaplecate, nu cred că i s-ar firefuzat ceva contesei de LaMotte şi cu siguranţă că, luând

în considerare o suplicăilustră, descendenta familieide Valois ar fi fost cruţată deofensa de a sta pe bancaacuzaţilor. Dar de ce oare mămai gândesc la tot acest trecutmort? Iată că s-a sfârşit şimarea afacere a vieţii mele.Aliată într-o situaţie camechivocă în societate, într-osituaţie, de asemenea,echivocă la curte, expusa săfiu înlăturată la primă adierevenită de sus, vegetam şi m-aşfi întors, poate, în mizeria dela început, acolo unde viaţa m-a aruncat de timpuriu, acolo

unde mi-am făcut uceniciadureroasă. Acum nu mai poatefi vorba de nimic asemănător.Surghiunită! Sunt exilată!Deci am dreptul să-mi iaumilionul cu mine, să trăiescsub portocalii Sevillei sau aiAgrigentului, iarna, înGermania, vara, în Anglia;asta înseamnă că nimic nu măva împiedica, tânără,frumoasă, celebră şi putând săexplic, aşa cum vreau euprocesul, să trăiesc cum credde cuviinţă, fie împreună cusoţul meu, dacă şi el a fostsurghiunit şi ştiu că este liber,

fie înconjurată de prietenii pecare bunăstarea şi tinereţea îiatrag întotdeauna!

Şi ― adaugă Jeanne,pierdută în gândurile saleînflăcărate ― să vină atuncicineva să-mi spună mie,osândita, mie, exilata, mie,sărmana umilită, că nu suntmai bogată decât regina, maiîncărcată de onoruri decâtregina, mai absolvită de vinădecât regina; fiindcă ei nucondamnarea mea îi trebuia.Pe leu, nu-l intereseazăviermele care iese din pământ.Trebuia să fie condamnat

domnul de Rohan şi domnul deRohan a fost scos din cauza!

Oare cum vor proceda casă-mi aducă la cunoştinţasentinţa şi cum, ca să măconducă afară din regat? Sevor răzbuna pe o femeie,constrângând-o să se supunăla toate rigorile legii? Mă vorconduce, însoţita de soldaţi,până la frontieră? Vor rostisolemn: "Sunteţi nedemnă!Regele vă expulzează dinregatul său" Nu, stăpânii suntindulgenţi ― îşi spuse zâmbind― nu mai au nimic cu mine.Acum sunt suparăţi pe

răbdătorul popor parizian, carestriga pe sub balcoanele lor:"Trăiască domnul cardinal!""Trăiască Cagliostro!""Trăiască parlamentul!" Iataadevăratul lor duşman:poporul. Ah, da, el esteduşmanul cel mai periculos,iar eu am contat mereu pesprijinul opiniei publice... şiam reuşit!"

Acesta era stadiul în carese afla Jeanne, în timp ce,facându-şi unele micipregătiri, îşi încheia socotelilecu sine. Se şi gândea cum să-şiplaseze diamantele, să se

stabilească la Londra (eravară), când amintirea luiReteau de Villerte i se înfăţişa,nu în inimă, ci în minte."Bietul băiat! îşi spuse ea, cuun zâmbet răutăcios. El aplătit pentru toţi. Deciîntotdeauna când trebuieispăşită o greşeală, este nevoiede un suflet rău, în sensfilozofic şi ca, de fiecare datăcând este nevoie de aşa ceva,apare ca din pământ şi ţapulispăşitor şi lovitura care-l vazdrobi. Bietul Reteau, păcătosşi mizerabil, plăteşte acumpentru pamfletele împotriva

reginei, pentru conspiraţiileplăsmuite cu condeiul şiDumnezeu, care hărăzeştefiecăruia partea sa de lume, avrut să-i dea acestuia o viaţafăcuta din lovituri de baston,din bacşişuri în ludovici deaur, uneori din pândă şiascunzători şi undeznodământ la galere, iată ceînseamnă să fii numai viclean,nu inteligent, să fii doarrăutăcios şi nu rău, să atacifără să fii cu adevăratperseverent şi puternic.Universul este plin de creaturicare vor să dăuneze, de la

viermii veninoşi până lascorpion, primul dintre ceimici care se face temut de om!Toţi aceşti nefericiţi vor săvatăme, dar n-au cinstea de aluptă: ei sunt pur şi simplustriviţi."

Şi Jeanne îşi îngropa înacest fel dispreţuitorcomplicele, pe Reteau, cutoate că era ferm hotărâtă săse informeze unde, la ce ocnăurma să fie trimis nenorocitulpentru că nu cumva să treacăpe acolo într-una dincălătoriile sale şi să-lumilească pe bietul păcătos,

arătându-i bunăstarea uneivechi cunoştinţe. Jeanne aveainimă bună!

Mâncă veselă în tovărăşiafamiliei portarului; aceştia,dimpotrivă, erau posomorâţi,nici nu se mai căzneau să-şiascundă stânjeneala. Jeannepuse atitudinea lor rece peseama condamnării sale. Chiarle şi spuse. Răspunseră căpentru ei nimic nu era maidureros decât înfăţişarea cuivadupă ce s-a rostit o sentinţă.

Jeanne era atât de fericităîn adâncul inimii sale, încât îivenea foarte greu să-şi

ascundă bucuria şi aşteptaprilejul de a rămâne singură,cu gândurile sale. Îşi făgăduica după-masă să ceară să seretragă în camera sa. Fu deciextrem de surprinsă cândportarul Hubert, luândcuvântul după desert, cu ogravitate neobişnuită înrelaţiile dintre ei, îi spuse:

— Doamnă, avem ordin dea nu-i ţine aici pe cei asupracărora parlamentul s-apronunţat.

"Straşnic! Îşi zise Jeanne.Vine în întâmpinarea dorinţeimele." Şi se ridică zicând:

— Nu vreau ca din cauzamea să călcaţi regulamentul;aţi fost atât de buni cu mine,încât nu doresc să mă arătnerecunoscătoare... Mă voiîntoarce în camera mea. Îiprivi ca să-şi dea seama deefectul pe care îl avuseserăcuvintele ei. Hubert răsucea ocheie între degete. Portăreasaîntoarse capul, vrând parcă să-şi ascundă emoţia. Dar ―adăugă contesa ― unde vorveni să-mi citească sentinţa şicând?

— Doamna se aşteaptăpoate ca să se întoarcă în

camera sa? se grăbi să spunăHubert.

"E limpede că mă gonesc"― se gândi Jeanne. Şi unnelămurit sentiment denelinişte, alungat tot atât derepede precum apăruse, o făcusă se înfioare. Jeanne urcăcele trei trepte ce duceau dincamera portarilor cătreculoarul pe care se afla grefa.Văzând-o că pleacă, doamnaHubert alergă spre ea şi-i luămâinile, nu cu respect, nu cuo profundă prietenie, nu cuacea afecţiune care îi facecinste celui care o simte şi

celui care o primeşte, ci cu onemaipomenită compasiune,cu un sentiment de milă carenu scăpă inteligentei contese,ea care observă totul. De dataaceasta senzaţia fu atât declară, încât Jeanne îşimărturisi că eraînspăimântată; izgoni însăspaima, aşa cum izgonise şineliniştea din inimă sa atât deplină de bucurie şi speranţă.

Cu toate acestea, Jeannesimţi nevoia să afle de cedoamnei Hubert îi era milă deea: deschise gura şi coborîdouă trepte, vrând să

formuleze una din aceleîntrebări precise şi hotărî tecaracteristice felului sau de agândi, dar nu avu timp. Huberto luă de mână mai mult bruscdecât politicos şi deschise aşa.

Contesa se trezi pe coridor.Aici aşteptau opt arcaşi aitribunalului. Ce aşteptau? Iatăce se întrebă Jeanne privindu-i. Dar portarul şi închiseseuşa. Dinaintea arcaşilor se aflaunul din paznicii obişnuiţi aiînchisorii, cel care o conduceape contesă în fiecare seară încamera sa. Acesta trecu înfaţa Jeannei. ca pentru a-i

arăta drumul.— Mă întorc în camera

mea? întrebă contesa, cutonul unei femei care vrea săpară sigură de sine, dar care seîndoieşte.

— Da, doamnă ― răspunsegardianul.

Jeanne puse nuna pebalustradă de fier şi urcă înurma paznicului, îi auzi pearcaşi că şuşotesc la câţivapaşi mai încolo, dar că nu semişca din loc. Liniştită, selăsă încuiată în cameră şichiar îi mulţumi căldurosgardianului. Acesta se retrase.

Nici nu rămase binesingură şi Jeanne lăsă săizbucnească bucuria nebunăpe care o simţea, bucurie multprea multă vişine ferecata demască sub care îşi ascunsesecu ipocrizie chipul în faţaportarilor. Camera de laConciergerie era vizuina sa deanimal sălbatic o clipăînlănţuit de oameni şi căruia,dintr-un capriciu al soartei, ise va da drumul să alerge dinnou liber prin lume. Şi când înbârlogul său în cuşca sacoboară întunericul, cândgardienii nu mai fac nici cel

mai mic zgomot, când mirosulsau fin nu mai adulmeca nici ourmă străină prin preajmă,atunci încep salturilesălbatice; atunci îşi întindemembrele ca să devină maisuple când va sosi libertateamult aşteptata; fiară sălbaticăţipă, se zbenguie şi sare, cumnu va fi niciodată văzută deochiul omului.

Aşa se întâmpla şi cuJeanne. Deodată auzi paşi pecoridor, auzi cheile zăngănindpe inelul paznicului, auziscârţiitul broaştei masive.

"Oare ce vor?" se întrebă

ea, ridicându-se atentă şimuta.

Gardianul intră.— Ce este, Jean? întrebă

contesa, cu vocea sa caldă şiindiferentă.

— Doamna binevoieşte sămă urmeze? spuse el.

— Doamna...Jeanne înaintă spre omul

care şovăia şi zări la capătulcoridorului arcaşii tribunaluluipe care la început îi întâlnisejos.

— Unde?— Jos, doamnă.— Cum, jos?...

— La grefa.— De ce, te rog?— Dar spuneţi-mi ce vor

cei de la grefă cu mine? strigăea, înfricoşată.

— Domnul Doillot,doamnă, apărătoruldumneavoastră, vrea să văvorbească.

— La grefă? De ce nu vineaici, doar a putut veni de maimulte ori?

— Doamnă, domnul Doillota primit de la Versaillesscrisori pe care vrea să vi leaducă la cunoştinţă.

Jeanne nici nu-şi dă du

seama cât de ilogic era acestrăspuns. Un singur cuvânt oizbi: scrisori de la Versailles,scrisori de la curte, fărăîndoială, aduse chiar deapărătorul său.

"Poate ca reginaintervenise pe lângă rege.După publicarea sentinţei?Poate..." Dar de ce să facăpresupuneri? Avea oare timp şiapoi, la ce bun, când în douăminute va afla adevărul?

De altfel, paznicul insistă;îşi zăngănea nervos cheile caun om care n-are argumente,dar are ordine stricte.

— Aşteaptă-mă puţin ―spuse Jeanne. Vezi doar că mădezbrăcasem ca să mă culc; m-au obosit atât de mult acesteultime zile.

— Vă aştept, doamnă,gândiţi-vă însă, vă rog, cădomnul Doillot este grăbit.

Jeanne închise uşa, îşipuse o rochie curată, luă opelerină şi îşi netezi la iuţealăpărul. Toate acestea nu-i luarămai mult de cinci minute.Inima îi spunea că domnulDoillot aducea ordinul de apleca pe loc, precum şimijlocul de a străbate Franţa,

într-un fel discret şi comod înacelaşi timp. Da, probabil caregina s-a gândit că duşmancasa să dispară cât mai repede.Acum, ca sentinţa fusesepronunţata, regina îşi dădeasilinţa s-o irite cât mai puţinpe adversara sa, deoarece,dacă pantera era primejdioasăîn lanţuri, la ce te poţi aşteptacând va fi în libertate?Legănată de aceste gânduriluminoase. Jeanne mai multzbura decât mergea în spatelegardianului şi coborî scarămică, pe unde fusese adusă însala de judecată. Dar, în loc să

meargă spre sală, în loc săcotească la stânga ca să intrela grefă, temnicerul seîntoarse către o portiţa aflatăîn dreapta.

— Unde te duci? întrebăJeanne. Grefa este aici.

— Veniţi, doamnă, veniţi ―spuse mieros gardianul. Aici vaaşteaptă domnul Doillot.

Trecu primul şi o trasedupă el pe prizonieră, care auziînchizându-se cu zgomotzăvoarele acestei uşi masive.Surprinsă fără să vadă penimeni în întuneric. Jeannenu îndrăzni să ceară nimic

mai mult temnicerului său.Făcu doi sau trei paşi şi seopri. O lumină albăstruiedădea încăperii în care se aflaun aspect de cavou. Luminacădea din înaltul unui grilajstrăvechi şi printre pânzele depăianjen şi secularul strat depraf, câteva raze palide erausingurele care izbuteau sălumineze oarecum zidurile.Brusc, Jeannei i se făcu frig;simţi umezeala acesteitemniţe, desluşi cevaîngrozitor în ochii arzători aipaznicului. Deocamdată nu îlvăzu decât pe acesta; numai el

singur împreună cu prizonierase aflau între aceste patruziduri, înverzite de apă ce sescursese pe lângă cercevele,mucegăite de aerul pe caresoarele nu-l încălziseniciodată.

— Domnule ― zise ea,stăpânindu-şi senzaţia degroaza care o făcea să tremure― ce căutam noi doi aici?Unde este domnul Doillot, pecare mi-ai promis că-l voiîntâlni?

Temnicerul nu răspunsenimic; se întoarse doar să vadădacă aşa pe care intraseră era

bine închisa. Jeanne îl urmăricu spaimă. O fulgeră gândul,aidoma ca în romanele sumbreale vremii, că avea de-a facecu unul dintre acei temnicerisălbatic îndrăgostiţi deprizoniera lor, care, în ziuacând prada e gata să le scapepe uşa deschisă a cuştii, devinadevăraţi tirani faţă defrumoasa captivă, şi-i propuneliberarea în schimbuldragostei.

Jeanne era puternică, nuse temea de surprize, nu seruşina de nimic, închipuirea eiluptă şi câştigă împotriva

capriciilor sofisticate aledomnilor Crebillon-fiul şiLouvet. Se duse drept latemnicer şi, zâmbindu-i, îispuse:

— Prietene, ce vrei? Ai să-mi spui ceva? Când se apropieeliberarea, timpul este preţiospentru o prizonieri. Ca să-mivorbeşti, mi se pare că ai alesun loc cam sinistru.

Omul cu cheile nu-irăspunse nimic, fiindcă nuînţelegea. Se aşeză pe colţulcăminului scund şi aşteptă.

— Dar ― nu se lăsă Jeanne― te întreb încă o dată, ce

facem aici?Şi se temu să nu aibă de-a

face cu un nebun.— Îl aşteptam pe maestrul

Doillot ― răspunse temnicerul.Jeanne clatină din cap.— Trebuie să recunoşti că,

dacă maestrul Doillot are să-mi aducă la cunoştinţă scrisorivenite de la Versailles, şi-a alesrău ora şi locul de întâlnire...Nu se poate să fie maestrulDoillot cel care mă face săaştept aici. Trebuie să fiealtcineva.

De-abia rostise acestecuvinte şi uşa din faţa ei, pe

care nici n-o observase, sedeschise. Era una dintre aceletrape rotunde, adevăraţigiganţi din lemn şi fier care,atunci când se deschid,decupează pe fondul pe care îlmascau un fel de rondcabalistic în centrul căruiaoameni şi peisaj par că trăiescdatorită magiei.

Într-adevăr, în spateleacestei uşi se aflau trepte ceduceau spre un coridor prostluminat, de unde venea oadiere proaspătă, iar dincolode coridor, o clipă, unasingură, rapidă ca un fulger,

Jeanne zări, înălţându-se pevârfuri, un spaţiu ce semănacu o piaţă şi acolo o mare debărbaţi şi de femei.

Dar, repetăm, pentruJeanne a fost mai mult ca oviziune decât ca o realitate;nici nu avu timp să-şi deaseama. În faţa ei, într-un planmult mai apropiat decât eracel al pieţei, se iviră treipersoane stând pe ultimatreaptă. În spatele lor ţâşnirăpatru baionete albe şi ascuţiteasemenea unor înfricoşătoarelumânări ce păreau că vor sălumineze această scenă.

Dar uşa rotundă seînchise. Numai cei trei bărbaţiintrară în temniţa Jeannei.Aceasta trecea din surpriză însurpriză sau şi mai exact, de lanelinişte la groază. Se apropiede temnicerul de care setemuse cu o clipă mai înainteca pentru a căuta sprijinîmpotriva necunoscuţilor.Temnicerul se lipi de zidulcelulei, arătând prin aceastacă vrea şi trebuie să rămânăun spectator pasiv al celor ceurmau să se întâmple.

Jeanne fu interpelatăchiar mai înainte de a se fi

gândit ca să deschidă gura. Ainterpelat-o unul dintre ceitrei, cel mai tânăr. Eraîmbrăcat în negru. Nu-şiscoase pălăria din cap şirăsucea în mână nişte hârtiica pe nişte documentestrăvechi. Ceilalţi doi, imitândatitudinea temnicerului, sefereau de priviri, trăgându-seîn partea cea mai întunecoasăa celulei.

— Doamnă,dumneavoastră sunteţi Jeannede Saint-Rémy de Valois, soţialui Marie-Antoine-Nicolas,conte de La Motte? întrebă

necunoscutul.— Da, domnule ― răspunse

Jeanne.— Sunteţi născută la

Fontette, la 22 iulie 1756?— Da, domnule.— Locuiţi la Paris pe

strada Neuve-Saint-Gilles?— Da, domnule... Dar de ce

îmi puneţi toate acesteîntrebări?

— Doamnă, mă supărăfaptul că nu mă recunoaşteţi;am cinstea să fiu grefierulcurţii.

— Vă recunosc.— Atunci, doamnă, pot să-

mi îndeplinesc funcţiunile încalitatea pe care aţirecunoscut-o?

— O clipă, domnule. La cevă obligă, dacă sunteţi amabil,funcţiunile dumneavoastră?

— Să vă citesc, doamnă,sentinţa care s-a pronunţatîmpotriva dumneavoastră înziua de 31 mai 1786.

Jeanne tresări. Aruncă înjurul său o privire plină deteamă şi de neîncredere. Nuîntâmplător scriem în al doilearând cuvântul neîncredere,care pare mai firesc decât celdinaintea lui; Jeanne fu

copleşită de o spaimăiraţională; ca să poată fi maiatentă, îşi înfipse privirea eiteribilă în întuneric.

— Sunteţi grefierul Breton,spuse ea. Cine sunt însă ceidoi domni care vă însoţesc?

Grefierul se pregătea sărăspundă, când temnicerul îitaie vorba şi venind lângă el îişopti la ureche următoarelecuvinte, străbătute de unsentiment grăitor de spaimăsau de milă:

— Nu-i spuneţi!Jeanne auzi: îi privi cu

mai multă băgare de seamă

decât până atunci pe cei doi.Se miră văzând haina de uncenuşiu metalic, cu nasturi defier, a unuia, vesta şi bonetamiţoase ale celuilalt; mai alesşorţul ciudat care acopereapieptul acestuia din urmă îiatrase atenţia Jeannei; şorţulpărea ars în unele locuri, iar înaltele pătat de sânge şi de ulei.Se dădu înapoi. Părea că-şi iaavânt ca să se poată repezi cuşi mai multă forţă.

Apropiindu-se grefierul îiordonă:

— În genunchi, vă rog,doamnă.

— În genunchi?! ţipăJeanne. În genunchi?! Eu?!...Eu?... O Valois, în genunchi?!

— Aşa avem ordin, doamnă― spuse grefierul, înclinându-se.

— Domnule ― se împotriviJeanne, cu un zâmbet feroce ―nici să nu vă gândiţi, trebuieoare să vă învăţ eu legile? Îngenunchi se cere numaiiertare.

— Ei bine, doamnă...— Ei bine, domnule, nu se

cere iertare decât în urma uneisentinţe care condamnă la opedeapsă dezonorantă.

Surghiunul nu este, după câteştiu, o pedeapsă dezonorantăîn codul francez, nu?

— Nu v-am spus că aţi fostcondamnată la surghiunire ―rosti grefierul, cu o tristeţegravă.

— Atunci la ce suntcondamnată? izbucni Jeanne.

— Veţi afla ascultândsentinţa, doamna şi ca s-oascultaţi, veţi începe, vă rog,prin a îngenunchea.

— Niciodată! Niciodată!— Doamnă, este primul

alineat al instrucţiunilor mele.Niciodată! Niciodată, vă spun!

— Doamnă, scrie că, încazul în care condamnatarefuză să îngenuncheze...

— Ei bine?— Ei bine, va fi silită cu

forţa.— Forţa?! Împotriva unei

femei?— Nici femeia, nici

bărbatul nu sunt scutiţi derespectul pe care-l datoreazăregelui şi justiţiei.

— Şi reginei, nu-i aşa?strigă furioasă Jeanne. Fiindcărecunosc aici mâna unei femeicare mă duşmăneşte!

— Greşiţi acuzând-o pe

regină, doamnă. Maiestatea sănu se amestecă în redactareasentinţelor tribunalului.Haideţi, doamnă, scutiţi-ne denecesitatea de a fi violenţi. Îngenun-chi!

— Niciodată! Niciodată!Niciodată!

Grefierul îşi împăturihârtiile şi scoase din buzunaro foaie groasă pe care o păstrapentru cazul care tocmai seivise. Şi citi ordinul formal datde procurorul general forţeipublice de a o constrânge peacuzată recalcitranta săîngenuncheze pentru a da

satisfacţie justiţiei.Jeanne se ghemui într-un

colţ al temniţei, aţintindu-şiprivirea către baionetele foiţeipublice pe care le văzuseînălţându-se în spatele uşii.Grefierul însă nu ceru să sedeschidă uşa; făcu semn celordoi despre care am mai vorbitşi care se apropiam în linişte,ca nişte maşini de războisolide şi de neclintit ce suntîndreptate în asedii împotrivacetăţilor. Cei doi o prinseră peJeanne de subsuori şi o târârăîn mijlocul încăperii, cu toateţipetele şi urletele ei.

Impasibil, grefierul se aşeză şiaşteptă.

Jeanne nici nu-şi dăduseama că, pentru a nu se lăsătârâta, trebuise săîngenuncheze pe trei sferturi.Intervenţia grefierului îi atraseatenţia.

— Aşa e bine ― spuse el.În aceeaşi clipă, resortul ei

lăuntric se destinse şi Jeannesări la doi coţi deasuprapământului, în braţele celorce-o ţineau.

— Este de prisos să strigaţiîn felul acesta ― spusegrefierul ― fiindcă nu puteţi fi

auzită de afară şi n-o să măauziţi nici pe mine când voi dacitire sentinţei.

— Permiteţi-mi să rămânîn picioare şi voi asculta întăcere ― zise Jeanne, gîtîind.

— Ori de câte ori unvinovat este pedepsit cu biciul― rosti grefierul ― pedeapsaeste dezonoranta şi atragedupă sine îngenuncherea.

— Biciuirea? urlă Jeanne.Biciuirea?! Ah, mizerabile!...Ai spus biciuirea?...

Şi răcnetele ei devenimatât de puternice, zăpăcindu-ipe temnicer, pe grefier şi pe

cele două ajutoare, încât,tustrei îşi pierdură capul cudesăvârşire şi începură, canişte oameni beţi, să nu maidorească altceva decât săstăpânească sălbăticia prinsălbăticie. Se aruncară asupraJeannei şi o trântiră lapământ; ea însă rezista în modvictorios. Vrură s-o facă să în-doaie genunchii, ea îşiînţepeni muşchii ca pe niştelame de oţel. Rămasesuspendată în aer, în mâinileacestor oameni, dând cu atâtafurie din mâini şi din picioare,încât îi răni îngrozitor. Atunci

cei trei îşi împărţita munca;unul o apuca de picioare,strângându-i-le ca într-omenghină, iar ceilalţi doi oprinseră de încheietura mâinilor, după care îi strigarăgrefierului:

— Citiţi, citiţi sentinţa,domnule grefier, daţi-i drumul!Altfel nu mai sfârşim în veciivecilor cu scorpia asta!

— N-am să îngăduiniciodată să fie citită osentinţă care mă condamnă ladezonoare! Ţipa Jeanne,zbătându-se cu o forţă denecrezut. Şi, unind fapta cu

ameninţarea, domină voceagrefierului prin urlete şi ţipeteatât de ascuţite, încât nu seînţelese nici un cuvânt din totce citi funcţionarul.

După ce omul sfârşi decitit îşi strânse hârtiile şi lepuse din nou în buzunar.Jeanne crezu că a sfârşit şităcu, încercând să-şi vină înfire ca să-i poată înfrunta maideparte pe aceşti oameni.Urletele ei fură urmate dehohote de râs şi mai sinistre.

— Şi ― continuă grefierul,liniştit, ca şi cum ar li rostitsfârşitul unei formule banale

— sentinţa va fi adusă laîndeplinire în piaţaexecuţiilor, Curtea de Justiţiedin Palat!

— Public! urlă nefericită.Oh!...

— Domnule de Paris, v-opredau pe această femeie ―încheie grefierul, adresându-seomului cu soitul de piele.

— Cine este acest om?întrebă Jeanne. Într-o ultimăcriză de spaimă şi de furie.

— Călăul ― răspunsegrefierul înclinându-se, apoi îşiscoase manşetele.

De-abia rosti acest cuvânt

şi cei doi executanţi o şi luarăpe Jeanne şi o duseră cătregaleria pe care ea o zărise laînceput. Renunţam să maidescriem felul în care se zbătu.Femeia aceasta, care în viaţaobişnuita leşina pentru osimplă zgârietură, îndură timpde o oră loviturile celor doi; futârâtă până la uşa de afară şitot timpul nu încetă să scoatăcele mai înspăimântătoareurlete. Dincolo de uşă, undestăteau soldaţii care ţineaupiept mulţimii, se afla curtea,nu prea mare, zisă CurteaDreptăţii, care se ivi deodată,

înţesată de cele două sau treimii de spectatori pe care îiadusese curiozitatea o dată cupreparativele şi apariţiaeşafodului.

Pe o estradă înaltă deaproximativ opt picioare seridica un stâlp negru avândfixate de-a lungul lui inele defier şi o tablă pe care grefierulprimise, fără îndoială, ordin săscrie ceva neciteţ. Estrada n-avea rampă; te urcai pe oscară, de asemenea fărărampa; singura balustradă cese putea vedea era ceaalcătuită din baionetele

arcaşilor semănând cu ungrilaj cu vârfuri sclipitoare.

Mulţimea, văzând că sedeschid porţile palatului şiapar ofiţerii cu bastoanele lor,grefierul cu hârtiile în mână,începu să se agite ca valurilemării.

De pretutindeni izbucneaustrigăte: "Uite-o! Uite-o!"însoţite de epitete nu preaconvena-bile faţă decondamnată şi ici-colo decâteva observaţii nu preacălduroase faţă de judecători.

Căci, de când fusesecondamnată, avea susţinătorii

ei. Erau cei care, cu două sautrei luni în urmă, poate ca odispreţuiseră, dar care oreabilitaseră de când deveniseadversara reginei.

Domnul de Crosneprevăzuse însă totul. Înprimele rânduri ale acestei sălide spectacol se aflau cei ceerau devotaţi acelora caredădeau reprezentaţia. Puteau fivăzute, alături de agenţi destatura herculeană, femeilecele mai credincioasecardinalului de Rohan. Segăsise mijlocul de a se folosi înfavoarea reginei furiile

dezlănţuite altădată împotrivaei; cei care îl aplaudasem atâtde tare pe domnul de Rohandin ura faţa de Maria-Antoaneta o fluierau şi ohuiduiau acum pe doamna deLa Motte, care fusese atât deimprudenţă, încât să separecauza ei de cea a cardinalului.Astfel că, la apariţia sa înmica piaţetă, strigatelefurioase de: "Jos La Motte! Joscu falsificatoarea!" fură celemai numeroase şi izbucnimdin cele mai puternicepiepturi, Jeanne era la capătulputerilor, nu însă şi la capătul

furiei; încetă să mai ţipe,deoarece ţipetele sale sepierdeau în vacarmulînvălmăşelii. Dar cu vocea salimpede, vibrantă, metalicărosti câteva cuvinte care făcura să se stingă ca prinfarmec până şi şoaptele.

— Ştiţi voi cine sunt?spuse ea. Ştiţi voi ca în vinelemele curge sângele regilorvoştri? Ştiţi că prin mine estelovită, nu o vinovată, ci orivală; nu numai o rivală, ci şio complice?

Aici fu întreruptă deurletele scoase la timp de către

cei mai pricepuţi slujitori aidomnului de Crosne. Ea însătrezise, dacă nu interesul, celpuţin curiozitatea: şicuriozitatea mulţimii este osete care trebuie potolită.Liniştea ce se aşternu îi dovediJeannei că vor s-o asculte.

— Da ― repetă ea ― ocomplice! Sunt pedepsităfiindcă ştiu secretele...

— Atenţie! îi şopti laureche grefierul.

Ea se întoarse. Călăulţinea în mână un bici. Lavederea acestuia, Jeanne îşiuită discursul, ura, dorinţa de

a captiva masele; nu mai simţidecât ruşinea, nu se mai temudecât de durere.

— Fie-vă milă! Fie-vă milă!strigă ea, cu o vocesfâşietoare.

Un val de huiduieli îiacoperi rugămintea. Gata săleşine, Jeanne se agăţă degenunchii călăului şi reuşi să-iprindă mâna. Acesta ridicăînsă celălalt braţ şi lăsă biciulsă cadă moale peste umeriicontesei. Lucru deneînchipuit, femeia aceasta pecare durerea fizică ar fizdrobit-o. Înmuiat-o, îmblînzit-

o, poate, prinse puteri văzândcă este cruţată; repezindu-se laajutor, încerca să-l răstoarneşi să-l arunce de pe eşafod înpiaţă. Deodată însă se dăduînapoi. Omul acela ţinea înmână un fier înroşit pe care îlscosese chiar atunci din jar.Ridicase, spuneam, fierul şifierbinţeala pe care oîmprăştia o făcu pe Jeanne săsară înapoi răcnind sălbatic:

— Înfierată! strigă ea.Înfierată!...

Mulţimea răspunde laurletul ei cu un urlet şi maisălbatic.

— Da! Da! răcniră cele treimii de guri.

— Ajutor! Ajutor!... strigăpierdută Jeanne, încercând sărupă funiile cu care i selegaseră mâinile.

În timpul acesta, călăul îisfâşia rochia, neputând s-odescheie şi, dând la o parte cuo mână care tremura fâşiile destofă, încercă să apuce cucealaltă fierul înroşit pe care i-l întindea ajutorul său. Jeanneînsă se aruncă asupraacestuia, făcându-l să deaînapoi şi el nu îndrăzni s-oatingă; în aşa fel, încât călăul,

văzând că nu poate apucasinistrul instrument, trăgea cuurechea să vadă dacă lumea n-a început cumva să-lafurisească. Era foarteorgolios.

Mulţimea, tulburată şiîncepând să admire forţa cucare se apăra femeia aceasta,fremăta de o nerăbdaremocnită: grefierul coborâsescara; soldaţii priveauspectacolul: era oneorânduială, o lipsă dehotărâre care începuse sădevină ameninţătoare.

— Sfârşiţi odată! strigă o

voce din primele rânduri.O voce poruncitoare şi pe

care călăul o recunoscu fărăîndoiala, fiindcă el o doborî peJeanne cu o loviturăputernică, o sili săîngenuncheze şi îi apasă capulcu mâna stângă. La se ridicăînsă, arzând mai tare decâtfierul cu care o ameninţau şi,cu o voce ce domina tumultulşi înjurăturileneîndemânaticilor călăi,strigă:

— Francezi laşi! De ce numă apăraţi?! Lăsaţi să fiutorturată?!

— Taci! strigă grefierul.— Taci! strigă comisarul.— Să tac?!... De ce?

replică Jeanne. Ce-o să-mi maifacă?... Da, e vina mea dacăîndur o asemenea ruşine...

— Oho!... urlă mulţimea,înţelegând greşit sensulacestei mărturisiri.

— Taci! repetă grefierul.— Da, este vina mea ―

continuă Jeanne, zbătându-seîntruna ― fiindcă dac-aş fivorbit...

— Taci! răcniră într-unglas grefierul, comisarul şicălăii.

— Dac-aş fi spus tot ceştiam despre regina, aş fi fostspânzurată, n-aş fi fostdezono-rată...

Nu putu spune mai mult:comisarul se repezi pe eşafod,urmat de agenţi, tăbărârăasupra ticăloasei şi, punându-icăluşul, o predară, mai multmoartă decât vie, cu faţaumflată, lividă, însângerată,celor doi executori, dintre careunul îşi sili din nou victima săîngenuncheze: în acelaşi timpapuca fierul pe care ajutorulsău reuşi să i-l dea. Jeanneînsă, ca o năpârcă, profită de

slăbiciunea acestei mâini, careîi apasă ceafa, zvâcni o ultimădată şi, întorcându-se cu obucurie frenetică, îi oferipieptul călăului privindu-lprovocator; aşa ca groazniculinstrument o izbi peste sânuldrept. Victima, cu tot căluşul,scoase un urlet cumplit.

Durerea, ruşinea odoborâră pe Jeanne. Eraînvinsă. De pe buzele sale numai scapă nici un sunet,trupul nu mai avu nici otresărire; de data aceastaleşinase cu adevărat. Călăul oridică pe umăr, încovoiată şi

cu pasul nesigur, coborî scaramişeliei.

Mulţimea, mută, fie căaprobă, fie ca rămăeseconsternată, nu se împrăştieprin cele patru ieşiri ale pieţeidecât după ce văzuînchizându-se în urmaosânditei uşile Conciergeriei,după ce văzură că eşafodulîncepe să fie dărâmat bucatăcu bucată, după ce seîncredinţa că nu exista nici unepilog la drama îngrozitoare alcărei spectacol i-l oferiseparlamentul.

Agenţii supravegheau toate

reacţiile celor de faţă; îşiexprimaseră încă de la începutatât de limpede părerea, încâtar fi fost nebunie curată săfaci cea mai mică obiecţie,contrazicându-le logica, pecare şi-o susţineau înarmaţi cubâte şi cătuşe. Obiecţii, dacăau fost, au fost exprimate cutotul lăuntric. Încetul cuîncetul, piaţa îşi reluă calmulsău obişnuit: doar la capătulpodului, după ce se risipigloata, între doi bărbaţi tinerişi părând cu desăvârşirenăuciţi, care se retrăgeau ca şiceilalţi, avu loc următorul

dialog:— Oare chiar pe doamna

de La Motte a înfierat-ocălăul? Ce crezi, Maximilian?

— Aşa se spune, dar eu nucred... ― răspunse cel maiînalt dintre interlocutori.

— Şi tu crezi că n-a fostea, aşa-i? Adaugă celălalt, unomuleţ cu faţa cam vulgară,cu ochii rotunzi şi sclipitori căai păsărilor de noapte şi cupărul scurt şi unsuros. Nu. Nupoate fi doamna de La Mottecea pe care au înfierat-o, nu-iaşa? Susţinătorii tiranilor şi-au cruţat, fără îndoială,

complicea. Ca s-o poatădezvinovăţi pe Maria-Antoaneta au găsit odomnişoară Oliva, care amărturisit că este prostituată;au putut găsi şi o falsădoamnă de La Motte, care sămărturisească că estefalsificatoare; ai să-mirăspunzi ca a existat fierulroşu. Ei, şi! O comedie pentrucare a fost plătit şi călăul şivictimă! A costat poate maiscump, asta e tot!

Însoţitorul acestuiaasculta clătinând din cap.Zâmbea fără să răspundă.

— Ce poţi să răspunzi?întrebă omuleţul. Nu eşti depărerea mea?

— E cam mult să accepţisă ţi se ardă sinul cu fierulroşu ― răspunse cel interpelat.Eu n-aş zice că e o comedie,cum spui. Eşti un medic maibun decât mine şi probabil căai simţit mirosul de came arsă.Este o amintire neplăcută,mărturisesc.

— Chestiune de bani, ţi-amspus: ea poate plăti ocondamnaţii care, oricum, arfi înfierată pentru cu totulaltceva, o poţi plăti ca să

spună trei-patru frazepompoase şi când e gata să setrădeze, i se pune căluşul...

— Ei-ei-ei! exclamăflegmatic cel pe care l-amnumit Maximilian. Nu te voiurma pe drumul acesta, nu mise pare sigur.

— Hm! Atunci ai să faci şitu ca ceilalţi gură-cască. Ai săspui că ai văzut cum a fostînfierată doamna de La Motte;iată cât eşti de capricios.Adineauri spuneai cu totulaltceva, fiindcă ai spustextual: "Nu cred că auînfierat-o pe doamna de La

Motte!"— Nu şi nici nu cred ―

reluă tânărul, zâmbind ― darnici nu este una dintre acelecondamnate despre carevorbeşti.

— Atunci cine estepersoana care a foststigmatizată cu fierul roşu,acolo, în piaţă, în lo-culdoamnei de La Motte?

— Regina! rosti tânărul, cuo voce ascuţită, cătreînsoţitorul său, subliniindu-şicuvintele cu un surâsmisterios.

Celălalt se dădu înapoi,

râzând în hohote şi bătând dinpalme la auzul acestei glume,apoi, privind în jurul său,spuse:

— Adio, Robespierre!— Adio, Marat! răspunse

celălalt.Şi se despărţiră.

Capitolul XCIX Căsătoria

Chiar în ziua acestei

execuţii, la prânz, regele ieşi

din cabinetul său de laVersailles şi fu auzitconcediindu-l pe domnul deProvence, cu aceste vorbeaspre:

— Domnule, asist astăzi lao cununie. Nu începeţi să-mispuneţi tot felul de lucruridespre căsătorie sau despretoate relele căsniciei, vă rog;ar fi de rău augur pentrutinerii soţi, pe care îi iubesc şipe care îi voi ocroti.

Contele de Provence seîncruntă zâmbind, îşi salutăadânc fratele şi se retrase înapartamentele sale. Regele,

continuându-şi drumul printrecurtenii risipiţi pe coridoare, lezâmbi unora şi-i privi trufaş pealţii, după cum văzuse că sepurtaseră în afacereacolierului pe care parlamentultocmai o judecase. Ajunseastfel în salonul pătrat, undese afla regină în ţinuta degală, având în jur doamnele deonoare şi gentilomi.

Maria-Antoaneta, palidăsub fard, ascultă cu o atenţieprefăcută întrebările puse cucăldură de către doamna deLamballe şi domnul deCalonne asupra sănătăţii sale.

Deseori însă se uita pe furişspre uşă, căutând cu privireaîntocmai ca omul care doreştefierbinte să vadă şi întorcândcapul ca omul care tremura despaima că a văzut.

— Regele! anunţă unuldintre uşieri.

Şi într-o revărsare debroderii, dantele şi lumina, eaîl văzu intrând pe Ludovic alXVl-lea, a cărui cea dintâiprivire din pragul salonului fupentru ea. Maria-Antoaneta seridică şi făcu trei paşi înîntâmpinarea regelui, care îisăruta mâna cu graţie.

— Sunteţi astăzi maifrumoasă ca oricând, doamnă,nemaipomenit de frumoasă!rosti el.

La zâmbi cu tristeţe şi, înca o dată, ochii săi rătăcirăprin mulţime, căutând acelpunct necunoscut despre caream mai vorbit.

— Tinerii soţi încă n-auvenit? întrebă regele. Mi separe că în curând va fi oradouăsprezece.

— Sire ― răspunse regina,făcând un efort atât de mare,încât fardul se crapă pe obrajişi chiar se scuturi pe alocuri ―

a venit numai domnul deCharny. Aşteaptă pe coridor camaiestatea voastră să-iporuncească să intre.

— Charny, spuse regele,ţara să observe tăcereagrăitoare care urmase dupăcuvintele reginei. Charny esteacolo? Să între! Să intre!

Câţiva gentilomi şi pornirăîn întâmpinarea domnului deCharny. Regina îşi apasănervoasă mâna pe piept şi seaşeza, întorcându-se cu spatelela uşă.

— Bine, dar estedouăsprezece ― repetă regele.

Tânăra soţie ar fi trebuit să fieaici.

Tocmai când regele rosteaaceste cuvinte, domnul deCharny apăru în pragulsalonului; auzi ultimelecuvinte ale regelui şi răspunseimediat:

— Binevoiască maiestateavoastră să ierte întârziereainvoluntară a domnişoarei deTaverney: de la moarteatatălui său n-a părăsit patul.Astăzi s-a ridicat pentru primadată şi ar li fost acum laordinele regelui, dacă un leşinn-ar fi obligat-o să întârzie.

— Scumpă copilă, cât fiemult îl iubea pe tatăl său! rostitare regele. Cum însă va aveade azi înainte un soţ bun,sperăm că se va consola.

Regina ascultă sau, maidegrabă, auzi, fără să facă niciun gest. Oricine ar fi urmărit-oîn timp ce vorbea Charny ar fiobservat cum îi piere sângeledin obraji, asemenea refluxuluişi i se adună la inimă.

Văzând ca nobilii şi clerulumpleau salonul, regele rostiridicând semeţ fruntea:

— Domnule de Breteuil, aţiexpediat ordinul de exilare a

lui Cagliostro?Chiar şi răsuflarea unei

pasări adormite ar fi tulburattăcerea ce se aşternuse.

— Şi acea La Motte care îşizicea de Valois ― continuăregele, cu o voce hotărâtă ―nu este oare astăzi arsa cufierul roşu?

— În momentul acesta,sire ― replică ministrul dejustiţie. Sentinţa a şi fostexecutată.

Ochii reginei scapărară.Un murmur aprobativ plutiprin salon.

— Domnul cardinal va fi

poate contrariat aflând că i-afost înfierată complicea ―continuă Ludovic al XVI-lea cuo încăpăţânate pe care nimeninu o văzuse la el înainteaprocesului.

Şi, rostind cuvântulcomplice, adresat unui acuzatpe care parlamentul îlachitase, rostind un cuvântcare îl defăima pe idolulparizienilor, un cuvânt carecondamnă ca tâlhar sifalsificator pe unul dintre ceimai înalţi prinţi ai bisericii,unul dintre primii prinţi aiFranţei, regele, ca şi când ar fi

aruncat o sfidare solemnăclerului, nobililor,parlamentului, poporului, sprea proclama că neatinsaonoarea soţiei sale, regele îşiplimbă de jur împrejur oprivire scânteietoare.Încărcata de acea mânie pecare nimeni nu o mai simţiseîn Franţa de când somnul celveşnic închisese ochii luiLudovic al XV-lea.

Nici o şoaptă, nici uncuvânt de aprobare nuîntâmpina răzbunarea regeluiîmpotriva tuturor acelora careconspiraseră ca să dezonoreze

monarhia. El se apropie apoide regină, care îi atinseamândouă mâini te într-opornire de profundărecunoştinţa.

În acea clipă apărură lacapătul coridoruluidomnişoara de Taverney, înrochie albă ca o mireasă, cufaţa albă ca o fantomă şi Filipde Taverney, fratele său, careîi dădea braţul. Andreeaînainta cu paşi repezi, cuprivirea rătăcită şi curăsuflarea tăiată; nu vedeanimic, nu auzea nimic; braţulfratelui său îi insufla putere,

curaj şi îi arăta încotro sămeargă.

La trecerea logodnicei,mulţimea curtenilor zâmbi.Femeile îşi luară locul înspatele reginei, bărbaţii înspatele regelui. Amiralul deSuffren, ţinându-l de mână peOlivier de Charny, veni înîntâmpinarea Andreei şi afratelui său. Îi salută şi seamestecă în grupul prietenilorintimi şi al rudelor. Filip îşicontinuă drumul, fără căprivirea lui să se fi întâlnit cucea a lui Olivier, fără caapăsarea degetelor sale s-o fi

avertizat pe Andreea că trebuiasă ridice fruntea.

Ajuns în faţa regelui,strânse mâna sorei sale şiaceasta, ca o moartă care seînsufleţeşte, deschise ochii săimari şi-l văzu pe Ludovic alXVI-lea. Care-i zâmbea cubunătate. Ea schiţă un salut,în mijlocul murmuruluigeneral care exprimaadmiraţia faţă de frumuseţeasa.

— Domnişoară ― spuseregele, luându-i mâna ― ştiucă a trebuit să aştepţi să sesfârşească doliul ca să te poţi

mărita cu domnul de Charny;dacă eu n-aş fi cerut să segrăbească momentulcăsătoriei, poate că viitoruldumitale soţ, cu toatănerăbdarea lui, ţi-ar fi îngăduitîncă o lună de răgaz; se parecă suferi mult şi acest lucrumă întristează; eu însă suntobligat să asigur fericireaacelor gentilomi vrednici caremă slujesc, aşa cum o facedomnul de Charny; dacă n-arfi avut astăzi loc cununia, eun-aş mai fi putut asista la eadeoarece mâine plec într-ocălătorie prin Franţa împreuna

cu regina. Aşa că am plăcereasă semnez contractul astăzi,să te văd căsătorită în capelapalatului. Salut-o pe regină,domnişoară şi mulţumeşte-ideoarece maiestatea sa a fostextrem de bună faţa dedumneata.

Şi o conduse el însuşi peAndreea în faţa Mariei-Antoaneta. Aceasta se. Ridică,dar genunchii îi tremurau,mâinile îi erau îngheţate. Nuîndrăznea să înalţe ochii şivăzu doar ceva alb care seapropia şi se înclină în faţa sa.Era rochia de nuntă a Andreei.

Apoi regele puse mânalogodnicei pe braţul lui Filip, îldădu pe al său Mariei-Antoaneta şi rosti cu glas tare:

— La capelă, domnilor!Toată această mulţime se

aşeză în linişte în spatelemaiestăţilor lor şi porni spre a-şi ocupa locurile. Slujbaîncepu imediat. Regina ascultaaplecată pe scaunul său derugăciune, cu frunteaîngropata în palme. Se rugădin tot sufletul, din toateputerile; trimise ceruluirugăminţi atât de fierbinţiîncât răsuflarea îi usca

lacrimile.Domnul de Charny, palid şi

frumos, simţind îndreptateasupra lui toate privirile, fucalm şi brav, ca şi când s-ar fiaflat pe bordul vasului său, înmijlocul flăcărilor şi aluraganului de împuşcăturienglezeşti; numai că sufereamult mai mult.

Filip, privindu-şi ţintasora, pe care o vedea gata-gatasă se prăbuşească, părea tottimpul pregătit să-i sară înajutor cu un cuvânt sau cu ungest afectuos. Andreea însănu-şi dezminţi firea, rămase cu

capul sus, ducând mereu lanas o sticluţa cu săruri,clătinându-se, aproape moartă,că flacăra unei lumânări, darrămânând în picioare şiîncăpăţânându-se să trăiascăprin fort a voinţei. Ea nu serugă cerului, nu-şi dori nimicpentru viitor, nu spera nimic,nu se temea de nimic, nu aveanimic nici cu oamenii, nici cuDumnezeu.

În timp ce preotul vorbea.În timp ce băteau clopotele,Andreea îşi spunea:

"Oare sunt eu o adevăratacreştina? Oare sunt ca ceilalţi,

o făptură ca şi celelalte? M-aifăcut oare pentru a ficredincioasă, tu cel pe care-lnumim Dumnezeuatotputernic, judecătorultuturor lucrurilor? Tu, desprecare se zice că eşti drept, darcare m-ai pedepsit mereu fărăsă fi fost vinovată? Tu, desprecare se spune că eştiDumnezeul liniştii şi aldragostei, dar care mi-aihărăzit o viaţă de frământărişi de mânie, de răzbunaresângeroasă?! Tu, căruia îidatorez de a avea dreptduşman de moarte pe singurul

om pe care l-aş fi putut iubi?!Nu ― continuă ea ― treburilelumeşti şi cele ale luiDumnezeu nu mă privesc.Fără-ndoială că am fostblestemată înainte de a mănaşte, că încă din prima clipăde viaţa am fost pusă în afaralegilor omeneşti." Apoi,întorcându-se la trecutul eidureros: "Ciudat! Ciudat! Aici,alături de mine se afla unbărbat al cărui nume mă făceasă mor de fericire. Dacă el ar fivenit să mă ceară pentru mineînsămi, aş fi fost obligată săîngenunchez la picioarele sale,

să-i cer iertare pentru greşealape care am săvârşit-o cândvapentru greşeala ta, Doamne! Şiacest bărbat pe care îl adoramm-ar fi respins poate. Iată căastăzi mă ia în căsătorie şi eltrebuie să-mi ceară iertare îngenunchi! Ciudat! Ei, da,nemaipomenit, de ciudat!"

În clipă acea auzi voceapreotului care zicea:

— Jacques-Olivier deCharny, o iei în căsătorie peMaria-Andreea de Taverney?

— Da ― răspunse hotărâtOlivier.

— Şi dumneata, Maria-

Andreea de Taverney, îl iei încăsătorie pe Jacques-Olivier deCharny?

— Da!... răspunse Andreea,cu un accent atât de sălbatic,încât regina se înfioră, iarcelelalte femei tresăriră.

Apoi Charny îi puse soţieisale în deget inelul de aur înaşa fel, încât Andreea nu simţinici cea mai uşoară atingere.Curând regele se ridică. Slujbase sfârşise. Toţi curtenii venirăsă-i felicite pe cei doi soţi.

Domnul de Suffren luămâna nepoatei sale şi-i făgăduiîn numele lui Olivier fericirea

pe care merita s-o aibă.Andreea îi mulţumi amiralului,cu o faţă lipsită de expresie, şi-l rugă doar pe unchiul său s-oconducă numaidecât la regepentru a-i mulţumi, întrucâtse simţea slăbită.

În clipa aceea o paloareînspăimântătoare i se aşternupe chip. Charny o privi dedepar-te, dar nu îndrăzni să seapropie de ea.

Amiralul traversă salonulşi o duse pe Andreea în faţaregelui, care o sărută pe frunteşi-i spuse:

— Doamnă contesă, treceţi

pe la regină. Maiestatea săvrea să vă facă un dar denuntă.

Şi, rostind aceste cuvintepe care le credea pline dedelicateţe, regele se retrase,urmat de toată curtea şi o lăsăpe tânăra soţie, pierdută,disperată, la braţul lui Filip.

— Ah! murmură ea. E preamult! E prea mult! Filip, mi separe că am îndurat destul!...

— Curaj! îi şopti Filip. Numai e decât această încercare,soră.

— Nu, nu ― răspunseAndreea ― n-am să pot.

Puterile unei femei suntlimitate; poate voi face ceea cemi se cere, dar, gândeşte-te,Filip, că dacă ea îmi vorbeşte,dacă ea mă felicită, voi muri!

— Dacă trebuie, vei muri,scumpă soră ― îi spuse tânărulşi în felul acesta vei fi maifericită decât mine, fiindcă euaş vrea să fiu mort!

Rosti aceste cuvinte cu unglas atât de îndurerat, încâtAndreea se repezi ca împunsăde un ghimpe şi intră laregină. Olivier o văzu trecând;el se lipi de tapiserie pentru anu-i atinge nici măcar rochia.

Rămase singur cu Filip însalon, cu capul plecat, ca şicumnatul său, aşteptândrezultatul întrevederii dintreregină şi Andreea.

Aceasta o găsi pe Maria-Antoaneta în cabinetul celmare. Cu toate că era în lunaiunie, regina ceruse să seaprindă focul; era aşezată înfotoliul său, cu capul dat pespate, cu ochii închişi şi cumâinile împreunate ca ale uneimoarte. Tremura. Doamna deMisery, după ce o introdusesepe Andreea, trase draperiile,închise uşile şi ieşi.

Andreea, în picioare,tremurând de emoţie şi demânie, tremurând însă şi deslăbiciune, aştepta cu ochiiplecaţi să-i adreseze uncuvânt. Aştepta glasul reginei,aşa cum aşteaptăcondamnatul securea caretrebuie să-i curme viaţa.

Cu siguranţă că, dacăMaria-Antoaneta ar fi deschisgura în acea clipă, Andreea,zdrobită cum era, s-ar fiprăbuşit înainte de a înţelegesau de a răspunde.

Se scurse un minut, cepăru un secol, în această stare

de cumpliţi suferinţa, fără caregina să fi făcut vreo mişcare.În sfârşit, se ridică sprijinindu-se cu ambele braţe de fotoliu şiluă de pe masă o hârtie pe caredegetele sale nesigure oscapără de mai multe ori. Apoi,înaintând ca o fantomă, famsă se audă alt zgomot decâtfoşnetul rochiei sale pe covor,veni cu braţul întins spreAndreea şi-i dădu hârtia fam arosti un cuvânt.

Între aceste două inimicuvintele erau de prisos:regina nu avea nevoie să maiceară înţelegerea Andreei;

Andreea nu se putea îndoi demăreţia sufletului reginei.

Oricare alta ar fi presupusca Maria-Antoaneta îi oferea odotă bogată, sau un act de pro-prietate, sau brevetul uneislujbe la curte. Andreea ghicică hârtia conţinea cu totulaltceva. O luă şi, fără să semişte din locul său, începu săcitească.

Braţul Mariei-Antoanetacăzu. Ochii săi se ridicarăîncet spre Andreea.

"Andreea ― scrisese regina

― m-ai salvat. Mi-ai redat

onoarea, viaţa mea iţiaparţine. În numele onoareimele care te costă atât descump, te conjur să mănumeşti sora dumitale.Încearcă, ai să vezi că nuroşesc.

Las în mâinile dumitaleacest înscris; este garanţiarecunoştinţei mele: estezestrea pe care ţi-o dau.

Inima dumitale este ceamai nobilă dintre toate va ştisă primească cum se cuvinedarul acesta.

Maria-Antoaneta de Lorenade Austria."

Andreea, la rândul său, o

privi pe regină. Văzu că areochii plini de lacrimi şifruntea apăsata de tristeţe;aştepta un răspuns. Tânărafată traversă încet încăperea,arse la focul aproape stinsbiletul reginei şi făcând oreverenţa adâncă, fără săarticuleze o silabă, ieşi dincabinet.

Maria-Antoaneta făcu unpas ca s-o oprească sau s-ourmeze: dar, neîndurătoarea

Andreea, lăsând uşa deschisă,se întoarse lângă fratele său,în salonul alăturat. Filip îlchemă pe Charny, îi luă mânaşi i-o puse în mâna Andreei, întimp ce, în pragul cabinetului,din spatele draperiei pe care oţinea cu braţul, regina asistăla această scenă dureroasă.

Charny pleca asemeneaunui logodnic al morţii pe carepalida sa logodnica îl ducea cuea; plecă uitându-se înapoi, laobrazul de ceară al Mariei-Antoaneta, care, cu fiece pas,îl vedea cum dispare pentrutotdeauna. Cel puţin aşa

credea.La poarta castelului

aşteptau două trăsuri. Andreeaurcă în prima. Cum Charny sepregătea s-o urmeze, tânăracontesă îi spuse:

— Cred, domnule, cadumneavoastră plecaţi sprePicardia.

— Da, doamna ― răspunseCharny.

— Iar eu plec către locurileunde a murit mama mea,domnule conte. Adio!

Charny se înclină fără sărăspundă. Trăsura o duse peAndreea singură.

— Rămâneţi cu mine doarpentru a-mi spune că sunteţiduşmanul meu? îl întrebăOlivier pe Filip.

— Nu, domnule conte ―răspunse acesta. Nu-mi puteţifi duşman de vreme ce sunteţicumnatul meu.

Olivier îi întinse mâna,urcă la rândul său în cea de-adoua trăsură şi plecă.

Rămas singur, Filip îşifrânse o clipă mâinile cudisperare şi rosti cu o voceînăbuşită:

— Doamne, celor ce-şi facdatoria aici, pe pământ, oare

le rezervi puţină bucurie încer? Bucurie... ― reluă el,posomorât, privind o ultimădată către palat. Vorbesc debucurie!... La ce bun?!... Nupot spera într-o altă viaţadecât cei ce cred că vorreîntâlni acolo pe cei pe care i-au iubit. Pe mine nu m-a iubitnimeni aici pe pământ, aşa căn-am nici măcar mângâiereape care o au ei când îşi dorescmoartea...

Şi îndreptă spre cer oprivire fără urmă de venin, darplină de mustrare, ca un om acărui credinţă se clatină, apoi

dispăru, ca şi Andreea şiCharny, în ultimul vârtej alacestei furtuni care avea săzdruncine un tron, săzdrobească monarhia.

Sfârşit

{1} Eroină din "Ierusalimul eliberat"de Torquato Tasso. (n.t.){2} Vrăjitoare din "Odiseea" luiHomer.{3} Sol ― monedă peruviană. (n.t.){4} Pe vremea aceea, faimoasăînchisoare din Paris. (n.t.){5} Agent de poliţie spaniol. (n.t.){6} Personaj din Eneida, a căruiprietenie pentru Euryale a rămasproverbială.{7} Astfel trece gloria lumii (în limbalatină în text). (n.t.){8} Vise chinuite, bolnave (în limbalatină în text).{9} Personaj din piesa Împricinaţii deJean Baptiste Racine (1639-1669),singura comedie a drama-turguluifrancez, care a excelat în tragedii.(n.t.){10} Aici e buba (în limba latină întext). (n.t.){11} Mânăstire înfiinţată în 1140, ai

cărei călugări se supun unor regulideosebit de aspre. (n.t.){12} André Charles Boule (1642-1732), sculptor în lemn, născut laParis, ale cărui lucrări se deosebescprin incrustaţii de baga şi aramă.(n.t.){13} Walter Raleigh (1552-1618), omde stat englez, favorit al regineiElisabeta I a Angliei. (n.t.){14} Delille (1736-1813), poetfrancez, plin de delicateţe,traducător al operelor lui Virgiliu şiMilton. (n.t.){15} Tipul valetului îndrăzneţ şispiritual în vechile comediifranceze. (n.t.){16} Personaj din piesă "Burghezulgentilom" (1670) de Molière. (n.t){17} Ceea ce în româneşte s-artraduce cu Toţi sfinţii. (în franceză:tous saints){18} Xenofon (427-355 î.e.n.), istoric,

filozof şi general atenian. S-a distinsîn războaiele peloponesiace, când acondus retragerea celor Zece Mii.(n.t.)