CODIFICAREA DREPTULUI DIPLOMATIC ŞI CONSULAR

Procesul de codificare a dreptului diplomatic a evoluat diferit în privinţa diferitelor

domenii ale activităţii diplomatice: diplomaţia la nivel înalt, diplomaţia forurilor

internaţionale şi activitatea serviciilor diplomatice şi consulare.

Reglementări privind diplomaţia la nivel înalt

Din confruntarea codurilor de drept diplomatic cu actualitatea activităţii şi a relaţiilor

diplomatice, se dezvăluie o „lacună”: nu s-a formulat şi nu s-a convenit până acum nici o

normă juridică internaţională privind conduita, activitatea, drepturile şi obligaţiile şefului de

stat.

Dreptul diplomatic nu cuprinde reglementări asupra diplomaţiei la acest nivel.

În doctrina dreptului constituţional şi a dreptului internaţional, se consideră că şeful de stat

are drept de reprezentare generală în relaţiile internaţionale, potrivit principiului jus

repraesentationis omnimodae.

Pe de o parte, pe plan internaţional, şeful statului nu are competenţe, drepturi şi obligaţii

ca persoană. Poziţia lui corespunde drepturilor şi obligaţiilor statului pe care îl reprezintă.

Independenţa lui în activitatea pe care o desfăşoară pe planul relaţiilor internaţionale este

independenţa statului pe care îl reprezintă.

Pe de altă parte, desemnarea şi atribuţiile şefului de stat sunt reglementate de dreptul

intern.

La 14 decembrie 1973, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluţia nr. 3166/XXVIII

prin care a aprobat Convenţia privind prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor împotriva

persoanelor protejate pe plan internaţional, în textul căreia se fac referiri şi la şefii

de stat.

Diplomaţia la nivel înalt se desfăşoară prin misiuni ad hoc la care şefii de state participă

sau pe care şefii de state le înfiinţează şi le împuternicesc.

În 1959, Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Internaţional şi-a propus să examineze

diplomaţia ad hoc în vederea elaborării reglementărilor necesare. În 1960, diplomaţia ad hoc a

fost abordată în cadrul sesiunii a XII-a a Comisiei, care a enumerat normele care nu sunt

aplicabile diplomaţiei ad hoc şi a propus ca diplomaţiei ad hoc să i se aplice, prin analogie,

normele care se aplică celorlalte misiuni diplomatice. Adunarea Generală a ONU a trimis

această decizie spre examinare subcomisiei Conferinţei de la Viena care elabora Convenţia cu

privire la relaţiile diplomatice. Conferinţa de la Viena a propus Adunării Generale a ONU

reexaminarea problemei în cadrul Comisiei. A fost elaborat un proiect de convenţie, care a

primit avizul favorabil al Adunării Generale a ONU.

La 8 decembrie 1969, Adunarea Generală a ONU a aprobat Rezoluţia nr. 2530 (XXIV),

prin care a adoptat şi a deschis spre semnare şi ratificare sau pentru aderare Convenţia cu

privire la misiunile speciale. Naţiunile Unite au fost de acord să invite să devină părţi la

Convenţie şi statele care nu sunt membre ale forului mondial şi nici ale unor agenţii

specializate şi nici ale Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică şi nici părţi la Statutul

Curţii Internaţionale de Justiţie1. S-a stabilit intrarea în vigoare a Convenţiei după ce de state

decid să o ratifice sau să adere la ea2.

Convenţia de la Viena privind misiunile speciale a intrat în vigoare la 21 iunie 1985.

1 Cms, Articolul 50. Această Convenţie va fi deschisă pentru semnare statelor membre al

Organizaţiei Naţiunilor Unite sau ale unei instituţii specializate sau ale Agenţiei

Internaţionale a Energiei Atomice, precum şi statelorpărţi la Statutul Curţii Internaţionale de

Justiţie şi oricărui alt stat invitat de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite să devină parte la

Convenţie, până la 31 decembrie 1970, la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite, la New York. 2 Cms, Articolul 51. Această Convenţie se supune ratificării. Instrumentele de ratificare vor

fi depuse pe lângă secretarul general al Naţiunilor Unite.

Articolul 52. Această Convenţie va rămâne deschisă aderării tuturor statelor care aparţin

uneia dintre categoriile menţionate la art. 50. Instrumentele de aderare vor fi depuse pe

lângă secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Articolul 53. 1. Această Convenţie va intra în vigoare a treizecea zi după data depunerii

pe lângă secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite a celui de-al douăzeci şi doilea

instrument de ratificare sau de aderare. 2. Pentru fiecare stat care va ratifica această

Convenţie sau va adera la ea după depunerea celui de-al douăzeci şi doilea instrument de

ratificare sau de aderare, Convenţia va intra în vigoare a treizecea zi după depunerea

instrumentului de ratificare sau de aderare.

Articolul 54. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va notifica tuturor

statelor aparţinând uneia din categoriile menţionate la art. 50: a) semnăturile puse pe

această Convenţie et depunerea instrumentelor de ratificare şi de aderare, conform

articolelor 50, 51 şi 52; b) data la care prezenta Convenţie va intra în vigoare conform art.

53.

Norme privind forurile internaţionale

În decembrie 1924, Consiliul Societăţii Naţiunilor a desemnat un comitet de experţi pe

care i-a însărcinat să examineze posibilităţile de dezvoltare a dreptului internaţional.

Carta întocmită la San Francisco şi semnată de reprezentanţii guvernelor Naţiunilor Unite

la 26 iunie 1945 (Carta Naţiunilor Unite) a stabilit, la articolul 13, că Adunarea Generală a

ONU va iniţia studii şi va face recomandări în scopul de a promova cooperarea internaţională

în domeniul politic şi de a încuraja dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional şi

codificarea lui.

Ca urmare, prin Rezoluţia nr. 174(II)/21 noiembrie 1947 a Adunării Generale a ONU, a

fost constituită Comisia de Drept Internaţional a ONU şi s-a declanşat un proces amplu de

studiu în vederea codificării, care a inclus şi dreptul diplomatic şi consular.

Obiectivul Comisiei de Drept Internaţional, stabilit prin statut, este promovarea

dezvoltării progresive a dreptului internaţional şi codificarea acestuia. Prin cei 25 de membri

ai comisiei, specialişti notorii în drept internaţional, având fiecare câte un mandat de cinci ani,

se încearcă reprezentarea zonelor geografice şi a sistemelor juridice principale. Preşedintele

sesiunii anuale a Adunării Generale a ONU are şi sarcina de a reprezenta Comisia de Drept

Internaţional la lucrările Adunării.

În practica ONU, etapele codificării cuprind: identificarea domeniului; desemnarea unui

raportor al Comisiei de Drept Internaţional care să întocmească studii cu privire la stadiul

dreptului internaţional în domeniul identificat şi să elaboreze proiectele de articole; redactarea

proiectului de convenţie internaţională şi prezentarea lui statelor în vederea exprimării de

opinii, sugestii şi propuneri; examinarea, pe baza unor rapoarte anuale, a procesului de

codificare, în cadrul Comisiei juridice a Adunării Generale a ONU; convocarea unei

conferinţe internaţionale speciale care să dezbată proiectul de convenţie şi să-l adopte;

deschiderea spre semnare şi aderare a convenţiei.

La 13 februarie 1946, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluţia nr. 22 (I) prin care a

aprobat Convenţia cu privire la privilegiile şi imunităţile Organizaţiei, propunându-le statelor

membre să adere la ea. În articolul final, s-a precizat că aderarea se face prin predarea spre

păstrare secretarului general al ONU a unui instrument de aderare, Convenţia urmând să intre

în vigoare, în privinţa fiecărui membru al organizaţiei, în ziua în care a depus spre păstrare

instrumentul de aderare. I s-a stabilit secretarului general al ONU obligaţia de a-i înştiinţa pe

toţi membrii organizaţiei despre primirea fiecărui instrument de aderare. Convenţia a precizat

că, atunci când instrumentul de aderare este predat în numele unui membru al Organizaţiei, se

presupune că acesta este în măsură să îndeplinească, în conformitate cu legile sale, clauzele

Convenţiei. Din text, rezultă că această convenţie rămâne în vigoare între ONU şi fiecare

membru al ONU care a depus instrumentul de aderare cât timp se păstrează calitatea de

membru al Organizaţiei sau până când Adunarea Generală aprobă o convenţie generală

revizuită şi statul membru devine parte la convenţia revizuită. I s-a dat posibilitatea

secretarului general al ONU să încheie cu unul sau cu mai multe dintre statele membre ale

ONU acorduri adiţionale pentru adoptarea dispoziţiilor Convenţiei în ce îl/îi priveşte pe

membrul/membrii ONU. S-a precizat că acordurile adiţionale menţionate se supun Adunării

Generale a ONU în fiecare caz în parte. România a ratificat această convenţie la 21 aprilie

1956.

La 21 noiembrie 1947, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluţia nr. 179 (II), prin

care a aprobat Convenţia cu privire la privilegiile şi imunităţile instituţiilor specializate ale

Organizaţiei Naţiunilor Unite, supusă spre acceptare instituţiilor specializate şi spre

aderare oricărui membru al ONU, precum şi oricărui stat membru al uneia sau mai multor

instituţii specializate. În dispoziţiile finale ale Convenţiei, s-a menţionat că aderarea la

Convenţie se face prin depunerea la secretarul general al ONU a unui instrument de aderare,

care îşi produce efectul de la data depunerii sale. S-a precizat că fiecare instituţie specializată

va comunica textul Convenţiei şi textele anexelor care o privesc membrilor proprii care nu

sunt membri ai ONU, pe care îi va invita să adere prin depunerea instrumentelor de aderare la

secretarul general al ONU sau la directorul general al instituţiei. Prin instrumentul de aderare

se precizează, de către statul care aderă, instituţia specializată sau instituţiile specializate

cărora statul se obligă să îi/le aplice prevederile Convenţiei. La cererea unei treimi a statelor

părţi la Convenţie, secretarul general al ONU convoacă o conferinţă de revizuire. România a

ratificat această convenţie la 27 iulie 1970.

În 1946, s-a încheiat Aranjamentul provizoriu cu Elveţia asupra privilegiilor şi

imunităţilor Naţiunilor Unite, avându-se în vedere sediul oficiului acestora de la Geneva.

La 4 august 1947, între ONU şi SUA s-a încheiat Înţelegere dintre Naţiunile Unite şi SUA

cu privire la Districtul Sediului Naţiunilor Unite, care a fost adoptată prin Rezoluţia Adunării

Generale a ONU nr. 169 (II) din 31 octombrie 1947 şi ratificată prin decizia Congresului

SUA, la 4 august 1947. În 1970, SUA au aderat la Convenţia asupra privilegiilor şi

imunităţilor Organizaţiei Naţiunilor Unite. Prevederile Înţelegerii rămân aplicabile şi

prevalente ori de câte ori aceste prevederi se află în conflict cu cele ale Convenţiei cu privire

la privilegiile şi imunităţile ONU3.

La 23 octombrie 1956, la New York, a fost adoptat Statutul Agenţiei Internaţionale pentru

Energie Atomică (AIEA), care a intrat în vigoare la 29 iulie 1957. Acest Statut conţine şi

prevederi specifice dreptului diplomatic4.

În 1961, între Austria şi ONU s-a încheiat un acord cu privire la statutul participanţilor la

Conferinţa de la Viena privind relaţiile diplomatice. Acordul a prevăzut extinderea asupra

conferinţei a Convenţiei asupra privilegiilor şi imunităţilor Organizaţiei Naţiunilor

Unite. Ca urmare, delegaţii la conferinţă au beneficiat de statutul reprezentanţilor statelor la

reuniunile Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică. 3 Înţelegerea dintre Naţiunile Unite şi SUA cu privire la Districtul Sediului Naţiunilor

Unite, Secţiunea 26. În măsura în care oricare din prevederile acestei Înţelegeri şi oricare

din prevederile Convenţiei Generale se referă la acelaşi domeniu, cele două prevederi vor fi,

când este posibil, considerate complementare, astfel încât ambele prevederi să fie aplicabile

şi niciodată efectele celeilalte să nu fie limitate; dar în fiecare caz de conflict absolut,

prevederile acestei Înţelegeri vor prevala.

4 SAIEA, ARTICOLUL XV. Privilegii şi imunităţi A. Agenţia beneficiază pe teritoriul

fiecărui stat membru de privilegiile şi imunităţile necesare exercitării funcţiilor ei. B.

Delegaţii membrilor împreună cu înlocuitorii şi consilierii lor, guvernatorii desemnaţi în

Consiliu împreună cu înlocuitorii şi consilierii lor şi directorul general şi personalul Agenţiei

beneficiază de privilegiile şi de imunităţile necesare exercitării independente a funcţiilor lor

în legătură cu Agenţia. C. Capacitatea legală, privilegiile şi imunităţile menţionate în acest

articol vor fi definite într-un acord separat sau în mai multe acorduri încheiate de Agenţie,

reprezentată, în acest scop, de directorul general, care va acţiona conform instrucţiunilor

Consiliului Guvernatorilor, şi de membri.

În 1962, în conformitate cu prevederile Rezoluţiei nr. 1289 (XIII) din 5 decembrie 1958 a

Adunării Generale a ONU, Comisia de Drept Internaţional a început să studieze relaţiile

dintre state şi organizaţiile internaţionale. În 1971, Comisia a prezentat Adunării Generale a

ONU un proiect alcătuit din articole pentru o convenţie cu privire la reprezentarea statelor în

relaţiile cu organizaţiile internaţionale5.

Între 4 februarie şi 14 martie1975, s-a desfăşurat la Viena Conferinţa Naţiunilor Unite cu

privire la reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale. A fost prima

conferinţă de codificare la care ONU a convocat toate statele, fără să se mai refere la cele

patru categorii de state menţionate în convenţiile privind relaţiile diplomatice şi consulare.

La 14 martie 1975, a fost adoptată Convenţia de la Viena privind reprezentarea statelor în

relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter universal.

Între 1980 şi 1982, la ONU, experienţa statelor membre în domeniul conferinţelor

internaţionale a fost înmănuncheată într-un proiect de regulament de procedură, aplicabil la

conferinţele organizaţiei.

Codificarea dreptului diplomatic şi consular cu privire

la serviciile diplomatice şi consulare

În 1520, Carol Quintul, împărat al Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană (1519-

1556), şi Henry al VIII-lea al Angliei (1509-1547) au încheiat un tratat privind instalarea de

ambasadori.

Primul cod al dreptului diplomatic a fost Anexa a XVII-a, adoptată la 19 martie 1815, a

Actului final al Congresului de la Viena. Această anexă cuprinde Regulamentul precăderii,

prin care s-a încercat o cale de evitare a diferendelor în materie. La 21 noiembrie 1818, la

Aix-la-Chapelle, acestui regulament, primul cod diplomatic, i s-au adus adăugiri referitoare la

clasificarea agenţilor diplomatici.

În 1895, la sesiunea de la Cambridge a Institutului de Drept Internaţional, s-a ajuns la

formularea unui regulament, din 17 articole, al imunităţilor diplomatice.

În 1896, Institutul pentru Drept Internaţional a elaborat un cod referitor la privilegiile şi

imunităţile consulilor.

5 v. infra.

În 1911, la Caracas, cinci state latino-americane au încheiat o convenţie privind relaţiile

consulare.

Comitetul de experţi însărcinat, în decembrie 1924, de Consiliul Societăţii Naţiunilor să

examineze posibilităţile de dezvoltare a dreptului internaţional s-a ocupat şi de domeniul

privilegiilor şi imunităţilor diplomatice. S-au adunat materiale şi s-a formulat propunerea să se

actualizeze Regulamentul convenit în 1815.

Conferinţa panamericană de la Santiago de Chile a luat act de un proiect de cod

cuprinzând 29 de articole privind activitatea diplomatică, statutul agenţilor diplomatici,

personalul misiunilor.

În 1925, Institutul American de Drept Internaţional a abordat acelaşi domeniu.

În 1928, la Havana, a şasea Conferinţă panamericană (13 state) a adoptat Convenţia

privind funcţionarii diplomatici, precum şi un cod al activităţii consulare.

La 20 februarie 1928, la Havana, statele latino-americane au încheiat o Convenţie privind

azilul.

În 1929, Institutul de Drept Internaţional a examinat regulamentul imunităţilor

diplomatice.

La 26 decembrie 1933, la Montevideo, a fost încheiată Convenţia latino-americană privind

azilul politic, în continuarea atenţiei acordate acestei probleme încă din 1889, când a fost

tratată, la titlul Asylum, în Tratatul de drept internaţional penal încheiat tot la Montevideo.

Preocupările statelor din America de Sud în acest domeniu au continuat şi s-au concretizat, la

Montevideo, în 1939, printr-un tratat şi la 28 martie 1954 prin încheierea, la Caracas, a

Convenţiei interamericane privind azilul diplomatic (ANGHEL 1984,612).

La 5 decembrie 1952, Adunarea Generală a ONU a mandatat, prin Rezoluţia nr. 685/VII,

Comisia de Drept Internaţional să pregătească un cod al normelor privind relaţiile diplomatice

şi imunităţile.

În 1957, Comisia a prezentat un prim proiect al codului. Secretarul general al ONU a

invitat statele membre să formuleze observaţii.

În 1958, Comisia de drept internaţional a definitivat proiectul codului alcătuit din 45 de

articole. Adunarea Generală a ONU a recomandat, prin Rezoluţia adoptată la 7 decembrie

1959, ca, în cadrul unei conferinţe de plenipotenţiari, să fie elaborată, pe baza acestui cod, o

convenţie multilaterală privind relaţiile şi imunităţile diplomatice.

Conferinţa s-a desfăşurat între 2 martie şi 4 aprilie 1961, la Viena. Au participat, potrivit

recomandării Adunării Generale a ONU, plenipotenţiari şi, ca urmare, a avut loc reuniunea în

cadrul căreia a fost elaborată, pe baza procedurilor ONU, o convenţie internaţională.

Noutatea pe care a introdus-o această conferinţă, în abordarea domeniului, a fost situarea

în centrul normelor a ambasadei, în condiţiile în care, până la acea dată, activitatea de

codificare se referea în primul rând la ambasadorul reprezentant al suveranului din statul

propriu şi îi considera pe ceilalţi agenţi diplomatici componenţi ai suitei ambasadorului.

În Preambulul Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, statele-părţi

amintesc că, dintr-o epocă îndepărtată, popoarele tuturor ţărilor recunosc statutul agenţilor

diplomatici; declară că sunt conştiente de scopurile şi principiile Cartei Organizaţiei

Naţiunilor Unite privind egalitatea suverană a statelor, menţinerea păcii şi a securităţii

internaţionale şi dezvoltarea de relaţii prieteneşti între naţiuni; subliniază că sunt convinse că

o convenţie internaţională cu privire la relaţiile, privilegiile şi imunităţile diplomatice ar

contribui la favorizarea relaţiilor de prietenie dintre ţări, oricare ar fi diversitatea regimurilor

constituţionale şi sociale; menţionează că sunt convinse că scopul acestor privilegii şi

imunităţi este nu de a crea avantaje unor indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficace a

funcţiilor misiunilor diplomatice ca organe de reprezentare a statelor.

Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice, adoptată la 18 aprilie 1961, a intrat în

vigoare la 24 aprilie 19646.

6 Crd, Articolul 48. Prezenta convenţie va fi deschisă semnării tuturor statelor membre

ale Organizaţiei Naţiunilor Unite sau ale unei instituţii specializate, precum şi oricărui stat-

parte la Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie şi oricărui stat invitat de Adunarea Generală

a Organizaţiei Naţiunilor Unite să devină parte la convenţie în modul următor: până la 31

octombrie 1961, la Ministerul Federal al Afacerilor Străine al Austriei şi apoi, până la 31

martie 1962, la Sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite la New York.

Articolul 49. Prezenta convenţie va fi ratificată. Instrumentele de ratificare vor fi depuse

la secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Articolul 50. Prezenta convenţie va rămâne deschisă aderării oricărui stat care aparţine

uneia din cele patru categorii menţionate în articolul 48. Instrumentele de aderare vor fi

depuse la secretarul general al Organizaţiei

Naţiunilor Unite.

Articolul 51. 1. Prezenta convenţie va intra în vigoare în a treizecea zi

de la data depunerii la secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite a

celui de-al douăzeci şi doilea instrument de ratificare sau de aderare.

2. Pentru fiecare dintre statele care vor ratifica convenţia sau vor adera la

aceasta după depunerea celui de-al douăzeci şi doilea instrument de ratificare

sau aderare, convenţia va intra în vigoare într-a treizecea zi după depunerea

de către acest stat a instrumentului său de ratificare sau de aderare.

Articolul 52. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite le va

notifica tuturor statelor care aparţin uneia din cele patru categorii menţionate

la articolul 48 a), semnăturile puse pe prezenta convenţie şi depunerea

instrumentelor de ratificare sau de aderare, în conformitate cu articolele 48,

49 şi 50.

România a ratificat convenţia prin Decretul Consiliului de Stat nr. 566 din 4 iulie 1968. La

aderare, România a declarat că articolele 48 şi 50 contravin dreptului tuturor statelor de a

deveni părţi la tratatele multilaterale prin care se reglementează domenii de interes general.

În aprilie 1949, Comisia de Drept Internaţional a Organizaţiei Naţiunilor Unite a desemnat

14 materii de codificat, printre care şi dreptul consular. Comisia s-a ocupat de acest domeniu

în sesiunile din 1955 până în 1960, când s-a ajuns la formularea unui proiect de cod. Prin

Rezoluţia nr. 1685/XVI din 18 decembrie 1961, Adunarea Generală a ONU a convocat pentru

1963, la Viena, o conferinţă a ONU care să definitiveze o convenţie asupra relaţiilor

consulare.

Între 4 martie şi 24 aprilie 1963, a avut loc la Viena Conferinţa plenipotenţiarilor din 92

de state, membre ale ONU, ale unor instituţii specializate ale ONU sau părţi la Statutul Curţii

Internaţionale de Justiţie.

Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare a fost adoptată la 24 aprilie 1963 şi

a intrat în vigoare la 19 martie 19677. România a aderat la Convenţie la 24 februarie 1972.

7 Crc, Articolul 74. Prezenta Convenţie va fi deschisă spre semnare tuturor statelor

membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite sau ale unei instituţii specializate, precum şi

oricărui stat parte la statutul Curţii Internaţionale de Justiţie şi oricărui alt stat invitat de

către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite să devină parte la Convenţie, după

cum urmează: până la 31 octombrie 1963, la Ministerul Federal al Afacerilor Externe al

Republicii Austria şi, apoi, până la 31 martie 1964, la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite, la

New York.

Articolul 75. Prezenta Convenţie va fi supusă ratificării. Instrumentele de ratificare vor fi

depuse la secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Articolul 76. Prezenta Convenţie va rămâne deschisă pentru aderarea oricărui stat

aparţinând uneia din cele patru categorii menţionate în articolul 74. Instrumentele de

aderare vor fi remise secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Articolul 77. 1. Prezenta Convenţia va intra în vigoare după treizeci de zile de la data

depunerii pe lângă secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite a celui de-al 22-lea

instrument de ratificare sau de aderare. 2. Pentru fiecare din statele care vor ratifica

Convenţia sau vor adera la ea după depunerea celui de-al 22-lea instrument de ratificare sau

de aderare, Convenţia va intra în vigoare după treizeci de zile de la depunerea de către acest

stat a instrumentului său de ratificare sau de aderare.

În 1967, statele membre ale Consiliului Europei au convenit textul Convenţiei europene

cu privire la funcţiile consulare.

În 1989, Comisia de Drept Internaţional a prezentat Comisiei juridice a Adunării Generale

a ONU (Documentul ONU A/44/10) proiectele pentru 32 de articole ale unei eventuale

convenţii internaţionale privind statutul curierului diplomatic şi al valizei diplomatice

neînsoţite.