ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE...

ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE COMUNICARE ȘI RELAȚII PUBLICE

ȘCOALA DOCTORALĂ ÎN ȘTIINȚELE COMUNICĂRII

TEZĂ DE DOCTORAT

-REZUMAT-

UMORUL ÎN COMUNICAREA INTERPERSONALĂ

FUNCȚIILE ȘI BENEFICIILE UMORULUI PENTRU PERSOANE

CU VÂRSTA PESTE 60 DE ANI

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC

PROF. UNIV. DR. GRIGORE GEORGIU

DOCTORAND

IOANA ALEXANDRA SCHIAU

BUCUREȘTI

2016

1

Umorul în comunicarea interpersonală.

Funcțiile și beneficiile umorului pentru persoanele române cu vârsta peste 60 de ani.

Rezumat: rațiunea lucrării, demersul teoretic și rezultatul proiectelor de cercetare

Introducere: Obiectivele și rațiunea lucrării

Obiectivul general al prezentei lucrări a fost de a investiga funcțiile umorului în

comunicarea interpersonală, de a explorara beneficiile sociale și psihologice ale umorului, și de a

analiza specificul practicilor comunicaționale care includ folosirea umorului. Pentru a putea

identifica rezultate relevante pentru literatura de specialitate despre umor, am ales să concentrăm

proiectele de cercetare (prin metode mixte) asupra unei populații prea puțin studiate: categoria

persoanelor române mai în vârstă, cu vârsta peste 60 de ani. Într-adevăr, aceasta este o categorie

de vârstă prea puțin investigate din punct de vedere al utilizării umorului, cele mai mult studii din

domeniu având ca obiect de studiu populația de vârstă tânără, sau copiii. Mai mult, categoria

persoanelor în vârstă este una descrisă în literatura de specialitate ca fiind confruntată cu o serie

de dificultăți naturale, produse de procesul de îmbătrânire; interesul prezentei lucrări este de a

identifica măsura în care umorul, folosit în comunicare ca un mecanism de adaptare, poate

influența și contribui la gestionarea acestor dificultăți.

Rațiunea principală de la care a pornit lucrarea de față a fost una de explorare, de

investigare a funcțiilor umorului în comunicarea interpersonală a celor cu vârsta peste 60 de ani,

cu scopul secundar de a explora potențialul umorului de a funcționa ca un mecanism de adaptare

la dificultățile naturale produse de vârsta a treia. De ce am ales această perspectivă? Pentru că, în

primul rând, literatura de specialitate pe tema umorului abundă în dovezi referitoarea la beneficiile

sociale și psihologice ale umorului; în al doilea rând, pentru că, din perspectivă comunicațională,

am aderat la considerațiile lui Davis, care nota că este necesar ca studiile din domeniu să

depășească abordarea limitativă de a analiza instanțe de comunicare marcate de umor, și, mai

degrabă, să se concentreze pe efectul comunicării bazate pe umor. Acest lucru corespunde și cu

modelul clasic al comunicării propus de Lasswell, care sugerează că analiza comunicării trebuie

să acopere următoarele întrebări: cine? ce spune? pe ce canal? cui? și cu ce efect? (Lasswell, 1948).

Pentru a putea îngloba obiectivele de cercetare, în prezenta lucrare a fost folosită cu

precădere conceptualizarea formulată de Thorson și Powell (1991; 1993), care înțeleg simțul

2

umorului ca pe un concept multidimensional, conținând o serie de dimensiuni, dintre care și

producerea și folosirea socială a umorului (prin urmare, folosirea umorului în comunicarea

interpersonală), umorul de adaptare – dar și folosirea umorului ca instrument de negociere și

atitudinea generală față de umor.

De ce merită să luăm în serios umorul în comunicarea interpersonală?

Lucrarea de față este o investigație asupra umorului în comunicarea interpersonală, cu

scopul de a identifica și explora mecanismele umorului și rolul acestora în interacțiunile noastre

cu cei din jur. Tema este una de actualitate și un domeniu relativ nou de cercetare, iar asta pentru

că, multă vreme, subiectul umorului nu a fost considerat unul suficient de serios pentru a fi obiect

de studiu (Morreall, 2009). Din acest motiv, autorii, filosofii și oamenii de știință din toate

vremurile, de la grecii antici, la cercetătorii în științe sociale din epoca modernă au tratat doar

marginal subiectul umorului. Abia în anii 1970-1980 au apărut primele investigații temeinice și

prime proiecte de cercetare care explorează diferitele întrebuințări și dimensiuni ale umorului.

Astăzi, principalele discipline care abodrează subiectul sunt psihologia, științele sociale (care

înglobează și științele comunicării) și filosofia. Așadar, deși umorul este unul dintre cele mai

complexe comportamente umane, cercetarea în domeniu este de dată relativ recentă, iar proiectele

de cercetare din sfera științelor comunicării sunt încă puţin numeroase, comparativ cu alte domenii

(Bethea, 2001). Mai mult, cercetarea pe tema umorului adaptată spațiului cultural românesc este

foarte modestă.

Umorul reprezintă unul dintre cele mai interesante (dar dificil de teoretizat și

operaționalizat) comportamente în comunicarea interpersonală. Se poate trasa o comparație între

umorul folosit în comunicare interpersonală și abilitățile interpersonale, pornind de la observațiile

făcute în literatura de specialitate care ne arată că (exact cum indicam mai sus în cazul abilităților

de comunicare, în general) umorul este corelat pozitiv cu o bună stare de sănătate psihologică și cu

rezistență sporită la stres; mai explicit de atât, studiile întreprinse de Bell, McGhee și Duffey au

indicat că persoanele cu un simț al umorului mai dezvoltat sunt văzute de cei din jur ca fiind mai

competente în interacțiunile sociale (1986), în timp ce Peterson și Seligman văd importanța

umorului în interacțiunile sociale, situații în care el acționează ca un “lubrifiant”, în același timp

constituind o pavăză în fața depresiei (2004, p.530). Umorul joacă un rol relevant în strategiile

noastre de comunicare de zi cu zi, și poate contribui semnificativ la succesul în comunicarea

3

interpersonală sau de grup (Lynch, 2002). O serie de studii timpurii s-au concentrat asupra

umorului, privit ca element fundamental al comunicării (Bethea et al., 2000). Rezultatele acestor

proiecte de cercetare sugerează că folosirea umorului în comunicare poate avea un impact major

asupra calității interacțiunii. Umorul poate aduce alinare (Bippus, 2000) și poate construi și

consolida legături sociale (social bonds) (Metts & Bowers, 1994). Mindess (2011) denumește

umorul o ca pe o stare de spirit, un mod de a privi și trăi viața care are, notează autorul, mare forță

terapeutică. Putem, așadar, observa că umorul a fost descris în literatura de specialitate ca având

beneficii și caracteristici atribuite în mod normal abilităților interpersonale de comunicare. Prin

urmarea, studierea producerii și folosirii sociale a umorului, în comunicarea interpersonală este un

demers relevant.

Simțul umorului și utilizarea umorului în comunicarea interpersonală.

Lynch (2002) notează că umorul este în mod fundamental o activitate comunicațională,

motiv pentru care domeniul comunicării interpersonale analizează felul în care umorul

funcționează în context social și analizează funcțiile sale comunicaționale. Mai mult, în analiza

făcută de Davis (2008), acesta pune în discuție definiția umorului și problematizează rolul său în

comunicarea interpersonală, precum și modul în care cercetarea din domeniul comunicării ar trebui

să analizeze umorul. Autorul recomandă ca cercetarea din perspectivă comunicațională să

depășească abordarea limitativă de a analiza instanțe de comunicare marcate de umor. Davis ridică

problema diferenței dintre „umor” și „simțul umorului” și recomandă ca cercetarea din domeniu să

se concentreze mai degrabă pe cel de-al doilea concept, analizând efectul său asupra comunicării

eficiente. Autorul susține necesitatea de a distinge între aspectele mai superficiale ale umorului

(având indicatori precum râsul) și „un mod mai profund, înțelept și optimist de a aborda viața, în

general” asociat cu simțul umorului (p. 545). În accepțiunea sa, umorul este orice episod spontan

de bucurie sau exaltare asociat unei descoperiri sau unei noi asocieri de idei pe care individul o

cataloghează drept amuzantă. Simțul umorului reprezintă, însă, abilitatea de a rămâne constant “cu

inima ușoară”, într-o gamă largă de circumstanțe, de la momentele clare de fericire și bucurie, la

situații grave, marcate de suferință sau tragedie.

La rândul lor, Thrson și Powell (1991) propun o înțelegere completă și multidimensională

a simțului umorului, care, în opinia lor, trebuie să acopere următoarele elemente: producerea

umorului, abilitatea creativă de a fi amuzant, de a produce umor și cuvinte de duh, de a identifica

4

umorul în anumite situații, de a crea și transmite un mesaj care să îi amuze pe cei din jur; o

dispoziție jucăușă, abilitatea de a se distra, a avea o fire bună/plăcută (good natured); abilitatea de

a folosi umorul pentru a îndeplini scopuri sociale, de a folosi umorul ca un lubrifiant social, ca o

abilitate de detensionare a situațiilor încordate, de a consolida normele sociale, de a consolida

solidaritatea grupului social, și de a îi „înțepa” pe cei pompoși și „plini de ei”; o abilitate personală

de a recunoaște umorul, de a recunoaște situațiile absurde ale vieții și de a se recunoaște pe sine

însăși/însuși ca fiind plin de umor; aprecierea umorului, a persoanelor pline de umor, a situațiilor

umoristice; și folosirea umorului ca un mecanism de adaptare, abilitatea de a râde în fața

problemelor sau de a stăpâni situații dificile cu ajutorul umorului. Această perspectivă teoretică

este de interes pentru demersul de cercetare prezent, deoarece înglobează, în conceptul de simț al

umorului, atât folosirea umorului în comunicarea interpersonală, cât și alte fațete, precum

funcționarea sa ca un mecanism de adaptare la dificultățile vieții sau la situații stresante, sau

detensionarea comunicării.

Umorul, comicul, râsul și o mare familie de termeni conecși.

O primă distincție discutată, între termenii umor și simțul umorului, deschide calea pentru

un demers de clarificare terminologică și conceptuală. Această analiză este necesară pentru că una

dintre principalele dificultăți în a discuta despre umor este, așa cum evidențiază și Ruch, Proyer și

Weber într-un articol despre folosirea umorului la persoanele în vârstă, faptul că “umorul a fost

conceptualizat ca: trăsătură de caracter, viziune asupra lumii, atitudine, mecanism de adaptare (sau

coping), temperament bazat pe emoții, preferință estetică, abilitate și competență, virtute (…)”

(Ruch, Proyer, & Weber, 2010a).

Victor Raskin, cercetător contemporan în domeniul umorului, trece în revistă într-o manieră

foarte sistematică dificultățile studierii umorului (1984). În primul rând, umorul a primit o serie de

definiții complementare, dar care formează un tot incomplet. O altă dificultate pe care Raskin o

evidențiază este că domeniul umorului a generat o suită de termeni conecși: umor, simțul umorului,

amuzant, ironie, comic, glumă, râs, a fi spiritual, caraghios etc. (1984)

Astfel, primele capitole ale lucrării au trasat distincții între diferite teorii, concepte și

termeni din domeniul de studiu al umorului, a căror diversitate adesea îngreunează cercetarea în

domeniu. Umorul a fost discutat încă din Antichitate, când întrebarea principală gravita în jurul

moralității sale: sunt mecanismele umorului bune sau rele, morale sau imorale, folositoare sau pur

5

și simplu triviale? Unii dintre cei mai cunoscuți gânditori și filosofi, începând cu Aristotel, Platon,

Imamnuel Kant sau Henri Bergson, fără să îl uităm pe notoriul Sigmund Freud, au forumlat opinii

referitoare la aceste teme. Însă tocmai aici este dificultatea: fiecare dintre teoreticienii umorului

(iar lista nu se oprește la cea enumerată anterior) pare să fi abordat conceptele și terminologia în

alt fel. De fapt, pare că fiecare discută despre altă latură sau alt tip de manifestare a umorului și

tratează subiectele din perspective diferite (filosifică, psihologică, sociologică). Așadar, înainte de

ne trece la proiectele de cercetare propuse, lucrarea de față conține și un demers de natură teoretică,

investigând teoriile clasice privind originea și mecanismele umorului (ex. teoria superiorității,

reprezentată de filosofii Greciei Antice; teoria eliberării, reprezentată de Freud; teoria

incongruenței; teoria încălcărilor inofensive). Acest demers este util pentru clarificarea

terminologiei complexe țesute în jurul studiilor despre umor, și contribuie la restrângerea ariei

conceptuale abordate de această lucrare. Analizei teoriilor principale despre originea umorului

relevă rolul diferit atribuit umorului de-a lungul secolelor de către filosofii și gânditorii

momentului. De la un comportament văzut ca reprobabil în Grecia Antică sau în Vechiul

Testament, la un mecanism complex prin care ne putem elibera tensiune în perspectivă psihanalistă,

la un mecanism congnitiv: în ciuda perspectivelor diferite, analiza teoriilor clasice (sau mai recente)

despre umor relevă rolul său social și efectul său asupra psihicului și cogniției.

Literatura clasică despre umor: originea și mecanismele umorului.

Teoria superiorității și partea întunecată a umorului

Primii care au luat în vizor umorul în comunicarea interpersonală au fost filosofii Greciei

Antice, Platon și Aristotel. În această epocă, umorul a fost privit mai degrabă ca un comportament

ce trebuie îndreptat, întrebarea principală fiind dacă el este moral sau imoral, gânditorii vremii

înclinând mai degrabă spre cea de-a doua variantă. În „Republica”, Platon îi povăţuieşte pe

apărătorii cetăţii să nu fie prea înclinaţi spre râs, pentru că acest lucru poate naşte o puternică reacţie

de agitaţie (conform Morreall, 2013). Pentru Platon, originea umorului este chiar răutatea, faptul

că ne face plăcere să îi vedem pe alţii „făcându-se de râs”, deoarece, în concepția sa, ceea ce ne

provoacă râsul este chiar viciul, în special ignoranța individului în ce privește propria persoană. În

„Republica”, Socrate punctează că ignoranța e considerată ridicolă – prin urmare, râdem de cei

care au păreri nerealiste despre ei înșiși, cei care se văd ca fiind mai bogați sau înțelepți decât sunt

de fapt (Billig, 2005). Atât Platon, cât și Aristotel, au făcut observații despre umor (Platon în

6

lucrările sale Republica și Philebos, Aristotel în Etica Nicomahică, și Retorica, conform Morreall,

2013), dar este important să punctăm că acestea se regăsesc doar în cadrul unor dezbateri mai ample

despre etică, educație, retorică, fără ca umorul să fie tratat independent. Însă opiniile acestor filosofi

au influențat teoriile umorului și sunt discutate și în modernitate, ducând la conturarea primei mari

teorii despre umor: teoria superiorității. Conturată în Grecia Antică, această teorie a dictat timp de

secole felul în care a fost privit umorul.

Teoria eliberării

Bucuria şi tristeţea, comicul şi tragicul, a spune glume – acestea sunt teme şi categorii

estetice cunoscute în creaţie, în literatură, teatru şi artă în general, încă de la începuturile civilizaţiei.

Continuând direcţia de gândire a antichităţii în ce priveşte catalogarea umorului, Freud a tratat

subiectul oferind perspectiva psihanalitică. Freud consideră că funcția umorului este descărcarea

afectelor și producerea unui efect cathartic, metoda pe care Freud o recomanda pentru tratarea

nevrozei (2004). Gluma este obiectul investigației în lucrarea sa ”Jokes and their Relation to the

Unconscious” (tradus în limba română cu titlul „Cuvântul de spirit și raportul său cu inconștientul”,

2004), iar Freud distinge între două tipuri de glume: glume care sunt un scop în ele însele și glume

care au un scop. El le numește pe cele din prima categorie, „glume nevinovate”, iar pe cele din a

doua, „glume tendențioase” – putem vedea aici un punct de intersecție cu teoria superiorității.

Aceasta este una dintre cele mai interesante şi controversate teorii ale umorului – teoria psihanalistă

arată că umorul este agresivitate mascată (adesea de natură sexuală), care ne oferă refulări de care

avem nevoie pentru a uşura presiunea psihologică. Aceste glume ne satisfac un instinct în ciuda

obstacolelor care împiedică împlinirea lui evidentă - un bun exemplu sunt glumele murdare, care

ascund agresivitatea sexuală prin umor. Pentru Freud, cele mai puternice instincte sunt cele

primare: sexualitatea sau agresivitatea, ambele cenzurate însă de către societate. Însă, prin urmor,

indivizii pot evada din fața constrângerilor sociale. Freud vede în umor traducerea instinctelor sub

o formă acceptată social. Prin urmare, în concepția sa, glumele care nu sunt nevinovate intră

întotdeauna în una din două categorii: glume ostile sau glume obscene. În lucrare se explică și

distincția pe care Freud o face între termenii umor, comic și glumă.

Teoria incongruenței

7

O altă teorie a umorului care este general acceptată este cea a incongruenţei, care stipulează

că orice tip de umor implică o diferenţă între ceea ce este aşteptat, anticipat, şi ceea ce este oferit

în final. Teoreticienii care sprijină această interpretare a umorului văd incongruenţa ca element

central, chiar şi în glumele care fac apel la superioritate. Există voci ce îi atribuie acestă teorie lui

James Beattie, în 1776, iar alți cercetători sunt de părere că teoria incongruenței a fost pentru prima

dată enunțată de Blaise Pascal în anii 1600 (Billig, 2005). Beattie nota că râsul reiese din observarea

a două elemente icongruente, nepotrivite, dar „considerate ca unite într-un singur obiect sau

ansamblu complex, sau ca aflate într-o formă de relație datorită felului în care mintea umană le

asociază” (Holm, 2013). La rândul său, Blaise Pascal nota că nimic nu produce râsul ca o

disproporție surprinzătoare între așteptările noastre și ceea ce trăim (în Holm, 2013). Soren

Kierkegaard menționa la rândul său că principalul element al umorului este „contradicția” (Holm,

2013). Această teorie pune accentul pe procesul intern prin care este declanșat umorul (râsul), o

așteptare încălcată în fața căreia eliberăm tensiunea printr-o reacție fizică: pentru că așteptările ne-

au fost infirmate, avem nevoie să canalizăm energia aflată în expectativă. Deși este evident că

incongruența este o parte importantă a umorului, teoria nu explică total apariția umorului în

comunicarea interpersonală și pare să nu ia în calcul dimensiunea socială.

Victor Raskin, în lucrarea "Semantic Mechanisms of Humor" (1984) face o trecere în

revistă a acestor principale teorii despre umor și oferă următoarea glumă ca exemplu foarte

accesibil pentru teoria incongruenței: "Este acasă doctorul?" șoptește pacientul răgușit. "Nu,"

șoptește soția tânără și frumoasă a doctorului, "puteți intra". Evident, pacientul dorește să vadă

medicul. Invitația de a intra când doctorul nu este acasă este incongruentă - însă este

potrivită/congruentă cu altă idee, anume aceea de adulter. Faptul că bolnavul șoptește este datorat

stării sale de sănătate; faptul că soția doctorului șoptește la rândul său este ușor de înțeles, dacă

interperetăm acțiunile sale în cheia infidelității. Cele două situații se suprapun în măsura în care

răspunsul ar fi fost același și dacă doctorul era acasă.

Rezumarea primului proiect de cercetare: Legătura dintre umor, vârstă și singurătate.

Trei studii de natură cantitativă

Primele trei studii din cadrul lucrării au investigat legătura dintre simțul umorului (care, în

tipologia folosită de acest studiu, conține și dimensiunea producerii și folosirii sociale a umorului,

8

conform Thorson & Powell, 1994) și sentimentul singurătății. S-a ales începrea investigației de

față cu acest obiectiv, deoarece studiile de specialitate arată că singurătatea este una dintre

dificultățile principale resimțite de persoanele în vârstă. Mai mult, dintr-o perspectivă

comunicațională, Wanzer, Booth-Butterfield și Booth-Butterfield (1996) notează că persoanele

care pot folosi umorul în comunicarea lor interpersonală, și care astfel îi binedispun pe cei din jur,

sunt mai degrabă incluși în grupurile sociale și pot cu mai mare ușurință iniția o interacțiune și

începe o relație interpersonală, având astfel posibilitatea să își reducă potențialul pentru

singurătate. Vom prezenta, în continuare, rațiunea teoretică comună celor trei studii.

Umorul, comunicarea interpersonală și persoanele mai în vârstă

Să ne îndreptăm acum atenția asupra subiectului umorului. Umorul este, în esență, o

activitate de comunicare. Domeniul comunicării interpersonale vizează felul în care umorul

funcționează într-un anumit context social, analizând rolul pe care îl joacă în strategiile noastre de

comunicare de zi cu zi și căile prin care ar putea conduce la succes în comunicarea socială (Lynch,

2002). Ziv (2010) notează că umorul interpersonal “unge roata comunicării”, permițând clădirea

relațiilor sociale cu un grad minim de conflict.

Prin urmare, este necesar să investigăm literatura de specialitate pentru a identifica

potențialele contribuții ale umorului ca mecanism de acceptare și ajustare la schimbările pe care le

aduce cu sine procesul îmbătrânirii. Cercetările care vizează comunicarea interpersonală sugerează

că aprecierea umorului poate juca un rol important în păstrarea unei stări de bine generale, pe

parcursul procesului de îmbătrânire (Damianakis & Marziali, 2011) și un număr de studii arată că

persoanele mai în vârstă folosesc umorul pentru a trece mai ușor peste efectele psihologice ale

îmbătrânirii (Berk 2001, Capps 2006a, Dziegielewski et al. 2004). Davis sugera (2008) că a avea

simțul umorului înseamnă a privi, în ansamblu, viața într-un mod mai profund, mai înțelept, mai

împăcat, fapt care poate ajuta persoanele să treacă cu ușurință prin felurilte momentele ale vieții,

de la prilejuri de bucurie, la momente de suferință, sau chiar de tragedie personală. Cohen și Willis

susțin că persoanele care dau dovadă de umor pot stabili mult mai lesne relații de prietenie și-și

pot dezvolta o rețea socială de sprijin (1985), în vreme ce Peterson și Seligman afirmă că umorul

poate „susține buna dispoziție în fața deznădejdii, poate construi legături sociale și poate înlesni

interacțiunile sociale” (2004, p. 530). Ruch și colegii săi sunt de părere că aceste descoperiri cu

privire la folosirea umorului de către persoanele în vârstă poate contribui la îmbunătățirea și

9

îmbogățirea comunicării de zi cu zi dintre această categorie de vârstă și persoanele care lucrează

direct cu persoanele în vârstă. (Ruch, Proyer, & Weber, 2010b).

Umorul nu are doar însemnătate pe plan psihologic, ci are și o dimensiune culturală. Orice

studiu cu privire la umor ar trebui să țină cont de contextul cultural concret în care se desfășoară,

lucru care ar putea să influențeze felul în care umorul este folosit și perceput. Deși există puține

surse în literatura de specialitate care să investigheze specificului cultural al umorului în România,

există o sensibilitate culturală limpede care implică umorul, acesta jucând un rol important în

comunicarea interpersonală a persoanelor române. De exemplu, există chiar o expresie încetățenită

pentru a descrie un anumit gen de umor, a face haz de necaz (Ghiță, 1997; Boia, 2012; Tompea,

2014). Zicala aceasta semnifică abilitatea fiecăruia de a se îmbărbăta pe sine sau de a-i sprinjini pe

alții printr-o abordare relaxată, jucăușă, chiar și în fața greutăților și a problemelor grave. Această

abordare se înscrie perfect ca exemplu de utilizare a umorului ca mecanism de adaptare, conform

teoriilor din spațiul anglo-saxon (ex. Thorson & Powell, 2009).

Umorul, după cum au arătat și studiile anterioare, poate funcționa ca mecanism de adaptare

la dificultățile vieții și le poate oferi persoanelor în vârstă capacitatea de a se adapta la schimbările

fizice care survin o dată cu înaintarea în vârstă și la provocările îmbătrânirii. Un studiu timpuriu

american condus de Overholser (1992) a scos la iveală faptul că e mai puțin probabil ca persoanele

singure să folosească umorul ca metodă de adaptare (coping mechanism). Dacă una dintre aceste

dificultăți este, potrivit cercetătorilor, sentimentul singurătății, provocat de evenimente specifice

înaintării în vârstă, cum ar fi limitarea rețelei sociale din cauza văduviei, pierderea prietenilor sau

lipsa de disponibilitate fizică sau emoțională a familiei, atunci cea dintâi presupunere teoretică pe

care am putea s-o avansăm este că vom găsi o corelație negativă între un simț al umorului crescut

și un sentiment de singurătate scăzut, în rândul eșantionului de persoane în vârstă din România

care au luat parte la acest studiu.

Umorul și singurătatea

Dintr-o perspectivă comunicațională, notează Wanzer, Booth-Butterfield și Booth-

Butterfield (1996), este posibil ca persoanele care trăiesc sentimentul singurătății să fie

comunicatori mai ineficienți. În ce privește umorul, pare probabil ca persoanele care pot folosi

umorul în comunicarea lor interpersonală, și care astfel îi binedispun pe cei din jur, să fie incluși

în grupurile sociale, să poată cu mai mare ușurință iniția o interacțiune și începe o relație

10

interprsonală, având astfel posibilitatea să își reducă potențialul pentru singurătate (Wanzer et. al,

1996). Într-adevăr, Wanzer și colegii au descoperit, în stiudiul condus, că persoanele cu un scor

redus pe scala de umor folosită obțin și un scor mai mare pe scala de măsurare a singurătății. În

general, notează autorii, persoanele care sunt mai orientate către folosirea umorului raportează și

un nivel mai scăzut de singurătate, iar cunoștințele lor îi percep ca fiind mai amuzanți/plini de

umor (1996).

Trecând în revistă literatura de specialitate care vizează umorul și pe cea care are în centru

singurătatea, se observă că cele două concepte sunt corelate într-o manieră interesantă cu anumite

abilități de comunicare interpersonală și stări psihologice. De exemplu, s-a observat că umorul e

corelat pozitiv cu sănătatea psihologică și rezistența la stres, deoarece umorul sporește sprijinul

social oferit de cei din jur (Martin, Puhlik-Doris, Larsen, Gray, & Weir, 2003). Dimpotrivă, potrivit

unui studiu din 2009, persoanele singure (indiferent de vârstă) percep stresul zilnic mai intens

decât cele care nu sunt singure (Cacioppo & Hawkley, 2009).

O diferență asemănătoare poate fi evidențiată în ceea ce privește competența și abilitățile

sociale. Trei grupuri diferite de cercetători demonstrează că persoanele cu un simț al umorului

ridicat par a fi mai competente din punct de vedere social (Bell, McGhee, & Duffey, 1986; Kuiper,

Grimshaw, Leite, & Kirsh, 2004; Yip & Martin, 2006). În mod similar, cercetătorii susțin că

persoanele singure sunt mai puțin sociale și au abilități sociale mai scăzute, suferind în același timp

de o anxietate socială ridicată (Ernst & Cacioppo, 1999; Cacioppo, Hawkley, Ernst, Burleson,

Berntson, Nouriani, & Spiegel, 2006).

O altă categorie de lucrări compară legătura dintre umor și satisfacția pe care o resimți în

viață (life satisfaction). Un studiu desfășurat în 2010 arată că, pentru persoanele în vârstă, scorurile

ridicate pe scala de umor folosită în cadrul studiului (anume Values in Action Inventory of

Strengths, VIA-IS, Peterson, Park, & Seligman, 2005) sunt corelate pozitiv cu o satisfacție asupra

vieții (life satisfaction) mai ridicată (Ruch, Proyer, & Weber, 2010a). Într-adevăr, studiile care au

vizat singurătatea indică faptul că aceasta este negativ corelată cu satisfacția asupra vieții, fapt

valabil indiferent de vârstă (Riggio, Watring & Throckmorton, 1993; Goodwin, Cook, & Yung,

2001; Salimi, 2011). Asemenea lucrări au în vedere o mare varietate de contexte culturale și

naționale, sugerând că folosirea umorului conduce la avantaje sociale și psihologice, astfel încât

merită să investigăm rolul său în relație cu sentimentul singurătății persoanelor în vârstă din

România.

11

Îmbătrânirea și tipurile de umor

Studiile care evaluează diferențele în folosirea și aprecierea umorului de către persoanele

în vârstă adeseori arată că vârsta reprezintă un factor important în ceea ce privește stilurile și

tipurile de umor folosite. Thorson, Powell, Sarmany-Schuller și Hampes (1997), de exemplu, au

descoperit că subiecții mai în vârstă în general obțin rezultate mai scăzute decât persoanele mai

tinere în ce privește umorul de afiliere, un stil de comunicare care cultivă legăturile sociale prin

schimburile de conținut umoristic și râs, ca indicatori ai faptului că o persoană nu se ia foarte în

serios. Ruch și colaboratorii săi, scriind despre contextul cultural german, afirmă că persoanele în

vârstă râd mult mai rar și cu mai puțină ușurință decât tinerii (2010a), apreciază mai puțin umorul

oral și manifestă mai puțin interes și apreciere față de umorul de zi cu zi (Proyer, Ruch & Müller,

2010). Într-un alt studiu, Ruch și colaboratorii săi indică faptul că starea civilă (căsătorit,

necăsătorit, divorțat, despărțit etc) nu este un factor care să influențeze simțului umorului pentru

persoanele de peste 61 de ani (2010a). Autorii avansează ipoteza că umorul este adeseori o

modalitate de a cuceri un partener, fapt care, potențial, nu mai reprezintă o prioritate pentru

persoanele mai în vârstă. Cu siguranță, această legătură între stilurile de umor, vârstă și gen merită

să fie studiată cu mai multă atenție în viitor.

Genul social, vârsta și umorul

Ruch, Proyer și Weber au descoperit că, în general, în Germania, femeile se auto-evaluează

mai slab decât bărbații pe o scală de evaluare a umorului, în toate grupele de vârstă, mai puțin în

cazul persoanelor cele mai în vârstă (2010a). Greengross susține că femeile folosesc umorul ca

mecanism de adaptare, în vreme ce, în cazul bărbaților, acest lucru se petrece mai rar (2013). Prin

urmare, este util să ne întrebăm dacă umorul este un concept afectat de normele și stereotipurile

de gen (cu alte cuvinte, un concept gendered, un termen încetățenit în limba engleză). Există

stereotipul conform căruia bărbații sunt mai amuzanți decât femeile, și ne putem întreba dacă

acesta nu este într-o oarecare măsură oglindit și de studiile științifice. De exemplu, una dintre

explicațiile oferite de un studiu din 2007 este că umorul ar depinde de nivelurile de testosterone

din organism, niveluri care sunt mai ridicate în rândul bărbaților (Shuster, 2007). Dat fiind faptul

că România este o țară cu roluri de gen tradiționale și limpede delimitate (Arsene, 2012), și în care

nivelurile de inechitate între genuri sunt ridicate (Gender Equality Special Eurobarometer 428,

12

2015) este posibil ca presupunerea stereotipă potrivit căreia bărbații sunt mai amuzanți decât

femeile să conducă la diferențe notabile în studiul nostru, în ceea ce privește modul în care bărbații

și femeile își auto-evaluează simțul umorului folosind MSHS. Rolurile de gen sunt, conform teoriei

lui Eagly (1987), un set de așteptări împărtășite despre calitățile și comportamentele corecte și

corespunzătoare, stabilite pe baza genului social al indivizilor; considerăm că simțul umorului se

încadrează în categoria comportamentelor care pot fi supuse normelor de gen.

Alte studii arată că principalele diferențe de gen în ceea ce privește umorul nu țin de

cantitate, acolo unde bărbații pur și simplu folosesc sau apreciază umorul mai mult decât o fac

femeile, ci de funcțiile pe care le deservește umorul. Anumite studii sugerează că femeile folosesc

umorul pentru a crea solidaritate și intimitate, în vreme ce bărbații folosesc umorul pentru a căuta

un anumit statut (Maltz & Borker, 1983), sau ca o supapă pentru agresivitate (Shuster, 2007).

Crawford și Gressley (1991) consideră că femeile apreciază comportamentul umoristic care

vizează ascultarea și povestirea de întâmplări despre viața de zi cu zi, deoarece acest lucru

consolidează un sentiment de comunitate și solidaritate (Coates, 1996; Hay, 2000, 2008). Aceste

concluzii coincid cu cercetările întreprinse de Martin cu privire la stilurile de umor (2003), care

împarte umorul în patru categorii: două pozitive și adaptive (umorul de afiliere, și umorul self-

enhancing, care sporește buna dispoziție personală și a celor din jur) și două care sunt exact

contrariul umorului de afiliere și care pot dăuna din punct de vedere psihologic (umorul agresiv și

cel auto-distructiv). Martin notează că bărbații sunt mai înclinați spre folosirea stilului de umor

agresiv. Deși explorarea stilurilor de umor ale adulților mai în vârstă ar putea aprofunda această

linie de investigație, prezentul studiu de caz va ține cont doar de cele patru dimensiuni ale simțului

umorului incluse în Multidimensional Sense of Humor Scale, deși, spre finalul acestui studiu, ne

vom întoarce asupra cercetărilor lui Martin cu privire la stilurile de umor.

Întrebările cercetării.

Observând în ansamblu situația cercetărilor cu privire la umor, singurătate și îmbătrânire

este limpede că sunt numeroase întrebările care necesită o investigație atentă. Prezentul studiu de

caz începe cu o întrebare fundamentală: Se simt mai puțin singuri adulții în vârstă care afirmă că

pun preț pe umor? Pentru a răspunde la această întrebare, se va utiliza Multidimensional Sense of

Humor Scale (MSHS), dezvoltată de Thorson și Powell (1993) și care propune o înțelegere

complexă a umorului și include patru sub-dimensiuni pe care le vom detalia ulterior. Drept urmare,

13

mai multe întrebări secundare apar: Este una dintre dimensiunile umorului incluse în MSHS

puternic corelată, pozitiv sau negativ, cu singurătatea socială sau emoțională? Poate umorul să

funcționeze ca mecanism de adaptare și acceptare a singurătății pentru adulții în vârstă care au

doar interacțiuni sociale limitate? Vom putea identifica diferențe de gen, sau diferențe culturale

între cele trei eșantioane?

Metodologia comună celor trei studii

Participanți și procedură de lucru.

Toți participanții la cele trei studii au completat chestionare auto-administrate conținând

aceleași instrumente de măsurare: Multidimensional Sense of Humor Scale (Thorson & Powell,

1993) și Social and Emotional Loneliness Scale – short version (diTomaso, Brannen & Best,

2004). În plus, doar pentru grupul de persoane engleze în vârstă a fost inclus și instrumentul Humor

Styles Questionnaire (Martin, 2003). Participanții au oferit de asemenea informații cu privire la

frecvența interacțiunilor cu familia și prietenii și au completat datele socio-demografice precum

vârsta, sexul, educația, venit, ocupația, starea civilă.

Participanți studiul 1 – persoane române cu vârsta peste 60 ani: Un eșantion de

persoane cu vârsta peste 60 de ani a completat un chestionar auto-administrat (N = 83). Eșantionul

a cuprins 25 de bărbați (vârsta medie de 67,60, SD = 6,13) și 58 de femei (vârsta medie de 68,02,

SD = 6,78) din București și Brașov, care. Participanții au fost selectați din cluburi de pensionari

din București și Brașov și toți și-au exprimat în scris acordul de a lua parte la studiu, după ce au

înțeles în prealabil obiectivele cercetării.

Participanți studiul 2 – persoane engleze cu vârsta peste 60 ani. Un număr de 73 de

persoane mai în vârstă au completat un chestionar auto-administrat. Eșantionul conține în principal

persoane cu vârsta peste 60 de ani, dar și patru persoane cu vârsta între 50-52 ani, dintre care două

de sex feminin și două de sex masculin. Eșantionul a fost compus din 19 bărbați (vârsta medie=

68, SD= 9,47) și 52 femei (vârsta medie= 70, SD= 7,24) din zona de Nord-Est a Angliei (în special

din orașul Sheffield); două persoane nu și-au indicat sexul.

Participanți studiul 3: studenți români cu vârsta între 18-30 ani. Chestionarul a fost

completat de un grup de 25 de bărbați (media de vârstă = 21, SD = 2.53) și 170 de femei (media

de vârstă = 21, SD = 1.87); doi respondenți nu și-au indicat sexul.

14

Măsurarea și analiza umorului, singurătății și interacțiunilor sociale:

Au fost utilizate trei instrumente de cercetare cantitativă, pentru a măsura și aprecia

folosirea umorului în relațiile interpersonale, sentimentul de singurătate resimțit de subiecți și

frecvența interacțiunilor sociale. Doar în cazul celui de-al doilea studiu s-a putut utiliza și un al

treilea instrument (Humor Styles Questionnaire, Martin, 2003).

Folosirea umorului în relațiile interpersonale. În acest studiu a fost folosită

Multidimensional Sense of Humor Scale (MSHS, Thorson & Powell, 1993) pentru a măsura auto-

evaluarea participanților cu privire la utilizarea umorului în relații interpersonale. Instrumentul

constă în 24 de itemi grupați în patru subgrupe sau categorii: 1) Producerea și utilizarea socială a

umorului (Production and Social Use of Humor), 11 itemi, exemplu: „Alții îmi zic că spun

lucrurile amuzante“; 2) Umorul de adaptare (Adaptive Humor), 7 itemi, exemplu: „Umorul mă

ajută să fac față în diverse situații “; 3) Atitudinea față de oamenii cu umor (Attitudes Towards

Humorous People), 4 itemi, exemplu: „Oamenii care spun glume sunt o pacoste“; 4) Atitudinea

față de umor (Attitude towards Humor), 2 itemi, exemplu: „Gust o glumă bună“. În fazele inițiale

de dezvoltare și de validare a MSHS, instrumentul a fost testat mai întâi cu 29 de itemi, apoi cu

27, și a fost ulterior rafinat de autori până când a ajuns a fi un instrument cu 24 de itemi (Thorson

și Powell, 1993). Utilizarea MSHS în diferite contexte culturale indică faptul că itemii ar putea

încărca și pe cinci factori (José, Parreira, Thorson, Allwardt, 2007). În lucrarea de față, s-a folosit

versiunea inițială a scalei. Instrumentul a fost validat pentru persoane în vârstă și, separat, pentru

persoane tinere din România printr-o pretestare, folosind o versiune back-translated în română a

scalei MSHS. Participanții au indicat pe o scală Likert, de la 1 la 5, cât de bine îi descriu anumite

afirmații; de la 1 (deloc) la 5 (în totalitate). Am validat scala pentru eșantionul românesc efectuând

o analiză factorială a componenetelor principale, obținând astfel patru dimensiuni, pe care le-am

etichetat Producerea și folosirea socială a umorului (Production and Social Use of Humor),

Umorul de adaptare (Adaptive Humor), Folosirea umorului în negocieri (Use of Humor in

Negotiation) și Atitudinea față de umor. Itemii s-au încărcat diferit pe dimensiuni pentru populația

de studenți români, un rezultat intuitiv, care relevă diferențe de vârstă în ce privește utilizarea și

aprecierea umorului. Pentru cele trei eșantioane, dimensiunile au obținut indicatori Cronbach’s

Alpha buni și satisfăcători.

Sentimentul de singurătate al participanților. Social and Emotional Loneliness Scale –

short version (Scala singurătății sociale și emoționale pentru adulți – versiunea scurtă, prescurtată

15

SELSA-S) elaborată de diTomaso, Brannen & Best în 2004 este folosită pentru a analiza și a evalua

sentimentul de singurătate al participanților. Instrumentul este compus din subscala Social

Loneliness (subscala singurătății sociale, 5 itemi, de exemplu „Simt că fac parte dintr-un grup de

prieteni“) și Emotional Loneliness (subscala singurătății emoționale, care cuprinde 5 itemi, de

exemplu: „Mă simt singur când sunt alături de familia mea“). Instrumentul original conține și

subscala denumită Singurătatea emoțională romantică (5 itemi) prin care se exprimă sentimentul

de singurătate în relații amoroase, dar care nu a fost folosită în studiul prezent. Pentru grupurile de

persoane române s-a folosit o versiune back-translated în română a unei versiuni SELSA-S. Itemii

scalei conțin variante de răspuns pe baza unei scale Likert în 7 trepte, care merge de la 1 (dezacord

total) la 7 (acord total), iar participanților li s-a cerut să-și evalueze situația prezentă. În toate cele

trei situații, cele două subscale au obținut un coeficient de fidelitate Cronbach Alpha foarte bun.

Frecvența interacțiunilor sociale. Aceasta a fost evaluată cerându-le subiecților să

evalueze frecvența interacțiunilor cu familia și prietenii, separat, cu întrebări precum „Cât de des

vă vedeți cu membrii familiei?“, folosind un tip de scală Likert în 5 puncte, care merge de la 1

(zilnic) la 5 (o dată la câteva luni sau mai rar de-atât). În plus, participanții au evaluat calitatea

timpului petrecut cu familia și prietenii. De pildă, una dintre întrebări a fost „Cât de des aveți

interacțiuni pozitive, pline de însemnătate, cu membrii familiei – de exemplu discuții agreabile,

activități comune, împărtășirea de sentimente?“ folosind o scală Likert asemănătoare.

Stilul de umor folosit în relațiile interpersonale. Doar pentru eșantionul de persoane

engleze a fost folosit și instrumentul Humor Styles Questionnaire, care măsoară, pe o scală de la

1 (“complet neadevărat”) la 7 (“complet adevărat”) acordul cu o serie de afirmații despre folosirea

umorului. Instrumentul conține patru subdimensiuni, care corespund celor patru stiluri de umor

teoretizate de Martin: Affiliative Hmor, Self-enhancing Humor, Self-Defeating Humor și

Aggressive Humor. Exemple de itemi sunt: Dacă mă simt supărat(ă) sau nefericit(ă) încerc să mă

gândesc la ceva amuzant despre situația în care mă aflu, ca să mă bine-dispun; Când spun glume

sau povestesc ceva amuzant, de obicei nu sunt foarte preocupat(ă) de cum reacționează cei din

jur; De multe ori încerc să îi fac pe oameni să mă placă sau accepte, spunând ceva amuzant despre

una dintre slăbiciunile, defectele sau gafele mele. Realizând o analiză facorială a componentelor

principale (principal components factor analysis), s-a putut observa că itemii s-au încărcat pe patru

factori, conform variantei originale a scalei. Am analizat fidelitatea de măsurare a fiecărei

subscale: Affiliative humor are fidelitate medie, având Cronbach’s Alpha= .74; Self-enhancing

16

humor are fidelitate mare, având Cronbach’s Alpha= .83, după ce am exclus un factor (nr. 22, If I

am feeling sad or upset, I usually lose my sense of humor). Dimensiunea Aggressive humor are,

însă, fidelitate redusă, având Cronbach’s Alpha= .52, după ce s-a renunțat la un item (nr. 19,

Sometimes I think of something that is so funny that I can’t stop myself from saying it, even if it is

not appropriate for the situation.) Self-defeating humor are fidelitate medie, având Cronbach’s

Alpha= .71.

Rezultatele principale ale studiilor cantitative sunt rezumate în secțiunea „Rezumarea

concluziilor finale ale lucrării”.

Rezumarea celui de-al doilea proiect de cercetare: abordare calitativă

Cea de-a doua mare cercetare inclusă în lucrarea de față a fost realizată prin interviuri în

profunzime, semi-structurate, care au investigat praciticile comunicaționale bazate pe umor ale

persoanelor române în vârstă, explorând o serie de dimensiuni principale: diferențe de gen în

producerea și folosirea umorului, percepția participanților la studiu despre legătura dintre umor și

vârstă (investigând, în egală măsură, umorul produs pe tema vârstei și umorul la vârste

diferite/umorul intergenerațional), umorul ca mencanism de adaptare la dificultăți și înțelegerea

expersiei “haz de necaz”, modul în care sunt percepute persoanele cu simțul umorului și cele fără

simțul umorului.

Câteva perspective teoretice

Umorul poate consolida legăturile dintre oameni (Friedman & Friedman, 2003; Martineau,

1972). Martineau, în special, discută rolul umorului pentru a creea grupuri sociale și pentru

evoluția acestora, arătând că umorul care este favorabil grupului (ex., pe teme împărtășite) poate

crește solidaritatea și coeziunea grupului (1972). Umorul poate acționa ca un indicator că o

persoană este interesată să dezvolte sau să mențină anumite legături sociale, conform teoriei

interest indicator (Li, Griskevicius, Durante, Jonason, Pasisz, & Aumer, 2009). Ziv (1984) notează

că una dintre funcțiile principale ale umorului este împărtășirea unor asemănări dintre sine și

membrii grupului, referindu-se la o categorie de umor care ajută participanții la comunicare să

identifice teme, idei, interese comune, precum și rememorarea unor experiențe comune.

Reducând tensiunea psihologică, umorul ne poate da noi forțe pentru a lupta împotriva

problemelor noastre (Murstein & Brust, 1985). O serie de studii au investigat abilitatea umorului

17

de a acționa ca un mecanism de adaptare (coping mechanism) la situații dificile sau stresante (Chen

& Martin, 2007). Hay (2000) notează că una dintre funcțiile umorului este abilitatea de a face față,

de a ne adapta la o problemă, fie ea contextuală (care ține de un eveniment mai mic, care survine

în momentul conversației; de la o gafă socială, la o oală care dă în foc; eng.: coping with a

contextual problem), fie ea non-contextuală (prin acest termen, autoarea înțelege probleme

generale, dificultăți precum boala sau moarea, sau, în cazul nostru, procesul de îmbătrânire; eng.:

coping with a non-contextual problem).

Această linie de investigație a devenit relevantă în urma rezultatelor studiului cantitativ

prezentat în capitolele anterioare, luând în calcul alte studii care arată că există deosebiri de gen

privind preferințele de comunicare interpersonală, femeile fiind mai orientate spre cooperare

(Kuhn & Villeval, 2015) și mai probabil să evite activitățile competitive (Gneezy et al., 2003;

Niederle & Vesterlund, 2007). Mai mult, așa cum am menționat și în alt capitol, există studii care

au identificat că, în folosirea umorului în comunicarea interpersonală, femeile preferă să asculte și

împărtășească întâmplări despre viața de zi cu zi (Crawford & Gressley, 1991), deoarece acest

lucru consolidează un sentiment de comunitate și solidaritate (Coates, 1996; Hay, 2008). Maltz și

Borker (1983) notează că umorul pe care-l folosesc femeile în comunicarea interpersonală diferă

de cel al bărbaților, deoarece are tendința de a construi legături sociale și solidaritate. În schimb,

Martin (2003) subliniază că bărbații folosesc mai mult umor agresiv decât femeile, în timp ce

umorul bărbaților are mai degrabă scopul de afirmare a statutului (Maltz & Broker, 1983; Shuster,

2007). Echipa condusă de Dunbar sugerează că conversațiile femeilor sunt dirijate într-un mod

care să clădească legături și rețele sociale, în timp ce conversațiile bărbaților se axează pe „auto-

promovare”. (Dunbar, Duncan, & Marriott, 1997). Mai mult, o diferență de gen sesizată în studiul

lor privește măsura în care femeile abordează teme legate de familie și copii în conversațiile lor,

aceste subiecte dominând comunicarea lor interpersonală, în timp ce aceste subiecte nu sunt

abordate în conversațiile bărbaților.

Tematică: Lundell (1993) notează că este mai puțin probabil ca femeile să aprecieze umorul

pe teme sexuale care are o componentă ostilă sau agresivă, acel tip de umor creat de bărbați, pentru

bărbați; însă el conchide, în cercetarea sa, că femeile apreciază umorul pe teme sexuale la fel de

mult ca bărbații, atunci când el nu este ostil la adresa femeilor.

Întrebări de cercetare și ghidul de interviu

18

Ghidul de interviu a inclus întrebări care acoperă toate direcțiile de investigație vizate de

acest studiu: producerea și folosirea socială a umorului în comunicarea interpersonală, stiluri de

umor folosite, simțul umorului, folosirea umorului pentru adaptare (ca mecanism de coping, pentru

a face față unor dificultăți); mai mult, pentru că studiul cantitativ prezentat anterior a descoperit o

diferență semnificativă între persoanele în vârstă și persoanele tinere (studenți) în ce privește

simțul umorului auto-evaluat, am discutat cu participanții problema umorului și a vârstei, din mai

multe puncte de vedere: este umorul diferit de la vârstă, la vârstă, în opinia participanților? Cum

consideră că pot împărtăși umorul cu persoane de altă vârstă? În ce fel percep participanții

diferențele de generații în folosirea umorului? Mai mult, am investigat și problema umorului pe

tema vârstei: ce înseamnă când persoanele mai în vârstă glumesc pe seama vârstei lor și pe seama

procesului natural de îmbătrânire? Care este scopul auto-perceput al unei astfel de manifestări

umorsitice? Este un exemplu de haz de necaz, sau o formă de auto-discriminare și de repetare a

unor încetățenite stereotipuri negative despre vârsta a treia? Am discutat cu participanții și

participantele la studiu despre diferențele pe care le percep în modul în care femeile și bărbații

apelează la umor. Mai mult, am căutat să investigăm modul în care fiecare participant la studiu

descrie că folosește umorul cu persoane de același gen: este diferită comunicarea bazată pe umor

în grupurile mixte, de cea a grupurilor de femei în vârstă, sau a grupurilor de bărbați în vârstă? În

plus, în urma interviurilor și analizei datelor au reieșit și alte percepții despre folosirea umorului,

privind comportamente conexe, asociate producerii de umor, sau trăsături ale persoanelor care au

simțul umorului.

Rezumarea concluziilor finale ale lucrării

În continuare, rezumatul va prezenta rezultatele principale ale ambelor proiecte de

cercetare. În investigația cantiativă, simțul umorului (măsurat folosind Multidimensional Sense of

Humor Scale, Thorson & Powell, 1993), cu cele patru dimensiuni, inclusiv producerea și folosirea

socială a umorului) și sentimentul singurătății (măsurat folosind Social and Emotional Loneliness

Scale, short version – SELSA-S – diTomaso, Brannen & Best, 2004) au fost investigate pentru trei

eșantioane diferite: persoane vârstnice din România, persoane vârstnice din Anglia și un grup de

studenți români tineri. Rezultatele studiului au sugerat că producerea și folosirea socială a

umorului poate acționa pentru a reduce sentimentul singurătății sociale pentru persoanele în vârstă.

Rezultatul a fost valabil la nivelul întregului eșantion de persoane engleze, dar doar pentru femeile

19

române în vârstă. Acest lucru sugerează că femeile române în vârstă beneficiază mai mult de pe

urma rolului umorului ca liant social. O posibilă explicație pe care o oferim în prezenta lucrare

este că acest lucru se datorează faptului că femeile române ar putea folosi un stil de umor diferit,

sau pot folosi umorul cu alte funcții decât o fac bărbații. Într-adevăr, există studii care indică faptul

că umorul femeilor are un potential mărit de a produce solidaritate și a clădi relații sociale.

Mai mult, femeile și-au evaluat propriul simț al umorului mai slab decât bărbații, obținând

scoruri mai mici pe scala MSHS, o diferență de gen care nu a fost identificată în eșantionul de

persoane engleze. O posibilă explicație pentru scorurile mai mici obținute de către femeile române

cu vârsta peste 60 de ani pe scalele de umor poate privi rolurile de gen și stereotipurile legate de

gen. Este posibil ca în România, o societate cu roluri sociale și comunicaționale clar delimitate

pentru bărbați și femei (Arsene, 2012; White, Vanc, & Coman, 2011), și în care nivelurile de

inechitate între genuri sunt ridicate (Gender Equality Special Eurobarometer 428, 2015), folosirea

umorului să fie un atribut în mod stereotip atribuit masculinității. Într-adevăr, există un stereotip

des întâlnit în gândirea comună, conform căruia bărbații sunt mai amuzanți decât femeile, stereotip

reflectat și de o serie de studii (Mickes, Walker, Parris, Mankoff, & Christenfeld, 2011; Shuster,

2007). Speculăm că un astfel de stereotip ar putea fi amplificat de rolurile tradiționale de gen din

România. Prin urmare, o interpretare ar fi că femeile participante la studiu au interiorizat aceste

norme de comunicare socială, care sunt acum reflectate în răspunsurile lor pe scala de umor.

Aceste rezultate ale studiilor cantitative sugerează prezența unor diferențe relevante de gen

în folosirea umorului de către persoanele române în vârstă, și au făcut evidentă necesitatea unui al

doilea studiu, de natură calitativă, care să exploreze beneficiile sociale și psihologice ale umorului,

dar și specificul practicilor comunicaționale care includ folosirea umorului, scoțând la lumină și

potențiale diferențe de gen percepute de participanți. Acest al doilea studiu, realizat prin interviuri

în profunzime, semi-structurate, a identificat avantajele sociale ale umorului. Atât bărbații cât și

femeile au indicat faptul că folosirea umorului în comunicare are rolul unui liant social, că îi poate

apropia de partenerii de dialog și poate reprezenta o motivație pentru prezervarea și dezvoltarea

unei relații interpersonale. Mai mult, persoanele care au simțul umorului au fost descrise într-o

manieră care evidențiază abilitățile lor sociale sporite și faptul că sunt percepute de cei din jur ca

niște prezențe plăcute și chiar dezirabile, fiind incluși cu ușurință în grupurile sociale. Spre

deosebire, persoanele fără simțul umorului au fost descrise ca lipsite de abilități de comunicare,

mai puțin sociabile și o prezentă de evitat în grupurile sociale.

20

Însă, în mod distinctiv, femeile participante la studiu au dovedit că percep diferențe

relevante de gen în folosirea umorului, diferențe care ar putea sugera de ce umorul are vantaje

sociale mai mari pentru femeile române în vârstă, decât pentru bărbații din aceeași generație. În

opinia femeilor, bărbații au adesea un repertoriu umoristic bazat pe teme de sex și sexualitate,

percepute ca agresive de către femei, și folosesc cu precădere umorul pentru care a se lăuda și a își

afirma statutul. Această practică în comunicarea bazată pe umor este confirmată de bărbații

participanți la studiu, care consideră, la rândul lor, că tipul de umor preferat de bărbați nu este

potrivit în prezența doamnelor. De notat, însă, că femeile participante la studiu au indicat că nu

resping glumele pe teme de sex și sexualitate în sine, ci mai degrabă nu apreciază abordarea

bărbaților și modul lor de livrare a acestor glume. Femeile au indicat că și ele spun și apreciază

glumele pe teme de sex și intimitate fizică, dar că, în percepția lor, niciodată o femeie care produce

un astfel de umor nu este la fel de vulgară ca un bărbat. Acest rezultat este conform cu alte studii

(a se vedea Bing, 2007).

Prin analiza interviurilor am putut identifica o altă diferență de gen, în percepția și opinia

femeilor participante la studiu, care poate oferi o potențială explicație pentru faptul că umorul

femeilor poate clădi legături sociale mai puternice decât umorul bărbaților. Femeile participante

la studiu au indicat în mod lipsit de echivoc că, în practicile lor comunicaționale care fac uz de

umor, acestea aleg să împărtășească, sub forma unor anecdote umoristice, povești personale,

bazate pe propriile lor experiențe. Femeile nu spun glume, ele spun povești, am aflat din analiza

interviurilor, povești despre situații cu care s-au confruntat, sau povești legate de persoane

cunoscute; și bârfa își are locul său în comunicarea umoristică a femeilor, în opinia participantelor.

Împărtășirea de povești personale permite femeilor să identifice teme, idei, interese comune,

precum și rememorarea unor experiențe comune. Este puternic prezentă în discursul femeilor și

ideea unui umor domestic, pe teme ce țin de familie, casă, animale de companie, etc. Conform

studiilor de specialitate, această practică comunicațională de folosire a umorului pe seama unor

experiențe proprii de viață este una care contribuie la clădirea unei solidarități și la consolidarea

relațiilor interpersonale. Chiar și bârfa poate juca un rol de liant social (a se vedea Dunbar, 2004).

Astfel, aceste diferențe de gen oferă o potențială explicație pentru faptul că umorul folosit de femei

în comunicarea interpersonală s-a dovedit capabil să reducă sentimentul acestora de singurătate

socială, în timp ce umorul folosit de bărbați nu a servit acestui scop.

21

Studiile realizate în această lucrare prin anchetă pe baza chestionarelor au relevat, conform

și altor studii de specialitate (ex: Thorson et al., 1997; Ruch et. al, 2010a), că persoanele mai în

vârstă au obținut scoruri mai mici pe toate dimensiunile scalei de măsurare a umor, comparativ cu

grupul format din studenți cu vârsta între 18-30 ani. Acest lucru poate sugera faptul că umorul este

valorizat diferit la vârste diferite, indicând o potențială diferență de-a lungul ciclului de viață, dar

posibil și o diferență dată de apartenența la generații/cohorte diferite. Într-adevăr, studiul pe bază

de interviuri în profunzime, semi-structurate, realizate cu persoane române cu vârsta peste 60 de

ani, a permis explorarea acestui palier și a identificat faptul că persoanele în vârstă percep diferențe

în folosirea și valorizarea umorului în funcție de vârstă. A reieșit ideea că, în percepția

participanților la studiu, persoanele mai tinere folosesc un tip de umor libertin și fără perdea (sic),

pe teme lipsite de delicatețe, sau că nu posedă abilitatea de înțelege limitele umorului, de a ști când

să se oprească fără a viola normele sociale și comportamentale. Concluzia acestei linii de

investigație este că, în opinia și percepția participanților la studiu, folosirea umorului în

comunicarea interpersonală este prefarabilă cu parteneri de comunicare din aceeași generație de

vârstă, datorită experienței de viață similare. Umorul intergenerațional nu este valorizat pozitiv și

nu este descris ca o practică comunicațională lipsită de efort – fie cei în vârstă sunt nevoiți să îi

tragă de limbă pe cei tineri (sic), sugerând și lipsa de interes a tinerilor pentru umorul

intergenerațional; fie este transmisă ideea că la producerea de umor a tinerilor cei în vârstă pot

doar asista, fără a participa activ.

Un alt palier investigat și o concluzie principală a lucrării privește umorul pe subiectul

vârstei. Analiza datelor a demonstrat că, în percepția participanților, umorul poate funcționa ca un

mecanism de adaptare la dificultăților care survin natural în procesul îmbătrânirii (ex. dureri,

probleme medicale, probleme de memorie, modificări ale aspectului fizic), în condițiile în care

astfel de teme sunt abordate într-un registru umoristic în comunicarea interpersonală. Concluzia

este că împărtășirea umorului pe aceste teme îi ajută pe participanți să reducă stresul psihologic

provocat de aceste schimbări; prin conștientizarea faptului că aceste dificultăți sunt trăite și de

către alte persoane apropiate din aceeași categorie de vârstă, acestea vârstă devin mai ușor de

acceptat. Prin urmare, în opinia cercetătoarei, rezultatele studiului de față sprijină mai degrabă

ideea conform căreia umorul pe tema vârstei funcționează ca un mecanism de adaptare, și nu ca

un comportament comuncațional dăunător prin interiorizarea și repetarea unor stereotipurile

negative la adresa vârstnicilor. Dimpotrivă, problemele oferite ca exemplu de participanții la studiu

22

sunt cât se poate de concrete și realiste (o durere de picior care înainte nu exista, probleme cu

prostata), iar abordarea lor într-o notă umoristică permite participanților să facă haz de necaz și să

reducă emoțiile negative asociate cu dificultățile în cauză. De altfel, abilitatea de a face haz de

necaz (prin urmare, abilitatea generală a umorului de a funcționa ca un mecanism de adaptare la o

serie largă de probleme, mici sau mari) a reieșit puternic din analiza interviurilor. Rezultatele

acestui studiu susțin noțiunea că folosirea umorului are beneficii psihologice, beneficii care au fost

identificate și în percepțiile participanților la studiu.

O altă concluzie a lucrării de față privește o dimensiune care a reieșit din analiza datelor,

anume preferința participanților la studiu pentru ceea ce vom denumi umorul orizontal sau umorul

între egali. Din analiza tuturor palierelor investigate, reiese puternic ideea că participanții la studiu

cu vârsta peste 60 de ani preferă ca parteneri de comunicare, pentru producerea și folosirea

umorului, persoane care se află pe poziții de egalitate cu ei, în ce privește statutul de putere

(percepția despre umorul provenit de la superiori, la adresa celor pe o poziție inferioară este una

negativă), în ce privește categoria de vârstă (participanții au declarat că simt că pot comunica cel

mai bine cu persoane de vârsta lor, umorul intergenerațional nefiind perceput ca o practică de

succes), dar și în ce privește nivelul de inteligență/educație (participanții au indicat că nu îți poți

permite producerea umorului nici cu o persoană net superioară ca intelect, nici cu o persoană

inferioară). Această perspectivă este interesantă și putem interpreta că ea pune în lumină o serie

de realități sociale românești, relevând diviziuni puternice în societate, valabile în mod pronunțat

în generația de vârstă analizată în acest studiu. Diviziuni create pe baza apartenenței la clase socio-

demografice diferite (cei educați și inteligenți, comparativ cu cei non-educați), în funcție de genul

social (femeilor fiindu-le atribuite roluri mai degrabă domestice, venituri mai mici, acces scăzut la

educație, lucru reflectat chiar și în practicile de producere a umorului) și chiar în funcție de vârstă

(cei tineri, născuți și socializați dupa 1989, expuși unor realități sociale diferite, comparați cu cei

în vârstă, care, ca generație, au avut experiența vieții într-un regim totalitar).

Producerea umorului în comunicarea interpersonală este o practică universală, însă ea

variază în funcție de specificul socio-cultural al spațiului analizat și în funcție de experiența de

viață a indivizilor. Considerăm că studiul de față a reușit să identifice câteva aspecte relevante

privind modul în care umorul este folosit și valorizat de către persoanele în vârstă din România.

23

Bibliografia completă a lucrării

Aartsen, M., & Jylhä, M. (2011). Onset of loneliness in older adults: results of a 28 year

prospective study. Social, Behavioural and Health Perspectives, 8(1), 31–38.

http://doi.org/10.1007/s10433-011-0175-7

Adams, K., Sanders, S., & Auth, E. (2004). Loneliness and depression in independent living

retirement communities: Risk and resilience factors. Aging & Mental Health, 8(6), 475-

485.

Age U.K. (2014). Loneliness Evidence Review. Davidson, S. & Rossall, P. , retrieved on May

13, 2016, from: http://www.ageuk.org.uk/Documents/EN-GB/For-

professionals/Research/Age%20UK%20Evidence%20Review%20on%20Loneliness%20J

uly%202014.pdf?dtrk=true

Antos, G., Ventola, E. (2008). Handbook of Interpersonal Communication. Berlin: Mouton de

Gruyter

Apter, M. J., & Smith, K. C. P. (1977). Humor and the theory of psychological reversals. In A. J. a.

F. Chapman, & H. C. Foot (Ed.), It’s a funny thing humor (pp. 182–210). Oxford: Pergamon

Press.

Arsene, A. (2012) Learning the Roles and Rights of the Romanian Women–between Traditional

Patterns and Globalization (Lifelong Learning in the Romania Gender Context). Procedia -

Social and Behavioral Sciences, 46, 374-378,

http://dx.doi.org/10.1016/j.sbspro.2012.05.125

Averbeck, J. M. & Hample, D. (2008). Ironic Message Production: How and Why We Produce

Ironic Messages. Communication Monographs, 75: 4, 396 — 410. Londra : Routledge.

Bell, N. J., McGhee, P. E., & Duffey, N. S. (1986). Interpersonal competence, social

assertiveness and the development of humour. British Journal of Developmental

Psychology, 4(1), 51–55. http://doi.org/10.1111/j.2044-835X.1986.tb00997.x

Berger, A. A. (1993). An Anatomy of Humor. New Jersey, USA: Transaction Publishers

Bergson, H. (2013). Teoria râsului. Iași: Editura Polirom

Berguno, G., Leroux, P., McAinsh, K., & Shaikh, S. (2004). Children's Experience of Loneliness at

School and Its Relation to Bullying and the Quality of Teacher Interventions. Qualitative

Report, 9(3), 483-499.

http://www.ageuk.org.uk/Documents/EN-GB/For-professionals/Research/Age%20UK%20Evidence%20Review%20on%20Loneliness%20July%202014.pdf?dtrk=true




24

Berk, R. A. 2001. The active ingredients in humor: psychophysiological benefits and risks for

older adults. Educational Gerontology, 27, 3–4, 323–39.

http://dx.doi.org/10.1080/036012701750195021.

Bethea, L. S. (2001). The function of humor within the lives of older adults. Communication

Quarterly, 49(1), QR49+.

Bethea, L. S., Travis, S., & Pecchioni, L. (2000). Family Caregivers' Use of Humor in Conveying

Information About Caring for Dependent Older Adults. Health Communication, 12(4), 361-

376.

Billig, M. (2005). Laughter and ridicule. Towards a social critique of humour. London, UK: Sage

Publication

Bing, J. (2007). Liberated jokes: Sexual humor in all-female groups. Humor–International Journal

of Humor Research, 20(4), 337-366.

Bingham, J. (2014, June 18). Britain the loneliness capital of Europe. Retrieved from

http://www.telegraph.co.uk/lifestyle/wellbeing/10909524/Britain-the-loneliness-capital-of-

Europe.html

Bippus, A. (2000). Humor usage in comforting episodes: Factors predicting outcomes. Western

Journal of Communication, 64(4), 359-384.

Boia, L. (20012). De ce e Romania altfel? Bucharest: Humanitas

Bolle, F. and Kemp, S. (2009). Can we compare life satisfaction between nationalities?

Evaluating actual and imagined situations. Social Indicators Research 90(3): 397-408.

doi:10.1007/s11205-008-9265-0.

Boltanski, L. (1999). Distant suffering: Morality, media and politics. Cambridge University

Press.

Bore, I. K. (2011). Laughing Together?: TV Comedy Audiences and the Laugh Track. The Velvet

Light Trap 68, 24-34. University of Texas Press.

Booth-Butterfield, M., Wanzer, M., Weil, N., & Krezmien, E. (2014). Communication of Humor

During Bereavement: Intrapersonal and Interpersonal Emotion Management

Strategies.Communication Quarterly, 62(4), 436-454.

Cacioppo, J. T., & Hawkley, L. C. (2009). Loneliness. In M. R. Leary & R. H. Hoyle (Eds.),

Handbook of individual differences in social behavior (pp. 227-239). New York: Guilford.

25

Cacioppo, J. T., Hawkley, L. C., Crawford, L. E., Ernst, J. M., Burleson, M. H., Kowalewski, R.

B., ... & Berntson, G. G. (2002). Loneliness and health: Potential mechanisms.

Psychosomatic Medicine, 64(3), 407-417.

Cacioppo, J. T., Hawkley, L. C., Ernst, J. M., Burleson, M. H., Berntson, G. G., Nouriani, B., &

Spiegel, D. (2006). Loneliness within a nomological net: An evolutionary perspective.

Journal of Research in Personality, 40, 1054-1085.

http://dx.doi.org/10.1016/j.jrp.2005.11.007

Capps, D. (2006). The Psychological Benefits of Humor. Pastoral Psychology, 54(5), 393-411.

Capps, D. (2006). Religion and humor: estranged bedfellows. Pastoral Psychology, 54, 5, 413–

38. http://dx.doi.org/10.1007/s11089-005-0008-8.

Carlson, P. (1998). Self-perceived health in East and West Europe: Another European health

divide. Social Science & Medicine, 46(10), 1355-1366.

Caron, J. E. (2002). From ethology to aesthetics: Evolution as a theorical paradigm for research on

laughter, humor, and other comic phenomena. Humor: International Journal of Humor

Research, 15 (3), 245–281.

Carstensen, L. L. (1992). Social and Emotional Patterns in Adulthood: Support for

Socioemotional Selectivity Theory. Psychology and Aging, 7(3), 331–338.

http://doi.org/10.1037/0882-7974.7.3.331

Carstensen, L. L. (1995). Evidence for a life-span theory of socioemotional selectivity. Current

Directions in Psychological Science, 4, 151-156.

Celso, B. G., Ebener, D. J. & Burkhead, E. J. (2003) Humor coping, health status, and life

satisfaction among older adults residing in assisted living facilities. Aging & Mental

Health, 7:6, 438-445

Charles, S.T., Carstensen, L.L. (2007) Emotion regulation and aging. In Gross JJ (ed). Handbook

of emotion regulation. New York: Guilford Press

Chelcea, S. (2001). Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative.

București: Editura Economică

Chen, G. & Martin, R. (2007). A comparison of humor styles, coping humor, and mental health

between Chinese and Canadian university students. Humor – International Journal of

Humor Research, 20(3), pp. 215-234.


26

Crawford, M., & Gressley, D. (1991). Creativity, Caring, and Context: Women’s and Men’s

Accounts of Humor Preferences and Practices. Psychology of Women Quarterly, 15(2),

217–231. http://doi.org/10.1111/j.1471-6402.1991.tb00793.x

Coates, J. (1996). Women Talk. Oxford: Blackwell Publishers

Cohen, S., & Wills, T. A. (1985). Stress, Social Support, and the Buffering Hypothesis.

Psychological Bulletin, 98(2), 310–357. http://doi.org/10.1037/0033-2909.98.2.310

Cowan, & Little. (2013). The effects of relationship context and modality on ratings of

funniness.Personality and Individual Differences, 54(4), 496-500.

Cupach, W. R. & Spitzberg, B. H. (2007). The Dark Side of Interpersonal Communication.

Hillsdale, USA: Lawrence Erlbaum Associates

Damianakis, T. & Marziali, E. (2011). Communitydwelling older adults' contextual

experiencing of humour. Ageing and Society, 31, 110124.

doi:10.1017/S0144686X10000759

Darwin, C. (2009). The Expression of the Emotions in Man and Animals. New York: Cambridge

University Press

Davis, D. (2008). Communication and Humor. In Raskin, V. (2008). The primer of humor

research (Humor research; 8). Berlin; New York: Mouton de Gruyter.

Deaner, S. L., & McConatha, J. T. (1993). The relation of humor to depression and

personality. Psychological Reports, 72(3), 755-763.

Delhey, J. (2004). Life satisfaction in an enlarged Europe. Dublin: European Foundation for the

Improvement of Living and Working Conditions.

DeVito, J. A. (2013). The Interpersonal Communication Book (13th ed.). New York, U.S.A.:

Pearson.

DeVito, J. (2015). Human Communication: The Basic Course (13th ed.). New York, U.S.A.:

Pearson.

Dexonline.ro, definiție a expresiei “a face haz de necaz”, accesată pe 11 august 2016

https://dexonline.ro/text/face%20haz%20de%20necaz

Dexonline.ro, definiție a termenului “intelectual”, accesată pe 12 august 2016,

https://dexonline.ro/definitie/intelectual

27

Diefenbach, T. (2009). Are case studies more than sophisticated storytelling?: Methodological

problems of qualitative empirical research mainly based on semi-structured interviews.

Quality & Quantity, 43(6), 875-894.

DiTomaso, E., Brannen, C., & Best, L. A. (2004). Measurement and Validity Characteristics of

the Short Version of the Social and Emotional Loneliness Scale for Adults. Educational

and Psychological Measurement, 64(1), 99–119.

http://doi.org/10.1177/0013164403258450

Donaldson, J. M., & Watson, R. (1996). Loneliness in elderly people: an important area for

nursing research. Journal of Advanced Nursing, 24(5), 952–959.

http://doi.org/10.1111/j.1365-2648.1996.tb02931.x

Drennan, J., Treacy, M., Butler, M., Byrne, A., Fealy, G., Frazer, K., & Irving, K. (2008). The

experience of social and emotional loneliness among older people in Ireland. Ageing and

Society, 28(8), 1113–1132. http://doi.org/10.1017/S0144686X08007526

Drew, P. (1987). Po-faced receipts of teases. Linguistics, 25, 219--253.

Dunbar, R. I. M., Duncan, N. D. C., & Marriott, A. (1997). Human conversational behavior.

Human Nature, 8, 231–246.

Dunbar, R. I. (2004). Gossip in evolutionary perspective. Review of general psychology, 8(2),

100.

Dziegielewski, S. F., Jacinto, G. A., Laudadio, A. and Legg-Rodriguez, L. 2004. Humor: an

essential communication tool in therapy. International Journal of Mental Health, 32, 3, 74-

90.

Eastman, M. (2008). Enjoyment of Laughter. New Jersey: Transaction Publishers.

Eagly, A. H. (1987). Sex differences in social behavior: A social-role interpretation. Hillsdale, NJ:

Lawrence Erlbaum Associates Inc.

Ernst, J. M., & Cacioppo, J. T. (1999). Lonely hearts: Psychological perspectives on loneliness.

Applied and Preventive Psychology, 8(1), 1–22. http://doi.org/10.1016/S0962-

1849(99)80008-0

Eurobarometer & European Commission. (2015). Gender Equality: Special Eurobarometer 428.

Retrieved at March 15, 2016, from the website of the European Comission at

http://ec.europa.eu/justice/gender-

equality/files/documents/eurobarometer_report_2015_en.pdf

28

Floyd, K. (2013). Comunicarea Interpersonală. București, România: Polirom

Fokkema, T., Jong Gierveld, J. de, Dykstra, P. A. (2012) Cross-national differences in older

adult loneliness. J Psychol 146(1–2):201– 228

Folkman, S., & Moskowitz, J. T. (2000). Stress, positive emotion, and coping. Current directions

in psychological science, 9(4), 115-118.

Fox, K. (2004). Watching the English. The Hidden Rules of English Behaviour. Hodder, London.

Freud, S. (2004). Opere esențiale: Cuvântul de spirit și raportul său cu inconștientul. București:

Editura Trei

Friedman, L. W., & Friedman, H. H. (2003). I-Get-It as a type of bonding humor: The secret

handshake. Available at SSRN 913622.

Gable, S. L., & Shean, G. D. (2000). Perceived social competence and depression. Journal of

Social and Personal Relationships, 17(1), 139-150.

Gender Equality Index 2012, European Institute for Gender Equality website, retrieved on June

20th 2016 from http://eige.europa.eu/gender-statistics/gender-equality-

index/2012/domain/knowledge.

Ghiţă. (1997). Use and Possible Mis-Use of Irony in Post–1989 Romania The Case of Print

Media Discourse (A Pragmalinguistic Analysis). New Europe College Yearbook, (01),

159-200.

Gneezy, U., Niederle, M., & Rustichini, A. (2003). Performance in competitive environments:

Gender differences. Quarterly Journal of Economics, Cxviii(3), 1049-1074.

Goodwin, R. (2006). Age and social support perception in Eastern Europe: Social change and

support in four rapidly changing countries. British Journal of Social Psychology, 45(4),

799-815.

Goodwin, R., Cook, O., & Yung, Y. (2001). Loneliness & life satisfaction among three cultural

groups. Personal Relationships, 8, 225-230. http://dx.doi.org/10.1111/j.1475-

6811.2001.tb00037.x

Gordon, M. (2012). What Makes Humor Aesthetic?. International Journal of Humanities and

Social Science, 2(2), 62-70.

Grainger, K. (2004). Verbal play on the hospital ward: solidarity or power? Multilingua, 23, 39--

59.

http://dx.doi.org/10.1111/j.1475-6811.2001.tb00037.x

http://dx.doi.org/10.1111/j.1475-6811.2001.tb00037.x

29

Green, L., Richardson, D., Lago, T., & Schatten-Jones, E. (2001). Network Correlates of Social and

Emotional Loneliness in Young and Older Adults. Personality and Social Psychology

Bulletin,27(3), 281-288.

Greengross, G. (2013). Humor and aging - a mini-review. Gerontology, 59(5), 448–453.

http://doi.org/10.1159/000351005

Greengross, G., & Miller, G. (2011). Humor ability reveals intelligence, predicts mating success,

and is higher in males. Intelligence, 39(4), 188-192.

Gruner, C. (1970). The effect of Humor in dull and interesting informative speeches. Central States

Speech Journal, 21, 160-166. London, UK: Taylor and Francis

Gruner, C. R. (1985). Advice to the beginning speaker on using humor—what the research tells

us. Communication Education, 34(2), 142–147. http://doi.org/10.1080/03634528509378596

Hargie, O. (2006). The Handbook of Communication Skills (3rd edition). Taylor & Francis.

Hargie, O. and Dickson, D. (2004). Skilled interpersonal communication: Research, theory and

practice (4th Edition). Hove: Routledge.

Halleröd, B., & Larsson, D. (2008). Poverty, welfare problems and social exclusion. International

Journal of Social Welfare, 17(1), 15-25.

Haugh, M. (2009). Designing a multimodal spoken component of the Australian National

Corpus. In: Haugh, Michael, Burridge, Kate, Mulder, Jean, Peters, Pam (Eds.), Selected

Proceedings of the 2008 HSCNet Workshop on Designing the Australian National Corpus:

Mustering Languages. Cascadilla Proceedings Project, Sommerville, MA, pp. 74--86.

Available at http://www.lingref.com/cpp/ausnc/2008/abstract2290. html.

Haugh, M. (2010). Jocular mockery, (dis)affiliation and face. Journal of Pragmatics 42, 2106--

2119.

Haugh, M. (2011). Humour, face and im/politeness in getting acquainted. In: Davies, Bethan,

Haugh, Michael, Merrison, Andrew John (Eds.), Situated Politeness. Continuum, London,

pp. 165--184.

Haugh, M., & Bousfield. D. (2012). Mock impoliteness, jocular mockery and jocular abuse in

Australian and British English. Journal of Pragmatics, 44(9), 1099-1114.

Hay, J. (2000). Functions of humor in the conversations of men and women. Journal of

pragmatics, 32(6), 709-742.

30

Hay, J, 2002. Male cheerleaders and wanton women: humour among New Zealand friends. Te

Reo (Journal of the Linguistic Society of New Zealand) 45, 3--36.

Hay, J. (2008). The pragmatics of humor support. Humor – International Journal of Humor

Research, 14(1), 55. http://doi.org/10.1515/humr.14.1.55

Hertzler, J. 0 (1970). Laughter: A socio-scientific analysis. New York: Exposition Press

Hobbes, T. (1981). Leviathan. UK: Penguin Books

Hofstede, G. (2001). Culture’s Consequences: Comparing Values, Behaviors, Institutions, and

Organizations Across Nations ( Second Edition). Thousand Oaks, California: Sage

Publications

Hoicka, E., & Akhtar, N. (2012). Early humour production. British Journal of Developmental

Psychology, 30(4), 586-603.

Holm, T (2013). Humor Theories. Discurs ținut la Concordia College în Moorhead, Minnesota,

SUA

Holmén, K., Ericsson, K., & Winblad, B. (2000). Social and emotional loneliness among non-

demented and demented elderly people. Archives of Gerontology and Geriatrics, 31(3),

177–192. http://doi.org/10.1016/S0167-4943(00)00070-4

Huizinga, J. (1980). Humo Ludens. Study of the Play. London: Routledge & Kegan Paul

Humke, C., & Schaefer, C. E. (1996). Sense of humor and creativity. Perceptual and Motor

Skills,82(2), 544-546.

Ivan, L., & Schiau, I. (2016). Experiencing Computer Anxiety Later in Life: The Role of

Stereotype Threat. In J. Zhou & G. Salvendy (Eds.), Human Aspects of IT for the Aged

Population. Design for Aging: Second International Conference, ITAP 2016, Held as Part of

HCI International 2016, Toronto, ON, Canada, July 17–22, 2016, Proceedings, Part I (pp.

339–349). Cham: Springer International Publishing. Retrieved

from http://dx.doi.org/10.1007/978-3-319-39943-0_33

Jong Gierveld, J. de, Dykstra, P. A. & Schenk, N. (2012). Living arrangements, intergenerational

support types and older adult loneliness in Eastern and Western Europe. Demographic

Research, 27, 7.

Jong Gierveld, J. de, & Tesch-Römer, C. (2012). Loneliness in old age in Eastern and Western

European societies: Theoretical perspectives. European Journal of Ageing, 9(4), 285-295.

http://dx.doi.org/10.1007/978-3-319-39943-0_33

31

José, H., Parreira, P., Thorson, J. A., & Allwardt, D. (2007). A factor-analytic study of the

multidimensional sense of humor scale with a Portuguese sample. North American Journal

of Psychology, 9(3), 595–610.

Jylhä, M. (2004). Old age and loneliness: cross-sectional and longitudinal analyses in the

Tampere longitudinal study on aging. Can J Aging, 23: 157–168. doi:

10.1353/cja.2004.0023.

Kelly, W. E. (2002). An investigation of worry and sense of humor. The Journal of

Psychology, 136 657–666.

Korotkov, D. & Hannah, T.E. (1994). Extraversion and emotionality as proposed superordinate

stress moderators: A prospective analysis. Personality and Individual Differences, 16(5),

787-792.

Kuhn, P., & Villeval, M. C. (2015). Are Women More Attracted to Co‐operation Than Men?.

The Economic Journal, 125(582), 115-140.

Kuiper, N. A., Grimshaw, M., Leite, C., & Kirsh, G. (2004). Humor is not always the best

medicine: Specific components of sense of humor and psychological well-being. Humor:

International Journal of Humor Research, 17, 135–

168. http://dx.doi.org/10.1515/humr.2004.002

Kuipeh, N. A., & Martin, H. (1998). Is sense of humor a positive personality characteristic? In

Ruch, W. (ed.). The sense of humor: Explorations of a personality characteristic, 3, 159.

De Gruyter.

Lasswell, H. (1948). The structure and function of communication in society. In The

Communication of Ideas. Bryson, Lymon (ed). New York: Institute for Religious and

Social Studies, p. 37-51.

LaughLab. (2012). Accesat pe 16 februarie 2014, pe http://www.richardwiseman.com/LaughLab

Leslie-Bole, C. H. (1985). Humor as a communicative strategy in an organizational culture.

University of Delaware

Li, N. P., Griskevicius, V., Durante, K. M., Jonason, P. K., Pasisz, D. J., & Aumer, K. (2009). An

evolutionary perspective on humor: sexual selection or interest indication?. Personality and

Social Psychology Bulletin, 35 (7), pp. 923–936.

Liberman, N., & Trope, Y. (2008). The psychology of transcending the here and now. Science,

322(5905), 1201-1205.

http://dx.doi.org/10.1515/humr.2004.002

32

Louise Barriball, K., & While, A. (1994). Collecting Data using a semi‐structured interview: a

discussion paper. Journal of advanced nursing, 19(2), 328-335.

Ludovici, A. M. (1932). The secret of laughter. Constable.

Luo, Y., Hawkley, L. C., Waite, L. J., & Cacioppo, J. T. (2012). Loneliness, Health, and Mortality

in Old Age: A National Longitudinal Study. Social Science & Medicine (1982), 74(6), 907–

914. http://doi.org/10.1016/j.socscimed.2011.11.028

Luft, J.; Ingham, H. (1955). "The Johari window, a graphic model of interpersonal

awareness". Proceedings of the western training laboratory in group development (Los

Angeles: University of California, Los Angeles).

Lundell, T. (1993). An experiential exploration of why men and women laugh. Humor 6 (3), 299–

317.

Lynch, O. H. (2002). Humorous Communication: Finding a Place for Humor in Communication

Research. Communication Theory, 12(4), 423–445. http://doi.org/10.1111/j.1468-

2885.2002.tb00277.x

Lyttle, J. (2007). The judicious use and management of humor in the workplace. Business

Horizons, 50(3), 239-245.

Maltz, D. N., & Borker, R. A. (1983). A cultural approach to male–female miscommunication.

In J. J. Gumperz (Ed.), Language and social identity. Cambridge University Press.

Retrieved from http://dx.doi.org/10.1017/CBO9780511620836.013

Mamali, C. (1996). Interpersonal communication in totalitarian societies. In W. B. Gudykunst, S.

Ting-Toomey, & T. Nishida (Eds.), Communication in personal relationships across

cultures (pp. 217–236). Thousand Oaks, CA: Sage.

Marinescu, V. (2009). Cercetarea în comunicare: metode și tehnici. Bucuresti: C. H. Beck

Markova, I. (1997). The individual and the community: A post-communist perspective. Journal

of Community and Applied Social Psychology, 7, 3–17.

Marsh, M. (2012). Foiled Again: The Playful Ethics and Aesthetics of Jokes. Western

Folklore,71(3-4), 293-206.

Martin, R.A. (2001). Humor, laughter and physical health: Methodological issues and research

findings. Psychological Bulletin, 127(4), 504–519.

https://en.wikipedia.org/wiki/University_of_California,_Los_Angeles

33

Martin, R. A. (2003). Sense of humor. In S. J. Lopez & C. R. Snyder, Positive psychological

assessment. A handbook of models and measures. Washington, D.C.: American

Psychological Association.

Martin, R. A., Puhlik-Doris, P., Larsen, G., Gray, J., & Weir, K. (2003). Individual differences in

uses of humor and their relation to psychological well-being: Development of the humor

styles questionnaire. Journal of Research in Personality, 37, 48–75.

http://dx.doi.org/10.1016/s0092-6566(02)00534-2

Martin, R. A. (2010). The Psychology of Humor: An Integrative Approach. Elsevier Science.

Martineau, W.H. A model of the social functions of humor. In J. Goldstein & P. McGhee (Eds),

The psychology of humor. New York: Academic Press, 1972, pp. 101–25.

Marziali, E., Mcdonald, L., & Donahue, P. (2008). The role of coping humor in the physical and

mental health of older adults. Aging & Mental Health, 12(6), 713-718.

McGhee, P. (1976). Children's Appreciation of Humor: A Test of the Cognitive Congruency

Principle. Child Development, 47(2), 420-426.

McGraw, A.P. & Warren, C. (2010). Benign Violations: Making Immoral Behavior Funny.

Association for Psychological Science 21(8) 1141 –1149

McGraw, A. P., Warren, C., Williams, L. E., & Leonard, B. (2012). Too close for comfort, or too

far to care? Finding humor in distant tragedies and close mishaps. Psychological Science,

0956797612443831.

McGraw, A. P., Williams, L. E., & Warren, C. (2013). The Rise and Fall of Humor.

Psychological Distance Modulates Humorous Responses to Tragedy. Social Psychological

and Personality Science, 1948550613515006.

Office for National Statistics: Measuring National Well-being. (2015). Retrieved May 7, 2016,

from

https://www.ons.gov.uk/peoplepopulationandcommunity/wellbeing/articles/measuringnati

onalwellbeing/2015-10-01

http://dx.doi.org/10.1016/s0092-6566(02)00534-2

34

Office for National Statistics: Measuring National Well-being: Life in the UK. (2016). Retrieved

May 7, 2016, from

https://www.ons.gov.uk/peoplepopulationandcommunity/wellbeing/articles/measuringnati

onalwellbeing/2016#summary-of-life-in-the-uk-2016

Metts, S. and Bowers, J. (1994) ‘Emotion in interpersonal communication’, in M. Knapp and G.

Miller (eds). Handbook of interpersonal communication (2nd edition). Thousand Oaks:

Sage.

Mickes, L., Walker, D., Parris, E., Mankoff, J., & Christenfeld, L. (2012). Who’s funny: Gender

stereotypes, humor production, and memory bias. Psychonomic Bulletin & Review, 19(1),

108-112. doi: 10.3758/s13423-011-0161-2

Miczo, N., Segrin, C. and Allspach, L. (2001). Relationship between nonverbal sensitivity,

encoding, and relational satisfaction, Communication Reports 14:39–48.

Miller, L. C., Cooke, L., Tsang, J., & Morgan, F. (1992). Should I brag? Nature and impact of

positive and boastful disclosures for women and men. Human Communication Research,

18(3), 364-399.

Mills, S. (2003). Gender and Politeness. Cambridge University Press, Cambridge.

Mindess, H. (2011). Laughter and Liberation. Transaction Publishers.

Monahan, J., & Lannutti, P. (2000). Alcohol as social lubricant: Alcohol myopia theory, social

self-esteem, and social interaction. Human Communication Research, 26(2), 175-202.

Morreall, John (1981). Humor and Aesthetic Education, Journal of Aesthetic Education. 15 (1),

55-70.

Morreall, J. (1987). The Philosophy of Laughter and Humor. Albany, USA: SUNYPress.

Morreall, J. (2009). Comic Relief: A comprehensive philosophy of humor. Oxford: Wiley-

Blackwell.

Morreall, J (2012). Discurs susținut la Palo Alto Institute, Palo Alto, SUA. Accesat pe 12 ianuarie

2014, pe http://www.youtube.com/watch?v=zh-zCFIkUls

Morreall, J. (2013). Philosophy of Humor. În Zalta, E.N. The Stanford Encyclopedia of

Philosophy, Spring 2013 Edition. USA: Stanford University, de la

http://plato.stanford.edu/archives/spr2013/entries/humor

http://www.youtube.com/watch?v=zh-zCFIkUls

http://plato.stanford.edu/archives/spr2013/entries/humor

35

Mullany, L. (2004). Gender, politeness and institutional power roles: humour as a tactic to gain

compliance in workplace business meetings. Multilingua, 23, 13--37.

Mullins, L. C., Elston, C. H., & Gutkowski, S. M. (1996). Social determinants of loneliness

among older Americans. Genetic, Social, and General Psychology Monographs, 122(4),

453–473.

Mungiu, A. (1996). Correspondence from Bucharest Intellectuals as Political Actors in Eastern

Europe: the Romanian Case. East European Politics & Societies, 10(2), 333-364.)

Murstein, B., & Brust, R. (1985). Humor and Interpersonal Attraction. Journal of Personality

Assessment, 49(6), 637-640.

Nesi, H. (2012). Laughter in University Lectures. Journal of English for Academic

Purposes,11(2), 79-89.

Niederle, M., & Vesterlund, L. (2007). Do Women Shy Away from Competition? Do Men

Compete Too Much? The Quarterly Journal of Economics, 122(3), 1067-1101.

O'Donnell‐Trujillo, N., & Adams, K. (1983). Heheh in conversation: Some coordinating

accomplishments of laughter. Western Journal of Communication (includes

Communication Reports), 47(2), 175-191.

Overholser, J. C. (1992). Sense of humor when coping with life stress. Personality and

Individual Differences, 13(7), 799–804. http://doi.org/10.1016/0191-8869(92)90053-R

Peplau, L. A., & Perlman, D. (1982). Loneliness: a sourcebook of current theory, research, and

therapy (135-151). Wiley.

Peterson, C., & Seligman, M. E. P. (2004). Character strengths and virtues: A handbook and

classification. Washington, DC: American Psychological Association.

Pinquart, M., & Sorensen, S. (2001). Influences on Loneliness in Older Adults: A Meta-

Analysis.Basic and Applied Social Psychology, 23(4), 245-266.

Popova, S., Rehm, J., Patra, J., & Zatonski, W. (2007). Comparing alcohol consumption in

central and eastern Europe to other European countries. Alcohol and alcoholism, 42(5),

465-473.

Office for National Statistics: Population Ageing in the United Kingdom, its Constituent

Countries, and the European Union. (2012) , retrieved at May 13, 2016, from

http://webarchive.nationalarchives.gov.uk/20160105160709/http://www.ons.gov.uk/ons/dc

p171776_258607.pdf

36

Office for National Statistics: Annual Mid-year Population Estimates (2014). Retrieved at May

13 2016, from

http://www.ons.gov.uk/peoplepopulationandcommunity/populationandmigration/populatio

nestimates/bulletins/annualmidyearpopulationestimates/2015-06-25

Prince, M. J., Harwood, R. H., Blizard, R. A., & Thomas, A. (1997). Social support deficits,

loneliness and life events as risk factors for depression in old age: The Gospel Oak Project

VI. Psychological Medicine, 27, 323-332.

Provine, R. R. (2001). Laughter: A Scientific Investigation. Penguin Publishing Group.

Proyer, R., Ruch, W., & Muller, L. (2010). Sense of humor among the elderly Findings using the

German version of the SHS. Z. Gerontol. Geriatr., 43(1), 19–24.

http://doi.org/10.1007/s00391-009-0082-0

Rapp, A. (1951). The origins of wit and humor. Michigan: Dutton.

Raskin, V. (1984). Semantic Mechanisms of Humor. Springer Netherlands.

Raskin, V. (2015). Linguistic heuristics of humor: a script-based semantic approach. International

Journal of the Sociology of Language, 1987(65), pp. 11-26. doi:10.1515/ijsl-1987-6503

Ready, R., Vaidya, J., Watson, D., Latzman, R., Koffel, E., & Clark, L. (2011). Age-group

differences in facets of positive and negative affect. Aging & Mental Health, 15(6), 784-795.

Recensământ Național. (2011). Romanian National Statistical Institute. Retrieved from

http://www.recensamantromania.ro/wp-content/uploads/2013/07/REZULTATE-

DEFINITIVE-RPL_2011.pdf

Riggio, R. E., Watring, K. P., & Throckmorton, B. (1993). Social skills, social support, and

psychosocial adjustment. Personality and Individual Differences, 15(3), 275–280.

http://doi.org/10.1016/0191-8869(93)90217-Q

Rokach, A. (1998). The Relation of Cultural Background to the Causes of Loneliness. Journal of

Social and Clinical Psychology, 17(1), 75–88. http://doi.org/10.1521/jscp.1998.17.1.75

Rokach, A., & Brock, H. (1997). Loneliness and the Effects of Life Changes. The Journal of

Psychology, 131(3), 284-298.

Romero, E., Cruthirds, K. (2006). The Use of Humor in the Workplace. Academy of

Management Perspectives 20 (2): 58–69. doi:10.5465/amp.2006.20591005

Rozin, P., Lowery, L., Imada, S., & Haidt, J. (1999). The CAD triad hypothesis: a mapping

between three moral emotions (contempt, anger, disgust) and three moral codes

http://www.ons.gov.uk/peoplepopulationandcommunity/populationandmigration/populationestimates/bulletins/annualmidyearpopulationestimates/2015-06-25

http://www.ons.gov.uk/peoplepopulationandcommunity/populationandmigration/populationestimates/bulletins/annualmidyearpopulationestimates/2015-06-25

37

(community, autonomy, divinity). Journal of personality and social psychology, 76(4),

574.

Ruch, W., Proyer, R., & Weber, M. (2010a). Humor as a character strength among the elderly

Empirical findings on age-related changes and its contribution to satisfaction with life. Z.

Gerontol. Geriatr., 43(1), 13–18. http://doi.org/10.1007/s00391-009-0090-0

Ruch, W., Proyer, R., & Weber, M. (2010b). Humor as a character strength among the elderly

Theoretical considerations. Z. Gerontol. Geriatr., 43(1), 8–12.

http://doi.org/10.1007/s00391-009-0080-2

Salimi, A. (2011). Social-Emotional Loneliness and Life Satisfaction. Procedia - Social and

Behavioral Sciences, 29, 292-295 http://dx.doi.org/10.1016/j.sbspro.2011.11.241

Samson, A. C., & Gross, J. J. (2012). Humour as emotion regulation: The differential consequences

of negative versus positive humour. Cognition and Emotion, 26(2), 375–384.

Saroglou, V. (2002). Religiousness, religious fundamentalism, and quest as predictors of humor

creation. The international journal for the psychology of religion, 12(3), 177-188.

Saroglou, V. (2002). Religion and sense of humor: An a priori incompatibility? Theoretical

considerations from a psychological perspective. Humor, 15(2), 191-214.

Savikko, N. (2008). Loneliness of Older People and Elements of an Intervention for its

Alleviation. University of Turku, Turku.

Schiau, I. Humor, Loneliness and Interpersonal Communication: A Quantitative Study of

Romanian Older Adults. Romanian Journal of Communication and Public Relations 18.1

(2016): 89-106.

Schumaker, J., Shea, J., Monfries, M., & Groth-Marnat, G. (1993). Loneliness and Life

Satisfaction in Japan and Australia. The Journal of Psychology, 127(1), 65-71.

Schwartz, S. H., Bardi, A., & Bianchi, G. (2000). Value adaptation to the imposition and

collapse of communist regimes in East-Central Europe. In J. Duckitt & S. A. Renshon

(Eds.), Political psychology: Cultural and cross-cultural perspectives (pp. 217–235). New

York: Macmillan.

Schwarzer, R., Hahn, A., & Schröder, H. (1994). Social integration and social support in a life

crisis: Effects of macrosocial change in East Germany. American Journal of Community

Psychology, 22, 685–706.


38

Segrin, C. and Flora, J. (2000). Poor social skills are a vulnerability factor in the development of

psychological problems. Human Communication Research 26:489–514.

Shuster, S. (2007). Sex, aggression, and humour: Responses to unicycling. British Medical

Journal, 335(7633), 1320-1322.

Simson, S. P., Wilson, L. B., Ruben, K. A., & Thompson, L. M. (2008). Humor your way to

good health: An intergenerational program to address a critical public health issue: The

epidemic of overweight and obesity among children. Journal of Intergenerational

Relationships, 6(1), 83-100.

Stevens, N., & Westerhof, G. J. (2006). Marriage, Social Integration, and Lonelswaeiness in the

Second Half of Life: A Comparison of Dutch and German Men and Women. Research on

Aging, 28(6), 713–729. http://doi.org/10.1177/0164027506291747

Stieger, S., Formann, A.K., Burger, C. (2011). Humor styles and their relationship to explicit and

implicit self-esteem. Personality and Individual Differences (Elsevier) 50(5): 747–

750. doi:10.1016/j.paid.2010.11.025.

Strick, M., Holland, R. W., Van Baaren, R. B., & Van Knippenberg, A. (2009). Finding comfort in

a joke: Consolatory effects of humor through cognitive distraction. Emotion, 9(4), 574–578.

Suls, J. M. (1977). Cognitive and disparagement theories of humor: A theoretical and empirical

synthesis. in Chapman, A. J., & Foot, H. C. (eds). It's a Funny Thing, Humour: Proceedings

of The International Conference on Humour and Laughter 1976. Pergamon Press

Švelch, J. (2014). Comedy of contingency: making physical humor in video game spaces.

International Journal of Communication, 8, 23.

Thorson, J. A. (1990). Is propensity to laugh equivalent to sense of humor?. Psychological

Reports, 66(3), 737-738.

Thorson, J.A., & Powell, F.C. (1991). Measurement of sense of humor. Psychological Reports,

69,691–702.

Thorson, J. A., & Powell, F. C. (1993). Development and validation of a Multidimensional Sense

of Humor Scale. Journal of Clinical Psychology, 49(1), 13-23.

Thorson, J. A., & Powell, F. C. (1994). Depression and sense of humor. Psychological

Reports, 75(3 suppl), 1473-1474.

Thorson, J. A., Powell, F. C., Sarmany-Schuller, I., & Hampes, W. P. (1997). Psychological

health and sense of humor. Journal of Clinical Psychology, 53(6), 605-619.

39

Thorson, J. & Powell, F. (2009). Women, aging, and sense of humor.Humor - International

Journal of Humor Research, 9(2), pp. 169-186. doi:10.1515/humr.1996.9.2.169

Tijhuis, M., De Jong-Gierveld, J., Feskens, E., & Kromhout, D. (1999). Changes in and factors

related to loneliness in older men. The Zutphen Elderly Study. Age Ageing, 28(5), 491–

495.

Tilvis, R. S., Laitala, V., Routasalo, P. E., & Pitkälä, K. H. (2011). Suffering from Loneliness

Indicates Significant Mortality Risk of Older People. Journal of Aging Research, 2011, 1-

5. http://doi.org/10.4061/2011/534781

Tompea, A. (2014). După 25 de ani. Comunismul din Europa de Est (iunie-decembrie 2014).

Polis 2(44), 77-87.

Trimbitas, O., Lin, Y., & Clark, K. D. (2007). Arta de a cere scuze in cultura romaneasca: use of

apology in ethnic Romanian culture. Hum. Commun, 10, 401-420.

Trope, Y., & Liberman, N. (2010). Construal-level theory of psychological distance.

Psychological review, 117(2), 440.

Twigg, J. (2004). The body, gender, and age: Feminist insights in social gerontology. Journal of

aging studies, 18(1), 59-73.

Van de Velde, S., Bracke, P., & Levecque. K. (2010). Gender differences in depression in 23

European countries. Cross-national variation in the gender gap in depression. Social

Science & Medicine,71(2), 305-313.

van Tilburg, T., de Jong Gierveld, J., Lecchini, L., & Marsiglia, D. (1998). Social integration and

loneliness: A comparative study among older adults in the Netherlands and Tuscany, Italy.

Journal of Social and Personal Relationships, 15, 740-754.

Vernon, P., Martin, R., Schermer, J., Cherkas, L., & Spector, T. (2008). Genetic and

environmental contributions to humor styles: A replication study. Twin Research and

Human Genetics : The Official Journal of the International Society for Twin Studies, 11(1),

44-7.

Victor, C. R., Scambler, S. J., Bowling, A., & Bond, J. (2005). The prevalence of, and risk

factors for, loneliness in later life: a survey of older people in Great Britain. Ageing and

Society, 25(6), 357–375. http://doi.org/10.1017/S0144686X04003332

40

Victor, Scambler, Shah, Cook, Harris, Rink, & De Wilde. (2002). Has loneliness amongst older

people increased? An investigation into variations between cohorts. Ageing And Society, 22,

585-597.

Vuorisalmi, M., Pietilä, I., Pohjolainen, P., and Jylhä, M. (2008). Comparison of selfrated health

in older people of St. Petersburg, Russia, and Tampere, Finland: How sensitive is SRH to

cross-cultural factors? European Journal of Ageing 5(4): 327-334. doi:10.1007/s10433-

008-0093-5.

Walton, C. G., Shultz, C. M., Beck, C. M., & Walls, R. C. (1991). Psychological correlates of

loneliness in the older adult. Archives of Psychiatric Nursing, 5(3), 165–170.

http://doi.org/10.1016/0883-9417(91)90017-Y

Wang, Y. (2014). Humor in British academic lectures and Chinese students’ perceptions of it.

Journal of Pragmatics, 68, 80-93.

Wanzer, M. B., Sparks, L., & Frymier, A. B. (2009). Humorous communication within the lives

of older adults: The relationships among humor, coping efficacy, age, and life

satisfaction. Health Communication,24(2), 128-136.

Wanzer, M. B., Booth-Butterfield, M., & Booth-Butterfield, S. (1996). Are funny people

popular? an examination of humor orientation, loneliness, and social attraction.

Communication Quarterly, 44(1), 42

Weeks, D., Michela, J., Peplau, L., Bragg. (1980). Relation between loneliness and depression: A

structural equation analysis. Journal of Personality and Social Psychology, 39(6), 1238-

1244.

Weiss, R. S. (1973). Loneliness : the experience of emotional and social isolation. Cambridge,

Mass.: Cambridge, Mass.

White, C., Vanc, A., & Coman, I. (2011). Corporate social responsibility in transitional

countries: Public relations as a component of public diplomacy in Romania. International

Journal of Strategic Communication, 5(4), 281-292.

Wilcox, P., Winn, S., & Fyvie‐Gauld, M. (2005). ‘It was nothing to do with the university, it was

just the people’: The role of social support in the first‐year experience of higher education.

Studies in Higher Education, 30(6), 707-722.

Williams, K. and Zadiro, L. (2001) Ostracism: On being ignored, excluded and rejected. In:

Interpersonal rejection. Leary M (Ed.). Oxford University Press, Oxford.

41

Yang, K., & Victor, C. (2011). Age and loneliness in 25 European nations. Ageing and Society,

31(8), 1368–1388. http://doi.org/10.1017/S0144686X1000139X

Yip, J.A., Martin, R.A. (2006). Sense of humor, emotional intelligence, and social competence.

Journal of Research in Personality 40 1202–1208,


Yue, X., Hao, X., & Goldman, G. (2010). Humor styles, dispositional optimism, and mental

health among undergraduates in Hong Kong and China. Journal of Psychology in Chinese

Societies, 11(2).

Zajdman, A. (1991). Contextualization of canned jokes in discourse. HUMOR, the International

Journal of Humor Research, Mouton de Gruyter, 4, 1.

Ziv, A. (1984). Personality and sense of humor. New York: Springer.

Ziv, A. (2010). The social function of humor in interpersonal relationships. Society, 47(1), 11-18.


ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE...

Documents

Transcript of ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE...