Drept Diplomatic Si Consular - Ghid + Sinteza 2007

8/3/2019 Drept Diplomatic Si Consular - Ghid + Sinteza 2007

http://slidepdf.com/reader/full/drept-diplomatic-si-consular-ghid-sinteza-2007 1/79

UN

CUPRINS

Cap. I Consideraţii generale privind contractul de muncă

1.1 Evoluţia contractului individual de muncă……………………………………1

1.2 Consideraţii introductive cu privire la instituţia contractuluiindividual de muncă………………………………………………………………………………….3

1.3 Scurtă comparaţie între condiţii şi clauze la încheiereacontractului individual de muncă din sectorul public şi contractulindividual de muncă din sectorul privat…………………………………………………………………………………..7

Cap. II Condiţii la încheierea contractului individual de muncă

2.1 Condiţii de validitate ale contractului individual de muncă2.1.1 Capacitatea juridică a părţilor contractului individual de

muncă …………102.1.2 Consimţământul părţilor

…………………………………………………..142.1.3 Obiectul şi cauza contractului individual de muncă

………………………172.2 Condiţii specifice încheierii contractului individual de muncă

2.2.1 Examenul medical…………………………………………………………18

2.2.2 Repartizarea în muncă……………………………………………………..20

2.2.3 Avizul prealabil……………………………………………………………22

2.2.4 Condiţii de studii…………………………………………………………..22

2.2.5 Condiţii de vechime în muncă şi în specialitate…………………………...23

2.2.6 Concursul sau examenul

…………………………………………………..24



2.2.7 Perioada de probă…………………………………………………………26

2.2.8 Stagiul……………………………………………………………………..27

Cap. III Clauze prevăzute în contractul individual de muncă

3.1 Clauze esenţiale ale contractului individual de muncă

3.1.1 Durata contractului individual de muncă………………………………….28

3.1.2 Felul muncii……………………………………………………………....31

3.1. 3 Locul muncii……………………………………………………………..36

3.1.4 Condiţii de

muncă………………………………………………………….423.1.5 Salariul

…………………………………………………………………….443.1.6 Timpul de muncă şi timpul de odihna

………………………………………483.2 Clauze specifice prevăzute de Codul muncii

3.2.1 Clauza privind formarea profesională………………………………………51

3.2.2 Clauza de neconcurenţă…………………………………………………...53

3.2.3 Clauza de mobilitate ………………………………………………………55

3.2.4 Clauza de confidenţialitate………………………………………………...57

3.3 Clauze neprevăzute de Codul muncii

3.3.1 Clauza privind drepturile de proprietate intelectuală………………………...59

3.3.2 Clauza de stabilitate. Clauza de prelungire…………………………………..62

3.3.3 Clauza de obiectiv……………………………………………………….……63

3.3.4 Clauza deconştiinţă…………………………………………………………...65

3.3.5 Clauza de risc ………………………………………………………………...663.3.6 Clauza de restricţie în timpul liber

…………………………………………...673.3.7 Clauza de delegare de atribuţii

……………………………………………….683.3.8 Clauza de mobilitate profesională

……………………………………………68

2



3.4 Clauze interzise la încheierea contractului individual de muncă

3.4.1 Clauza de exclusivitate……………………………………………………….70

3.4.2 Clauza de variabilitate………………………………………………………..71

3.4.3 Clauza prin care salariatul ar fi condiţionat să facă sau să nu facăparte, să se retragă sau nu dintr-o organizaţie sindicală…………………………………..71

3.4.4 Clauza prin care s-ar limita dreptul salariatului de a participa lagrevă ……...72

Cap. IV Contractul individual de muncă în Dreptul Comparat

4.1 Aspecte generale de drept comparat cu privire la contractulindividual de muncă 73

4.2Aspecte de drept comparat privind durata contractului individual demuncă……74

4.3 Aspecte de drept comparat privind clauza de neconcurenţă…………………… 75

Cap.V

Concluzii………………………………………………………………..

IVERSITATEA „SPIRU HARET”FACULTATEA DE RELAŢII INTERNAŢIONALE ŞI STUDII EUROPENE

GHIDUL DE STUDIU

PENTRU PLATFORMA

BLACKBOARD

LA

DREPT DIPLOMATIC ŞI CONSULAR

3



lector. univ. dr. Dan Năstase

NOIEMBRIE 2007

4



GHIDUL DE STUDIUPENTRU PLATFORMA BLACKBOARD

la

DREPT DIPLOMATIC SI CONSULAR

Codul cursului: Ri/Ri/3/6/09Denumirea cursului: Drept diplomatic şi consular Tip curs: obligatoriuDurata cursului /Număr de credite: semestrul al VI-lea /4 (patru)Perioada de accesare a cursului: prelegeri: vineri, ora 18.00.

seminar: vineri, ora 16.30.Manualul recomandat:Dan Năstase, (2006), Drept diplomatic şi consular , Universitatea Spiru Haret ,

Facultatea de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, Editura Fundaţiei România de Mâine,Bucureşti

Obiectivul principal al cursului: Se prezintă principiile şi normele care, consideratea fi expresia voinţei statelor, reglementează diplomaţia ca mijloc de înfăptuire a politiciiexterne a acestora, precum şi activitatea consulară.

Se înfăţişează aspectele juridice principale, caracteristice pentru structura instituţiilor diplomatice şi consulare. Se pune accent pe cultivarea recursului nemijlocit la izvoareledreptului diplomatic şi consular şi pe deprinderea utilizării corecte a doctrinei şi terminologieide specialitate. Se descriu activităţile specifice ale serviciilor diplomatice intern şi extern. alestatului. Se fac referiri la regulile de curtoazie diplomatică şi la ceremonia diplomatică.

Se prezintă principiile şi normele care, considerate a fi expresia voinţei statelor,reglementează diplomaţia ca mijloc de înfăptuire a politicii externe a acestora, precum şiactivitatea consulară.

Se înfăţişează aspectele juridice principale, caracteristice pentru structura instituţiilor diplomatice şi consulare. Se pune accent pe cultivarea recursului nemijlocit la izvoareledreptului diplomatic şi consular şi pe deprinderea utilizării corecte a doctrinei şi terminologieide specialitate. Se descriu activităţile specifice ale serviciilor diplomatice intern şi extern. alestatului. Se fac referiri la regulile de curtoazie diplomatică şi la ceremonia diplomatică.

Modul de stabilire a notei finale: - verificare finală electronică prin test grilăConsultaţii pentru studenţi: vineri, ora 19.20Adresa e-mail pentru contact cu studenţii: [email protected] Titularul cursului: lector dr. Dan Nă[email protected] adresa la facultate: Şoseaua Berceni, nr. 24, Sector 4, Bucurestitelefon: 334-4419 / 334-6205e-mail: [email protected]ţinutul tematic al cursului:

1. Introducere: relaţii politice şi relaţii diplomatice; definirea dreptuluidiplomatic; sursele dreptului diplomatic; codificarea dreptului diplomatic şiconsular; ;octrina dreptului diplomatic

2. Misiunea diplomatică: funcţii; componenţă; privilegiile diplomatice;imunitatea diplomatică

3. Regulile cu privire la activitatea diplomatică a şefului de stat şi a şefului deguvern

4. Ministrul de externe5

mailto:[email protected]








5. Misiunea diplomatică ad-hoc6. Forul internaţional; conferinţa internaţională7. Organizaţia internaţională – for diplomatic; reprezentarea statelor la

organizaţia internaţională; funcţionarul internaţional8. Serviciul public pentru diplomaţie. Ramurile internă şi externă ale serviciului

diplomatic

9. Relaţiile diplomatice10. Ambasada - funcţii; înfiinţare şi desfiinţare11. Personalul ambasadei12. Privilegiile misiunii diplomatice permanente13. Postul consular - relaţiile consulare; personalul consular; funcţionarul consular

onorific14. Funcţiile şi privilegiile consulare.

6



Bibliografie minimă obligatorieDan Năstase, (2006), Drept diplomatic şi consular , Universitatea Spiru Haret ,

Facultatea de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, Editura Fundaţiei România de Mâine,Bucureşti (pp. 13-146)

Vasile Creţu, (2002), Drept internaţional public, Editura Fundaţiei "România de

Mâine", BucureştiBibliografie facultativăAurel Bonciog, (2000), Drept diplomatic, Editura Fundaţiei România de Mâine,

BucureştiIon. M. Anghel, (1996), Drept diplomatic şi consular, Editura Lumina Lex, Bucureşti,Dumitru Mazilu, (2003), Diplomaţia, Drept diplomatic şi consular , Lumina Lex,

BucureştiValentin Lipatti, (1993), În tranşeele Europei. Amintirile unui negociator , Editura

Militară, Bucureşti.

7



Prezentarea lecţiei întâiRelaţii politice şi relaţii diplomatice; definirea dreptului diplomatic; sursele dreptului

diplomatic; codificarea dreptului diplomatic şi consular; ;octrina dreptului diplomatic;codificarea dreptului diplomatic şi consular -Doctrina dreptului diplomatic

Introducere:Sfera de constituire şi de aplicare a dreptului diplomatic se conturează prin abordarea

distinctă a relaţiilor politice şi a relaţiilor diplomatice dintre state şi prin definirea diplomaţieica profesie.Pentru cunoaşterea, respectarea şi aplicarea normelor de drept diplomatic, este

necesară cunoaşterea formelor de exprimare a acestei componente a dreptului internaţional public.

Obiectiv:stabilirea locului dreptului diplomatic în cadrul dreptului internaţional public;

definirea surselor dreptului diplomatic; descrierea procesului de codificare a dreptuluidiplomatic şi a celui de constituire a doctrinei în materie oferă un ghid util recurgerii lasursele esenţiale; prezentarea reglementărilor în vigoare privind diplomaţia la nivel înalt,diplomaţia forurilor internaţionale şi activitatea serviciilor diplomatice şi consulare.

Concepte cheie: politica, politica externă, diplomaţia, dreptul diplomatic; sursa de drept, cutuma

diplomatică, convenţiile privind domeniul dreptului diplomatic, principiile dreptuluidiplomatic, doctrina, analogia, sentinţele în materie ale Curţii Internaţionale de Justiţie;codificarea, Comisia de Drept Internaţional a ONU

Rezumat:Politica este conducerea treburilor publice. Face politică acela care participă la

conducerea treburilor publice, la ansamblul afacerilor publice, la evenimentele din acestdomeniu, la confruntarea dintre partide, la guvernare. Statul face politică de stat. Celelalteorganizaţii fac politică pentru a ajunge să facă politică de stat.

Politica externă este instrumentul prin care se acţionează asupra împrejurărilor externe, a relaţiilor externe proprii, dar şi a relaţiilor externe ale străinilor.

Guvernul acţionează după criteriul suveranităţii. În condiţiile interacţiunii cuorganizaţii guvernamentale şi neguvernamentale locale, naţionale, regionale sau globale,

politica externă a statului rămâne instrumentul de reafirmare a suveranităţii statului şi aidentităţii naţionale.

Capacitatea guvernului de a orienta politica externă decurge din consensul cercurilor politice interne cu privire la elementele definitorii, considerate incontestabile, ale identităţiinaţionale. O parte a politicii externe se constituie în afara nucleului statului, fiind rezultatulcontribuţiei provinciilor, a regiunilor, a municipalităţilor, a diferitelor organizaţii teritoriale.Interesele se constituie prin interacţiune socială şi deciziile de politică externă se iau sub

influenţe culturale şi simbolice comune. Satisfacerea interesului naţional înseamnă şi luarea înconsiderare a intereselor private.Întrucât condiţia esenţială a politicii externe este realitatea străinătăţii, extraneitatea, în

politica externă domină autoritatea publică.Politica externă, elaborată de cei care au ajuns să facă politică de stat, este aplicată de

serviciile statului.Politica externă a statului este activitatea prin care guvernul stabileşte, defineşte şi

reglementează raporturile cu guvernele străine şi participarea statului la relaţiileinternaţionale.

Politica externă a statului se exprimă prin declaraţii ale autorităţilor, discursuri parlamentare, discursuri ale reprezentanţilor statului în timpul vizitelor pe care le întreprind în

străinătate sau le primesc din străinătate.8



Prin diplomaţie se înţelege activitatea reprezentanţilor statelor, legată de raporturiledintre state.

Diplomaţia armonizează ordinea unui stat cu ordinea altui stat. Iluzoriu, persoaneletrăiesc şi locuiesc în lumea întreagă. În realitate, pentru fiecare persoană, lumea se divide înceea ce este şi ceea ce nu este străinătate. Fiecare persoană are un stat propriu, distinct decelelalte state, de statele străine. Statul propriu este statul în afara căruia este străinătatea.

Naţiunea străină este altă naţiune decât naţiunea proprie. Străinul nu aparţine comunităţiinaţionale, statului, ci unei alte comunităţi, unui stat străin, fiindu-i proprii o ordine străină,cetăţenia străină, numele străin, limba străină, un stat străin cu un suveran străin şi osuveranitate străină.

Relaţiile diplomatice şi consulare sunt relaţii între state şi statele sunt subiecteledreptului diplomatic şi consular. Activitatea diplomatică este activitatea reprezentanţilor desemnaţi de state. Diplomaţia statului este activitatea diplomatică desfăşurată dereprezentanţii lui.

Statele interacţionează în domeniul relaţiilor diplomatice prin diplomaţii lor.Diplomaţia este profesia reprezentării statului în relaţiile cu alte state. Diplomaţia este aşadar

profesia diplomatului, a celui care se pricepe să reglementeze, altfel decât cu forţa,

diferendele dintre state. Diplomatul deţine profesia de a concilia interesele divergente alestatelor aplicând regulile, tradiţiile şi uzanţele legate de relaţiile dintre state. Diplomatul estefuncţionar public având statut propriu, aşa cum au statute proprii profesorii, militarii şi

poliţiştii. Diplomaţia este şi denumirea corpului agenţilor diplomatici ai statului. Se recurge laacest termen şi pentru a denumi serviciul diplomatic al statului. Când se vorbeşte, nu doar în

presă, dar şi în doctrină, despre "diplomaţia românească", ca şi despre "diplomaţia franceză","diplomaţia rusă", noţiunea semnifică serviciul diplomatic naţional. Fiecare din aceste serviciinaţionale au ca misiune definitorie aplicarea politicii de înfăptuire şi de apărare a intereselor statului naţional pe care îl reprezintă.

Relaţiile diplomatice sunt relaţiile dintre state realizate prin serviciile diplomatice.Aceste servicii, componente al administraţiei statului, reprezintă permanent statul, în primulrând în relaţiile politice cu alte state, negociază cu alte state, transmit şi primesc mesaje.

Activităţiile diplomatice înseamnă în primul rând dialog. Ele constituie mecanismul deîntreţinere a relaţiilor dintre state. Activităţile diplomatice le oferă statelor calea paşnică desoluţionare a problemelor din ansamblul relaţiilor dintre ele. Statele îşi rezolvă problemele derelaţii şi prin forţă. În raport cu politica externă, activitatea diplomatică, adică activitateaserviciului diplomatic al statului, apare ca aplicarea unei tehnici de comportament înconducerea relaţiilor interstatale.

Activitatea diplomatică şi activitatea consulară decurg din atribuţiile instituţiilor autorităţii statului. Această activitate le aparţine acestor instituţii, misiunilor diplomatice,inclusiv instituţiilor pentru relaţii diplomatice, cancelariilor şi ambasadelor. Ea constă din

discursuri, schimburi de vizite, corespondenţă.Regulile activităţii diplomatice au rădăcini adânci în tradiţie; ele au fost preluate şicultivate ca rod al unor învăţături fundamentale.

Activitatea diplomatică le revine şi le aparţine serviciilor publice. Relaţiilediplomatice şi relaţiile consulare sunt relaţii inter-statale. Ca urmare, normele după carefuncţionează aceste relaţii aparţin dreptului internaţional public.

Prin normele de drept diplomatic se stabileşte modul de aplicare a normelor de dreptinternaţional public şi, ca urmare, dreptul diplomatic este subramură a dreptului internaţional

public. Sunt doctrinari care consideră că dreptul diplomatic ar fi procedura dreptuluiinternaţional. Dreptul diplomatic este ansamblul normelor de drept internaţional pentruactivitatea diplomatică.

9



De respectarea principiilor şi regulilor dreptului diplomatic depind desfăşurareanormală a relaţiilor interstatale şi realizarea obiectivelor şi a principiilor înscrise în Carta

Naţiunilor Unite.Dreptul diplomatic însumează regulile diplomaţiei, mai precis regulile profesiei de

diplomat şi pe cele ale serviciului public de diplomaţie.Dreptul diplomatic este ansamblul normelor care reglementează raporturile dintre

instituţiile subiectelor de drept internaţional abilitate să se ocupe de relaţiile externe ale acelor subiecte. Aceste instituţii nu acţionează în nume propriu. Ele apar ca subiecte ale activităţiidiplomatice, dar nu sunt şi subiecte de drept. Deşi apar ca subiecte ale activităţii diplomatice,instituţiile care reprezintă statele sunt obiecte ale dreptului diplomatic. Normele dreptuluidiplomatic se referă la organizarea, îndatoririle şi competenţa instituţiilor de relaţii externe alesubiectelor de drept internaţional.

Subiectele de drept internaţional decid asupra reglementării activităţii lor diplomatice.Dreptul diplomatic este rezultatul consimţământului subiectelor de drept internaţional asupranormele în conformitate cu care se desfăşoară activităţile diplomatice.

Obiectul normelor dreptului consular, componente ale dreptului diplomatic, estealcătuit din: relaţiile consulare dintre state şi statutul (organizarea şi funcţionarea) misiunilor

consulare. Relaţiile consulare dintre state înseamnă colaborarea statelor în vederea protejăriicetăţenilor proprii, a respectării drepturilor acestora. Statul îşi protejează cetăţeanul şi când seaflă în străinătate, adică sub incidenţa jurisdicţiei statului străin. Este necesară conlucrareadintre state pentru asigurarea coexistenţei ordinilor juridice diferite şi pentru realizarearelaţiilor consulare (stabilirea de relaţii consulare, misiunile consulare etc.) Ca şi diplomatul,consulul îşi reprezintă statul.

Sursele dreptului diplomatic sunt formele în care statele convin să exprime şi săconsacre normele în conformitate cu care se exercită activitatea diplomatică şi consulară. Îngeneral, statele ajung la acordul de voinţă asupra normelor de drept diplomatic şi consular,tacit sau expres. Se constituie tacit cutuma. Se constituie expres convenţia.

Normele principale de drept diplomatic şi consular sunt parte a dreptului internaţional,întrucât sunt expresie a acordului de voinţă al statelor.

Sursele dreptului diplomatic şi ale dreptului consular se regăsesc printre surseledreptului internaţional public.

Pe lângă normele rezultate din consimţământul statelor, există însă şi norme cu privirela activitatea diplomatică şi consulară cuprinse în dreptul intern. Statele au competenţa de aconveni norme de drept diplomatic şi consular şi de a formula, fiecare, norme proprii în acestdomeniu.

Raporturile de putere din cadrul comunităţii sau dintre comunităţi, tradiţiile, opţiunileşi deciziile personalităţilor politice, ale instituţiilor de stat şi ale reprezentanţilor acestora(funcţionari publici, diplomaţi, negociatori) au determinat conturarea de uzanţe, de reguli fără

caracter juridic, dar şi de norme juridice. Elemente generatoare comune şi funcţii similarefavorizează estomparea deosebirilor dintre regulile juridice şi cele fără acest caracter şi, înconsecinţă, facilitează transformarea a numeroase uzanţe în cutumă.

Comunicarea dintre state şi reprezentanţii acestora se menţine nu numai prin aplicareade norme juridice, precum normele care reglementează diplomaţia. Alături de normele

juridice, uzanţele îşi vădesc importanţa ca stimuli ai procesului de dezvoltare a dreptuluiinternaţional. Inseparabile de drept, funcţionând ca auxiliar care stimulează, favorizează şiconfirmă înfăptuirea dreptului, a dreptăţii, uzanţele sunt considerate adjuvant necesar în

procesul de dezvoltare a dreptului internaţional. Domeniul uzanţelor şi cel al normelor juridice sunt permeabile unul faţă de celălalt. Rolul uzanţelor este cu atât mai important cu câtele se pot transforma în reguli cutumiare. În practica internaţională, îndeosebi în domeniile

diplomatic şi consular, s-a format şi s-a consolidat în timp un sistem de precedente acceptate10



apoi ca norme obligatorii de drept diplomatic şi consular, precum elementele de ceremoniediplomatică sau mijloacele de acţiune diplomatică şi consulară.

Pe planul dreptului internaţional, cutuma internaţională este exprimarea tacită aconsimţământului statelor cu privire la recunoaşterea unei reguli determinate ca normă deconduită obligatorie în relaţiile dintre ele. Se poate observa că, totodată, cutuma internaţionalăeste uzanţa constantă şi uniformă, acceptată de state ca normă de drept. Cutuma internaţională

are, ca substanţă, exerciţiul considerat firesc datorită vechimii lui şi reluării lui frecvente,adică uzanţa internaţională. Cutuma se constituie totodată prin generalizarea practicii statelor. Norma aplicată repetat, în cadrul practicii îndelungate, este percepută ca valoare moştenită.

Şi cutuma internaţională se alcătuieşte din aplicarea într-atât de înrădăcinată a unor norme, încât acestea să devină temei pentru hotărârile instanţelor judecătoreşti, care au învedere examinarea respectării lor, pentru ca, eventual, să stabilească şi sancţiuni.

Au fost întâi cutumiare norme precum aceea conform căreia agentul diplomatic esteinviolabil. Regulile dreptului internaţional cutumiar continuă să guverneze materiilenereglementate.

Convenţia internaţională este sursa principală de drept internaţional ca sursă dedrepturi şi obligaţii, ca jus scripta şi ca expresie a consimţământului liber al statelor.

Convenţia internaţională este mijlocul primordial de reglementare a raporturilor dintre state.Convenţia internaţională prin care se consacră acordul explicit al statelor în legătură

cu norme referitoare la activitatea diplomatică şi consulară este sursa principală de dreptdiplomatic şi consular.

Dreptul diplomatic şi consular a fost formulat în convenţii multilaterale, în coduriledreptului diplomatic şi consular şi în convenţii bilaterale.

Dreptul diplomatic şi consular izvorăşte şi din ceea ce Naţiunile Unite consideră a fi principiile generale de drept recunoscute de state: egalitatea suverană a statelor, îndeplinireacu bună-credinţă a obligaţiilor asumate ( pacta sunt servanda), rezolvarea diferendeleinternaţionale prin mijloace paşnice, abţinerea de la ameninţarea cu forţa şi de la folosirea ei.

Prin analogie, norme ale dreptului diplomatic elaborate pentru a reglementa activitateadiplomatică formele ei dintr-o perioadă anumită se extind pentru a fi aplicate la formele noiale acestei activităţi. Norme privind ambasadele se extind şi asupra reprezentanţelor laorganizaţiile internaţionale. La norme ale dreptului diplomatic se recurge când nu se găsescsoluţii formulate expres în dreptul consular.

Norme de drept diplomatic se găsesc şi în sentinţele Curţii Internaţionale de Justiţie, înalte sentinţe pronunţate de instanţe, în statutele unor organizaţii internaţionale care se referă,de pildă, la competenţele, drepturile şi obligaţiile reprezentanţilor statelor.

Este utilă, în identificarea şi înţelegerea normelor aplicabile activităţii diplomatice şiconsulare, şi doctrina, acolo fiind explicate cutumele şi prevederile din convenţii.

În dreptul intern, sunt reglementate instituţii diplomatice (numiri, înfiinţări sau

desfiinţări de misiuni, regulamente privind funcţionarea misiunilor, dispoziţii de aplicare aunor convenţii în acest domeniu, decizii judiciare cu privire la activitatea şi statutuldiplomaţilor etc.)

Carta întocmită la San Francisco şi semnată de reprezentanţii guvernelor Naţiunilor Unite la 26 iunie 1945 (Carta Naţiunilor Unite) a stabilit la articolul 13 că Adunarea Generalăa ONU va iniţia studii şi va face recomandări în scopul de a promova cooperareainternaţională în domeniul politic şi de a încuraja dezvoltarea progresivă a dreptuluiinternaţional şi codificarea lui.

Ca urmare, prin Rezoluţia nr. 174(II)/21 noiembrie 1947 a Adunării Generale a ONU,a fost constituită Comisia de Drept Internaţional a ONU şi s-a declanşat un proces amplu destudiu în vederea codificării, care a inclus şi dreptul diplomatic şi consular.

11



În practica ONU, etapele codificării cuprind: identificarea domeniului< desemnareaunui raportor al Comisiei de Drept Internaţional care să întocmească studii cu privire lastadiul dreptului internaţional în domeniul identificat şi să elaboreze proiectele de articole;redactarea proiectului de convenţie internaţională şi prezentarea lui statelor în vedereaexprimării de opinii, sugestii şi propuneri, examinarea, pe baza unor rapoarte anuale, a

procesului de codificare, în cadrul Comisiei juridice a Adunării Generale a ONU; convocarea

unei conferinţe internaţionale speciale care să dezbată proiectul de convenţie şi să-l adopte;deschiderea spre semnare şi aderare a convenţiei.În 1946, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluţia prin care a aprobat Convenţia

cu privire la privilegiile şi imunităţile Organizaţiei.În 1947, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluţia prin care a aprobat Convenţia

cu privire la privilegiile şi imunităţile instituţiilor specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite.

În 1946, s-a încheiat Aranjamentul provizoriu cu Elveţia asupra privilegiilor şiimunităţilor Naţiunilor Unite, avându-se în vedere sediul oficiului acestora de la Geneva.

În 1947, între ONU şi SUA s-a încheiat Înţelegerea dintre Naţiunile Unite şi SUA cu privire la Districtul Sediului Naţiunilor Unite

În1956, a fost adoptat Statutul Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA).

În 1961, între Austria şi ONU s-a încheiat un acord cu privire la statutul participanţilor la Conferinţa de la Viena privind relaţiile diplomatice.

În 1975, a fost adoptată Convenţia de la Viena privind reprezentarea statelor înrelaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter universal .

În 1961, a fost adoptată Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice .Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare a fost adoptată în 1963.În 1967, statele membre ale Consiliului Europei au convenit textul Convenţiei

europene cu privire la funcţiile consulare.La 8 decembrie 1969, Adunarea Generală a ONU a aprobat Rezoluţia nr. 2530

(XXIV), prin care a adoptat şi a deschis spre semnare şi ratificare sau pentru aderareConvenţia cu privire la misiunile speciale.

În 1989, Comisia de Drept Internaţional a prezentat Comisiei juridice a AdunăriiGenerale a ONU (Documentul ONU A/44/10) proiectele pentru 32 de articole ale uneieventuale convenţii internaţionale privind statutul curierului diplomatic şi al valizeidiplomatice neînsoţite.

Doctrina dreptului diplomatic s-a dezvoltat îndeosebi în secolele al XIX-lea şi al XX-lea. S-au elaborat tratate specializate, considerate astăzi lucrări de referinţă, datorate unor autori care nu pot lipsi din nici o abordare a domeniului. Printre ei, se numără Charles deMartens, Paul Pradier-Fodéré, D. P. Heatley, R. Rodriguez Araya, Raoul Genet, Harold

Nicolson, Ernest Satow, Philippe Cahier, Moussa Farag, G. E. do Nascimento e Silva.Contribuţia românească la doctrina contemporană de drept diplomatic este marcată denumele unor iluştri teoreticieni şi diplomaţi, printre care Mircea Maliţa, Dumitru Mazilu, IonM. Anghel, Traian Chebeleu, Ion Diaconu.

În prezent, activitatea doctrinară de prim-plan, în privinţa elaborării normelor de dreptdiplomatic şi consular, se desfăşoară în cadrul lucrărilor Comisiei de drept internaţional aONU. La acelaşi nivel se situează contribuţiile judecătorilor la Curtea Internaţională deJustiţie care îşi exprimă opiniile cu privire la deciziile şi avizele Curţii.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale:1. Politica externă şi diplomaţia2. Definiţia diplomaţiei

3. Definiţia relaţiilor diplomatice12



4. Normele activităţii diplomatice5. Dreptul diplomatic şi dreptul internaţional public6. Dreptul diplomatic şi dreptul consular 7. Definiţia surselor de drept diplomatic8. Cutuma diplomatică9. Convenţiile privind domeniul dreptului diplomatic

10. Principiile dreptului diplomatic;11. Sentinţele în materie ale Curţii Internaţionale de Justiţie12. Doctrina de drept ca sursă a dreptului diplomatic13. Semnificaţia reglementărilor cu privire la activitatea diplomatică a şefilor de

state14. Rolul Comisiei de Drept Internaţional al ONU15. Reglementarea activităţii diplomatice legate de organizaţiile internaţionale16. Reglementarea misiunilor diplomatice permanente17. Reglementarea activităţii consulare18. Evoluţiei doctrinei de drept diplomatice19. Reperele principale ale doctrinei de drept diplomatic contemporane.

Teste pentru autoevaluare:1. Politica externă este:

a. rezultatul participării la relaţiile externe a guvernului şi a factorilor extraguvernamentali;

b. rezultatul exclusiv al activităţii guvernamentale.2. Serviciul diplomatic este:

a. serviciu secret; b. serviciu public.

3. Convenţia internaţională este sursă de drepta. scrisă;

b. nescrisă.4. Sursele dreptului diplomatic şi ale dreptului consular se regăsesc printre

a. sursele dreptului penal; b. sursele dreptului internaţional public.

5. Convenţia de la Viena privind misiunile speciale se referă laa. prezenţa în străinătate a soţiilor şefilor de state;

b. misiunile diplomatice ad hoc.6. Prima conferinţă de codificare la care ONU a convocat toate statele, fără să se mai

refere la cele patru categorii de state menţionate în convenţiile privind relaţiilediplomatice şi consulare a fost

a. Conferinţa Naţiunilor Unite de la Viena cu privire la reprezentarea statelor

în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale; b. Conferinţa cu privire la dreptul mării7. Rezolvări şi răspunsuri la testele de autoevaluare: 1a; 2b;3a; 4b; 5b; 6a.

13



Prezentarea lecţiei a douaMisiunea diplomatică: funcţii, componenţă; privilegiile diplomatice; imunitatea

diplomaticăIntroducereActivitatea diplomatică se desfăşoară prin misiuni diplomatice sau în legătură cu

misiunile diplomatice. Consimţământul statului acreditar privind constituirea de misiuni

diplomatice se confirmă şi prin aplicarea principiului în conformitate cu care nu trebuieîmpiedicată activitatea misiunii diplomatice. Imunitatea diplomatică este un privilegiudefinitoriu pentru statutul juridic al diplomatului.

Obiectiv:cunoaşterea misiunii diplomatice printr-o definiţie generală şi prin descrierea

funcţiilor şi a alcătuirii ei.; definirea şi descrierea generală a privilegiilor diplomatice; analizaaspectelor esenţiale ale imunităţii diplomatice.

Concepte cheie:misiune, misiune temporară, misiune permanentă, jus legationis, funcţie, reprezentare,

negociere, informare, personal diplomatic, personal tehnic-administrativ, personal de serviciu, persona non grata; : ne impediatur legatio, privilegiu, inviolabilitate, curierul diplomatic,

valiza diplomatică, libertatea de deplasare şi de circulaţie, scutirea de prestaţii personale; :imunitatea, imunitatea de jurisdicţie, impunitate.

RezumatMisiunea este sarcina cu care este învestită o persoană, calitatea care i se atribuie

pentru a o îndeplini.Misiunile diplomatice sunt îndeplinite de agenţi diplomatici, demnitari şi funcţionari

ai statului.Misiunea diplomatică este ori "temporară", ori "permanentă".Statul poate trimite în străinătate şi poate primi din străinătate, conform

consimţământului propriu şi al statului străin, misiuni diplomatice „temporare”, discontinue,mai precis pentru o perioadă limitată, şi misiuni diplomatice „permanente”, continue, pentru o

perioadă neprecizată.Misiunile diplomatice sunt constituite numai de subiecte de drept internaţional, de

state şi de foruri internaţionale. Dreptul la ambasadă ( jus legationis) le revine tuturor statelor.Statul sau forul internaţional care constituie o misiune diplomatică îşi exercită dreptul

de legaţie în mod activ.Statul sau forul internaţional care primeşte o misiune diplomatică îşi exercită dreptul

de legaţie în mod pasiv.Constituirea misiunii diplomatice este posibilă numai dacă statul în care misiunea

diplomatică va funcţiona consimte. Înfiinţarea misiunii diplomatice "permanente" (aambasadei, a postului consular) este posibilă numai după stabilirea de relaţii diplomatice.

Se poate refuza primirea unei misiuni diplomatice. Nu există obligaţia juridicăinternaţională de a primi o misiune diplomatică.Încheierea misiunii diplomatice depinde fie de acordul în această privinţă dintre statul

care a constituit misiunea şi statul pe teritoriul căruia misiunea funcţionează, fie de deciziaunuia dintre state notificată celuilalt stat.

Funcţia înseamnă ce este de îndeplinit într-o activitate, îndatorirea, misiunea, rolul,serviciul, sarcina. Într-o instituţie, funcţia este activitatea administrativă prestată, serviciul,slujba, postul. Prin funcţie se înţelege şi gradul din ierarhia administrativă.

Funcţiile misiunii diplomatice sunt îndatoririle principale ale celor incluşi în misiuneadiplomatică Pe plan juridic, funcţiile misiunii diplomatice apar, aşadar, ca obligaţii şi drepturiale diplomaţilor.

14



Funcţiile diplomatice se exercită pe teritoriul statului străin. Fără limitarea diversităţiiactitivităţilor prin care se realizează aceste funcţii, trebuie ca exercitarea să răspundă fărăabatere la imperativul respectării principiilor de drept internaţional.

Misiunea diplomatică reprezintă statul care a constituit-o ca să vorbească în numele luiîn străinătate, adresându-se reprezentanţilor altui stat sau ai altor state.

Reprezentarea este funcţia diplomatică primordială, întrucât decurge din suveranitatea

statului. Persoana aflată în misiune diplomatică acţionează în viaţa publică din străinătate şiîşi demonstrează identitatea utilizând simbolurile statului reprezentat: drapel, stemă, imn.Şefii de misiune diplomatică sunt îndreptăţiţi să-şi reprezinte statul propriu pentru adoptareade convenţii internaţionale bilaterale şi multilaterale. Dreptul de reprezentare fiind inerentsuveranităţii statelor, reprezentarea, ca funcţie a diplomaţiei, este posibilă numai în condiţiilerespectării egalităţii în drepturi dintre state.

Statul vede în misiunea diplomatică pe care o constituie un instrument necesar pentrurealizarea şi apărarea intereselor de stat. Statul care primeşte pe teritoriul lui o misiunediplomatică străină vede în această misiune un instrument de realizare şi de apărare aintereselor de stat străine, care pot fi, faţă de interesele proprii, convergente sau divergente.Misiunea diplomatică implică servirea interesului de stat fie prin susţinerea lui, fie prin

apărarea lui, fie prin împletirea susţinerii cu apărarea. Negocierea caracterizează în fiecare detaliu, dar şi în ansamblu, activitatea

diplomatică. Persoana aflată în misiune diplomatică rezolvă problemele apărute în relaţiiledintre statul acreditant şi statul acreditar negociind. Însuşiri necesare negociatorului au, îngeneral, toţi cei care satisfac prin conduită şi formaţie profesională criteriile definitorii ale

profesiei de diplomat.Misiunea diplomatică vehiculează informaţii: le culege, le analizează, le ordonează, le

transmite. Informaţia diplomatică destinată statului propriu sau statelor străine se referă lastatele şi societăţile străine sau la statul propriu şi la societatea proprie. Utilizarea informaţieifalse discreditează misiunea diplomatică.

Misiunea diplomatică este alcătuită din persoanele trimise să îndeplinească funcţiidiplomatice şi să realizeze activităţile necesare îndeplinirii funcţiilor diplomatice. Persoanelecare realizează funcţiile misiunii diplomatice sunt fie reprezentanţi ai statului (demnitari saudiplomaţi numiţi pentru a îndeplini funcţii primordiale), fie membri ai personalului diplomatic(diplomaţi, angajaţi ai serviciului public pentru diplomaţie cărora li se încredinţează funcţiiauxiliare).

Persoanele care nu participă nemijlocit la îndeplinirea funcţiilor diplomatice, dar realizează activităţi necesare îndeplinirii funcţiilor diplomatice alcătuiesc personalul tehnic-administrativ şi personalul de serviciu al misiunii diplomatice.

Cine nu poate participa la îndeplinirea funcţiilor misiunii diplomatice pentru călipseşte consimţământul statului de reşedinţă este persona non grata, adică persoană care nu

este dorită sau nu este binevenită. Consimţământul statului pe teritoriul căruia misiuneadiplomatică funcţionează poate fi retras. Este persona non grata şi cine nu poate participa laîndeplinirea funcţiilor misiunii diplomatice, pentru că i s-a retras consimţământul statului peteritoriul căruia misiunea funcţionează.

Privilegiile diplomatice sunt garanţia necesară împotriva obstacolelor şi a presiunilor diverse. Scopul lor principal este să faciliteze contactele în cadrul amplu al dezvoltăriirelaţiilor şi cooperării dintre state.

Oferind şi asigurând condiţii de întreţinere a misiunilor diplomatice străine, statele au,conform dreptului diplomatic, obligaţia de a nu face discriminări şi de a nu afecta drepturilestatelor care nu sunt implicate direct în stabilirea şi realizarea acestor condiţii.

15



Misiunea diplomatică nu se supune decât jurisdicţiei statului care a constituit-o.Totodată, misiunea diplomatică are obligaţia de a respecta legile statului străin pe teritoriulcăruia acţionează.

Privilegiile diplomatice sunt înlesnirile pe care statul străin le acordă misiunilor diplomatice şi personalului acestor misiuni în vederea îndeplinirii funcţiilor diplomatice.

Misiunilor diplomatice li se asigură practic şi totodată simbolic exercitarea funcţiei de

reprezentare, acordându-li-se dreptul de a utiliza, în activitate, drapelul şi stema statului carele-a constituit.Misiunile diplomatice sunt privilegiate întrucât inviolabilitatea lor este un domeniu

aparte al asigurării ordinii publice. Statul pe teritoriul căruia misiunile îşi desfăşoarăactivitatea are obligaţia să împiedice actele violente cu impact direct asupra activităţiimisiunilor diplomatice străine.

În conformitate cu privilegiul diplomatic al inviolabilităţii, sunt inviolabile persoaneledemnitarilor şi ale diplomaţilor, sediile lor.

Dreptul diplomatic şi consular stabileşte pentru membrii misiunii diplomatice privilegiul inviolabilităţii personale.

Sediile în care misiunile diplomatice îşi desfăşoară activitatea beneficiază de

inviolabilitate. Acest privilegiu corespunde cu obligaţia de a dezafecta localurile şi de aretrage bunurile şi arhivele fără întârziere nejustificată, atunci când este cazul.

Li se cere statelor să respecte şi să aplice principiile şi regulile dreptului internaţionalreferitoare la relaţiile diplomatice şi consulare şi îndeosebi să întreprindă toate măsurilenecesare, în conformitate cu obligaţiile lor internaţionale de a garanta efectiv protecţia,securitatea şi apărarea tuturor misiunilor diplomatice şi consulare şi reprezentanţilor care seaflă oficial pe teritoriul de sub jurisdicţia lor, incluzând măsuri practice de interzicere peteritoriile lor a activităţilor ilegale ale persoanelor, grupurilor şi organizaţiilor careîncurajează, provoacă, organizează acte împotriva securităţii unor asemenea misiuni şireprezentanţi şi se angajează în comiterea lor.

Statului pe teritoriul căruia misiunea diplomatică funcţionează îi revine obligaţia de a privilegia comunicarea oficială a misiunii, permiţând comunicarea, protejând-o, fără a ocontrola.

Comunicarea misiunii diplomatice cu instituţiile statului propriu se desfăşoară printransmiterea de mesaje grafice sau verbale pe căile cele mai diverse, în special prin curier diplomatic, cu valiza diplomatică şi cu utilizarea cifrului.

Membrii misiunii diplomatice au libertatea să circule pe teritoriul statului străin undeîşi desfăşoară activitatea, dar se poate ca accesul lor în anumite zone să fie interzis sau limitatdin motive de securitate naţională.

Statul pe teritoriul căruia îşi desfăşoară activitatea misiunea diplomatică are obligaţiade a le asigura membrilor misiunii libertatea de circulaţie chiar şi în situaţia în care relaţiile

internaţionale s-ar deteriora într-atât încât s-ar ajunge la conflict armat.Membrul misiunii diplomatice este scutit de obligaţiile stabilite de legea statului peteritoriul căruia misiunea sa diplomatică funcţionează, dacă aceste obligaţii sunt incompatibilecu situaţia sa de cetăţean al altui stat. Acest privilegiu este menit să prevină aplicarea

prevederilor legale care ar putea stânjeni funcţiile misiunii diplomatice.În vederea diminuării nesiguranţei care învăluie acţiunea celui aflat în străinătate, în

afara sistemelor juridic şi jurisdicţional al statului propriu, membrul misiunii diplomatice arenevoie de protecţia constând din privilegiul imunităţii.

Imunitatea diplomatică înseamnă imunitate de jurisdicţie. În eventuale litigii privindraporturile juridice ale misiunii diplomatice cu instituţii şi persoane ale statului străin,misiunii nu i se poate opune jurisdicţia acelui stat; nu este permisă judecarea membrului

misiunii diplomatice pentru fapte din timpul misiuni, dar nici pentru fapte anterioare acesteia.16



Faţă de jurisdicţia statului străin, membrul misiunii diplomatice beneficiază de imunitate, atâtîn domeniul penal, cât şi în domeniile civil şi administrativ. Dreptul diplomatic nu admite caautorităţile statului în care misiunea funcţionează să îl supună, sub nici o formă, jurisdicţiei

penale.Prin acordarea acestui privilegiu se închide calea jurisdicţională pe care autorităţile

statului străin ar putea interveni în activitatea misiunii diplomatice şi în viaţa membrilor ei.

Imunitatea de jurisdicţie a celor aflaţi în misiune diplomatică înseamnă, în esenţă, exceptarealor de la supunerea faţă de jurisdicţia statului pe teritoriul căruia îşi exercită funcţiile. Nu este posibilă exercitarea constrângerii prin reţinere, anchetare, judecare,

sancţionare, arestare împotriva persoanei aflate în misiune diplomatică.Imunitatea protejează misiunea diplomatică şi pe cel trimis să o realizeze, le face

posibilă independenţa în acţiune.Imunitatea de jurisdicţie confirmă şi întăreşte privilegiul inviolabilităţii.Imunitatea diplomatică nu înseamnă impunitate. Imunitatea nu ţinteşte răspunderea, ci

competenţa jurisdicţională a autorităţilor statului străin.Atunci când exercitarea funcţiilor diplomatice se împleteşte, de pildă, cu acte de

imixtiune în afacerile interne ale statului pe teritoriul căruia misiunea funcţionează, nici

misiunea şi nici membrii ei nu răspund în faţa legii interne a acestui stat, întrucât beneficiazăde imunitate de jurisdicţie, dar statul care a constituit misiunea diplomatică nu poate evitarăspunderea în conformitate cu prevederile dreptului internaţional.

Imunitatea membrului misiunii diplomatice faţă de jurisdicţia statului străin nuînseamnă în nici un caz şi câtuşi de puţin imunitate şi faţă de jurisdicţia statului propriu.Procedurile şi sancţiunile pe care, conform dreptului diplomatic, statul străin nu le poateaplica, pot fi aplicate de statul care a constituit misiunea diplomatică.

Dacă se admite imunitatea de jurisdicţie, prejudiciatul se poate întoarce împotrivastatului propriu sau a statului străin, întemeindu-şi pretenţia pe principiul egalităţii cetăţenilor.

Nu se admite invocarea imunităţii diplomatice de jurisdicţie în cazul unei crime derăzboi.

Imunitatea diplomatică devine inoperantă numai dacă statul care a constituit misiuneadiplomatică, şi numai acest stat, suspendă imunitatea acestei misiuni sau renunţă ratione

personae la imunitatea unuia dintre membrii misiunii. Nici misiunea diplomatică şi nici membrii ei nu pot suspenda imunitatea diplomatică

şi nu pot renunţa la imunitatea diplomatică.Suspendarea imunităţii juridice sau renunţarea la imunitatea juridică face posibilă

implicarea misiunii diplomatice şi a membrilor ei într-un proces juridic în străinătate. Trebuieca renunţarea să fie expresă şi clară.

Prin renunţarea la privilegiul imunităţii, autorităţile statului care a constituit misiuneadiplomatică evidenţiază, conformându-se şi curtoaziei internaţionale, importanţa pe care o

acordă relaţiilor diplomatice şi, în general, relaţiilor internaţionale, excluzând eventualitatearecursului abuziv la prevederile dreptului diplomatic.Dacă nu sunt afectate funcţiile misiunii, este de aşteptat ca statul care a constituit

misiunea diplomatică să renunţe la imunitatea de jurisdicţie civilă a membrului misiuniiimplicat într-un proces civil.

Dacă statul care a constituit misiunea diplomatică renunţă la imunitatea de jurisdicţiecivilă sau administrativă şi dacă din hotărârea instanţei rezultă că membrului acestei misiuniimplicat îi revine obligaţia unei reparaţii, măsurile de executare a hotărârii se pun în aplicarenumai dacă se renunţă la imunitate şi în privinţa executării. Imunitatea de executare înseamnăcă nu este permisă supunerea membrului misiunii diplomatice la nici o formă de arestare saude detenţie. Imunitatea de executare dispare atunci când se opune caracterului privat al

bunurilor reţinute.17



Imunitatea personală a membrului misiunii diplomatice pentru acte private selimitează la teritoriul statului străin, unde îşi desfăşoară activitatea ca membru al misiunii.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale:1. Definiţia misiunii diplomatice2. Începerea misiunii diplomatice3. Încheierea misiunii diplomatice

4. Funcţia de reprezentare5. Funcţia de negociere6. Funcţia de informare7. Personalul misiunii diplomatice8. Personalul diplomatic al misiunii diplomatice9. Persona non grata10. Semnificaţia aplicării principiului ne impediatur legatio11. Inviolabilitatea - principiu de drept12. Inviolabilitatea personală a membrilor misiunii diplomatice13. Inviolabilitatea localului misiunii diplomatice14. Privelegiul protecţiei împotriva atentatelor la securitate

15. Libertatea de comunicare a misiunilor diplomatice16. Definirea imunităţii diplomatice17. Imunitate şi impunitate în activitatea diplomatică18. Excepţiile de imunitatea de jurisdicţie civilă19. Răspunderea statului acreditant şi răspunderea diplomatului aflat în misiune20. Renunţarea la imunitatea diplomatică

Test pentru autoevaluare:1. Misiunea diplomatică permanentă se caraterizează prin:

a. discontinuitate; b. perioadă neprecizată;c. conducere la nivel înalt.

2. Este persona non grataa. membrul personalului diplomatic al misiunii diplomatice care nu este acceptat

de statul pe teritoriul căruia misiunea funcţionează; b. cel însărcinat să transmită comunicări neplăcute misiunii diplomatice, din

partea autorităţilor din statul unde misiunea funcţionează.3. Care propoziţie este adevărată?

a. Misiunea diplomatică se supune jursidicţiei statului care a constituit-o. b. Misiunea diplomatică respectă exclusiv reglementările pentru care a optat la

începutul activităţii.c. Misiunea diplomatică are obligaţia să respecte legile statului străin pe teritoriul

căruia acţionează.4. Care este propoziţia adevărată?a. Membrii misiunii diplomatice au libertatea să circule pe teritoriul statului

străin, unde îşi desfăşoară activitatea, chiar şi în zonele unde accesul străinilor este interzis din motive de securitate naţională.

b. Membrii misiunii diplomatice au libertatea să circule pe teritoriul statuluistrăin, unde îşi desfăşoară activitatea, dar se poate ca accesul lor în anumitezone să fie interzis sau limitat din motive de securitate naţională.

5. Imunitatea diplomatică înseamnăa. imunitate faţă de jurisdicţia statului propriu;

b. imunitate faţă de jurisdicţia statului străin.

18



6. În caz de imixtiune în afacerile interne ale statului pe teritoriul căruia misiuneadiplomatică funcţionează,

a. răspunderea statului acreditant şi răspunderea diplomatului implicat suntinseparabile;

b. se tratează distinct răspunderea statului acreditant şi răspundereadiplomatului implicat.

Rezolvările testului de autoevaluare 1 b; 2a; 3 a şi c;4b; 5b; 6a..

19



Prezentarea lecţiei a treiaRegulile cu privire la activitatea diplomatică a şefului de stat şi a şefului de guvernIntroducere: Diplomaţiei actuale îi este caracteristică amplificarea dialogului la

nivelul şefilor de stat şi de guvern, multiplicarea întâlnirilor oficiale dintre aceştia, ca formeeficiente de întreţinere a climatului de înţelegere şi cooperare în relaţiile dintre ţările lumii.Acţiunile diplomatice la acest nivel constituie teren de concentrare maximă a intereselor

naţionale şi, ca urmare, sunt obiectul organizării ample şi totodată minuţioase şi riguroase.Obiectiv: cunoaşterea regulilor privind organizarea şi desfăşurarea acţiunilor diplomatice la nivelul cel mai înalt.

Concepte cheie: acţiune diplomatică la nivel înalt, jus repraesentationis omnimodae,imunitatea suveranului.

RezumatMisiunile diplomatice la care participă şeful statului, şeful guvernului, ministrul de

externe sau reprezentanţii lor desemnaţi ca locţiitori sunt misiuni ad hoc la nivel înalt.Şeful de stat este şi diplomat. Realizându-şi atribuţiile, el exercită şi această profesie.Dialogul diplomatic intens desfăşurat direct de şefii de stat constituie forma principală

de susţinere a climatului de înţelegere şi cooperare în relaţiile internaţionale. Interesele

naţionale majore sunt abordate concludent îndeosebi la întâlnirile bilaterale la nivel înalt,desfăşurate fie în cadrul vizitelor oficiale reciproce, fie cu prilejul participării şefilor de stat lareuniuni internaţionale.

Misiunea diplomatică ad hoc la nivel înalt se realizează ca urmare a deciziei adoptatede statul care o constituie, dar depinde totodată de consimţământul statului străin pe teritoriulcăruia înaltul demnitar întreprinde, în calitate de înalt oaspete, o vizită în vederea realizăriimisiunii sale diplomatice.

Din respect faţă de principiul egalităţii suverane a statelor şi conform curtoazieiinternaţionale, nu se întreprinde o vizită la nivel înalt în străinătate fără invitaţie din parteaautorităţilor statului vizitat.

Totodată, din respect faţă de principiul egalităţii suverane a statelor şi conformcurtoaziei internaţionale, nu se refuză primirea unei vizite la nivel înalt dacă nu sunt motivetemeinice pentru un asemenea refuz.

Normele de drept internaţional referitoare la diplomaţia şefilor de stat au, în mare parte, caracter cutumiar.

Şeful de stat este definit de dreptul intern propriu fiecărui stat, care îi reglementeazămodul de desemnare şi atribuţiile. În general, dreptul intern stabileşte că şeful de statîntruchipează suveranitatea statului în fruntea căruia se află.

Şefului de stat nu i se cer scrisori de acreditare, nici altfel de împuterniciri, deautorizaţii. El acreditează trimişi în state străine şi primeşte trimişi ai statelor străine. Seadmite că are puteri depline pentru a angaja responsabilitatea statului în ierarhia autorităţilor

unde ocupă locul cel mai important. Cu autoritatea şi legitimitatea conferite de sufragiului popular, aşadar de voinţa naţiunii, şeful de stat personifică autoritatea statală atât în relaţiileinterne, cât şi în cele externe.

Constituţia României stabileşte modalităţile în care se exercită de către Preşedinterolul de reprezentare a intereselor statului în relaţiile internaţionale.

În general, şefii de stat deţin, potrivit dreptului intern al fiecărui stat, poziţia supremăîn conducerea politicii externe şi sunt principalii reprezentanţi în străinătate ai statului înfruntea căruia se află. Prin magistratura supremă pe care o exercită, datorită autorităţii şilegitimităţii conferite de sufragiul popular, aşadar de voinţa naţiunii, şefului de stat sau deguvern care îşi asumă, potrivit prevederilor constituţionale, personificarea statului atât înrelaţiile interne, cât şi în cele externe, îi revine o poziţie unică în stat şi în raporturile cu statele

străine, poziţie aparte pe care nici o altă autoritate în stat nu şi-o poate asuma.20



Sunt şi state (având regimuri parlamentare sau monarhice) în care locul principal înconducerea şi înfăptuirea politicii externe, precum şi în reprezentarea statului la acţiunilediplomatice bilaterale şi multilaterale îi revine şefului de guvern. În regimurile de acest fel,

primul-ministru are atribuţii substanţiale pe planul angajării statului în relaţiile internaţionale.În general, guvernele participă intens la activitatea internaţională la nivel înalt, în toate

statele, indiferent dacă acestora le este caracteristic regimul prezidenţial, cel semiprezidenţial

sau cel parlamentar.Guvernele sunt chemate să pregătească, să avizeze, să aprobe şi să aplice deciziile carese adoptă în activitatea diplomatică la nivel înalt.

În vederea redării comparative a locului activităţilor externe ale şefului guvern înregimurile parlamentare, faţă de cele prezidenţiale şi semiprezidenţiale, s-ar putea consideracă, în prima ipostază, şeful de guvern se situează în proximitatea demnităţii supreme în stat,fără a dobândi în totalitate alura simbolică a acesteia, în timp ce, în a doua ipostază, se apropiede ministrul afacerilor externe, dar are responsabilităţi superioare.

Dincolo de diferenţele impuse de regimurile interne, şefii de guverne primesc şiîntreprind vizite din şi în străinătate, negociază, încheie tratate, participă la reuniuniinternaţionale. Ca urmare, primesc şi acordă onorurile cele mai înalte, aplică uzanţe legate de

reprezentarea la nivel înalt a statului.În relaţiile internaţionale funcţionează regula nescrisă, potrivit căreia statele acceptă

ca, la acţiunile diplomatice la nivel înalt, să participe în conformitate cu normeleconstituţionale proprii, funcţiile participanţilor, rangul acestora, titulatura lor neconstituindobiecte de preocupare pe planul relaţiilor internaţionale.

Actele cu efect juridic ale celor care îşi reprezintă statul în diplomaţia la nivel înaltsunt acte ale statului. Cel care, în calitate de conducător al afacerilor externe ale statului,semnează tratate sau avizează şi contrasemnează legile de ratificare a acestora, răspunde

pentru acordarea şi primirea de acreditări, poate declara război şi poate încheia pace, arecapacitatea maximă de a acţiona pe plan internaţional.

Din practica relaţiilor internaţionale, rezultă că statele admit şi respectă principiul jusrepraesentationis omnimodae, conform căruia şeful de stat are, potrivit dispoziţiilor constituţionale din statul propriu, drept de reprezentare generală în relaţiile internaţionale.

Dreptul consacrat prin principiul jus repraesentationis omnimodae nu are caracter personal, ci decurge din drepturile internaţionale ale statului în numele căruia acţionează şi pecare îl reprezintă. Cutuma care s-a conturat cu veacuri în urmă în relaţiile diplomatice dintremonarhii absoluţi rămâne şi se aplică în prezent în mod axiomatic.

În relaţiile internaţionale actuale, în raporturile la nivelul şefilor de stat se aplică principiul egalităţii suverane a statelor, exprimabil şi în formula, odinioară valabilă exclusiv pentru monarhi, par in parem non habet imperium, şi, ca urmare, nu se face deosebire de rangnici între monarhi, nici între preşedinţi şi nici între monarhi şi preşedinţi. Aşadar, din

aplicarea principiului egalităţii suverane a statelor rezultă că prerogativele constituţionaleinterne nu disting între şefii de stat pe plan extern.Învestirea celui care acţionează şi reprezintă pe plan extern statul la nivel înalt este, de

obicei, însoţită de acte solemne, de notificare şi de felicitare, prin care sunt înştiinţate statelestrăine şi prin care statele străine declară că acceptă efectele învestirii pe planul relaţiilor internaţionale.

Şefilor de stat şi de guvern, aflaţi în misiune diplomatică, statele străine le acordă privilegii, prin care protejează şi sprijină misiunea diplomatică la nivel înalt. Şefilor de stat şide guvern, aflaţi în misiune diplomatică li se recunoaşte totodată o imunitate specifică.Dreptul diplomatic confirmă aceste modalităţi de susţinere a misiunilor diplomatice la nivelînalt.

21



Şefilor de stat şi de guvern aflaţi în misiune diplomatică li se permite şi li se ocroteştecomunicarea liberă în scopuri oficiale cu autorităţile statului propriu şi cu autorităţile altor state, li se acordă scutiri de impozite şi de taxe.

Reşedinţa în străinătate a şefului de stat este inviolabilă. Pentru alte activităţi decâtcele prin care îşi exercită atribuţiile de gazde, autorităţile statului vizitat pot pătrunde înreşedinţa rezervată înaltului oaspete numai cu permisiunea lui.

Când se află în străinătate îndeplinind misiuni oficiale, şefului de stat sau de guvern ise recunoaşte, pe lângă imunitatea stabilită prin normele constituţionale interne, o imunitate înrelaţiile internaţionale, imunitatea suveranului, care înseamnă exceptarea de la jurisdicţiile şide la alte reglementări (reguli stabilite de organele locale de ordine publică) ale statului străin

pe al cărui teritoriu se află. Această imunitate se extinde, de obicei, şi asupra membrilor defamilie care îl însoţesc. În cazul în care înaltul reprezentant comite o infracţiune este expulzatşi eventual i se interzice accesul pe teritoriul statului unde a comis infracţiunea. Reparaţiilerevin statului al cărui înalt reprezentant este considerat infractor.

Şefii de stat şi de guvern nu sunt exoneraţi, nici conform prevederilor dreptului intern,nici conform prevederilor dreptului internaţional referitoare la imunitate, de răspunderea

penală pentru crime de genocid, contra umanităţii şi pentru crimele de război, pentru care se

supun jurisdicţiei Curţii Penale Internaţionale.Autorităţile statelor vizitate la nivel înalt îi acordă protecţie, pe planul securităţii,

şefului de stat sau de guvern care le este oaspete, măcar ca pentru o "persoană care se bucurăde protecţie internaţională".

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale:1. Cutuma cu privire la acţiunile diplomatice la nivel înalt2. Prevederile constituţionale cu privire la exercitarea de cătrePreşedintele României a rolului de reprezentare a intereselor statului în relaţiileinternaţionale3. Principiul jus repraesentationis omnimodae4. Privilegiile şefilor de stat aflaţi în străinătate în misiune diplomatică

Teste pentru autoevaluare:1. Şeful de stat aflat în fruntea unei misiuni la un for internaţional beneficiază de:a. facilităţile, privilegiile şi imunităţile acordate oricărui diplomat;b. facilităţile, privilegiile şi imunităţile recunoscute de dreptul

internaţional şefilor de stat;2. În conformitate cu principiul egalităţii suverane a statelor,a. nu se poate aplica regula par in parem non habet imperium;b. prerogativele constituţionale interne nu disting între şefii de stat pe plan

extern.Rezolvări şi răspunsuri la testele de autoevaluare 1b, 2b.

22



Prezentarea lecţiei a patraMinistrul de externeIntroducere: Ministrului de extrne îi revine unul dintre rolurile de protagonist al

activităţii diplomatice.Obiectiv: descrierea statutului şi a atibuţiilor şefului serviciului diplomatic al unui

stat.

Concepte cheie: ministru, ministru de externe, conducerea serviciului diplomaticRezumatMinistrul de externe, membru al guvernului şi subordonat primului-ministru, conduce

serviciul diplomatic, alcătuit din ramura internă, adică ministerul de externe, căruia îi revineadministrarea relaţiilor externe, şi ramura externă, adică reţeaua oficiilor diplomatice alestatului în străinătate.

În esenţă, rolul ministrului de externe este să realizeze legătura şefului statului şişefului guvernului cu instituţiile autorităţii din statele străine.

Declaraţiile ministrului de externe pot angaja responsabilitatea statului pe plan extern.Ministrul de externe este, în timp, primul interlocutor politic al fiecărui ambasador

străin, care, înainte de a-şi începe activitatea, aduce la ministerul de externe copiile scrisorilor

de acreditare. Prin acest act, se deschide seria de audienţe în cadrul cărora ministrul şiambasadorul pot aborda spectrul întreg al relaţiilor bilaterale, precum şi problematica vieţiiinternaţionale, îşi pot transmite comunicări oficiale, informaţii, proiecte, pot negocia.

Este de datoria ministrului de externe să fie prezent la audienţele solemne, în cadrulcărora ambasadorii străini îşi prezintă scrisorile de acreditare şefului de stat.

Ministrului de externe îi revine responsabilitatea privind aplicarea prevederilor convenţiilor în vigoare la care statul este parte.

Sub conducerea ministrului de externe se redactează proiectele de convenţii bilateraleşi multilaterale la care statul urmează să devină parte şi se desfăşoară negocierea acestora învederea pregătirii textelor pentru procedurile legale de exprimare a consimţământului, înnumele statului, potrivit reglementărilor interne şi internaţionale.

Ministrul de externe are datoria de a-i informa pe şeful de stat, pe primul-ministru şi pe ceilalţi membri ai guvernului cu privire la evoluţiile pe plan internaţional care au sau potavea efecte asupra promovării şi apărării intereselor statului.

Ministrul de externe îi trimite în misiuni ad hoc sau permanente, adică în delegaţii saula ambasade şi posturi consulare, pe diplomaţii şi consulii de carieră.

Oficiile diplomatice - ambasadele şi posturile consulare - din străinătate seorganizează şi îşi desfăşoară activitatea, executând ordinele şi instrucţiunile primite de laministrul de externe.

Printre răspunderile prioritare ale ministrului de externe se numără şi aceea pentru păstrarea arhivei diplomatice a statului.

Activitatea concretă actuală a ministrului de externe are două laturi dominante:contribuţia la misiunile diplomatice ale conducerii statului prin lucrări pregătitoare şi premergătoare şi îndeplinirea misiunilor proprii.

O parte foarte mare a activităţii ministrului de externe este dedicată participării statuluila forurile internaţionale. Majoritatea misiunilor ministrului de externe este constituită în

prezent din participări la conferinţe internaţionale şi la reuniunile ministeriale aleorganizaţiilor internaţionale.

Programul anual al unui ministru de externe european, precum cel al României,cuprinde, printre altele: participarea, în septembrie, la dezbaterile generale ale AdunăriiGenerale a ONU; participarea, măcar ocazională, la lucrările Consiliului de Securitate alONU, pentru îndeplinirea obligaţiilor periodice ale statului (ca membru permanent sau

nepermanent) faţă de acest for; participarea la reuniunile ministeriale bilunare ale Consiliului23



Prezentarea lecţiei a cinceaMisiunea diplomatică ad-hocIntroducere:Misiunea diplomatică ad hoc are caracter temporar; este constituită pentru a exercita

funcţia de reprezentare a statului şi, eventual, încă una sau alte câteva funcţii specifice, învederea îndeplinirii uneia sau mai multor sarcini precizate de statul care a constituit-o şi

acceptate de statul pe teritoriul căruia funcţioneză.Misiunea ad hoc este denumită şi misiune specială. Noţiunile sunt sinonime. Misiuneadiplomatică ad hoc se utililizează atât în relaţiile externe bilaterale, cât şi în forurileinternaţionale.

Obiectiv: cunoaşterea prevederilor Convenţiei cu privire la misiunile speciale.Concepte cheie: misiunea ad-hoc; stat trimiţător, stat primitor, personalul misiunii

diplomatice ad-hoc, reprezentant al statului trimiţător.RezumatMisiunea ad hoc reprezintă statul care a constituit-o şi are capacitatea să exprime

voinţa acestui stat în cadrul funcţiilor ei şi în perioada necesară realizării acestor funcţii.Misiunea diplomatică ad hoc este rezultatul deciziei adoptate de statul care o

constituie şi depinde de consimţământul statului pe teritoriul căruia funcţionează. Trebuie castatul trimiţător să obţină consimţământul statului primitor, printr-un demers întreprins, îngeneral, pe cale diplomatică. Nu este totuşi absolut obligatoriu acordul formal prealabil alstatului primitor. În cazul în care relaţiile dintre statul trimiţător şi statul primitor permit oabordare flexibilă, este posibil consimţământul tacit, confirmat formal eventual dupăconstituirea misiunii diplomatice ad hoc.

Se poate constitui misiunea diplomatică ad hoc şi dacă între statul trimiţător şi statul primitor nu s-au stabilit relaţii diplomatice. Este posibil ca o misiune diplomatică ad hoc să seconstituie pentru a realiza aranjamentele necesare stabilirii de relaţii diplomatice.

Dacă misiunea diplomatică ad hoc se realizează în mai multe state primitoare, trebuieca statul trimiţător să obţină consimţământul fiecăruia dintre statele primitoare şi, totodată, săle informeze despre caracterul multiplu pe care îl are destinaţia misiunii. Sunt situaţii în care omisiune diplomatică ad hoc reprezintă mai multe state, cărora le revine obligaţia de a informastatul primitor despre această caracteristică a misiunii. Dreptul diplomatic prevede

posibilitatea ca într-un stat primitor să funcţioneze simultan misiunile ad hoc ale mai multor state trimiţătoare pentru tratarea unei probleme a cărei soluţionare răspunde interesului comunal statelor trimiţătoare şi al statului primitor. Condiţia realizării acestor misiuni ad hocsimultane este acordul statelor participante.

Pe teritoriul aceluiaşi stat străin, primitor şi acreditant, ajung să funcţioneze simultancel puţin o misiune diplomatică ad hoc a statului trimiţător şi o misiune diplomatică

permanentă (ambasadă) a aceluiaşi stat acreditant. Este actuală cutuma că misiunea

diplomatică ad hoc nu are ex proprio vigore precădere asupra ambasadei.Statele de ale căror decizii şi consimţăminte depinde misiunea diplomatică ad hoc suntconsiderate, în conformitate cu dreptul diplomatic, egale pe plan juridic şi, ca urmare,discriminarea nu este permisă. Între misiunea diplomatică ad hoc şi statul primitor secomunică prin reprezentanţi autorizaţi.

Misiunea diplomatică ad hoc, care este rezultatul unei / unor convenţii între statultrimiţător şi statul primitor, începe la prima comunicare între un reprezentant al misiunii şi unreprezentant al autorităţilor statului primitor.

Ca şi începutul misiunii, încheierea ei depinde de acordul la care ajung statul trimiţător şi statul primitor. Trebuie ca misiunea să se încheie dacă unul dintre statele trimiţător şi

primitor notifică statului celălalt că recheamă misiunea, respectiv că misiunea este considerată

încheiată.25



Începerea misiunii diplomatice ad hoc, activitatea ei şi încheierea ei nu depind destarea relaţiilor diplomatice dintre statul trimiţător şi statul primitor şi nici de starea altor misiuni diplomatice ale acestor state. Este posibil ca misiunea diplomatică ad hoc să continue,chiar dacă relaţiile diplomatice dintre statul trimiţător şi statul primitor încetează.

Misiunii diplomatice ad hoc îi revine, în primul rând, funcţia care o defineşte, dar, pentru a o realiza, este necesar să satisfacă şi exigenţele altor funcţii specifice domeniului

diplomatic, precum reprezentarea, servirea interesului de stat, informarea şi să recurgă lanegociere.În alcătuirea misiunii diplomatice ad hoc, decizia îi aparţine statului trimiţător. După

desemnarea persoanelor din misiune, trebuie ca statul trimiţător să transmită statului primitor informaţii cu privire la numărul, numele şi calitatea persoanelor din componenţa misiunii.Persoanele numite în componenţa misiunii diplomatice ad hoc au calitatea de membru almisiunii şi, în cadrul acesteia, le revine una dintre poziţiile următoare: şef al misiunii,reprezentant al statului trimiţător sau membru al personalului.

În cadrul misiunii diplomatice ad hoc, se disting trei categorii de personal: celdiplomatic, alcătuit din persoanele care au calitatea de diplomat, cel administrativ şi tehnic,alcătuit din persoanele cu sarcini administrative şi tehnice şi cel de serviciu, alcătuit din

persoane cu sarcini domestice. Pe lângă membrii misiunii diplomatice ad hoc pot funcţiona şi persoane "în serviciu privat".

Este de aşteptat ca statul trimiţător să încredinţeze îndeplinirea funcţiei primordiale şia celor auxiliare ale misiunii diplomatice ad hoc cetăţenilor proprii.

Fiecare etapă în stabilirea componenţei misiunii diplomatice ad hoc depinde deconsimţământul statului primitor, care poate fi retras oricând. Statul primitor are posibilitateasă refuze misiunea diplomatică ad hoc în cazul în care consideră că numărul componenţilor misiunii este prea mare. Totodată, fără să datoreze explicaţii, statul primitor nu este obligat să

primească în misiune pe oricare dintre componenţii acesteia.În rândul personalului diplomatic al misiunii diplomatice ad hoc pot fi două categorii

de diplomaţi: prima, a celor care îndeplinesc funcţia diplomatică primordială, având calitateade reprezentant al statului, şi a doua, a celor care îndeplinesc funcţii diplomatice auxiliare.

Funcţia primordială, adică funcţia pentru care a fost constituită ad hoc misiunea, esterealizată de persoana desemnată ca reprezentant al statului trimiţător.

Misiunea diplomatică ad hoc funcţionează în locul / locurile convenit/e de statultrimiţător şi statul primitor. În cazul în care se convine că sunt necesare mai multe sedii, sedesemnează, tot prin convenţie, sediul principal. Nu se convine asupra sediului, dacă seadmite că misiunea funcţionează în capitala statului primitor, mai precis în localitatea în carese află sediul ministerului de externe al acestui stat.

Statul primitor are obligaţia de a-şi concretiza consimţământul privind activitatea peteritoriul propriu a misiunii diplomatice ad hoc străine, înlesnindu-i îndeplinirea funcţiilor

specifice. Înlesnirile pe care statul primitor le acordă misiunii diplomatice ad hoc străine sunt privilegii care fac posibilă atingerea scopurilor misiunii, notificate de statul trimiţător şiadmise de statul primitor.

Privilegiilor acordate misiunii diplomatice ad hoc şi membrilor ei le corespundeobligaţia privilegiaţilor de a respecta legea statului primitor. Această obligaţie constă, în

primul rând, în respectarea principiului neingerinţei. Aceeaşi obligaţie înseamnă şi că nu leeste permis misiunilor diplomatice ad hoc să devină sediul unor activităţi contrare dreptuluiinternaţional.

Practic şi, totodată, simbolic, statul primitor îi asigură misiunii diplomatice ad hocexercitarea funcţiei de reprezentare, acordându-i dreptul de a utiliza, în activitate, drapelul şistema statului trimiţător. Misiunea diplomatică ad hoc beneficiază de acest privilegiu în

limitele stabilite de reglementările în materie din statul primitor.26



În general, misiunea diplomatică ad hoc şi personalul ei au obligaţia ca, în acelaşi timpcu beneficiul privilegiilor diplomatice, să respecte reglementările din statul primitor, ca şi

prevederile convenţiilor bilaterale, ale dreptului internaţional şi să nu utilizeze privilegiile pentru a încălca principiul neingerinţei.

Misiunii diplomatice ad hoc şi personalului ei li se acordă protecţie legală, astfel încâtsă li se asigure inviolabilitatea şi să fie împiedicate prin lege actele violente care ar impieta

asupra libertăţii lor de acţiune. Nu le este permis autorităţilor statului primitor să dispună şi să aplice măsuri dearestare şi de detenţie împotriva persoanei care are calitatea de membru al personaluluidiplomatic al misiunii diplomatice ad hoc. Totodată, autorităţile statului primitor sunt obligatesă aibă o conduită respectuoasă în relaţiile cu această persoană. Respectul datorat deautorităţile statului primitor faţă de persoana membrului misiunii diplomatice ad hocînseamnă că nu este permisă ştirbirea libertăţii şi demnităţii acestei persoane.

Persoanei care are calitatea de membru al personalului diplomatic al misiuniidiplomatice ad hoc nu i se pot aplica măsuri de executare a unei decizii judecătoreşti.

Autorităţilor vamale străine le este permis să controleze bagajul personal al membrilor personalului diplomatic al misiunii ad hoc doar dacă au informaţii clare cu privire la

posibilitatea ca în bagaj să se afle alte obiecte decât cele pe care membrii personaluluidiplomatic al misiunii ad hoc le folosesc în activitatea lor oficială şi decât obiectele lor

personale. Dacă se adoptă decizia să se controleze bagajul personal al unui membru al personalului diplomatic al misiunii ad hoc, trebuie ca acesta sau un reprezentant autorizat săasiste la efectuarea controlului.

Misiunea diplomatică ad hoc beneficiază de inviolabilitatea localurilor pe care leutilizează ca sediu, în conformitate cu dreptul diplomatic. De privilegiul inviolabilităţiimisiunea diplomatică ad hoc beneficiază permanent şi peste tot în privinţa documentelor şi aarhivei sale.

Persoana care este membru al personalului diplomatic al misiunii ad hoc beneficiazăde inviolabilitatea locuinţei, a documentelor, a corespondenţei şi a bunurilor ei private.

În conformitate cu dreptul diplomatic, statul primitor are obligaţia să privilegiezecomunicarea oficială a misiunii diplomatice.

Membrii misiunii au libertatea de a se deplasa şi de a circula în statul primitor.Privilegiul scutirii de impozit şi taxă pentru localurile ocupate de misiune se acordă

pentru timpul în care se exercită funcţiile diplomatice ale misiunii ad hoc.În statul primitor, membrii personalului diplomatic al misiunii ad hoc benefeciază de

privilegiul imunităţii, care include imunitatea de jurisdicţie penală şi imunitatea juridică civilăşi administrativă.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale:1. Definirea misiunii diplomatice ad-hoc

2. Constituirea, îndeplinirea şi încheierea misiunii diplomatice ad-hoc3. Funcţiile misiunii diplomatice ad-hoc4. Componenţa misiunii diplomatice ad-hoc5. Şeful misiunii diplomatice ad-hoc6. Sediul misiunii diplomatice ad-hoc7. Privilegiile misiunii diplomatice ad-hoc

Teste pentru autoevaluare:1. Dacă misiunea diplomatică ad hoc se realizează în mai multe state primitoare,

trebuie ca statul trimiţător să obţină consimţământa. doar de la unul dintre aceste state;b. de la fiecare dintre statele primitoare şi, totodată, să le informeze despre

caracterul multiplu pe care îl are destinaţia misiunii;27



c. de la statele primitoare cu care are relaţii diplomatice.2. În cadrul misiunii diplomatice ad hoc:a. există personal diplomatic, tehnico-administrativ şi de serviciu;b. există doar personal diplomatic.3. Membrii personalului diplomatic al misiunii ad hoc beneficiază:a. de imunitate de jurisdicţie penală, de imunitate juridică civilă şi de imunitate

juridică administrativă;b. doar de imunitate de jurisdicţie penală.4. Ambasadorul care conduce o ambasadă şi căruia i s-a încredinţat şi conducerea

unei misiuni ad hoc beneficiazăa. doar de privilegiile misiunii diplomatice ad hoc;b. de privilegiile şefului de ambasadă, pe lângă privilegiile şi imunităţile cuvenite

ca membru al misiunii ad hoc.Rezolvări şi răspunsuri la testele de autoevaluare: 1b, 2a, 3a, 4b.

28



Prezentarea lecţiei a şaseaForul internaţional; conferinţa internaţionalăIntroducere:Problemele primordiale pe care diplomaţia le are de rezolvat se abordează îndeosebi în

foruri internaţionale, întrucât forurile internaţionale răspund nevoii statelor de solidaritate şi

de cooperare. În esenţă, în forurile internaţionale, membrii misiunilor diplomatice ad hoc alestatelor participante negociază soluţii pentru diferendele dintre ele, pentru stingereaconflictelor, precum şi norme pe care statele le consideră necesare întreţinerii relaţiilor interstatale. În prezent, statele lumii dispun de o sumă de practici, la care s-a recurs în modrepetat pentru organizarea şi desfăşurarea de conferinţe internaţionale, unele dintre aceste

practici răspunzând aplicării unor reguli respectate de numeroase state, care pot fi consideratecomponente ale unor proceduri internaţionale de largă recunoaştere.

Obiectiv: examinarea ponderii şi semnificaţiei forurilor internaţionale în activitateadiplomatică actuală; descrierea elementelor de procedură larg recunoscute în privinţaorganizării şi a desfăşurării conferinţelor internaţionale; conferinţa internaţională, iniţiereaconferinţei internaţionale, convocarea conferinţei internaţionale, principiul universalităţii,

consultări pregătitoare, desfăşurarea conferinţei internaţionale.Concepte cheie: for, for internaţional, diplomaţia forurilor, instituţionalizarea

forurilor internaţionale, stat-gazdă, stat participant; conferinţa internaţională, iniţiereaconferinţei internaţionale, convocarea conferinţei internaţionale, principiul universalităţii,consultări pregătitoare, desfăşurarea conferinţei internaţionale.

RezumatDiplomaţia forurilor este instrumentul care s-a dovedit a fi cel mai eficient în

abordarea problemelor primordiale.Obiectivele principale al desfăşurării activităţii diplomatice în forurile internaţionale

sunt pacea şi securitatea internaţională. Ideea soluţionării diferendelor dintre state în cadrulunor reuniuni internaţionale dăinuie de veacuri.

Valorile pe care se întemeiază diplomaţia prin foruri internaţionale sunt evidente înactivitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Diplomaţia prin foruri este cu mult anterioară diplomaţiei moderne prin ambasade. Nevoia vitală de echilibru în întreţinerea relaţiilor internaţionale a determinat apariţia

primelor foruri internaţionale moderne.Instituţionalizarea forurilor internaţionale s-a intensificat după Primul Război

Mondial, sub semnul necesităţii imperioase de a se menţine pacea prin garanţii bazate pe principii clare şi pe mecanisme juridice.

În prezent, se face diplomaţie în foruri internaţionale diverse: coaliţii, alianţe politico-militare, conferinţe internaţionale, organizaţii internaţionale, asocieri de state cu profil aparte

(Uniunea Europeană, mişcarea statelor francofone, Commonwealth -ul).Societatea Naţiunilor a fost o etapă în care s-a acumulat o experienţă bogată, pe bazacăreia a urmat proliferarea forurilor internaţionale.

Naţiunile Unite, instauratoare ale păcii după cel de-al Doilea Război Mondial, aufructificat această experienţă îndeosebi pe planul asocierii statelor suverane într-o organizaţiecu vocaţie universală, care, în prezent, este preocupată de pacea şi securitatea lumii, dar şi deidentificarea şi soluţionarea problemelor globale, precum drepturile omului, protejareamediului înconjurător etc.

În a doua parte a secolului al XX-lea, a devenit evident că forurile regionale ar putea fiinstrumente utile în edificarea unui sistem de securitate colectivă. Coexistenţa paşnică,necesară în condiţiile în care forurile opuse, funcţionând ca blocuri politico-militare, marcau

negativ procesele pozitive cărora le fusese destinată ONU, s-a profilat graţie diplomaţiei29



forurilor internaţionale, prin care s-a realizat, într-o primă etapă, Conferinţa pentru Securitateşi Cooperare în Europa şi, ulterior, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa.

În prezent, participarea la activitatea forurilor internaţionale este considerată criteriude apreciere a însemnătăţii rolului jucat de state în lume. Statul cu importanţă de prim rangapare ca protagonist pe scena internaţională, adică este membru permanent al Consiliului deSecuritate, şi ia parte la reuniunile Grupului "celor opt".

Activitatea diplomatică se desfăşoară, normal, în măsură considerabilă, prin reuniuniinternaţionale, în foruri înfiinţate de state, la care participă delegaţii ale statelor, de faptmisiuni diplomatice ale statelor. Forurile internaţionale şi misiunile diplomatice participantesunt ale statelor care, înfiinţând foruri internaţionale la care trimit misiuni diplomatice,acţionează ca subiecte de drept internaţional.

Misiunile diplomatice la forurile internaţionale se întrunesc pe teritoriul unuia dintrestatele lumii, străin pentru quasi-totalitatea participanţilor (cu excepţia celor care reprezintăstatul-gazdă), dar se acreditează pe lângă for.

Obiectul funcţiei diplomatice de reprezentare îi împarte pe participanţii la forurileinternaţionale în patru categorii: 1. cei care reprezintă statul-gazdă; 2 cei care reprezintăcelelalte state; 3. cei care reprezintă forul; 4 cei care reprezintă alte foruri.

Forul ca personalitate de drept internaţional are şi calitatea de a fi acreditar, adică primeşte acreditările misiunilor diplomatice ale statelor membre sau participante.

Misiunile diplomatice la for sunt primite, pe de o parte, pe teritoriul statului caregăzduieşte sediul forului şi, pe de altă parte de for.

În raport cu forul ca personalitate de drept internaţional, statele membre dispun dedrept de legaţie specific relaţiilor multilaterale, adică pot participa cu delegaţii şireprezentanţe la activitatea forului.

Un stat devine stat-gazdă pentru un for internaţional numai după ce îşi exprimăconsimţământul să găzduiască forul. Pentru găzduirea şi a misiunilor diplomatice ad hoc lafor ale statelor străine şi a reprezentanţele diplomatice permanente ale acestora şi ale altor foruri membre, este nevoie de consimţământul separat al statului-gazdă.

Consimţind să intre în raportul juridic internaţional de primire pe teritoriul său asediului forului şi a delegaţiilor statelor membre, statul îşi asumă obligaţia de a trata acel for şi acele state astfel încât forul să poată funcţiona.

Scopul misiunilor diplomatice la for este participarea la activitatea forului, lanegocierile din cadrul acestuia, la elaborarea documentelor care conţin deciziile acestuia.Raporturile misiunii diplomatice la for cu statul-gazdă se împletesc cu şi depind de raporturilestabilite între statul-gazdă şi for. Între statul-gazdă, pe de o parte, for şi misiunile diplomaticela for, pe de altă parte, se formează un raport juridic specific de ospitalitate diplomatică.

Relaţiile dintre misiunile diplomatice la for, care participă temporar sau permanent laactivitatea şi/sau la reuniunile forului, se supun principiului egalităţii suverane a statelor,

precum şi normelor juridice statutare ale forului. În for, li se asigură relaţiilor dintre statelereprezentate echilibrul favorabil căii diplomatice de soluţionare a problemelor din relaţiileinternaţionale. În asemenea condiţii, este posibil ca forul internaţionale să ofere cadrul propicedezvoltării progresive a dreptului internaţional.

Forul internaţional este, de fapt, reuniunea diplomatică multilaterală la nivel înalt, lanivel ministerial sau la nivel de experţi. În general, reuniuni ale experţilor şi ale miniştrilor

pregătesc treapta superioară a negocierilor şi a deciziilor care se desfăşoară la nivelul şefilor de stat şi de guvern.

Forul internaţional are o durată limitată (conferinţa internaţională) sau o duratănelimitată, fiind aşadar "permanentă" (organizaţia internaţională)

Organizaţiile internaţionale sunt rezultatul perfecţionării diplomaţiei prin conferinţe.

Instituţionalizarea întâlnirilor multilaterale care se dovedesc utile şi eficiente facilitează30



întrunirea participanţilor, fără a fi nevoie să se recurgă la mecanismul greoi şi irositor de timpal convocărilor şi al organizărilor ab origine.

În general, organizaţiile internaţionale au fost constituite pornindu-se de laconferinţele internaţionale, pe care statele participante au decis să le transforme în instituţii cuactivitate permanentă.

Conferinţele internaţionale pot fi privite ca modalităţi temporare de înfăptuire a

politicii externe a statelor, în timp ce organizaţiile internaţionale sunt instituţii ale acestei politici.Spre deosebire de organizaţia internaţională, conferinţa internaţională nu întruneşte

caracteristicile definitorii de subiect de drept internaţional.Când conferinţa internaţională ajunge, din obiect al dreptului internaţional, subiect de

drept internaţional, înseamnă că a devenit organizaţie internaţională. Se depăşeşte, în procesulde instituţionalizare a conferinţei, pragul critic de complexitate care permite un asemenea saltcalitativ. Când statele consimt să doteze conferinţa internaţională cu un sistem de organe

permanente, distincte de organele statelor participante, înfiinţează o organizaţieiinternaţională.

Organizaţiile internaţionale sunt foruri internaţionale, care s-au instituţionalizat şi au

dobândit personalitate internaţională. Fiind înfiinţate prin consimţământul statelor, ca formeale colaborării dintre acestea, şi având rezoluţii stabilite prin negociere şi convenţie de state,forurile internaţionale pot fi doar subiecte derivate de drept internaţional.

Numai statele au capacitate juridică deplină, în timp ce forurile au o capacitate juridicălimitată de prevederile convenţiilor interstatale pe care se întemeiază. Forurile internaţionaledispun, conform statutelor proprii, de capacitate juridică pentru realizarea funcţiilor şiscopurilor lor, pe teritoriul statului de reşedinţă şi al statelor participante.

Conferinţa internaţională este reuniunea misiunilor diplomatice ad hoc trimise de statesă abordeze, în cadru multilateral, una sau mai multe probleme ale relaţiilor internaţionale.Activitatea conferinţei internaţionale, convocată din iniţiativa şi cu consimţământul statelor şila care participă misiuni diplomatice ad hoc ale statelor, are caracter diplomatic. Ca urmare,această activitate este obiectul dreptului diplomatic.

În cadrul conferinţelor internaţionale se desfăşoară dezbateri, se prezintă proiecte, senegociază, participanţii având ca obiectiv, în cele mai multe cazuri, realizarea unui acordinterstatal.

Conferinţa internaţională este un eveniment unic, a cărui desfăşurare este legată directde obiectivul pe care iniţiatorii şi-au propus să-l atingă. Lucrările se încheie după ce timpul delucru stabilit de participanţi s-a scurs sau după ce s-a atins obiectivul stabilit iniţial.Prelungirea duratei conferinţei nu înseamnă instituţionalizare, pentru că îndeplinirea funcţiilor din mandatul misiunilor diplomatice ad hoc determină încheierea lucrărilor.Instituţionalizarea înseamnă transformarea conferinţei într-un alt tip de for internaţional

(organizaţie internaţională, alianţă etc.)Lipsită de caracteristicile proprii subiectului (derivat) de drept internaţional, conferinţainternaţională dispune de competenţe pe planul organizării lucrărilor (dezbatere, negociere,adoptare de documente etc.), de legitimitatea acceptată de statele participante necesarăconstituirii prezidiului, de comisii, precum şi elaborării şi adoptării regulilor proprii defuncţionare.

Desfăşurarea organizată a lucrărilor conferinţei internaţionale şi atingerea obiectivuluiurmărit prin conferinţă depind de adeziunea participanţilor şi a autorităţilor statului-gazdă laun cadru juridic elementar. Astfel, trebuie ca, la conferinţa internaţională, statele să-şi poatăexprima cu deplinătate voinţa, poziţiile şi consimţământul în legătură cu ordinea de zi,conţinutul lucrărilor şi al documentelor adoptate. Numai prin realizarea acestei condiţii este

31



posibil ca statele participante la conferinţa internaţională să se considere angajate faţă de prevederile adoptate.

Este posibil ca iniţiativa privind întrunirea unei conferinţe internaţionale să aparţinăunui singur stat, mai multor state sau unei organizaţii internaţionale.

Între momentul lansării iniţiativei şi cel al convocării, se obişnuieşte să se organizezeconsultări între eventualii participanţi. Consultările pot avea loc pe cale bilaterală, la orice

nivel sau în cadrul unor reuniuni multilaterale speciale. Iniţierea şi convocarea de conferinţeîn cadrul organizaţiilor internaţionale decurg potrivit procedurilor şi normelor acestora.Consultările pregătitoare se concentrează, de obicei, asupra schiţării ordinii de zi a

conferinţei, precum şi a regulilor de procedură. Se oferă astfel prilej de aprofundare atematicii, de detaliere a problematicii de discutat, de precizare a obiectivelor urmărite.Organizatorilor le revine, încă din această etapă, efortul de a identifica poziţiile divergente şide a căuta punctele comune, pe baza cărora să se poată desfăşura lucrările.

Participanţii la pregătirea conferinţei discută şi despre stabilirea locului de desfăşurarea lucrărilor. Statul-gazdă propune o localitate de pe teritoriul său, unde sunt întrunitecondiţiile tehnice necesare. Se admite, în general, că locul de desfăşurare al conferinţei (sediullucrărilor) este inviolabil şi că autorităţile statului-gazdă nu pot acţiona în acel loc (sediu) fără

acordul conferinţei, adică al celor desemnaţi de participanţi să o reprezinte.Trebuie, totodată, ca statul-gazdă, în primul rând, dar şi ceilalţi participanţi să

întreprindă măsuri pentru desfăşurarea lucrărilor în securitate şi să asigure protecţiadelegaţiilor.

Potrivit uzanţelor şi sub imperiul principiului egalităţii suverane a statelor, convocareaconferinţei internaţionale se face prin invitaţii adresate de organizator (stat-gazdă, organizaţieinternaţională) participanţilor, fără discriminare.

Doctrina de drept diplomatic se referă şi la necesitatea respectării principiuluiuniversalităţii forurilor internaţionale, în conformitate cu care toate statele interesate pot

participa la examinarea problemei care constituie tema conferinţei, precum şi la elaborarea şiadoptarea de eventuale documente exprimând poziţii şi angajamente comune.

Statele invitate confirmă primirea invitaţiei la conferinţă şi comunică organizatorului,inclusiv statului-gazdă, componenţa misiunii (delegaţiei) care le reprezintă.

Conduita diplomaţilor participanţi la conferinţa internaţională, posibilităţile şi modullor de acţiune sunt obiectul prevederilor dreptului diplomatic referitoare la reprezentareastatelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu vocaţie universală şi la misiunilediplomatice ad hoc.

Autorităţile statului-gazdă pot să refuze prezenţa pe teritoriu a anumitor persoane, de pildă a celor declarate anterior persona non grata. În general, se caută ca rezolvarea acestuitip de probleme, precum aceea a neacceptării pe teritoriu a unui delegat străin la conferinţă, sănu împiedice reprezentarea statelor la conferinţă şi desfăşurarea lucrărilor. Declarând persona

non grata pe un membru al misiunii diplomatice ad hoc la conferinţa internaţională,autorităţile statului-gazdă îşi exercită dreptul suveran de nu accepta pe teritoriul lor persoanele pe care nu le pot accepta din motive întemeiate, dar, totodată contribuie la slăbirea prezenţeiun stat la lucrările conferinţei. Conform unei uzanţe care ar putea deveni regulă de curtoazieinternaţională, statul-gazdă nu îl declară persona non grata pe conducătorul unei misiunidiplomatice ad hoc la nivel înalt.

Statele obişnuiesc ca, la reuniunile internaţionale la care participă, să admită prezenţaobservatorilor, reprezentanţi ai statelor sau organizaţiilor care nu doresc să se implice înnegocieri şi dezbateri, dar consideră necesar să se informeze asupra conţinutului acestora.

Îndeosebi la conferinţele la care au loc negocieri urmate de încheiere de documente(convenţii, acte-finale), este necesar ca membrii misiunilor diplomatice ad hoc ale statelor

participante să le prezinte organizatorilor, serviciilor acestora de secretariat, împuternicirile32



oficiale de a negocia şi de a exprima prin semnătură consimţământul statului reprezentat, primite din partea autorităţilor proprii. Deplinele puteri se verifică la începutul lucrărilor şi, înurma verificării, delegaţii (membrii misiunilor diplomatice ad hoc la copnferinţă) suntacreditaţi sau legitimaţi în vederea participării la lucrări, inclusiv la negocierea de documente.

Se obişnuieşte ca lucrările conferinţei să înceapă cu o plenară inaugurală, carecuprinde o ceremonie incluzând discursul de întâmpinare al reprezentantului statului-gazdă şi

saluturile formulate de participanţi. Plenara inaugurală constituie momentul desemnării, prin procedura convenită la pregătiri, a preşedinţiei conferinţei, a componenţei comisiilor şisecretariatului.

Este cvasigenerală practica încredinţării preşedinţiei conferinţei reprezentantuluistatului-gazdă. În acest fel se respectă o tradiţie considerată regulă a curtoaziei internaţionale.

Dacă nu toţi participanţii sunt de acord cu încredinţarea preşedinţiei conferinţeireprezentantului statului-gazdă, se recurge la formula preşedinţiei prin rotaţie. Reprezentanţiistatelor participante se succed la preşedinţia lucrărilor, pentru câte o şedinţă, în ordineastabilită la pregătiri, de obicei respectând criteriul listei alfabetice, în limba oficială a statului-gazdă, a denumirilor statelor.

Participanţii la conferinţă pot adopta un regulament al lucrărilor, îndeosebi cu privire

la procedură: atribuţiile şi competenţele preşedinţiei, comisiilor şi secretariatului, limitelecvorumului (numărul de participanţi necesar adoptării de decizii), ordinea luărilor de cuvânt(distingerea între declaraţiile de poziţie, alocuţiunile de fond şi intervenţiile cu privire la

procedură), prezentarea amendamentelor, votul (stabilirea formelor de exprimare a votului: prin apel nominal, prin vot secret, prin vot deschis, prin corespondenţă), limbile de negociereşi redactare, relaţiile cu mass-media etc.

Votul constituie un punct nodal al procedurii. Dincolo de forma de exprimare, maidelicate apar problemele legate de puterea de vot a participanţilor şi cele ale numărului devoturi necesar adoptării de decizii.

În general, se admite că puterea de vot decurge din principiul egalităţii suverane astatelor, conform căruia se atribuie câte un vot fiecărui stat reprezentat la conferinţă. Suntconferinţe la care se practică şi votul ponderat.

Prin regulamentele de procedură se stabileşte numărul de voturi necesar adoptăriideciziilor: majoritate simplă sau majoritate calificată (de două treimi, de patru cincimi etc.).Sunt reuniuni la care deciziile se iau numai prin vot unanim sau prin consens.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale:1. Forul internaţional şi soluţionarea problemelor internaţionale2. Formele de diplomaţie prin foruri internaţionale3. Misiuni diplomatice la foruri şi misiuni diplomatice ale forurilor 4. Tendinţa de instituţionalizarea a forurilor internaţionale5. Conferinţa internaţională, obiect al dreptului diplomatic

6. Organizarea conferinţei internaţionale7. Desfăşurara conferinţei internaţionale8. Preşedinţia conferinţei internaţionale

Teste pentru autoevaluare:1. Este for internaţional:

a. alianţa politico-militară internaţională;b. coaliţia guvernamentală;c. Uniunea Europeană;d. clubul de fotbal Real Madrid.

2. Misiunile diplomatice la forurile internaţionale se acrediteazăa. pe lângă toate guvernele statelor participante;

b. pe lângă for.33



3. În conformitate cu procedurile acceptate în general cu privire la organizareaunei conferinţe internaţionale se admite că:

a. autorităţile statului-gazdă pot acţiona în locul (sediul) de desfăşurare aconferinţei internaţionale indiferent dacă persoanele desemnate săreprezeinte conferinţa sunt sau nu sunt de acord;

b. locul de desfăşurare al conferinţei (sediul lucrărilor) este inviolabil.

4. Enunţaţi două variante de stabilire a puterii de vot a participanţilor laconferinţa internaţională:a. ...;

b. ... .5. Enunţaţi două forme de adoptare prin vot a hotărârilor în cadrul conferinţei

internaţionale:a. ...;

b. ....Rezolvări şi răspunsuri la testele de autoevaluare: 1 a şi c; 2b; 3b; 4 (un

reprezentant/o delegaţie – un vot), b. (vot ponderat după mărimea capitalului statuluireprezentat sau numărul de locuitori ai statului reprezentat); 5 a. (consens), b.(majoritate

simplă).

34



Prezentarea lecţiei a şapteaOrganizaţia internaţională – for diplomatic; reprezentarea statelor la organizaţia

internaţională; funcţionarul internaţionalIntroducere:Organizaţia internaţională este una dintre formele stabilite prin convenţie

internaţionale, prin care statele se grupează pentru a acţiona împreună într-un domeniu sau în

mai multe domenii ale relaţiilor dintre ele.Dreptul diplomatic confirmă identitatea de misiune diplomatică a reprezentanţei permanente a statului interesat pe lângă organizaţia internaţională. Totodată, dreptuldiplomatic reglementează organizarea şi funcţionarea reprezentanţei permanente laorganizaţia internaţională a unui stat membru al organizaţiei internaţionale.

În organizaţia internaţională se intersectează serviciul diplomatic extern al statuluimembru al organizaţiei cu ansamblul organelor integrate ale organizaţiei, reprezentanţiistatelor membre cu funcţionarii organizaţiei.

Obiectiv: definirea organizaţiei internaţionale, din perspectiva activităţii diplomatice;cunoaşterea normelor generale principale cu privire la reprezentarea statelor la organizaţiainternaţională; descrierea trăsăturilor definitorii ale funcţionarului internaţional.

Concepte cheie: gruparea de state, alianţa, coaliţia, organizaţia, capacitatea juridică aorganizaţiei internaţionale; reprezentanţa permanentă, reprezentanţa permanentă pentruobservare, privilegiile organizaţiei şi ale reprezentanţilor statului membru al organizaţiei;organ integrat al organizaţiei internaţionale, funcţionarul internaţional, reprezentantulorganizaţiei internaţionale, privilegiile organizaţiei internaţionale şi ale funcţionaruluiinternaţional.

RezumatÎn doctrina dreptului internaţional, organizaţia internaţională este privită ca asociere de

state suverane care urmăresc să atingă un obiectiv de interes comun, prin intermediulorganelor proprii organizaţiei.

Organizaţia internaţională este instituţia permanentă, constituită de state, prin acordullor de voinţă exprimat prin convenţie internaţională, care funcţionează pentru realizareascopurilor stipulate în actele constitutive, pe baza principiilor şi normelor fundamentale aledreptului internaţional. Organizaţia internaţională are caracter interguvernamental.

Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Internaţional a propus definiţia următoare:organizaţia internaţională este asociere de state, constituită prin convenţie, prevăzută cu oconstituţie (statut constitutiv) şi cu organe comune şi având personalitate juridică distinctă de

personalitatea juridică a statelor membre. Din definiţie, rezultă că organizaţia internaţionalăeste o organizaţie interstatală, înfiinţată prin actul de voinţă al unor state. Ca urmare,organizaţia internaţională este subiect derivat de drept internaţional.

Organizaţia internaţională are personalitate (capacitate) juridică, adică are aptitudinea

de a fi titulară de drepturi şi de obligaţii. Asemenea persoanei juridice de drept civil,organizaţia internaţională are o structură internă care funcţionează, conform dreptuluiinternaţional, pentru atingerea unui obiectiv, care îşi poate exterioriza voinţa şi care, având

patrimoniu, poate să desfăşoare activităţi şi să le suporte consecinţele.Organizaţia are dreptul, în cadrul funcţiilor stabilite de statele care au constituit-o, de a

încheia tratate cu statele membre şi cu alte organizaţii internaţionale.Spre deosebire de personalitatea juridică a statului, personalitatea juridică a

organizaţiei internaţionale are caracter funcţional, pentru că organizaţia internaţională stă sub principiul specializării. Ca subiect derivat de drept internaţional, organizaţia internaţională arecompetenţă funcţională atribuită de state şi nu este altceva decât instrument al cooperăriiinterstatale care depinde voinţa statelor şi de cooperarea dintre state.

35



Personalitatea juridică a organizaţiei internaţionale are caracter obiectiv, pentru că personalitatea juridică a organizaţiei internaţionale este opozabilă chiar şi statelor nemembre.

Organizaţia are drept de legaţie activ şi pasiv. Ca urmare, statele pot fi reprezentate pelângă organizaţia internaţională prin misiuni permanente.

Sunt posibile reprezentări pe lângă alte organizaţii internaţionale sau ale acestora, prin birouri de legătură sau misiuni de observare. Organizaţia poate fi reprezentată permanent pe

lângă un stat prin centru de informare, birou de corespondenţă, reprezentanţi rezidenţi.Organizaţia internaţională are dreptul de a-şi administra fondurile financiare, atâtveniturile, cât şi cheltuielile.

Organizaţia internaţională are drept la drapel şi la stemă (emblemă).Organizaţia internaţionale are, ca subiect de drept internaţional, şi obligaţii

internaţionale.Organizaţia nu-şi poate modifica obligaţiile care i-au fost stabilite de statele care au

constituit-o. Numai statele-părţi la tratatul constitutiv pot să modifice acest tratat.Organizaţia internaţională poate încheia convenţii, de pildă cu statul pe teritoriul

căruia realizează programe, acorduri de exonerare de responsabilitate, conform cărorareparaţia revine statului beneficiar al programului.

Organizaţia internaţională adoptă decizii prin care este angajată numai ea, caorganizaţie, nu şi statele membre. Aceste decizii sunt aplicate de organele organizaţiei şiactele de aplicare a acestor decizii nu sunt acte ale statelor membre. Când, prin organele sale,organizaţia internaţională ia decizii, altele decât deciziile fiecărui stat membru în parte, îşiexercită voinţa proprie şi acţionează ca subiect autonom al relaţiilor internaţionale; îşimanifestă personalitatea juridică internaţională şi se comportă ca subiect derivat de dreptinternaţional.

Deciziile organelor organizaţiilor internaţionale pot fi adoptate prin vot majoritar sau prin consens şi pot avea caracter obligatoriu pentru statele membre sau pot fi doar recomandări.

Autonomia organizaţiei internaţionale implică şi independenţa funcţionarilor organizaţiei faţă de autorităţile statelor membre.

Sursele dreptului aplicabil în privinţa organizaţiilor internaţionale sunt: regulilecutumiare şi regulile scrise conţinute în convenţia de bază a organizaţiei, alte documente de

bază ale organizaţiei, precum cele elaborate de o eventuală reuniune pregătitoare, acordurileorganizaţiei cu statul-gazdă sau cu statul pe teritoriul căruia organizaţia desfăşoară o anumităactivitate, regulamentele unor organe ale organizaţiei, statutul personalului organizaţiei.

Statele îşi exprimă acordul de voinţă de a înfiinţa o organizaţie internaţională şi de a fimembre ale acesteia încheind o convenţie (care se poate intitula tratat, pact, cartă, statut şichiar constituţie).

Statele le stabilesc organizaţiilor internaţionale pe care le constituie obiectivele

definitorii. Obiectivul Organizaţiei Naţiunilor Unite este să coordoneze acţiuneainternaţională a statelor membre, să asigure securitatea colectivă.Pe lângă membrii cu drepturi depline ai organizaţiei internaţionale, există şi membri

asociaţi şi observatori. În rândul observatorilor, pe lângă statele cu acest statut se pot aflaentităţi care au vocaţia de a deveni state (mişcările de eliberare naţională), organizaţiiinternaţionale sau organizaţii neguvernamentale. Drepturile observatorilor diferă de la oorganizaţie la alta. În urma constituirii reprezentanţei unui stat străin pe teritoriul statului-gazdă unde funcţionează organizaţia internaţională, rezultă relaţia trilaterală stat membru alorganizaţiei internaţionale reprezentat la sediul acesteia de o misiune permanentă - organizaţiainternaţională - statul-gazdă.

Reprezentanţa permanentă este rezultatul deciziei adoptate de statul care o constituie şi

totodată al consimţământului exprimat în numele organizaţiei şi în numele statului-gazdă.36



Este posibilă constituirea reprezentanţei permanente şi dacă statul-gazdă nu recunoaşte statultrimiţător.

Statele care nu sunt membre ale organizaţiei internaţionale pot fi reprezentate pe lângăorganizaţie de reprezentanţe permanente pentru observare.

Reprezentanţa permanentă îndeplineşte funcţii normale de misiune diplomatică:reprezentarea, servirea interesului de stat, informarea şi negocierea. Reprezentanţei

permanente îi revine şi funcţia specifică a participării la activitatea organizaţiei internaţionale.Membrii misiunii permanente a unui stat pe lângă organizaţia internaţională şi membriimisiunii diplomatice ad hoc a unui stat la reuniunile organizaţiei internaţionale participă şi laactivitatea organelor organizaţiei, făcând parte din aceste organe, care adoptă şi aplică deciziiale organizaţiei.

Reprezentanţa permanentă pentru observare are funcţii asemănătoare, dar nu poaterealiza funcţiile de negociere în cadrul organizaţiei şi de asigurare a participării statului

propriu la activităţile organizaţiei.Trimiţându-şi reprezentanţii permanenţi la organizaţia internaţională, statul membru

îşi exercită dreptul de a participa la activitatea organizaţiei. Primind reprezentanţe permanentela sediul ei şi misiuni diplomatice ad hoc la reuniunile ei, organizaţia internaţională îşi

exercită pasiv dreptul de legaţie.În alcătuirea reprezentanţei permanente, decizia îi aparţine statului trimiţător.Reprezentanţi ai statelor la organizaţia internaţională sunt toţi componenţii

reprezentanţei, şeful reprezentanţei, locţiitorii, consilierii, experţii tehnici şi secretariireprezentanţei. Reprezentanţa permanentă este condusă de un şef de misiune şi este compusădin trei categorii de personal: diplomatic, tehnic-administrativ şi de serviciu. Trebuie canumărul componenţilor să nu depăşească limitele normale, acceptate de statul trimiţător, deorganizaţie şi de statul-gazdă.

Autorităţile statului trimiţător (şeful de stat sau de guvern, ministrul de externe) emitscrisori de acreditare pentru şeful reprezentanţei permanente, care le transmite organizaţiei.Adunarea Generală a ONU a recomandat ca şeful misiunii permanente să fie împuternicit prinscrisori de acreditare emise de şeful statului propriu sau de şeful guvernului sau de ministrulde externe. Acreditarea se face pe lângă organizaţie şi nu pe lângă secretarul general alacesteia, căruia i se transmite doar scrisoarea de acreditare.

Statul trimiţător aduce la cunoştinţa organizaţiei componenţa reprezentanţei şi fiecaremodificare a acestei componenţe: numirea, poziţia, titlul şi ordinea de precădere a membrilor reprezentanţei, sosirea lor, plecarea lor definitivă sau încetarea funcţiilor lor, modificările înstatutul lor în timpul serviciului la misiunea permanentă; sosirea şi plecarea definitivă aoricărui membru de familie şi eventuala modificare a calităţii de membru de familie; sosirea şi

plecarea definitivă a persoanelor angajate în serviciul privat al membrilor reprezentanţei şiîncetarea activităţii lor în această calitate; începerea şi încetarea activităţii persoanelor

rezidente în statul-gazdă care lucrează în cadrul personalului reprezentanţei permanente sau înserviciul privat al membrilor acesteia; adresele sediilor misiunii şi ale locuinţelor private.Aceste informaţii sunt comunicate statului-gazdă fie de organizaţie, fie de statului trimiţător.

Statul-gazdă poate expulza un membru al unei misiuni permanente pe care nu îlconsideră acceptabil.

Dacă şeful reprezentanţei lipseşte, conducerea reprezentanţei este preluată de un şef ad interim, după înştiinţarea organizaţiei şi a statului-gazdă.

În conformitate cu principiul egalităţii suverane a statelor, trebuie ca toate statelemembre ale organizaţiei internaţionale să aibă posibilitatea să înfiinţeze misiuni permanente

pe lângă organizaţia internaţională.În statul-gazdă, funcţionează simultan misiunile diplomatice având rol de

reprezentanţe permanente ale statelor membre ale organizaţiei internaţionale. Ordinea de37



precădere a şefilor de reprezentanţe se stabileşte ţinând seama de ordinea alfabetică adenumirii statelor membre ale organizaţiei.

Pe teritoriul statului care găzduieşte organizaţia şi unde ei funcţionează în aceastăcalitate, reprezentanţii membrilor organizaţiei pe lângă organizaţie beneficiază, asemeneatrimişilor diplomatici, de privilegii precum: inviolabilitate personală, a bagajelor şi adocumentelor, libertatea de comunicare cu utilizarea cifrului şi a curierului, exceptarea de la

restricţiile în privinţa imigrării, facilităţi în privinţa schimbului valutar.Statul-gazdă le acordă reprezentanţei permanente şi membrilor ei privilegii, pentru afacilita astfel îndeplinirea funcţiilor diplomatice de care depinde funcţionarea organizaţieiinternaţionale. Temeiul acestor privilegii este strict funcţional. Totodată, membrilor

personalului diplomatic al reprezentanţei diplomatice le revin obligaţiile de a respecta legile şireglementările statului-gazdă şi de a nu se amesteca în afacerile interne ale statului-gazdă..

Potrivit Convenţiei de la Viena cu privire la reprezentarea statelor în relaţiile lor cuorganizaţiile internaţionale (1975), dacă beneficiarul imunităţii de jurisdicţie comite oinfracţiune gravă în raport cu legea penală a statului-gazdă, statul trimiţător poate renunţa laimunitate sau îl recheamă pe cel în cauză şi dispune încheierea activităţii lui la misiunea

permanentă. Aceeaşi convenţie prevede ca statul trimiţător să procedeze la fel dacă are loc o

ingerinţă gravă în afacerile interne ale statului-gazdă.Dacă, în afara exercitării funcţiilor reprezentanţei permanente, un membru al

personalului diplomatic al reprezentanţei permanente comite o infracţiune gravă evidentă lalegislaţia penală a statului-gazdă sau dacă săvârşeşte un act de imixtiune gravă şi evidentă întreburile interne ale statului-gazdă, statul trimiţător este obligat să-l recheme sau măcar sădispună încetarea funcţiilor acestuia, dacă nu renunţă la imunitatea lui de jurisdicţie.

Organizaţia sprijină reprezentanţa permanentă şi statul-gazdă în aplicare prevederilor de drept diplomatic în privinţa privilegiilor.

Autorităţile statului-gazdă au obligaţia să-i ocrotească pe membrii personaluluidiplomatic al reprezentanţei, împiedicând acţiunile prin care acestora le-ar fi afectatălibertatea şi demnitatea. Trebuie ca actele violente care ar impieta asupra libertăţii

personalului reprezentanţei permanente să fie contracarate prin măsuri adecvate. Totodată,autorităţile statului-gazdă sunt obligate să-i urmăreească şi să-i sancţioneze pe cei care comitasemenea acte. Autorităţile statului-gazdă nu pot, în nici un caz, să recurgă împotrivamembrilor personalului diplomatic al reprezentanţei permanente la măsuri de constrângere

precum percheziţia, arestarea, detenţia.Localul reprezentanţei permanente şi arhivele ei beneficiază de inviolabilitate.

Responsabilitatea pentru asigurarea acestei inviolabilităţii este a statului-gazdă, căruia îirevine obligaţia ca, în cazul unui atac, să-l urmărească şi să-l sancţioneze pe făptuitor.

Nu îi este permis ambasadei să devină sediu al unor activităţi contrare dreptuluiinternaţional. Statul acreditar şi agenţii lui diplomatici au obligaţia să nu dea localurilor

ambasadei utilizări incompatibile cu funcţiile diplomatice.Statul-gazdă are obligaţia de a garanta înfăptuirea privilegiului protecţieireprezentanţei permanente şi a personalului ei diplomatic împotriva atentatelor la securitate.

Statul-gazdă are obligaţia de a privilegia comunicarea oficială a reprezentanţei permanente, ocrotind-o şi îngăduind-o, adică neîncercând nici o formă de control. Întrereprezentanţa permanentă şi statul trimiţător se poate comunica prin utilizarea curieruluireprezentanţei, a valizei reprezentanţei şi a mesajelor cifrate.

Membrii personalului diplomatic al reprezentanţei permanente au libertatea de acircula pe teritoriul statului-gazdă, care însă poate să le reglementeze, chiar să le interzică, dinmotive de securitate naţională, accesul în anumite zone (cele de frontieră, din preajma uneifabrici de armament sau a unui teren folosit pentru teste şi exerciţii militare, în localităţi unde

au loc conflicte sociale care pot afecta securitatea străinilor). Pentru restrângerea posibilităţii38



de deplasare, statul-gazdă poate să invoce şi motive legate de poluare sau de opţiunea unor comunităţi etnice sau religioase care nu acceptă periodic sau permanent vizite ale străinilor. Încazurile în care nu este interzis, ci doar reglementat, accesul este posibil dacă reprezentanţa

permanentă notifică deplasarea şi autorităţile statului gazdă o acceptă.Personalul diplomatic al reprezentanţei permanente beneficiază de scutirea de orice

impozite şi taxe, personale sau reale, naţionale, regionale sau comunale; scutirea de impozite

şi taxe naţionale, regionale sau comunale asupra localurilor reprezentanţei, cărora membriiacestui personal le sunt proprietari sau locatari; scutirea, în ce priveşte serviciile prestatestatului acreditant, de dispoziţiile cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul-gazdă;scutirea de plata drepturilor de vamă, a taxelor şi a altor drepturi conexe.

Membrii personalului diplomatic al reprezentanţei permanente beneficiază deimunitate de jurisdicţie în statul-gazdă. Ei nu sunt obligaţi să depună mărturie în instanţă.

Implicarea într-un proces juridic, în statul-gazdă, a unui membru al personaluluidiplomatic al reprezentanţei permanente este posibilă numai după ce statul trimiţător renunţăla imunitatea juridică. Statului trimiţător îi revine obligaţia ca, în cazul în care nu renunţă laimunitatea de jurisdicţie, să întreprindă tot ce se poate pentru soluţionarea echitabilă alitigiului.

Funcţionarul internaţional este persoana care îndeplineşte continuu şi exclusiv funcţiiîn cadrul organelor integrate ale organizaţiei internaţionale, în conformitate cu un contract

bazat pe statutul personalului organizaţiei.Atribuirea calităţii de funcţionar internaţional se face prin învestire de către unul dintre

organele organizaţiei internaţionale.Activitatea funcţionarului internaţional se desfăşoară în conformitate cu ordinea

juridică internă a organizaţiei internaţionale, cu prevederile reglementărilor privind condiţiilede angajare, regulile privind cariera, remuneraţia, modalităţile de protecţie socială, regimuldisciplinar etc.

Funcţionarul internaţional este independent faţă de statul propriu şi faţă de statul peteritoriul căruia îşi exercită funcţiile. În schimb, funcţionarul internaţional se subordoneazăorganizaţiei, organele acesteia fiind doar ele apte să interpreteze reglementările interioare

proprii, pentru a decide ce este în conformitate cu interesele organizaţiei.Acceptarea de către funcţionarul internaţional a numirii lui în această calitate implică

angajamentul de a servi, în activitate, exclusiv interesul organizaţiei internaţionale. Totodată,funcţionarul internaţional este reprezentantul intereselor tuturor statelor care, în conformitatecu obiectivele şi statutul organizaţiei internaţionale, beneficiază de activitatea sa.

Esenţa conduitei juridice a funcţionarului internaţional constă din independenţa faţă deautorităţile statului propriu şi loialitatea faţă de organizaţie. Independenţa funcţionaruluiinternaţional faţă de autorităţile statelor proprii, membre ale organizaţiei internaţionale,reflectă autonomia organizaţiei internaţionale. Funcţionarului internaţional i se cere să

răspundă la exigenţele autorităţii tuturor statelor membre ale organizaţiei internaţionale, fără afi subordonat nici unuia dintre ele. El nu reprezintă nici o autoritate naţională, nici pe astatului propriu. El nu cere şi nu primeşte dispoziţii de la autorităţi din afara organizaţiei.

Organizaţia internaţională are relaţii cu statele membre, cu alte state, cu alteorganizaţii internaţionale şi constituie misiuni pe teritoriile altor state decât statul-gazdă. Înaceste situaţii, se desemnează reprezentanţi ai organizaţiei internaţionale. Misiunile seconstituie şi reprezentarea se realizează prin decizia organelor organizaţiei internaţionale, careîşi desemnează reprezentanţii, funcţionarii împuterniciţi să reprezinte organizaţia.

Statutul funcţionarului internaţional răspunde necesităţilor funcţiei. Acest statut seaplică în conformitate cu convenţiile încheiate de state. Ca urmare, organizaţia în ansamblu şi

persoana căreia i se atribuie calitatea de funcţionar internaţional al organizaţiei internaţionale

sunt îndreptăţite să beneficieze şi beneficiază de privilegii pe teritoriul statelor unde39



funcţionează. Această protecţie acordată organizaţiei internaţionale şi funcţionarilor eieliberează organizaţia şi pe funcţionarii ei de jurisdicţia tuturor statelor membre.

Privilegiile de care beneficiază organizaţia îi garantează autonomia faţă de statele careconsimt să i-o acorde. Este de dorit ca printre aceste state să se numere statul-gazdă şi statul

pe teritoriul căruia organizaţia îşi desfăşoară reuniunile şi activităţile operaţionale. Esteimportant ca acţiunile organizaţiei să nu fie supuse dreptului intern al unui stat, pentru că

astfel ar fi încălcat principiul egalităţii suverane a statelor. Totodată, dreptul diplomaticdezaprobă abuzul de privilegii în activitatea organizaţiilor internaţionale.Dreptul diplomatic oferă cadrul în care organizaţiile internaţionale să poată beneficia

de: privilegiul posibilităţii de a deţine fonduri, aur sau valută de orice fel, de a opera conturi înorice fel de valută, de a transfera şi a converti mijloace de plată dintr-o ţară în alta sau încadrul aceleiaşi ţări; privilegiul exceptării activelor, veniturilor şi bunurilor lor de la plataoricăror taxe directe; privilegiul exceptării de la plata taxelor vamale, de la interdicţii şirestricţii a importurilor şi exporturilor de obiecte pentru uz oficial şi de publicaţii proprii;

privilegiul imunităţii juridice în cazul unor acţiuni privind bunurile lor mobile şi imobile, privilegiul inviolabilităţii localurilor şi arhivelor lor.

Autorităţile statului-gazdă au datoria să asigure liniştea în jurul sediului organizaţiei

internaţionale şi să dispună de forţe de poliţie care, la solicitarea organizaţiei, să asigureaplicarea legilor şi respectarea ordinii publice.

Din statutul organizaţiei internaţionale decurge statutul funcţionarului internaţional.Privilegiilor acordate organizaţiei internaţionale le corespund privilegiile acordatefuncţionarului internaţional.

Funcţionarul internaţional beneficiază de privilegii, în calitate de reprezentant alorganizaţiei internaţionale, pe teritoriul statului unde îşi exercită funcţia.

Funcţionarului internaţional i se conferă privilegii în interesul organizaţieiinternaţionale şi nu în avantaj personal. Funcţionarul internaţional este privilegiat ca să poată

promova interesele organizaţiei internaţionale. Privilegiile îi permit libertatea de acţiune, îigarantează independenţa faţă de autorităţile exterioare organizaţiei, îndeosebi faţă deautorităţile statului-gazdă, dar şi faţă de cele ale altui stat pe teritoriul căruia funcţionarulinternaţional îşi îndeplineşte funcţiile. Privilegiile îl protejează pe funcţionarul internaţionalnumai în cadrul funcţiei sale sau în relaţie cu exercitarea ei. Totodată, prin privilegiereafuncţionarului internaţional, se asigură respectarea princpiului egalităţii suverane a statelor membre ale organizaţiei internaţionale.

Privilegiile se acordă diferit diferitelor categorii de funcţionari internaţionali.Funcţionarii internaţionali "de profesie" beneficiază de inviolabilitatea persoanei, de libertatede deplasare, de scutiri vamale şi fiscale, de imunitate de jurisdicţie civilă, pentru actele princare îşi îndeplinesc funcţiile. Experţilor în misiune (de mediere, de întocmire de rapoarte, deelaborare de studii, de investigare) li se acordă privilegii asemănătoare, dar numai pentru

perioada misiunii. Funcţionarii internaţionali, cetăţeni ai statului-gazdă, nu beneficiază de privilegiul inviolabilităţii personale şi nici de cel al imunităţii de jurisdicţie decât pentru acteoficiale în îndeplinirea funcţiilor.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale:1. Definiţia organizaţiei internaţionale2. Caracterul funcţional al personalităţii juridice a organizaţiei internaţionale3. Dreptul de legaţie al organizaţiei internaţionale4. Adoptarea de decizii în cadrul organizaţiei internaţionale5. Componenţa organizaţiilor internaţionale6. Dreptul de legaţie în relaţiile dintre statul membru şi organizaţia internaţională7. Funcţiile reprezentanţei permanente

8. Componenţa reprezentanţei permanente40



9. Relaţia trilaterală stat membru al organizaţiei internaţionale reprezentat lasediul acesteia de o misiune permanentă - organizaţia internaţională - statul-gazdă

10. Privilegiile reprezentanţilor statelor membre pe lângă organizaţiainternaţională

11. Raporturile funcţionarului internaţional cu statul propriu şi cu organizaţia

12. Îndatoririle funcţionarului internaţional13. Privilegiile funcţionarului internaţionalTeste pentru autoevaluare:1. Organizaţia internaţionalăa. nu este subiect de drept internaţional;b. este subiect derivat de drept internaţional.2. Alegeţi enunţurile care definesc organizaţia internaţională:a. este asociere de state;b. este o asociere realizată strict după criterii etnice;c. se constituie prin convenţie internaţională.3. Sunt funcţii ale reprezentanţei permanente pentru observare:

a. negocierea cu organizaţia şi în cadrul organizaţiei; b. reprezentarea statului trimiţător la organizaţie;c. urmărirea activităţilor în cadrul organizaţiei şi informarea guvernului

statului trimiţător despre aceste activităţi.4. Numărul componenţilor personalului reprezentanţei permanente poate fi:

a. în limite normale, acceptate de statul trimiţător, de organizaţie şi destatul-gazdă;

b. oricât de mare.5. Organizaţia Naţiunilor Unite, bunurile şi activele ei beneficiază de imunitatefaţă de orice formă legală de proces

doar la New York, Geneva şi Viena;oriunde ar fi amplasate şi de oricine ar fi deţinute.

6. Funcţionarii ONU sunt imuni:a. faţă de orice proces legal din statul din care provin;

b. faţă de orice proces legal, din respect faţă de cuvintele spuse sau scrise şi faţăde orice act întreprins în calitatea lor oficială.

Rezolvări şi răspunsuri la testele de autoevaluare 1b; 2a şi c.; 3b şi c; 4a; 5b şi6b.

41



Prezentarea lecţiei a optaServiciul public pentru diplomaţie. Ramurile internă şi externă ale serviciuluidiplomaticIntroducere:Misiunile diplomatice se pot fi realizate coerent, pentru a servi politica externă a

statului în cadrul şi cu contribuţia serviciului diplomatic.

Obiectiv:Descrierea serviciului diplomatic.Concepte cheie:Serviciul diplomatic, minister, ministerul de externe, funcţiile ministerului de externe,

ramura externă a serviciului diplomatic.Rezumat:Serviciul public pentru diplomaţie este necesar în primul rând pentru realizarea

misiunilor diplomatice ad hoc la nivel înalt şi ale celorlalţi demnitari.Dacă misiunile diplomatice ad hoc au îndeosebi obiective legate de substanţa politicii

externe, serviciului public pentru diplomaţie îi revine administrarea generală a relaţiilor externe ale statului. Acest serviciu se ocupă nemijlocit de atingerea obiectivelor politicii

externe, ca instrument de organizare, al elaborării ei, de aplicare şi de consiliere.În timp ce diplomatul ad hoc are mobilitate în sfera diplomaţiei primordiale,

diplomatul de la ambasadă este sedentar, dar absolut necesar, inclusiv pe planul mobilităţiidiplomatice ad hoc primordiale.

Serviciul public pentru activitatea diplomatică se află sub autoritatea ministrului deexterne.

Cele două ramuri ale serviciului public pentru activitatea diplomatică, internă şiexternă, cuprind instituţii precum ministerul de externe, secţiuni ale altor ministere,compartimente specializate ale serviciilor parlamentare şi ale administraţiei prezidenţiale,ambasadele, consulatele, filialele unor instituţii de propagandă (institute culturale).

Elemente specifice ale serviciului public intern pentru relaţiile diplomatice intră şi încomponenţa altor ministere şi instituţii ale autorităţilor statului, prin a căror activitate serealizează politica externă. Aceste ministere participă şi la misiunile diplomatice în străinătatecu personal (reprezentanţi ai statului, funcţionari cu sarcini diplomatice şi rang diplomatic).

Ministerul este instituţia specializată a autorităţii executive în stat care realizeazăfuncţiile guvernării în domeniul care i se atribuie. Ministerul este condus de un ministru,membru al guvernului.

Ministerul de externe asigură realizarea politicii externe a statului, conformreglementărilor constituţionale şi programului de guvernare. Ministerul de externe reprezintăstatul în relaţiile internaţionale şi are capacitatea de a angaja statul în ansamblul acestor relaţii.Celelalte ministere reprezintă statul pe plan extern fiecare numai în privinţa domeniului lor de

activitate şi pot angaja statul în relaţiile externe numai cu împuternicire specială.Ministrul de externe conduce ministerul de externe, care este nucleul serviciului publicintern pentru activitatea diplomatică.

Prin rolul pe care dreptul diplomatic i l-a acordat, ministerul de externe esteinconturnabil în relaţiile diplomatice, întrucât, în dreptul diplomatic, s-a stabilit că toate

problemele oficiale încredinţate misiunii diplomatice se tratează, în primul rând, cu ministerulde externe al statului pe teritoriul căruia misiunea funcţionează. Această regulă clasică îirezervă exclusiv ministerului de externe atribuţia de a realiza comunicarea cu străinătatea.Astfel acest minister apare, din reglementări, ca instituţie nodală în relaţiile internaţionale.

Totuşi, în perioada de după introducerea în codul de drept diplomatic a acestei prevederi, a devenit evidentă tendinţa ca şi alte ministere să abordeze, fiecare în domeniul său,

aspecte ale relaţiilor interstatale.42



Miniştrii şi alţi demnitari, conducători ai instituţiilor autorităţii de stat recurg, înîndeplinirea funcţiilor care le revin, şi la "diplomaţia personală" sau "directă", prin întâlniri,vizite, corespondenţă, convorbiri telefonice, pentru a aborda problematica relaţiilor externeale statului. Frecvenţa acţiunilor diplomatice de acest tip este un simptom al amplificăriirelaţiilor diplomatice, dar şi a relaţiilor pe planuri multiple dintre state.

În aceste condiţii, ministerul de externe este instituţia principală care coordonează

interacţiunea statului cu celelalte subiecte de drept internaţional şi prin care se realizeazăcomunicarea coerentă dintre stat şi celelalte subiecte de drept internaţional, ministerul fiindreceptorul mesajelor şi emiţătorul lor, ca principal purtător de cuvânt. În practica relaţiilor diplomatice, atât din curtoazie, cât şi pentru eficienţa demersurilor, se consideră fireştiinformarea şi chiar consultarea ministerului de externe de către misiunile diplomatice străinede fiecare dată când ele comunică nemijlocit şi întreprind acţiuni în contact direct cu alteinstituţii ale statului. Prezenţa permanentă a ministerului de externe în relaţiile externe alestatului este necesară în vederea îndeplinirii fără excepţiei a funcţiei de realizare a politiciiexterne în conformitate cu exigenţele interesului naţional.

În state diferite, în epoci diferite, ministerul de externe a purtat şi poartă denumiridiferite. În România, în prima parte a secolului al XIX-lea s-a numit „Canţelaria Domnului

pentru trebile de afară”, apoi Ministerul Afacerilor Străine. În prezent, se numeşte MinisterulAfacerilor Externe. În Franţa funcţionează Ministerul Afacerilor Străine (Le ministère desAffaires Étrangères). În SUA, serviciul public intern pentru activitatea diplomatică esteasigurat de Departamentul de Stat. În Marea Britanie, ministerul de externe este undepartament guvernamental (Office: the Foreign and Commonwealth Office). În AmericaLatină, funcţionează ministere ale treburilor / afacerilor / relaţiilor / externe (Ministerio deAssuntos / Negocios / Relaciones Exteriores).

În România, ministerul de externe este instituţie a administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului.

În domeniul propriu de activitate, ministerul de externe exercită câteva funcţiigenerale: reprezentare, reglementare, control, organizare, administrare.

Ministerul de externe reprezintă autorităţile statului în relaţiile cu străinătatea. Încadrul ministerului de externe se elaborează şi se şi transmit străinătăţii comunicări în numelestatului, ca de la subiect de drept internaţional către alt subiect / alte subiecte de dreptinternaţional, sub imperiul principiului egalităţii suverane a statelor. Ministerul de externecoordonează reprezentarea statului prin realizarea funcţiei de reprezentare proprie misiunilor diplomatice.

Ministerul de externe coordonează şi participă direct la aplicarea programului deguvernare în domeniul politicii externe. În vederea realizării acestor scopuri, elaboreazăcadrul normativ şi instituţional pentru realizarea obiectivelor de politică externă din program.

Ministerul de externe controlează modul în care se respectă şi se aplică reglementările

legale în domeniul politicii externe. Are în vedere îndeosebi aplicarea prevederilor tratatelor şi ale altor înţelegeri internaţionale la care statul este parte.Ministerului de externe îi revine organizarea instituţiilor din subordine: ambasade şi

posturi consulare.Pentru înfăptuirea funcţiilor specifice, ministerului de externe i s-au stabilit atribuţii

adecvate.Ministerul de externe susţine şi apără, în relaţiile cu străinătatea, interesele naţionale

ale statului.Promovează aceste interese în organizaţii internaţionale cu caracter universal,

continental, regional şi subregional. Conectează statul la instituţiile internaţionale cu caracter politic, strategic şi economic.

43



Acest minister administrează întreţinerea relaţiilor cu alte state, participarea laactivitatea organizaţiilor internaţionale cu caracter universal, regional şi subregional. Iniţiazăactivităţi internaţionale menite să ducă la dezvoltarea de relaţii paşnice şi de cooperare cutoate statele, întemeiate pe principiile şi pe normele general admise ale dreptului internaţional.

În cadrul ministerului de externe este urmărită evoluţia raporturilor internaţionale şisunt semnalate tendinţele care apar în viaţa internaţională.

Ministerul de externe are în atenţie prezenţa instituţiilor naţionale şi a cetăţenilor înstrăinătate. Lui îi revine apărarea în străinătate a drepturilor şi a intereselor acestora, aplicândlegea, respectând normele internaţionale, prevederile acordurilor bilaterale şi multilaterale lacare statul este parte.

Prin ministerul de externe, se menţine legătura dintre stat şi conaţionalii din afarafrontierelor. Acestora li se acordă sprijin în vederea păstrării, dezvoltării şi exprimăriiidentităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase, pe baza legislaţiei naţionale şi înconformitate cu practica internaţională şi cu acordurile bilaterale şi multilaterale la care statuleste parte şi respectându-se legislaţia statului de reşedinţă a acestora.

Ministerul de externe iniţiază şi participă la negocierea tratatelor şi a altor înţelegeriinternaţionale. Propune semnarea, ratificarea, aprobarea sau acceptarea înţelegerilor

internaţionale, aderarea la acestea sau denunţarea lor, efectuează schimbul instrumentelor deratificare, depune instrumentele de ratificare sau de aderare, notifică aprobarea ori acceptareaînţelegerilor internaţionale şi denunţarea lor, eliberează documente certificând deplinele

puteri.Singur sau în conlucrare cu ministerele şi cu celelalte autorităţi publice centrale de

specialitate, ministerul de externe urmăreşte aplicarea prevederilor tratatelor şi ale altor înţelegeri internaţionale la care statul este parte şi prezintă propuneri pentru îndeplinireaobligaţiilor asumate.

Instituţiile statului primesc asistenţă din partea ministerului de externe în derularearelaţiilor cu străinătatea.

Ministerul de externe al României colaborează la elaborarea politicii României îndomeniul relaţiilor economice internaţionale, în conformitate cu Programul de guvernare şi cuProgramul de dezvoltare a României pe termen mediu, cu luarea în considerare a tendinţelor şi proceselor din economia mondială; promovează interesele economice ale României înrelaţiile cu alte state, precum şi cu organizaţiile economice cu vocaţie universală, cu caracter regional şi cu alte grupări economice; participă sau colaborează, după caz, la negocierea şi laîncheierea de tratate, acorduri şi alte înţelegeri internaţionale cu caracter economic sau pentrustabilirea cadrului juridic necesar în vederea desfăşurării relaţiilor comerciale externe aleRomâniei, potrivit legii.

Normele legale de funcţionare prevăd ca ministerul de externe român să păstrezeoriginalele tuturor înţelegerilor internaţionale bilaterale şi copiile certificate de pe înţelegerile

internaţionale, originalele înţelegerilor internaţionale al căror depozitar este România şi săîndeplinească obligaţiile decurgând din această calitate.Potrivit legii, ministerul de externe păstrează sigiliul de stat al României.Ministerul de externe supune spre aprobare şefului statului scrisorile de acreditare,

cererile de agrement şi de exequatur. Ministerul de externe organizează, îndrumă şicontrolează activitatea reţelei externe de misiunilor diplomatice şi consulare ale statului şiorganizează curierul diplomatic. Totodată, ţine legătura cu misiunile diplomatice şi cu oficiileconsulare străine în conformitate cu regulile şi cu practica internaţională.

Ministerul de externe este responsabilul principal pentru aplicarea regulilor decurtoazie internaţională de către instituţiile şi reprezentanţii statului.

În cadrul ministerului de externe român, funcţionează Protocolul naţional, care

îndeplineşte sarcini conform legislaţiei în vigoare şi uzanţelor internaţionale.44



În realizarea obiectivelor sale, ministerul de externe dezvoltă relaţii de cooperare cu:alte instituţii guvernamentale, reprezentanţi ai societăţii civile, ai comunităţii oamenilor deafaceri şi îşi orientează acţiunea în satisfacerea solicitărilor cetăţeanului, în măsura în careacestea intră în domeniul său de competenţă.

Ministerul de externe avizează acţiunile pe care le iniţiază celelalte ministere şiautorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale în probleme care ţin de activitatea lor

specifică, dar care au legătură cu domeniul relaţiilor internaţionale. Înainte de încheiereadocumentelor aferente acestor acţiuni, avizează proiectele de acorduri, convenţii şi alteînţelegeri internaţionale pe care le încheie ministerele şi autorităţile administraţiei publicecentrale, precum şi proiectele de documente de cooperare internaţională pe care le încheieautorităţile administraţiei publice locale cu autorităţi similare din alte state.

În cadrul ministerului de externe, personalul diplomatic şi consular lucrează în direcţii,care se ocupă de relaţiile politice, economice şi culturale ale statului cu statele străine, grupategeografic, de relaţiile statului cu forurile internaţionale şi de participarea la activitateaacestora. Pe lângă direcţiile „de relaţii”, există şi direcţii care se ocupă de aspectele juridiceale relaţiilor externe, de analiza şi de coordonarea activităţii de informare, de relaţiile culturaleexterne, de arhiva istorică, de circulaţia şi păstrarea documentelor curente, de recepţionarea şi

transmiterea comunicărilor prin mijloace specifice activităţii diplomatice, de sistemulinformatic al serviciului pentru activitatea diplomatică şi consulară, de personalul diplomatic,consular, tehnic-administrativ şi de serviciu, de administrarea şi de finanţarea componentelor interne şi externe ale serviciului public pentru activitatea diplomatică, minister şi misiuni.

Direcţiile înfăptuiesc obligaţiile legale ale MAE.În cadrul direcţiilor, se urmăreşte evoluţia situaţiei internaţionale, sunt identificate

tendinţele caracteristice pe planul relaţiilor dintre state şi dintre ceilalţi participanţi la sistemulinternaţional. Se evaluează impactul evenimentelor internaţionale asupra intereselor statului.

Direcţiile organizează acţiunile diplomatice la nivel înalt.În cadrul lor, se elaborează proiectele de exprimare şi de concretizare a politicii

externe a statului. Se redactează proiectele mesajelor şi discursurilor care prezintă politicaexternă a statului, precum şi aprecieri şi reacţii la politica externă a statelor străine.

Se elaborează sau se avizează proiectele de convenţii (tratate, protocoale etc.) bilaterale şi multilaterale. Se pregătesc mandatele şi strategiile de negociere. Se formulează propuneri privind: marcarea pe planul relaţiilor externe a inaugurărilor de instituţii şi aînvestirilor în funcţiile de nivel înalt din statele străine; manifestarea solidarităţiiinternaţionale; sărbătorirea zilelor naţionale, a aniversărilor de evenimente importante îndezvoltarea legăturilor bilaterale şi în activitatea forurilor internaţionale.

Se redactează rapoarte, sinteze documentare şi informări pentru şeful statului, şefulguvernului şi ministrul de externe, cu privire la politica internă şi politica externă a statelor străine, relaţiile dintre acestea, participarea lor la forurile internaţionale.

În direcţii se supraveghează modul de aplicare a prevederilor convenţiilor bilaterale şimultilaterale la care statul este parte.Ministerul de externe publică poziţiile de politică externă ale statului faţă de

evenimentele din lume, faţă de crizele internaţionale şi modalităţile de soluţionare a acestora.Activitatea direcţiilor are ca obiect relaţiile statului cu alte state şi cu organizaţiile

mondiale, regionale şi subregionale la care statul participă, ca membru sau observator sau lalucrărilor cărora este invitat.

Direcţiile ministerului de externe coordonează componentele serviciului public extern pentru activitatea diplomatică. Ele realizează îndrumarea activităţii misiunilor diplomatice înstrăinătate ale statului, prin transmitere permanentă de informări şi instrucţiuni, prinsolicitarea de informaţii şi de rapoarte şi prin analize periodice.

Direcţiile menţin legături permanente cu misiunile diplomatice străine.45



Direcţia consulară a ministerului de externe coordonează relaţiile statului în domeniulconsular. Elaborează proiectele convenţiilor consulare şi avizează proiectele de convenţii pe

planul relaţiilor juridice externe. Această direcţie îndrumă şi orientează activitatea misiunilor consulare în străinătate, rezolvă în conlucrare cu acestea toate problemele specificedomeniului. Menţine legătura permanentă cu posturile consulare străine.

Direcţia Protocolului asigură aplicarea în activităţile de relaţii a regulilor de curtoazie

internaţională şi urmăreşte modul de concretizare a privilegiilor şi imunităţilor stabilite de prevederile convenţiilor bilaterale şi multilaterale.Ministerul de externe român este încadrat cu personal diplomatic şi consular, cu alţi

funcţionari publici, precum şi cu personal contractual. Drepturile şi obligaţiile personaluluidiplomatic şi consular sunt stabilite de Statutul corpului diplomatic şi consular, instituit prinLegea nr. 269 din 17 iunie 2003. Din Lege rezultă că Statutul Corpului diplomatic şi consular al României se completează cu prevederile cuprinse în legislaţia muncii şi în Statutulfuncţionarilor publici, dacă, prin statut, nu se stabileşte altfel.

Legea menţionată a stabilit că membrii Corpului diplomatic şi consular sunt, deregulă, diplomaţi de carieră şi au un statut socioprofesional specific, conferit de atribuţiile şirăspunderile ce le revin pentru înfăptuirea politicii externe a României. Potrivit articolului 2 al

legii, au calitatea de membri ai Corpului diplomatic şi consular al României: ministrulafacerilor externe; secretarii de stat şi subsecretarii de stat din Ministerul Afacerilor Externe;secretarul general şi secretarul general adjunct din Ministerul Afacerilor Externe; personaluldiplomatic şi consular care îşi desfăşoară activitatea în administraţia centrală a MinisteruluiAfacerilor Externe, la ambasadele, misiunile permanente pe lângă organizaţiile internaţionaleşi oficiile consulare ale României, inclusiv persoanele provenind de la Departamentul deComerţ Exterior şi de la alte ministere şi instituţii, pe perioada trimiterii lor în misiune înstrăinătate cu grade diplomatice sau consulare. Legea precizează că ministrul afacerilor externe, secretarii de stat, subsecretarii de stat, secretarul general şi secretarul general adjunctfac parte de drept din Corpul diplomatic şi consular al României pe durata exercitării funcţiei.

Statul de funcţii şi structura posturilor pe compartimente, încadrarea personalului,modificarea, suspendarea sau încetarea raporturilor de serviciu ori, după caz, a raporturilor demuncă se aprobă prin ordin al ministrului.

Membrii Corpului diplomatic şi consular al României pot dobândi gradele diplomatice(ambasador, ministru plenipotenţiar, ministru-consilier, consilier diplomatic, secretar I,secretar II, secretar III, ataşat diplomatic) sau gradele consulare (consul general, consul,viceconsul, agent consular). Conform Statutului, membrii Corpului diplomatic şi consular alRomâniei ocupă, în administraţia centrală a Ministerului Afacerilor Externe şi la misiunilediplomatice şi oficiile consulare, funcţii diplomatice şi consulare echivalente gradelor diplomatice sau consulare pe care le deţin.

Gradul diplomatic de ambasador se acordă prin decret, de către preşedintele României,

la propunerea ministrului afacerilor externe. Celelalte grade diplomatice sau consulare seacordă prin ordin al ministrului afacerilor externe, la propunerea Comisiei pentru acordareagradelor diplomatice şi consulare. Ministerul Afacerilor Externe este singura instituţie careacordă grade diplomatice şi consulare, cu excepţia gradului de ambasador.

Serviciului public extern pentru activitatea diplomatică este alcătuit din misiunilediplomatice permanente: ambasadele, reprezentanţele la forurile internaţionale, posturileconsulare şi alte misiuni, precum institutele culturale.

În România, înfiinţarea, desfiinţarea şi schimbarea rangului misiunilor diplomatice permanente se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Afacerilor Externe şi, dacă este cazul, a Ministerului Culturii şi Cultelor şi a Institutului Cultural Roman.

Serviciul public extern pentru activitatea diplomatică se formează prin stabilirea de

relaţii diplomatice între state şi prin exercitarea dreptului activ de legaţie, adică prin trimiterea46



de misiuni diplomatice în străinătate. Condiţia esenţială pentru stabilirea de relaţii diplomaticeşi trimiterea de misiuni diplomatice este consimţământul mutual.

Stabilirea de relaţii diplomatice şi de relaţii consulare este urmată, în general, şi firesc,de trimiterea de misiuni diplomatice, respectiv consulare. Se pot înfiinţa ambasade sau posturiconsulare numai cu consimţământul statului pe teritoriul căruia asemenea misiuni vor funcţiona.

Instituţiile serviciului public extern pentru diplomaţie au caracter permanent şi, caurmare, există dincolo de prezenţa în cadrul lor a celor trimişi să facă parte din personalulmisiunilor. În îndeplinirea misiunii diplomatice permanente, persoanele se succed, fără caîncheierea prezenţei lor în misiune sau înlocuirile să-i afecteze caracterul permanent.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale:20. Serviciul diplomatic - obiective şi ramuri21. Ministerul de externe - funcţii şi atribuţii22. Ministerul de externe - structură23. Componentele ramurii externe a serviciului diplomatic

Teste pentru autoevaluare:8. Ministerul de externe asigură realizarea politicii externe a statului, conform:

a. reglementărilor constituţionale şi programului de guvernare; b. orientărilor politice elaborate de organizaţiile neguvernamentale cu

activitate în domeniul relaţiilor externe.9. Serviciul diplomatic este:

a. serviciu secret; b. serviciu public.

Rezolvări şi răspunsuri la testele de autoevaluare: 1a; 2b

47



Prezentarea lecţiei a nouaRelaţiile diplomaticeIntroducere:Relaţiile diplomatice sunt instrumentul prin care statele, îngăduindu-şi reciproc

constituirea pe teritoriul propriu de instituţii diplomatice ale celuilalt stat, consolidează pe plan juridic şi pe plan politic desfăşurarea ansamblului de legături dintre ele.

Obiectiv:stabilirea locului şi rolului relaţiilor diplomatice pe planul relaţiilor diverse dintre

state; precizări cu privire la stabilirea şi desfiinţarea relaţiilor diplomaticeConcepte cheie:Relaţia diplomatică, recunoaşterea reciprocă a statelor, stabilirea de relaţii

diplomatice,RezumatRelaţiile dintre persoane, dintre comunităţi şi dintre state sunt de natură politică,

economică, socială, juridică, umanitară, culturală, religioasă, militară etc. Şi relaţiilediplomatice au loc în această înşiruire.

Relaţiile diplomatice sunt proprii statelor, care îşi admit reciproc, stabilind relaţii

diplomatice, personalitatea juridică internaţională. Acest tip de relaţii înseamnă un gradsuperior de conlucrare între state, marcând caracterul permanent, maturitatea şi complexitateaconlucrării. Sunt doctrinari care consideră că, în evoluţia conlucrării dintre state, relaţiilediplomatice semnifică stadiul normal.

Activităţile de pe planul relaţiilor diplomatice fac parte din sfera activităţiidiplomatice. Domeniul diplomaţiei este mai larg decât cel al relaţiilor diplomatice. Misiunilediplomatice se realizează şi în afara relaţiilor diplomatice, dincolo de cadrul acestui fel derelaţii sau în lipsa lor.

Statele edifică relaţiile diplomatice şi întreţin misiunile diplomatice specifice acestor relaţii - misiuni permanente, adică având durată nederminată - pentru a dispune de uninstrument de comunicare oficială permanentă, prin reprezentare, negociere, informare.

Stabilirea relaţiilor diplomatice între două state implică recunoaşterea formalăreciprocă, dar recunoaşterea reciprocă nu presupune neapărat stabilirea de relaţii diplomatice.

Când un stat îşi trimite reprezentanţi pe lângă un alt stat apare competiţia dintrecompetenţele suverane. Relaţiile diplomatice implică această competiţie. Normele dreptuluidiplomatic o reglementează. Este necesar să fie reglementată funcţionarea serviciului publicextern pentru activitate diplomatică, ţinându-se cont de competenţa teritorială a statului dereşedinţă. Ambasada sau postul consular îşi au independenţa lor, care decurge dinsuveranitatea statului acreditant, respectiv trimiţător, dar se impune şi protejarea suveranităţiiteritoriale a statului acreditar, respectiv a statului de reşedinţă.

Relaţiile diplomatice se stabilesc între persoanele cu capacitate juridică internaţională

deplină, titulare de drepturi şi obligaţii internaţionale şi participante la relaţiile reglementatede dreptul internaţional, care s-au recunoscut reciproc şi care au ajuns la un acord în acestscop. Numai subiectul de drept internaţional poate stabili relaţii diplomatice.

Relaţiile diplomatice fac parte din categoria raporturilor juridice. Aceste relaţii rezultădin exercitarea liberă a voinţei persoanelor juridice internaţionale, în primul rând înconformitate cu principiul egalităţii suverane a statelor. Acordul de stabilire a relaţiilor diplomatice este premers de actul politic de voinţă al fiecărui stat. Acordurile prin care sestabilesc relaţiile diplomatice pot fi tratate, clauze în cuprinsul tratatelor, schimburi de scrisoriîntre miniştrii de externe sau între alţi plenipotenţiari. Prevederile astfel convenite constituieacordul-cadru pentru convenţiile în conformitate cu care se stabilesc personalul ambasadei,sediul şi eventual sediile unor birouri ale acesteia, privilegiile suplimentare etc.

48



Relaţiile diplomatice se stabilesc pentru termen nedefinit, întrucât semnifică permanenţa conlucrării complexe.

Pentru instituirea relaţiilor diplomatice, trebuie ca acordul dintre state să se refereexplicit la stabilirea de relaţii diplomatice. Dacă două state încheie un tratat pentrureglementarea relaţiilor lor într-un domeniu oarecare, altul decât cel al stabilirii de relaţiidiplomatice, acest tratat nu implică stabilirea de relaţii diplomatice. Încheierea unui tratat nu

presupune în sine vreun efect pe planul relaţiilor diplomatice sau consulare.În cadrul Conferinţei Naţiunilor Unite cu privire la relaţiile şi imunităţile diplomatices-a menţionat că stabilirea de relaţii diplomatice este realizabilă indiferent de deosebiriledintre regimurile constituţionale, politice, juridice şi sociale. Statele membre ale ONU şi-auasumat obligaţia să coopereze chiar dacă sistemelor lor politice, economice şi sociale diferă.

Încetarea relaţiilor diplomatice este temporară, când relaţiile diplomatice se întrerup,sau definitivă, când relaţiile dipliomatice se rup. Încetarea relaţiilor diplomatice rezultă dindeclaraţii sau din acte fără echivoc.

Întreruperea relaţiilor diplomatice este rezultatul unei decizii unilaterale desuspendare, a unei decizii unilaterale sau bilaterale de retragere a personalului diplomatic alambasadei / ambasadelor). Relaţiile diplomatice se suspendă dacă unul dintre state trece

printr-un momente de instabilitate gravă şi situaţia autorităţilor menite să asigureconcretizarea relaţiilor diplomatice este neclară.

Ruperea relaţiilor diplomatice este actul rezultat din puterea de decizie a unuia dintrestatele între care relaţiile diplomatice au fost stabilite. Statul care rupe relaţiile diplomatice pecare le-a stabilit cu alt stat adoptă această decizie fie după evaluarea acestor relaţii, fieaplicând decizia unui for internaţional. Ruperea relaţiilor diplomatice face parte dintremăsurile pe care organizaţiile internaţionale le prevăd pentru ca, astfel, statele membre săexercite, prin acte individuale, constrângerea colectivă împotriva unui stat care a prejudiciat

pacea şi securitatea internaţională.Ruperea relaţiilor diplomatice este licită nu doar când se invocă motive cu caracter

juridic, ci şi când se fac referiri la abateri de la curtoazie. De altfel, s-a întâmplat să se decidăruperea relaţiilor diplomatice fără temei juridic, ci din nemulţumire faţă de abateri de lacurtoazia internaţională, aşadar faţă de acte contrare spiritului de prietenie în relaţiile

bilaterale. Ca rezultat al deciziei unilaterale, discreţionare, a statului suveran, ruperea relaţiilor diplomatice poate avea motive diverse. Nu numai încălcările dreptului internaţional duc laastfel de decizii. Şi actele contrare spiritului de prietenie în relaţiile bilaterale, deci şi abaterilede la curtoazie, pot nemulţumi – chiar fără temei juridic - într-atât încât să determine ruperearelaţiilor diplomatice.

Motivele politice care determină ruperea relaţiilor diplomatice pot fi mai puţindurabile decât motivele de curtoazie. Nemulţumirea politică poate fi satisfăcută mai uşor şimai repede decât nemulţumirea faţă de afectarea spiritului de prietenie din relaţii.

Chiar ruperea relaţiilor diplomatice este resimţită ca nesocotire a curtoaziei, ca actinamical. Astfel se explică declaraţia privind ruperea relaţiilor diplomatice făcută, ca reacţie,de către statul cu care s-au rupt relaţiile diplomatice. Asemenea declaraţie nu modifică situaţia

juridică a relaţiilor diplomatice, pentru ruperea cărora este suficientă declaraţia unilateralăiniţială. Scopul replicii este apărarea demnităţii şi a reputaţiei statului care, prin ruperearelaţiilor diplomatice, apare în situaţia de învinuit.

Ruperea relaţiilor diplomatice este aşadar unilaterală. Efectele ei sunt însă bilaterale.Decizia adoptată de unul dintre state are consecinţe inconturnabile asupra celuilalt: sedesfiinţează nu numai ambasada statului care a rupt relaţiile diplomatice, ci neapărat şiambasada celuilalt stat.

Relaţiile diplomatice sunt incompatibile cu soluţionarea problemelor din relaţiile

interstatale prin recurgerea la forţă. Ca urmare, declanşarea războiului întrerupe ipso facto49



relaţiile diplomatice. S-a întâmplat ca, înainte de declanşarea războiului, unul dintre state sădeclare că rupe relaţiile diplomatice. Încetarea războiului permite reluarea relaţiilor diplomatice, pe care războiul le-a întrerupt sau restabilirea relaţiilor diplomatice, în cazul încare măcar unul dintre statele beligerante decisese să le rupă.

Ruperea relaţiilor diplomatice are ca efect desfiinţarea ambasadelor, dar nu are caefect ruperea relaţiilor economice, comerciale, culturale dintre state. Chiar dacă ambasadele

se retrag, rămân posibile misiunile diplomatice ad hoc.Dreptul internaţional nu permite ca ruperea relaţiilor diplomatice să fie utilizată destatele implicate pentru o eventuală abatere de la principiul pacta sunt servanda. Obligaţiileasumate prin convenţii internaţionale bilaterale sau multilaterale rămân în vigoare fărăexcepţie. Singurul angajament pus în discuţie este cel din acordul privind stabilirea relaţiilor diplomatice. De altfel, nu este posibil ca prin decizia de rupere a relaţiilor bilaterale pe planulactivităţii serviciilor publice de diplomaţie să fie blocate comunicarea dintre state, relaţiile lor economice, culturale, legăturile interumane dintre naţiuni.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale:1. Relaţiile diplomatice - relaţii interstatale

2. Stabilirea relaţiilor diplomatice3. Întrerupererea/încetarea relaţiilor diplomatice4. Relaţiile diplomatice şi curtoazia internaţională

Teste pentru autoevaluare:1. Relaţiile diplomatice fac parte din categoria raporturilor:

a. juridice; b. culturale;c. personale.

2. Încetarea relaţiilor diplomatice are ca efect:a. întreruperea relaţiilor comerciale dintre cele două state;

b. încetarea activităţii ambasadelor celor două state, prin care acestea suntreprezentate fiecare pe teriotriul celuilalt stat.

Rezolvări şi răspunsuri la testele de autoevaluare 1a; 2b

50



Prezentarea lecţiei a zeceaAmbasada - funcţii; înfiinţare şi desfiinţareIntroducere: Ambasada este forma cel mai frecvent uzitată de misiune diplomatică pe

termen nedeterminat, prin care se concretizează relaţiile diplomatice.Obiectiv:

prezentarea reglementărilor cu privire la funcţiile ambasadei, constituirea şi

desfiinţarea eiConcepte cheie: ambasada, stat acreditant, stat acreditar, acreditare, agrement, scrisoride acreditare

RezumatAmbasada este misiunea diplomatică pe lângă un stat străin sau pe lângă un for

internaţional, condusă de ambasador, ca şi personalul care exercită funcţiile misiunii.În termeni juridici, ambasada este instituţia administrativă constituită de stat (subiect

de drept internaţional) pe lângă alt stat (subiect de drept internaţional), cu consimţământulacestuia, în vederea realizării relaţiilor diplomatice bilaterale.

Statul care constituie ambasada este acreditant. Statul care consimte ca ambasada săfie constituită pe teritoriul lui este acreditar.

În cursul elaborării textului Convenţiei privind relaţiile diplomatice, Comisia ONU pentru dreptul internaţional a sintetizat îndatoririle ambasadei, stabilind cinci funcţii preponderente: reprezentarea statului acreditant, apărarea intereselor statului acreditant,negocierea, informarea şi promovarea relaţiilor bilaterale.

Prin funcţiile enunţate se concretizează menirea definitorie a ambasadei de mesager alstatului acreditant. Statele care stabilesc relaţii diplomatice doresc să comunice între ele şi,

pentru a facilita comunicarea oficială, constituie ambasade. Facilitarea comunicării oficiale nu poate fi o funcţie a ambasadei, pentru că ambasada nu se poate situa în afara structurii statuluiacreditant.

Funcţiile enumerate conturează ansamblul activităţilor diplomatice ale statuluiacreditant, pe care statul acreditar le admite, îndeplinindu-şi astfel obligaţiile decurgând dinstabilirea relaţiilor diplomatice.

Ambasadorul şi ambasada reprezintă guvernul statului acreditant în relaţiile cuguvernul statului acreditar. Ambasadorul este învestit cu autoritatea necesară de a vorbi înnumele guvernului din statul propriu. Dar funcţia de reprezentare este mai cuprinzătoare, nuse limitează la reprezentarea guvernului, ci acoperă reprezentarea ansamblului de autorităţi alestatului.

Agentul diplomatic, îndeosebi ambasadorul şi şeful misiunii diplomatice, îşi reprezintăstatul în trei direcţii principale: faţă de instituţiile autorităţilor din statul acreditar, faţă decetăţenii statului acreditant aflaţi pe teritoriul statului acreditar şi faţă de ambasadele statelor străine din statul acreditar.

Răspunderea pentru actele ambasadei îi revine statului acreditant, pe care ambasada îlreprezintă. Trebuie ca statul acreditant să-şi asume răspunderea întreagă pentru acteleambasadei, întrucât funcţia de reprezentare generală nu-i permite eschive eventuale,întemeiate pe argumente referitoare la depăşirea competenţelor.

Dreptul internaţional a stabilit că şefii de misiune diplomatică reprezintă statulacreditant fără să fie obligaţi să prezinte depline puteri, pentru adoptarea textului unui tratatîntre statul acreditant şi statul acreditar.

Prin ambasada sa, statul este prezent în viaţa publică a statului acreditar. Agenţiidiplomatici de la ambasadă participă, reprezentându-şi statul, la solemnităţi.

Ambasada, care înfăţişează demnitatea şi independenţa statului acreditant îşi exercită,cu consimţământul statului acreditar, dreptul de a expune public simbolurile statului

51



acreditant: drapelul şi stema. Privilegiul rămâne valabil cât timp ambasada respectăreglementările statului acreditar.

Reprezentarea diplomatică se realizează, în primul rând, de către ambasador, dar şi deceilalţi diplomaţi ai ambasadei, sub conducerea ambasadorului, printr-o varietate mare deactivităţi: expuneri, demersuri, consultări, negocieri.

Potrivit unei uzanţe extinse, ambasada organizează acţiuni solemne de marcare a zilei

naţionale a statului acreditant în statul acreditar.Ambasada este un instrument al statului acreditant. Are rolul de voce autentică aautorităţilor din acest stat. Nici serviciul public pentru diplomaţie în ansamblu şi nicicomponentele lui, aşadar nici ambasada nu elaborează politica externă, ci au rolul deinstrument de aplicare a acestei politici. Aplică, în relaţiile cu autorităţile statului acreditar,

prevederile din programul de guvernare în vigoare în statul acreditant. Ambasada certificăinteresele statului acreditant şi le apără consecvent, acţionând pe cale politică şi pe cale

juridică.Legătura ambasadei cu interesele statului acreditant este considerată indisolubilă nu

doar de autorităţile acreditante, ci, în aceeaşi măsură, şi de cele ale statului acreditar, decelelalte state participante la relaţiile diplomatice internaţionale. Ca urmare a devierilor de la

acest rol, a îndeplinirii cu distorsiuni a acestei funcţii, apare riscul ca ambasada să sedescalifice şi să se ajungă până la anularea de facto şi, până la urmă de jure a misiuniidiplomatice.

Este posibil ca, temporar, cu acordul statului acreditar, ambasada să ocrotească şiinteresele altui stat decât statul acreditant.

Prin negociere, ambasada soluţionează problemele care împiedică relaţiile bilaterale,extinde aceste relaţii, clarificându-le îndeosebi juridic şi diversificându-le.

Agentul diplomatic rezolvă problemele apărute în oricare dintre domeniile relaţiilor dintre statul acreditant şi statul acreditar, negociind. Dialogul diplomatic şi negocierea suntsinonime. Specifice pentru funcţia de negociere a ambasadei sunt investigarea intereselor celor două state, acreditant şi acreditar, şi identificarea elementelor care pot fi obiect alacordului bilateral.

Funcţia de informare prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţiaevenimentelor din statul acreditar, în vederea elaborării de rapoarte pentru guvernul statuluiacreditant are, în primul rând, rostul de a da relaţiilor bilaterale temeiul cunoaşterii şiînţelegerii reciproce. Statele moderne utilizează ambasadele pentru a se supraveghea reciproc.

Principala sursă de informare licită a statului acreditant este chiar ambasada străină,care culege, dar şi furnizează sistematic informaţii despre politica, economia, cultura,legislaţia ambelor state. Ambasadorul şi ceilalţi agenţi diplomatici sunt consideraţi surseoficiale de informaţii cu privire la ţara proprie. În postura de furnizor de informaţii desprestatul pe care îl reprezintă, agentul diplomatic serveşte simultan interesele statului propriu, pe

care le promovează şi le apără.Agentul diplomatic îşi culege informaţiile din convorbiri cu oficialităţile şi cu politicienii de cele mai diverse orientări, din vizite la instituţii, din observarea dezbaterilor parlamentare, a reuniunilor publice în sferele politică, economică, socială, culturală etc., dinîntâlinirile colegiale în cadrul corpului diplomatic şi din fluxurile de ştiri furnizate de mass-media. Acestea ar fi tocmai căile licite de informare diplomatică.

Calitatea distinctivă a informaţiei raportate sau furnizate de agentul diplomatic esteobiectivitatea. Informaţia diplomatică nu este menită să producă satisfacţie sau insatisfacţie, cisă ofere temei de evaluare a situaţiei dintr-un domeniu sau altul.

Despre valoarea cuvântului de ambasador s-ar putea spune că este cea mai onorabilăcaracteristică a profesiei de diplomat. Prin punerea ei în practică, ambasadorul poate dobândi

şi păstra încrederea guvernului străin din ţara de reşedinţă. Este posibil ca, în cursul misiunii,52



valoarea menţionată să se dovedească a fi superioară oricărui alt fel de argumentaţii, oricât delaborioase, incluse chiar în documente solemne. În toate împrejurările, datoria agentuluidiplomatic este să fie de bună credinţă. Este ascultat, urmat şi obţine rezultate sonore, dacă

partenerii lui de negocieri sau cei cu care discută au convingerea că vorbeşte într-adevăr înnumele guvernului său.

În vederea informării, este tot atât de important pentru ambasador ca şi pentru

colaboratorii lui să menţină contactul cu nivelurile cele mai mici, precum şi cu cele mai înalteale guvernului şi ale societăţii. Contactele personale realizate cu fiecare ocazie suntîntotdeauna valorificabile în extinderea relaţiilor dintre două guverne. Ambasadorul esterăspunzător pentru iniţierea şi întreţinerea acestor contacte.

Din funcţia de servire a interesului naţional, face parte şi rolul, menţionat separat, pentru reliefare, al ambasadei, de instrument de observare a evoluţiei relaţiilor bilateraledintre statul acreditant şi statul acreditar, de investigare a posibilităţilor de dezvoltare aacestor relaţii, de sesizare a pericolelor de deteriorare a acestora, de aplicare a soluţiilor pentruameliorarea şi dezvoltarea lor.

Ambasadorul contribuie la evoluţia relaţiilor bilaterale dintre statul acreditant şi statulacreditar atât prin actele sale concrete, cât şi prin conduita sa. Agentul diplomatic protejează

relaţia pe care o serveşte, abordându-i problematica în mod pozitiv, prevenind, când este posibil, dificultăţile sau crizele. Agentul diplomatic şi, în primul rând ambasadorul acreditatîn capitala unui stat străin este obligat, inclusiv prin înscrierea acestei funcţii printre

prevederile de drept diplomatic şi potrivit unor interpretări doctrinare, să contribuie laevoluţia pozitivă a relaţiilor bilaterale în domeniul cărora îşi exercită misiunea, adică laamplificarea lor.

Ambasadele şi posturile consulare depind, succesiv, de recunoaşterea reciprocă asubiectelor de drept internaţional, pe care le constituie, respectiv le primesc, de relaţiilediplomatice şi consulare dintre acestea, precum şi de consimţământul acestora. Se poate caambasada să fie constituită / primită simultan cu stabilirea relaţiilor diplomatice. Întotdeaunaşi chiar într-o asemenea situaţie, ambasada este consecinţa relaţiilor diplomatice.

Decizia privind înfiinţarea ambasadei îi revine statului acreditar. În general,ambasadele se constituie reciproc. Statelor şi forurilor internaţionale le revine rolul deacreditant şi cel de acreditar, chiar dacă nu îl joacă simultan.

Statele convin asupra felului de ambasadă pe care o constituie / primesc. Felulmisiunii decurge din clasa căreia îi aparţine şeful ei. Ambasadorii conduc ambasade. Nunţiiconduc nunţiaturi şi desfăşoară, pe lângă actitivtatea diplomatică normală, şi actitivăţi deîndeplinirea a funcţiei ecleziastice, de întreţinere a relaţiilor cu structurile Bisericii Catolicedin statul acreditar, pe baza dreptului canonic. Miniştrii conduc legaţii. Internunţii conducinternunţiaturi. În a doua parte a secolului al XX-lea, legaţiile au dispărut treptat, pe măsurageneralizării ambasadelor.

După ce a fost constituită de statul acreditant şi acceptată de statul acreditar, ambasada poate exercita şi funcţii consulare.În vederea debutului real al ambasadei, pe lângă consimţămintele necesare privind

stabilirea relaţiilor diplomatice şi constituirea misiunilor, este necesar ca statul acreditar sădesemneze persoana care să fie şef de misiune şi ca statul acreditant să o accepte. Statulacreditar îi primeşte pe diplomaţii străini ca urmare a acordului la care a ajuns cu statulacreditant cu privire la stabilirea şi întreţinerea relaţiilor diplomatice, dar acest acord nuimplică şi obligaţia de a primi pe teritoriul pe care este îndreptăţit să-şi exercite suveranitateaoricare persoană ar fi desemnată, conform suveranităţii proprii de statul acreditant.

Necesitatea obţinerii consimţământului statului acreditar adaugă la criteriile strict interne,conform cărora statul acreditant îi desemnează pe membrii personalului ambasadei criteriul

menajării eventualelor sensibilităţi ale statului acreditar pe plan politic, istoric, cultural,53



religios. Acest criteriu este soluţia la problemele care se pot ivi la intersectarea menţionată desuveranităţi.

Unui diplomat i se pot da simultan mai multe misiuni, pe teritoriul mai multor state.Condiţia constituirii şi îndeplinirii acestor misiuni este ca opţiunea statului acreditar să fieacceptată şi de statele pe teritoriul cărora urmează să-şi exercite activitatea. Cum în realitatecel căruia îi revin mai multe misiuni nu poate fi prezent simultan pe mai multe teritorii şi la

mai multe sedii deodată, problema se poate soluţiona prin desemnarea de locţiitori.Un alt tip de misiune multiplă apare când şeful de misiune într-un stat îşi reprezintăstatul propriu şi pe lângă o organizaţie internaţională.

Mai rară, dar nu imposibilă, este situaţia în care mai multe state desemnează caambasador aceeaşi persoană pentru a îndeplini misiuni diplomatice simultane în acelaşi stat.Totuşi, dreptul diplomatic stabileşte ca, "în principiu", membrii misiunii diplomatice să aibănaţionalitatea statului acreditant.

Statul acreditant notifică statului acreditar desemnarea ambasadorului sub formasolicitării agrementului. Este dreptul statului acreditar de a consimţi sau de a nu consimţi în

privinţa desemnării ambasadorului din statul acreditant. Încălcarea acestui drept anuleazădesemnarea ambasadorului, care nu poate să-şi preia misiunea.

Asigurarea caracterului confidenţial al procedurii de solicitare şi de acordare aagrementului oferă posibilitatea evitării unui eventual refuz frontal. Dacă numele şefului demisiune pentru care s-a solicitat agrementul este publicat înaintea acordării agrementului, seîncalcă o regulă de curtoazie. Aducerea la cunoştinţa opiniei publice, de către statul trimiţător,a numelui ambasadorului pentru care s-a solicitat agrementul poate fi înţeleasă, în ţara dereşedinţă, ca presiune asupra instituţiilor care examinează solicitarea. Statul acreditar nu esteobligat să primească persoane nedorite în rândul personalului ambasadelor străine. Reacţiaeventuală constând din publicarea refuzului de a acorda agrementul ar contraveni deasemenea curtoaziei. Atât statul acreditar, cât şi statul acreditant ar fi nevoite să se confruntecu inconvenientul publicării unui mesaj negativ care ar putea fi, măcar în aparenţă, unsimptom al unei crize în relaţiile diplomatice bilaterale . Formularea publică a refuzului de asatisface solicitarea altui stat comportă primejdia deteriorării relaţiilor bilaterale.

Oricare ar fi răspunsul care trebuie să fie dat, conform deciziei sale suverane, statulacreditar are obligaţia cutumiară să-l transmită cât mai repede. Întârzierea sau amânarearăspunsului conţine sugestia ca statul acreditant să desemneze pe altcineva. Formularea,inclusiv în scris, a răspunsului pozitiv încheie schimbul de mesaje prin care se asigurăcontinuarea normală a relaţiilor diplomatice. Răspunsul negativ se transmite în modalităţi câtmai discrete. Statul acreditar nu este obligat să-şi explice răspunsul. Nimic nu îndreptăţeşteautorităţile statului acreditant să insiste pentru revizuirea răspunsului negativ.

Misiunea diplomatică începe de jure prin procedura acreditării, care urmeazăagrementului. După exprimarea consimţământului statului acreditar prin acordarea

agrementului cu privire la desemnarea sa ca ambasador şi până să fie acreditat, ambasadorulare calitatea de ambasador agreat. În intervalul de timp de la agrement la acreditare, statulacreditant are posibilitatea să renunţe la acreditarea celui pentru care statul acreditar a acordatagrementul şi să ceară agrement pentru altcineva, întrucât agrementul obţinut nu implicăobligaţia acreditării persoanei agreate.

Misiunea diplomatică începe de facto, la sosirea şefului ei pe teritoriul statuluiacreditar. Autorităţile statului acreditant notifică datele călătoriei (zi, oră, traseu) autorităţilor statului acreditar şi, dacă este cazul, autorităţilor statului / statelor de tranzit. După notificareasosirii sale în statul acreditar, ministerul de externe al acestui stat îl înscrie în lista corpuluidiplomatic. Începutul misiunii este marcat de ceremonii, de gesturi solemne, semnificânddorinţa de inaugurare favorabilă. Când soseşte în statul acreditar, ambasadorul este

întâmpinat, în numele ministrului de externe, de către şeful serviciului de protocol diplomatic.54



Prima acţiune diplomatică la care ambasadorul participă după sosirea în statulacreditar la începutul misiunii sale este acreditarea - procedura prin care statul acreditant îiconfirmă calitatea de ambasador şi prin care statul acreditar ia act de această confirmare şi îşiconfirmă consimţământul în această privinţă. În esenţă, acreditarea constă din prezentareascrisorilor de acreditare în general şefului statului acreditar sau altei autorităţi îndreptăţite săle primească. În orice caz, se impune respectarea practicii în materia acreditării din statul

acreditar. Primirea fără discriminare a trimişilor diplomatici străini constituie obligaţie juridică şi totodată o cerinţă a curtoaziei internaţionale.Până la prezentarea scrisorilor de acreditare, ambasadorul agreat poate să se

întâlnească neoficial cu ambasadori din corpul diplomatic, îndeosebi cu decanul corpuluidiplomatic, de la care va primi informaţii necesare cu privire la practica din statul acreditar îndomeniul relaţiilor diplomatice.

Îi revine fiecărui stat obligaţia de a asigura uniformitatea faţă de fiecare clasă dediplomaţi a procedurii pentru primirea şefilor de misiune diplomatică, inclusiv aceremonialului privind prezentarea scrisorilor de acreditare. Ordinea prezentării scrisorilor deacreditare sau a unei copii a acestor scrisori de către şefii de misiuni diplomatice estedeterminată de data şi de ora sosirii fiecăruia. Respectarea acestei exigenţe se impune întrucât,

în conformitate cu normele dreptului diplomatic, şeful de misiune diplomatică îşi asumăfuncţiile în statul acreditar de îndată ce şi-a prezentat scrisorile de acreditare. Regulile decurtoazie internaţională completează această prevedere cu exigenţa că, până la începereamisiunii sale, şeful de misiune diplomatică se abţine de la orice activitate publică.

Pentru a se ajunge la debutul misiunii, se parcurg câteva etape formale inevitabile. Înaudienţă la ministrul de externe, ambasadorul transmite copiile scrisorilor de acreditare, alecăror originale le prezintă şefului statului acreditar în cadul unei ceremonii complexe.

Scrisorile de acreditare (litterae fidei, lettres de créance, Letters of Credence, Lettersof Introduction - pentru înaltul comisar în relaţiile diplomatice dintre statele dinCommonwealth, bula - pentru reprezentantul Sfântului Scaun), întocmite într-o limbă decirculaţie internaţională sau în limba statului acreditant, însoţite de traducerea neoficială înfranceză sau în limba statului acreditar, conţin declaraţiile de voinţă ale statului acreditant cu

privire la numirea ambasadorului, pe care o certifică, menţionând numele ambasadorului,calitatea sa de ambasador şi abilitarea lui de a vorbi şi de a acţiona în numele autorităţilor statului acreditar.

Procedura prezentării scrisorilor de acreditare are caracter solemn. Un agent de protocol se deplasează la biroul sau la domiciliul ambasadorului, pentru a-l însoţi îndeplasarea la sediul şefului de stat. La sosirea la sediul şefului de stat, se prezintă onorurimilitare. Ambasadorul este primit de şeful serviciului de protocol şi este prezentat şefului destat. La prezentarea scrisorilor de acreditare sunt de faţă ministrul afacerilor externe şimembrii principali ai serviciilor civile şi militare ale şefului de stat. Se rostesc alocuţiuni. Se

prezintă cele două suite. Preşedintele îl invită pe ambasador la un dialog de câteva minute.După convorbire, un agent de protocol îl însoţeşte pe ambasador la domiciliu.Ambasada se desfiinţează sub impactul unor evenimente majore în relaţiile bilaterale

sau în evoluţia statului care a constituit-o: ruperea relaţiilor diplomatice; evenimente care produc modificări structurale majore ale statului, precum schimbarea de regim politic sauchiar dispariţia temporară sau definitivă a unui stat, urmată eventual de apariţia unui stat nousau a unor state noi. Asemenea evenimente impun, în multe cazuri, reparcurgerea etapelor necesare până la constituirea ambasadei: recunoaşterea internaţională, stabilirea de relaţiidiplomatice, reactivarea ambasadelor suspendate sau trimiterea de ambasade noi. Ambasadase desfiinţează provizoriu sau definitiv şi în condiţiile în care statul acreditant nu poateasigura condiţiile materiale minime pentru prezenţa în misiune a reprezentanţilor săi.

55



Ambasadele se suspendă prin decizia statelor şi atunci când statele decid astfel caurmare a deteriorării relaţiilor politice internaţionale. Dacă desfiinţarea ambasadei nuînseamnă neapărat încetarea relaţiilor diplomatice, ruperea relaţiilor diplomatice implicădesfiinţarea ambasadei. Cauza cea mai frecventă de desfiinţare a ambasadei este ruperearelaţiilor diplomatice. Decizia de desfiinţare a ambasadei implică sfârşitul activităţiiambasadorului şi a întregului personal. Sfârşitul misiunii unui ambasador nu înseamnă însă

neapărat şi dispariţia ambasadei. Nici rechemarea ambasadorului, nici expulzarea lui nuînseamnă desfiinţarea ambasadei. Statele au, în general, în vedere să asigure continuitateamisiunilor diplomatice constituite mutual în cadrul relaţiilor diplomatice bilaterale. Formal,data scrisorii de rechemare a unui ambasador coincide cu data scrisorii de acreditare aambasadorului următor.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale:1. Definiţia ambasadei2. Funcţia ambasadei de reprezentare3. Funcţia ambasadei de informare4. Funcţia ambasadei de negociere5. Înfiinţarea ambasadei

6. Acreditarea7. Desfiinţarea ambasadeiTeste pentru autoevaluare:1. Statul acreditant:

a. constituie ambasada în străinătate; b. primeşte ambasada străină.

2. Ambasadorul care, pe lângă conducerea unei ambasade într-un stat străin, îşireprezintă statul şi la o organizaţie internaţională, se află în:

a. misiune multiplă; b. misiune specială.

Rezolvări şi răspunsuri la testele de autoevaluare 1a; 2a.

56



Prezentarea lecţiei a unsprezeceaPersonalul ambasadeiIntroducereSubstanţa ambasadei constă din membrii personalului ei, din persoanele trimise să

desfăşoare activităţile necesare atingerii obiectivelor pentru care a fost constituită.Obiectiv:

cunoaşterea reglementărilor internaţionale cu privire la personalul ambasadeiConcepte cheie:Ambasadorul, şeful de misiune diplomatică permanentă, agentul diplomatic,

personalul tehnic-administrativ, personalul de serviciu, corpul diplomaticRezumatAmbasada este formată din şeful misiunii şi din membrii personalului misiunii:

personalul diplomatic, personalul tehnic-administrativ şi personalul de serviciu. Şeful misiuniişi membrii personalului diplomatic sunt agenţi diplomatici. În serviciul casnic al personaluluiambasadei se utilizează şi oameni de serviciu particulari, care nu sunt angajaţi ai statuluiacreditant.

Ambasada, ca misiune diplomatică, există indiferent de componenţa personalului.

Dacă încetează activitatea în ambasadă a unui membru al personalului ambasadei, a oricăruiadintre membri sau a mai multor membri ai acestui personal, a oricărora dintre membri,ambasada există în continuare, misiunea diplomatică nu se întrerupe din asemenea cauze.

Membrii personalului ambasadei sunt desemnaţi de autorităţile statului acreditant,după criterii care decurg din legile proprii ale fiecărui stat, dreptului intern. . Statul acreditar

poate să ceară ca statul acreditant să-i supună spre aprobare includerea în personaluldiplomatic al ambasadei a persoanelor desemnate să îndeplinească funcţiile de ataşaţi militari,navali sau aerieni. De altfel, statul acreditar nu este obligat să accepte în componenţa

personalului ambasadelor străine orice fel de funcţionari. Trebuie însă ca, în această privinţă,să le aplice ambasadelor străine un tratament uniform.

Structura personalul ambasadei, îndeosebi a celui diplomatic, răspunde funcţiilor variate care revin misiunii diplomatice constituite de statul acreditant, care se îndeplinesc prinacţiuni politice, comerciale, consulare etc.

Agenţilor diplomatici nu le este permis ca, în afara sarcinilor pe care le au deîndeplinit în misiune şi pentru care sunt retribuiţi de statul acreditant, să practice, în statulacreditar, profesii sau activităţi comerciale de pe urma cărora să obţină venituri.

Stabilirea ierarhiilor în cadrul personalului ambasadei se face de statul acreditant, careare obligaţia de a informa în această privinţă statul acreditar. Reglementarea raporturilor interne, din ambasadă, dintre membrii personalului diplomatic, şi stabilirea şi aplicarea demăsuri în vederea rezolvării problemelor apărute pe planul îndeplinirii funcţiilor diplomaticeşi pe planul relaţiilor interumane, de care depinde misiunea diplomatică, revine ministerului

de externe al statului acreditar.O normă a dreptului diplomatic stabileşte ca, în principiu, agenţii diplomatici să fiecetăţeni a statului acreditant. Norma a fost formulată ţinând seama de loialitatea pe carediplomatul o datorează statului acreditant. Totuşi, o altă normă permite ca mai multe state sădesemneze ca ambasador aceeaşi persoană pentru a îndeplini misiuni diplomatice simultane înacelaşi stat de reşedinţă. În cazul în care statul acreditant ar opta pentru desemnarea camembru al personalului ambasadei a unui cetăţean al statului acreditar sau a unui cetăţeandintr-un alt stat, trebuie ca statul acreditar să-şi dea consimţământul. Acest consimţământ

poate fi retras oricând.Statului acreditant îi revine obligaţia de a înştiinţa statul acreditar despre desemnarea

membrilor personalului diplomatic, despre sosirea lor şi a familiilor lor la misiune, despre

plecarea irevocabilă a lor şi a familiilor de la misiune, despre angajarea, sosirea în misiune,57



concedierea şi plecarea din misiune a oamenilor de serviciu particulari. Trebuie ca statulacreditar să fie înştiinţat şi despre situaţiile în care se produc modificări în componenţafamiliilor personalului misiunii.

Normele de drept diplomatic nu permit ca numărul membrilor personalului ambasadeisă depăşească efectivul pe care statul acreditar îl consideră acceptabil. Nu se poate ca statulacreditant să fie constrâns să constituie o misiune cu o componenţă numerică insuficientă în

raport cu sarcinile încredinţate, dar statul acreditant este obligat să ia în considerare şicondiţiile interne ale statului acreditar. Cele două state pot, dacă este necesar, să încheie unacord explicit cu privire la efectivul misiunilor lor diplomatice.

Asupra încheierii prezenţei în misiunea diplomatică a unui agent diplomatic decid fiestatul acreditant, fie statul acreditar. Agentul diplomatic se află în misiune până cândautorităţile statului acreditant decid încetarea îndeplinirii sarcinilor pe care i le-au încredinţatşi înştiinţează statul acreditar despre această decizie.

Nu se poate ca agentul diplomatic să mai fie prezent în misiune dacă statul acreditar nu îl recunoaşte ca membru al misiunii. În orice moment, statul acreditar are dreptul să decidăcă unul dintre membrii personalului unei ambasade străine este inadmisibil. O asemeneadecizie se poate adopta cât timp acel membru al personalului ambasadei străine se deplasează

să ajungă în misiune, precum şi în timp ce se află în misiune, pe teritoriul statului acreditar.Astfel, se poate ca un agent diplomatic să fie declarat de statul acreditar persona non grata.

Se poate ca statul acreditar să informeze statul acreditant despre oricare din membrii personalului tehnic-administrativ sau ai personalului de serviciu dintr-o ambasadă străină căeste inacceptabil. Semnificaţia declaraţiei şi a informării este, în esenţă, că statul acreditar nu-imai recunoaşte calitatea de membru al misiunii diplomatice agentului diplomatic declarat

persona non grata sau funcţionarului considerat inacceptabil. În consecinţă, apare obligaţiastatului acreditant de a decide că sarcinile încredinţate celui declarat persona non grata sauconsiderat a fi inacceptabil încetează, dacă nu a ajuns în misiune sau de a-l rechema dinmisiune.

În limbajul comun, i se spune ambasador oricărei persoane purtătoare de mesaj adresatstrăinătăţii, oricărei persoane trimise în misiune în străinătate. Este considerată ambasador orice persoană care reprezintă în străinătate un domeniu de activitate din ţara proprie sau dinregiunea proprie: "ambasador al sportului românesc", "ambasador al culturii orientale".

Potrivit unei formulări mai precise, ambasadorul este reprezentantul oficial al unui stat pe lângă alt stat. Acţiunile ambasadorului şi mesajele pe care el le transmite în forme foartevariate sunt percepute ca emanând nemijlocit de la şeful statului acreditant.

Gradul diplomatic de ambasador este cel mai înalt în ierarhia diplomatică.Rolul diplomatic de ambasador revine titularului unei misiuni diplomatice, indiferent

de gradul diplomatic al persoanei căreia i s-a atribuit acest rol şi chiar indiferent dacă persoana face parte din rândul diplomaţilor de carieră. Persoana având rolul de ambasador

poate fi şeful ambasadei, deţinătoare a rangului administrativ cel mai înalt din ambasadă,şeful unei misiuni diplomatice pe lângă un for internaţional, precum şi şeful unei misiuni adhoc.

În conformitate cu principiul egalităţii suverane a statelor şi în concordanţă cu sensulmajor al regulilor de curtoazie, în dreptul diplomatic a fost consacrată, prin normă juridică,egalitatea dintre reprezentanţii diplomatici, stabilindu-se că, în afară de precădere şi etichetă,nu se face nici o deosebire între şefii de misiune în raport cu clasa lor.

Pentru stabilirea clasei şefilor de misiune este nevoie de acordul statului acreditant şial statului acreditar.

Statul acreditar are obligaţia de a-l trata în acelaşi mod, după aceleaşi criterii, pefiecare ambasador, asigurându-i aceeaşi procedură, la primire, ca şi celorlalţi.

58



Această normă consolidează regula de curtoazie potrivit căreia ofensa adusă agentuluidiplomatic înseamnă ofensă adusă celui/statului pe care îl reprezintă şi omagiul, gestul decurtoazie faţă de agentul diplomatic se răsfrânge asupra celui/statului reprezentat.

Ordinea de precădere a ambasadorilor acreditaţi în acelaşi stat se stabileşte înconformitate cu data şi ora la care fiecare ambasador şi-a asumat funcţia, mai precis cu data şiora la care şi-a prezentat scrisorile de acreditare sau la care şi-a notificat sosirea şi a prezentat

o copie a scrisorilor de acreditare la ministerul de externe al statului acreditar sau la un altminister în legătură cu care s-a convenit anterior, ordinea de prezentare a scrisorilor deacreditare sau a copiei acestora fiind determinată de data şi ora sosirii ambasadorului în statulde acreditare. Sunt state în care se acceptă uzanţe speciale în privinţa reprezentantuluiSfântului Scaun.

În cadrul ambasadei, ambasadorul deţine rolul primordial, ca rang şi răspundere. Elconduce ambasada.

În conformitate cu normele româneşti, şeful misiunii diplomatice este "reprezentantunic" al României pe lângă statul acreditar.

În spiritul şi litera dreptului diplomatic, şeful de misiune diplomatică este distinct demisiunea diplomatică şi nu trebuie să fie confundat cu aceasta. Ambasadorul nu este

ambasada. Persoanele se succed la îndeplinirea misiunii, în timp ce instituţia durează dincolode succesiunea lor. Condiţia esenţială a şefului de misiune este misiunea. Nu este cu putinţăşeful de misiune fără misiune.

Ambasada este cu putinţă fără ambasador. Dacă lipseşte ambasadorul, ambasada oconduce însărcinatul cu afaceri a.i., care devine, provizoriu, şef de misiune, după înştiinţareaautorităţilor statului acreditar. Însărcinatul cu afaceri ad interim (a. i.) al ambasadei estemembrul personalului ambasadei care îi ţine locul ambasadorului, atunci când ambasadorullipseşte.

Însărcinat cu afaceri a.i. al ambasadei poate fi unul dintre membrii personaluluidiplomatic al ambasadei şi, numai dacă nici unul dintre aceştia nu se află în statul acreditar şidacă statul acreditar consimte, şi unul dintre membrii personalului tehnic-administativ. Estenevoie de consimţământul statului acreditar numai în cazul în care autorităţile statuluiacreditant sunt nevoite să numească un membru al personalului tehnic-administrativ alambasadei ca însărcinat cu afaceri a. i.

Spre deosebire de însărcinatul cu afaceri a.i. al ambasadei, căruia îi revine provizoriu(ad interim) poziţia de şef al ambasadei, însărcinatul cu afaceri al statului acreditant conduceambasada în afara oricărui provizorat, ca titular (en pied - e.p. sau en titre - e.t.) al poziţiei deşef al ambasadei.

Persoanele care fac parte din personalul diplomatic al ambasadelor din acelaşi statacreditar alcătuiesc corpul diplomatic, instituţie notorie, care funcţionează conform cutumei.Ministerul de externe al statului acreditar întocmeşte şi actualizează periodic Lista corpului

diplomatic, ţinând seama de sosirea în misiune a ambasadorilor, de prezentările scrisorilor deacreditare şi de notificările primite de la ambasade. Înscrierea unei persoane pe Lista corpuluidiplomatic înseamnă atestarea statutului diplomatic al acelei persoane în statul acreditar.Corpul diplomatic este o asociaţie de persoane, având ca obiectiv coordonarea conduitei îndomenii de interes comun pentru ambasade şi diplomaţi: ceremonii, curtoazie internaţională,

privilegii diplomatice, respectarea normelor de drept internaţional. Demersurile pe care corpuldiplomatic le întreprinde pe lângă autorităţile statului acreditar acoperă o gamă largă deacţiuni, de la transmiterea de felicitări, până la formularea de proteste.

Corpului diplomatic i se încredinţează şi funcţii cu efecte care depăşesc sfera relaţiilor cu autorităţile statului acreditar. Această asociaţie a diplomaţilor îl are ca preşedinte pedecanul corpului diplomatic. Această demnitate îi revine diplomatului aflat pe prima treaptă a

ordinii de precădere între membrii personalului diplomatic al ambasadelor din statul acreditar.59



Astfel, decan al corpului diplomatic poate fi ambasadorul cu vechimea cea mai mare înfuncţie în statul acreditar unde ordinea de precădere a ambasadorilor se stabileşte înconformitate cu data prezentării scrisorilor de acreditare. Sunt state acreditare unde se practicăacordarea primului loc în ordinea de precădere fie reprezentantului Sfântului Scaun, fieambasadorului britanic (în state din Commonwealth), fie ambasadorului francez (în statefrancofone). Decanul corpului reprezintă corpul diplomatic când autorităţile statului acreditar

îl convoacă pentru a participa la solemnităţi sau pentru comunicări. El se poate adresaautorităţilor statului acreditar în numele corpului diplomatic, transmiţând mesaje solemne sauformulând luări de poziţie îndeosebi în domeniul relaţiilor diplomatice, dar numai dupăconsultarea corpului diplomatic şi având consimţământul acestuia. Decanul corpuluidiplomatic îşi îndeplineşte funcţiile specifice fără a fi câtuşi de puţin lider al asociaţiei.

Decanul corpului diplomatic primeşte vizitele ambasadorilor care îşi încep misiunea şi pe ale celor care o încheie. El le prezintă ambasadorilor exigenţele specifice statului acreditar în domeniul relaţiilor diplomatice, în privinţa privilegiilor, ceremoniilor, protocolului etc.

În cadrul corpului diplomatic, asociere a ansamblului membrilor personaluluidiplomatic al ambasadelor din statul acreditar, au loc şi asocieri care reflectă relaţiile politice,economice sau culturale dintre state. Astfel, s-au constituit şi sunt foarte active asocierile

diplomaţilor din statele Uniunii Europene, care funcţionează ca grupuri care reproducorganizarea generală a UE, ţinând cont de preşedinţia în exerciţiu semestrială şi promovând

poziţiile şi orientările de politică externă comună. Se asociază pentru consultări şi pentrudemersuri politice comune şi diplomaţii din state participante la alte foruri internaţionale saudin state situate în aceeaşi zonă geografică.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale:21. Structura personalului ambasadei22. Constituirea personalului ambasadei23. Ambasadorul24. Clasele şefilor de misiune diplomatică permanentă25. Corpul diplomatic

Test pentru autoevaluare:7. Care propoziţie este adevărată?

a. Statul acreditar nu este obligat să accepte în componenţa personaluluiambasadelor străine orice fel de funcţionari.

b. Statul acreditar este obligat să accepte în componenţa personaluluiambasadelor străine orice fel de funcţionari.

8. Însărcinatului cu afaceri a.i. al ambasadei îi revine:a. poziţia de şef provizoriu al ambasadei;d. conducerea ambasadei în afara oricărui provizorat, ca titular.

Rezolvările testului de autoevaluare 1 a; 2a.

60



Prezentarea lecţiei a doisprezeceaPrivilegiile misiunii diplomatice permanenteIntroducere: Consimţământul statului acreditar privind constituirea de misiuni

diplomatice se confirmă şi prin aplicarea principiului în conformitate cu care nu trebuieîmpiedicată activitatea misiunii diplomatice. În urma consimţământului dat cu privire laambasada străină, statului acreditar îi revine obligaţia de a facilita funcţiile diplomatice ale

acesteia. Potrivit dreptului diplomatic, statul acreditar are obligaţia să le acorde ambasadei şimembrilor ei "toate" înlesnirile, adică privilegii, asigurându-le inviolabilitatea, recunoscându-le şi protejându-le libertatea de comunicare şi de circulaţie, nepretinzându-le prestaţii şinepercepându-le taxe, respectându-le imunitatea juridică.

Ambasada are, tocmai în condiţiile de funcţionare în străinătate, privilegiul de a nu sesupune decât jurisdicţiei statului acreditant. În acelaşi timp, ambasada are obligaţia de arespecta legile statului acreditar.

Obiectiv:descrierea privilegiilor diplomatice ale misiunii diplomatice permanente (ambasadei).Concepte cheie: inviolabilitatea ambasadei, scutirile, extrateritorialitatea, imunitatea

de jurisdicţieRezumatStatul acreditar îi asigură ambasadei exercitarea funcţiei de reprezentare, acordându-i

dreptul de a utiliza, în activitate, drapelul şi stema statului acreditant. După doi ani de lacodificarea dreptului diplomatic, Comisia de drept internaţional a ONU a precizat, codificânddreptul consular că de acest privilegiu se beneficiază în limitele stabilite de reglementările înmaterie din statul acreditar.

Prevederile dreptului diplomatic obligă statul acreditar să le acorde ambasadei şi personalului ei protecţie legală, astfel încât actele violente care ar impieta asupra libertăţii lor de acţiune să fie contracarate pe cale legală.

Îndeplinirea plenară, fără vreun impediment, a funcţiilor ambasadei depinde delibertatea persoanelor care o alcătuiesc. Ambasada există indiferent de persoanele care îiîndeplinesc funcţiile, dar nu indiferent de libertatea lor de acţiune. Se perimează inevitabililuziile precum aceea a asigurării ordinii riguroase prin antepunerea drepturilor instituţiei faţăde drepturile celor care o servesc şi pe care trebuie să-i servească, incluzând şi antepunerea

bunurilor imobile şi a echipamentelor, adică antepunerea inviolabilităţii ambasadei, inclusiv alocalurilor şi a mobilierului ei, faţă de inviolabilitatea membrilor personalului.

Pe de o parte, autorităţile statului acreditar au obligaţia să-i ocrotească pe membriiunei ambasade, împiedicând acţiunile prin care acestora le-ar fi afectată libertatea şidemnitatea. Acţiunea autorităţilor este mai eficientă dacă are susţinere în cadrul juridic internal statului acreditar. Codul penal român condamnă infracţiunile contra vieţii, integrităţiicorporale, sănătăţii, libertăţii sau demnităţii reprezentantului unui stat străin. Dacă este

necesar, trebuie ca autorităţile statului acreditar să recurgă chiar la protecţie poliţieneascăspecială. Potrivit Curţii Internaţionale de Justiţie, relaţiile internaţionale depind deinviolabilitatea ambasadelor.

Totuşi, agenţii de circulaţie din statul în care misiunea diplomatică funcţionează îl potopri pe membrul acestei misiuni, aflat în stare de ebrietate, să mai conducă automobilul,

pentru a înlătura astfel eventualitatea unui accident.Statului acreditar în care privilegiul inviolabilităţii personale a unui diplomat a fost

încălcat îi revine obligaţia de a adopta măsuri reparatorii. Diplomatul nu poate pretinde să beneficieze de privilegiul inviolabilităţii personale dacă din imprudenţă se implică în situaţiiriscante sau dacă provoacă el însuşi conflicte în care este agresat.

Agentul diplomatic are privilegiul de a fi scutit de controlul bagajului său personal de

către autorităţile statului acreditar. Totuşi, controlul bagajului personal ar fi justificat de61



bănuiala întemeiată că acesta conţine alte obiecte decât cele destinate uzului oficial al misiuniişi uzului personal sau obiecte al căror import sau export este interzis de legislaţie sau supusregulamentelor de carantină din statul acreditar. Dacă se recurge la control, trebuie ca agentuldiplomatic sau reprezentantul său autorizat să fie de faţă. În practică, şi bagajul agentuluidiplomatic este controlat electronic, la aeroport, înaintea călătoriei cu avionul.

Statul acreditar beneficiază de inviolabilitatea localului ambasadei prin care este

reprezentat în statul acreditar.Ambasada utilizează pe teritoriul statului acreditar localuri ca sedii sau ca reşedinţe.Local al ambasadei înseamnă clădirile sau părţile de clădire care se utilizează pentrurealizarea funcţiilor misiunii, ca reşedinţă a agentului diplomatic, indiferent de proprietar,indiferent dacă folosirea are ca temei un contract de închiriere. Localurile în care funcţioneazăambasada, cât şi locuinţele membrilor personalului diplomatic al ambasadei sunt în aceaşimăsură inviolabile.

Stabilirea de sedii ale ambasadei se face numai cu consimţământul statului acreditar.Localul principal al ambasadei, sediul ei se stabileşte în localitatea unde funcţioneazăguvernul statului acreditar. Se facilitează astfel şi activităţile specifice al corpului diplomatic.În alte localităţi, se înfiinţează eventual birouri ale ambasadei.

Responsabil pentru asigurarea inviolabilităţii localului ambasadei este statul acreditar.Privilegiul inviolabilităţii localului ambasadei înseamnă şi că autorităţile statului acreditar nu

pot pătrunde în sedii fără consimţământul şefului misiunii, al ambasadorului sau alînsărcinatului cu afaceri a.i., şi nu pot dispune percheziţii, rechiziţii etc. Ambasada este

privilegiată şi întrucât inviolabilitatea ei este un domeniu aparte al asigurării ordinii publice înstatul acreditar, care este obligat să împiedice actele violente cu impact direct asupraactivităţii ambasadei. Pe de o parte, trebuie ca autorităţile statului acreditar să se abţină de laacte de autoritate în localul ambasadei şi, pe de altă parte, trebuie ca statul acreditar săacţioneze pentru prevenirea de acte violente îndreptate împotriva aceluiaşi local.Inviolabilitatea localului ambasadei implică obligaţia specială a autorităţilor statului acreditar de la care nu se admite derogare, nici chiar atunci când în utilizarea localului s-ar abuza deacest privilegiu.

Arhivele ambasadei nu pot fi controlate nicicum, niciunde şi niciodată. Documenteledin arhiva ambasadei rămând inviolabile indiferent de persoana care le gestionează, de loculîn care se află sau de vehiculul cu care sunt transportate. Dacă arhiva ambasadei rămâne într-un imobil care a fost utilizat şi apoi părăsit de ambasadă, imobilul este considerat încontinuare imobil de ambasadă şi statul acreditant beneficiază în continuare de inviolabilitateaacelui local. Condiţia unică a respectării inviolabilităţii este ca arhiva, prin documentele pecare le conţine să aibă caracter diplomatic, aşadar documente concordante cu funcţiilediplomatice. Pentru documentele care nu corespund îndeplinirii acestei condiţii nu se poateinvoca privilegiul inviolabilităţii. Ies de sub incidenţa inviolabilităţii documentele al căror

conţinut vădeşte că au rezultat din culegerea de informaţii pe căi ilicite. Asemenea documente pot fi utilizate în instanţă ca probe, în cazul în care sunt prezentate instanţei.Inviolabilitatea localurilor şi a bunurilor ambasadei durează cât timp acestea sunt

afectate realizării funcţiilor diplomatice. Ambasada beneficiază, chiar dacă relaţiilediplomatice dintre statul acreditant şi statul acreditar se rup sau se întrerup, de privilegiulrezultat din obligaţia statului acreditar de a-i respecta şi de a-i proteja localurile, bunurile şiarhivele. Este posibil ca, în conformitate cu dreptul diplomatic şi cu consimţământul statuluiacreditar, imobilele, bunurile şi arhivele ambasadei să fie preluate de un alt stat.

Agentul diplomatic al ambasadei beneficiază de inviolabilitatea locuinţei, adocumentelor, a corespondenţei şi a bunurilor private. Nu sunt diferenţe între privilegiulinviolabilităţii acordat statului acreditar pentru localul ambasadei, documentele şi arhiva

acesteia şi acelaşi privilegiu acordat diplomatului pentru reşedinţa şi bunurile lui.62



Inviolabilitatea rămâne intangibilă şi dacă se întreprind măsuri de executare ca urmare a uneiacţiuni reale privind un imobil particular situat pe teritoriul statului acreditar, pe care agentuldiplomatic nu-l posedă în contul statului acreditant pentru realizarea scopurilor misiunii, aunei acţiuni privind o succesiune, în care agentul diplomatic figurează ca executor testamentar, administrator, moştenitor sau legatar nu în numele statului acreditant, ci cu titlu

particular sau a unei acţiuni privind o activitate profesională sau comercială, oricare ar fi ea,

exercitată de agentul diplomatic în statul acreditar în afara funcţiilor sale oficiale.Pentru ca privilegiul inviolabilităţii localurilor ambasadei să poată fi pus în aplicare,ambasada are obligaţia să notifice autorităţilor statului acreditar, de obicei ministerului deexterne, adresele acestor localuri.

Ambasada este privilegiată şi pentru că statul acreditar, dacă i se solicită, este obligatsă o sprijine în vederea procurării localurilor pentru sedii şi a locuinţelor. Această prevedere adreptului diplomatic nu poate fi interpretată extins, în sensul că statul acreditar ar aveaobligaţia se a pune la dispoziţia ambasadei localuri.

Nu îi este permis ambasadei să devină sediu al unor activităţi contrare dreptuluiinternaţional. Statul acreditar şi agenţii lui diplomatici au obligaţia să nu dea localurilor ambasadei utilizări incompatibile cu funcţiile diplomatice.

În esenţă, inviolabilitatea se asigură prin întreprinderea de măsuri al căror scop esteevitarea pătrunderii, fără consimţământul şefului de misiune, în localuri, a altor persoanedecât a celor care fac parte din personalul misiunii. Se consideră că inviolabilitatea esteîncălcată dacă localurile sunt supuse deteriorării, precum şi dacă liniştea necesară activităţii

prin care misiunile îşi exercită funcţiile este tulburată şi dacă se aduc atingeri demnităţiimisiunilor.

Teza extrateritorialităţii localului ambasadei, care implică îngăduinţă faţă de folosirealocalurilor de misiuni diplomatice şi consulare şi în alte scopuri decât cele legate de funcţiileambasadei şi ale postului consular, are ca temei închipuirea unui teritoriu simbolic, ca o

proiecţie în străinătate a unui spaţiu imaginar unde li s-ar îngădui autorităţilor statuluiacreditant să-şi exercite preogativele, fără ca autorităţile statului acreditar să poată interveni.Această teză stă la temeiul ideii că localul ambasadei sau al postului consular ar fi teritoriu alstatului acreditant, respectiv trimiţător, precum şi al „azilului diplomatic”, pe care statele dinAmerica Latină îl consideră a fi găzduirea din motive umanitare la ambasadă a persoaneiurmărite de autorităţile statului acreditar pentru delicte politice. Acordând azilul politic,ambasada se amestecă în treburile interne ale statului acreditar în măsura în care contribuiedirect la sustragerea azilantului de sub jurisdicţia statului căruia îi este cetăţean. Admitereaazilului diplomatic deschide calea crizei în relaţiile diplomatice, fiind posibile urmări precumdeclararea ambasadorului persona non grata sau ruperea relaţiilor diplomatice. Acordareaazilului nemulţumeşte forţele politice care guvernează în statul acreditar şi cărora azilantul lise opune. Neacordarea azilului diplomatic nemulţumeşte forţele politice din rândul cărora

face parte azilantul şi care ar putea să ajungă să guverneze în statul acreditar. În acestecondiţii, azilul diplomatic este evident incompatibil cu funcţiile ambasadei şi, ca urmare, estede neconceput înscrierea printre funcţiile diplomatice a acordării azilului diplomatic.

Curtea Internaţională de Justiţie consideră că derogarea de la suveranitate prinadmiterea sustragerii azilantului-infractor de la jurisdicţia statului acreditar nu are caracter

juridic, ci are caracter umanitar şi poate fi considerată legitimă numai în condiţiile iminenţeişi persistenţei unui pericol. Curtea Internaţională de Justiţie consideră că soluţionarea

problemei azilului acordat ar fi posibilă prin două acte succesive: autorităţile statului acreditar să ceară ca azilantul să părăsească teritoriul statului acreditar; voinţa ambasadei de a încetaacordarea azilului să se manifeste prin formularea cererii ca autorităţile statului acreditar săemită un permis de părăsire de către azilant a teritoriului statului acreditar (salvconduct).

Potrivit Curţii Internaţionale de Justiţie, azilul diplomatic încalcă suveranitatea statului, pentru63



că este ingerinţă, şi justificarea esenţială a azilului constă din iminenţa sau persistenţa pericolului pentru refugiat. Columbia revendicase dreptul de a formula o calificare unilateralăşi definitivă obligatorie pentru Peru. Statul acreditar nu poate să continue procedurile iniţiateîmpotriva celui pe care îl urmăreşte fără a încălca inviolabilitatea localului misiuniidiplomatice.

Rezoluţia Adunării generale a ONU nr. 53 din 1997 a stabilit că trebuie ca statele să

respecte dispoziţiile dreptului internaţional privind relaţiile diplomatice şi consulare şi asubliniat că statelor le revine responsabilitatea de a asigura protejarea personaluluiambasadelor şi a misiunilor diplomatice şi consulare împotriva grupurilor organizaţiilor carear avea intenţia să atenteze împotriva securităţii lor.

Pe aceeaşi cale, ONU le-a cerut statelor să întreprindă măsuri adecvate, înconformitate cu dreptul internaţional, la nivel naţional şi internaţional, pentru a preveni oriceabuz pe planul privilegiilor şi imunităţilor diplomatice sau consulare, îndeosebi abuzurilegrave, în special a celor care constau din acte de violenţă.

Eficienţa ambasadei depinde direct de comunicarea liberă dintre toate componenteleserviciului public de diplomaţie. Aici, comunicare liberă înseamnă excluderea oricărui controlexercitat asupra comunicării dinafara serviciului public de diplomaţie.

Statul acreditar are obligaţia de a privilegia comunicarea oficială a misiunilor,ocrotind-o şi îngăduind-o, adică neîncercând nici o formă de control.

Între ambasadă şi statul acreditant se poate comunica prin utilizarea curieruluidiplomatic, a valizei diplomatice şi a mesajelor cifrate.

Curierul diplomatic însoţeşte valiza diplomatică. Statul acreditar şi statele de tranzit îidatorează curierului diplomatic ocrotire, asigurarea privilegiul inviolabilităţii.

Dreptul diplomatic nu permite ca valiza diplomatică să fie deschisă şi nici să fiereţinută de autorităţile statului acreditar şi ale statelor străine de tranzit. Dacă autorităţilestatului străin îşi exprimă dorinţa ca valiza diplomatică să fie deschisă, autorităţile statuluicăruia valiza diplomatică îi aparţine pot consimţi sau pot decide ca valiza diplomatică să fiereadusă la instituţia de provenienţă. Valiza diplomatică este însoţită de curierul diplomatic sauneînsoţită de curier, ci de comandantul de aeronavă comercială desemnat printr-oîmputernicire oficială, care precizează numărul pachetelor din componenţa valizeidiplomatice. Nu trebuie ca serviciul public de diplomaţie să permită abuzul referitor laconţinutul valizei diplomatice. Trebuie ca autorităţile statelor străine să protejeze valizadiplomatică.

Agentul diplomatic are libertatea de a circula pe teritoriul statului acreditar, care însă poate să reglementeze, chiar să interzică, din motive de securitate naţională, accesul înanumite zone al agentului diplomatic. Astfel, statul acreditar poate să interzică sau să limiteze

prin reglementări speciale accesul în zone precum cele de frontieră, din preajma unei fabricide armament sau a unui teren folosit pentru teste şi exerciţii militare, în localităţi unde au loc

conflicte sociale care pot afecta securitatea străinilor. Pentru restrângerea posibilităţii dedeplasare, statul acreditar poate să invoce şi motive legate de poluare sau de opţiunea unor comunităţi etnice sau religioase care nu acceptă periodic sau permanent vizite ale străinilor.

Dacă statul acreditar ar extinde în mod exagerat zonele de interzicere a circulaţieistrăine, inclusiv a diplomaţilor, s-ar ajunge la reducerea inacceptabilă a posibilităţilor ambasadei de a-şi realiza funcţiile.

În cazurile în care nu este interzis, ci doar reglementat, accesul este posibil, dacăambasada notifică deplasarea şi autorităţile statului acreditar o acceptă.

În caz de conflict, ambasada, agenţii diplomatici şi membrii familiilor care îi însoţesc beneficiază de privilegiile deja acordate în privinţa lor şi a bunurilor lor şi, în măsura în careeste necesar, statul primitor îi privilegiază şi prin îndeplinirea obligaţiei de a le pune la

dispoziţie mijloacele de transport necesare pentru părăsirea teritoriului.64



Agentul diplomatic este privilegiat prin scutire de unele obligaţii (incompatibile cusituaţia de cetăţean al statului acreditar sau stânjenitoare pentru funcţiile diplomatice) alecetăţeanului statului acreditar.

Prevederile dreptului diplomatic care stabilesc privilegiul scutirii de impozite şi taxe.Statul acreditar este obligat nu îl supună pe diplomat judecătorilor proprii. Membrii

personalului diplomatic al ambasadei sunt imuni la jurisdicţia statului acreditar, pe teritoriul

acestui stat, în privinţa întregii lor activităţi, cu excepţii legate de unele aspecte ale jurisdicţieicivile şi administrative. De la imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a agentuluidiplomatic se permit excepţii pentru acţiuni privind imobile private, pentru succesiunile carenu privesc statul acreditar, ci persoana diplomatului, şi pentru activităţi profesionale şicomerciale diferite de cele prin care se exercită funcţiile diplomatice.

Diplomatul beneficiază de imunitate în legătură cu toate actele sale, indiferent dacăaceste acte pot fi considerate ca aparţinând exercitării funcţiilor diplomatice sau ca fiind

private. Dreptul diplomatic distinge între actele oficiale şi cele private ale membrilor personalului ambasadei, dar nu în ceea ce priveşte activitatea diplomaţilor. Implicarea unuidiplomat într-un proces juridic în statul acreditar este posibilă numai după renunţarea laimunitatea juridică. Statul acreditant poate renunţa la imunitatea ratione personae sau o poate

suspenda. Trebuie ca renunţarea să fie expresă, clară şi autorizată de statul acreditant. Aşadar,agentul diplomatic îşi pierde imunitatea de jurisdicţie numai dacă statul acreditant renunţă înmod expres la această imunitate.

De imunitatea de jurisdicţie beneficiază şi familia diplomatului. Mai beneficiază de privilegiul imunităţii de jurisdicţie membrii personalului administrativ şi tehnic al ambasadei,ca şi familiile lor, dar numai pentru actele prin care îşi exercită funcţiile lor.

Ambasada, agenţii diplomatici şi membrii familiilor care îi însoţesc beneficiază de privilegii, pentru fiecare şi pentru documentele oficiale atunci când, călătorind spre statulacreditar sau înapoindu-se în statul acreditant, trec pe teritoriul altui stat. Trebuie ca trecereasă fie notificată autorităţilor statul tranzitat şi ca statul tranzitat să nu se opună trecerii.Privilegiile se acordă şi în caz de forţă majoră.

Agentul diplomatic nu este imun faţă de jurisdicţia statului acreditant. Fiind instituţieconstituită de statul acreditant, ambasadei şi personalului ei li se aplică reglementăriledreptului intern din acest stat.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale:1. Inviolabilitatea persoanei agentului diplomatic2. Inviolabilitatea localului ambasadei3. Libertatea de comunicare a ambasadei4. Privilegiul scutirii de taxe şi de impozite5. Imunitatea de jurisdicţie a agentului diplomatic

Teste pentru autoevaluare:

1. Ambasada beneficiază de dreptul de a utiliza simbolurile naţionale proprii:a. fără nici o condiţie sau limitare;b. în limitele stabilite de reglementările în materie din statul acreditar.

2. Derogarea de la suveranitate prin admiterea sustragerii azilantului-infractor dela jurisdicţia statului acreditar are caracter

a. juridic; b. umanitar, în condiţiile iminenţei şi persistenţei unui pericol.

Rezolvări şi răspunsuri la testele de autoevaluare 1 b; 2 b.

65



Prezentarea lecţiei a treisprezeceaPostul consular - relaţiile consulare; personalul consular; funcţionarul consular

onorificIntroducere: Definitorie pentru relaţiile consulare este interacţiunea a două ordini

juridice, a ordinii juridice a statului trimiţător şi a ordinii juridice a statului de reşedinţă, defapt coexistenţa pe acelaşi teritoriu a două ordini juridice, prin exercitarea unei anumite

jurisdicţii străine asupra anumitor străini.Realizarea relaţiilor consulare prin funcţionari consulari onorifici depinde de opţiuneastatului trimiţător privind încredinţarea misiunii consulare unui asemenea funcţionar, precumşi de consimţământul statului pe teritoriul căruia misiunea se îndeplineşte.

Obiectiv: prezentarea normelor internaţionale cu privire la relaţiile consulare şistructura postului consular; descrierea statutului şi a atibuţiilor şefului funcţionarului consular onorific.

Concepte cheie: post consular, consul de carieră, patentă, execuatur, circumscripţieconsulară; : funcţionar consular onorific.

Rezumat

Relaţiile consulare se stabilesc între două state. Stabilirea relaţiilor consulare rezultădin acordul încheiat în acest scop de cele două state.

Se poate ca, în lipsa obiecţiei unuia dintre cele două state care convin să stabileascărelaţii diplomatice, stabilirea relaţiilor diplomatice să implice şi stabilirea relaţiilor consulare.De altfel, se consideră că misiunii diplomatice îi revin şi sarcini consulare. Au relaţiiconsulare două state care au convenit să exercite funcţiile consulare unul pe teritoriul celuilalt.

În esenţă, statele care încheie acorduri consulare se angajează să-şi aplice, în aceastăsferă, principiul reciprocităţii. Statele pot, în conformitate cu dreptul consular, să instituiereciproc, în relaţiile bilaterale, tratamente favorabile.

Pe plan european, reciprocitatea consulară este normă şi statul nu poate pretinde cafuncţionarii săi consulari să exercite în străinătate atribuţii pe care nu le recunoaşte peteritoriul propriu.

Întemeierea raporturilor dintre state pe principiul egalităţii suverane le impune statelor care au relaţii consulare ca şi aceste relaţii să se realizeze prin consimţământ mutual şi ca şidin acest domeniu să excludă discriminarea.

Ca primă urmare, relaţiile consulare nu pot fi efectul unui act unilateral al unui statcare ar impune relaţiile consulare altui stat, câtă vreme statele se recunosc ca state suveraneegale.

În legătură cu a doua urmare, statul trimiţător nu poate considera însă că ar fi obiectulunei discriminări când constată că postul său consular nu este tratat la fel ca posturile altor state, dacă de pe poziţia sa de stat de reşedinţă aplică acelaşi tratament postului consular al

statului de reşedinţă aflat în situaţie de stat trimiţător. De altfel, statele îşi pot trata posturileconsulare reciproc asemănător, potrivit convenţiilor bilaterale.Postul consular este instituţia administrativă constituită de stat pe teritoriul şi cu

consimţământul altui stat în vederea realizării relaţiilor consulare. Postul consular este o"misiune diplomatică permanentă", adică o misiune căreia la înfiinţare nu i se determinădurata de funcţionare, scopurile urmărite de acel stat care a decis în acest sens fiindîntreţinerea şi chiar amplificarea relaţiilor consulare bilaterale.

Postul consular poate fi, în ordinea descrescătoare, după rang, a claselor de posturiconsulare: consulat general, consulat, viceconsulat sau agenţie consulară. Consulatul generalşi consulatul sunt înfiinţate de statul trimiţător cu consimţământul statului de reşedinţă.Viceconsulatul şi agenţia consulară sunt înfiinţate de consulatul general sau de consulat, fiind

subordonate consulatului general sau consulatului.66



După modul în care se constituie, postul consular poate fi de carieră, când este condusde un funcţionar consular de carieră, sau onorific, când este condus de un funcţionar consular onorific. Fiecărui post consular îi corespunde, ca teritoriu al exercitării funcţiilor consulare,circumscripţia consulară.

Dacă unul dintre statele care au stabilit relaţii consulare dispare, aceste relaţiiîncetează. Dacă unul din statele care au stabilit relaţii consulare decide că trebuie ca aceste

relaţii să înceteze, relaţiile consulare se rup.Din doctrina dreptului diplomatic şi consular rezultă că aşa cum se poate ca două statesă stabilească relaţii consulare, chiar dacă nu au stabilit relaţii diplomatice, relaţiile consulare

pot continua şi dacă relaţiile dintre state s-au deteriorat grav, şi dacă relaţiile diplomatice s-aurupt, şi dacă s-a recurs la război. Această posibilitate decurge din conţinutul juridic specific alrelaţiilor consulare. În practică, state între care relaţiile diplomatice s-au rupt au decis să-şitransforme ambasadele în posturi consulare. În alte cazuri însă statele ajunse în coflict şi-auîncredinţat cetăţenii protecţiei unui stat neimplicat.

Trebuie ca decizia privind încetarea relaţiilor consulare dintre două state să fieconsemnată în documente, prin formulări clare. Întreruperea sau ruperea relaţiilor consularenu poate fi înţeleasă de la sine, mai ales că dreptul diplomatic stabileşte că relaţiile consulare

pot continua şi dacă relaţiile diplomatice au încetat.Determinantă în păstrarea relaţiilor consulare tocmai în momentele critice ale ruperii

celor diplomatice este preocuparea autorităţilor din statele implicat faţă de menţinereamijloacelor de protejare a cetăţenilor proprii.

Funcţiile unui membru al postului consular încetează dacă unul dintre cele două statetitulare ale relaţiilor consulare, simultan sau separat, decid astfel.

Consistenţa relaţiilor consulare dintre două state rezultă din concretizarea funcţiilor consulare în activitatea consulatelor, care sunt instituţii ale unui stat aflate pe teritoriul altuistat. Trebuie ca statul pe teritoriul căruia un stat străin îşi înfiinţează postul consular săconsimtă la această înfiinţare. Pentru înfiinţarea postului consular este obligatoriuconsimţământul statului de reşedinţă. Acordul bilateral privind stabilirea de relaţii consularenu include acest consimţământ şi nici nu poate să-l includă, de vreme ce, de pildă, postulconsular funcţionează ratione loci. Statul trimiţător are dreptul să înfiinţeze postul consular,dar pentru ca postul să fie înfiinţat, aşadar stabilit, este necesar consimţământul statului dereşedinţă.

Funcţionarii consulari sunt trimişi în misiune numai de state. Numai statele înfiinţează posturi consulare.

Începerea misiunii consulare depinde de numirea şefului de post consular şi deacceptarea lui. Numirea şefului de post consular este actul unilateral al statului trimiţător, iar acceptarea este actul unilateral al statului de reşedinţă. Practic, cele două acte suntcomponentele unui acord între două state. Unui stat nu îi este permis să înfiinţeze un post

consular pe teritoriul unui stat, fără ca între cele două state să nu se încheie un acord în acestsens, fără ca statul pe teritoriul căruia va funcţiona postul consular să fie de acord cuînfiinţarea postului consular şi cu funcţionarea lui Dreptul internaţional nu are prevederispeciale legate de numirea şefului de post consular. Fiecare stat acţionează în conformitate cunormele sale interne când desemnează sau când acceptă un şef de post consular.

Statul de reşedinţă al postului consular nici nu se poate implica în adoptarea decizieide desemnare a şefului de post consular, nici nu are obligaţia de a-l accepta. Desemnarea şiacceptarea funcţionarului consular sunt părţi ale aceluiaşi contract, prin care se exprimă voinţastatului trimiţător şi a statului de reşedinţă care să poată avea efecte normale pe planulactivităţii consulare. Desemnarea şi acceptarea funcţionarului consular ţin simultan de dreptulinternaţional şi de dreptul intern al celor două state implicate.

67



Documentul prin care se notifică numirea şefului de post consular este patenta (lettrede provision, commission) sau un instrument similar, prin care se precizează persoana, dacă is-a încredinţat o misiune de carieră sau una onorifică, dacă este consul sau consul general,circumscripţia şi sediul, precum şi orice alt element considerat util de către emiţător. Ca şiscrisoarea de acreditare a ambasadorului, patenta consulului este emisă de şeful statului, dar este posibil totuşi ca patenta să fie emisă şi de un alt reprezentant al administraţiei publice,

precum prim-ministrul sau ministrul de externe. Nivelul de adresare a patentei corespundenivelului de emitere.Prin patentă, care poartă antetul ministerului de externe, ministrul comunică numirea

unui cetăţean al statului pe care îl reprezintă în calitate de consul, şef al unui post consular,având o anumită circumscripţie consulară şi precizează că şeful de post consular a primitinstrucţiuni şi are competenţa să protejeze, în conformitate cu legile în vigoare, cu uzanţele şicutuma curente în relaţiile dintre statele prietene, drepturile şi interesele cetăţenilor şi

persoanelor juridice din statul trimiţător şi să sprijine derularea relaţiilor economice,comerciale, turistice, culturale şi ştiinţifice, precum şi dezvoltarea relaţiilor de prietenie

bilaterale. Totodată, prin patentă se exprimă rugămintea ca guvernulul statului de reşedinţă,magistraţii şi autorităţile civile ale acestui stat să-i recunoască persoanei desemnate calitatea

de consul şef al postului consular, garantându-i drepturile şi imunităţile proprii însărcinăriisale, în conformitate cu statutul său şi cu dispoziţiile convenţiei consulare bilaterale,acceptându-i cererile şi recomandările pe care le formulează în calitate oficială. Patenta poartăsemnătura oficială şi este sigilată oficial.

Patenta este valabilă în măsura în care datele pe care le conţine despre persoana celuitrimis să fie şef de post consular, postul consular, categoria funcţionarului, clasa lui consularăsunt precise şi exacte. Fiecare eventuală modificare a acestor date impune reînnoirea patentei.

Patenta este prezentată autorităţilor statului de reşedinţă pe cale diplomatică, fie direct,într-o audienţă, fie prin transmitere, însoţită de o notă verbală, la ministerul de externe alstatului de reşedinţă.

Documentul prin care şeful de post consular este acceptat de statul de reşedinţă şi înurma emiterii căruia poate începe exercitarea funcţiilor consulare este exequaturul.

Pe lângă înţelesul utilizat în acest context, de decizie de recunoaştere oficială aconsulului şi de autorizare a exercitării funcţiilor consulare, exequatur, în cercurile religioasecreştine, îndeosebi catolice, este facultatea pe care autorităţile civile o conferă unei decizii

papale sau altor acte eclezistice în scopul de a le da forţă executorie pe teritoriul propriu(regium placet). În dreptul francez, exequaturul este ordinul de punere în executare a uneidecizii de drept străine sau a unei sentinţe arbitrale.

Prin exequatur, care poartă antetul ministerului de externe emiţător, ministrul deexterne al statului de reşedinţă arată că, văzând patenta consulară prin care consulul a fostnumit şef de post consular, având o anumită circumscripţie consulară, admite, din

împuternicirea guvernului statului de reşedinţă ca persoana desemnată a fi consul, şef de postconsular să exercite funcţiile consulare încredinţate de guvernului statului trimiţător, înconformitate cu prevederile convenţiei consulare bilaterale, să acorde protecţie şi asistenţă

persoanelor fizice şi juridice ale statului trimiţător şi să ocrotească interesele acestui stat înstatul de reşedinţă, prin toate mijloacele legale, potrivit principiilor dreptului internaţional.Prin exequatur, autorităţile publice române sunt rugate să primească solicitările şi propunerile

pe care consulul, şef de post consular, le formulează în calitatea sa oficială sau în numeleguvernului statului trimiţător şi să-i asigure facilităţile, privilegiile şi imunităţile de care

beneficiază în temeiul convenţiei consulare bilaterale. Exequaturul este semnat de ministrulde externe şi sigilat oficial.

De regulă, i se eliberează exequatur numai şefului de post consular, nu şi celorlalţi

consuli, membri ai misiunii.68



Există posibilitatea ca activitatea şefului de post consular să înceapă înainte deemiterea exequaturului.

Pe lângă emiterea exequaturului, statului de reşedinţă îi revine obligaţia de a asiguracondiţii de îndeplinire a misiunii de către cel acceptat, în primul rând prin informarea celor responsabili din circumscripţia consulară.

Continuitatea misiunii consulare se asigură, în caz de necesitate, prin preluarea

temporară a funcţiilor de către un gerant.Misiunea consulară încetează dacă încetează relaţiile consulare, în condiţiile în careunul dintre titularii acestor relaţii decide astfel sau nu mai poate adopta decizii în această

privinţă, nemaifiind subiect de drept internaţional.Se poate ca statul trimiţător să desfiinţeze postul consular, să-l recheme pe un membru

al postului consular, în urma unei demiteri sau a încredinţării unei sarcini noi.Se poate ca un membru postului consular să-şi prezinte demisia sau să decedeze. Se

poate ca statul de reşedinţă să-l declare pe un membru al postului consular străin persona nongrata, să comunice că acesta a devenit inacceptabil sau să-i retragă exequaturul.

Decizia unilaterală a statului de reşedinţă privind încetarea misiunii unui consul străin, prin retragerea exequaturului sau prin cererea adresată statului trimiţător de a-şi retrage

consulul, implică riscul prejudicierii relaţiilor consulare. Dacă statul de reşedinţă este nevoitsă recurgă la o asemenea decizie, dar doreşte să evite deteriorarea relaţiilor cu statultrimiţător, este necesar să procedeze astfel încât să se ajungă la încetarea misiunii princomunicări clare şi prin colaborare cu statul trimiţător. Dreptul internaţional prevede de altfel

posibilitatea unei succesiuni de acte în care statul trimiţător este cel care poate întreprindemăsura iniţială (rechemarea) în privinţa consulului căruia urmează să-i înceteze misiunea caurmare a deciziei statului de reşedinţă.

Decizia privind încetarea de către funcţionarul consular a exercitării funcţiilor saleadoptată de statul trimiţător se comunică statului de reşedinţă, inclusiv sub forma retrageriiexequaturului.

Statul de reşedinţă are obligaţia de a facilita, inclusiv prin punerea la dispoziţie demijloace de transport, plecarea de pe teritoriul lui a consulilor şi a familiilor acestora, chiar şiîn cazul în care misiunea se încheie în împrejurările unui conflict. Consulii cărora li s-aîncheiat misiunea şi familiile lor au obligaţia de a părăsi cât mai repede cu putinţă teritoriulstatului de reşedinţă. Trebuie ca statul de reşedinţă să le permită să ia cu ei şi bunurile pe carele-au dobândit în timpul misiunii, chiar dacă normele legale în vigoare interzic exportulacestora.

La postul consular lucrează funcţionari consulari pentru realizarea funcţiilor consulare,alcătuind personalul consular, precum şi angajaţi administrativi sau tehnici, persoane dinserviciul casnic şi persoane aflate în serviciul particular al membrilor personalului. Personalul

postului consular include personalul consular, din care fac parte şi şeful postului consular, şi

alte categorii de personal.Postul consular este condus, după rang, de şeful consular aflat într-una din clasele:consul general, consul, viceconsul sau agent consular.

Şeful de post consular răspunde pentru exercitarea funcţiilor consulare, asemeneacelorlalţi funcţionari consulari, precum şi, spre deosebire de funcţionarii consulari, pentruconducerea ansamblului de activităţi ale postului consular.

Locul şefului de post consular în ordinea de precădere se stabileşte după clasă şi, încadrul clasei, după data admiterii prin exequatur sau, eventual, a admiterii provizorii. Între doişefi de post consular din aceeaşi clasă, admişi la aceeaşi dată, distincţia în ordinea de

precădere se face după data prezentării patentei. Geranţii interimari se situează, în ordinea de precădere, după şefii de post consular aflaţi în exerciţiul funcţiunii.

69



Membrii personalului consular al postului consular sunt numiţi de autorităţilecompetente ale statului trimiţător. În cadrul procedurii de numire, statul trimiţător comunicăautorităţilor statului de reşedinţă numele, prenumele şi clasa celor numiţi. Comunicarea seface astfel încât să nu li se ignore sau să nu li se încalce autorităţilor statului de reşedinţădreptul de a declara persoanele numite, dacă este cazul, inacceptabile.

Şi membrii personalului consular care nu sunt şefi de post consular pot primi

exequatur. Nu este obligatoriu ca statul trimiţător să desemneze un şef pentru o agenţie consulară.Se poate ca activitatea agenţiei să fie girată de un agent consular. Trebuie ca numărulmembrilor personalului consular al postului consular să nu depăşească nevoile reale înactivitatea prin care se realizează relaţiile consulare. Acest număr este stabilit de statultrimiţător, dar asupra lui se poate pronunţa şi statul de reşedinţă.

Statul trimiţător stabileşte ordinea de precădere a membrilor personalului consular al postului consular. Această ordine se comunică autorităţilor statului de reşedinţă, iniţial şi oride câte ori este modificată.

Dacă statul trimiţător decide să desemneze un funcţionar consular dintre cetăţeniistatului de reşedinţă sau ai unui alt stat străin, trebuie să obţină consimţământul autorităţilor

din statul de reşedinţă.Pe lângă numirea funcţionarilor consulari, trebuie ca statul trimiţător să înştiinţeze

statul de reşedinţă despre sosirea la post a celor numiţi ulterior, despre plecarea lor şi, dacăeste cazul, despre încetarea exercitării funcţiilor consulare, precum şi despre toate celelaltedate legate de statutul acestor funcţionari. Trebuie să fie înştiinţate autorităţile statului dereşedinţă şi despre situaţia persoanelor din familia funcţionarului consular care îl însoţesc la

post. Se comunică date şi despre sosirea şi plecarea personalului particular, precum şi despremomentul în care serviciul lor încetează.

Cu consimţământul statului de reşedinţă, o persoană poate fi numită funcţionar consular de mai multe state, simultan.

Trebuie ca membrii postului consular să respecte regulile în vigoare în statul dereşedinţă cu privire la asigurarea de răspundere civilă pentru utilizarea mijloacelor decălătorie.

În conformitate cu dreptul consular, le sunt interzise funcţionarilor consulari de carierăactivităţile profesionale sau comerciale din care pot obţine foloase personale.

Pentru exercitarea funcţiilor consulare, postul consular are nevoie de sediu într-oclădire. Clădirea sau partea de clădire folosită exclusiv de postul consular este local consular.

În componenţa postului consular intră şi arhiva care cuprinde toate înscrisurile,documentele, corespondenţa, inclusiv evidenţa acestora, indiferent de suportul lor material(hârtie, filme, casete, dischete etc.), precum şi mijloacele folosite pentru protecţie şi păstrare.

Pentru activitatea sa, funcţionarul consular onorific nu primeşte salariu. El nu este

trimis de statul trimiţător, ci este ales dintre rezidenţii de pe teritoriul statului de reşedinţă saudintre cetăţenii acestui stat. Spre deosebire de funcţionarii consulari de carieră, funcţionarilor consulari onorifici le este permis să aibă o ocupaţie paralelă lucrativă, chiar şi în domeniulcomercial.

Din analizele doctrinare rezultă că, practic, sarcinile pe care statul trimiţător leîncredinţează unui funcţionar consular onorific sunt mai restrânse decât cele încredinţate unuifuncţionar consular de carieră. Şi statul de reşedinţă poate cere limitarea funcţiilor unuifuncţionar consular onorific.

Numirea de consuli onorifici este rezultatul unui acord bilateral, care consemneazădorinţa fiecărui stat de a numi funcţionari consulari onorifici pe teritoriul celuilalt stat.

Dacă sunt şefi de post consular, funcţionarii consulari onorifici se situează, în ordinea

de precădere, după funcţionarii consulari de carieră.70



Statul de reşedinţă care a consimţit ca un funcţionar consular onorific să îndeplineascăfuncţiile consulare încredinţate de un stat străin are obligaţia să-i acorde funcţionaruluiconsular onorific toate înlesnirile în vederea realizării funcţiilor menţionate, inclusiv protecţie.Dreptul consular îi acordă funcţionarului consular onorific un set minim de privilegiiasemănătoare cu privilegiile funcţionarului consular de carieră, dar nuanţează prevederileasupra inviolabilităţii localurilor şi arhivelor şi asupra unor scutiri (de percheziţie, de

executare a bunurilor şi a averii, de impozite locale, de taxe vamale).Funcţionarul consular onorific îşi realizează funcţiile specifice în statul căruia îi estecetăţean. Aşadar, este indiscutabilă supunerea lui la jurisdicţia acestui stat. El are obligaţia dea respecta legile şi reglementările din statul în care funcţionează.

Privilegiile funcţionarului consular onorific sunt în vigoare din momentul întrării saleîn funcţie. Privilegiile funcţionarului consular onorific sunt în vigoare până în momentul încare funcţiile consulare încetează. În eventualitatea unui conflict armat, privilegiilefuncţionarului consular onorific care îşi exercită funcţiile consulare rămân în vigoare.

Membrii familiei unui funcţionar consular onorific nu beneficiază de privilegiileconsulare. Nici angajaţii consulari ai postului consular condus de un funcţionar consular onorific nu beneficiază de privilegii.

Statul de reşedinţă îi asigură postului consular condus de un funcţionar consular onorific exercitarea funcţiei de reprezentare, acordându-i dreptul de a utiliza în activitatedrapelul şi stema statului care a constituit misiunea consulară. Postul consular beneficiază deacest privilegiu în limitele stabilite de reglementările din statul de reşedinţă.

Dacă i se solicită, statul pe teritoriul căruia funcţionează postul consular condus de unfuncţionar consular onorific este obligat să-l sprijine pe funcţionarul consular onorific să-şi

procure local pentru sediu.Funcţionarul consular onorific nu poate să-şi utilizeze sediul pentru activităţi contrare

dreptului internaţional şi are obligaţia să nu îi dea localului consular utilizări incompatibile cufuncţiile consulare.

Funcţionarul consular onorific beneficiază de privilegiul inviolabilităţii sediului său şi,ca urmare trebuie ca autorităţile statului pe teritoriul căruia funcţionează postul consular condus de un funcţionar consular onorific să apere liniştea şi demnitatea acestui post prinmăsuri care să împiedice violarea şi deteriorarea localului în care postul funcţionează.

Funcţionarul consular onorific beneficiază de scutirea de impozite şi taxe naţionale,regionale sau comunale asupra localurilor misiunii cărora le este proprietar sau locatar statulcare a constituit postul consular conduse de funcţionarul consular onorific.

Funcţionarul consular onorific beneficiază oricând şi oriunde de privilegiulinviolabilităţii arhivelor şi documentelor sale consulare, dacă acestea sunt păstrate separat dealte arhive şi documente.

Funcţionarul consular onorific are, în această calitate, libertatea de a circula pe

teritoriul statului în care funcţionează, în vederea realizării funcţiilor misiunii care îi revine.Acest stat poate însă să reglementeze sau să-i interzică, din motive de securitate naţională,accesul în anumite zone.

În conformitate cu dreptul consular, statul în care funcţionarul consular onorific îşirealizează misiunea are obligaţia să privilegieze comunicarea oficială a acestui funcţionar,

permiţând comunicarea, protejând-o, fără a o controla.Comunicarea funcţionarului consular onorific cu instituţiile statului care a constituit

postul consular se poate desfăşura pe toate căile de comunicare specifice misiunilor consulare,inclusiv prin curier consular, cu valiza consulară şi cu utilizarea cifrului. Când tranziteazăteritoriul unui stat terţ, precum şi în caz de forţă majoră, corespondenţa oficială, mesajele încod sau cifrate ale funcţionarului consular onorific, curierul consular, având, dacă este cazul,

viză, şi valiza consulară, beneficiază de privilegiile consulare care să-i permită tranzitul liber.71



Posturile consulare care sunt conduse de funcţionari consulari onorifici şi care funcţionează înstate diferite, pot comunica prin valiza consulară numai cu consimţământul statelor în carefuncţionează.

Funcţionarul consular onorific beneficiază de privilegiul de a comunica liber cucetăţenii statului care a constituit misiunea consulară. Statului în care funcţionarul consular onorific îşi îndeplineşte misiunea îi revine obligaţia corelativă de a le acorda libertatea de

comunicare cu postul consular şi cetăţenilor statului care a constituit misiunea consulară.Privilegiul se concretizează în libertatea funcţionarului consular onorific de a intra în legăturădirectă cu aceşti cetăţeni. Beneficiind de acest privilegiu, funcţionarul consular onorific poatesă elibereze documente de călătorie, să acorde ajutor şi asistenţă, să efectueze acte notariale şide stare civilă, să apere interesele în succesiuni ale cetăţenilor statului care a constituitmisiunea consulară, să apere interesele minorilor şi ale celor lipsiţi de capacitate, cetăţeni aistatului care a constituit misiunea consulară, să le acorde şi să le faciliteze cetăţenilor statuluicare a constituit misiunea consulară asistenţă juridică, să acorde asistenţă navelor şiaeronavelor statului care a constituit misiunea consulară, precum şi echipajelor lor, să

primească declaraţiile asupra curselor acestor nave, să examineze şi să avizeze documentelede bord şi să efectueze anchete privind incidentele survenite în cursul călătoriei şi să

reglementeze divergenţele de orice natură dintre căpitan, ofiţeri şi marinari.Autorităţile statului în care funcţionarul consular onorific îşi îndeplineşte misiunea

sunt obligate să aducă, fără întârziere, la cunoştinţa funcţionarului consular onorificîntreprinderea de măsuri de privare de libertate împotriva cetăţenilor statului care a constituitmisiunea consulară. Corelativ, autorităţile statului în care funcţionarul consular onorific îşiîndeplineşte misiunea au şi obligaţia de a-l informa pe străinul privat de libertate în legăturăcu dreptul lui de a comunica liber cu funcţionarul consular onorific.

În cazul în care funcţionarul consular onorific este deţinut preventiv sau este obiectulurmăririi penale, autorităţile statului în care funcţionează au obligaţia să înştiinţeze autorităţilestatului care a constituit postul consular.

Funcţionarul consular îl poate vizita pe cel privat de libertate, poate să poartecorespondenţă cu acesta, poate să întreprindă măsuri în vederea reprezentării lui în justiţie.

Funcţionarul consular onorific beneficiază de privilegiul de a percepe taxe consulare, precum şi de cel de a nu plăti impozite pentru taxele percepute.

Pentru stemele şi drapelele statului care a constituit misiunea consulară, pentru firme,ştampile şi sigilii, pentru cărţi şi imprimate oficiale, pentru mobilierul de birou, pentrurechizite şi alte materiale de acest fel, pe care le foloseşte în îndeplinirea funcţiilor consulareşi numai în acest fel, funcţionarul consular onorific nu îi datorează statului în care îşiîndeplineşte misiunea, ţinând seama de reglementările din acest stat, nici taxe vamale, niciimpozite, nici alte redevenţe.

Funcţionarul consular onorific este privilegiat prin scutire de unele obligaţii - prestaţii

personale, servicii de interes public, sarcini militare precum rechiziţiile, contribuţiile şiîncartiruirile militare.Dacă nu exercită, în statul în care funcţionează postul său consular, o activitate

profesională sau comercială în profit personal, funcţionarul consular onorific este privilegiatşi prin scutirea de obligaţiile privind înmatricularea şi permisele de şedere.

Prevederile dreptului consular care stabilesc privilegiul scutirii funcţionarului consular onorific de impozite şi taxe se referă la indemnizaţiile şi onorariile pe care le primeşte pentruexercitarea funcţiilor consulare de la statul care a constituit postul consular.

Pentru actele prin care funcţionarul consular onorific îşi îndeplineşte funcţiileconsulare, autorităţile judiciare şi administrative ale statului în care funcţionează nu îl potconvoca nici măcar ca martor şi nici ca expert în legislaţia statului care a constituit postul

consular pentru că beneficiază de imunitate de jurisdicţie, de la care se permit însă excepţii în72



privinţa unor acte care pot fi obiectul unei acţiuni civile: contractul neîncheiat ca mandatar alstatului care a constituit postul consular şi reparaţii pentru prejudicii sau accidente produse cuun autovehicul. Privilegiul imunităţii pentru actele de îndeplinire a funcţiilor consularerămâne în vigoare timp nelimitat.

Statul care a constituit postul consular poate renunţa la privilegiile funcţionaruluiconsular onorific. Totodată, dacă funcţionarul consular onorific participă la o procedură

juridică, imunitatea lui de jurisdicţie îşi pierde valabilitatea. Renunţarea la imunitate şi participarea la cercetare şi la proces nu înseamnă însă că funcţionarul consular onorific nu mai beneficiază de privilegiul inviolabilităţii. Ca urmare, i se pot aplica măsurile de executarenumai dacă se formulează o renunţare distinctă.

Trebuie ca funcţionarul consular onorific să participe la procedura penală deschisăîmpotriva lui. Totodată, trebuie ca autorităţile statului în care funcţionarul consular onorific îşiexercită funcţiile consulare să ţină seama de poziţia lui oficială, astfel încât funcţiile consularesă fie împiedicate cât mai puţin.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale:1. Condiţiile stabilirii relaţiilor consulare

2. Definiţia postului consular; categorii de posturi consulare3. Încetarea relaţiilor consulare4. Desfiinţarea postului consular 5. Şeful de post consular 6. Personalul postului consular 7. Funcţiile consulului onorific8. Privilegiile consului onorific9. Libertatea de comunicare a consulului onorific

Teste pentru autoevaluare:1. Conform practicii europene, funcţionarului consular:

a. i se permite să exercite în străinătate orice fel de atribuţie; b. nu i se permite să exercite în străinătate atribuţii nerecunoscute pe

teritoriul propriu.2. Patenta este:

a. documentul prin care se notifică numirea şefului de post consular; b. documentul care atestă gradul şefului de post consular.

3. Funcţionarilor consulari onorifici le este permisa. să aibă ocupaţii exclusiv legate de funcţiile consulare;

b. să aibă ocupaţii paralele lucrative, chiar şi în domeniul comercial.4. Autorităţile statului în care funcţionarul consular onorific îşi exercită funcţiile

consulare a. pot să-l trateze pe plan juridic indiferent de poziţia lui oficială pe plan consular b. trebuie să ţină seama de poziţia lui oficială, astfel încât funcţiile consulare să

fie împiedicate cât mai puţin.Rezolvări şi răspunsuri la testele de autoevaluare 1b; 2a; 3b, 4b.

73



Prezentarea lecţiei a paisprezeceaFuncţiile şi privilegiile consulareIntroducere: Activitatea postului consular constă îndeosebi din îndeplinirea funcţiilor

specifice.Funcţiile consulare se exercită ratione loci şi ratione materiae. Postul consular îşi

exercită funcţiile în circumscripţia consulară care i s-a atribuit pe teritoriul statului de

reşedinţă.Spre deosebire de funcţiile diplomatice situate în sfera dreptului internaţional, funcţiileconsulare se realizează în sfera ordinii de drept a statului trimiţător, pe teritoriul statului dereşedinţă a postului consular, atât cât admite ordinea juridică a acestui stat. Funcţiilediplomatice sunt realizate de o ambasadă unică a statului acreditant în statul acreditar, în timpce pentru funcţiile consulare pot fi necesare mai multe posturi consulare ale statului trimiţător în statul de reşedinţă.

Activitatea postului consular şi a funcţionarului consular este situată la intersecţiasistemelor juridice din statul trimiţător şi din statul de reşedinţă. Legitimitatea acesteiactivităţi se limitează la legătura cu drepturile şi interesele cetăţeanului statului trimiţător aflatîn străinătate.

Atribuţiile funcţionarilor consulari se stabilesc prin acordurile dintre state cu privire larelaţiile consulare.

Obiectiv: descrierea funcţiilor şi privilegiilor consulare, cu accent asupra elementelor specifice în comparaţie cu privilegiile diplomatice

Concepte cheie: extinderea funcţiilor postului consular, inviolabilitatea consulară,scutirile consulare, imunitatea consulară.

RezumatPostul consular îşi exercită funcţiile strict în circumscripţia consulară. Pentru derogare

de la această regulă, este nevoie de extinderea acordului bilateral prin care postul consular afost constituit, anume de consimţământul statului de reşedinţă care admite că împrejurărispeciale determină exercitarea funcţiilor consulare în afara circumscripţiei.

Este posibilă extinderea exercitării funcţiilor consulare de către un post consular şi înaltă circumscripţie dintr-un alt stat decât statul de reşedinţă.

Este posibil ca un post consular să exercite funcţiile consulare nu doar în numelestatului trimiţător, ci şi în numele unui alt stat. În acest scop este nevoie de extindereaacordului consular bilateral iniţial, prin care postul consular a fost constituit, întrucât trebuieca statul trimiţător să notifice statului acreditar modificarea preconizată, precum şi ca statul dereşedinţă să nu se opună.

Pentru realizarea relaţiilor consulare nu este nevoie neapărat de constituirea de posturiconsulare, întrucât este posibil ca funcţiile consulare să fie exercitate de misiunilediplomatice. Funcţiile consulare sunt funcţii ale postului consular, pe care le poate exercita şi

ambasada. În ambasadă se poate organiza o secţie consulară. Ambasada li se adresează, învederea exercitării funcţiilor consulare, după uzanţe, autorităţilor de stat sau locale.Se poate ca statul trimiţător să-i încredinţeze funcţionarului consular şi sarcini

diplomatice. Mai mult, se poate ca funcţionarul consular să-şi reprezinte statul pe lângă un for internaţional. Această prevedere a dreptului consular continuă o cutumă veche a dreptuluiinternaţional.

Competenţele şi responsabilităţile postului consular sunt stabilite prin reglementărilelegale interne ale statului trimiţător. Pentru ca postul consular să poată funcţiona este nevoiede consimţământul statului de reşedinţă, astfel încât pe teritoriul unde numai jurisdicţiastatului de reşedinţă este aplicabilă să poată fi exercitate şi atribuţiile funcţionarilor consularistrăini ai statului trimiţător. Funcţiile consulare sunt, pe de o parte, prerogativele, în statul de

reşedinţă, ale postului consular şi ale funcţionarilor consulari şi obligaţiile lor faţă de statul74



trimiţător şi, pe de altă parte, substanţa obligaţiei asumate de statul de reşedinţă privindadmiterea exercitării jurisdicţiei străine pe teritoriul propriu.

Astfel se poate explica de ce în Convenţia europeană funcţiile consulare sunt prezentate ca fiind mai mai mult decât prerogative şi se pune accentul asupra caracterului lor de drepturi (privilegii) recunoscute funcţionarului consular în statul de reşedinţă. Postulconsular are îndreptăţirea să îndeplinească îndatoririle următoare: să protejeze şi să apere

drepturile şi interesele statului trimiţător şi ale cetăţenilor săi; să favorizeze relaţiile bilateraleale statului trimiţător şi statului de reşedinţă; să culeagă, pe căi licite, informaţii şi săinformeze statul trimiţător şi persoanele interesate despre statul de reşedinţă; să funcţioneze ca

birou de evidenţă a cetăţenilor statului trimiţător din statul de reşedinţă şi de înregistrare aacestora şi să le emită documente de identitate şi de călătorie, paşapoarte, precum şi vize

pentru persoanele care doresc să meargă în statul trimiţător; să le acorde ajutor şi asistenţăcetăţenilor statului trimiţător, oferindu-le informaţii şi comunicări oficiale cu privire laobligaţiile cetăţeneşti, la referendumuri şi la alegeri şi sprijin pentru a putea participa la ele,îndrumări şi servicii îndeosebi în domeniile securităţii sociale, asistenţei sociale şi medicale;să exercite şi să emită acte notariale, de stare civilă şi administrative; să apere intereselecetăţenilor statului trimiţător în privinţa succesiunilor; să apere interesele minorilor şi ale

incapabililor, cetăţeni ai statului trimiţător; să-i reprezinte pe cetăţenii statului trimiţător sausă le asigure reprezentarea adecvată în faţa autorităţilor statului de reşedinţă; să transmită acte

judiciare şi extrajudiciare sau să efectueze comisii rogatorii;să exercite drepturile de control şide inspecţie asupra navelor maritime, a navelor fluviale, a aeronavelor şi a echipajelor lor având naţionalitatea statului trimiţător; să acorde asistenţă navelor şi echipajelor lor, să

primească declaraţiile asupra curselor lor, să examineze şi să vizeze documentele de bord, săancheteze incidentele şi să soluţioneze divergenţele dintre căpitan, ofiţeri şi marinari;săîndeplinească şi alte funcţii încredinţate de statul trimiţător.

Postul consular îşi desfăşoară activitatea în contact cu autorităţile statului de reşedinţădin circumscripţia consulară. Dacă în practica din statul de reşedinţă se admite, postulconsular poate să ia legătura şi cu autorităţile centrale ale statului de reşedinţă, pentru arezolva probleme din circumscripţia consulară.

În general, se consideră că nici postul consular şi nici funcţionarul consular că nu auîndatoriri în sfera politică. Cu toate acestea, sunt funcţii consulare al căror caracter politic este

pregnant.Comisia pentru drept internaţional a Naţiunilor Unite, în 1963, şi Consiliul Europei, în

1967, au crezut de cuviinţă, în privinţa funcţiilor consulare, să acorde întâietate protejăriiintereselor statului trimiţător şi ale cetăţenilor acestuia, precum şi dezvoltării relaţiilor

bilaterale. Această funcţie are caracter politic evident.Funcţia de stimulare a cooperării dintre statul trimiţător şi statul de reşedinţă are

caracter politic. Rezultă că actele funcţionarului consular care ar contraveni relaţiilor amicale

dintre cele două state ar fi incompatibile cu obligaţia sa de a realiza această funcţie consulară.Indiscutabil este şi caracterul politic al funcţiei consulare de informare, foarteasemănătoare cu funcţia diplomatică de informare.

Potrivit dreptului consular, statul de reşedinţă are obligaţia de a acorda postuluiconsular "orice" înlesnire.

Funcţionarii consulari au, tocmai în condiţiile de funcţionare în străinătate, privilegiulde a nu se supune decât jurisdicţiei statului trimiţător. În acelaşi timp, ei au obligaţia de arespecta legile statului acreditar, condiţia esenţială a privilegiilor consulare de care

beneficiază.Sunt doctrinari care consideră că privilegiile consulare au provenit în sfera normelor

cutumiare şi în codurile consulare dintre regulile de curtoazie internaţională, fiind, de la

origine, derogări de la jurisdicţia statului de reşedinţă.75



Privilegiile consulare corespund aplicării principiului de drept diplomatic neimpediatur officium, iau în considerare calitatea de trimişi oficiali ai unui stat străin, aplică

principiul egalităţii suverane a statelor şi ţin seama de interesul statelor de a coopera şi de aavea relaţii amicale durabile.

În privinţa privilegiilor de acordat postului consular şi funcţionarului consular, dreptulconsular se aseamănă, dar numai parţial, cu dreptul diplomatic. Există în dreptul consular

restricţii pe care dreptul diplomatic nu le conţine.Statul de reşedinţă îi asigură postului consular exercitarea funcţiei de reprezentare,acordându-i dreptul de a utiliza în activitate drapelul şi stema statului trimiţător. Postulconsular beneficiază de acest privilegiu în limitele stabilite de reglementările din statul dereşedinţă. Prin acordarea acestui privilegiu se facilitează identificarea postului consular atât decătre organele de ordine locale, cât şi de către conaţionalii funcţionarului consular, întrucât se

poate ca postul consular să fie marcat vizibil cu însemne solemne.Autorităţile statului de reşedinţă au, conform dreptului consular, obligaţia de a-l

respecta pe funcţionarul consular străin şi de a-i proteja libertatea şi demnitatea. Ca urmare,trebuie să întreprindă, de câte ori este cazul, măsuri prin care să împiedice uzurpareaautorităţii sale, actele de violenţă împotriva lui, asigurându-i astfel inviolabilitatea persoanei.

Din prevederile dreptului consular se înţelege că, în general, arestarea şi deţinereafuncţionarului consular contravin privilegiului de inviolabilitate de care funcţionarul consular

beneficiază. Deţinerea funcţionarului consular este însă posibilă dacă autorităţile judiciarecompetente decid astfel definitiv, ca urmare a comiterii unei crime grave. Parţial, prezentareafuncţionarului consular ca martor în cadrul unei proceduri penale angajate împotriva lui nuconstituie, conform dreptului consular, excepţie de la privilegiul inviolabilităţii şi, ca urmare,funcţionarul consular este obligat să se prezinte ca martor în situaţia menţionată. Se menţinefără excepţie obligaţia autorităţilor statului de reşedinţă de a-l respecta pe funcţionarulconsular străin pentru poziţia sa oficială, astfel încât să nu fie împiedicată îndeplinireafuncţiilor consulare. Dacă autorităţile statului de reşedinţă decid să-l aresteze, să-l încarcerezesau să-l urmărească penal pe funcţionarul consular străin, ele au obligaţia de a înştiinţa statultrimiţător. Inviolabilitatea persoanei funcţionarului consular nu este aşadar absolută, spredeosebire de inviolabilitatea diplomatului.

Postul consular beneficiază de inviolabilitatea localurilor pe care le utilizează ca sediu.Trebuie ca autorităţile statului de reşedinţă să apere liniştea şi demnitatea postului consular

prin măsuri care să împiedice violarea şi deteriorarea acestor localuri şi, mai mult, trebuie caaceleaşi autorităţi să nu pătrundă în spaţiile de lucru ale postului consular fără consimţământulşefului de post consular sau al şefului misiunii diplomatice permanente (ambasador sauînsărcinat cu afaceri a.i.) din statul de reşedinţă. Întrucât prevederea de drept diplomaticsubliniază caracterul special al obligaţiei care le revine autorităţilor statului de reşedinţă,rezultă că măsurile de întreprins le depăşesc pe cele obişnuite din sfera asigurării ordinii

publice. Nici măcar autorităţile statului nu au dreptul să pătrundă în localurile consulare.Pentru autorităţile statului de reşedinţă, dreptul consular admite însă consimţământul tacit. Îndoctrină, se consideră că derogarea de la inviolabilitatea absolută a localului admisă în dreptulconsular este o eroare, pe care statele o pot corecta prin convenţii bilaterale, în care se poateintroduce prevederea privind acordarea privilegiului inviolabilităţii absolute.

Nu este permisă utilizarea postului consular ca sediu al unor activităţi contraredreptului internaţional. Statul trimiţător şi personalul postului consular au obligaţia să nu dealocalurilor consulare utilizări incompatibile cu funcţiile consulare.

Inviolabilitatea localurilor consulare înseamnă şi că autorităţile statului de reşedinţă nu pot aplica nici acestor localuri, nici mobilierului, nici bunurilor, nici mijloacelor de transportale postului consular măsuri de rechiziţie pentru apărarea naţională sau în scopuri de utilitate

publică. Chiar dacă s-ar impune o expropriere, autorităţile statului de reşedinţă au obligaţia să76



protejeze exercitarea funcţiilor consulare şi totodată să despăgubească fără întârziere postulconsular.

Postul consular beneficiază oricând şi oriunde de privilegiul inviolabilităţii arhivelor şidocumentelor consulare. Permanent, indiferent de condiţii, chiar dacă se află în conflictmilitar cu statul trimiţător, statul de reşedinţă este obligat să acorde protecţie localurilor consulare, inclusiv bunurilor şi arhivei postului consular. Acest privilegiu a dobândit în timp o

recunoaştere foarte largă, fiind acordat şi respectat fără excepţie. El este consolidat de privilegiul libertăţii de comunicare, pe care, totodată, îl consolidează.Postul consular este privilegiat şi pentru că statul de reşedinţă, dacă i se solicită, este

obligat să-l sprijine în vederea procurării localurilor pentru sedii şi a locuinţelor. Nu îi este permis postului consular să devină sediu al unor activităţi contrare dreptului

internaţional. Statul trimiţător şi funcţionarii lui consulari au obligaţia să nu dea localurilor consulare utilizări incompatibile cu funcţiile consulare.

În conformitate cu dreptul consular, statului de reşedinţă îi revine obligaţia de a privilegia comunicarea oficială a postului consular, permiţând comunicarea, protejând-o, fărăa o controla.

Comunicarea postului consular cu instituţiile statului trimiţător se desfăşoară pe căi

diverse, în special prin curier consular, cu valiza consulară şi cu utilizarea cifrului.Curier consular curent este funcţionarul care însoţeşte valiza consulară şi căruia statul

străin îi datorează ocrotire, asigurându-i privilegiul inviolabilităţii.Dreptul consular nu permite ca valiza consulară să fie deschisă şi nici reţinută de

autorităţile statului de reşedinţă. Există posibilitatea ca autorităţile statului de reşedinţă săceară deschiderea valizei consulare, dacă bănuie că ar conţine şi altceva decât corespondenţăoficială şi obiecte de uz oficial ale serviciului public de diplomaţie de provenienţă. Convenţiastabileşte că trebuie ca valiza consulară să fie returnată dacă nu se acceptă deschiderea ei.

Privilegiile consulare privind comunicarea sunt valabile şi în cazurile în carecorespondenţa oficială, mesajele în cod sau cifrate ale postului consular, curierul consular,având, dacă este cazul, viză, şi valiza consulară tranzitează teritoriul unui stat terţ, precum şiîn caz de forţă majoră.

Postul consular beneficiază de privilegiul de a comunica liber cu cetăţenii statuluitrimiţător. Statului de reşedinţă îi revine obligaţia corelativă de a le acorda libertatea decomunicare cu postul consular cetăţenilor statului trimiţător. Privilegiul se concretizează înlibertatea funcţionarilor consulari de a intra în legătură directă cu aceşti cetăţeni. Acest

privilegiu asigură exercitarea funcţiilor consulare privind eliberarea de documente decălătorie, acordarea de ajutor şi asistenţă, actele notariale şi de stare civilă, apărareaintereselor în succesiuni, apărarea intereselor minorilor şi ale celor lipsiţi de capacitate,reprezentarea juridică, acordarea de asistenţă navelor şi aeronavelor, precum şi echipajelor lor, primirea declaraţiilor asupra curselor acestor nave, examinarea şi avizarea documentele de

bord şi efectuarea de anchete privind incidentele survenite în cursul călătoriei şireglementarea divergenţelor de orice natură între căpitan, ofiţeri şi marinari.Autorităţile statului de reşedinţă sunt obligate să aducă, fără întârziere, la cunoştinţa

oficiului consular întreprinderea de măsuri de privare de libertate împotriva cetăţenilor statului trimiţător. Corelativ, autorităţile statului de reşedinţă au şi obligaţia de a-l informa pestrăinul privat de libertate în legătură cu dreptul lui de a comunica liber cu oficiul consular.

Privilegiul consular al comunicării libere cu cetăţenii statului trimiţător seconcretizează, în acest caz, prin vizitarea celui privat de libertate, corespondenţa cu acesta,măsuri în vederea reprezentării lui în justiţie.

Acest privilegiu al funcţionarului consular corespunde cu dreptul cetăţenilor din statultrimiţător aflaţi în străinătate de a comunica, în orice moment, cu funcţionarul consular prin

vizite directe la postul consular, dacă nu sunt arestaţi sau deţinuţi. Acelaşi privilegiu77



corespunde cu obligaţia autorităţilor statului de reşedinţă de a-l informa fără întârziere pefuncţionarul consular atunci când, în circumscripţia consulară, aceste autorităţi au întreprinsîn privinţa unui cetăţean al statului trimiţător măsuri de privare de libertate. Aplicândreglementările statului de reşedinţă şi dacă acestea permit realizarea deplină a comunicăriidintre funcţionarul consular şi cetăţeanul statului trimiţător arestat sau deţinut, autorităţilestatului de reşedinţă au obligaţia de a transmite fără întârziere toate mesajele componente ale

comunicării dintre funcţionarul consular şi cetăţeanul statului trimiţător arestat sau deţinutfără a fi în situaţia executării unei sentinţe sau a unei hotărâri administrative definitive.Dacă autorităţile statului de reşedinţă iau cunoştinţă despre un cetăţean al statului

trimiţător căruia i se cuvine aplicarea regimului de tutelă sau de curatelă, trebuie ca ele să-linformeze pe funcţionarul consular, care, în ceea ce îl priveşte, are datoria de a le transmiteautorităţilor statului de reşedinţă informaţii din acelaşi domeniu.

Autorităţile statului de reşedinţă au obligaţia de a-l informa pe funcţionarul consular imediat după ce au aflat despre decesul unui cetăţean al statului trimiţător şi despredeschiderea unei succesiuni în legătură cu care funcţionarul consular ar putea avea dreptul dea reprezenta interese ale cetăţenilor din statul trimiţător. Totodată, funcţionarului consular îirevine obligaţia de a informa autorităţile statului de reşedinţă dacă află înaintea lor despre

decesul unui cetăţean al statului trimiţător şi despre deschiderea unei succesiuni.Funcţionarii consulari au libertatea de a circula pe teritoriul statului de reşedinţă.

Totuşi, statul de reşedinţă poate să reglementeze sau să interzică, din motive de securitatenaţională, accesul funcţionarilor consulari în anumite zone. Se poate interzice sau limita, prinreglementări speciale, accesul într-o zonă precum cea de frontieră, din preajma unei fabrici dearmament sau a unui teren folosit pentru teste şi exerciţii militare, în localităţi unde au locconflicte sociale care pot afecta securitatea străinilor. Pentru restrângerea posibilităţii dedeplasare, se invocă şi motive legate de poluare sau de opţiunea unor comunităţi etnice saureligioase, care nu acceptă periodic sau permanent vizite ale străinilor. În cazurile în care nueste interzis, ci doar reglementat, accesul este posibil dacă postul consular notifică deplasareaşi autorităţile statului de reşedinţă o acceptă.

Funcţionarul consular este privilegiat prin scutire de unele obligaţii (incompatibile cusituaţia de cetăţean al statului trimiţător sau stânjenitoare pentru funcţiile consulare) alecetăţeanului statului de reşedinţă.

El este şi privilegiat şi prin scutirile de prestaţii personale, de înmatriculare şi de permise de şedere, precum şi de permise de muncă.

Prevederile dreptului consular stabilesc privilegiul scutirii de impozite şi taxePrivilegiul acordat postului consular şi funcţionarului consular privind scutirea vamală esteidentic cu cel acordat ambasadei şi diplomaţilor.

Statul trimiţător stabileşte taxe de încasat de la cei care beneficiază de acte consulare.Statul de reşedinţă acordă postului consular privilegiul de a percepe aceste taxe, precum şi pe

cel de a nu plăti impozite pentru taxele perceputeImunitatea de jurisdicţie a funcţionarilor consulari se limitează la fapte din sferaatribuţiilor consulare. De la imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a funcţionarilor consulari se permit excepţii în privinţa unor acte care pot fi obiectul unei acţiuni civile:contractul neîncheiat ca mandatar al statului trimiţător, reparaţii pentru prejudicii sauaccidente produse cu un autovehicul. Dreptul diplomatic îl exceptează pe diplomat de laobligaţia de a depune ca martor, în timp ce dreptul consular nu îl excepteză pe funcţionarulconsular de la această obligaţie, întrucât în numeroase legislaţii această obligaţie este

prevăzută anume pentru funcţionarul consular.Excepţiile de la imunitatea care i se acordă funcţionarului consular sunt legate de

situaţii deosebite sau de naţionalitatea funcţionarului.

78



Imunitatea de jurisdicţie îşi pierde valabilitatea după ce funcţionarul consular participăla o procedură juridică. O asemenea participare poate fi considerată renunţare la imunitate.Dreptul consular prevede că renunţarea la imunitatea de jurisdicţie este un act care aparţineexclusiv statului trimiţător şi constă neapărat dintr-o declaraţie expresă. Renunţarea laimunitate şi participarea la cercetare şi la proces nu înseamnă că funcţionarul consular nu mai

beneficiază de inviolabilitate. Ca urmare, i se pot aplica măsurile de executare numai dacă se

formulează o renunţare distinctă.Durata privilegiilor în statul de reşedinţă este delimitată de intrarea funcţionaruluiconsular pe teritoriul statului de reşedinţă şi părăsirea acestui teritoriu, după încheiereafuncţiilor consulare. De privilegii beneficiază şi membrii familiei funcţionarului consular careîl însoţesc în misiune.

Funcţionarii consulari şi membrii familiilor lor, care îi însoţesc, beneficiază de privilegiile şi libertăţile consulare, pentru fiecare şi pentru documentele oficiale, atunci când,călătorind spre statul de reşedinţă sau înapoindu-se în statul trimiţător, trec pe teritoriul altuistat, care le-a încuviinţat trecerea acordându-le viză. Nu trebuie ca statul terţ să le împiedicetrecerea nici celorlalţi membri ai postului consular şi nici membrilor familiilor acestora, careîi însoţesc, în condiţiile în care au satisfăcut exigenţele pentru obţinerea vizei de trecere.

Aceste prevederi ale dreptului consular privind trecerea membrilor unui post consular peteritoriul unui stat terţ se aplică şi în caz de forţă majoră.

Agenţii diplomatici care îndeplinesc funcţii consulare beneficiază de privilegiidiplomatice..

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale:5. Stabilirea competenţelor şi atribuţiilor postului consular 6. Prevederile Convenţiei europene cu privire la funcţiile consulare7. Privilegiul inviolabilităţii consulare8. Inviolabilitatea localurilor postului consular 9. Libertatea de comunicare consulară10. Libertatea de deplasare şi de circulaţie a funcţionarului consular 11. Privilegiul scutirilor consulare12. Imunitatea consulară

Teste pentru autoevaluare:3. Este posibil ca funcţiile consulare să fie exercitate

a. exclusiv de posturile consulare; b. şi de ambasade.

4. Renunţarea la imunitatea consulară de jurisdicţiea. este un act care aparţine exclusiv statului trimiţător;

b. este un act al funcţionarului consular.Rezolvări şi răspunsuri la testele de autoevaluare 1b, 2a.

Drept Diplomatic Si Consular - Ghid + Sinteza 2007

Documents

Transcript of Drept Diplomatic Si Consular - Ghid + Sinteza 2007