drept consular diplomatic

96
1 Noţiunea, definirea şi caracteristicile diplomaţiei Cuvântul diplomaţie are o semantică foarte bogată, dar trebuie subliniat că toate înţelesurile care i se dau au legătură între ele. O primă interpretare, în sens general, termenul desemnează politica externă, sens în care diplomaţia este sinonimă cu politica externă a unui stat. O altă interpretare, în sens generic, exprimă limitarea naţională a acestuia, folosindu-se adesea noţiunea de diplomaţia românească, diplomaţia franceză, diplomaţia americană etc. Definirea diplomaţiei Termenul de diplomaţie, în accepţiunea modernă, se defineşte ca fiind instituţia politico-juridică al cărei obiect îl constituie relaţiile dintre state, în principal, 2 dar şi cea între state şi alte subiecte de drept internaţional (organizaţiile internaţionale, naţiunile care luptă pentru eliberare, Sf. Scaun etc.) Activităţile desfăşurate de organul care reprezintă statul în relaţiile internaţionale fie că au loc în plan bilateral, fie că în plan multilateral (incuzând aici şi relaţiile care se stabilesc şi se dezvoltă în cadrul organizaţiilor internaţionale) sunt înglobate generic în noţiunea de diplomaţie. Datorită mutiplelor sensuri ale termenului de diplomaţie, acesta e prezentat în literatura de specialitate fie ca o ştiinţă, fie ca o artă. Ca ştiinţă, diplomaţia are ca obiect studierea relaţiilor politico-juridice dintre state, precum şi a intereselor care le generează. Ca artă, acest termen indică

Transcript of drept consular diplomatic

Page 1: drept consular diplomatic

1

Noţiunea, definirea şi caracteristicile diplomaţieiCuvântul diplomaţie are o semantică foarte bogată, dar trebuie subliniat cătoate înţelesurile care i se dau au legătură între ele.O primă interpretare, în sens general, termenul desemnează politica externă,sens în care diplomaţia este sinonimă cu politica externă a unui stat. O altăinterpretare, în sens generic, exprimă limitarea naţională a acestuia, folosindu-seadesea noţiunea de diplomaţia românească, diplomaţia franceză, diplomaţiaamericană etc.

Definirea diplomaţieiTermenul de diplomaţie, în accepţiunea modernă, se defineşte ca fiindinstituţia politico-juridică al cărei obiect îl constituie relaţiile dintre state, în principal,2dar şi cea între state şi alte subiecte de drept internaţional (organizaţiileinternaţionale, naţiunile care luptă pentru eliberare, Sf. Scaun etc.)Activităţile desfăşurate de organul care reprezintă statul în relaţiileinternaţionale fie că au loc în plan bilateral, fie că în plan multilateral (incuzând aici şirelaţiile care se stabilesc şi se dezvoltă în cadrul organizaţiilor internaţionale) suntînglobate generic în noţiunea de diplomaţie.Datorită mutiplelor sensuri ale termenului de diplomaţie, acesta e prezentat înliteratura de specialitate fie ca o ştiinţă, fie ca o artă.Ca ştiinţă, diplomaţia are ca obiect studierea relaţiilor politico-juridice dintrestate, precum şi a intereselor care le generează. Ca artă, acest termen indicămodalitatea în care sunt administrate afacerile internaţionale şi implică aptitudineade a ordona şi a conduce negocierile politice.O primă categorie de definiţii date în decursul timpului a încercat să ţină contde ambele valenţe ale cuvântului, cuprinzând în conţinutul lor referiri la stabilirea şimenţinerea de relaţii între state, raporturile externe care au la bază actele scrise desuverani, dar şi arta negicierilor (dea obţine maximum de rezultate cu minimum decosturi), a coordonării şi conducerii politice.

II. Dreptul diplomatic (noţiunea, definirea şi caracteristicile)Pentru a fundamenta definiţia acestei ramuri a Dreptului Internaţional Publicapreciem că este util să precizăm că obiectul dreptului diplomatic îl reprezintădiferitele aspecte ale activităţii diplomatice desfăşurate deopotrivă de organeleinterne ale statelor şi de cele externe, anume create în acest scop.Dreptul diplomatic reprezintă totalitatea normelor juridice aplicabile relaţiilorexterne ale statelor şi ale altor subiecţi de drept internaţional. În această accepţiune,definiţia Dreptului diplomatic plasează în mod firesc obiectul de reglementare însfera Dreptului Internaţional Public, ale cărui principii fundamentale guvernează şiactivităţile externe privind înfiinţarea, funcţionarea şi statutul juridic, precum şidesfiinţarea organelor relaţiilor internaţionale. Evoluţia societăţii internaţionale şinevoia pe care au resimţit-o statele de a-şi organiza activităţile internaţionale şi altesubiecte de drept internaţional a lărgit aria de întindere a dreptului diplomatic de lasfera exclusivistă a relaţiilor externe interstatale, bilaterale sau multilaterale, la cea

Page 2: drept consular diplomatic

2

dintre state şi toţi ceilalţi actori ai vieţii internaţionale.

III. Izvoarele dreptului diplomaticSimilar noţiunii de izvor al Dreptului Internaţional Public, prin izvoareleDreptului Diplomatic, în sensul fomei de exprimare al normelor, vom înţelegemijloacele juridice prin care statele exprimă şi consacră reglementările făcute cuscopul de a naşte, modifica sau stinge obligaţii şi drepturi între ele, în baza acorduluilor de voinţă liber exprimată cu privire la domeniul dreptului internaţional.Principalele izvoare sunt tratatul şi cutuma, la care se adaugă principiilegenerale de drept, hotărârile tribunalelor internaţionale, doctrina ş.a.m.dO trăsătură caracteristică a izvoarelor Dreptului Diplomatic o constituie aceeacă se plasează, atât în aria dreptului internaţional, cât şi în cea a dreptului intern.În acest sens, din sfera dreptului internaţional fac parte normele carereglementează înfiinţarea, funcţionarea şi încetarea misiunilor diplomatice. Aspectelelegate de organele diplomatice (numirea lor, statul lor intern etc.) sunt decompetenţa dreptului internaţional, motiv pentru care acesta reprezintă şi el o sursăde norme care guvernează materia dreptului diplomatic. Aşadar, fiecare stat esteliber să-şi creeze propriile norme cu privire la Dreptul Diplomatic.Tratatele internaţionale exprimă în mod expres voinţa statelor referitoare lamodul de reglementare a raporturilor dintre ele, motiv pentru care sunt considerateizvoare fundamentale ale Dreptului Internaţional Public şi, în consecinţă, aleDreptului Diplomatic.

IV. Relaţiile diplomatice1. Noţiunea de relaţii internaţionaleRelaţiile diplomatice sunt acele raporturi politico-juridice care se stabilesc întrestate şi care se remarcă prin importanţa dată de subiecţii, obiectul şi finalitatea pecare acestea o dau.Acestea reprezintă nu doar simple relaţii dintre state pe care le implicăcolaborarea într-un anumit domeniu sau altul, ele reprezintă barometrul calitativ dematuritate şi complexitate care există între statele respective. Relaţiile diplomaticeconstituie cel mai important ansamblu de relaţii dintre state, atât prin natura lorpolitică, cât şi prin complexitate lor.Nu există o regulă generală, unanim acceptată pentru procedura stabilirii derelaţii diplomatice nici în Dreptul Internaţional Public şi nici în dreptul intern alstatelor. De aceea, pentru a clarifica modul în care două state stabilesc relaţiidiplomatice se face apel la practica statelor de unde doctrina dreptului internaţional aconcluzionat că stabilirea relaţiilor diplomatice are loc doar în condiţia îndepliniriicumulative a trei elemente:• cele două state între care se stabilesc relaţii diplomatice trebuie să aibăpersonalitate juridică internaţională• statele sau guvernele acestora să se fi recunoscut• să existe un acord în acest sens între cele două state.relaţiilediplomatice sunt specifice statelor, ca purtătoare de suveranitate şi care au o

Page 3: drept consular diplomatic

3

personalitate juridică internaţională deplină.

6.Stabilirea relatiilor diplomatice Se poate afirma că stabilirea de relaţii diplomatice constituie efectulrecunoaşterii, cele două instituţii juridice putând să aibă loc în acelaşi timp sau să sesucceadă, recunoaşterea procedând în timp la stabilirea de relaţii diplomatice.Stabilirea de relaţii diplomatice şi chiar înfiinţarea de misiuni diplomatice (în modexplicit şi solemn) presupune faptul că a intervenit o recunoaştere implicită dinpartea statului căruia îi aparţine misiunea diplomatică. Tot doctrina internaţională astabilit că menţinerea unei misiuni diplomatice pe teritoriul unui stat în care s-aschimbat guvernul are valoarea juridică a unei recunoaşteri. 7. Încetarea relaţiilor diplomaticeDacă instituţia stabilirii de relaţii diplomatice presupune un traseu unic înconstrucţia sa, cea a încetării relaţiilor diplomatice se poate realiza prin mai multemodalităţi. Amintim doar situaţiile în care un stat dispare de pe harta lumii sau îşipierde în vreun alt fel personalitatea juridică internaţională (prin secesiune, fuziune,divizare etc.). Cel mai des mod de încetare a relaţiilor diplomatice întâlnit în practicăeste ruperea sau întreruperea relaţiilor diplomatice existente între două state.

8Ruperea relaţiilor diplomatice. Consideraţii generaleÎncercând o clasificare a cauzelor care duc la ruperea relaţiilor diplomatice sepoate afirma că acestea au ca motive fie violarea unui drept, fie raţiuni de ordinpolitic. În acest din urmă caz este foarte greu de identificat dacă este vorba de unmotiv real sau doar de un pretext, statul ascunzând cu diplomaţie adevărateleintenţii.Dintre cele mai frecvente motive care au stat la baza ruperii relaţiilordiplomatice pot fi enumerate: actul unilateral şi discreţionar al statului, actul acceptatîn cadrul unei organizaţii internaţionale sau impus de aceasta, nemulţumireagenerată de comportarea inamicală a unui alt stat care dezvoltă relaţii cu un stat terţ,măsura ruperii relaţiilor diplomatice decisă în cadrul unei organizaţii internaţionaleetc. În legătură cu ultima situaţie, trebuie făcută distincţia între ruperea relaţiilordiplomatice care au la bază raţiuni juridice, având în acest caz caracterul uneisancţiuni colective în care statele membre îndeplinesc rezoluţia organizaţieirespective sau pe raţiuni care nu au un fundament juridic şi, în acest caz, arecaracterul unei presiuni politice, nerecunoaşterii unui guvern etc. 9 efectele ruperii În doctrina juridică internaţională este acceptat faptul că războiul şimenţinerea unor relaţii diplomatice sunt două aspecte disjuncte, incompatibile.Efectele pe care le are războiul aasupra relaţiilor diplomatice în general suntde rupere a relaţiilor diplomatice între statele beligerante, independent de existenţasau nu a unei declaraţii de război. Nu întotdeauna însă, războiul duce şi la ruperearelaţiilor, dar aceasta condiţionată de inexistenţa unei declaraţii de război.În această situaţie s-au aflat China şi Japonia în perioada conflictului din1931-1932, când nu a existat nici o declaraţie de război şi nici relaţiile diplomatice nuau fost rupte. Raţiunea pentru care a fost posibilă o astfel de situaţie constă îndorinţa părţilor de a nu se considera că au fost încălcate principiile Pactului Ligii

Page 4: drept consular diplomatic

4

Naţiunilor şi ale Pactului Briand-Kellog referitoare la război şi la care cele două stateerau semnatare. Aceeaşi speţă o regăsim şi mai târziu, în 1965, cu privire laconflictul indiano-pakistanez, cu privire la regiunea Kaşmirului.Există situaţii în care războiul are efecte indirecte asupra relaţiilor diplomaticecu statele terţe.16Un caz aparte îl constituie instituţia armistiţiului care implică stabilirea derelaţii diplomatice chiar dacă starea de război se menţine (cazul Japoniei care dupăcel de Al Doilea Război Mondial nu a semnat cu SUA nici un tratat de pace, însăacestea au stabilit relaţii diplomatice), însă sunt cazuri mai rare, reprezentândexcepţii de la regula care prevede ruperea relaţiilor diplomatice în caz de război.

10. Suspendarea relaţiilor diplomaticeInstituţia suspendării relaţiilor diplomatice poate apărea doar în situaţia în careîntr-un stat are loc o schimbare fundamentală care creează o situaţie juridică nouă.Un exemplu ar fi o schimbare revoluţionară de guvern sau trecerea de la monarhie larepublică.Astfel de modificări de esenţă în structura de guvernământ şi/sau de statafectează una din părţile la raportul diplomatic, iar cealaltă parte se află în situaţia dea recunoaşte sau nu noua formă de guvernământ.Soluţia diferă după cum avem de-a face cu o revoluţie sau o lovitură de stat.Deşi în practica internaţională actuală se obişnuieşte ca noul guvern să notificeschimbarea care s-a produs şi, totodată, să ceară recunoaşterea, guvernul rezultatîn urma unei lovituri de stat nu are nici un interes să urmeze aceeaşi cale, întrucâtştie că ar pune partenerii într-o situaţie dificilă şi, în consecinţă urmează teoriacontinuităţii statului, ceea ce duce la menţinerea relaţiilor diplomatice existente.

În doctrina juridică internaţională sunt menţionate câteva ipoteze tipice desuspendare a relaţiilor diplomatice, cum ar fi:• refugierea guvernului legitim al unui stat, ca urmare a ocupării forţate ateritoriului acestuia de către o armată străină• răsturnarea printr-o lovitură de stat a guvernului pe lângă care a fostacreditată misiunea• raţiuni de natură politică care împiedică funcţionarea normală a relaţiilordiplomatice.

11. Reprezentanţele diplomaticeRaţiunile pentru care lumea modernă apelează la instituirea reprezentanţelordiplomatice sunt multiple. În primul rând nici şeful statului şi nici ministrul de externe,organele în genere abilitate cu realizarea politicii externe a unui stat, nu au cum săgestioneze singuri întreaga activitate pe care o implică viaţa internaţională. Chiar şiîn condiţiile de astăzi, când participarea şefilor de stat şi de guverne sau a miniştrilorde extene la congrese şi reuniuni internaţionale este tot mai frecventă, întâlnirile dincadrul unor astfel de reuniuni, precum şi contactele directe între conducerile de statnu pot asigura decât o abordare limitată a problematicii de interes pentru un stat şi

Page 5: drept consular diplomatic

5

sub nici o formă nu pot substitui activitatea permanentă, aplicată şi specializată pecare o solicită dezvoltarea tot mai puternică şi pe tot mai multe planuri a relaţiilordintre state.

12. Misiunile diplomatice24Noţiunea de misiune diplomatică este folosită în mai multe sensuri, cum ar fiacela de raport juridic bilateral de drept internaţional, cel de sarcină încredinţată deun stat agentului său diplomatic, grupul de persoane însărcinate cu funcţiidiplomatice sau care asistă agentul diplomatic în îndeplinirea sarcinii sau, cel maiimportant ca relevanţă pentru acest capitol, organ al statului trimiţător. În acest ultimsens, misiunea diplomatică este privită ca instituţie în sine, permanentă şi distinctăde persoanele fizice care o alcătuiesc, instituţie care există independent de sosireasau plecarea de la post vreunuia dintre agenţii diplomatici.Misiunile diplomatice din zilele noastre reprezintă rodul unei evoluţii în timp ainstituţiei ca atare, care a pornit de la ideea reprezentării personale a suveranului înperioada medievală a republicilor italiene, răspândită apoi ulterior în Spania,Germania, Franţa şi Anglia, pentru ca în final, să fie generalizată în toată Europa,începând din perioada Renaşterii.

13. Clasificarea misiunilor diplomaticeUn prim criteriu de clasificare îl constituie durata misiunii diplomatice şi înbaza acesteia avem misiuni diplomatice permanente, cărora nu li se fixeazăexistenţa în timp şi sunt proiectate să gestioneze întregul ansamblu de relaţiidiplomatice dintre două state şi misiuni temporare, care îşi desfăşoară activitatea untimp limitat şi potrivit cu sarcini punctuale pentru rezolvarea cărora au fost trimise.a. Ambasada reprezintă cea mai importantă misiune diplomatică, avândrangul cel mai înalt şi fiind cel mai des întâlnită în practica statelorb. Legaţia este o misiune diplomatică care are un rang inferior ambasadei şiîndeplineşte aceleaşi funcţii ca şi o ambasadă, însă este condusă de un ministrucare, de obicei, poartă titlu de ministru plenipotenţiar sau de ministru rezident şi careface parte din cea de-a doua clasă a agenţilor diplomatici.c. Nunţiatura Apostolică este denumirea sub care este cunoscută misiuneadiplomatică înfiinţată de Sfântul Scaun într-un stat cu scopul de a stabili relaţiiexterne cu acesta.d. Internunţiatura Apostolică este reprezentanţa diplomatică pontificală careare acelaşi rang cu cel al legaţiei şi reprezintă Sf. Scaun acolo unde nu existăNunţiatură. Şeful acestei categorii de misiune poartă numele nu internunţiu şi are, încadrul ierarhiei diplomatice, rangul similar unui trimis extraordinar.e. Înaltul Comisariat este misiunea diplomatică stabilită între două statelegate între ele prin interese deodebit de strânse care au o serie de particularităţi.

14. Structura şi organizarea misiunii diplomaticeNu există o schemă ideală a unei misiuni diplomatice şi aceasta nu pentru cănu s-ar cunoaşte rolul şi funcţiile generale pe care o misiune diplomatică, ci datoritănenumăratelor variabile care interevin în stabilirea schemei organizatorice şi de

Page 6: drept consular diplomatic

6

personal a unei misiuni diplomatice.Spre exemplu, practica statelor a dovedit că întinderea funcţiilor diplomaticedepinde nu doar de la un stat la altul ci şi în cadrul aceluiaşi stat, de la o misiune laalta. De asemenea, depinde de forţa economică sau militară a statului trimiţător carepoate determina mărimea şi structura misiunii sale diplomatice în statul acreditar.Principial, pentru a face faţă sarcinilor care îi revin, misiunea diplomatică estestructurată, chiar dacă doar fictiv, în mai multe compartimente.Cancelaria reprezintă axul central al structurii organizatorice a unei misiuni,fiind locul unde sunt primite, pregătite şi transmise actele care sunt de competenţaşefului de misiune.Compartimentul politic este acela care desfăşoară activitatea originară a uneimisiuni diplomatice,Compartimentul economic şi comercial are în atribuţii dezvoltarea relaţiilor deprofil între statul acreditar şi cel acreditantCompartimentul alocat relaţiilor culturale este de provenienţă recentă, fiindconsacrat în anii premergători celui de Al Doilea Război Mondial.

15 Consideraţii generale. Condiţiile înfiinţării unei misiuni diplomaticeÎnfiinţarea unei misiuni diplomatice se poate lua în discuţie doar în condiţiile încare între cele două state (trimiţător şi primitor) există stabilite relaţii diplomatice. Înacest context, înfiinţarea unei misiuni diplomatice apare ca o consecinţă firească arelaţiilor diplomatice stabilite. În anumite cazuri, statele convin ca stabilirea de relaţiidiplomatice şi înfiinţarea de misiuni diplomatice să se facă în acelaşi timp, lucru carenu afectează cu nimic validitatea instituţiei înfiinţării misiunii diplomatice.Cea mai importantă premisă în vederea înfiinţării unor relaţii diplomatice oconstituie existenţa personalităţii juridice internaţionale a celor două state, întrucâtaceasta conferă capacitatea juridică internaţională de a putea trimite şi primi misiunidiplomatice.O a doua condiţie este aceea ca această personalitate juridică internaţionalăsă fi fost recunoscută ca atare, reciproc, de cele două state

16. Transformarea misiunilor diplomaticePrin transformarea unei misiuni se înţelege schimbarea rangului acesteia,care în cele mai multe cazuri se face în sens ascendent.Transformarea unor misiuni intervine ca efect al unei decizii politice a statelorpe care le reprezintă şi care vor să evidenţieze rolul ascendent pe care doresc să îldea relaţiilor bilaterale sau faptul că relaţiile s-au dezvoltat în asemenea măsurăîncât se impune ridicarea nivelului de reprezentare.Procedura necesară pentru transformarea unei misiuni urmează aceiaşi paşica şi în cazul înfiinţării acesteia. În consecinţă, este necesar un acord între părţi, încare să se specifice toate elementele care fac obiectul transformării.

17.Suspendarea misiunii diplomaticeDeşi nu sunt prea frecvente cazurile de suspendare a misiunilor diplomatice,acestea au existat în istorie şi, în consecinţă, a trebuit consacrată şi aceastăinstituţie.

Page 7: drept consular diplomatic

7

Vom înţelege prin suspendarea misiunii diplomatice situaţia în care statele îşimenţin relaţiile diplomatice însă, din diferite motive, nu mai pot asigura funcţionareamisiunilor lor diplomatice care să reprezinte interesele statului acreditant în celacreditar. Nu este necesar ca suspendarea să intervină pentru ambele misiunidiplomatice, principiul reciprocităţii nefuncţionând în acest caz

18Încetarea misiunii diplomaticeSpre deosebire de suspendare, prin încetarea misiunii diplomatice se înţelegeîntreruperea completă a funcţiilor misiunii diplomatice. În acest caz, înceteazăautomat şi sarcinile care revin şefilor de misiune şi celorlalţi membri ai acesteia.Motivele întreruperii misiunii diplomatice sunt diverse, putându-se împărţi îndouă grupe principale. Prima ar fi acele cauze datorate statului acreditant şi în acestcaz suntem în faţa desfiinţării misiunii diplomatice, iar cea de a doua poate fi41consecinţa altor împrejurări (ruperea relaţiilor diplomatice, dispoziţia unuia dintresubiecţii raportului de misiune).Pentru înţelegerea mai exactă a ceea ce presupune instituţia încetării misiuniidiplomatice se impun unele comentarii.În primul rând, ruperea relaţiilor diplomatice implică automat şi încetareamisiunii diplomatice, întrucât dispare fundamentul juridic care a atat la baza încheieriiacordului de misiune, respectiv acordul de stabilire a relaţiilor diplomatice.Reciproca însă nu este valabilă, în sensul în care desfiinţarea misiuniidiplomatice nu implică şi ruperea relaţiilor diplomatice, ci are ca efect continuareaacestora din urmă şi continuarea activităţii şefului de misiune şi a membriloracesteia.

19. Noţiunea şi categoriile de membrii ai misiuniiO misiune diplomatică este o entitate impersonală, de aceea, pentru caaceasta să poată să-şi îndeplinească funcţiile trebuie să aibă un corespondent înpersonalul care activează pentru promovarea intereselor statului acreditant în statulacreditar. Vom înţelege prin membri ai misiunii şeful de misiune şi membriipersonalului misiunii diplomatice.42Întrucât funcţionarea unei misiuni diplomatice presupune o gamă largă deactivităţi, de diferite categorii, personalul misiunii va trebui şi acesta să fie specializatcorespunzător acestor genuri de activităţi în funcţie de sarcinile care îi revin. Sepoate vorbi de o calsificare a personalului în funcţie de rolul pe care îl are fiecare încadrul misiunii diplomatice.

20. Şeful de misiuneVom înţelege prin şef de misiune agentul diplomatic împuternicit cuconducerea misiunii diplomatice, fiind unicul care are acest rang în statul dereşedinţă. În consecinţă, şeful de misiune este împuternicit, pe lângă competenţelecare îi revin pentru organizarea şi funcţionarea misiunii diplomatice în sine, atât curesponsabilităţi faţă de statul acreditar, cât şi cu cele faţă de statul acreditant.Din cele menţionate rezultă că şeful de misiune se află în vârful ierarhiei încadrul misiunii diplomatice, coordonând activitateaa tuturor membrilor acesteia,

Page 8: drept consular diplomatic

8

indiferent de gradul diplomatic pe care îl deţin cei din personalul misiunii21Personalul diplomatic al misiuniiEste prima categorie din personalul misiunii şi constituie o categorie distinctăde funcţionari publici, anume cea care se ocupă cu activitatea diplomatică şi cuexercitarea funcţiilor diplomatice, activităţi oficiale ale organelor de stat pentru relaţiiexterne care se desfăşoară prin tratative, corespondenţă şi alte mijloace paşnice, învederea înfăptuirii sarcinilor de politică externă ale statului.Diplomatul, în activităţile pe care le desfăşoară, trebuie să respecte atâtnorme ale dreptului intern din statul acreditant, cât şi norme specifice dreptuluiinternaţional public, acţionând în apărarea intereselor statului acreditant în statulacreditar.Personalul nediplomatic al misiuniiPersonalul tehnico-administrativ reprezintă categoria agenţilor de execuţie,din care amintim secretari, dactilografi, stenografi, arhivari, interpreţi, cifrori, contabili,intendenţi ş.a.m.d.Membrii personalului tehnico-administrativ nu sunt incluşi în lista CorpuluiDiplomatic al statului acreditar, întrucât nu sunt diplomaţi, însă chiar dacă nu au un49statut diplomatic propriu-zis, beneficiază totuşi de un statut spcial,

22.Efectivul misiunii diplomaticeTema efectivului unei misiuni diplomatice a ridicat întodeauna o serie deprobleme, generând discuţii şi negocieri, adesea îndelungi între statul acreditar şi celacreditant pentru stabilirea mărimii efectivului unei misiuni, dar şi serioase analize îninteriorul statului trimiţător care să justifice efectivul unei misiuni într-o altă ţară.

23.Corpul diplomaticInstituţia corpului diplomatic nu a fost reglementată în convenţiile de codificareale dreptului internaţional public, apariţia şi recunoaşterea sa de către practicastatelor fiind de esenţă pur cutumiară.Într-un sens larg, noţiunea de corp diplomatic existent în cadrul unui statdesemnează totalitatea persoanelor care au ca obiect de activitate diplomatică. Înacest sens, în cadrul corpului diplomatic sunt incluşi şefii de misiune totalitateapersonalului diferitelor misiuni străine din care fac parte inclusiv soţiile / soţii şi uniimembri ai familiei lor.Aspecte legate de precădereVom înţelege prin precădere o preferinţă anume în ierarhizarea potivitrangului diplomatic care trebuie urmată în cazul în care şefii de misiune ai mai multorstate se întâlnesc în cursul unei ceremonii, la o masă oficială etc., de aşa naturăîncât să-şi ocupe locul său de onoare

Numirea membrilor misiunii diplomaticea. Fundamentul juridic care legitimează statul acreditant să-şi numeascăagenţii diplomaticiÎn cadrul acestei secţiuni va fi analizat doar aspectul numirii în misiunipermanente sau temporare a diplomaţilor şi nu se va insista pe procedura accesului

Page 9: drept consular diplomatic

9

unei persoane la cariera diplomatică, aceasta din urmă comportând o serie întreagăde particularităţi, diferind de la un stat la altul.Fundamentul juridic al atributului unui stat de a-şi trimite potivit propriei salevoinţe diplomaţi într-un alt stat derivă din principiul suveranităţii statului, principiufundamental al dreptului internaţional public care generează toate regulile şi normeledreptului diplomatic.Fiecare stat este absolut suveran în alegerea agenţilor săi diplomatici, fie căsunt de carieră fie că sunt selecţionaţi din rândul altor clase sociale (savanţi, militari,economişti, oameni de cultură etc.), independent de vârstă, sex, religie sau altecriterii discriminatorii.

Numirea şefului de misiuneAgrementulFundamentul juridic al instituţiei agrementului derivă tot din principiulsuveranităţii, potrivit căruia nu poate să se pretindă nici unui stat să accepte unagent diplomatic pe care nu îl consideră potrivit pentru această funcţie.În acest context, se întâlnesc voinţa suverană a statului acreditant, care aredeplina libertate de a-şi numi agenţii diplomatici în alte state şi a celui acreditar carenu este obligat să accepte o persoană neagreată. Din acest motiv, statul acreditantare obligaţia de a se interesa la autorităţile statului acreditar despre disponibilitateaacestuia din urmă de a primi o anumită persoană în calitate de şef de misiune.

Acreditarea şefului de misiune titularPrimirea agrementului nu creează automat şi obligaţia pentru statul acreditantde a acredita persoana respectivă şi, aşa cum s-a menţionat, statul acreditant aobţinut doar consimţământul de a acredita acea perioadă, dar nu este ţinut să facă şiare posibilitatea de a se răzgândi, utilizând însă un alt procedeu, declarareacandidatului ca persona non grata.

Şeful de misiune interimarInstituţia şefului de misiune interimar are o denumire specifică, însărcinat cuafaceri ad interim şi defineşte persoana care înlocuieşte temporar, la conducereaunei misiuni diplomatice pe titularul acestui drept, pe şeful de misiune.

Numirea şi admiterea membrilor personalului diplomaticeCa şi în cazul numirii şefului de misiune, numirea celorlalţi membri ai misiuniieste atributul suveran al statului acreditant care trebuie însă să ţină seama deacordul prealabil al statului acreditar.Datorită rolului secundar pe care îl au membrii misiunii diplomatice, aceştianeavând sarcina conducerii misiunii, atât solicitarea acordului statului acreditar cât şiconsimţământul pe care acesta şi-l dă îmbracă forme mai atenuate

Numirea ataşatului militarCategoria specială a ataşaţilor militari necesită agrementul statului acreditar,ca şi în cazul şefului de misiune, existând diferenţieri doar de etichetă şi protocol.Pentru numirea ataşaţilor militari, navali şi ai aerului, statul acreditar poate

Page 10: drept consular diplomatic

10

cere ca numele lor să fie anterior supus acordului acestuiaNumirea personalului administrativ şi tehnicRegula numirii personalului tehnico-administrativ este similară cu cea amembrilor personalului diplomatic, însă ceva mai simplificată şi mai puţin limitativă.Membrii personalului tehnico-administrativ şi cei ai personalului de serviciu nutrebuie să fie obligatoriu cetăţeni ai statului acreditant, putând fi cetăţeni ai statuluiacreditar sau ai unui stat terţ.

Situaţia personalului de serviciu particularAtât practica statelor, cât şi codificările dreptului diplomatic susţin ipoteza încare statul acreditar solicită doar personal din această categorie sau a angajării lor,atunci când provin de pe plan local. Comunicarea se va face printr-o notă verbalăadresată Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar, fără a se cere însăconsimţământul acestuia din urmă.f. Regimul familiilor membrilor misiuniiÎn cazul membrilor de familie ai personalului misiunii nu este vorba de onumire din partea statului acreditant, considerent pentru care controlul statului său65este mai redus, întrucât vizează doar apartenenţa la familia unei persoane implicateîn activitatea misiunii diplomatice.

Încetarea funcţiei unui membru al misiunii diplomaticePentru asigurarea continuităţii în activitatea unei misiuni diplomatice estenevoie permanentă de personal, ceea ce face ca sosirea şi plecarea de la misiunesă reprezinte o notă caracteristică acestei instituţii.Misiunea unui şef de misiune poate înceta din mai multe motive, cum ar firealizarea obiectivului misiunii pentru care a fost trimis, expirarea scrisorilor deacreditare, promovarea într-o clasă superioară, schimbarea revoluţionară de guvernîn statul acreditant sau a celui acreditar, decesul, războiul dintre cele două state,ruperea sau suspendarea relaţiilor diplomatice, desfiinţarea misiunii diplomatice.

Încetarea funcţiilor şefului de misiune. Procedura rechemării acestuiaSimetric cu procedura numirii sale, rechemarea şefului de misiune cunoaşte osolemnitate aparte.Instrumentul diplomatic prin care statul acreditant comunică voinţa sa de arechema şeful de misiune din statul acreditar este reprezentat de scrisorile derechemare. Acestea emană de la şeful statului trimiţător şi sunt adresate şefuluistatului acreditar, dacă şeful de misiune se află în prima clasă de precădere şi estescrisă în acelaşi stil ca şi scrisorile de acreditare. Dacă rechemarea se datoreazăfaptului că agentul nu mai este persona grata, în conţinutul scrisorilor nu se maimenţionează motivul rechemării.

Acreditarea multiplăAşa după cum rezultă din caracterul de exclusivitate al raportului de misiune,un trimis permanent este singurul reprezentant al unui stat şi acesta reprezintănumai statul său într-o singură ţară.

Page 11: drept consular diplomatic

11

Funcţiile misiunii diplomatice1. Noţiunea, conţinutul juridic şi definirea funcţiilor diplomaticeNoţiunea de funcţii diplomatice este strâns legată de cea de activitate amisiunii diplomatice, întrucât, în esenţă, funcţiile grupează într-un mod logiccategoriile de activităţi pe care o misiune diplomatică le desfăşoară pentru a-şiîndeplini sarcinile pe care le are de la statul acreditant pe care spaţiul statuluiacreditar.

Funcţia de reprezentare.Principalul scop al prezenţei unei misiuni diplomatice îl constituie din cele maivechi timpuri reprezentarea statului acreditant, fiind considerată ca doctrină cu ceamai importantă dintre funcţiile diplomatice.În ceea ce priveşte conţinutul funcţiei de reprezentare acesta este funcţievariată. Şeful de misiune reprezintă statul său nu doar în raporturile sale cu stateleacreditar, dar şi faţă de alte state, funcţia de reprezentare manifestându-se întotalitatea relaţiilor internaţionale.

Funcţia de negociereNegocierea este de esenţa diplomaţiei şi implicit a unei misiuni diplomatice,întrucât presupune o activitate în care agentul apără interesele statului propriu, nuprin negarea intereselor celuilalt stat, ci prin punerea de acord cu acesta asupraelementelor divergente, prin găsirea unor puncte de vedere convergente întreinteresele celor două state.

Funcţia de observare şi informareUn stat, pentru a stabili şi menţinerea unor relaţii diplomatice cât mai bune cuun alt stat, este necesar să cunoască cât mai în detaliu situaţia economică, socială şipolitică existentă pe teritoriul acestuia din urmă. Aceste sarcini care revin în modtradiţional activităţii diplomatice se realizează prin exercitarea funcţiei de observareşi informare.

Cooperarea internaţionalăAceastă funcţie a cunoscut o dezvoltare şi a crescut în importanţă dupăînfiinţarea O.N.U. care a admis că, printre funcţiile unui agent diplomatic trebuieinclusă şi aceea a cooperării internaţionale care are drept scop promovareaînţelegerii între statul acreditant şi cel acreditar, precum şi între popoarele acestora,precum şi promovarea relaţiilor economice şi cultural-ştiinţifice.Funcţia de protejare a intereselor statului acreditant şi ale cetăţeniloracestuiaToate celelalte funcţii prezentate au drept subiect, direct sau implicit, apărareaintereselor statului acreditant, motiv pentru care vom insista mai mult asupra funcţieide protejare a cetăţenilor statului acreditant care se află pe teritoriul statului78acreditar.Fundamentul juridic al funcţiei diplomatice de protejare a cetăţenilor proprii

Page 12: drept consular diplomatic

12

derivă din principiul suveranităţii statului care se manifestă plenar asupra tuturorbunurilor activităţilor şi cetăţenilor săi.

Activitatea misiunii diplomaticeDirecţiile de acţiune pe care o misiune diplomatică le urmează pot fi grupateîn două categorii. O primă direcţie este acea care se raportează la relaţia dintrestatul acreditant şi cel acreditar, funcţionând în dublu sens. Cea de-a doua categoriede activităţi se raportează la relaţia cu misiunile diplomatice şi reprezentantele altorstate, care şi aceasta, se desfăşoară în dublu sens, de la misiune şi către misiuneadiplomatică.

Notele diplomaticeNota verbală este un document care emană fie de la ministrul afacerilorexterne al statului acreditar, fie de la misiunea diplomatică, fiind instrumentul cel maides folosit în corespondenţa diplomatică. Acest tip de document nu este uzitat încorespondenţa altor instituţii guvernamentale fiind apanajul exclusiv al canaluluidiplomatic. O misiune diplomatică dacă doreşte să se informeze asupra unorprobleme care sunt de competenţa unei instituţii guvernamentale sin statul acreditar,se va adresa printr-o notă verbală Ministerului Afacerilor Externe căreia îi solicităprocurarea respectivelor informaţii. Acesta din urmă la rândul său, solicită princanale specifice guvernate de legislaţia naţională a statului acreditar, instituţieispecializate datele respective, iar aceasta transmite răspunsul său tot la MinisterulAfacerilor Externe care, în final, se adresează misiunii diplomatice, printr-o notăverbală, de răspuns prin conţinutul căreia furnizează adresantului informaţiilesolicitate.În concluzie, canalul de comunicare uzual, folosit în activitatea misiuniidiplomatice din statul acreditar este cel prin intermediul Ministerului AfacerilorExterne a statului primitor.În ceea ce priveşte modul în care este întocmită, Nota Verbală trebuie să aibăo formă impersonală, textul fiind redactat la persoana a treia, în care subiectulreprezintă o entitate, misiunea diplomatică sau guvernul statului acreditar. Există şiformule de curtoazie specifice, folosite la începutul şi sfârşitul textului unei noteverbale. Astfel, orice Notă verbală începe cu o formă de genul: „Ambasada………….. prezintă salutul său Ministerului Afacerilor Externe al …………… şi areonoarea să-i aducă la cunoştinţă ……….. (începe conţinutul propriu-zis al mesajuluide comunicat)“. La finalul textului, se foloseşte tot o frază tip, anume: „Ambasada………… foloseşte acest prilej pentru a reînnoi Ministerului Afacerilor Externe al………….. asigurarea înaltei sale consideraţiuni.“.Evident că frazele menţionate se adaptează funcţie de organul emitent şi celde destinatar.Important de reţinut că la o Notă Verbală se răspunde tot cu o Notă Verbală.Notele verbale se fac pe hârtii cu antet, au în general 1–2 pag., cuprinsul lorfiind foarte concis şi la obiect.83Notele Verbale nu se semnează, acestea doar se apostilează de către

Page 13: drept consular diplomatic

13

emitent. Apostila constă în reunirea iniţialelor numelui şi prenumelui celui care oaplică, se pune cu stiloul sau pixul, şi este plasată după ultimul cuvânt al Noteiverbale. Peste apostilă se pune întotdeauna ştampila ambasadei sau, după caz, aMinisterului Afacerilor Externe. Întotdeauna se redactează în dublu exemplar, unulcare pleacă la destinatar, iar celălalt care rămâne emitentului care îl îndosariază înlocul în care poate fi găsit cel mai uşor din punct de vedere logic, la problematica lacare se referă.Notele verbale au număr de înregistrare şi sunt datate. Nu au titlu şi niciadresare, destinatarul lor reieşind din textul notei verbale.În cazul în care o Notă Verbală conţine un volum de informaţie mai mare,acesta de obicei este inclus în anexe, existenţa acestora fiind menţionată în textulNotei Verbale.b. Scrisoarea este un document care are un caracter mai puţin protocolar şieste folosită pentru a transmite comunicări cu un caracter personal. Începeîntotdeauna cu o anumită formulă (Domnule Ministru, sau Domnule Ambasador), iarîn final este întotdeauna semnată de expeditor.Scrisorile sunt folosite pentru a se comunica direct între ministerele deexterne, între ambasade şi alte instituţii faţă de care nu pot uzita formula NoteiVerbale.Ca şi în cazul Notei Verbale, scrisorile, de regulă, au anumite formule deînceput şi de încheiere. Spre exemplu la început se foloseşte în afară de „DomnuleMinistru sau Domnule Preşedinte, Ambasador“ şi termenul de „Excelenţă“, dupăcare urmează „Am onoarea de a / să vă …………..“, aceasta fiind folosită o singurădată. Formula de încheiere poate fi de genul „Folosesc acest prilej pentru a văreînnoi, excelenţă, asigurarea înaltei mele consideraţii“, sau, pur şi simplu, „Vă rogsă acceptaţi Excelenţă“, asigurarea înaltei mele consideraţiuni“ sau „Primiţi vă rog,Domnule Ministru, asigurările înaltei mele consideraţii“.c. Aide-mémoirre-ul (pro-memoria) este un document folosit în mod curent,fiind inseparabil de demersul oral. Este destinat să prezinte detaliat o anumităproblemă sau un set de probleme pendinte între state, atât fapte, cât şi argumente,să expună chestiunile discutabile, şi să reducă în scris punctul de vedere al statuluirespectiv. Este datat, nu este adresat şi nu este semnat şi poate constitui anexă laNota verbală.84d. Memorandum-ul este un document cu întrebuinţare limitată şi are formaasemănătoare Aide mémoirr-ului, însă mult mai complet sub raportul conţinutului. Nuse rezumă doar la inventarierea faptelor ci cuprinde o prezentare a istoriculuiproblemei şi a negocierii în curs, precizează aspectele politico-juridice care au stat labaza problemei expuse, formulează argumente care să justifice poziţia statului înnumele căruia se face.De obicei, memorandum-ul este folosit în situaţia în care se doreşte atingereaunui scop precis, permiţând celeilalte părţi să studieze de o manieră aprofundată unaspect politic important şi controversat.e. Schimbul de note este folosit în tehnica juridică internaţională cunoscutăsub denumirea de Acorduri în formă simplificată şi constă în două documenteunilaterale şi independente care consemnează un acord bilateral. Documentele sunt

Page 14: drept consular diplomatic

14

emise sub forma unor Note Verbale, una prin care se prezintă o propunere de acord,cealaltă prin care se acceptă.f. Ultimatumul reprezintă documentul prin care un guvern sau reprezentantulsău diplomatic menţionează condiţiile asupra cărora se face o declaraţie insistentăde către un stat la adresa altui stat. Forma pe care o îmbracă ultimatumul poate fiNota Verbală sau Memorandum-ul.Nu întotdeauna ultimatumul face referire la folosirea forţei în condiţiile în carecererea nu va fi satisfăcută. Conţinutul unul ultimatum trebuie să cuprindă o cerereexpresă pentru un răspuns prompt, clar şi categoric şi poate, de asemenea, cere carăspunsul să fie dat într-un anume interval de timp precizat în document.Atunci însă când face referire la forţă cu modalitate de soluţionarecondiţionată a problemei faţă de care un stat insistă la adresa altui stat.În zilele noastre, această formă de corespondenţă în conformitate cuprincipiile de interes public, este etichetată ca fiind ilegală, întrucât reprezintă un actde constrângere exercitat prin ameninţarea cu forţa, de aceea domeniul său deutilizare s-a restrâns considerabil.g. Rapoartele diplomatice reprezintă documentele corespondenţeidiplomatice prin care misiunea diplomatică informează guvernul său asupra moduluiîn care a dus la îndeplinire sarcinile transmise de acesta din urmă prin intermediulinstrucţiunilor, scrise sau orale. În linii mari, rapoartele pot fi ordinare, care se facperiodic şi se referă la întreaga activitate a misiunii diplomatice sau extraordinarecând se referă la o anumită problemă, de obicei de importanţă majoră care nu85suportă amânarea pe care ar presupune-o includerea ei într-un raport ordinar.Rapoartele pot să descrie pur şi simplu situaţia din statul acreditar şi, în acestcaz, se numesc descriptive sau pot constitui dări de seamă asupra negocierilor,expuneri asupra stării de fapt, propuneri şi recomandări către guvernul său şi, înacest caz se numesc deliberative. Rapoartele sunt întotdeauna semnate de şeful demisiune şi trimise Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditant, de cele maimulte ori fiind adresat ministrului în persoană.Trebuie menţionat că există şi rapoarte sectoriale, întocmite în cadrulcompartimentelor specializate ale misiunii (militar, economic etc.) care pot fitransmise de către ataşatul respectiv direct ministrului său, asigurându-se totodată şiinformarea Ministerului Afacerilor Externe.Referitor la documentele prin care se realizează corespondenţa diplomaticăse impun câteva precizări cu privire la stilul diplomatic şi la limba diplomatică.Noţiunea de stil cuprinde mai multe înţelesuri. Într-o primă acţiune, stiluldiplomatic se referă la ansamblul de norme care reglementează forma de caretrebuie să o îmbrace documentele, iar într-un al doilea sens se referă la stilulpropriu-zis.Ambele abordări sunt esenţiale, stilul diplomatic constituind una dintreexigenţele tradiţionale de care un agent diplomatic trebuie să ţină cont.În funcţie de obiectul demersului sau negocierilor, va trebui găsit instrumentuladecvat (Nota verbală, Schimb de note, Memo, etc.). Spre exemplu un acord nu seconcretizează într-o notă ci necesită un schimb de note sau un tratat.În cadrul corespondenţei diplomatice, întotdeauna se răspunde printr-un

Page 15: drept consular diplomatic

15

document de acelaşi fel cu cel primit (spre exemplu la notă se răspunde cu notă şinu cu scrisoare).Terminologia folosită este deja reglementată atât de cutuma diplomatică cât şide unele dispoziţii codificate în convenţii internaţionale. În acelaşi fel s-a stabilit şicând se impune semnătura şi când nu, ce fel de hârtie se întrebuinţează pentrufiecare document, formulele de curtoazie car trebuie folosite, ţinând seama de tipuldocumentului, dar şi de destinatar etc.Expunerea trebuie să fie cară, iar în funcţie de document trebuie să fieconcisă (Nota verbală) sau detaliată (Memo, Aide-émoire). De asemenea în textuldocumentului nu trebuie să existe contradicţii, acesta constituindu-se într-oprezentare logică a conţinutului.86Un element foarte important care ţine de curtoazia internaţională este acelacă, chiar şi atunci când se comunică lucruri neplăcute sau inamicale, trebuiemenţinut o adresare decentă.Încălcarea acestor reguli folosirea unor termeni inadecvaţi, inamicali, poateduce la respingerea unei note, aspect care indică cu o anumită gravitate deteriorarearelaţiilor dintre cele 2 state.În ceea ce priveşte limba diplomatică în care pot fi redactate instrumentelecorespondenţei diplomatice, au relevanţă în acest caz doar acelea care seadresează statului acreditar sau altor misiuni diplomatice din statul de reşedinţă.Practica statelor a relevat unele reguli în materie dintre care cea cu privire lafolosirea limbii naţionale in raport cu alte state este cea mai importantă. De laaceastă regulă există o serie de excepţii, care formează ele însele nişte norme deconduită. Între statele în care se vorbesc limbi diferite, mai ales la congrese liconferinţe este potrivit a se folosi o limbă care în general este cunoscută înactivitatea diplomatică tradiţională (engleza sau franceza). În cazul în care ministrulde externe se adresează într-una din limbile diplomatice tradiţionale, fie că e vorbade corespondenţă fie că e vorba de o conversaţie, agentul diplomatic trebuie sărăspundă în aceeaşi limbă, chiar dacă aceasta nu e limba lui naţională.În cazul în care ministrul afacerilor externe se adresează în limba ţării sale,care nu este una dintre limba diplomatică tradiţională, agentul diplomatic se poateadresa şi el în limba sa, sau, din raţiuni de ordin practic, într-una din limbilediplomatice tradiţionale.X. Imunităţile, privilegiile şi facilităţile diplomatice1. Noţiune, caracterizare, definire a imunităţilor, privilegiilor şifacilităţilor diplomatice.Instituţia imunităţilor, privilegiilor şi facilităţilor diplomatice este absolutnecesară desfăşurării în condiţii normale a activităţii de către un agent diplomatic.Existenţa acesteia este impusă de consecinţele pe care le poate avea asupraactivităţii agentului diplomatic, principiul suveranităţii, ca principiu fundamental aldreptului internaţional penal. şi, implicit al dreptului diplomatic care guverneazăîntregul ansamblu de norme şi activităţi în materie şi care este imperios necesar săfie respectată inclusiv de către agentul diplomatic.87În temeiul aplicării principiului suveranităţii, un stat îşi exercită suveranitateasa asupra tuturor bunurilor, personale şi activităţilor care se desfăşoară pe teritoriul

Page 16: drept consular diplomatic

16

său. În acest context, activitatea unui agent diplomatic pe teritoriul statului acreditarar fi vădit influenţată sau chiar stânjenită de aplicarea acestui principiu, atunci cândeste vorba de acţiuni pe care ar trebui să le desfăşoare pe teritoriul statului acreditar,în beneficiul statului acreditant, neputând practic desfăşura nicio activitate fărăpermisiunea autorităţilor statului primitor.În aceste condiţii misiunea diplomatică nu ar mai putea să-şi exercite funcţiilesale şi, în consecinţă să îşi justifice existenţa ei. În consecinţă, trebuie ca să i secreeze atât acesteia cât şi personalului diplomatic care îi asigură funcţionareaminimul necesar de condiţii (imunităţi, privilegii, facilităţi) care sunt cunoscute subdenumirea de statut diplomatic. Acest tratament special are ca efect să-i scoată desub autoritatea şi competenţa judiciară a statului acreditar oferindu-le condiţiilenecesare desfăşurării nestingherite a activităţilor pe care le presupune exercitareafuncţiilor diplomatice.Din această perspectivă, instituţia imunităţilor, privilegiilor şi facilităţilorconstituie garanţia desfăşurării activităţii diplomatice însăşi, întrucât fără acest statutspecial care creează cadrul juridic de natură să asigure agentului diplomaticlibertatea deplină de acţiune şi securitatea necesară, nu ar mai fi posibilă exercitareafuncţiilor diplomatice de către aceştia.a. Imunitatea diplomatică reprezintă cel mai relevat element al statutuluidiplomatic al unui agent. Prin imunitate diplomatică vom înţelege scutirea de care sebucură organele diplomatice de sarcinile şi obligaţiile care revin celorlalţi subalternide drept intern (cetăţeni sau străini) care se află pe teritoriul acelui stat prinexceptarea de la o obligaţie juridică generală şi în consecinţă, scoaterea lor de subjurisdicţia penală şi civilă a statului acreditar.Trebuie subliniat că imunitatea diplomatică reprezintă doar imunitatea de laexercitarea jurisdicţiei şi nu imunitatea de la jurisdicţia însăşi, subzistând astfelrăspunderea legală.b. Privilegiile diplomatice fac parte din acelaşi statut special acordat destatul acreditar agentului diplomatic şi constau într-un ansamblu de beneficiiacordate de acesta, a unor înlesniri excepţionale cu un conţinut pozitiv, fără anecesita o activitate specială din partea beneficiarilor.88c. Facilităţile diplomatice, diferite de imunităţi şi privilegii, constau în însăşiposibilitatea juridică a agentului diplomatic sau misiunii diplomatice de a desfăşura oactivitate care îi este proprie.Spre deosebire de timpurile istorice ale diplomaţiei, în care statutul diplomaticera acordat doar ambasadorului, în zilele noastre acesta a fost extins tuturormembrilor personalului diplomatic misiunii şi cu unele ajustări, personalului tehnicoadministrativ.Deşi foarte asemănătoare din punct de vedere al conţinutului real, imunităţileşi privilegiile se deosebesc totuşi prin gradul mai redus ca importanţă a celor dinurmă, pe care acestea le au în logica funcţionării misiunii diplomatice. Totodată,conţinutul juridic al celor doi termeni este diferit. Imunităţile au aplicabilitate în dreptulprocesual, făcând inaplicabilă sancţiunea care derivă din aplicarea dreptului interncu privire la încălcarea unui drept material, iar privilegiile reprezintă o exceptare de ladreptul material şi nud e la cel procesual.

Page 17: drept consular diplomatic

17

2. Fundamentul juridic al acordării imunităţilor, privilegiilor şi facilităţilordiplomaticea. Teoria extrateritorialităţii este cea mai veche dintre teoriile carefundamentează statutul special al organelor de stat şi constă în ficţiunea juridicăpotrivit căreia persoanele, locuinţa şi bunurile anumitor organe de stat străine seconsidera că se află pe teritoriul de care aparţineau, nu pe teritoriul statului pe careîn mod efectiv se aflau. Astfel, agentul diplomatic s-ar fi aflat în afara teritoriuluistatului acreditar, iar clădirile ocupate de misiune erau considerate ca făcând partedintr-un teritoriu străin anclavat în teritoriul statului acreditar.b. Teoria reprezentativităţii constă din ideea substituirii de suveranitate(trimisul fiind considerat un alter ego al suveranului). Potrivit acestei teorii agentuldiplomatic se substituie statului trimiţător, ca reprezentant al acestui stat suveran, iarpe cale de consecinţă imunitatea sa ar preveni din transferarea ei de la suveranulsău. Ca atare, trimisul îl reprezintă pe suveran, iar statul primitor este obligat să îltrateze în acord cu caracterul său reprezentativ.Această teorie prezintă mai multe inconveniente, printre care acela că, înanumite situaţii agentul diplomatic ar dispune de un statut mai larg decât estenecesar.893. Teoria funcţionalităţii sau a necesităţilor funcţionaleConform acestei teorii, unanim acceptată în zilele noastre, statutul diplomaticeste acordat agenţilor pentru a-şi putea exercita funcţiile lor, pe care în alte condiţiilipsa statutului nu le-ar putea exercita.Este evident că în lipsa unui statut special, agenţii diplomatici ar fi supuşi înmod normal intervenţiei politice şi juridice din partea statului, ar fi influenţaţi deconsiderente de securitate şi confort într-un grad care i-ar împiedica materialiceşte sşiexercite funcţiile, iar prin acordarea acestui statut special devin mai puţindependenţi de bunăvoinţa autorităţilor loc pentru a-şi putea desfăşura activitatea.Evident că şi această teorie care părţile sale slabe, spre exemplu nu există ounitate de păreri cu privire la care anume acte jurisdicţionale din partea unui stat arconstitui ingerinţe în exercitarea funcţiilor legitime ale unui agent diplomatic.În orice caz, această teorie este cea mai aproape de obţinerea unui acordunanim din partea statelor şi, completată cu teoria reprezentativităţii, justifică în maremăsură statutul special al diplomaţilor.4. Reciprocitatea acordării statului diplomaticReciprocitatea joacă un rol foarte important în dreptul intern public, însă celmai adesea este folosită în sensul pozitiv. Astfel, în ipoteza acordării unui avantajspecial care nu este prevăzut pe alte temeiuri, în lipsa unei obligaţii care să îlimpună, acesta nu poate fi acordat decât la reciprocitate.Principiul reciprocităţii nu funcţionează la fel de bine şi în cazul motivării uneimăsuri restrictive care ar putea fi luate de organele unui stat, ca răspuns la măsurileanaloage luate de celălalt stat. Acest lucru ar putea conduce, din represalii înrepresalii la restrângerea statutului minim, iar unele state ar putea decide unilateralcare sunt privilegiile care le oferă diplomaţilor şi pe care le refuză. În acest fel sepoate ajunge la situaţia acordării de privilegii diferenţiate pentru diplomaţii dintr-oţară şi, implicit, la practici discriminatorii. Din acest motiv, principiul reciprocităţii

Page 18: drept consular diplomatic

18

trebuie folosit în ipoteza obţinerii unei finalităţi pozitive, generând sau extinzând unstatut special.Pentru a se evita situaţiile jenante sau defavorizante pentru statutuldiplomatic, imunităţile, privilegiile şi facilităţile au fost codificate de Dreptul Diplomaticîn textul Convenţiei de la Viena din 1961, chiar dacă acesta nu clarifică îndeajunsconceptele ca atare.90Imunitatea de jurisdicţiea. Noţiune, conţinut juridic, definire.Conform principiului de Drept internaţional penal, străinii care se află peteritoriul unui stat sunt ţinuţi să respecte legislaţia naţională a acestuia,supunându-se legislaţiei teritoriale a statului respectiv.Imunitatea de jurisdicţie reprezintă tratamentul pe care un stat îl acordă înmod special misiunilor diplomatice şi membrilor săi, constituind o scoatere de subacţiunea legii. Această situaţie reprezintă o excepţie de la aplicarea principiuluisuveranităţii şi, de aceea, ea nu trebuie să fie presupusă ca explicită, avândtotodată, ca orice altă excepţie, o interpretare restrictivă.Conţinutul juridic are un caracter procedural, întrucât privilegiul diplomatic nuînseamnă imunitate de la răspunderea legală, ci doar exceptarea de la jurisdicţialocală, adică de la jurisdicţia tribunalelor ţărilor în care sunt acreditaţi.Aşadar, imunitatea de jurisdicţie nu înseamnă imunitate faţă de dreptulsubstanţial şi deci nu implică scoaterea de subincidenţa legii,

Imunitatea de jurisdicţie a misiunii diplomaticeImunitatea diplomatică a misiunii diplomatice se deduce din imunitatea dejurisdicţie a statului, aceasta reprezentând organul statului acreditant, actele misiuniidiplomatice sunt opozabile în cele din urmă statului.

Imunitatea de jurisdicţie a agentului diplomaticRaţiunea pentru care statul acreditar este ţinut să acorde imunitate dejurisdicţie agentului diplomatic priveşte asigurarea protecţiei agentului diplomaticpentru actele care se supun jurisdicţiei statului acreditar, indiferent de faptul că93actele sunt emise în exerciţiul funcţiunii sau că au caracter privat.

Inviolabilitateaa. Noţiune, conţinut juridic, definiţie.Interpretată în sens larg, termenul de inviolabilitate desemnează situaţia pecare un agent diplomatic o are faţă de jurisdicţia statului acreditar, în acest sens fiindsinonim cu imunitatea. În sens restrâns, vom înţelege prin inviolabilitate aceltratament pe care statul acreditar este obligat faţă de statul acreditant să asigureagentului şi misiunii diplomatice ale celui din urmă cele mai depline protecţii în faţa103actelor de autoritate, de violenţă sau insulte.

Page 19: drept consular diplomatic

19

Inviolabilitatea misiunii diplomaticeVom înţelege prin termenul de inviolabilitate misiunii diplomatice obligaţia pecare o are statul acreditar de a nu permite funcţionarilor şi agenţilor săi pătrundereaîn localurile misiunii sau îndeplinirea oricărui act de autoritate în incinta acestora cumar fi arestul, percheziţia, sechestrul etc.

Inviolabilitatea şi imunitatea constituie instituţii complementare a cărorexistenţă contribuie la desfăşurarea în bune condiţii a activităţii unei misiunidiplomatice.Inviolabilitatea misiunii diplomatice se adresează deopotrivă localurilor,obiectelor de mobilier şi celorlalte obiecte din incinta misiunii, mijloace de transportale acesteia care nu pot face obiectul unei percheziţii, sechestru, sau altor măsurirechizitoriu.104Conţinutul juridic al instituţiei inviolabilitatea misiunii diplomatice consta înconduita pe care statul acreditar, limitând dreptul autorităţilor locale de acces şiintervenţie în localurile misiunii diplomatice exceptând cazul în care existăpermisiunea specială a trimisului, precum şi obligaţia pe care acestea o au de a-lpăzi împotriva invadării şi insultelor din partea terţilor, independent de faptul căimobilul misiunii diplomatice, aflându-se pe teritoriul statului acreditar, se supunejurisdicţiei interne a acestuia, atât în ceea ce priveşte contractul de închiriere, cât şitranzacţiile comerciale perfectate având ca obiect sediul misiunii, inclusiv taxeleaferente unor astfel de tranzacţii.

Inviolabilitatea arhivelor este strâns legată de conţinutul juridic alinviolabilităţii misiunii diplomatice şi prezintă o importanţă deosebită pentrufuncţionarea misiunii diplomatice, întrucât comunicările între misiune şi guvernulacreditant nu trebuie cunoscute de statul acreditar.Fundamentul juridic al instituţiei inviolabilitatea arhivelor derivă din obligaţia107statului acreditar de o liberă funcţionare a misiunii diplomatice.

Inviolabilitatea agentului diplomaticFundamentul juridic al instituţiei inviolabilitatea agentului diplomatic rezidă dinobligaţia statuluia creditar asumată faţă de statul acreditant de a crea toate condiţiilepentru ca agentul diplomatic al statului trimiţător să-şi poată îndeplini nestingheritfuncţiile cu care a fost investit.

Inviolabilitatea persoanelorInviolabilitatea agentului diplomatic apare ca o inviolabilitate personală, avânddrept conţinut juridic intangibilitatea absolută a persoanei agentului diplomatic,aceasta însemnând viaţa, libertatea şi onoarea sa. Inviolabilitatea personală seextinde conform principiului investit agentului diplomatic, reşedinţei sale, mijloacelorde transport, arhivei şi corespondenţei sale şi, în general, a tot ceea ce îi esteacestuia necesar în vederea îndeplinirii funcţiilor sale diplomatice.

Page 20: drept consular diplomatic

20

Inviolabilitatea reşedinţei agentului diplomaticInviolabilitatea reşedinţei derivă din statutul diplomatic al celui care o ocupă,decurgând din inviolabilitatea personală. Doctrina şi practica internaţională au stabilitcă documentele şi corespondenţa agentului diplomatic, bunurile sale mobile, salariul,contul din bancă etc. Nu pot fi sechestrate sau reţinute întrucât se consideră că toateacestea sunt utile pentru îndeplinirea funcţiilor sale, fără a se preciza dacă acestease află în localurile misiunii saula reşedintă.

Privilegiile misiunii diplomatice şi ale personalului acesteiaa. Libertatea de comunicarePentru îndeplinirea sarcinilor care îi revin din partea statului acreditant,misiunile diplomatice trebuie să desfăşoare o serie de activităţi care presupun săcomunice frecvent cu guvernul său, iar conţinutului acesteia, care de cele mai multeori este confidenţial, trebuie să i se asigure un maxim de confidenţialitate. Înconsecinţă, securizarea activităţii de comunicare, transmitere şi primire de date,reprezintă o condiţie esenţială pentru ca activitatea misiunii diplomatice să nu fiezădărnicită şi să poată să-şi îndeplinească funcţiile sale fără să-şi compromităactivitatea.Din această regulă de Dreptul Diplomatic se deduce conduita pe care statulacreditar trebuie să o adopte în raport cu acest subiect. În primul rând, acesta esteobligat să acţioneze pentru a asigura misiunea diplomatică a statului acreditantfacilităţi pentru corespondenţa sa, pentru care este ţinut să asigure şi un tratamentspecial, în care pot fi incluse tarife speciale, acordarea unei adrese telegraficeconvenţionale, manipularea cu prioritate a telegramei primite sau trimise, instalareacu prioritate a liniilor telefonice pentru localurile misiunii etc.Într-un alt registru se încadrează obligaţia statului primitor de a lua toatemăsurile pentru respectarea secretului corespondenţei, pentru care misiuneadiplomatică a statului trimiţător este ţinut să îl păstreze prin împiedicarea oricăreiforme de disiminare a informaţiei pe care această corespondenţă îl conţin.

Libertatea de mişcareFundamentul juridic în temeiul căruia se acordă acest privilegiu derivă dinfuncţia de informare şi observare pe care o are misiunea diplomatică şi implicit,personalul diplomatic al acesteia. Pentru exercitarea acestei funcţii, în vedereainformării corecte a statului trimităţor asupra situaţiei economice, politice, sociale,culturale etc., statul acreditar se obligă faţă de statul acreditant să acorde agentuluisău diplomatic libertatea de circulaţie pe întreg teritoriul statului de reşedinţă

Privilegii în materie fiscalăRaţionamentulc are stă la baza acorării acestui privilegiu derivă dintr-o logicăgenerală aplicabilă misiunii diplomatice pentru întreg ansamblul de imunităţi şiprivilegii, acordat pentru a nu împiedica sau stânjeni activitatea reprezentanţelordiplomatice în statul acreditar. În acest sens, un sistem fiscal împovărător ar punestatul acreditant în imposibilitatea asigurării unui sediu pentru misiunea sadiplomatică, aspect care, evident, împiedică funcţionarea misiunii diplomaticerespective.

Page 21: drept consular diplomatic

21

Privilegiile de ordin vamalAsemănător cazului acordării de privilegii fiscale, raţiunea acordării privilegiilorvamale nu se bazează pe o obligaţie a statelor, ci pe curtoazia internaţională şiprincipiul reciprocităţii, ieşind astfel din sfera raporturilor de natură juridică.Esenţa acestui privilegiu constă în scutirea misiunii diplomatice şi a agentuluiacesteia de drepturile de vamă care se percep de state cu ocazia importului debunuri. Cu procedură generală, misiunea diplomatică trebuie să înaintezeautorităţilor competenţa în materie din statul de reşedinţă lista cu obiectele ce seimportă, urmând ca acestea să elibereze un certificate de scutire.

Dreptul de a arbora drapelul naţionalPractica curentă a statelor recunoaşte dreptul misiunii diplomatice de a arboradrapelul natural şi a plasa stema naţională pe imobilul care serveşte ca local almisiunii diplomatice sau reşedinţa şefului de misiune. De asemenea, se acordă şidreptul de a arbora steagul naţional pe mijloacele de transport ale misiunii atuncicând sunt folosite de şeful de misiune.f. Scutirile de prestaţiile personaleAgentul diplomatic este exceptat de la aplicarea legislaţiei naţionale a statuluide reşedinţă care se adresează exclusive cetăţenilor statului acreditar, cum ar fiobligaţia de a satisface stagiul militar şi cea de a participa ca jurat. De altminteri,aceste obligaţii au drept unic adresanţii cetăţenii statului acreditar, nefiind aplicabilenici măcar străinilor.g. Scutirea de participare la fondul de asigurări socialeÎn vederea aplicării acestui principiu de dată recentă (sistemul de asigurărisociale pentru cazuri de boală, accident, invaliditate, deces etc. au fost generalizateîn practica statelor după cel de-al doilea Război mondial), trebuie să se observecategoria de personal de care aparţine agentul diplomatic, precum şi cetăţenia şidomiciliul acestora.Referitor la ultimul criteriu avem de a face cu cetăţeni ai statului acreditant116recrutaţi şi domiciliaţi în acesta şi cetăţeni ai statului acreditar sau străini domiciliaţi şirecrutaţi în statul acreditar.Cetăţenii statului acreditant care au domiciliul în acest stat sunt plătitori decontribuţii sociale în statul lor şi indiferent unde s-ar afla aceştia continuă să seraporteze şi să respecte legislaţia naţională de asigurări sociale. Din acest motiv,agenţii diplomatici din această categorie sunt scutiţi de obligativitatea de a plăticontribuţii sociale în statul acreditar, însă au facultatea, dacă doresc să contribuie laun fond privat în această materie.

Dreptul de capelăAcest privilegiu derivă tot din curtoazia diplomatică care permite agentuluidiplomatic să oficieze în incinta misiunii diplomatice cultul religiei oficiale a statuluiacreditant, de către un preot aparţinând de regulă personalului.i. Privilegii de şedereCa orice alt privilegiu şi acesta îşi are originea în curtoazia diplomatică, şi

Page 22: drept consular diplomatic

22

constă în scutirea agentului diplomatic de obligaţia de a obţine permis de şedere saude a anunţa organele de poliţie locale despre venirea sau plecarea sa, precum şi dea le prezenta acestora vreun document

Categoriile de persoane care beneficiază de statut diplomatica. Criteriile care stau la baza acordării statutului diplomaticPrincipalul element de care se ţine cont în acestă materie este legătura careexistă între misiunea diplomatică şi persoanele în cauză.Din acest punct de vedere avem două situaţii, prima în care există stabilitateraport de muncă cu misiunea diplomatică prin care se concretizează calitatea deangajat pentru colectivul misiunii, iar cea de-a doua care se află într-un raportindirect cu misiunea diplomatică prin calitatea lor de membri de familie aipersoanelor din colectivul misiunii. O situaţie particulară o are curierul diplomatic,care nu are nicio legătură cu misiunea diplomatică, în afară de serviciul pe care îlface de a transport valiza diplomatică la/de la misiune.

Categoriile de personae care beneficiază de statutul diplomaticŞefii de misiune şi membrii personalului diplomaticAşa după cum s-a mai menţionat, oricare ar fi rangul reprezentantuluidiplomatic (ambasador, trimis, ministru plenipotenţiar, nunţiu, însărcinat cu afaceri adinterim, înalt comisar, înalt reprezentant), acesta va beneficia de acelaşi tratamentdin parte statului acreditar, distincţia de rang având relevanţă doar în ceea cepriveşte aspectele de precădere şi etichetă.

Reguli care reglementează activităţile internaţionale care sedesfăşoară prin misiuni specialeÎn ultimul secol, în mod deosebit după cel de-al doilea război mondial, relaţiileinternaţionale au căpătat o dinamică fără precendent, atât cantitativ, cât şicalitativ.Acet lucru a influenţat atât activitatea misiunilor diplomatice permanente, cât şi acelor aşa numite misiuni ad-hoc prin care se realizează contacte directe dintre şefiide stat s-au de guverne, între miniştrii de externe, personalităţi ale vieţii politice dindiferite state, participarea la conferinţe şi congrese internaţionale, negocieri întredelegaţii naţionale etc.

Fundamentul juridic al diplomaţiei prin misiuni specialePână în prezent nu s-au format reguli cutumiare clar sau expres conturate.Această realitate nu se datorează ipotezei că ar fi apărut recent, întrucât acest tip dediplomaţie este din categoria celor tradiţionale în istoria diplomaţiei universale, ci maidegrabă într-o concepţie greşită cu privire la şansele dezvoltării ei în viitor. Existăîncă opinia tradiţionalistă a diplomaţiei permanente potrivit căreia, diplomaţia prinmisiuni speciale sau după cum mai este cunoscută şi sub denumirea de diplomaţiaad-hoc, nu ar mai avea nici un viitor şi, în consecinţă nu trebuie să se întreprindăeforturi prea mari pentru reglementarea acesteia şi codificarea ei corespunzătoare.

Categorii de misiuni specialeÎn această categorie intră de fapt orice agent al statului care nu face parte

Page 23: drept consular diplomatic

23

dintr-o misiune permanentă, termenul de diplomaţie ad-hoc acoperind o sferă foartelargă de cazuri, care vor fi enunţate şi prezentate succint, fără a avea pretenţia căprin aceasta se epuizează toate situaţiile apărute în practică.a. Participarea la ceremonii şi alte acţiuni protocolare a constituit cea maifrecventă formă în care s-a concretizat diplomaţia ad-hoc în trecut, continuând cusucces în prezent şi nu există indicii că pe viitor va scade în importanţă.Acest tip de diplomaţie ad-hoc este folosit atunci când un şef de statîmputerniceşte un trimis al său, indiferent dacă este ambasador sau înalt demnitar,

Participarea la congrese şi conferinţe internaţionaleAcestă forma de diplomaţie nu exclude implicarea membrilor unei misiunidiplomatice, dimpotrivă, de multe ori, la reuniunile internaţionale care au loc încapitala statului acreditar sunt împuterniciţi să participe diplomaţii din misiuneadiplomatică acreditată în statul respectiv, fiind totodată o soluţie mai puţincostisitoare pentru statul trimiţător care dore;te să participe la activităţile care seorganizează pe teritoriul celuilalt stat.

Transmiterea de mesaje în numele şefilor de state către omologiiacestora. În ultima perioadă acest mjloc de realizare a diplomaţiei ad-hoc s-a făcuttot mai des prin reprezentanţi personali ai şefilor de stat. Acestă formă modernă deadaptarea a instituţiei mesagerului de altă dată se desfăşoară în raport cu un alt şefde stat care este destinatarul mesajului de transmis.

Crearea unui canal de comunicare confidenţial între două state se faceprin instituţia emisarului secret, sau trimisului secret care constă în punerea înlegătură a unei persoane desemnate de şeful statului pe care aceasta îl reprezintăcu o altă persoană dintr-un alt stat prin care se transmit mesaje speciale şi123confidenţiale într-un flux continuu.

Participarea la un eveniment internaţional prin mandatarea unorpersoane care se numesc generi observatori. Înţelegem prin eveniment internaţionalo conferinţă, un congres, alegeri parlamentare sau prezidenţiale într-un stat

Înfiinţarea birourilor temporare şi permanente, cel mai des întâlnit cazfiind cel al birourilor comerciale. Nu trebuie să se confunde această formă demanifestare a diplomaţiei ad-hoc cu biroul ataşatului comercial din cadrul uneimisiuni diplomatice, care are caracter permanent şi un alt statut (al misiuniidiplomatice).3. Regulile aplicabile în cazul misiunilor specialea. Noţiunea şi caracteristicile unei misiuni specialeCu toate incertitudinile care există în această formă de diplomaţie, doctrinainternaţională a codificat definirea misiunii speciale ca fiind o misiune temporarătrimisă de către un stat, al cărui interese le reprezintă, într-un alt stat, cuconsimţământul acestuia din urmă, pentru a negocia anumite aspecte bilaterale saupentru a îndeplini o anumită sarcină în acest stat.

Page 24: drept consular diplomatic

24

Pentru a clarifica termenii, prin reprezentant al stat

Condiţiile de trimitere a unei misiuni diplomaticeÎn principiu,, toate condiţiile necesare stabilirii relaţiei diplomatice bilateralepermanente sunt valabile şi în cazul misiunilor speciale, cu anumite adaptări laspecificul acestora.

Funcţiile/sarcinile unei misiuni specialeS-a menţionat că faţă de acest subiect trebuie să existe consimţământulstatului primitor, raţionamentul care stă la baza acestei condiţionări plecând de laideea că un eventual refuz al statului primitor, cu privire la sarcina încredinţată destatul trimiţător misiunii sale speciale, echivalează cu lipsa consimţământului însuşi astatului primitor pentru desfăşurarea unei asemenea misiuni pe teritoriul său.d. Membrii misiunii specialeConsimţământul statului primitor dat cu privire la scopul misiuniidiplomatice nu echivalează şi nu implică şi consimţământul pentru unul saumai mulţi membri ai delegaţiei. Procedura de agreere este însă mult simplificată,fiind suficient dacă se notifică la Ministerul Afacerilor Externe primitor numelepersoanei care urmează să facă parte din delegaţia, la care este anexată un CV alacestora.

Sediul misiunii specialeCaracterul şi trăsăturile particulare ale instituţiei misiunii diplomatice faceinaplicabilă analoagia cu sediul misiunii permanente.Practica internaţională a stabilit că misiunea specială îşi are sediul înlocalitatea convenită între părţi, iar în lipsa unui accord ‘în acest sens, misiuneaspecială îşi are sediul în oraşul în care este Ministerul Afacerilor Externe primitor, iarpe cale de consecinţă, unde se află şi misiunea permanentă a statului trimiţător înstatul de reşedinţă.g. Reguli de precăderePractica statelor nu a dezvoltat o cutumă în privinţa împărţirii şefilor de misiunispeciale în clase, faţă de grdele diplomatice ale acestora, excepţie făcând misiunilede ceremonie, unde precăderea se stabileşte funcţie de rangul ce se stabileşteavând drept criteriu ordinea de remitere a deplinelor puteri.

Statutul diplomatic al misiunii speciale şi al membrilor acesteiaPornind de la raţiunea potrivit căreia scopurile unor misiuni speciale pot fidelicate şi confidenţiale, practica şi doctrina internaţională au stabilit necesitateauniformizării tratamentului acordat misiunii şi membrilor săi, în ceea ce priveşte deimunităţiile şi privilegiile, prin asimilarea reglementărilor deja statuate în contextualdiplomaţiei tradiţionale bilaterale.

Organe de stat cu atribuţii în domeniul relaţiilor externe1. Şeful de statInstituţia şefului de stat reprezintă peste tot în lume, organul suprem alstatului, indiferent că este întruchipat fie într-o persoane, cum este cazul monarhului

Page 25: drept consular diplomatic

25

sau preşedintelui, fie într-un organ colectiv, cum este Consiliul federal elveţian sau alcăpitanilor regenţi din San Marino. Chiar şi în aceste din urmă cazuri, şeful statuluiunui organ colegial care asigură această instituţie a puterii executive, va fireprezentat pe plan extern de o singură persoană.

Dreptul consular

1. Noţiunea de drept consularDreptul consular conceput reprezintă totalitatea normelor şi regulilor carereglementează relaţiile consulare, organizarea şi funcţionarea oficiilor consulare,statutul juridic al oficiilor consulare şi al personalului acestora.Dreptul consular este, în mod neîndoielnic, o parte a dreptului internaţional, înciuda faptului că numeroase şi importante aspecte ale activităţii consulare suntreglementate de către dreptul intern al statelor.În raport cu alte ramuri ale dreptului internaţional, dreptul consular are caracterulunui mecanism care funcţionează în vederea realizării colaborării dintre state îndomeniul protecţiei cetăţenilor proprii, monitorizând punerea în practică a unui anumitregim de drepturi recunoscute acestor cetăţeni.

Caracteristicile dreptului consularLa baza dreptului consular, se află principiile fundamentale ale dreptuluiinternaţional. Relaţiile consulare fiind şi ele relaţii dintre state. Acest corp de normeimperative, de la care nu se poate deroga, generează şi în cazul în care relaţiile dintrestate au un caracter consular. Reprezentând o parte dintr-un tot, dreptul consular aredeci, aceleaşi caracteristici şi esenţă pe care o are dreptul internaţional ca atare.Dreptul consular reprezintă locul unde normele internaţionale coexistă împreunăcu cele ale ordinii juridice interne a statelor, iar sub influenţa primelor, se stabilescpunctele de contact şi se produce armonizarea dintre acestea din urmă.

Izvoarele dreptului consularFiind relaţii între state, relaţiile consulare sunt cârmuite de către ordinea juridicăinternaţională, astfel că izvoarele dreptului consular sunt aceleaşi pe care le cunoaştemşi în dreptul internaţional.Dată fiind existenţa îndelungată a instituţiei consulatelor (multe din instituţiiledreptului consular s-au format şi definitivat în vremea când cutuma juca rolul de primordin ca izvor al dreptului internaţional), cutuma a constituit şi continuă să fie şi înprezent, izvorul unor norme generale privind această instituţie. Putem adăuga că, şi în4condiţiile în care există o codificare a dreptului consular, cutumei i-au rămas încăimportante aspecte şi ori de câte ori există o lacună în reglementarea pe care ocuprinde această convenţie, se va face apel la soluţiile din dreptul cutumiar.Tratatul constituie, desigur, principalul izvor al dreptului consular, în condiţiile încare în prezent există o convenţie de codificare, numeroase convenţii multilaterale cucaracter regional şi, mai ales, o întreagă ţesătură de acorduri bilaterale între statelecare trimit şi cele care primesc consuli..Normele care reglementează relaţiile consulare pot fi cuprinse şi în diferite

Page 26: drept consular diplomatic

26

acorduri sau convenţii internaţionale încheiate în scopul reglementării unei anumitematerii şi care, numai incidental, se ocupă de un aspect sau altul al relaţiilor consulare(cum ar fi, tratatele de comerţ şi navigaţie, convenţiile de stabilire, convenţiile deasistenţă juridică ori socială etc.) ori tratate care reglementează în mod special şiexclusiv, unitar şi organic, materia relaţiilor consulare (cunoscute în mod curent subdenumirea de convenţii consulare)

Relaţiile consulare. Noţiune. Caracterizare. Definiţie.Prin expresia relaţii consulare, se înţelege ansamblul raporturilor stabilite întredouă state ca urmare a exercitării funcţiilor consulare de către organele acestora. Înaccepţiunea lor cea mai largă, relaţiile consulare constituie forma pe care relaţiile dintredouă state o îmbracă pentru a ajunge la existenţa pe teritoriul unuia dintre cele douăstate a unor organe speciale ale celuilalt stat cu menirea de a exercita funcţii consulare.Pentru a evita confuzia dintre relaţiile consulare, ca relaţii între state şi diferiteleraporturi care se stabilesc între autorităţile statului de reşedinţă şi organele consulare cuocazia înfiinţării lor, a acordării protecţiei şi asistenţei consulare, precum şi a oricăreiactivităţi oficiale desfăşurate de către aceste organe, ar trebui să definim relaţiileconsulare ca relaţii ce există între statele care au convenit să colaboreze între ele îndomeniul consular.

Subiecţii relaţiilor consulareStatele sunt singurele entităţi internaţionale, care au trăsături şi prerogative pecare le implică calitatea de subiect în relaţiile consulare. Statele sunt acele entităţititulare ale prerogativelor de suveranitate personală (pe baza legăturii de cetăţenie,jurisdicţia personală urmăreşte în spaţiu persoanele în cauză) şi, în această calitate desubiect activ în raportul consular, desfăşoară, prin organele lor în străinătate, oactivitate de asistenţă şi protecţie consulară în beneficiul cetăţenilor proprii.

Conţinutul juridic al relaţiilor consulareStabilirea şi exercitarea de funcţii consulare apare într-un raport dialectic decontrarietate şi unitate. Existenţa relaţiilor consulare ne pune în prezenţa a două ordinijuridice naţionale distincte, cu o tendinţă de promovare a posibilităţii unilaterale dinpartea organelor statului trimiţător de a-şi exercita funcţiile consulare pe teritoriul statuluide reşedinţa (deci un import de jurisdicţie în dauna jurisdicţiei organelor acestuia dinurmă) şi una restrictivă din partea statului de reşedinţă. În acelaşi timp, relaţiileconsulare comportă o diversă şi multiplă cooperare între autorităţile statului dereşedinţă şi organele consulare ale statului trimiţător.

Natura juridică a relaţiilor consulareCât priveşte natura juridică a relaţiilor consulare, reţinem că ele au un caracterconvenţional, deoarece stabilirea de relaţii consulare presupune acordul între stateleinteresate – stabilirea de relaţii consulare rezidă în acordul dintre state şi aceastareprezintă o regulă fundamentală a dreptului consular

Modul de stabilire şi de încetare a relaţiilor consulare1. Modul de stabilire a relaţiilor consulare

Page 27: drept consular diplomatic

27

Stabilirea-relaţiilor consulare are loc în virtutea şi prin acordul intervenit întrestatele în cauză.Rangul de act esenţialmente convenţional decurge din considerente atât deprincipiu, cât şi de ordin practic.Principiul egalităţii suverane a statelor care se aplică în relaţiile dintre acestea aredrept consecinţă că stabilirea relaţiior consulare nu constituie şi nici nu poate constituiun act unilateral al unui stat, de a impune crearea unor asemenea raporturi, ci un act alstatelor înseşi, un act de voinţă concertată al acestora.

Modul de încetare a relaţiilor consulareÎncetarea relaţiilor consulare poate avea loc în mai multe feluri: ca urmareadispariţiei uneia din condiţiile de existenţă a raportului juridic respectiv (dispariţiasubiectului de drept internaţional în urma transformărilor ce se pot produce – unirea întrofederaţie, divizarea etc.) sau prin actul de voinţă al unuia dintre statele în cauză de aface ca aceste relaţii să înceteze.Încetarea relaţiilor consulare prin actul de voinţă al uneia din părţi trebuie să fieîntotdeauna un act expres şi neechivoc, pentru că efectele pe care le antrenează suntdintre cele mai grave. Tocmai de aceea, dacă există o prezumţie de stabilire a relaţiilorconsulare, nu există, în schimb şi o prezumţie de încetare a lor.Relaţiile consulare pot continua, chiar şi după ruperea relaţiilor diplomatice,deoarece raţiunile pentru existenţa celor doua categorii de relaţii nu sunt identice, ci11numai se interferează, este posibil ca, în lipsa relaţiilor politice formale (diplomatice), săexiste anumite interese a căror salvgardare să se facă pe calea menţinerii de relaţiiconsulare.

Relaţiile consulare şl relaţiile diplomaticeDeşi sunt de acelaşi gen cu relaţiile diplomatice, relaţiile consulare prezintă totuşitrăsături şi elemente specifice. Astfel, cu toate că ambele sunt relaţii care se stabilescîntre membrii comunităţii internaţionale în procesul colaborării dintre state şi suntreglementate de dreptul internaţional, aceasta nu exclude, ci dimpotrivă, presupuneexistenţa celor două categorii – relaţiile diplomatice şi relaţiile consulare – fiecare cutrăsături comune şi proprii, în acelaşi timp.

Funcţiile consulare1. Organele care exercită funcţii consulareEste unanim acceptat, în teoria şi practica dreptului consular, că exercitareafuncţiilor consulare se face, fie de către organe specializate, create exclusiv în acest13scop – oficiile consulare, fie de către organe care, atât prin structura lor, cât şi contextulîn care îşi desfăşoară activitatea, sunt apte să îndeplinească fără adaptări specialeasemenea funcţii – misiunile diplomatice.În consecinţă, sarcinile consulare revin în primul rând, oficiilor consulare, elereprezentând organele care, în principal şi cel mai adesea, se ocupă de acest lucru şidoar în subsidiar şi în cazul în care nu există un oficiu consular, îi revine misiunii

Page 28: drept consular diplomatic

28

diplomatice sarcina îndeplinirii funcţiilor consulare. Dacă primele se ocupa de sarcinicare în mod normal şi originar reprezintă activitatea lor – raţiunea lor de a fi – în schimb,celelalte se ocupă numai incidental şi în ultimă instanţă, de sarcinile consulare pe carele rezolvă, numai când nu există o altă posibilitate.

Oficiul consular (noţiune, caracteristici, clasificare)Instituţia oficiului consular, înţeleasă ca organ al relaţiior consulare, ocupă opoziţie centrală în dreptul consular, reprezentând punctul de gravitaţie în jurul căruia segrupează şi din care derivă majoritatea aspectelor sistemului relaţiilor consulare.Funcţiile consulare determină esenţa activităţii proprii şi specifice a oficiului consular, iarîndeplinirea lor apare ca manifestarea lui firească şi obligatorie, oficiul consular oferindcalea normală şi deplină de realizare, întreţinere şi statornicire a relaţiilor consulare

Oficiul consular este un organ de-sine-stătător cu o organizare proprie, cu atribuţiibine delimitate şi statut special. Oficiul consular este un organ de relaţii externe,instrumentul prin care statele stabilesc şi menţin relaţii într-un anumit domeniu.Ca principiu, înfiinţarea, modul de organizare şi funcţionare – structura sa internăşi sistemul intern de desfăşurare a activităţii – reprezintă opera exclusivă a statuluitrimiţător şi pe care-I reprezintă. Cu toate acestea, oficiul consular există şi activează încadrul jurisdicţiei teritoriale a altui stat, aşa încât profilul şi anumite coordonate de bazăconstituie rezultatul acordului de voinţă a statelor care se află în raporturi de consulat.Dacă statul trimiţător este cel care-i precizează atribuţiile, trebuie să admitem, în acelaşitimp, că statul de reşedinţă este cel care decide în ce priveşte admisibilitatea exercitării14acestor funcţii.O primă trăsătură caracteristică a oficiului consular rezistă din natura lui, adicăcaracterul de consulat de carieră (condus de un funcţionar de carieră) sau de consulatonorific (condus de un funcţionar consular onorific).Oficiile consulare se împart în mai multe clase, în raport de rangul lor: consulategenerale, consulate, viceconsulate şi agenţii consulare. Între aceste categorii deconsulate, există anumite raporturi – în unele cazuri, raporturi de egalitate, în alte cazuriraporturi de subordonare pe baza diferenţelor de rang. În timp ce consulatele generaleşi consulatele sunt, de regulă, oficii consulare independente, vice-consulatele şiagenţiile consulare sunt, de obicei, dependente, subordonate consulatelor generale sauconsulatelor.Organizarea internă a oficiului consular, formarea de secţii afectate categoriilormari de funcţii consulare (secţia de paşapoarte, notarială, stare civilă, secţia comercială,marina comercială ş.a.) se face în raport de volumul şi importanţa ce se acordăactivităţilor desfăşurate de către oficiu.Pentru definirea oficiului consular sunt determinante următoarele două elementeesenţiale, de natură geografică: sediul şi ciicumsaipjia consulară.Sediul consulatului reprezintă localitatea situată pe teritoriul statului de reşedinţăunde oficiul consular a fost înfiinţat şi îşi desfăşoară activitatea. Alegerea unei localităţi– de obicei un oraş – se face în funcţie de importanţa şi interesul, din punct de vedereconsular, pe care Ie prezintă acea localitate.Circumscripţia consulară reprezintă cadrul spaţial în care oficiul consular este

Page 29: drept consular diplomatic

29

competent să-şi exercite funcţiile ce-i sunt încredinţate. În stabilirea circumscripţieiconsulare, se foloseşte criteriul împărţirii administrative a teritoriului statului de reşedinţă(oraşe, districte, regiuni etc.). Circumscripţia consulară constituie prin definiţiedelimitarea teritoriului pe care oficiul consular are competenţa de a-şi desfăşuraactivitatea. De aici derivă caracterul de exclusivitate, atât în sensul că oficiul consulareste competent numai în limitele entităţii teritoriale stabilite (deci, nu este admis caoficiul şi funcţionarii lui să desfăşoare activităţi decât în limitele acesteia), cât şi însensul că un alt oficiu, din afara circumscripţiei nu este în drept să-şi extindăcompetenţa şi asupra acesteia. Delimitarea teritoriului pe care se exercită competenţaeste intrinsecă înfiinţării şi funcţionării unui oficiu consular, pentru că întotdeaunaexistenţa unui oficiu consular presupune în mod obligatoriu o competenţă care trebuiedelimitată în spaţiu. Statul de reşedinţă poate admite în condiţii cu totul specialefuncţionarului consular să-şi exercite atribuţiile şi în afara circumscripţiei consulare.15Oficiile consulare stabilesc legături directe numai cu autorităţile locale şi nucu guvernul. Ele se bucură de imunităţi şi privilegii mai restrânse şi sunt subordonate,în activitatea lor, şefului reprezentanţei diplomatice din ţara de reşedinţă.b. Exercitarea de funcţii consulare de către misiunile diplomaticeOficiile consulare nu sunt unicele organe care exercită funcţii consulare. În afarăde ele, mai sunt şi misiunile diplomatice care, prin secţiile lor consulare, desfăşoară oimportantă activitate.În fapt, un agent diplomatic, membru al misiunii diplomatice al statului acreditant înstatui acreditar poate fi învestit cu funcţii consulare pe teritoriul statului de reşedinţă cutitlu provizoriu sau ocazional (agentul diplomatic este chemat să conducă în modtemporar un oficiu consular – geranta interimară – ca urmare a faptului că şeful de oficiutitular se află în imposibilitate de a-şi îndeplini funcţiile sau dacă postul a rămas vacant).În acest caz, funcţionarul diplomatic trebuie să treacă în oficiul consular, dar îşipăstrează calitatea sa de membru al misiunii diplomatice.

Condiţiile de exercitare a funcţiilor consulareOrganele admise sau abilitate pentru a îndeplini funcţii consulare trebuie să sesupună anumitor reguli în ce priveşte desfăşurarea acestor activităţi; dacă caracterulconsular al funcţiilor reprezintă prima delimitare (ratione materiae), cea de-a douaprecizează în ce limite spaţiale pot fi exercitate aceste competenţe (ratione loci).Ambele coordonate au un caracter structural, pentru că, după cum nu se poate concepeexistenţa unui organ consular fără precizarea atribuţiilor pe care le are, tot aşa nu sepoate imagina existenţa unui oficiu consular, în general, fără a se raporta la un anumitteritoriu, fără a fi localizat în spaţiu.

Situaţii în care un oficiu consular exercită funcţii pentru mai multe statesau în mai multe statea. Exercitarea de către un oficiu consular de funcţii consulare pentru maimulte stateDin caracterul bilateral şi exclusiv pe care-l au relaţiile consulare, rezultăconsecinţa că un oficiu consular apare ca fiind emanaţia unui stat care acţionează peteritoriul unui alt stat, cu consimţământul acestuia din urmă. În acest caz, el nu poateîndeplini sarcini consulare decât în numele şi pe contul statului pe care-l reprezintă şi

Page 30: drept consular diplomatic

30

numai pe teritoriul statului unde a fost înfiinţat. În practică există cazuri care se abat dela regulă, astfel că acelaşi oficiu consular poate desfăşura activitate nu numai pentrustatul său, ci şi pentru alte state, după cum aceiaşi oficiu poate exercita funcţiiconsulare pe teritoriul a două sau mai multor state.În cazul în care relaţiile consulare între două state se pot realizează prinintermediul unui stat terţ care se substituie astfel cu propriile sale organe consulare unuialt stat, acest mod excepţional de îndeplinire a funcţiilor consulare nu poate fi conceput,decât sunt îndeplinite condiţiile.

Înfiinţarea de oficii consulare. Consimţământul statului dereşedinţă1. Consimţământul statului de reşedinţă – premisă obligatorie pentruînfiinţarea unui oficiu consularStabilirea de relaţii consulare atrage sau poale implica, în mod direct şi normal,înfiinţarea şi funcţionarea de consualte; existenţa unor organe consulare trebuie însă săaibă la bază consimţământul statului în cauză. Chiar şi în ipoteza în care exercitarea defuncţii consulare s-ar realiza pe alte căi (cel mai adesea, de către misiunile diplomatice),fie pentru că nu există încă consulate, fie deoarece, înfiinţarea lor este supusă unoracorduri ulterioare, acele organe, oricare le-ar fi denumirea, există în virtutea admiteriilor de către statul de reşedinţă.

Personalul oficiilor consulare1. Categoriile de personala. Personalul oficiilor consularePentru îndeplinirea activităţii lor, oficiile consulare trebuie să dispună de unpersonal corespunzător, capabil să acţioneze efectiv şi să realizeze exercitarea defuncţii consulare; raţiunea de a fi a acestor organe nu poate fi concepută în afaraprezenţei efective şi a activităţii unor persoane fizice, desemnate în mod special acestuiscop. Expresia cea mai generală care determină global acest colectiv al oficiului esteaceea de membrii oficiului consular.Întreaga activitate a oficiului consular se realizează prin munca desfăşurată decătre aceste persoane, potrivit cu sarcinile ce le revin: de conducere, consulare,tehnico-administrative sau de serviciu. După cum se poate observa, alcătuireaefectivului este eterogena, întrucât fiecare dintre acestea au sarcini specifice şi statutjuridic propriu.b.Categoriile de personal al oficiului consularÎn funcţie de natura sarcinilor lor, de gradul de participare la realizarea scopuriloractivităţii consulare, membrii oficiului consular se împart în mai multe categorii: şeful depost consular, personalul consular, personalul tehnico-administrativ şi personalul deserviciu.În doctrina şi în practica generală a statelor, se face această distincţie între şefulde oficiu consular şi ceilalţi funcţionari consulari, pentru că, deşi împreună alcătuiesc ocategorie distinctă a personalului – aceea de funcţionari consulari –, şeful de oficiu sedetaşează de ceilalţi funcţionari, prin cumularea în persoana sa a două feluri deactivităţi: exercitarea de funcţii consulare, precum şi conducerea şi responsabilitateapentru întreaga activitate a oficiului consular.

Page 31: drept consular diplomatic

31

Şeful de oficiu desfăşoară o activitate oficială şi o activitate de reprezentare.Primordial însă, exercitarea funcţiilor consulare constituie realizarea însăşi a scopuriloractivităţii consulare – acele activităţi care exprimă raţiunea de a fi a oficiilor consulare –,celelalte activităţi oficiale şi de reprezentare constituie activităţi auxiliare şi ocazionale,23menite să ajute la crearea condiţiilor necesare pentru buna desfăşurare a activităţiiprincipale.

În cazul funcţionarilor consulari, distingem între funcţionarii consulari de carieră şifuncţionarii onorifici. Distincţia îşi are importanţă, mai ales din punctul de vedere albeneficiului drepturilor, facilităţilor, privilegiilor şi imunităţilor care este acordat diferenţiatpentru cele două categorii de funcţionari consulari. Consulii de carieră sunt funcţionaripublici ai statului trimiţător care nu au permisiunea de a se angaja în afaceri private denici un fel şi ca funcţionari publici ei se bucură de anumite privilegii şi imunităţiprescrise. Consulii comercianţi sunt aleşi de către un stat dintre proprii săi cetăţeniangajaţi în afaceri într-o ţară străină sau chiar dintre naţionalii străini.

Aceste distincţii au relevanţă multiplă: funcţiile şi sarcinile pe care Ie au variază deIa o categorie la alta, iar statutul fiecăreia depinde în mod direct de gradul de participarepe care-l are în realizarea sarcinilor consulatului şi a activităţilor consulare

În teoria şi practica dreptului consular, se reţine o împărţire quadripartită aconsulilor: consuli generali consuli, viceconsuli şi agenţi consulari, iar corelativ, şefii depost consular se împart în patru clase: consuli generali, consuli, viceconsuli şi agenţiconsulari şi se adaugă precizarea că, prin această clasificare, nu se limitează cu nimicdreptul oricăreia din părţile contractante de a fixa denumirea funcţionarilor consularicare nu sunt şefi de post (art. 9).Consulul general este cel mai înalt funcţionar aî serviciului consular şi el exercită osupraveghere generală asupra tuturor funcţionarilor consulari; fiindu-i atribuită puterea24de a supraveghea asupra unei mari circumscripţii sau a mai multor circumscripţiiconsulare.Consulul conduce numai o circumscripţie consulară şi are supravegherea imediatăa funcţionarilor consulari inferiori care-i sunt ataşaţi.Viceconsulul este un funcţionar consular subordonat consulului general sauconsulului şi exercită funcţii care-i sunt atribuite în limitele consulatului în acelaşi timpsau în locuri diferite de cel unde şeful său îşi are reşedinţa. Există situaţii în care aceştiaînlocuiesc pe consulii generali şi pe consuli.Agentul consular are statutul funcţionarului consular, delegat şi subordonatconsulului general sau consulului şi îndeplineşte funcţii sub responsabilitatea şefuluisău în locuri unde acesta nu se poate afla.În practica consulară statele folosesc denumirea generală de "consul" pentru adesemna toate cele patru clase consulare (consul general ş.a.), care în fapt nu au nici osemnificaţie internaţională deosebită, întrucât toţi cei patru sunt cuprinşi în noţiuneagenerală de "funcţionar consular" sau de "consul".Distincţia între ranguri are relevanţă numai din punctul de vedere al ceremonialuluişi al ierarhiei interne într-un consulat, dar nu şi în ceea ce priveşte îndeplinirea funcţiilor

Page 32: drept consular diplomatic

32

consulare.Numirea şl admiterea membrilor oficiului consulara. Numirea şl admiterea şefului de oficiu consularCondiţiile de numire şi de admitereNumirea şi admiterea unui şef de oficiu consular este, în ansamblul sau, un actinternaţional, un act care are loc între doua state. Luate fiecare în parte, atât numirea,cât şi admiterea, reprezintă acte unilaterale ale statelor trimiţător, respectiv, dereşedinţă, dar realizarea finalităţii lor este menită să se producă într-un cadru interstatal.Ca atare, născute ca acte unilaterale, ele au vocaţie de a deveni un act internaţionalbilateral, un acord între state. Acest raport special de drept internaţional se numeşteraport de misiune consulară Primul moment al formării îl constituie transmiterea patenteiconsulare şi a cererii de admitere la exerciţiul funcţiilor consulare, iar cel de-al doilea,hotărârea statului de reşedinţă de a-I admite pe consulul străin.

Efectivul oficiului consularPrin electivul oficiului consular, înţelegem totalitatea membrilor oficiului consular,adică toate persoanele care desfăşoară activitate la consulat – de conducere,consulară, tehnico-administrativă şi de serviciu.Funcţionarea concretă a unui oficiu consular se concretizează prin activitatea unuinumăr de persoane afectate realizării sarcinilor ce-i revin: consulare, tehnicoadministrativesau de întreţinere a localului ori alte servicii auxiliare. Prin urmare, dreptulde a trimite un număr de persoane Ia consulat pentru a-i asigura funcţionarea normalăapare ca o facultate naturală a statului trimiţător, ca un element intrinsec al dreptului dea înfiinţa oficiul consular, deoarece în lipsa unui personal care să servească consulatul,nu poate fi vorba de existenţa unui oficiu consular. Fiind vorba de un organ al său,admis să lucreze pe un teritoriul străin, statul trimiţător este singurul care are vocaţie dea decide numirea Ia un consulat, precum şi asupra numărului persoanelor afectate în25acest scop. La acest considerent de principiu, adăugăm şi unul de fapt: organulconsular este organizat şi funcţionează pe baza normelor statului trimiţător, cupersonalul şi mijloacele materiale puse la dispoziţie de către el, cu sprijinul politic şi deorice natură al acestuia

Patenta consulară (noţiune, caracteristici, conţinut, efecte)Pentru ca un funcţionar consular să facă dovadă numirii sale, el trebuie să28producă o scrisoare originală care sa emane de la guvernul său ori de Ia un agentautorizat în acest sens. Legitimarea unei persoane, numite ca şef de oficiu consular, areloc deci, prin eliberarea în acest scop a unui act care poartă denumirea, cel maiadesea, de patentă consolară.Dar posibilităţile de atestare a numirii unui şef de oficiu consular nu sunt câtuşi depuţin limitate la patenta consulară, actul oficial de numire putând fi un act similar, ceeace înseamnă că această atestare se poate face şi prin alte documente purtând diferitedenumiri, potrivit practicii din acel stat. Mai mult decât atât, uneori notificarea poate luapur şi simplu locul patentei consulare sau a actului similar.Exequaturul (definiţie, formă, conţinut, efecte)

Page 33: drept consular diplomatic

33

Admiterea oficială a şefului de oficiu consular la îndeplinirea funcţiilor ce-i revin areIoc prin exequatur. Acesta reprezintă o regulă fundamentală în dreptul consular care nueste omisă din nici o convenţie consulară.Termenul exequatur este folosit într-un sens general care cuprinde oriceautorizare definitivă acordată de către stalul de reşedinţă unui şef de oficiu consular,oricare ar fi forma acestei autorizări, pentru că, indiferent de formă sau de destinatari(şef de oficiu sau alţi funcţionari consulari), actele respective au acelaşi scop şisemnificaţie juridică.Exequaturul este un act al guvernului care recunoaşte caracterul oficial alfuncţionarului consular şi-i acorda privilegiile şi imunităţiîe conferite prin tratate, lege sau31cutumă, permiţându-i astfel să-şi exercite funcţiile sale oficialeAdmiterea provizorieAvându-se în vedere perioada de timp care se scurge de la cererea de exequaturşi până la acordarea lui formală, cât şi necesitatea, uneori stringentă, de a se exercitafuncţiile consulare, s-a format practica admiterii provizorii în acest sens, consulul poatefi autorizat să exercite provizoriu funcţiile consulare (o parte sau totalitatea lor), chiarînainte de a fi obţinut exequaturul. Actele sale oficiale, pe care le va îndeplini pe bazaacestei autorizaţii provizorii, vor fi protejate de dreptul internaţional, la fel ca celeefectuate cu sancţionarea unui exequatur formal

Admiterea unui diplomat la exercitarea de funcţii consulareDin punctul de vedere al numirii şi admiterii unui agent diplomatic ca şef al oficiuluiconsular, situaţia diferă, după cum este vorba de un gerant interimar, sau de şefulsecţiei consulare din cadrul unei misiuni diplomatice.Cu toată similitudinea de natură juridică care există între organele diplomatice şicele consulare şi chiar dacă acordul statului de reşedinţă – pentru ca reprezentantulstatului trimiţător să poată desfăşura activitate şi să fie tratat ca reprezentant politic – afost deja dat, numirea şi admiterea unui agent diplomatic, membru al unei misiunipermanente, nu implică automat legitimarea şi autorizarea lui la exercitarea funcţiilorconsulare. Reprezentantul diplomatic se află deja în statul de reşedinţă şi se pune doarproblema unei restructurări a sferei sale de activitate prin adăugarea la acţiunile politicodiplomatice,a celor care ţin de sarcinile consulare. Pentru recunoaşterea lui ca şef al34activităţii consulare a unei misiuni diplomatice, nu este necesar întotdeauna ca el să fietitular al unei patente consulare şi să primească un exequatur formal. Mai mult, înpractica internaţională, de "regulă, se admite ca un agent diplomatic, membru al uneimisiuni permanente, să poată exercita conducerea Secţiei consulare a acestei misiuniîn baza unea simple notificări prealabile făcute la ministerul de externe al statului dereşedinţă, permiţând statului de reşedinţă să-şi dea acordul tacit sau de a-şi formularezerve la exercitarea de funcţii consulare în general ori pe motive care ţin de persoanaîn cauză), urmate, fie de o lipsa unei manifestări contrare deci, aprobare tacită), fie deeliberarea unui exequatur.

Numirea şi admiterea membrilor personalului consularCondiţiile de numire

Page 34: drept consular diplomatic

34

Necesităţile muncii Ia oficiul consular pot reclama numirea de către statul trimiţătora unui număr de membri ai oficiului respectiv care au ca atribuţii, unii să ajute pe şefulde oficiu la îndeplinirea sarcinilor consulare, iar alţii să asigure efectuarea unor activităţitehnico-administrative şi gospodăreşti fără de care o desfăşurare normală a muncii laoficiu nu este de conceput.

Notificarea numiriiTocmai pentru a da posibilitatea stalului de reşedinţă să vadă daca aceste regulisunt respectate şi pentru a fi în măsură să se poată pronunţa cu privire la regularitateanumirii membrilor consulatului, şi în general, asupra admisibilităţii lor, statul trimiţătoreste obligat a notifica numele şi prenumele, categoria şi clasa tuturor funcţionarilorconsulari, alţii decât şeful de oficiu consular, cu destul timp înainte (pentru ca statul de36reşedinţă să poată exercita, dacă doreşte, dreptul de a declara persoana respectivăneacceptabilă). Observăm că această obligaţie de notificare există numai în cazulfuncţionarilor consulari. În privinţa celorlalţi membri ai oficiului consular, facultateastatului de reşedinţă de a-i declara neacceptabili subzistă, numai că modul în care el iala cunoştinţă despre numirea lor este mai puţin formal.Admiterea funcţionarilor consulariRăspunsul pozitiv dat de ministerul afacerilor externe misiunii diplomatice astatului trimiţător cuprinde în mod implicit declararea funcţionarului consular numit capersoană acceptată şi în acelaşi timp, acordarea autorizaţiei de exercitare a funcţiilorconsulare; dar intrarea lui în funcţie nu se face în toate cazurile automat. Astfel, statultrimiţător poate, dacă legile sale interne o impun, sa ceară statului de reşedinţă săacorde un exequatur unui funcţionar consular care nu este şef de oficiu consular, dupăcum statul de reşedinţă poate, dacă normele sale interne o cer, să acorde exequaturunui funcţionar consular care nu este şef de oficiu consular (acest din urmă caz este celmai frecvent în practică, fiind instituit în legislaţia internă a statelor).Admiterea angajaţilor consulari şi a membrilor personalului de serviciu ai oficiuluiconsularAvând în vedere, pe de o parte, calitatea juridică a acestor persoane şi ţinândcont, pe de altă parte, de natura şi limitele funcţiilor ce le sunt încredinţate care nufuncţii consulare în sensul propriu al expresiei, ci sarcini tehnico-administrative care, deregulă, trebuie să se desfăşoare şi să se epuizeze în cadrul intern al oficiului, doctrina şi37practica internaţională a extins la angajaţii consulari sfera de aplicare a unor normeprivind pe funcţionarii consulari, dar nu în totalitatea lor.

IX. Notificări care se fac în legătură cu şefii de oficii consulare şipentru membrii oficiilor consulare. Ordinea de precădere consulară1. Notificarea care se face în legătură cu şefii de oficii consulare şi cumembrii personalului consulara. Necesitatea notificăriiO serie de evenimente (cum ar fi, numirea şi admiterea, sosirea şi plecarea pe şide pe teritoriul statului de reşedinţă şi alte modificări) cu implicaţii asupra statutuluimembrilor oficiului consular şi, în primul rând a şefului de oficiu trebuie să fie cunoscută

Page 35: drept consular diplomatic

35

şi agreată chiar de către stalul de reşedinţă. Sosirea membrilor oficiului consular, cât şi40plecarea lor şi a membrilor lor de familie trebuie să fie cunoscute de către autorităţilecompetente din statul de reşedinţă. întrucât aceste persoane au un anumit statut juridic,diferit de cel al unui străin, iar pentru ca autorităţile să-l observe, este necesar săcunoască cine sunt persoanele beneficiare. Pe de altă parte, statul de reşedinţă poateavea în vedere faptul ca efectivul personalului oficiului să nu depăşească un anumitnumăr ori să ceară statului trimiţător să-l reducă atunci când este exagerat de mare;totodată, statul de reşedinţă, fiind obligat să asigure respectul ce i se cuvine unui şef deoficiu care reprezintă un guvern străin şi să recunoască anumite privilegii şi imunităţipersonalului oficiului, trebuie să dea instrucţiunile necesare în acest scop.

2. Ordinea de precădere consularăa. Ordinea de precădere între şefii de oficii consulare (în cadrul Corpuluiconsular)Deşi problema precăderii prezintă un interes practic incontestabil, până lacodificarea dreptului consular, nu a existat o regulă de drept internaţional stabilită înaceastă privinţă. In absenţa unei reglementări internaţionale, statele erau libere săreglementeze ele însele ordinea de precădere a consulilor.În prezent, doctrina şi practica internaţională au stabilit că, ordinea de precădere aşefilor de post consular este determinată, în primul rând, de clasa din care fac parte(consul general, consul, viceconsul, agent consular), ei trecând înaintea funcţionarilorconsulari care nu au această calitate;

Precăderea în cadrul unui oficiu consularÎn ceea ce priveşte ordinea de precădere între funcţionarii aceluiaşi oficiu42consular, aceasta constituie o chestiune care cade în competenţa exclusivă a statuluitrimiţător.Ordinea de precădere între funcţionarii consulari ai unui post consular şi oriceschimbări care îi sunt aduse sunt notificate de misiunea diplomatică a statului trimiţătorsau, în lipsa unei asemenea misiuni în statul de reşedinţă, de către şeful postuluiconsular, ministerului afacerilor externe al statului de reşedinţă sau autorităţiidesemnate de acest minister.

X. Geranta interimară1. Practica generalăÎn mod obişnuit, oficiul consular are un titular care este şeful de oficiu consular;există însă împrejurări când, dintr-un motiv sau altul, titularul oficiului consular se află înimposibilitatea de a-şi exercita funcţiile sau, pur şi simplu, oficiul consular nu are untitular, postul fiind vacant, – fapt care reclamă, pentru asigurarea desfăşurării normale aactivităţii oficiului, numirea unui şef de oficiu ad-interim. Această instituţie, în dreptulinternaţional, poartă denumirea de gerantă interimară.Doctrina şi practica internaţională au reglementat această instituţie, stabilind atâtnormele speciale cu privire la numirea persoanei fizice chemate sa îndeplineascăfuncţia interimară, cât şi pe cele referitoare la statutul juridic ala acesteia.

Page 36: drept consular diplomatic

36

Dacă şeful unui post consular este împiedicat să-şi exercite funcţiile sau dacăpostul este vacant, un gerant interimar poate acţiona cu titlul provizoriu ca şef de postconsular. Numele şi prenumele gerantului interimar sunt notificate fie de către misiuneadiplomatică a statului trimiţător, fie, în lipsa unei misiuni diplomatice a acestui stat înstatul de reşedinţă, de către şeful de post consular, fie, în cazul când acesta esteîmpiedicat să o facă, de către orice autoritate competentă a statului trimiţător,ministerului afacerilor externe al statului de reşedinţă sau autorităţii desemnate deacesta. De regulă, această notificare trebuie să fie făcută în prealabil. Statul dereşedinţă poate supune consimţământului său admiterea ca gerant interimar a uneipersoane care nu este nici agent diplomatic, nici funcţionar consular al statului trimiţătorîn statul de reşedinţă.Vacanţa poate rezulta în urma încetării, pentru orice motiv, a calităţii de şef deoficiu sau datorită faptului că la oficiul consular nou creat nu a fost numit încă un titularal conducerii acestuia. Motivele care-l împiedică pe şeful de oficiu să-şi exercite funcţiilepot fi dintre cele mai diferite: boala, absenţa din statul de reşedinţă, concediu etc, dar întoate cazurile, este vorba de împrejurări care reprezintă obstacole de fapt şi nu de43împrejurări care vizează calitatea de şef al oficiului consular.

FUNCŢIILE CONSULARE1. Noţiunea de funcţie consulară şi domeniile în care se desfăşoară activităţiconsulareFuncţiile consulare reprezintă totalitatea atribuţiilor pe care le au oficiile consulareşi personalul lor consular; ele constituie conţinutul relaţiilor consulare – substanţa şiraţiunea lor de a fi. Această totalitate de atribuţii pe care le au consulii, activitatea pecare ei o desfăşoară, stă la baza relaţiilor consulare. Acestea explică apariţia instituţieiconsulare şi dă justificare statutului consular şi întregii structuri instituţionale aconsulatelor.În esenţă, ele exprimă facultatea pe care o au organele consulare de a desfăşurao anumită activitate menită să asigure protecţia drepturilor .şi intereselor cetăţenilorstalului trimiţător (să Ie acorde protecţia şi asistenţa consulară) şi să contribuie în oricemod, la dezvoltarea relaţiilor de colaborare între cele două state în cele mai diferitedomenii.Conţinutul funcţiilor consulareFuncjiile consulare sunt stabilite prin acordurile intervenite între statele în cauzăsau conferite prin legea statului trimiţător, în măsura în care statul de reşedinţă nu seopune la exercitarea lor. Prin urmare, conţinutul funcţiilor consulare este determinat dedouă coordonate. Prima coordonată joacă rolul de premisă şi o reprezintă sarcinile ce iaufost conferite oficiului consular de către statul trimiţător – mandatul acestuia;Cea de-a doua coordonată, care are un caracter peremptoriu, decisiv o constituieadmiterea de către statul primitor a fiecăreia dintre atribuţiile oficiului consular.Limitele desfăşurării activităţii consulareÎn determinarea limitelor în care admite exercitarea unei funcţii consulare, statul dereşedinţă porneşte de la anumite criterii sau considerente..În primul rând, acesta are în vedere ca el şi organele sale sunt – în virtuteacaracterului exclusiv pe care-l are suveranitatea de stat – singurele îndrituite să facă

Page 37: drept consular diplomatic

37

acte de jurisdicţie pe teritoriul său. Întrucât însă, din considerente care ţin de nevoile decooperare inerstatală, el stabileşte relaţii consulare şi admite ca un organ străin –purtător al unei ordini de drept ce aparţine unui alt stat – să desfăşoare activitate peteritoriul său, statul de reşedinţă dă funcţiilor consulare un caracter excepţional,derogatoriu şi restrâns numai la anumite categorii de relaţii sociale, la cazuri binedeterminate, pentru ca competenţele concedate unor organe străine să nu vină înconcurenţă cu jurisdicţia sa teritorială şi să nu o elimine pe aceasta. Ca atare, funcţiileconsulare urmează a se mărgini la situaţii care sunt imperios necesare pentru statultrimiţător de a fi soluţionate de către organele sale – oficiile consulare – şi care, înacelaşi timp, nu implică interese deosebite din partea statului de reşedinţa pentru a leţine sub controlul său efectiv.Clasificarea funcţiilor consulareFuncţiile consulare sunt numeroase şi extrem de variate, întrucât titularul lor,consulul (sau mai exact, consulatul) reprezintă în străinătate, pentru statul trimiţător şicetăţenii săi: notarul, jurisconsultul, ofiţerul de stare civilă, căpitanul de port, organul deurmărire penală şi instanţa de judecată, organul de menţinere a ordinii publice şi deevidenţă a populaţiei (cu atribuţia de a acorda paşapoarte şi diferite vize). Consululconcentrează în persoana sa, într-un context special, în străinătate, toate aptitudinileorganelor a căror competenţă este de a soluţiona diferitele situaţii care se pot ivi cuprivire la interesele statului trimiţător şi ale cetăţenilor acestuia.O primă clasificare, este împărţirea funcţiilor consulare pe baza criteriului naturii48lor intrinseci, a obiectului lor, după cum urmează:funcţii cu caracter general politic;funcţii economice;funcţii privind relaţiiile culturale;funcţii de protecţie şi asistenţă în favoarea conaţionalului;funcţii administrative în sensul strict al cuvântului;funcţii de stare civilă;funcţii notariale;funcţii jurisdicţionale;funcţii în materie de marină comercială;funcţii în materie de obligaţii militare.

Îndeplinirea de către funcţionarii consulari de acte diplomatice şi alteactivităţi de natură politicăa. Îndeplinirea de acte diplomaticeÎn practica internaţională este cunoscut faptul că, uneori, statele încredinţeazăreprezentanţelor lor consulare şi sarcina de a efectua acte diplomatice sau activităţi cucaracter politic (care, în mod normal, sunt îndeplinite de reprezentanţii diplomatici).Constituind activităţi cu caracter politic prin excelenţă, actele diplomatice suntexercitate de către organe create în mod special pentru acest scop – reprezentanţelesau, mai exact, misiunile diplomatice.În unele cazuri însă, statele respective, deşi au relaţii diplomatice între ele, nu auposibilitatea înfiinţării de misiuni diplomatice rezidente (din considerente de ordin50financiar, de exemplu), ori nu consideră oportun să facă acest lucru din alte motive. În

Page 38: drept consular diplomatic

38

alte cazuri, pot exista numai relaţii consulare, ca o etapă intermediară ce duce sprerecunoaşterea unui stat ori stabilirea de relaţii diplomatice. În toate aceste situaţii,statele interesate pot atribui sarcina de exercitare a actelor diplomatice altorreprezentanţe pe care le au şi care, de obicei, sunt oficiile consulare. Prin urmare,îndeplinirea de acte diplomatice de către oficiile consulare are un caracter subsidiar,derogatoriu şi excepţional. Cu toate acestea, în practică, statele recurg frecvent la acestprocedeu care prezintă totuşi unele avantaje.Îndeplinirea altor activităţi politiceOficiile consulare îndeplinesc însă şi alte activităţii politice, în afară de actelediplomatice". Poziţia oficiilor consulare în îndeplinirea acestor acte cu caracter politiceste determinată de două coordonate care acţionează în direcţii diferite

Funcţiile consulare în materie de paşapoartea. Caracterizarea funcţieiEliberarea documentelor pentru călătorii în străinătate (paşaport),respectiv vizepentru admiterea întrării-ieşirii şi a trecerii pe teritoriul unui stal este de competenţa unororgane specializate: organele ministerului de interne în ţară şi oficiile consulare înstrăinătate. Această funcţie consulară este de esenţa oficiilor consulare şi apare ca unatribut tradiţional, ca unu-dintre activităţile obişnuite ale acestora. Odată cu apariţiainteresului statelor de a avea un control propriu şi riguros asupra intrării străinilor peteritoriul lor. precum şi a deplasării propriilor lor cetăţeni în străinătate (tendinţă care aieşit în evidenţă mai ales. după primul război mondial2') şi în special, în condiţiilecreşterii fără precedent a frecvenţei trecerii frontierelor – ca urmare a dezvoltăriimijloacelor de transport şi a extinderii relaţiilor de colaborare şi a turismuluiinternaţional, activitatea oficiilor consulare în domeniul paşapoartelor şi vizelor a atins56proporţii nemaipomenite; astfel .se face că activitatea de paşapoarte şi vize deţineponderea importantă, ca volum, din întreaga activitate a celor mai multor oficii consulareşi acesta constituie. împreună cu alte considerente, mobilul principal al căutării unorfacilităţi în materie de călătorie sub forma înţelegerilor de colaborare interstatală, iarastăzi asistăm la afirmarea unei tendinţe generale de creare a unui regim general defacilităţi care merge până la desfiinţarea formalităţilor de călătorie.În doctrină se învederează că această funcţie referitoare la paşapoarte şi vize faceparte din categoria funcţiilor administrative şi se constată că, în cel mai vechi dreptconsuetudinar, iar apoi în legislaţia internă a statelor, precum şi în numeroaseleconvenţii bilaterale, s-a recunoscut şi confirmat competenţa consulului de a elibera şiprelungi paşapoarte pentru cetăţenii statului său.Categoriile de activităţiAtribuţiile în acest domeniu sunt diferite, în raport de categoria de beneficiari.Dacă este vorba de cetăţenii proprii, oficiile consulare pot, după caz, să eliberezeanumite categorii de paşapoarte, să Ie prelungească valabilitatea şi să confere ori săprelungească dreptul de şedere în străinătate. În ceea ce îi priveşte pe cetăţenii străini,atribuţiile consulare se reduc la acordarea vizei de intrare pe teritoriul statului trimiţător

Funcţiile consulare în materie de stare civilăa. Caracterizarea funcţieiÎntrucât actele şi faptele de stare civilă produc efecte juridice – drepturi şi obligaţii

Page 39: drept consular diplomatic

39

– nu numai faţă de cetăţeni, ci şi faţă de state, cu implicaţi complexe atât în timp cât şiîn spaţiu, există un interes cu totul deosebit ca evidenţa lor să fie ţinuta în modorganizat, continuu, sistematic şi corect; din acest considerent de ordin practic şiprincipial, rezultă şi preocuparea statelor de a prelua asupra lor exercitarea activităţilormenite să genereze asemenea efecte şi drept urmare, oficiilor consulare le revinatribuţii şi în această materie.Întinderea sferei funcţiilor consulare în materie reflectă direct gradul de implicare astatului trimiţător în acest gen de relaţii.Funcţiile consulare în materie de stare civilă reprezintă o totalitate de acte caredau expresie echilibrului stabilit între două ordini juridice (fiecare în parte exprimândpropriile interese). Interesele statului trimiţător rezidă în aceea că, întrucât faptelejuridice (naşterea, căsătoria sau moartea) privesc situaţia juridică a cetăţenilor săi, elear trebui să fie supuse competenţei organelor sale – oficiile consulare, iar cele alestatului de reşedinţă îşi întemeiază opţiunea pe împrejurarea că aceste fapte se producpe teritoriul său, privesc şi ordinea sa juridică (fiind vorba de crearea unui nou nucleufamilial sau de apariţia sau dispariţia unui subiect de drept). Din această confruntare deinterese, în funcţie de gradul de prevalenţă acordat unei ordini juridice sau alteia, îndreptul consular sunt cunoscute mai multe soluţii.Condiţiile de exercitareDreptul consular general prevede că funcţionarul consular poate îndeplini acte destare civila, dar sub condiţia ca legislaţia statului de reşedinţă să nu se opună. Înconsecinţă, dacă funcţionarul consular, pe baza legii consulare a propriului stat,procedează la întocmirea de acte de stare civilă, cu toate că legea statului de reşedinţănu o admite, asemenea acte ar putea fi valabile în ordinea juridică a statului trimiţator,dar vor rămâne lipsite de efecte juridice în aceea a statului de reşedinţă sau pot ficalificate chiar ca acte ilicite, pentru că funcţiile de stare civilă fiind publice, anumitestate consideră că ele nu ar putea fi exercitate de către agenţi străini fără a constitui oatingere a suveranităţii lor.Căsătoria consularăDintre actele de stare civilă care intră în competenţa funcţionarului consular,merită o atenţie specială căsătoria consulară. Competenţa în acest domeniu nu esteprevăzută de vreo normă de drept consular consuetudinar astfel că, statul de reşedinţănu este, din punct de vedere internaţional, obligat sa admită consulii străini laexercitarea unei asemenea funcţiuni. Nu este ţinut nici să recunoască ca valabilecăsătoriile oficiate de ei şi ar putea chiar să pună restricţii legale la celebrarea lor.

9. Funcţiile consulare în materie jurisdicţională şi de transmitere a actelorÎn dreptul internaţional contemporan şi în legislaţia internă a statelor, serecunoaşte ca una dintre funcţiile consulare procurarea şi transmiterea de acte juridiceşi extrajuridice (în materie civilă, comercială, fiscală sau penală). Într-o măsură mairedusă, este cunoscută şi practica transmiterii iar, în unele cazuri, chiar aceea aefectuării de comisii rogatorii de către funcţionarii consulari. În ceea ce priveşte actelejurisdicţionale, practica este de-a dreptul contradictorie, pentru că, în timp ce unele staterecunosc funcţionarilor consulari facultatea de a efectua acte de jurisdicţie, graţioasă şichiar contencioasă, altele o exclud de principiu.

Page 40: drept consular diplomatic

40

Transmiterea de acteConsulii asigură remiterea către interesaţi, direct sau prin intermediul autorităţilorlocale, a actelor juridice primite din partea autorităţilor statului trimiţător. Aceastătransmitere se poate face în formele prevăzute printr-o convenţie care se află învigoare, iar în lipsa acesteia, într-un mod compatibil cu dreptul statului de reşedinţă. Întot cazul, se cerea ca notificările făcute de către funcţionarii consulari să nu fie însoţitede vreun fel de măsură de constrângere. Executarea anumitor acte de procedură saude instrucţie prin intemediul funcţionarului consular corespunde unor nevoi practice,pentru că acesta poate efectua o comisie rogatorie conform formelor prescrise de legeastatului trimiţălor şi prin urmare, mult mai rapid şi mai sigur.

10. Funcţiile consulare în legătură cu cetăţenii domiciliaţi sau aflaţi înstrăinătatePrintre cele mai variate şi interesante atribuţii ale funcţionarului consular, sunt celecare pot fi grupate în categoria generală de servicii acordate cetăţenilor. Desigur,activităţile consulare au ca principal destinatar cetăţeanul statului trimiţător (persoanăfizica sau juridică). De aceea, funcţiile consulare sunt, în principiu, strâns legate decalitatea de cetăţean al statului căruia-i aparţine consulul (statas civitaiis), ipotezele încare o persoană solicită serviciile unui consul străin reprezentând situaţii derogatorii dela o regulă generală; prin urmare, apartenenţa prin cetăţenie la statul trimiţătorconstituie – în afară de cazurile excepţionale – criteriul decisiv pentru stabilirea sfereicompetenţei personale a consulului şi însuşi temeiul acţiunii consulare.a. Atribuţii privind cetăţeniaEvidenţa cetăţenilor proprii şi legătura care trebuie să existe cu ei implică în modnecesar determinarea neechivocă a unui element esenţial şi anume, legătura decetăţenie. De aceea, consulilor le revin o serie de sarcini, nu numai cât priveşteorganizarea şi desfăşurarea de activităţi în rândul colectivităţii cetăţenilor proprii, ci şimai ales, în ceea ce priveşte crearea colectivităţii ca atare, rezolvând sau contribuind lasoluţionarea unor probleme de cetăţenie. Prin aceasta, consulul participă direct laacţiunea însăşi de creare a premisei activităţilor legate nemijlocit de cetăţenii proprii.Ţinerea evidenţei cetăţenilor aflaţi în statul de reşedinţăPunctul de plecare şi premisa acordării asistenţei şi protecţiei consulare leconstituie existenţa unei evidenţe a cetăţenilor statului trimiţător care domiciliază înstrăinătate, precum şi a oricăror altor cetăţeni care se află ocazional în cadrulcircumscripţiei consulare. Altfel, consulul nu ar avea posibilitatea stabilirii unor legăturipermanente şi sistematice cu cetăţenii statului său, iar aportul lui nu s-ar puteamanifesta decât sporadic şi la întâmplare.Înregistrarea consulară constă în operaţiunea pe care o face oficiul consular de aîntocmi o evidenţă care să cuprindă numele şi prenumele concetăţenilor lui, împreunăcu celelalte date necesare individualizării lor şi în special, locul unde pot fi găsiţi şi căilede stabilire şi menţinere a contactului. Pentru a crea premisa realizării acestei acţiuni deîntocmire a evidenţei, se prevede obligaţia corelativă pentru cetăţeni de a se înmatriculala oficiul consular; în practica unor state, înmatricularea apare ca o obligaţie(sancţionată sau nu), în timp ce în practica altora, înmatricularea are un caracterfacultativ.Ţinerea legăturii cu oficiul consular

Page 41: drept consular diplomatic

41

Ţinerea evidenţei reprezintă o concretizare şi un prilej de stabilire şi menţinere alegăturii pe care consulul trebuie s-o aibă cu cetăţenii proprii.d. Desfăşurarea de activităţi în rândul cetăţenilorActivitatea consulului în rândul cetăţenilor care se află în circumscripţia luiconsulară reprezintă o manifestare cu multiple valenţe: administrative, juridice, deasistenţă (în sensul cel mai larg al cuvântului), social-poîitică etc.De aceea, consulul trebuie să cunoască bine colectivul de cetăţeni. La nevoie, eltrebuie să studieze istoricul formării acelei colonii, interesându-se de situaţia fiecăreipersoane în parte, de condiţiile venirii şi motivele rămânerii în străinătate, de pregătireaşi preocupările profesionale pe care le are, precum şi de categoria socială din care faceparte, aspiraţiile şi preocupările profesionale pe care le are. Consulul trebuie să-icunoască personal, să menţină raporturi frecvente şi sistematice cu fiecare membruinteresându-se de activitatea lui. El trebuie să fie mereu prezent la reuniuneacolectivului, să-i primească în audienţe şi să discute direct cu ei. Consulul trebuie să secomporte astfel încât să câştige încrederea concetăţenilor lui care trebuie să fieîntotdeauna convinşi ca vor primi de la consul – adevărat îndrumător – sfaturi înţelepteşi sprijin în situaţii mai deosebite.e. Acordarea asistenţei şi a protecţiei consularePrintre funcţiile extrem de numeroase şi variate pe care consulul este chemat a leîndeplini în mod direct în interesul conaţionalilor săi – şi care, de fapt, exprimă trăsăturaesenţială a instituţiei consulare, miezul acesteia – se include şi asistenţa şi protecţiaconsulară (cea mai reprezentativă funcţie în opinia unor autori de drept).Protecţia consulară constă în acţiunea pe care consulul este îndreptăţit să odesfăşoare pe lângă autorităţile locale ale statului de reşedinţă în favoarea cetăţenilorstatului trimiţător care locuiesc sau se găsesc ocazional în circumscripţia sa consulară,atunci când autorităţile respective le-au aplicat un tratament neconform cu cel datoratf. Reprezentarea consularăConsulul este împuternicit, prin convenţiile internaţionale cât şi prin reglementărilenaţionale, să facă acte de reprezentare în numele cetăţenilor statului trimiţător; estevorba de o reprezentare diferită de cea cunoscută în dreptul comun. Reprezentareaconsulară nu are natura unui mandat, chiar dacă produce unele efecte care sunt propriiacestei instituţii. Natura raportului, care se stabileşte între un organ de stat şi cetăţeanulîn favoarea căruia se face prestaţia, este de drept public.g. Atribuţii privind minorii, precum şi alte persoane lipsite de capacitateSarcina funcţionarului consular de a acorda protecţie şi asistenţă consularăcetăţenilor statului trimiţător capătă o importanţă specială, în împrejurarea în careaceştia se află într-o situaţie dificilă iar intervenţia consulului are, adeseori ,un caracterstrict necesar şi salutar; este vorba de persoanele care se află în stare privativă delibertate, precum şi de minori sau de alte persoane lipsite de capacitate.Minorii şi alte persoane lipsite de capacitate au nevoie de o acţiune promptă,calificată şi de solicitudine pentru asigurarea supravegherii şi ajutorului pe care oimpune situaţia în care ei se află. De aceea, în practica statelor (consfinţită în acorduri,ca şi în legile şi regulamentele interne), se acordă funcţionarului consular atribuţii înlegătura cu tutela şi curatela. Consulii pot lua măsuri tinzând să protejeze persoana şibunurile minorului, ori de câte ori consideră necesar, informând în prealabil autorităţilestatului de reşedinţă.

Page 42: drept consular diplomatic

42

11. Funcţiile consulare în materie notarialăa. Caracterizarea funcţieiÎn mod obişnuit, un cetăţean care se află în străinătate are, în ce priveşteîndeplinirea actelor notariale, o opţiune între autorităţile locale şi oficiul consular alstatului propriu. Întrucât însă recursul la autorităţile locale – chiar dacă ar asiguravalabilitatea actului şi pe teritoriul statului trimiţător – prezintă o sumă de inconveniente(autorităţile statului de reşedinţă vor instrumenta, potrivit regulilor de procedură locală şiîn limba statului de reşedinţă – ceea ce va face necesare traduceri şi legalizări şi deci,efectuarea de operaţiuni şi cheltuieli, iar, în plus, recunoaşterea valabilităţii acestor actenu este întotdeauna simplă şi mai ales, sigură), el preferă, desigur, să se adresezeoficiului consular al statului a cărei cetăţenie o are. Într-adevăr, funcţionarul consular vaîntocmi actul în formele prevăzute de legea statului trimiţător, în limba sa proprie ş.a. –împrejurări care reprezintă, în mod evident, înlesniri importante pentru cetăţenii statuluitrimiţător.b. Categorii de activităţi notarialeÎntr-o vedere de ansamblu, competenţa notarială a funcţionarului consular este caşi cea a oricărui notar public, şi anume: pe de o parte, sunt actele încheiate între vii, iar,pe de altă parte, cele primite mestis causa. În unele cazuri, chiar în convenţii, se face otrimitere globală la funcţiile notariale pe care statul trimiţător i le încredinţeazăfuncţionarului consular, astfel că vocaţia lui apare ca fiind generală.Condiţiile de exercitareFuncţiile notariale ale funcţionarului consular sunt limitate la acelea pe care72legislaţia statului trimiţător i le încredinţează; prin urmare, în determinarea competenţeiconsulare în materie notarială, se porneşte, în mod indiscutabil, de la sfera atribuţiiloraşa cum este ea fixată de statul trimiţător, consimţământul statului de reşedinţă avândrolul să confirme şi nu să instituie competenţe pentru un consul străin.

Funcţiile consulare în materie succesoralăa. Caracterizarea funcţieiUna dintre ceie mai vechi şi importante funcţii consulare este şi aceea cu privire lasuccesiuni.Statele sunt interesate să reglementeze transmisiunea bunurilor, pornind de lapropriile lor interese economice şi politice în acest domeniu. Ele îşi rezervă dreptul de acontrola şi a asigura împărţirea bunurilor şi drepturilor, în conformitate cu legile şipolitica urmată de ele în materie de bunuri, observând, totodată, şi necesitatea de a ţineseama de voinţa expresă sau prezumată a defunctului, precum şi de interesul familieiacestuia.Pe de o parte, statul al cărui cetăţean decedează pe teritoriul unui stat străin sauai cărui cetăţeni pot fi chemaţi la o succesiune deschisă pe teritoriul unui alt stat esteinteresat ca propriile sale organe să se ocupe de administrarea şi lichidarea bunurilorsuccesorale rămase, pentru ca astfel să asigure transferul efectiv şi avantajos al averiisuccesorale.Regulile aplicabile în materieDin examinarea teoriei şi practicii în materie, rezultă că trebuie avute în vederemai multe reguli:Un prim criteriu care trebuie respectat este acela al cetăţeniei. În cazul de faţă, el

Page 43: drept consular diplomatic

43

se materializează în anumite specificări, şi anume, este vorba de cetăţenia de cuius-ulidsau a moştenitorilor sau de locul deschiderii succesiunii. Criteriul cetăţeniei, în oricaredin aceste concretizări, motivează interesul statului trimiţător şi fundamentează vocaţiaconsulului la exercitarea de atribuţii în materie succesorală; criteriul joacă uri rolperemptoriu în raport cu toate celelalte coordonate pe care Ie vom examina încontinuare, în sensul că ipoteza competenţei nu se pune de plano decât în cazul unuiinteres rezultat din legătura de cetăţenie.Un al doilea criteriu de referinţă şi, de asemenea, cu efect peremptoriu, este cel allocului unde se produce decesul – deci, cel al locului unde s-a deschis succesiunea încauză. Numai după ce s-a produs localizarea, vom putea trece de la ipoteza generală şivagă a vocaţiei de principiu a statului trimiţător de apărare a intereselor cetăţenilor săi,la precizarea funcţionarului consular competent a exercita acest gen de funcţiiconsulare şi de omologare a atribuţiilor sale potrivit cu regulile aplicabile în materie.Conţinutul acestor funcţiiPotrivit cu fazele de realizare a succesiunii, conţinutul funcţiei constă într-uncomplex de activităţi. În practica statelor, sfera de activitate este foarte variabilă; îndoctrină opiniile sunt, în unele cazuri, prea restrictive, iar în altele, prea extensive.Funcţia de informate reprezintă o formă de cooperare între autorităţile locale şiconsul. Modul de concretizare variază – astfel că, în unele convenţii consulii suntobligaţi să furnizeze informaţii autorităţilor locale, în altele, obligaţia este reciprocă. Câtpriveşte conţinutul, în unele cazuri, obligaţia se reduce doar la comunicarea decesuluiunui cetăţean al statului trimiţător, pentru ca în altele, obligaţia să fie mult maicuprinzătoare (deschiderea unei succesiuni, măsurile luate pentru conservarea averii77succesorale şi identificarea presupuşilor moştenitori, precum şi informarea acestoradespre existenţa unui eventual testament etc.). De regulă, obligaţia de informare are uncaracter automat, dar există şi reglementări potrivit cărora, anunţarea consulului estecondiţionată de lipsa domiciliului sau reprezentării în statul de reşedinţă.

Funcţiile consulare în domeniul navigaţiei şi aviaţiei civilea. Funcţiile în materie de navigaţie civilăCaracterizarea funcţieiFuncţiile consulare privind navigaţia civilă se numără printre sarcinile cele maivechi ale oficiului consular, iar importanţa deosebită a acestor funcţii în economiagenerală a relaţiilor consulare este confirmată de poziţia tradiţională pe care normelerespective o ocupă în toate convenţiile consulare. Prin varietatea şi specificul lor, elealcătuiesc un ansamblu de norme care au o individualitate proprie şi constituie unsistem.Funcţiile consulare privind navigaţia civilă îmbrăţişează întreaga viaţă a navei,considerată în toate aspectele (situaţia navei ca atare, a personalului ei şi a încărcăturii)şi momentele sale (de la începutul existenţei – dobândirea, construcţia şi înregistrarea –78, până la ieşirea din uz), precum şi în toate formele de activitate pe care le localizează(situaţii existente la bord, avarii, întocmirea şi verificarea de documente, multipleînregistrări consulare, prezenţa în porturi sau ape interioare şi teritoriale ele). Statul deorigine nu se poate dezinteresa în ceea ce priveşte un ansamblu de activităţi naţionale,care ajung să fit transpuse într-o altă ordine juridică şi încercând riscurile grave pe care

Page 44: drept consular diplomatic

44

le implică navigaţia.Categorii de activităţiÎn doctrină, această multitudine de activităţi care ţin de funcţiile consulare îndomeniul navigaţiei civile au fost clasificate, din punctul de vedere al naturii lor juridice,în următoarele categorii:• funcţii de asistenţă consulară;• funcţii administrative;• funcţii de ordine;• funcţii jurisdicţionale.b. Funcţiile în materie de aviaţie civilăDatorită asemănărilor care există între interesele economice şi problemele juridicedin navigaţia maritimă şi cele din navigaţia aeriană, s-a produs o extindere a normelorconsulare care se aplică în primul sector de activitate la cel de-al doilea. Diferenţelecare există totuşi între ele a impus stabilirea anumitor limite la extinderea competenţeiconsulului de Ia cadrul maritim tradiţional la cel al navigaţiei aeriene. De aceea, înconvenţiile consulare bilaterale, statele au înscris expres dispoziţii privind aeronavele.Astfel, în unele convenţii se stipulează că dispoziţiile privind navele se vor aplicamutatis mutandis şi aeronavelor, pentru ca în altele, să se facă precizări pentruipotezele specifice.

XI. Statutul juridic al oficiilor consulare şi a membrilorpersonalului acestora.1. Privilegii şi imunităţi consularea. Noţiunea de drepturi, facilităţi, privilegii şi imunităţi; temeiul acordării lorPrin expresia generică de imunităţi consulare (echivalentă cu aceea de "statutconsular"), potrivit teoriei şi practicii dreptului internaţional, se înţelege tratamentul pecare dreptul internaţional îl prevede, pentru a fi acordat, oficiilor consulare ale statelorstrăine şi personalului lor, în scopul ca acestea să-şi poată îndeplini funcţiile ce le revin.Corespunzător acestui termen, există, pe de altă parte, obligaţiile specifice aleorganelor consulare de a respecta statul de reşedinţă şi ordinea existentă pe teritoriulacestuia, unde sunt chemate să exercite funcţiile lor consulare.În esenţă, facilităţile şi privilegiile oficiilor consulare şi ale membrilor acestoraconstă în scoaterea lor de sub incidenţa legilor, regulamentelor şi a măsurilor de ordinadministrativ edictate de un stat pe teritoriul său în diverse domenii ale relaţiilor sociale.Sub acest aspect, este vorba de o neaplicare a legislaţiei, de o inopozabilitate ajurisdicţiei statului de reşedinţă.Pe baza drepturilor, facilităţilor, privilegiilor şi imunităţilor acordate, oficiileconsulare şi membrii personalului acestora beneficiază de un regim special încomparaţie cu orice persoană fizică şi juridică, în sensul că nu Ii se aplică jurisdicţiastatului de reşedinţă cu privire la anumite acte; legile acestui stat sunt inoperante faţăde ele.Tratamentul consular, desemnat, în mod curent, prin expresia de extraneitate sauexpresia de imunităţi consulare sau privilegii consulare are fie un caracter pozitiv(drepturi excepţionale), fie negativ (scutiri de anumite îndatoriri numite, cel mai adesea,87imunităţi). Ele sunt totuşi înmănunchiate în patru categorii de facultăţi: imunităţile

Page 45: drept consular diplomatic

45

propriu-zise, privilegiile, facilităţile şi drepturile consulare.Imunităţile propriu-zise constau, în esenţă, în neaplicare jurisdicţiei statului dereşedinţă şi a legilor care, în mod necesar şi obligatoriu, se aplica tuturor subiecţilor dedrept, atât străinilor, cât şi cetăţenilor statului respectiv (de exemplu, imunitatea dejurisdicţie, inviolabilitate personală şi scutirea de obligaţia de a face depoziţie).Conţinutul imunităţii de jurisdicţie constă, în primul rând, în neaplicarea legiistatului de reşedinţă faţa de oficiul consular şi personalul acestuia, ca urmare a faptuluică este vorba de activităţi ce nu cad sub incidenţa legii locale, întrucât nu pot face partedin sfera de competenţă internă a acestui stat (activităţile desfăşurate în calitate deorgan al statului trimiţător pentru îndeplinirea funcţiilor consulare, precum şi actele careţin de ordinea juridică internă a statului trimiţător şi care nu-l privesc pe statul dereşedinţă), sau ca urmare a unor prevederi legale ori convenţionale care stipulează înmod expres că anumite dispoziţii nu-i sunt aplicabile. În al doilea rând, imunitatea dejurisdicţie consta în neaplicarea sancţiunii pe care legea o prevede pentru o acţiune sauo situaţie ca urmare a necompetenţei organelor statului de reşedinţă de a acţiona faţăde beneficiarul imunităţii de jurisdicţie. Deci, cu toate că persoana în cauză este ţinută aobserva legea locală, violarea acesteia nu îndreptăţeşte organele jurisdicţionale localesa acţioneze pentru a o judeca şi condamna.Privilegiile consulare constau în posibilitatea juridică de a se servi de instrumentespeciale, de a se bucura de anumite beneficii, de a primi anumite onoruri (posibilitateade a comunica prin cifru şi de a se servi de curieri speciali, sunt doar câteva exemple deprivilegii consulare).b. Temeiul juridic al acordării de imunităţi şi privilegiiÎn doctrină, s-a arătat ca, în sensul strict juridic, nu s-ar putea spune că privilegiileşi imunităţile consulare îşi trag existenţa lor din dreptul general al ginţilor, şi că ele ar fimai degrabă produsul curtoaziei internaţionale, însă respectarea lor constantă de cătrenaţiuni le-a îmbrăcat cel puţin cu o sancţiune cutumiară. Ele nu au fost acordate decâtîn condiţii de reciprocitate. Reprezentând o derogare de la jurisdicţia statului dereşedinţă, privilegiile şi imunităţile consulare trebuie să fie întotdeauna interpretaterestrictiv.c. Titularii imunităţilor şi privilegiilorBeneficiarii acestor privilegii, imunităţi, drepturi şi facilităţi sunt, în primul rând,oficiile consulare ca reprezentanţe ale unui stat în străinătate. Lor le revine dreptul de aIi se acorda înlesniri din partea statului de reşedinţă pentru activitatea lor, dreptul de afolosi drapelul şi stema naţională, de a obţine clădirile necesare sediilor consulare,beneficiul inviolabilităţii localurilor consulare, al arhivelor şi documentelor consulare,scutirea fiscală a localurilor consulare ş.a.d. Fundamentarea imunităţilor şi privilegiilorCât priveşte fundamentarea acestor drepturi, facilităţi, privilegii şi imunităţi,chestiunea este mult mai controversată. Odată ce şi-a dat însă consimţământul cuprivire la înfiinţarea unui oficiu consular sau a admis o persoană în calitate de consul,statul în cauză este ţinut, potrivit normelor dreptului cutumiar şi convenţional, a respectaanumite reguli de conduită faţa de oficiul şi consulul respectiv. În ce priveşte raţiuneaunei asemenea obligaţii a statului de reşedinţă, explicaţiile au fost grupate în mai multeteorii.e. Drepturi, facilităţi, privilegii şi imunităţi (enumerare)

Page 46: drept consular diplomatic

46

Pentru normala desfăşurare a activităţii consulare, statul trimiţător solicită, iarstatul de reşedinţă acordă oficiilor consulare o serie se înlesniri, drepturi, privilegii şiimunităţi. În mod obişnuit, se acordă oficiilor consulare:• inviolabilitatea localurilor consulare şi a bunurilor lor, a arhivelor şi documentelorconsulare;• scutiri fiscale în legătură cu localurile consulare;• scutiri de taxe vamale pentru anumite categorii de bunuri importate;• libertatea de deplasare;• libertatea de comunicare a oficiului consular cu statul trimiţător;• libertatea de comunicare cu autorităţile statului de reşedinţă;• libertatea de comunicare cu cetăţenii statului trimiţător;• dreptul de a folosi pavilionul şi emblema naţională;• înlesniri privind procurarea de clădiri pentru localul oficiului consular;• dreptul de a încasa taxe consulare.În afară de aceste drepturi, înlesniri, privilegii şi imunităţi enumerate mai sus şicare, într-o formă sau alta, le regăsim de regulă în orice convenţie consulară, reamintimobligaţia generală a statului de reşedinţă de a acorda orice înlesniri care sunt de naturăa asigura sau facilita exercitarea funcţiilor de către oficiile consulare.Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce Ie revin, cât şi datorită calităţii lor oficiale dereprezentanţi ai statului trimiţător, consulii în primul rând, precum şi ceilalţi membri aipersonalului oficiului consular, iar, într-o anumită măsură, şi membrii lor de familie, sebucură de următoarele drepturi, facilităţi, privilegii şi imunităţi consulare:• imunitatea de jurisdicţie penală, civilă şi administrativă;92• inviolabilitatea personală;• scutirea de obligaţia de a depune ca martor sau expert;• exceptarea de la obligaţia de înmatriculare a străinilor şi de obţinere a permisuluide şedere;• scutirea de obligaţia de a obţine permise de lucru;• scutirea de prestaţii personale;• scutirea de obligaţii care le revin în baza regimului de securitate socială;• scutiri fiscale;• scutiri de taxe vamale şi de control vamal;• scutiri de taxe de succesiune în cazul decesului unui membru al oficiului consularsau al unui membru de familie ai acestuia.Toate aceste drepturi acordate funcţionarului consular alcătuiesc ceea ce seînţelege prin expresia statut consular.

Drepturile, facilităţile, privilegiile şi imunităţile membrilor oficiului consulara. Imunitatea de jurisdicţieExistă un interes de prim ordin din partea statelor în a putea să asigure pentrupersonalul oficiilor consulare un regim de imunitate de jurisdicţie pe timpul cât acesta seaflă în străinătate. Într-adevăr, pe de o parte, consulii trebuie să aibă garanţia caactivitatea ce le este ordonată de către statul trimiţător nu-i expune la masuri represivesau abuzive din partea autorităţilor locale, sub diferite şi infinite pretexte, iar pe de altăparte, ei sunt într-o situaţie delicată şi, mai mult decât oricine, pot încălca normelelegale ale statului de reşedinţă, deoarece frecventa mobilitate a consulilor – determinată

Page 47: drept consular diplomatic

47

de o creştere a serviciului consular astăzi – face ca ei să se afle într-un nou mediu, cuun sistem legal diferit de cel cunoscut lor. O indiscreţie, o scăpare sau o mică ezitarepot duce la un conflict cu legile penale locale. De aici, provine şi interesul pentru un105tratament uniform al consulului, iar poziţia lor oficială îi îndreptăţeşte Ia un tratamentsuperior celui acordat străinilor obişnuiţi.

XII. Instituţia consulilor onorifici şi a consulatelor onorifice,statutul lor juridicPare paradoxal că, deşi instituţia consulilor onorifici este cunoscută din cele maiîndepărtate vremuri şi se mai aplică şi astăzi în practica consulară a unui număr destate, nu există cu toate acestea, o definiţie acceptată unanim, termenul de consulonorific nefiind folosit în acelaşi sens de către toate legislaţiile naţionale. Ca atare, unelelegislaţii consideră a constitui criteriu decisiv faptul că funcţionarul cu acest titlu nu este121remunerat pentru activitatea sa consulară. Alte state recunosc expres că consulii decarieră pot fi remuneraţi sau nu, stabilesc diferenţa esenţială între consulii de carieră şicei onorifici pe baza împrejurării că unii sunt trimişi din străinătate, în vreme ce alţii suntaleşi pe loc. Legislaţiile altor state au în vedere faptul ca consulii onorifici nu aucetăţenia stalului trimiţator şi că sunt autorizaţi să execute, în afară de funcţiile loroficiale, o ocupaţie lucrativă în statul de reşedinţă.În practica statelor există o interferenţă între instituţia consulului de carieră şiaceea a consulului onorific, rezultată din împrejurarea că se permit e funcţionarilorconsulari de carieră să exercite o ocupaţie privată cu caracter lucrativ în statul dereşedinţă.În ceea ce priveşte condiţiile de înfiinţare şi funcţionare a consulatelor, precum şiatribuţiile funcţionarilor consulari, nu sunt de făcut precizări speciale. Este demn deremarcat că, ţinând seama de practica statelor care nu numesc sau nu acceptă primireade funcţionari consulari onorifici a fost consacrată regula potrivit căreia statele suntlibere să decidă dacă vor numi sau primi funcţionari consulari onorifici.Diferenţele substanţiale între consulii de carieră şi cei onorifici survin atunci cândeste vorba de determinarea statutului juridic al consulatelor şi consulilor onorifici.Astfel, posturilor consulare conduse de un funcţionar onorific li se acordă înlesniripentru activitatea sa, dreptul de folosire a drapelului şi a stemei naţionale, de obţinerede localuri, libertatea de deplasare, libertatea de comunicare, comunicarea cu cetăţeniistatului trimiţator, informaţii în caz de deces, tutelă sau curatelă, de naufragiu şiaccident aerian, drepturi şi taxe consulare, obligaţiile statelor terţe şi respectarea legilorşi reglementelor statului de reşedinţă.