Coafurile teutonilor (sec I-IX)1. Coafurile teutonilor (secolele I-IX)

Cunostintele noastre despre coafurile teutonilor le datoram in primul rand autorilor romani si monumentelor din perioada imperiala. Numai dupa ce unele triburi teutone (gotii, vandalii, francii) si-au ridicat propriile regate pe ruinele Imperiului Roman, incepand din secolul al V-lea, ei au adoptat scrierea i baterea monedelor, ceea ce le-a permis sa-i descrie obiceiurile si traditiile si sa-si inregistreze infatisarea exterioara.

Pe langa inaltimea si forta germanilor, romanii se minunau si de parul blond al acestora. Ei vorbeau de par carunt, caci nu aveau cum altfel sa descrie absolut necunoscuta culoare alb-blonda, pe care o avea mai ales parul copiilor germani. Diferitele nuante, care mergeau de la blond cnepiu pn la blond roietic, exercitau o fascinatie greu de explicat asupra romanilor. Erau apoi uimiti de firul fin al parului blond, subire si moale ca matasea, in contrast cu firul lor aspru. In curand, romanele au dorit sa fie blonde, si nu brunete, astfel ca exportul de par blond a fost una din cele mai bune afaceri ale germanilor timp de secole.

(Coafurile teutonilor (sec I-IX)) (5)

Sclavii germani nu erau cumparati doar pentru luptele de gladiatori. Ca orice sclavi, ei aveau preturi diferite, in functie de ce anume stiau sa faca. Femeile tinere frumoase si barbatii frumosi aveau preturi mari, fund luai pentru a fi amanti. Iar culoarea parului lor era importanta, caci pentru blonzi se platea mult mai bine decat pentru bruneti. Amantii blonzi si iubitele blonde erau cei mai apreciati. O femeie blond prezenta in loja amfiteatrului facea furori.

Mai mult, mparatul roman Marcus Aurelius Antoninus Caracalla, renumit datorita maniei sale de a construi (giganticele bai din Roma, termele lui Caracalla), a ramas in istorie si datorita patimii sale nfocate pentru tot ceea ce era germanic. Garzile sale erau obligate sa poarte costumele specifice si armele germanilor; el nsusi purta peruci blonde, mnca mncaruri germanice si vorbea limba lor. i rasfaa, le dubla solda, i avansa in rang peste rand, ceea ce sporea pizma celorlalti soldati. Era cel mai fericit cand se afla impreuna cu leii sai blonzi, cum ii numea pe soldatii germani.

Dar nici chiar leii sai blonzi n-au putut sa-l salveze atunci cand a fost ucis in timpul unei campanii militare. Au putut doar sa se razbune, urmarindu-i si ucigandu-i pe criminali. Cu moartea domnului lor, destinul le-a fost pecetluit. Urma ultimelor sale garzi de corp se pierde undeva in nord-vestul Asiei Mici.

nsa dovada ca germanii aveau un par atat de deschis, cum astazi il au poate doar suedezii, nu se gaseste n reprezentarile facute de artistii romani germanilor. Cele mai multe statui erau, oricat de surprinzator ne-ar putea parea astazi, colorate - obrajii rosii, ochii albastri, sprancenele rosietice, parul galben -, dar s-a pastrat doar culoarea marmurii. Exista nsa unele statuete ceramice care ne ofera aceste informatii. O mica statueta din teracot, datand din secolul I d.H., nfatiseaza un tanar german al carui par este foarte galben.

Dovezi ne mai sunt oferite de aa-numitii oameni din mlatini, oameni sacrificati pentru a-i imbuna pe zei. Primul, descoperit la 8 mai 1950 n mlatina Tollund din Bjaeldskov Dal, a fost numit omul din Tollund. La nceput s-a crezut ca e vorba de o crima, fiind chemata poliia, care a constatat ca, desi victima nu murise de moarte natural, caci avea un treang strns pe gat, fptaul nu mai putea fi in nici un caz urmarit. Dei nu a fcut senzatie, aceast descoperire arheologica, descrisa de cercetatorul Peter Vilhelm Glob, este considerat a fi un eveniment mai important decat descoperirea unor mumii egiptene. Omul din Tollund a fost studiat la Copenhaga. S-au pstrat foarte bine pielea in partea superioara a corpului, organele interne, organele sexuale si partial creierul. Omul mncase cu 12 ore inainte de moarte. Avea ochii inchisi, prnd ca doarme. Parul era taiat scurt, iar barba ii crescuse puin dupa moarte, inainte de moarte el barbierindu-se cu grija. Era complet gol. A trait in secolul I i.H. Germanii credeau ca zeii, buni sau rai, se afl in apropierea mlastinilor. Pentru a-i indupleca pe zeii mlastinilor, ei aruncau acolo ce aveau mai scump: femeile - cositele, fetele tinere - bratarile (intr-o singura mlatina s-au gasit pana acum peste 300 de bratari), copiii - cele mai indragite jucrii, barbatii - cea mai buna haina si ncaltamintea de piele, dar si sabii, spade, obiecte casnice, statuete, mancare, cai, caini etc. Erau aruncati in mlastini sclavi, prizonieri de razboi, dar si indivizi din propriul popor - copii mici, fecioare, regi btrni. Victima murea ntr-un mod ingrozitor, necata sau spnzurata; uneori i se scoteau afara plamanii - locul sufletului - din corpul nca viu, alteori inima, alteori era lasat sa pluteasc pe apa pna murea. Pna acum s-au descoperit peste 700 de cadavre in mlastini.

Pe langa zeii mari, existau zeittile locale, responsabile de fecunditatea campului, care erau si ele implorate. S-au gasit n mlastini mici figurine de lemn ale acestor zeitati, cu zonele sexuale bine marcate. Un alt cadavru a fost gasit la 20 de kilometri de Tollund, cu o taietura de la o ureche la alta, ceea ce a facut sa-i curga sangele, caci sangele trebuia sa astmpere setea zeului adancurilor.

Nici primul, si nici acesta din urma nu au fost sclavi - corp ingrijit, manichiura, amprente digitale pastrate perfect, care nu s-ar fi pastrat in cazul unor maini care au muncit mult -, ci nobili.

Mai erau aruncati in mlastini si oameni morti in lupta sau pedepsiti pentru unele acte. Au mai fost gasiti o femeie care probabil a sarit sa-si salveze copilul, un calaret care a cazut cu calul n mlastina accidental etc.; acestia aveau parul rou, dar, cand acizii mlastinilor au fost indepartati in laborator, s-a vazut ca fusesera blonzi. Mai ales nefericita fata din Windeby avea suvite fine, matasoase. Si la mortii germanici din epoca bronzului descoperiti in sicrie de copaci s-au gasit resturi de par blond.

Fa de pr, germanii aveau un cult ca nici un alt popor. Cine avea un frumos par blond i-l pieptana cu ajutorul unor piepteni confectionai cel putin la fel de artistic ca sbiile. Faptul ca pieptenii l insoteau pe mort in lumea de dincolo spune totul. In cazul razboinicilor, pieptenii erau pusi chiar pe piatra de mormnt, nsoindu-i in etemitate. Germanii foloseau de asemenea peria de pr cu mner stilat, cunoscuta de francezi ca brosse si de spanioli ca broza, doua cuvinte ce provin din germanicul Borste (par aspru si scurt de pore) - Echt Schxveinborste st scris pe periile de pr nc i astazi.

Punctul culminant absolut al dragostei fata de parul propriu era atins cand eroul condus spre moarte i cerea calaului sau sa-si conduca sabia in asa fel incat parul sa nu fie nsngerat, caci m-am ngrijit de acesta cu ravna, multa vreme.

Zeii lor cei mai iubiti i-i puteau reprezenta (ca, mai tarziu, ingerii) doar blonzi. Si eroii sunt blonzi, iar cand femeile erau laudate pentru frumusetea lor nu lipseau n nici un caz elogiile pentru parul lor. O frumusee brunet putea fi totusi posibil, nsa era ceva foarte suspect. Brunete erau vrajitoarele, magicienele i zanele rele.

Probabil ca subconstientul colectiv e vinovat pentru faptul ca asemenea valori s-au pastrat timp de milenii. Si astazi, n Germania blondul e mai valoros decat brunetul, iar numarul femeilor care isi vopsesc parul sau care poarta peruci blonde este foarte mare. Ele fac asta pentru ca pentru ele conceptul blond e legat de concepte precum inalta societate, distinctie, noblete sau chiar atractivitate, frumusete.

Dar nu toti germanii erau blonzi. Existau multi cu par inchis la culoare; altfel nici nu s-ar putea explica existenta multor porecle pentru cei bruneti. Printre germani erau multi Brunas, Brunos, Brunings si multi Braunen. Aceste nume desemnau si altceva: doua substante de oxigenat prul utilizate foarte frecvent! Una din ele provenea din grsime de capr, cenu de fag i diferite plante, iar cealalta era un amestec din seu de berbec, leie din cenua de lemn i var ars (oxid de calciu). Aceste Haarbeize erau mult utilizate pentru ca prul inchis s devina mai deschis. Ele erau folosite mai mult de barbati decat de femei, si asta mai putin din vanitate masculina cat din dorinta barbatilor de a nu se deosebi de tovaraii lor de lupta.

Teutonii acordau o mare importanta ngrijirii parului si barbii. Ei foloseau bile de spun ce proveneau de la izvoarele termale de la Wiesbaden. Acestea serveau nu numai la curatarea parului, ci si la colorarea acestuia in rou, ceea ce se presupunea ca-i ingrozeste pe adversari n lupta. Spunul (la origine identic cu amintitele Haarbeize) era facut din cenua i seu, cel mai bun fiind considerat cel din cenua de fag si din seu de capr. Fie sub forma solid (Natronseife), fie sub forma lichid (Kalis eife), era folosit in aceeasi masura de femei i de barbati. Pentru nrosirea prului, substane minerale i vegetale, cum ar fi oxidul de plumb, ocrul sau vermillonul, trebuiau amestecate cu bilele de sapun. Substana era cunoscuta ca sapo de romani i era folosit ca agent de pigmentare, dar si impotriva urticariilor si alunitelor. Radacina cuvantului e Saipon, Seifar (spuma) din vechea germana culta de aici Seife in germana moderna.

Parul devenea mtsos i stralucitor prin utilizarea untului; acesta avea rolul de a ntreine prul la triburile din nordul Alpilor si din zona Iugoslaviei de azi i nca mai era menionat prin secolul al V-lea.

Caracteristic teutonilor era aadar prul lung i blond. Cu siguran c diversele triburi din estul Rinului aveau felurite coafuri. n unele triburi parul era purtat mpletit, n timp ce n alte triburi oamenii ii lsau prul s cad liber i nici nu i-l legau. Monumentele romane i prezint pe brbaii teutoni cu mustaa lung, cu barb i cu prul pieptanat pe spate, uneori fixat sus ntr-o bucl. Prul lung al femeilor atrna peste umeri. Uneori era nfurat ntr-o ghirlanda de pr susinut de o plas sau de o pnz. Cum descoperim din Gemma Augustea, femeia german i tia prul ca un semn al supunerii, al subjugrii.

Vechile femei germane i purtau prul lung i desprit la mijloc. Puteau face asta deoarece lucrul n cas era efectuat de mai multi oameni, n principal sclavi sau semi-sclavi. i fetele tinere, care nu erau nici ele prea mult implicate n ntreinerea casei, aveau aceasta frez. ns cine trebuia sa lucreze din greu, pe cmp, n cas sau la grajduri, era stnjenit de o asemenea coafur, astfel c folosea o plas de par, ireturi de pr sau un pieptene de purtat n pr, cnd nu erau preferate cosiele mpletite sau nnodate.

Barbatii purtau la nceput prul lung, pn la jumtatea umrului. Ei semnau cu blonzii pletosi din zilele noastre, cu care cei din generaiile mai varstnice nu se puteau (si nu se pot) obinui. Cat de putin avea de a face parul lung cu vocabule ca feminin sau efeminat o arata exemplul german, deoarece aici el era semnul vizibil al libertatii i al barbatiei. Taierea podoabei capilare era considerata o pedeapsa aspra.

Mai trziu, sub influenta romanilor, s-a ajuns la o freza mai scurta. Si pentru ca in lupta sa nu incurce, parul era prins intr-un nod, pe crestet sau pe partea dreapta a capului. Pentru tribul suabilor acesta era atat de tipic, incat a intrat in istoria modei parului sub numele de nodul suabian.

Cea mai cunoscuta coafura purtata de triburile nordice a fost tocmai acest nod suabian. Istoricul roman Tacitus (61/62-117 d.H.) descria astfel aceasta coafura: 0 particularitate a tribului este aceea ca ei isi piaptana parul pe spate si lateral si si-l leaga intr-un nod. Se deosebesc in acest fel de ceilalti teutoni, asa cum suabii nascuti liberi se deosebesc de sclavi. Aceasta coafura este uneori intalnita printre alte triburi, fie pentru ca sunt intr-o oarecare legatura cu suabii, fie ca sunt in competiie cu ei. Suabii se deosebesc de ali teutoni prin aceea ca pn la o vrsta foarte inaintata suvitele de par sunt pieptanate pe spate, uneori insusi proprietarul lor legandu-le intr-un nod la capatul la care se despart (Germania, cap. 38). Nodul suabian era larg rspndit printre triburile care locuiau in regiunile unde astazi se afla Olanda, Danemarca, Germania de Nord, ca si printre triburile galice care traiau pe teritoriul de azi al Frantei. Dovezi ale acestui nod au fost furnizate nu numai de documentele scrise si de monumente, ci i de cadavrele bine conservate in mlastinile de la Schleswig-Holstein si din Danemarca. In cazul cadavrului gasit la Osterby, tot parul de pe cap fusese legat intr-un nod strans. Desi a fost pigmentat in brun de apa mlastinei, in interiorul nodului culoarea originala a parului blond-platina este inca vizibil. Pe ceea ce a ramas din fata barba a supravietuit: firele ei sunt usor buclate, avand intre 3 si 4 centimetri.

Membrii tribului ce popula zona care astazi corespunde regiunii Hesse aveau o coafura diferita. Tinerii tribului i purtau parul si barba lungi, tunzandu-si parul de pe cap numai dupa o incursiune de pradare incununata de succes. Cei mai temuti razboinici ai tribului isi pastrau capul tuns scurt toata viata. Numai laii si cei fara suflet razboinic isi pastreaza claia de par lung, scria Tacitus.

Numeroasele brice de barbierit dau de inteles ca nu se purta barba mare. Tinerii nu purtau barba deloc, iar barbatii purtau barbison (cioc). Singurele extravagante puteau fi gasite la nivelul mustatii. Ca intotdeauna, portul barbii era supus modei.

In secolul al V-lea stapanirea romana din Galia si Italia s-a prabusit. Incepand din 489 ostrogotii condusi de Theodor cel Mare (443-526 d.H.) s-au stabilit in Italia pana la infrangerea lor in 553 de catre trupele imparatului Iustinian. Incepand din 486, francii au fost stapani in Galia. Ei l-au invins pe ultimul guvernator al Imperiului de Apus si i-au alungat pe vizigoti in Spania. In 711, imperiul vizigot din Spania a czut victima arabilor, care la randul lor au fost impini napoi peste Pirinei de ctre franci. Dintre toate regatele constituite de teutoni, numai regatul francilor a supravietuit.

Teutonii au adoptat vestimentatia si ornamentatiile romane. Stilicho (365-408), un teuton care a condus destinele Imperiului de Apus timp de mai multi ani, a adoptat moda romana: el purta parul pieptanat din crestet spre frunte, prul acoperind urechile, si barba numita cioc. In timpul secolelor al V-lea si al Vl-lea, multi teutoni au cedat influentei modei romane, mai ales cei care s-au stabilit printre romani, in orase sau la tara.

Cu toate acestea, nici unul din aceste imprumuturi nu a devenit o practica generala pentru un intreg trib. Regele Alarich al II-lea (484-507) al gotilor din vest purta parul scurt, urmnd linia modei romane; totusi, in aceasta perioada goii din vest purtau in marea lor majoritate parul lung. Iar succesorul lui Alarich a optat pentru parul lung in stil teuton. Theodor cel Mare purta de asemenea parul lung, chiar daca traise multi ani printre romani. Pentru el parul era un simbol al monarhiei: ceea ce pentru alti conducatori reprezinta coroana, pentru suveranul meu e constituit de natura sub Zeu, scria cronicarul sau.

Lombarzii (longobarzii) au fost printre ultimele triburi care au sositin Italia in 568 d.H. Tribul si-a capatat numele de la stilul barbilor lor: E sigur ca longobarzii au fost numiti dupa lungimea barbii lor, care era neatinsa de oel nota un cronicar. Ceafa le era rasa, in timp ce in fata parul le atama peste obraji pana la colturile gurii.

Felul in care francii isi purtau parul era in strict acord cu rangul si cu prestigiul. Se admitea ca toti membrii acestui trib nascuti liberi sa poarte parul lung; totusi el era mai lung la nobili decat la poporul de rand. Parul regelui era privit ca simbolizand sangele regal si servea drept blazon al casei regale. Regele franc avea datoria sa pastreze sacralitatea monarhiei si se credea ca orice scurtare a parului ar duce la o diminuare a puterii acestuia, diminuare care ar fi pagubitoare pentru toti supusii sai. Regii francilor nu-si pot ingadui niciodata sa-si taie parul, ci vor ramane netunsi inca din leagan. Parul atarna in suvite peste umeri. Parul de pe frunte este si el despartit, atarnand in doua parti. Acest lucru este vazut ca un semn al identitatii si al onoarei pentru casa regala. Pentru casa regala a francilor, Merovingienii, pierderea parului lung era o dez- onoare (...si ar fi mai bine sa moara). Pentru a-i elimina pe concurentii la succesiunea tronului, parul acestora era scurtat. Regele Clovis (482-511) i-a trimis pe un astfel de concurent si pe fiul lui, ambii rasi, la o manastire, iar cand ei au amenintat ca-si vor lasa parul sa creasca din nou, i-a omorat, caci conside- ra ca amenintarea constituia o pretentie la tron.

Childerich, ultimul rege al dinastiei merovingiene, a fost ras in cap i trimis la o manastire in anul 751. Succesorul sau a fost Pippin cel Scurt (751-768) din dinastia carolingiana: el a incercat sa-si mascheze lipsa descendentei regale prin purtarea parului lung. De asemenea, se ungea cu uleiul sfant al Domnului. Actul ungerii pregatea calea pentru sfarsitul traditiei purtarii parului lung ca simbol al monarhiei. De atunci ceremonia ungerii parului a inlocuit puterea magica a parului lung. Regii si nobilii franci au inceput sa poarte parul scurt. Carol cel Mare (768-814) a fost cel care a interzis celor de la curtea lui sa mai poarte parul lung.

Conducatorii cereau supusilor o adaptare a hainelor si a coafurilor. Charlemagne astepta de la ducele Benevento sa-si rada barba pentru a-l recunoaste ca membru al suitei sale. In aceasta perioada, pentru prima data parul a devenit o dovada a vederilor politice si a loialitatii, impuse de cei care detineau puterea.