REGNUL FUNGI

Organisme eucariote unicelulare sau pluricelulare

Corpul de tip tal, nediferenţiat în organe

Se hrănesc exlusiv pe cale heterotrofă, prin absorbţia hranei din mediu, sub formă de soluţii organice; organisme saprofite sau parazite

În natură au rol de descompunători (organisme saprofite) sau consumatori (organisme parazite)

Aparatul vegetativ – variat, în funcţie de grupul sistematic căreia îi aparţin: gimnoplast (celulă lipsită de perete rigid, uninucleată); plasmodiu (celulă fără perete, plurinucleată); dermatoplast (celulă cu perete celular rigid, uninucleată); sifonoplast (celulă de dimensiuni mari, plurinucleată; peretele celular prezintă numeroase ramificaţii tubulare); miceliu pluricelular (corp pluricelular, alcătuit din împletirea hifelor; hifele=filamente simple sau ramificate, formate din celule alungite, aşezate cap la cap, legate prin plasmodesme)

Structura celulei Peretele celular este constituit dintr-o substanţă asemănătoare celulozei = micoceluloză şi poate fi impregnat cu chitină, caloză etc. Citoplasma cuprinde 1 - mai mulţi nuclei; lipsesc plastidele. Ca substanţă de rezervă, rezultată în urma metabolismului, în celule se acumulează glicogen şi picături de grăsime.

MişcareaCaracteristică elementelor de înmulţire la organismele inferioare, este realizată cu ajutorul flagelilor. Atunci când celulele sunt lipsite de perete rigid (gimnoplaste, plasmodii), deplasarea are loc cu ajutorul pseudopodelor (prelungiri citoplasmatice de forma unor braţe).

Nutriţia Heterotrofă, prin descompunerea materiei organice moarte – organisme saprofite sau prin extragerea din corpul organismelor vii – organisme parazite. Există organisme simbionte, care formează asociaţii cu alge verzi sau cianobacterii – lichenii sau cu rădăcinile plantelor superioare – micorize.

Înmulţirea - Poate fi: vegetativă: prin diviziunea celulei, înmugurire, fragmentarea talului asexuată: prin diferite tipuri de spori – zoospori, aplanospori, endospori, exospori sexuată: de tip izogamie, gametangiogamie, somatogamie

SISTEMATICĂîncrengăturile: Myxomycota Eumycota Lichenomycota

MYXOMYCOTA Organisme unicelulare corpul plasmodiu în care se găsesc

mai mulţi nuclei diploizi. Acesta se dezvoltă :

din celule izolate, ai căror nuclei se divid prin mitoze succesive, fără formarea pereţilor despărţitori

reprezintă plasmodii de agregare, rezultate prin asocierea mai multor gimnoplaste care îşi păstrează individualitatea.

Se mişcă cu ajutorul pseudopodelor. Se hrănesc saprofit, multe specii fiind întâlnite în păduri, pe scoarţa copacilor aflată în descompunere, sub frunzele căzute sau pe alte resturi vegetale în descompunere.

Ciclul de viaţă: Sporii germinează în apă sau pe substrat umed sau în apă formând mixomonade (zoospori monoflagelaţi). Acestea pierd flagelul şi se transformă în mixoamibe care se înmulţesc pe cale vegetativă, prin diviziuni. Prin procesul de conjugare dintre 2 mixoamibe de potenţiale diferite se formează zigotul diploid (mixoamibozigotul) nucleul acestuia se divide mitotic în mod repetat, rezultând plasmodiul. Acestea se dezvoltă în condiţii de umiditate mare (sol de pădure, paie, lemn putred, între plante, muşchi ş.a.). La maturitate, plasmodiile se deplasează către locuri luminate şi uscate unde, după deshidratare acestea se transformă în corpuri sporifere (sporangi, de obicei pedicelaţi şi prevăzuţi cu un înveliş numit pteridie).

Exemple: Dictyostelium discoideum –

Formează mixospori aglomeraţi la capătul unui pedicel, cu aspect muriform.

Trăieşte pe lemn putred, dar se poate uşor cultiva şi pe o infuzie de fân pe agar-agar unde aceasta se hrăneşte cu colibacili.

Fuligo septica – „Floarea tăbăcarilor” – trăieşte pe

material lemnos din uneltele tăbăcarilor, având un plasmodiu de culoare galbenă.

Stenomites fusca – prezintă un plasmodiu de culoare

brună; sporangii sunt cilindrici, pedicelaţi, acoperiţi cu pteridie; întâlnit pe lemne putrede.

EUMYCOTA Ciupercile sunt organisme lipsite de clorofilă, respectiv specii heterotrofe saprofite, parazite sau, într-un număr restrâns, simbionte Corpul vegetativ al ciupercilor este un tal unicelular sau pluricelular. În cazul talului unicelular, acesta poate fi de tip gimnoplast, dermatoplast, plasmodiu.La unele specii, talul unicelular poate avea aspectul unui miceliu tubular, ramificat, cu mai mulţi nuclei, numit sifonoplast.În cazul ciupercilor cu tal pluricelular, acesta este alcătuit din hife septate, fiecare segment al hifei reprezentând o celulă cu perete celular. Prin împletirea hifelor se formează micelii (plectenchimuri). Dacă din împletirea hifelor rezultă o reţea laxă, miceliul este filamentos (prosoplectenchim); în cazul hifelor împletite strâns, miceliul este masiv (paraplectenchim). Miceliile pot fi: primare (monocariotice) – celulele hifelor au un singur nucleu haploid; secundare (dicariotice) –în celule sunt doi nuclei haploizi, miceliul fiind de tip filamentos; terţiare (dicariotice) – celulele au doi nuclei haploizi, iar miceliul este de tip masiv. Din punct de vedere structural, o celulă micotică este alcătuită din perete celular, citoplasmă, unul sau mai mulţi nuclei şi alţi constituienţi specifici. Peretele celular este alcătuită din pectine, chitină, caloză, hemiceluloză etc. Celuloza este întâlnită numai la un grup restrâns de ciuperci. Citoplasma alcătuită din hialoplasmă, la exterior şi granuloplasmă spre interior, conţine, pe lângă nucleu (nuclei), condriozomi, vacuole şi substanţe de rezervă, cum ar fi glicogenul.

Nutriţia ciupercilor este hetreotrofă. Speciile sunt parazite, atunci când se dezvoltă pe substraturi reprezentate de

organisme vii. când întreg ciclul de viaţă se desfăşoară numai pe seama ţesuturilor vii, atunci ciupercile sunt parazite obligate (ex. mana viţei de vie – Plasmopara viticola) când devin parazite numai în anumite momente ale ciclului de viaţă, în condiţii favorabile, ciupercile sunt parazite facultative (ex. diferite specii de mucegai – Penicillium sp.).

Ciupercile parazite se pot dezvolta în interiorul substratului (ciuperci endoparazite intracelulare sau intercelulare) sau la exteriorul acestuia (ciuperci ectoparazite).

Ciupercile parazite produc boli numite micoze; pot ataca o singură gazdă – specii monofage, sau mai multe gazde – specii polifage.

Ciupercile cu nutriţie saprofită se dezvoltă pe substraturi organice moarte, intrate în descompunere; pot fi saprofite facultative, atunci când de obicei se hrănesc parazit, iar în anumite condiţii de mediu devin saprofite (ex. mana cartofului – Phytophtora infestans). Speciile saprofite obligate se hrănesc exclusiv cu substanţe organice moarte (ex. Mucor mucedo).

Speciile de ciuperci simbionte convieţuiesc cu alte plante, cum ar fi algele, formând lichenii, sau cu rădăcinile arborilor sau ale unor graminee, formând micorize.

Înmulţirea ciupercilor se poate face pe cale vegetativă, asexuată şi sexuată. Înmulţirea vegetativă are loc prin: fragmentarea talului (porţiuni din miceliu se desprind de ciuperca respectivă şi, în condiţii favorabile, dau naştere la noi indivizi) ; înmugurire (la drojdia de bere - Saccharomyces); organe de rezistenţă – scleroţi (împletituri strânse de hife care apar când condiţiile de viaţă devin nefavorabile ciupercii şi pot genera noi micelii când aceste condiţii se ameliorează – ex. cornul secarei - Claviceps purpurea). Înmulţirea asexuată se realizează cu ajutorul unor celule nespecializate, numite spori. Sporii pot fi mobili, prevăzuţi cu flagel (zoospori), sau imobili (aplanospori). Ei se pot forma la exteriorul organelor sporifere (exospori: conidiosporii, bazidiosporii), sau la interiorul acestora (endospori: ascosporii, sporangiosporii ş.a.).

Înmulţirea sexuată are loc prin unirea a două celule specializate, numite gameţi. Aceştia pot fi asemănători sau diferiţi ca formă şi mărime.

Procesul de unire a gameţilor se produce în două etape: 1. plasmogamia – unirea are loc la nivelul citoplasmelor şi rezultă celule dicariote; 2.cariogamia – are loc unirea nucleilor şi rezultă celule monocariote, diploide. Plasmogamia precede întotdeauna cariogamia, distanţa în timp între cele două faze fiind variabilă la diferite grupuri de ciuperci (ciupercile care produc băşicarea frunzelor (Taphrina sp.), faza de miceliu cu celule dicariote, respectiv miceliul secundar, este de lungă durată).

Dacă înmulţirea sexuată se produce prin unirea directă a gameţilor, ea se numeşte gametogamie; în cazul unirii gametangiilor (organelor specializate în producerea gameţilor) ea poartă numele de gametangiogamie. Forma evoluată de înmulţire sexuată este somatogamia – unirea a două hife nespecializate (nu se formează organe sexuale) care aparţin la două micelii diferite. După fecundaţie se formează zigotul diploid (zigozoospor, zigospor, oospor, celula ascogenă, celula bazidiogenă). Acesta formează în scurt timp spori, în urma unor diviziuni meiotice. ciclul de viaţă ale ciupercilor este specific claselor sistematice şi includ procese de înmulţire asexuată şi sexuată, de la germinarea sporilor până la formarea unei generaţii de spori.

Synchytrium endobioticum (Ord. Chytridiales; fam. Synchytriaceae): provoacă, la cartof boala numită râia neagră a cartofului.

Aparatul vegetativ este un gimnoplast care se dezvoltă ca parazit intracelular.

Înmulţirea asexuată are loc prin zoospori uniflagelaţi, piriformi. Aceştia se formează în zoosporangi şi se grupează mai mulţi la un loc rezultând sori de zoosporangi.

Sexuat se înmulţesc prin izogametogamie, iar gameţii sunt reprezentaţi de zoospori. Ei fuzionează câte doi rezultând un zigozoospor biflagelat.

În ciclul de viaţă se formează două categorii de zoosporangi: unii de vară şi alţii de iarnă, cei din urmă prevăzuţi cu un perete gros şi rezistent.

Phytophtora infestans (Ord. Perenosporales; fam. Pythiaceae): ciuperca produce mana cartofului; aparatul vegetativ al speciei este un sifonoplast care se dezvoltă intercelular absorbind hrana din celule cu ajutorul haustorilor. Înmulţirea asexuată se face prin conidii, formate pe conidiofori aerieni cu creştere continuă. Prin germinarea conidiilor pot apare zoospori biflagelaţi sau filamente de infecţie. Organele de rezistenţă sunt oosporii, formaţi în interiorul ţesuturilor atacate, care germinează primăvara producând zoospori. Sexuat se înmulţesc prin oogamie.

Plasmopara viticola (Ord. Perenosporales; fam. Perenosoraceae): produce mana viţei de vie

aparatul vegetativ este un sifonoplast intercelular cu aspect coraliform, prevăzut cu haustori sferici sau oval-piriformi

Se înmulţeşte asexuat prin conidii ovoide, unicelulare, produse de conidiofori ramificaţi, care ies prin stomate. Prin germinarea conidiilor rezultă zoospori biflagelaţi.

Oosporul, rezultat în urma oogamiei, are un perete subţire, rămânând în ţesuturile parazitate.

Clasa Ascomycetae (subîncreng. Ascomycotina):

ciuperci superioare corpul vegetativ dermatoplast sau

miceliu septat; miceliul de lungă durată este cel primar

înmulţirea asexuată se face prin diferite tipuri de spori (conidii, oidii, picnospori) formaţi din miceliul primar;

sexuat se înmulţesc prin heterogametangiogamie (ascogamie), rezultând celula ascogenă (asca) în interiorul căreia apar, prin diviziune reducţională, 8-4 ascospori, respectiv elementele de răspândire ale speciei

ascospor + miceliu primar + ascogon >P hife ascogene dicariote C celule ascogene ascospor - miceliu primar - anteridie celule ascogene R! 4-8 nuclei haploizi ascospori (endospori + sau -)

P = plasmogamie; C = cariogamie; R! = diviziune reducţională

Saccharomyces cerevisiae (Ord. Endomycetales; fam. Saccharomycetaceae): drojdia de bere talul este unicelular, de tip dermatoplast celulele - ovale sau sferice Înmulţirea de bază – vegetativă, prin înmugurire. Înmuguririle repetate, produse în anumite condiţii pot alcătui colonii de celule cu aspectul unui miceliu rudimentar. În condiţii nefavorabile (substanţele din mediu au fost epuizate) nucleul celulelor se divide succesiv de două ori şi formează 4 ascospori. Saccharomyces ellipsoideus - drojdia de vin,

celule alungite, puse cap la cap, sub forma unui miceliu rudimentar.

Iernează sub formă de asce cu ascospori pe plantele de viţă de vie, dezvoltându-se pe struguri. Printr-un proces de fermentaţie transformă glucoza din mustul strugurilor în alcool etilic şi dioxid de carbon.

Aspergillus niger (Ord. Eurotiales [Plectascales]; fam. Eurotiaceae [Aspergillaceae]): produce mucegaiul negru pe fructe, alimente şi diferite produse vegetale depozitate talul pluricelular - miceliu filamentos, ramificat şi septat Înmulţirea asexuată se realizează prin conidii în lanţuri, pe conidiofori simpli şi măciucaţi la capăt. Înmulţirea sexuată se produce prin ascospori formaţi în asce închise în peritecii. Unele specii din genul Aspergillus - folosite pentru producerea antibioticelor: fumigatina produsă de A.fumigatus, clavacina produsă de A.clavatus.Penicillium (Ord. Eurotiales [Plectascales]; fam. Eurotiaceae [Aspergillaceae]): formează conidiofori ramificaţi cu aspect de pensulă, pe ramificaţii aflându-se lanţuri de conidii sferice. Unele specii produc boli plantelor, ex. P.gladioli – atacă gladiolele producând putregaiul uscat al bulbilor, altele sunt folosite în industria farmaceutică pentru obţinerea antibioticelor (P.notatum produce penicilina).

Claviceps purpurea (Ord. Sphaeriales; fam. Clavicipitaceae): atacă florile de secară, producând boala numită cornul secarei.

În organele atacate apare o formă de rezistenţă numită

sclerot. Acesta are 1-2 cm lungime, de

culoare neagră, de o structură densă, dură.

Scleroţii sunt folosiţi în medicina umană încă din secolul XVII, datorită substanţelor cu acţiune hemostatică.

Morchella esculenta (Ord. Pezizales; fam. Morchellaceae) – sbârciogul: specie saprofită corpul de fructificare (sporifer) alcătuit din picior şi pălărie mare (10 cm diametru) cărnoasă, sbârcită, brună, asemănătoare unei căciuliţe. Suprafaţa pălăriei este alcătuită din asce în care se formează ascosporii cu rol în înmulţirea ciupercii. Ciuperca (corpul sporifer) poate fi întâlnită în aprilie-mai în locuri umede din grădini, pajişti, tufărişuri, margini sau rărituri de păduri. Comestibilă, apreciată pentru mirosul şi gustul plăcut.

Clasa Bazidiomycetae (subîncreng. Basidiomycotina): ciuperci evoluate miceliul secundar de lungă durată pe care, la ciupercile cu pălărie, se formează miceliul terţiar (piciorul şi pălăria) se înmulţesc asexuat prin spori imobili (bazidiospori) şi prin spori de rezistenţă; sexuat se înmulţesc prin somatogamie formând bazidiile, la exteriorul cărora apar bazidiosporii. La ciupercile cu pălărie, zonele cu bazidii şi bazidiospori, numite zone himeniale, se formează de regulă pe partea internă a pălăriei.

basidiospor + miceliu primar + > P miceliu secundar, dicarioticbasidiospor - miceliu primar -

C celule basidiogene celule basidiogene R! 4 nuclei haploizi

basidiospori (exospori + sau -)

P = plasmogamie; C = cariogamie; R! = diviziune reducţională

Cantharellus cibarius (Ord. Aphyllophorales; fam. Cantharellaceae) – bureţi gălbiori: ciuperci cu aspect de pâlnie. Zona himenială, lamelară, porneşte de la baza piciorului până la marginea pălăriei. Este caracteristică pădurilor de foioase şi conifere, întâlnită din iunie până în septembrie; comestibilă, cu mare valoare nutritivă.Boletus edulis (Ord. Agaricales; fam. Boletaceae) – hrib, mânătarcă: au pălăria cărnoasă, brună, bombată, cu zona himenială tubulară, galbenă iar piciorul gros, brun-deschis. Creşte în păduri de conifere, unde apare toamna (august-octombrie). Datorită calităţilor culinare ocupă pe piaţa mondială, locul doi după trufele de iarnă. B.satanas (Ord. Agaricales; fam. Boletaceae) – hrib ţigănesc: pălăria alb-cenuşie, pătată cu galben. Zona himenială este albă şi la atingere se colorează în albastru. Întâlnită toamna pe soluri calcaroase din păduri de foioase, mai ales cele de fag. Toxică, dar nu letală (provoacă tulburări gastrointestinale cu dureri violente).

Pleurotus ostreatus (Ord. Agaricales; fam. Pleurotaceaee) – păstrăv de fag: ciupercă lignicolă. Dintr-o bază comună pornesc mai mulţi indivizi cu lungimea piciorului diferită. Pălăria este orizontală şi are formă de ureche sau de scoică; atinge 5-15 cm în diametru, cu marginea răsucită; faţa superioară netedă, cenuşiu-maronie se decolorează cu vârsta. Întâlnită toamna şi iarna pe trunchiurile bătrâne de arbori foioşi, îndeosebi de fag, provocând putregaiul alb al lemnului. Are o mare valoare nutritivă, fiind cultivată.Agaricus campestre (Ord. Agaricales; fam. Agaricaceae) – ciuperca de gunoi: pălărie globuloasă, apoi hemisferică, cu centrul plat, de 3-8 cm în diametru; pe partea superioară poate fi netedă, mătăsoasă sau scvamoasă, alb-gălbuie sau alb-murdar. Piciorul este plin, tare, neted, alb, cu un inel în treimea superioară. Întâlnită de primăvara până toamna în pajişti, păşuni, în locuri bogate în resturi organice. Comestibilă, se cultivă pe scară largă.

Amanita muscaria (Ord. Agaricales; fam. Amanitaceae) – muscăriţă: pălăria - roşie, cu pete albe Piciorul alb şi bulbos la bază, îmbrăcat într-un manşon, este alb şi sub pălărie, cu inel de aceeaşi culoare Este o ciupercă micorizantă, otrăvitoare, întâlnită pe sol vara şi toamna (VII-XI) prin luminişurile pădurilor de conifere, rar în pădurile de foioase. Consumată provoacă sindromul muscarin constând din tulburări gastrointestinale şi nervoase, fără a fi letală. Utilizată empiric pentru omorârea muştelor.A.phalloides – buretele viperei, ciuperca albă: pălăria este galben-verde, uneori măslinie, în stare umedă puţin vâscoasă. Lamelele zonei himeniale sunt albe. Piciorul alb, dilatat la bază şi acoperit de manşon, prevăzut cu inel în treimea superioară. Ciupercă extrem de toxică, întâlnită vara şi toamna (VII-X) pe soluri umede şi umbroase din păduri de conifere şi foioase, îndeosebi sub stejari. Letală - medicina nu cunoaşte antidot pentru neutralizarea toxinelor.

LICHENOMYCOTAPlante rezultate din convieţuirea simbiotică a unei specii de ciuperci cu o specie de algă albastră sau verde.

Ciuperca protejează alga în condiţii de intensitate mare a luminii, produce substanţe care accelerează fotosinteza, absoarbe şi reţine apa şi sărurile minerale; alga sintetizează substanţele organice

În 90% dintre speciile de licheni sunt întâlnite alge verzi aparţinând la trei genuri şi alge albastre aparţinând la un singur gen.

Când cele două simbionte sunt crescute separat, ciuperca ia forme compacte, nedefinite, iar alga se dezvoltă mai repede.

Lichenii sunt plante de talie mică (câţiva centimetri), cu creştere lentă (cresc între 0,1 mm -1cm în lungime/an), cu longevitate mare (pot atinge peste de 4500 ani)

Pot fi întâlniţi: pe stânci (licheni saxicoli), pe sol (licheni tericoli), pe scoarţa copacilor (licheni corticoli) în apă (licheni hidrofili) Unii pot trăi sub cuticula frunzei plantelor din zona tropicală

T alul poate fi gelatinos, crustos (când sunt puternic ataşaţi sau înglobaţi în substrat), foliaceu (cu aspect de frunză) fruticulos (cu aspect de tufă). Culoarea talului este dată de acizii lichenici conţinuţi şi poate fi albă, cenuşie, neagră, galbenă, brună, verde, albăstruie sau roşie, constituind un element de identificare a speciilor.

Structura talului rezultă din modul de împletire a hifelor ciupercii între care se află alga; aceasta poate fi:

homomeră (nediferenţiată, uniformă): în împletitura laxă a hifelor se află o masă gelatinoasă formată de alge, uniform răspândite în grosimea talului;

heteromeră: componenţii sunt grupaţi zonal. În cazul talului heteromer, structura poate fi: dorso-ventrală, când deosebim un cortex dorsal (alcătuit dintr-o împletitură deasă de hife), o zonă gonidială (formată dintr-o reţea de hife împletire lax, în ochiurile căreia se găseşte un număr mare de alge), o zonă medulară (respectiv o reţea laxă de hife în ochiurile căreia se găsesc un număr redus de alge) şi un cortex inferior (asemănătoare cu cortexul superior; de la nivelul lui pornesc cordoane de hife care formează rizinele cu ajutorul cărora talul se prinde de substrat şi prin care absoarbe seva brută); radiară, unde deosebim un cortex extern, o zonă gonidială, o zonă medulară (medula) şi o axă centrală medulară, alcătuită din hife strâns unite, orientate în sensul lungimii talului, cu rol în susţinerea acestuia la lichenii fruticuloşi. În cortexul superior sau extern se găsesc substanţe gelatinoase care au rolul de a opaciza zona superioară în condiţii de umiditate scăzută. Astfel este oprit accesul luminii, iar fotosinteza nu se mai produce, lichenii trecând la o fază latentă în care pot rezista în condiţii de mediu nefavorabile.

Lichenii sunt plante autotrofe. Produşii de rezervă rezultaţi prin metabolism, precum lichenina, manoza, diferiţi acizi organici, sunt depozitaţi în zona medulară. Foarte sensibili la poluare datorită absorbţiei neselective, acumulează o cantitate mare de substanţe toxice, atât pentru plantă cât şi pentru consumatorul acestuia. Din acest motiv flora lichenologică a centrelor urbane şi împrejurimi este foarte săracă, lichenii fiind sensibili în special la bioxidul de sulf din atmosferă. Înmulţirea lichenilor are loc mai ales vegetativ şi se realizează prin fragmentarea talului, prin soredii (formaţiuni globuloase pe suprafaţa talului, alcătuite dintr-un grup de alge, înconjurate de hife miceliene, fără cortex) sau prin izidii (excerscenţe papiloase, cu aceeaşi structură ca şi talul). Înmulţirea asexuată a algei are loc prin mitoză, iar a ciupercii prin spori. Aceştia se formează în corpuri sporifere cu aspect de cupă (apotecii) sau măciucată (peritecii) ce apar pe suprafaţa talului. Pe partea concavă a corpurilor sporifere se găseşte un strat himenial alcătuit din asce cu câte 8 ascospori sau bazidii cu câte 4 bazidiospori, protejaţi de filamente sterile numite parafize. Sporii puşi în libertate germinează, miceliul rezultat putând supravieţui numai dacă întâlneşte alga corespunzătoare cu care va forma un nou lichen.

Xanthoria parietina – lichenul galben:

specie corticolă, lignicolă sau saxicolă, întâlnit de la câmpie până în regiunile montane pe scoarţa copacilor (frecvent), lemn sau zid.

Talul foliaceu galben, galben-verzui sau portocaliu poartă pe partea superioară apotecii mari, portocalii;

este dăunător pentru pomii fructiferi, deoarece îngreunează schimbul de gaze la nivelul scoarţei şi poate adăposti diferite specii de insecte dăunătoare.

Ervenia prunastri – lichenul de prun: specie corticolă (o găsim pe scoarţa prunului şi a unor arbori foioşi ca stejarul, fagul, aninul, mesteacănul, frasinul, teiul) sau saxicolă, întâlnită pe stânci. Talul este fruticulos, erect sau pendul, fixat de substrat printr-un disc adeziv, cenuşiu – verzui pe partea superioară; dăunător pentru prun. Folosit în industria parfumurilor datorită uleiului volatil conţinut (acesta se formează în plantă după 6 luni de la recoltare). Prezintă proprietăţi antibiotice, inhibând dezvoltarea bacilului tuberculozei şi difteriei.

Cladonia rangiferina – lichenul renilor: specie cu tal fruticulos, cilindric, de culoare cenuşie, cu apotecii brune la vârf. Larg răspândit în zona montană şi a pajiştilor alpine (întâlnit în şi zonele arctice). Utilizat în industria farmaceutică pentru obţinerea unor alifii folosite în tratarea plăgilor şi arsurilor externe.

Cetraria islandica – lichenul de Islanda: plantă medicinală, întâlnită în regiunile montane şi alpine din ţara noastră. Talul fruticulos, tericol, brun deschis. Folosit în tratarea gripei, traheobronşitei, astmului bronşic, hepatitei cronice.Usnea florida –lmătreaţa brazior: specie cu talul filamentos, cenuşiu verzui, care atârnă pe ramurile arborilor. La vârful ramificaţiilor se găsesc apotecii mari, mai închise la culoare, cu aspect de bănuţi. Dăunează arborilor pe care vegetează, acoperindu-le ramurile pe o suprafaţă mare, sufocându-i.