SISTEMUL LOCOMOTORSISTEMUL LOCOMOTOR Scheletul uman este format din 206 oase separate, unite ntre ele prin diferite articulaii. Mrimea, respectiv forma diferitelor oase este determinat de funcia anatomic. Cel mai mare os este femurul avnd 50 de cm iar ce mai mic este scria (2,6 mm), una din oscioarele auditive.Oasele se mpart n patru mari grupe: 1.Oasele lungi sau cilindrice: dup cum le arat i denumirea, sunt alungite, uor curbate, au rolul de a amortiza ocurile. Din aceast categorie fac parte oasele gambei, oasele braului i oasele degetelor. 2.Oasele scurte sau cubice: sunt coluroase, groase. Aa sunt de exemplu oasele carpiene i tarsiene. 3.Oasele neregulate: conform denumirii, au forme i dimensiuni variate. Formeaz unele pri ale spatelui, feei. 4.Oasele late costale, craniul, spatula: reprezint scuturi ale organelor vitale. I. Muchii i oasele Peste 500 de muchi aa numiii muchi scheleticise ataeaz de oasele noastre. Muchii se inser pe oase prin intermediul prelungirilor numite ligamente. n timpul micrii, muchii corespunztori se contract, deplasnd osul care aparin de acetia. Muchii i oasele formeaz mpreun cele mai mari sisteme organice ale organismului nostru: Sistemul osos i muscular. Scheletul este flexibil datorit articulaiilor care unesc oasele. Unele articulaii sunt ns fixe, oasele fiind sudate ntre ele la nivelul marginilor, astfel nct par a fi un singur os. Aa de exemplu, osul pereche al bazinului (osul coxal) este format de fapt din trei oase: poriunea superioar este iliumul, partea inferioar anterioar este pubisul, iar cea posterioar este ischiumul. La noi nscui i la copii, aceste oase se pot deplasa puin unul fa de cellalt, dar pn la maturitate se osific complet. O alt categorie important a legturilor inter osoase este articulaia mobil, dar msura micrii este variabil. Cea mai mare articulaie a organismului nostru, articulaia genunchiului de exemplu funcioneaz ca o balama permite nainte i napoi a gambei, dar nu permite micri laterale i orientate nainte. La fel funcioneaz i articulaia degetelor. Articulaiile coxo-femural, dintre osul bazinului i femur, este o articulaie numit sferic sau liber: suprafaa sferic a corpului articular al femurului se potrivete n cavitatea articular a bazinului. Aceast structur confer o mobilitate a articulaiilor permind micri ample nainte, napoi i lateral. La fel este articulaia umrului (ntre humerus i spat). II. Articulaiile coloanei vertebrale Coloana vertebral uman este format din 26 de oase separate: vertebre; acestea sunt unite prin articulaii. Vertebrele se deplaseaz puin fa de vertebrele nvecinate dar aceste deplasri mici,

adunate la un loc determin o flexibilitate deosebit a coloanei vertebrale. Dac nu ar fi aa, nu ne-am putea apleca n fa, n spate sau lateral. La ntlnirea capului i a coloanei vertebrele gsi un altfel de articulaie. Datorit celor dou proeminene (condiii) ale omului occipital care se potrivesc n cavitile articulare ale primei vertebre, ne putem aplica capul nainte i napoi .Prima vertebr cervical se numete atlas (dup titanul din mitologia greac care ine pe umeri ntreaga lume). Atlasul, de forma unui inel, se potrivete cu a doua vertebr cervical, axis articulaia dintre ce le dou vertebre se numete articulaie pivotant care permite rotirea antebraului. Cele m-ai simple articulaii ale scheletului sunt probabil cele n care o suprafa articular alunec peste. O asemenea articulaie este ntre rotul i extremitate distal a femurului, sau ntre oasele carpiene. Oasele care se articuleaz n a, se pot deplasa n direcii diferite, dar nici unul nu se poate deplasa fa de cellalt os. O asemenea articulaie este ntre osul metacarpian al degetului mare i oasele carpiene. Datorit acestei caracteristici ale articulaiei n a, ne putem ntoarce degetul mare spre palm. Fr aceast capacitate, ne-ar fi foarte greu s apucm obiectele.

III.

Lubrifierea articulaiilor

n articulaie capete osoase care se ntlnesc, se deplaseaz unul fa de cellalt, iar uneori chiar se ating i se freac ntre ele. Pentru a nu uza, capetele osoase sunt acoperite cu un strat neted, lucios numit cartilaj. Pe lng acesta, articulaia este nconjurat de un sac, care produce lichidul articular (lichid sinovial) vscos. Acest lichid sinovial siropos, are rolul de a lubrifia articulaia, la fel ca vaselina, sau uleiul de mainrii. Cartilajul i lichidul articulos previn tocirea i uzura capetelor oaselor n urma frecrii ntre ele. n articulaiile dintre vertebre, care (cu excepia articulaiei dintre atlas i axis) permit doar micri limitate, i gsesc nite discuri intervertebrale cartilaginoase. Dac unul dintre discuri este dislocat i apas un nerv, se produce una din afeciunile dureroase, numite hernie de disc. Fiecare articulaie mobil este inut de ligamente elastice, care prinde capetele oaselor care formeaz articulaia. Aceste ligamente protejeaz articulaia de deplasrile care depesc limita obinuit i nu ar fora prea mult articulaia, respectiv de luxaii

IV.

Numrtoarea oaselor

Capul uman este format n totalitate de 29 de oase. Neurocraniul este compus din 8 oase; acestea sunt te trei osioare auditive, iar urmtorul i totodat ultimul este mandibula. Cavitatea unor oase craniene reduc greutatea craniului.

bine sudate, pentru a proteja creierul sensibil la aciunile din exterior. Ale 14 oase intr n formarea feei (craniul visceral), n cele dou urechi mai exist c n formarea coloanei vertebrale intr 26 de oase. Cele 7 vertebre cervicale sunt urmate de 12 vertebre dorsale, iar acestea de 5 vertebre lombare late, puternice. Osul sacru situat ntre oasele care formeaz bazinul, este alctuit din sudarea a 5 vertebre sacrale. Ultima vertebr a coloanei este cocisul. Acesta era format iniial din 4 oase care s-au unit. Oasele care formeaz toracele sunt 25 la numr. Pe cele lungi i curbate, n centru fiind situat sternul. La extremitatea posterioar, coastele sunt n legtur direct cu vertebrele dorsale, iar n faa celor 10 perechi de coaste se ataeaz la stern prin intermediul unui cartilaj. Oasele centurii scapulare, ale braului, antebraului i minii sunt n numr de 64 reprezentnd aproximativ 1/3 din numrul total al oaselor corpului uman. n centura scapular de o parte i de alta sunt situate cte o clavicula i cte o spat. Braul este format dintr-un os, iar antebraul din dou oase lungi: humerusul, respectiv radiusul i ulma (prin aceasta anatomitii nelegnd regiunea capometacarpian i regiunea falangelor) este alctuit din mai multe oase: cele 8 oase carpiene, care asigur jocul ncheieturii celor 5 oase metacarpiene, cele 2 falange ale degetului mare respectiv cele 3 falange la restul degetelor n total 27 pe ambele pri. Centura pelvian i piciorul sunt formate din 62 de oase. i acestea reprezint aproximativ 1/3 din numrul total de oase. Osul pereche al centurii pelviene, mpreun cu osul sacru al coloanei vertebrale formeaz bazinul. De aici n jos urmeaz femurul, rotula, tichia i fibula. n regiunea gleznei de o parte i de alta se gsesc cte 7 oase tarsiene, cte 5 oase metatarsiene i s termin cu cele dou falange ale degetelor mari, respectiv cele 3 falange ale celorlalte 10 de la picior.

V. Structura intern a oaselor Oasele organismului viu deloc att de uscate, albe i rigide, precum am putea crede vznd scheletele expuse n muzeu. Osul viu este de culoare cenuie, fiind acoperit de o membran rezisten peri os prin care ptrunde venele i nervii destinai oasele. Dei oasele par a fi compacte, n realitate sunt pline de mici caviti. Sub periost urmeaz compacta osului, sau esutul osos de tip Havers. Dac facem o seciune transversal la nivelul unui os putem observa o mulime de mici cercuri. Aceste aa numite canale Havers strbat longitudinal osul, avnd rolul de a adposti vasele i nervii care ptrund din perios n os. n lungul acestor canale, n mici lacune osoase, sunt situate nite celule de dimensiuni microscopice celulele osoase sau osteocitele, care formeaz partea solid a osului.

Stratul poros, buretos, ce se ntinde sub esutul compact, se numete esut osos spongios, cu toate c i acesta este solid. n sfrit n interiorul osului, ntlnim mduva osoas. Aici este produs marea parte a celulelor sangvine. VI. Regenerarea oaselor Asemenea celorlalte organe, i oasele sunt n permanen schimbare, se uzeaz i se regenereaz. Sub efectul forelor care acioneaz asupra oaselor, de la natere, pn la moarte, se realizeaz dizolvarea esutului vechi i formarea esutului osos nou. Aceasta nseamn, c n primul rnd se transform oasele regiunii corporale puternic solicitate att de intens, slbesc. Dac cineva se mic puin pe o perioad mai lung de timp, de exemplu din cauza unei boli, oasele lui vor fi mai slabe. Oasele pot fi comprimate i nu sunt att de fragile: se pot ndoi puin i pot amortiza energia unor lovituri mai mici sau zguduituri. Cnd srim, asupra oaselor noastre acioneaz fore extrem de mari. Femurul rezist la o presiune att de mare, ca i cnd pe fiecare centimetru ptrat s-ar distribui greutatea unui hipopotan. ns n anumite situaii osul se poate fisura sau rupe cu uurin. VII. Vindecarea oaselor Medicul repune fr ntrziere osul fracturat, deoarece imediat dup accidentare ncep procesele de vindecare. La nceput se formeaz un hematom mare ntre capetele osoase fracturate, apoi substanele minerale sunt ndeprtate de la nivelul fracturii prin intermediul sngelui. ntre timp, cheagul de snge este mpnzit de o reea fibroas, care va prinde capetele fracturate. Osteocitele care migreaz n seciunea fibroas, vor forma un nou os puternic. Aproximativ n trei sptmni ia natere acea formaiune osoas bogat n calciu, care va uni din nou capetele osoase fracturate. Aceast formaiune numit celus , se transform treptat n esut osos adevrat. n urmtoarele luni i ani se netezesc proeminenele sau muchiile eventual rmase la nivelul fracturii, osul fiind ca nainte de fracturi.

SISTEMUL NERVOS2 April 2011 SISTEMUL NERVOS Sistemul nervos reprezint ansamblul tuturor organelor alctuite predominant dinesut nervos specializat n recepionarea, transmiterea i prelucrarea excitanilor din mediul extern sau intern. Trebuie menionat faptul c excitabilitatea nu este o caracteristic exclusiv a sistemului nervos. i un animal primitiv, fr sistem nervos, recepioneaz i prelucreaz informaii din mediu. Excitabilitatea este o caracteristic general a lumii vii.

Sistemul nervos reprezint ns acea parte strict specializat, n urma unui ndelungat proces evolutiv, pentru a ndeplini aceast funcie. Dezvoltarea sa este ndreptat tocmai n direcia realizrii ct mai optime a acestei funcii. Sistemul nervos, prin intermediul encefalului, a devenit organul contiinei. Funcionarea sa genereaz starea de contiin, capacitatea unei fiine vii de a nelege lucrurile nconjurtoare, fiind n acelai timp sediul personalitii individului. Aceste funcii au atins un nivel maxim la encefalul de om. Encefalul este o form de organizare a materiei prin care materia se cunoate pe ea nsi. Encefalul nu trebuie considerat echivalentul personalitii sau a contiinei. Este n schimb suportul material al acestora, funcionarea sa generndu-le. Sistemul nervos realizeaz legtura dintre organism i mediu. n acelai timp sistemul nervos coordoneaz activitatea tuturor esuturilor, organelor, etc. Ca urmare a faptului c sistemul nervos ndeplinete aceste dou tipuri de funcii, este mprit, dintr-o perspectiv fiziologic, n dou componente: sistemul nervos somatic i cel vegetativ. Sistemul nervos somatic, sau al vieii de relaie, realizeaz integrarea organismului n mediul ambiant. Sistemul nervos vegetativ coordoneaz funcionarea organelor interne, numindu-se i autonom, ca urmare a faptului c activitatea sa nu este coordonat contient, fiind astfel autonom. Din alte puncte de vedere nu este autonom, cele dou componente ale sistemului nervos fiind interconectate morfologic i funcional. Din punct de vedere anatomic sistemul nervos se mparte n dou componente: -sistemul nervos central -sistemul nervos periferic. Primul este alctuit din encefal i mduva spinrii. Sistemul nervos periferic cuprinde nervii cranieni i cei spinali. Mduva spinrii Este un segment al sistemului nervos central situat n canalul vertebral. Se ntinde de la nivelul primei vertebre cervicale pn la a doua vertebr lombar. Se termin printr-o poriune conic numit con medular. Are 43 45 cm lungime i aproximativ 1 cm n diametru. Conul medular se continu cu o formaiune filiform numit filum terminale, care ajunge pn la baza coccisului Mduva corespunde ca lungime cu canalul vertebral pn la a treia lun de via intrauterin. La noul nscut se termin la nivelul vertebrei lombare 3, iar la adult la vertebra lombar 2. Configuraia extern: - form de cilindru uor turtit antero posterior - prezint curburile coloanei (cervical, toracal, lombar) - nu are aceeai grosime pe toat lungimea, prezentnd regiunei mai subiri i regiuni mai groase. n regiunea cervical i lombar prezint cte o umfltur. corespund funciei mai complexe ale mduvei de la acest nivel anume coordonarea activitii motorii a membrelor - pe faa anterioar a mduvei se afl un an adnc numit fisur median anterioar

- pe partea posterioare se afl un an mai puin adnc numit an median posterior Mduva este mprit n 4 regiuni: cervical ntre vertebrele C1 C6 toracal C6-T9 lombar T9-T12 sacral T12-L2 Din aceste regiuni pornesc 31 perechi de nervi spinali: 8 cervicali, 12 toracali, 5 lombari, 5 sacrali, 1 nerv coccigian. Fiecare segment din mduv, care prezint o pereche de nervi spinali se numete segment spinal. Din cauza lipsei de coresponden dintre lungimea coloanei i a mduvei i ca urmare a faptului c fiecare nerv prsete canalul vertebral prin orificiul intervertebral corspunztor, rdcinil nervului spinal au o dispoziie din ce n ce mai oblic n regiunea lombar i sacral ajungnd vertical. Rdcinile nervilor spinali din zona lombar, sacral i coccigian coboar vertical alturi de fillum terminale, formnd coada de cal. Structura intern a mduvei n centru prezint canalul ependimar. Este alctuit din 2 feluri de substane: alb i cenuie. Substana cenuie este alctuit din corpi neuronali. Este situat la interior avnd forma literei H sau a unui fluture cu aripile desfcute. Prezint dou poriuni: lateral i una transversal numit comisur cenuie care le unete pe cele laterale. Poriunile laterale corespund aripilor de fluture. Fiecare prezint trei poriuni sau coarne: anterior, posterior i lateral. Cornul anterior este mai voluminos, scurt irotunjit, conine neuroni somato-motori. Cornul posterior este subire, lung, ascuit, ajungnd pn aproape de suprafaa mduvei. Conine neuroni senzitivi somatici. Coarnele laterale conin neuroni vegetativi simpatici. n partea anterioar a cornului lateral se afl neuroni viscero-motori, n partea posterioar vor fi neuroni viscero-senzitivi. Substana alb este format din axoni nconjurai de o teac de mielin. Majoritatea fibrelor sunt dispuse de-a lungul mduvei n fascicule ascendente i descendente. Cele ascendente urc prin mduv spre encefal, iar cele descendente coboar dinspre encefal. Unele fascicule sau fibre trec dintr-o parte n alta a mduvei (din dreapta n stnga) formnd comisura alb situat naintea celei cenuii. Substana alb se mparte n trei perechi de cordoane: anterioare, posterioare, laterale. Cele anterioare se afl ntre fisura median anterioar i cornul anterior, cele posterioare ntre anul median posterior i cornul posterior. Coarnele laterale se afl ntre cornul anterior i cel posterior.

Nervii spinali Nervul = mnunchi de fibre nervoase n afara sistemului nervos central Fibra nervoas=axon Fibrele nervoase care alctuiesc nervii spinali sunt att motori ct i senzitive, somatice i vegetative, deci nervii spinali sunt nervi mixti.

Fiecare nerv spinal (31 perechi) are 2 rdcini: una anterioar (motoare) i una posterioar, care prezint ganglionul spinal (senzitiv). Encefalul Encefalul este partea sistemului nervos central situat n cutia cranian. Este alctuit din: - trunchiu cerebral - cerebel - diencefal - telencefal (creierul mare) Trunchiul cerebral Este format din urmtoarele componente: 1. bulbul rahidian, 2. puntea lui Varolio, 3. Mezencefalul. Bulbul rahidian Este segmentul inferior a trunchiului. ntre bulb i mduv nu exist o demarcaie clar, bulbul numindu-se i mduv prelungit. Are form de trunchi de con, cu baza mare orientat n sus i baza mic orientat n jos, spre mduv. Limita superioar a bulbului este reprezentat de anul bulbo-pontin (anul dintre bulb i punte). Configuraia extern: Bulbul prezint dou fee: antero lateral i posterioar Faa antero-lateral. Prezint elementele de configuraie extern a mduvei astfel: fisura median anterioar se ntinde pn la anul bulbo-pontin. Coarnele anterioare ale mduvei sunt mai voluminoase, dezvoltate, numite piramide bulbare. Cordoanele laterale prezint o ridictur ovoid numit oliv bulbar. Faa posterioar. Canalul ependimar al mduvei rmne nemodificat n partea inferioar a bulbului. n partea superioar a bulbului devine superficial i se lrgete, se dilat, formnd ventriculul 4 care se contureaz i pe faa posterioar a punii. Prezint pedunculii cerebeloi inferiori, cu ajutorul crora se leag de cerebel. Structura intern: Bulblul este alctuit din substan cenuie i substan alb. Substana cenuie este situat la interior. n jumtatea inferioar a bulbului dispoziia este ca n mduv, dar n jumtatea superioar nu mai este dispus sub form de coloane, ci se fragmenteaz n grmezi de celule nervoase care alctuiesc nucleii bulbului. Aceast fragmentare are loc datorit ncrucirii fasciculelor substanei albe. Nucleii sunt motori, senzitivi, vegetativi i proprii. Nucleii motori corespund coanelor anterioare ale mduvei.

Reprezint originea fibrelor motori care alctuiesc anumii nervi cranieni. Nucleii senzitivi corespund coanelor posterioare a mduvei. Nucleii vegetativi corespund coanelor laterale ale mduvei. Sunt centri ai unor reflexe vegetative. Nucleii proprii nu au echivalent la nivelul mduvei. Substana alb este alctuit din fibre ascendente, descendente i proprii sau de asociere, carefac legtura ntre diferii nuclei ai bulbului Puntea lui Varolio Reprezint segmentul mijlociu al trunchiului cerebral, fiind situat ntre bulb i pedunculii cerebrali. Are forma unei benzi de substan nervoas, lat de 3 cm, dispus transversal ntre emisferele cerebeloase. Este delimitat inferior de anul bulbo-pontin, iar superior de anul ponto peduncular (care o separ de pedunculii cerebrali ai mezencefalului). Configuraia extern: Puntea lui Varolio prezint dou fee: antero-lateral i posterioar. La nivelul feei posterioare se oberv continuarea ventriculului 4 de pe bulbul rahidian. Structura intern Puntea lui Varolio este alctuit din substan cenuie i substan alb. Substana cenuie se afl la interior, formnd grmezi de celule nervoase care formeaz nucleii punii. La fel ca i n cazul bulbuli, nucleii sunt motori, senzitivi, vegetativi i proprii. Substana alb predomin din punct de vedere cantitativ. E format din fibre longitudinale i transversale. Fibrele longitudinale pot fi ascendente i descendente. Fibrele transversale alctuiesc pedunculii cerebeloi mijlocii, leagnd puntea de cerebel. Mezencefalul Este situat ntre punte i diencefal, fiind strbtut de apeductul cerebral sau al lui Sylvius, care reprezint un canal strmt care leag ventriculul 4 de ventriculul 3. Configuraia extern: Mezencefalul prezint dou fee: antero-lateral i posterioar. Faa antero-lateral reprezentat n cea mai mare parte de pedunculii cerebrali. Acetea sunt dou cordoane de substan nervoas, situate ntre puntea lui Varolio i diencefal, continundu-se spre creierul mare. Faa posterioar prezint corpii sau coliculii cvadrigemeni (2 superiori i 2 inferiori). Structura intern a mezencefalului Mezencefalul este format din substan alb i substan cenuie, aflat la interior sub form de grmezi care formeaz nucleii mezencefalului (motri, senzitivi, vegetativi i proprii). Substana alb este format din fascicule ascendente i descendente, precum i din fibre nervoase care leag diferii nuclei ai mezencefalului ntre ei. Nervii cerebrali (cranieni) Sunt nervi perechi i simetrici inervnd extremitatea cefalic. Suntanalogii nervilor spinali, alctuind mpreun cu acetia sistemul nervos periferic. La om sunt 12 perechi de nervi cranieni, notate cu cifre romane. Dup funcie se mpart n trei grupe: senzitivi, motori

i mixti. Cerebelul (creierul mic) Este aezat n loja posterioar a cutiei craniene, deasupra trunchiului cerebral sub lobii occipitali ai creierului mare. Configuraia extern Cerebelul are form ovoid, cu diametrul mare dispus transversal. Prezint o poriune median numit vermis i dou poriuni laterale numii emisfere cerebeloase. Cerebelul are trei fee: superioar n raport cu cortul cerebelului; inferioar n raport cu fosele cerebeloase ale occipitalului; anterioar n raport cu trunchiul cerebral. Feele cerebelului sunt brzdate de 2 feluri de anuri: profunde care despart lobii i lobulii; superficiale care separ lamelele sau foliile. Cerebelul este mprit de un an orizontal n 2 poriuni: superioar sau corp al cerebelului i inferioar sau lobul floculondular sau arhicerebral. Corpul cerebelului are un lob anterior i unul posterior. Cerebelul este legat de trunchiul cerebral prin pedunculii cerebeloi. Pedunculii inferiori leag cerebelul cu bulbul, cei mijlocii leaga cerebalul cu puntea, iar cei superiori realizeaz legtura cu mezencefalul. mpreun cu trunchiul cerebral, cerebelul delimiteaz ventriculul 4. Structura intern Substana cenuie este dispus la periferie, formnd cortexul sau scoara cerebeloas. Exist substan cenuie i n interiorul celei albe formeaz nucleii cerebeloi. Cortexul cerbelos este format din 3 straturi de celule dispuse uniform pe toat suprafaa cerebelului. Nucleii cerebelului sunt perechi situai att n vermis ct i n emisferele cerebeloase. Substana alb este format din 3 feluri de fibre: de asociere care leag diferitele zone ale substanei cenuii din cadrul aceleai emisfere, comisurale care leag cele dou emisfere cerebeloase ntre ele i fibre de proiecie, leag cerebelul de alte etaje ale sistemului nervos. Fibrele de proiecie pot fi aferente care vin la cerebel i eferente care pleac de la cerebel Diencefalul (creierul intermediar) Este interpus ntre mezencefal i creierul mare. Se afl n prelungirea trunchiului cerebral, sub emisferele creierului mare. Este alctuit din mai multe mase de substane nervoas: talamusul, metatalamusul, epitalamusul, hipotalamusul i subtalamusul. n interiorul diencefalului se afl ventriculul 3. Configuraia extern: Are dou fee: bazal vizibil la exterior i posterioar acoperit de emisferele cerebrale. Faa bazal prezint chiasma optic care este un cordon de substan alb formate din fibrele nervoase ale nervilor optici. Tot pe faa bazal se afl i glanda hipofiz. Faa posterioar prezint epifiza sau glanda pineal sub forma unui corpuscul culcat pe coliculii cvadrigemeni superiori. Structura intern Substana cenuie este dispus la interior sub form de nuclei, iar susbtana alb la exterior.

Creierul mare ( Telencefalul sau Emisferele cerebrale) Reprezint partea cea mai voluminoas a sistemului nervos central, motiv pentru care este numit creierul mare. Este mprit n 2 emisfere cerebrale, una dreapt i una stng separate printr-un an adnc numit fisur interemisferic sau longitudinal. n partea bazal a acestei fisuri, emisferele sunt unite printr-o lam de substan alb numit corpul calos. Configuraie extern Creierul mare are form ovoid, cu axul mare orientat antero-posterior. Fiecare emisfer prezint 3 extremiti sau poli, 3 fee i 3 margini. Extremitile sunt: anterioar (pol frontal); posterioar (pol occipital) i latero-inferioar (pol temporal). Feele sunt: dorsolateral aflat n raport cu bolta cranian; medial orientat spre fisura interemisferic i bazal n raport cu baza craniului. Marginile sunt: lateral, supero-medial i infero-medial. Feele emisferelor cerebrale prezint numeroase anuri numite scizuri sau fisuri. anurile adnci delimiteaz ntre ele lobi cerebrali, iar cele superficiale delimiteaz circumvoluiile sau girusurile. Astfel, avnd suprafaa cutat, creierul mare al omului este un girencefal (encefal cu girusuri), n opoziie cu creirul animalleor inferiare care are suprafaa neted, numindu-se lisencefal. Cele mai importante anuri sunt: anul lateral sau scizura lui Sylvius situat pe faa dorso-lateral i inferioar. an central sau scizura lui Rolando situat pe faa dorso-lateral i medial an calcarin pe faa medial a prii posterioare anul parieto-occipital sau scizura perpendicular pe faa medial i dorso-lateral anul cingulum pe faa medial paralel cu corpul calos Lobii emisferelor cerebrale sunt numii dup oasele cutiei craniene cu care se afl n raport. Fiecare emisfer este mprit prin anurile mai adnci n patru lobi: frontal n raport cu osul frontal situat naintea anului central; parietal n raport cu osul parietal; temporal n raport cu osul temporal situat sub anul lateral; occipital n raport cu osul occipital. Fiecare lob prezint mai multe circumvoluiuni delimitate de anurile cele mai superficiale. Pe faa bazal a emisferelor cerebrale se afl bulbul i tractul olfactiv. Pe faa inferioar a lobului frontal se afl cel mai vechi segment al creierului mare, anume creierului olfactiv care prelucreaz informaiile legate de miros. Creierul olfactic are suprafa neted fr circumvoluii, alctuied paleocortexul. Structura intern: Creierul mare este alctuit din substana cenuie i alb. Substana cenuie este dispus la suprafaa formnd scoara cerebral sau cortexul cerebral, dar este prezent i la baza emisferelor, unde alctuiete nucleii bazali sau corpul striat. Scoara cerebral este alctuit din neuroni de tip, form i mrimi diferite, dispui pe mai multe straturi repartizate neuniform. n afar de celulele nervoase, scoara mai coninenevroglii, fibre nervoase i vase sangvine. Sistemul nervos vegetativ

Este format la fel ca cel somatic dintr-o parte central i una periferic. Partea central este alctuit din neuroni vegetativi situai n trunchiul cerebral i mduv, alctuind nucleii sau centrii nervoi vegetativi. Partea periferic formeaz ganglioni vegetativi, fibre nervoase i plexuri. Toate fibrele nervoase care prsesc mduva i trunchiul cerebral fr s inerveze musculatura scheletic aparin sistemului nervos vegetativ. Fibrele eferente vegetative nu inerveaz direct organele efectoare. Fibrele vegetative care prsesc mduva i trunchiul cerebral fac sinaps cu neuronii din ganglionii vegetativi periferici. Ele se numesc fibre preganglionare. Fibrele care prsesc ganglionii se numesc postganglionare distribuindu-se la organele pe care le inerveaz (ganglionii = grupare de corpi neuronali situai n afara sistemului nervos central). Dup funcia pe care o ndeplinete, sistemul nervos vegetativ se mparte n dou componente: sistem nervos vegetativ simpatic i sistem nervos vegetativ parasimpatic. Sistemul nervos vegetativ simpatic Poriunea central este alctuit din neuronii vegetativi situai n coarnele laterale ale mduvei spinale, toracale i lombare unde formeaz centrii nervoi vegetativi simpatici. Poriunea periferic este alctuit din neuroni vegetativi situai n ganglionii simpatici latero-ventrali i n ganglionii simpatico-viscerali. Ganglionii simpatici latero-ventrali sunt situai de-o parte i alta a coloanei formnd 2 lanuri ganglionare. Ganglionii simpatici viscerali se afl aproape de organele pe care le inerveaz. La om sunt trei ganglioni mai importani: ganglionul celiac, ganglionul mezenteric superior i ganglionul mezenteric inferior. Sistemul nervos vegetativ parasimpatic Poriunea central este alctuit din neuronii vegetativi ai trunchiului cerebral i ai mduvei sacrale. Aceti neuroni sunt grupai n nuclei vegetativi parasimpatici. Nucleii vegetativi parasimpatici din trunchiul cerebral sunt: nucleul accesor al nervului oculo-motor din mezencefal; nucleul lacrimal i salivator superior din punte; nucleul salivator inferior; nucleul dorsal al vagului din bulb. n mduva sacral se afl centrul vezico-spinal al miciunii, centrul ano-spinal i centrul genito-spinal. Poriunea periferic este alctuit din neuroni vegetativi grupai sau nu n ganglionii viscerali parasimpatici. Acetia sunt situai periferic, n imediata vecintate sau n pereii organelor pe care le inerveaz.

1 Comment MISCAREA SI SENSIBILITATEA 2 April 2011 Miscarea si sensibilitatea la plante Miscarea si sensibilitatea sunt caractere generale ale materiei vii.La plante, miscarile sunt mai putin dezvoltate decat la animale, totusi ele sunt destul de raspandite. Astfel se pot cita:miscarile de locomotiela plantele libere si miscarile de curburbura, de torsiuni si incolaciri la plantele fixate. Sunt si miscari produse sub influenta unor factori excitanti externi, asa-numitele tropisme si nastii, precum si miscarile intracelulare.

PLANTA SE MISCA !

Este oare miscarea o caracteristica proprie numai regnului animal? Sa ne gindim de exemplu la plantele carnivore sau la cele saprofite,ale caror mod de nutritie se aseamana cu cel al animalelor. Si in privinta miscarii,lucrurile se petrec in mod asemanator.Exista un numar destul de mare de plante care au insusirea de a se misca liber. Asa numitele miscari active ale tesuturilor moarte se produc pe baza fenomenelor fizice , fara sa fie influentate de planta.,Miscarile , de acest fel se bazeaza pe pierderea de apa a celulelor cu structura sreciala. Aceste miscari pot avea loc prin turgescenta si prin dezumflarea unor pereti celulari cu structura deosebita, ca la deschiderea si inchiderea fructelor-capsula. In cazul acesta actioneaza umiditatea aerului. Structura anumitor celule si structura speciala a tesuturilor joaca un rol determinant in declansarea acestor miscari active ale tesuturilor moarte.Miscarile active ale tesuturilor moarte joaca un rol important numai pentru raspandirea semintelor si a altor dispozitive de reproducere, unde contribuie apa si mai ales vantul. MISCARILE PLANTELOR FIXATE PE SUBSTRAT

Plantele fixate de sol prin radacini executa si ele numeroase miscari facute prin: imbibitie, improscare, prin excitatie sau modificarea turgescentei celulelor. Miscarea prin imbibitie- se intalneste in special la fructele uscate.Ele sunt produse ca urmare a modificarii volumului si dimensiunii diferitelor parti ale fructelor, sub actiunea apei de imbibitie.Aceste miscari se executa rapid si fac posibila aruncarea semintelor la o distanta oarecare de planta. Miscarea prin improscare-se realizeaza prin cresterea turgescentei celulelor.Cand turgescenta scade ca urmare a distrugerii membranei, continutul celular este improscat.Astfel de miscari se intalnesc la ascele si sporangiforii unor unor ciuperci precum si la fructele unor plante superioare, care isi pot imprastia semintele la distante apreciabile Misacrea prin excitatie-se realizeaza, ca urmare a excitatiilor produse plantelor de modificarile factorilor mediului inconjurator, a socurilor provocate de atingere, a concentratiei substantelor chimice.

Miscarea prin modificarea turgescentei celulelor-se realizeaza prin modificarea turgescentei celulelor anumitor organe. Miscarea frunzelor leguminoase se realizeaza ca urmare a modificarii turgesventei pulvinului.Astfel, cand creste turgescenta celulelor de pe partea inferioara a pulvinului, limbul frunzelor

ia o pozitie orizontala, iar cand scade turgescenta celulelor de pe partea inferioara si creste pe partea superioara a pulvinului, frunza ia o pozitie verticala. Sunt cunoscute doua tipuri de miscari: tropisme si nastii. TROPISME-sunt miscari orientate fata de directia si sensul factorilor externi. Dupa natura excitantului sunt cunoscute mai multe tipuri de tropisme:geotropism,fototropism,higrotropism etc. Geotropisme-sunt miscari de orientare a plantelor fata de directia gravitatiei pamintului.Radacina principala si tulpina principala se orienteaza in sens opus una fata de cealalta,dar paralel cu directia de actiune a gravitatiei. Radacina se orienteaza in directia centrului de atractie a pamintului,fiind un organ pozitiv ortogeotrop,iar tulpina se orienteaza in sens opus gravitatiei pamintului,avind ortogeotropism negativ.Geotropismul este important pentru plante,deoarece tulpinile plantelor ies din sol si se mentin vertical,chiar pe terenuri inclinate,iar tulpinile culcate de vant, ploaie revin la pozitia verticala. Fototropismul-reprezinta miscarea de orientare a organelor plantelor fata de directia si sensul razelor de lumina.Pentru plante fototropismul are o importanta foarte mare, deoarece provoaca orientarea frunzelor spre lumina de intensitate optima . Higrotropismele-sunt orientari ale plantelor produse sub influenta vaporilor de apa.In prezenta aerului umed sau uscat, plantele formeaza anumite curburi, numite curburi higrotrope pozitive, cand se fac spre aerul uscat sunt higrotrope negative.Pentru plante higrotropismul are o importanta deosebita, deoarece datorita lui radacinile plantelor si hifele ciupercilor se orienteaza spre sursa de apa. NASTII-sunt miscari neorientate ale plantelor, determinate de modificarea in timp a intensitatii unui excitant. Fotonastiile-miscarile plantelor provocate de schimbarea intensitatii luminii.Ele au loc mai ales seara si dimineata.La florile multor plante, florile se deschid seara si se inchid dimineata .Deschiderea florilor se datoreste modificarii intensitatii cresterii celulelor de pe partea superioara si inferioara a petalelor. Miscarile fotonastice se intalnesc si la frunze.Astfel, la unele plante noaptea frunzele se ridica apropiindu-se de tulpina, iar la alte plante frunzele se apleaca in jos. Seismonastiile-sunt miscarile unor plante determinate de actiunea excitantiilor mecanici.Aceste miscari au loc ca urmare a modificarii turgescentei celulelor de pe partea inferioara a pulvinului, determinand ridicarea organului, iar cresterea turgescentei celulelor pe partea superioara a pulvinului determina aplecarea organului. Tigmonastii-roua-cerului are frunze modificate ce poarta numeroase papile cu varfuri mucilaginoase.Atrase de scanteierile stropilor, insectele mici se prind in aceasta secretie vascoasa si lipicioasa, fiind digerate.Se intelege ca insecta prinsa produce o excitatie de contact care declanseaza o reactie de miscare foarte favorabila.E evident ca directia miscarii nu e influentata in nici un fel de reactie produsa de insecta, chiar daca miscarea e atribuita acestor influente.

Termonastii-Florile lalelelor si ale brinduselor sunt inchise dis de dimineata la fel ca florile multor specii de plante.Dar imediat ce a rasarit soarele ele se deschid si am putea presupune ca lumina este aceea care produce deschiderea lor.Cu totul gresit !Intr-o dimineata rece sa aducem flori inchise de lalele intro camera incalzita,observam ca lumina nu poate fi excitantul care declanseaza aceasta miscare.Aceste miscari de deschidere si de inchidere sunt de fapt miscari de crestere declansate de temperatura,dar care nu pot fi influentate in orientarea lor,deoarece aceasta este stabilita precis prin structura si pozitia petalelor. MISCAREA STOMATELOR Functia stomatelor pentru viata plantei este foarte importanta.Ele sunt acelea care regleaza eliminarea vaporilor de apa, avand in felul acesta o importanta extraordinara asupra economiei de apa a plantei.Ele regleaza si preluarea bioxidului de carbon din aer, care poate patrunde in planta numai pe aceasta cale. La aceasta miscare iau parte: lumina, cantitatea de apa din organism, astfel ca ea trebuie interpretata ca o miscare nastica, deoarece este declansata de factorii de mediu.Miscarea se va efectua totdeauna in directia determinata de structura tesutului, epuizandu-se prin deschiderea si inchiderea stomatelor. MISCARILE PLANTELOR VOLUBILE

Tulpinile plantelor volubile sunt subtiri si lungi, cu tesut mecanic slab dezvoltat, de aceea tulpinile nu pot suporta greutatea frunzelor decat in cazul in care ele au un suport pentru ca sa se incolaceasca in jurul lui.Miscarile executatae de tulpinile plantelor volubile se numesc miscari de circummutatie.Acestea se fac spre stanga sau spre dreapta. Cele mai multe plante volubile executa miscari de circummutatie spre stanga.Incolacirea plantelor volubile in jurul suportului se realizeaza astfel: la atingerea suportului portiunea circummutata se incovoaie in jurul lui printr-o curbura care la plantele de circummutatie spre stanga se executa spre stanga si in sus, iar la cele care circummuteaza spre dreapta se realizeaza spre dreapta si in sus. In executarea acestor miscari un rol important se considera ca l-ar avea auxina care se gaseste in concentratii diferite pe fetele opuse ale zonelor circummutate. CUM SE MISCA PLANTELE DINTR-UN LOC IN ALTUL

Deplasarea prin flagel-Aceste organe de locomotie se intalnesc in special la bacterii, la algele unicelulare si la flagelate.Ei sunt actionati circular si lovesc apa intr-o oarecare masura.Asa se produce presiunea necesara deplasarii inainte a intregului organism. Sunt organisme care misca flagelii tot circular dar care nu sunt impinse ci trase inainte.Deplasarea prin flagel e foarte raspandita la plantele primitive.

Deplasarea prin cili-Cilii executa o miscare de lopatare.Pentru obtinerea unei frecari cat mai mari fata de apa, cilul in stare intinsa e actionat inapoi si apoi e readus in pozitaia initiala, sub forma curbata. Deplasarea prin tarare-Astfel se misca amibele si mixomicetele.Aceste organisme aluneca pe o banda de plasma care este secretata chiar de ele prin partea anterioara.Diatomeele pot strabate 1/100 mm/sec. asa ca ele parcurg in 20 de secunde o distanta egala cu lungimea corpului lor. ARE OARE PLANTA SUFLET?

Plantele au posibilitatea, cu ajutorul miscarilor sa-si orienteze frunzele astfel incat acestea sa profite de radiatiile solare, de asemenea pot sa-si deschida si sa-si inchida florile in raport cu vremea.Fara indoiala, planta este in stare sa receptioneze excitatiile mediului si sa reactioneze fata de acesta printr-un lant de excitatii, printr-o succesiune de fenomene diverse, fizice si chimice.Deci si planta are suflet.

Miscarea si sensibilitatea la mamifereOCHIUL Rol Ochiul are rolul de a furniza omului diverse informatii sub forma de imagini colorate, referitoare la adancimea, distanta si miscarea obiectelor. Prin miscarea ochiului in toate directiile, putem vedea cea mai mare parte a mediului care ne inconjoara. Pozitionare Ochiul se gaseste in cutia craniana, in orbita oculara, formata din oase si tapetata cu tesut adipos pentru a proteja ochiul de lovituri Functionare Ochiul capteaz imaginile ca un aparat fotografic. Lumina patrunde prin partea din fata a ochiului printro membrana transparenta denumita cornee, inconjurata de o zona denumita albul ochiului sau sclerotica. In spatele corneei se gaseste irisul, un disc colorat in culori precum verde, albastru, caprui sau negru. Intre cornee si iris exista un lichid numit umoare apoasa. Irisul e perforat in centru de un orificiu de culoare neagra, denumit pupila. Pentru ca ochiul sa nu fie deteriorat, atunci cand lumina este foarte puternica, pupila se contracta (se micsoreaza); din contra, cand e intuneric, pupila se mareste. Lumina traverseaza n continuare cristalinul, care are functia de lentila biconvexa, apoi un alt lichid, corpul vitros sau umoarea sticloasa. In final, imaginea este proiectata in profunzimea ochiului pe o membrana denumita retina, ca si cum aceasta ar fi o pelicula de film dintr-un aparat fotografic. Spre deosebire de un simplu aparat foto, care doar imprima imaginea, oamenii pot interpreta informatia optica inregistrata pe retina. Informatiile sunt transmise sub forma unor impulsuri electrice prin intermediul nervului optic catre creier, unde sunt decodate si interpretate. Cei doi ochi percep imaginile din unghiuri diferite, de aceea informartiile trasmise catre creier sunt si ele oarecum diferite. Creierul invata din primele zile de viata sa uneasca cele 2 imagini, astfel ca nu vedem obiectele in 2 exemplare. Cu ajutorul celor 2 imagini, creierul deduce pozitionarea obiectelor in spatiu si distanta pana la ele acest lucru reprezentand vederea tridimensionala (in spatiu).

Lumina refractata de catre cristalin proiecteaza pe retina imaginea rasturnata a obiectelor din jurul nostru. Creierul transforma instantaneu imaginea rasturnata in pozitie dreapta. Acest lucru se invata de catre creier in primele luni de viata, de aceea bebelusii vad lumea intoarsa cu capul in jos. Parti componente Sprancene fire de par care protejeaza ochiul de picaturile de transpiratie care se scurg de pe frunte Pleoapa are rol de protectie a ochiului de lumina prea puternica sau de particolele de praf. Gene fire subtiri de par care protejeaza ochiul de particolele straine. Ochiul Conjunctiva strat transparent care acopera fata anterioara a ochiului si partea interna a pleoapelor. Rolul conjunctivei este acela de a proteja si curata cu lacrimi suprafata anterioara a ochiului. Sclerotica membrana externa de culoare alb sidefiu de natur conjunctiv, slab vascularizat,cu rol de protectie a ochiului. Mai poarta denumirea de albul ochiului Cornee membrana anterioara, transparenta, avascular, bogat inervat, avnd o reea de terminaii nervoase libere sensibile la durere, presiune, tact, cald i rece. Rolul corneii este protectie a irisului si pupilei. Corneea este primul mediu de refractie a luminii, numita si lentila optica. Umoarea apoasa lichid incolor, limpede ce ocupa spaiul dintre cornee i cristalin, care ajuta la mentinerea curateniei corneei si indepartamera germenilor. Este produs de ctre procesele ciliare n camera posterioar i ajunge n camera anterioar prin pupil. Coroida reprezint tunica mijlocie a ochiului. Ea este de culoare neagr i e puternic vascularizat. Prezint anterior irisul, cu un orificiu numit pupila. Iris - disc musculos cu o gaura in mijloc, numiata pupila. Rolul irisului este de a ajusta diametrul pupilei, regland astfel cantitatea de lumina care ajunge in cristalin. Irisul are pigmeni care dau culoarea ochilor (albatri, cprui, verzi, negri). Pupila orificiu circular, de mrime variabil prin care trec razele de lumina catre cristalin, situat in centrul irisului. Pupila are rolul de a regla cantitatea de lumina primita: cand lumina este slaba, pupila va fi mai mare, pentru a putea patrunde o cantitate de lumina mai mare, iar cand lumina este puternica, se micsoreaza si lasa o cantitate redusa de lumina sa ajunga la retina. Are culoarea neagr deoarece marea parte a luminii care intr n pupil este absorbit de ctre esuturile biologice din ochi. Cristalin disc transparent care focalizeaza razele de lumina pe retina. Cristalinul este unul din mediile transparente ale ochiului. Acesta funcioneaz ca o lentil, razele de lumin captate suferind n ochi 3 refracii, dintre acestea 2 avnd loc n cristalin. Cristalinul i modific forma n funcie de necesitate cu ajutorul muschilor din coprii ciliari. Astfel, pentru vederea de aproape cristalinul se bombeaz, iar pentru vederea la distan se aplatizeaz (alungete). Acest fenomen se petrece pentru distane ntre 1015 cm i 6 m. Exist un punct la care cristalinul este aplatizat la maximum. Peste aceast distan vedem clar, fr s mai aib loc turtirea lui, iar vederea se face fr efort. Opacifierea cristalinului reprezint boala numit cataract. Umoarea vitroasa (sticloasa) substanta gelatinoasa ce se gaseste in spatiul situat dupa cristalin, numit si camera posterioara. Lumina refractata de cornee si cristalin strabate corpul vitros pana la retina. Retina membrana formata din celule celule fotosensibile situate pe partea intern a peretelui globului ocular, care sunt responsabile de transformarea luminii n semnale nervoase.

Retina contine aproximativ 130 mil de celule care recepioneaz lumina trasformnd-o n impuls nervos. Aceste celule poarta denumirea de celule cu conuri i celulele cu bastonae. Celulele cu bastonase sunt foarte sensibile la lumina, dar nu pot diferentia decat culorile albastru si verde. Conurile pot deosebi si maresc claritatea imaginii dar nu pot functiona in conditii de lumina insuficienta. Acest lucru explica faptul ca, in conditii de lumina slaba nu putem distinge decat nuante de verde si albastru, nefunctionand decat bastonasele. In schimb, in conditii de lumina puternica, functioneaza doar conurile. Cand lumina scade in intensitate, dupa un anumit timp bastonasele se reactiveaza: cand se intra de la lumina puternica intr-o camera slab luminata, ochiul trebuie sa se adapteze la lumina slaba, iar cand se trece iar la lumina puternica, esti orbit cateva secunde. Muschi oculari sase muschi care dau mobilitate ochilor Muschii ciliari- muschi care se contracta pentru a influenta grosimea cristalinului, modificand focalizarea imaginii Nervi oculari transmit informatiile vizuale catre creier, prin intermediul impulsurilor electrice. Datorita pozitiei nervului optic, care se ataseaza de globul ocular in partea posterioara a ochiului print-un, se creeaz pe retin o zon lipsita de celule fotosensibile, incapabil s recepteze lumina, numit pata oarba. Vase de sange alimenteaza celulele ochiului cu oxigen si subtante nutritive

URECHEAUrechea=organ de simt pereche adapostit in cea mai mare parte in osul temporal al cutiei craniene. Alcatuire: urechea externa,medie si interna. Urechea externa este compusa dintr-un pavilion care prezinta un schelet cartilaginosinvelit in piele si canalul auditiv extern care prezinta glande cu cerumen si firisoare de par ,la capatul caruia se afla o membrana elastica numita timpan care este o membrana prin a carei vibratii sunetele se amplifica. Urechea medie are forma unei camarute care, la capatul dinspre urechea interna prezinta doua orificii:fereastra ovala si fereasta rotunda.Intre timpan si fereastra ovala se gaseste un lant de trei oscioare sprijinite unul de altul:ciocanul,nicovala si scarita fiind cele mai mici oase.Ciocanul se sprijina pe timpan,iar scarita pe o membrana care acopera fereastra ovala.Urechea medie este in legatura cu faringele printr-un canal,numit trompa lui Eustachio care comunica cu nasul. Urechea interna contine labirintul osos in care se afla labirintul memranos,alcatuit din: utricula, sacula, 3 canale semicirculare si melcul.Receptorii pentru auz se gasesc in melcul memranos din labirintul memranos.Receptorii pentru echilibru se gasesc in canalele semicirculare in utricula si sacula.aceste celule vin in contact cu neuroni ale caror prelungiri formeaza nervul auditiv. In labirintul osos se afla un lichid numit perilimfa,iar in labirintul membranos alt lichid numit endolimfa.

FUNCTIA AUDITIVA

Sunetul ia nastere prin vibratia unui obiect,iar aceasta vibratie care se transmite prin aer,in toate directiile ajunge la ureche,sub forma de unde sonore.Sunetul se mai poate transmite prin intermediul lichidelor si al corpurilor solide. De la unda sonora la auz: Undele sonore -> sunt captate de cutele pavilionului urechiisi indreptate (prin canalul auditiv) la timpan ->oscioarele din urechea mijlocie se pun in miscare -> transmit excitatia spre fereasta ovala -> membrana acesteaia vibreaza -> transmite excitatia auditiva perilimfei -> Vibratiile perilimfei se transmit endolimfei -> ajung la celulele auditive din melc -> receptioneaza excitatia -> neuroni ale caror prelungiri formeaza nervul auditiv -> excitatia auditiva se transorma in influx nervos pe care nervul auditiv il conduce la creier -> se formeaza senzatia de auz.

FUNCTIA DE ECHILIBRUCelulele de echilibru receptioneaza excitatia referitoare la miscarile capului si corpului.Cilii lor sunt atinsi de cristalele de carbonat de calciu care se gasesc in jurul acestor celule si care se misca la fiecare modificare a pozitiei capului. Aceasta excitatie este transmisa neuronilor alaturati, ale caror prelungiri lungi formeaza nervul vestibular(de echilibru),care conduce influxul nervos la baza creierului, unde se formeaza senzatia de echilibru. Datorita acesteia, corpul nostru isi mentine pozitia in orice miscare. BOLILE -Otita, afectiune ce consta in inflamarea urechii, poate fii externa, daca afecteaza conductul auditiv, sau medie, daca infectia se localizeaza in zona timpanului. -Mastoidita, este inflamarea cavitatii osoase in care se afla situata urechea mijlocie. -Surditatea, se datoreaza spargerii timpanului, afectiunilor aparute la nivelul camerei mijlocii,urechii Limba

Limba (lat.: Lingua, grec.: Glossa) este un organ musculos, acpoperit de mucoas, foarte mobil, cu sensibilitate tactil mare, aflat n cavitatea bucal a animalelor i omului. Are rol n prehensiunea alimentelor, n masticaie, deglutiie. Prin faptul c este dotat cu un tip special de chemoreceptori (mugurii gustativi), este considerat organul simului gustativ, dar are un rol imporatant i n olfacie. La om i primate are rol i n fonaie.

Partea dorsal a limbii Dorsum linguae este uor bombat, partea anterioar fiind liber cu un an median Septum linguae fiind locul de inserie a muchilor limbii (care sunt bogat vascularizai i inervai), n partea posterioar mucoasa limbii prezint deschiderea glandelor salivare, partea ventral (inferioar), median este legat de planeul cavitii bucale prin frul limbii (Frenulum linguae), astfel nct numai vrful limbii este liber.

Baza limbii (Radix linguae) este prin muchi i ligamente fixat de laringe. Mucoasa limbii Mucoasa dezvoltat care acoper limba este continuarea mucoasei cavitii bucale pe care se afl papilele linguale (Papillae linguales), prelungiri cu forme diferite Papillae filiformes, Papillae conicae, Papillae lentiformes cu rol mecanic (la rumegtoare aceste papile sunt acoperite cu strat cornos ceea ce determin aspectul aspru al limbii), Papilele gustative (Papillae gustatoriae) ce au forma de ciuperc (Papillae fungiformes) care sunt terminaiile nervilor glosofaringian i facial au rol senzitiv: tactil, termic i gustativ. Pe marginea limbii se afl papilele Papillae vallatae ce sunt nconjurate de un bru de glande salivare, pe cnd Papillae foliatae (papilele lamelare) dezvoltate la cabaline, nu sunt prezente la toate mamiferele. Mucoasa limbii conine mai ales la baza limbii numeroase glande salivare. Mai demult s-a cutat zonarea limbii dup simul gustativ (srat, acru, dulce) teoria lui David Hnig (1901) teorie ce azi este considerat fals. Rolul limbii Limba are rolul de prehensiune (la unele animale) transport, amestec cu saliva i ajutor n masticaia i deglutiia hranei la nivelul faringelui. La om are un rol important n vorbire, formarea sunetelor articulate. De asemenea joac un rol important ca organ gustativ (a gustului dulce, acru, amar, srat, gras) aceste papile gustative fiind uniform repartizate pe suprafaa limbii, cu excepia gustului amar care este mai bine reprezentat la baza limbii. Inervaia limbii Limba prezinta mai multe tipuri de inervatie: - senzitiva: de la perechea V de nervi cranieni(trigemeni), prin acetsi nervi putem simti temperatura alimentelor. - motorie: de la perechea XII de nervi cranieni(hipoglosi), acesti nervi intervin in miscarile limbii in deglutitie, masticatie. - senzoriala: aceasta inervatie constituie calea de conducere a analizatorului gustativ: Protoneuronul (primul neuron) caii gustative se afla in ganglionii anexati nervilor VII(ggl geniculat), IX si X( ggl inferior pentru ambii nervi), dendritele lor vin la baza radacinii limbii de unde vor culege informatii gustative. Axonii lor, se indreapta catre bulbul rahidian(nucleul solitar) unde se afla deutoneuronul(al II-lea neuron) caii gustative.

Axonii din nucleul solitar se incruciseaza, strabat in directie ascendenta toate cele 3 etaje ale trunchiului cerebral si se indreapta spre talamus. In talamus se afla cel de-al III-lea neuron al caii gustative, axonii din talamus vor proiecta in partea inferioara a girului postcentral. Aici se analizeaza si se elaboreaza senzatia de gust. Pielea Pielea (cutis) constituie un nveli nentrerupt care se continu la nivelul marilor orificii (gur, nas, etc.) cu o semimucoas (parial keratinizat) i care, n interiorul cavitilor respective, devine o mucoas propriu-zis. Pielea reprezint o suprafa receptorie extrem de vast, care asigur o sensibilitate divers, protejeaz corpul de leziuni mecanice i microorganisme, particip la secretarea unor produse finale ale metabolizmului i ndeplinete de asemenea un important rol de termoregulaie, execut funciile de respiraie, conine rezerve energetice, leag mediul nconjurtor cu tot organismul. Suprafaa pielii nu e uniform, pe ea fiind prezente orificii, cute i proeminene. Orificiile sunt de 2 tipuri: unele sunt mari, conducnd n cavitile naturale (gur, nas etc.) altele sunt mici, de-abia vizibile cu ochiul liber, dar bine vizibile cu lupa. Ultimele rspund fie foliculilor piloi (din acestea rsar fire de pr), fie glandelor sudoripare ecrine (porii). Toate orificiile, dar mai ales cele mari, precum i cele foliculare, sunt intens populate de microbi, fenomen ce explic frecvena mare a foliculitelor. Orificiile foliculare reprezint totodat i locul unde absorbia percutanat a apei, electroliilor, medicamentelor (unguente, creme etc.) i altor substane, este maxim. Cutele pielii sunt de 2 feluri: congenitale (sau structurale) i funcionale, ultimele aprnd odat cu mbtrnirea i scderea elasticitii. Cutele structurale sunt fie cute mari (plica axilar, inghinal etc.), fie microcute. Cutele mari au unele particulariti fiziopatologice ca: umiditatea mai mare fa de restul pielii, un pH alcalin sau neutru, pilozitate mai accentuat. Datorit acestor caractere, ele pot prezenta unele mbolnviri specifice ca: micoze, fisuri, intetrigo etc. Cutele mici sau microcutele sunt prezente pe toat suprafaa pielii reunind orificiile porilor; ele determin astfel mici suprafee romboidale, care constituie expresia unei elasticiti normale. Aceste microcute dispar la nivelul cicatricelor, n strile de atrofie epidermic sau de scleroz dermic (sclerodermice). La nivelul palmelor i plantelor microcutele sunt aezate n linii arcuate dispuse paralel, realiznd amprentele, cu caractere transmisibile ereditar, importante pentru identificarea juridic a individului. Crestele dintre cute, dispuse de asemenea n linii paralele, prezint pe ele orificiile porilor sudoripari.

Cutele funcionale se constituie ca urmare a scderii elasticitii cutanate i a contraciilor musculare (riduri). Culoarea pielii depinde de : cantitatea de pigment melanic care confer nuane de la pielea alb (lipsa pigmentului), pn la cea neagr (excesul de melanin). Cantitatea de melanin este determinat genetic, dar variaiile culorii pielii, dup latitudinea geografic (de la pol la ecuator), arat i o adaptare. Melanina variaz ntre anumite limite i n funcie de expunerea la razele ultraviolete. Gradul de vascularizaie capilar determin nuana roz-roie. Vascularizaia mai abundent a feii produce i anumite particulariti morbide regionale: bolile congestive ale feii sunt mai numeroase. Culoarea pielii depinde i de cantitatea de hemoglobin (paloarea n anemii). Pielea copiilor mici este bogat vascularizat i mai subire, motiv pentru care e roz. Grosimea pielii influeneaz culoarea ei: pielea copiilor mici e mai subire i e roz, pielea de pe palme i plante are o culoare glbuie datorit stratului cornos (keratinei) mai ales n condiii de hiperkeratoz. Abundena keratohialinei (strat granulos) confer pielii o culoare alb. Mucoasele sunt mai subiri dect epidermul; keratina, keratohialina i melanina, n mod normal, la acest nivel, lipsesc, astfel c ele sunt transparente, permind s se perceap vascularizaia din profunzime, de unde culoarea lor roie. n strile leucoplazice (leucos=alb) apare keratina i keratohialina i suprafeele morbide devin albe i mai rugoase. Pigmentogeneza copiilor sub 1 an este deficitar i acomodarea lor la razele solare e deficitar, la ei aprnd mai uor arsurile actinice, dup expuneri la soare sau raze ultraviolete. Suprafaa pielii, la un om matur i talie mijlocie, e de 1,5-1,8 m2. Greutatea ei total corespunde la circa 20% (n medie 14-16 kg), din care circa 15% reprezint hipodermul (cu variaii largi n raport cu corpolena), circa 5% de derm i sub 1% de epiderm. Grosimea pielii variaz dup regiuni: e subire pe fa, frunte, genitale, este mai groas pe toracele anterior,abdomen i marile pliuri. Grosimea crete la spate i pe suprefeele extensorice ale membrelor, cea mai groas e la palme i tlpi. Dintre straturile pielii epidermul e cel mai subire (ntre 0,03 i 1 mm), dermul este mai gros (are ntre 0,5-0,8 mm la fa, 2 mm pe torace i 2,5), iar hipodermul are variaii mari regionale. Elasticitatea pielii se datoreaz, n primul rnd sistemului fibrilar dermic i mai ales fibrelor elastice. Datorit lor pielea e depresibil. La elasticitatea ei contribuie i paniculul adipos, ai crui lobuli grsoi, nvelii ntr-un esut conjunctivo-elastic, funcioneaz ca nite mingi minuscule de cauciuc ce se deprim la apsare, dup care ns revin la forma anterioar. Elasticitatea scade cu vrsta i dispare n strile edematoase sau de scleroz cutanat. Datorit elasticitii, plgile devin mai mari dect suprafaa secionat, iar excizatele de piele (grefele) mai mici dect suprafaa prelevat.

Mobilitatea pielii este variabil: fa de planurile profunde este uor mobilizabil la fa, torace, membre, penis i puin mobilizabil la nivelul palmelor, tlpilor, pe pavilioanele urechilor i pe aripile nazale. Ea scade n procesele de scleroz (cicatrici, scleroze secundare, sclerodermii eseniale). Funciile pielii funcia de aprare, mpiedic ptrunderea unor ageni patogeni n organism (bacterii, substane toxice, radiaii) funcia termoregulatoare la meninerea unei temperaturi constante a corpului, pentru evitarea supranclzirii reduce temperatura prin exaporarea evaporarea apei din sudoare, la o temperatur sczut pentru reducerea pierderii temperaturii corporale, firele de pr prin Musculus arrector pili se zbrlesc pielea avnd aspectul de piele de gsc. funcia de aprare fa de razele ultraviolete la animale aceast funcie e realizat de blan sau pene, la om stratul cornos stratum corneum absoarbe i reflect cam 50% din radiaii, absorbirea radiaiilor se realizeaz prin pigmentul din piele melanin producnd bronzarea pielii, la o expunere extrem la aceste radiaii se poate produce cancerul de piele. pielea ca rezervor de celule embrionare aceast funcie este folosit de chirurgie n transplanturi. funcia imunologic a pielii este realizat de celulele Langerhans din piele. funcia de organ de sim este una din funciile de comunicare a pielii cu mediul nconjurtor, aceasta fiind ndeplinit de receptorii: de durere (fiind pn la 200/cm2), de presiune (corpusculii Vater-Pacini), termoreceptorii (corpusculii Krause), receptorii la ntindere (corpusculii Ruffini), receptorii tactili sunt mai dei la buze, degete, limb, sfrcul mamelei, organele genitale externe (corpusculii Meissner i celulele Merkel).

Structura pielii Structura microscopic Pielea este constituit din 3 nveliuri: epidermul de origine ectodermic, dermul i hipodermul (stratul celular subcutanat) de origine mezodermic (mezenchimal). Epidermul Epidermul este alctuit dintr-un epiteliu stratificat i pavimentos, cornificat, celulele sale fiind n permanen regenerare. El este lipsit de vase sangvine, nutriia celulelor are loc prin difuzarea limfei interstiiale din derm, prin intermediul membranei bazale i prin spaiile nguste (de cca 10 milimicroni), care separ ntre ele celulele vitale ale acestui strat. Epidermul este un protector mecanic contra pierderilor de ap din straturile profunde ale pielii i mpiedic ptrunderea microbilor n ele. Celulele epidermului se mpart, dup origine, aspect microscopic i funcii, n dou linii distincte: keratinocitele, care constituie marea majoritate a masei celulare i melanocitele mult mai puin numeroase. Keratinocitele provin din celulele stratului bazal, care se divid permanent, celulele fiice fiind mpinse

spre suprafa. Se realizeaz astfel o micare celular lent-ascendent, n cursul creia ele se ncarc progresiv cu keratin. Melanocitele elaboreaz pigmentul melanic, care, eliberat din ele, este stocat att n celulele epidermice (mai ales n stratul bazal) ct i n macrofagele dermice, care astfel devin melanofore. Embriologic, ele provin din creasta neural sub forma de metaboliti care n cursul primelor luni de via fetal migreaz spre unele regiuni din sistemul nervos central (tuber cinereum, locus niger etc.), n peritoneu i n piele. n piele se aeaz ntre celulele bazale. Stratul bazal Stratul bazal (sau generator) este cel mai profund, fiind n contact cu membrana bazal. Celulele sale au un nucleu mare situat apical. La polul apical sunt dispuse granule de melanin, care are un rol fotoprotector, ferind acizii nucleici (mai ales DNA) de razele ultraviolete, cu aciune inhibant asupra acestora. ntre celulele bazale se gsesc melanocitele i corpusculii senzoriali Merkel-Ranvier. Stratul spinos Stratul spinos este situat imediat deasupra celui bazal, din care provine. n mod normal, el este alctuit din 6-15 rnduri de celule poliedrice, care pe msur ce urc spre suprafa devin tot mai turtite. Ele sunt mai acidofile dect cele bazale, dar sunt intens vitale, acest strat fiind sediul unor transformri importante n eczem sau n metaplazii, i n alte numeroase afeciuni. Celulele sunt separate prin spaii nguste de cca 10 milimicroni, prin care circul limfa interstiial nutritiv, rare celule limfocitare i se gsesc terminaii nervoase amielinice. Aceste spaii reunite constituie sistemul lacunar epidermic n care coeziunea celular e meninut prin puni intercelulare. Citoplasma celulelor se caracterizeaz pe lng formaiunile obinuite, prin filamente dispuse n mnunchiuri, numite tonofibrile. Ele au un rol important n sinteza keratinei (precursori). Stratul granulos Stratul granulos este situat deasupra celui precedent, fiind compus din 1-5 rnduri de celule turtite. Caracteristica lor e abundena granulaiilor citoplasmatice de keratohialin. Formeaza bariera REIN-care impiedica pierderea apei.Aceasta bariera este insa penetrata de gaze,lipide,vitamine,enzime,hormoni sexuali,radiatii,glucoza,dar si de substante nocive(ex. nicotina). Stratul lucid Stratul lucid numit i stratul cornos bazal e format din celule bogate n glicogen, eleidin i grsimi. Prezena glicogenului atest existena unor procese vitale necesare etapelor finale n sinteza keratinei. Acest strat este ultimul strat vital al epidermului, care mpreun cu stratul cornos profund constituie aa-numita bariera epidermic (barier fa de ap, substanele chimice i microorganisme). Stratul cornos Stratul cornos este cel mai superficial. El este alctuit din dou straturi: stratul cornos profund sau conjunct i cel superficial sau disjunct numit i exfoliator. n cel profund celulele cornoase sunt alipite, n cel superficial celulele au conexiuni laxe, desprinzndu-se la suprafa. Celulele cornoase normale au form de solzi, nucleul este disprut ca i organitele celulare, iar celula apare ca un sac format dintr-un nveli de keratin i un coninut bogat n grsimi osmiofile (lipoide de colesterol). Deasupra stratului

cornos i amestecat cu celulele stratului disjunct, se gsete un strat funcional (fiziologic) rezultat din prelingerea secreiei sudoripare i sebacee, i din debriurile celulelor cornoase i a substanei intercelulare. Acest strat numit filmul sau mantaua (pelicula) lipo-proteic acid a pielii (pH=4,5-5,5), confer o protecie fa de microorganisme i fa de substanele chimice. Pe suprafaa pielii i ntre celulele stratului disjunct, se gsesc microorganisme din flora saprofit. Numrul acestor germeni scade treptat spre profunzime, ei fiind oprii la nivelul stratului conjunct. Dermul Dermul constituie scheletul rezistent conjunctivo-fibros al pielii. El este separat (i totodat reunit) de epiderm prin membrana bazal. Membrana bazal Membrana bazal este alctuit dintr-o mpletire de fibre epidermice i dermice. Ea ndeplinete o funcie de filtru selectiv, pentru substanele provenite din derm i care servesc la nutriia epidermului, dar constituie i a doua barier pentru substanele ce ar putea ptrunde din epiderm. Straturile Dermul este compus din dou straturi. Stratul superficial subepidermic cuprinde papilele dermice i o zon subire situat sub ele. El este denumit strat subpapilar i se caracterizeaz prin elemente fibrilare gracile, elemente celulare mai numeroase, substana fundamental mai abundent i o vascularizaie i inervaie bogat (plexuri subpapilare). Stratul profund numit dermul propriu-zis sau corionul este mult mai gros, este mult mai rezistent i e compus preponderent din fibre colagenice, elastice i reticulare. Celulele Celulele sunt prezentate de fibroblati, fibrocii, histocite, mastocite, limfocite i plasmocite cu specificul lor funcional. Substana fundamental Substana fundamental afar de mucopolizaharide acide e bogat n ap, conine sruri (mai ales sodiu i calciu), proteine, glicoproteine i lipoproteine, glucoz (care la acest nivel are o concentraie identic cu cea din plasm, n timp ce n epiderm este redus la 1/3). Hipodermul Hipodermul este stratul care separ pielea de straturile subiacente. El este alctuit din lobuli de celule grase (lipocite) coninnd trigliceride, cu rol de rezerv nutritiv i de izolator termic i mecanic. Aceti lobuli sunt separai prin septe conjunctive, n care se gsesc vase i nervi. O structur tegumentar mai deosebit este linia apocrin. Ea se ntinde de la axil, n regiunea mamelonar i coboar convergent lateral spre perineu. Este alctuit din aglomerri celulare clare ce, structural, se apropie de celulele glandulare mamare. n aceast accepiune glanda mamar poate fi privit ca o gland apocrin enorm cu o structur corelat cu funcia sa secretorie. ntre modalitatea secretorie a glandei mamare i glandele apocrine sunt relaii apropiate, n sensul c: celulele secret un coninut bogat de proteine;

tipul celular secretor se caracterizeaz prin decapitarea polului secretor al celulelor glandulare. Anexele pielii Anexele cutanate sunt reprezenate de fanerele i glandele pielii. Fanerele Fanerele sunt organe anexe ale pielii difereniate la suprafaa ei, cu funcie de aprare a organismului, fiind prezente la om sub forma unghiilor i a prului. Unghia Unghia (unguis) este format dintr-o lam cornoas dur, distal, numit corpul unghiei (corpus unguis), alctuit din limbul i patul unghial i o rdcin (radix unguis), situat proximal, corespunznd prii acoperite de un repliu cutanat, numit plica supraunghial, care se prelungete pe laturile unghiei. Plica acoper lunula, poriunea roz, palid semilunar a corpului, care n profunzime, se continu cu rdcina. Lama unghial e format dintr-o poriune superficial dur i un strat profund moale. Stratul dur este regenerat de matricea unghial (poriunea cea mai profund a rdcinei), n timp ce stratul moale ia natere prin cornificarea celulelor patului unghial, pe care zace unghia. Sub marginea liber a unghiei se gsete anul subunghial, la nivelul cruia epidermul, cu stratul su cornos, se continu cu unghia, formnd hiponichium-ul. Limbul unghiei este unghia propriu-zis i este format din celule solzoase, cheratinizate. Cele de la suprafaa limbului se continu la nivelul plicii supraunghiale cu stratul cornos al epidermului formnd eponichium (perionix).

Strucura pielii umane cu un folicul pilos (rdcina firului de pr) Prul Prul este alctuit din dou pri: una extern, vizibil, care este tija i cealalt ascuns profund n derm, foliculul pilosebaceu sau rdcina. Tija Tija se dezvolt din epiderm i este cornoas, flexibil, elastic, groas ntre 0,006-0,6 mm, cu lungimea care variaz ntre civa milimetri, pn la peste un metru. Lungimea i densimea variaz regional i este legat de sex, pilozitatea fiind mai accentuat n regiunea capului, pe fa la brbat, n axile, n regiunea pubian, pe torace i abdomen (la brbat). Foliculul pilosebaceu Foliculul pilosebaceu reprezint o invaginaie n profunzime a pielii, care prin vrful su ajunge pn n hipoderm. El conine firul de pr i are anexate glanda sebacee i un fir muscular neted piloerector. Firul de pr Firul de pr are o parte liber, numit tulpin i o parte intrafolicular, numit rdcin (radix pili). Ultima se termin printr-o parte umflat ca o mciuc, numit bulb al prului (bulbi pili) creterea

prului se produce n regiunea bulbului. Bulbul, n partea sa cea mai profund, prezint o scobitur n care ptrunde papila dermic nutritiv a prului, intens vascularizat. Culoarea firelor de pr este diferit: blond, roie, castanie, neagr. Ea este determinat de un pigment brun-grunos sau roiatic, care se formeaz n bulb. Prul alb al senectuii se datorete ptrunderii aierului n tij. Glandele pielii Glanda sebacee Glanda sebacee este glanda acinoas (n ciorchin). Ea o holocrin, sebumul secretat lund natere prin degenerescena groas a celulelor care cptuesc pereii glandei. n regiunile numite seboreice (nas, frunte, menton, ureche, mediosternal etc.) aceste glande sunt hipertrofiate, conferind regiunilor respective o onctuozitate i o reactivitate particular. Funcia acestor glande este endocrinodependent (sistemul hipofizo-steroidic cortico-suprarenal i sexual). Ele secret grsimea pielii, care unge stratul cornificat al epidermusului i prul, i apr de ap, microorganisme, nmoaie pielea. Canalele glandelor sebacee se deschid de obicei n sacii pieloi. ] Glandele sudoripare Glandele sudoripare sunt tubulare, fiind terminate cu un glomerul secretor. Ele sunt de dou tipuri: glandele ecrine mai mici, dispuse aproape toat suprafaa corpului i care se deschid direct la suprafaa epidermului prin pori i glandele apocrine, mult mai mari, dispuse numai la nivelul axelor, n jurul mamelonului i la perineu. Glandele ecrine elimin produsul fr a modifica structura celulelor, ce rmn intacte: sudoarea elaborat de ele e apoas i bogat n sruri, cu un pH acid, fr coninut proteic sau pri din celulele secretante. Glandele apocrine sunt merocrine: secreia lor rezult n parte din eliminarea unei pri din celulele secretante. Ele intr n funcie dup pubertate, fapt ce arat endocrino-dependena lor. Ele se vars n infundibulul folicular, sudoarea lor este mai viscoas, mai bogat n proteine i are un pH neutru, ceea ce explic infecia lor frecvent. Glandele sudoripare secret sudoarea, care conine mari cantiti de ap i, evapornd-o regleaz astfel temperatura corpului. n afar de ap sudoarea conine produsele metabolismului azotos (ureia) i diferite sruri. CAVITATEA NAZALA

Nasul (lat.nasus) n anatomie nseamn un organ al vertebratelor care este compus din orificiul nrilor i cavitatea nazal. La om ca i la celelalte mamifere, nasul este situat n centrul feei sau n vrful botului, dup cavitatea nazal urmnd faringele unde se ntlnete calea respiratorie cu calea digestiv. Nasul la mamifere

Din punct de vedere anatomic nasul aparine de partea extern a cilor respiratorii. Orificiul nrilor (nares) continundu-se cu dou caviti nazale (cavum nasi), acestea fiind desprite de septumul nazal (septum nasi) aceste caviti sunt la rndul lor mprite n trei, prin Concha nasalis superior, la animale Concha nasalis dorsalis

Concha nasalis media Concha nasalis inferior, la animale Concha nasalis ventralis Intre pereii despritori amintii mai sus se afl 3 ci, sau canale (meaturi nazale): Meatus nasi superior, la animale: Meatus nasi dorsalis aici se afl organul mirosului (Organum olfactus) Meatus nasi medius legat de sinusul nazal Sinus paranasales Meatus nasi inferior, la animale Meatus nasi ventralis este singurul canal care conduce aerul inspirat prin deschiderea Choanelor nazale n faringe, de aceea este numit calea respiratorie. La balen nasul ocup partea superioar a capului, iar la elefant nasul s-a transormat ntr-un organ lung musculos (tromp) cu posibilitate de pipire i apucare de obiecte. igiena organului olfactiv : Simtul mirosului si cel al gustului pot fi afectate sub actiunea unor factori de rsc, daca nu sint respectate anumite reguli de igiena .Bunaoara,consumul frecvent de alimente fierbinti duce la distrugerea distrugerea papilelor gustative si respectiv de alimente fierbinti duce la distrugerea papilelor gustative Funcia nasului Funcia respiratorie, prin nas se inspir i expir aerul necesar respiraiei, nasul avnd i un rol de filtrare a impuritilor din curentul de aer inspirat prin periorii i mucoasa nazal umed. La om prin inspiraie sunt folosite nrile alternativ (la un interval de 20 -30 de minute), astfel exist posibilitatea de regenerare a mucoasei nazale. Funcia mirosului este ndeplinit de Regio olfactoria din nas.Fosele comunica cu exteriorul prin nari si cu faringele pri coane.Este captusit cu cu mucoasa nazala prevazuta cu perisori si glande ce secreta mucus. CALEA DE CONDUCERE A ANALIZATORULUI OLFACTIV: protoneuronul caii olfactive este reprezentat de celulele bipolare din mucoasa olfactiva. Acestea, au o dendrita scurta si groasa prevazuta la capat cu mici vezicule constituind butonul olfactiv care contin cili. Axonii celulelor (neuronilor) bipolare strabat lama ciuruita a osului etmoid si patrund in craniu, cu traseu pana la bulbul olfactiv. Aici face sinapsa cu cel de-al II-lea neuron al caii olfactive si anume neuronii mitrali. Axonii neuronilor mitrali ajung in paleocortex (pe fata mediala a lobului temporal-aria olfactiva girul hipocampic si nucleul amigdalian) unde este perceput mirosul. Bolile nasului Rhinitis inflamaia mucoasei din cavitatea nazal;la rceal cu guturai sau rinit alergic, (Epistaxis) hemoragie nazal Eczema nazal Devierea septumului nazal Furuncull Rhinophym Tumori: Bazaliom, Spinaliom, rar Sarkom i Melanom

EXCREIA16 March 2011 EXCREIA LA PLANTE Plantele si animalele elimina substante prin excretie. Aceste substante pot fi : Substante rezultate din dezasimilatie (degradarea substantelor proprii din celule). Daca se acumuleaza in mediul intern, pot deveni periculoase. Substante care nu sunt toxice, dar care, la un moment dat sunt in exces Substante straine, patrunse in mediul intern(excipieni din medicamente) Substante cu rol de semnal chimic(feromoni-animale,nectar) Excretia la plante : plantele folosesc pentru fotosinteza numai circa 1% din apa absorbita. Restul se elimina sub forma de vapori, prin transpiratie sau, mai rar, sub forma de picaturi, prin gutatie.

TRANSPIRATIA - eliminarea vaporilor de apa se produce mai ales prin frunze - celulele epidermice ale frunzelor au perete exterior ingrosat, cuticula, si impregnat cu o substanta numita cutina, care limiteaza evaporarea, de aceea numai 1/10 din vapori se elimina prin cuticula, restul eliminandu-se prin stomate. - stomatele au un mecanism osmotic automat de reglare a deschiderii - la lumina, celulele stomatice produc prin fotosinteza substante organice solubile - celulele stomatice absorb apa din celulele vecine si se deformeaza deschizand ostiola - la intuneric stomatele se inchid - in frunzele ofilite celulele stomatice nu pot absorbi suficienta apa si stomatele

raman inchise, de aceea eliminarile de apa sunt reglate si corelate cu fotosinteza - eliminarea apei este necesara deoarece: -asigura ascensiunea sevei brute care aduce ioni minerali la nivelul frunzelor -impiedica supraincalzirea plantelor -mentine ostiolele deschise, asigurand schimbul de gaze necesar fotosintezei si respiratiei GUTATIA - suplineste transpiratia asigurand ascensiunea sevei cand exista un exces de apa in sol, iar aerul este cald si umed - o putem observa dimineata in gradini, paduri sau pajisti, dar mai ales in sere : picaturi de apa apar la marginea sau in varful frunzelor - energia necesara eliminarii apei este asigurata de presiunea radiculara INFLUENTA FACTORILOR DE MEDIU ASUPRA TRANSPIRATIEI SI GUTATIEI - eliminarea apei depinde de structura plantelor -factori interni- si de influenta mediului la care s-au adaptat speciile factori externi. a) Factori interni : - suprafata de transpiratie : plantele adaptate la mediul secetos au adesea frunze reduse, la unele dintre ele, frunzele fiind transfosrmate in tepi (cactusi), iar fotosinteza se realizeaza in tulpina. Multe plante lemnoase din zona cu clima temperata se confrunta cu un deficit de absorbtie pe timpul iernii. Ele s-au adaptat la aceasta situatie, pierzandu-si toamna frunzele reducand astfel pierderile de apa. La multe plante pierderea de apa este limitata prin diferite adaptari : ingrosarea cuticulei, formarea unor peri

epidermici care retin vaporii in vecinatatea frunzelor, etc. - densitatea stomatelor : la plantele care traiesc in locuri umede, observam adesea o densitate mai mare a stomatelor. Ele au structuri specializate in gutatie numite hidatode care elimina apa activ sau pasiv. b) Factori externi : - umiditate atmosferica scazuta - curentii de aer - temperatura intensifica transpiratia deoarece favorizeaza evaporarea

- lumina : contribuie la deschiderea stomatelor si la incalzirea frunzelor, intensificand transpiratia - umiditatea solului : influenteaza transpiratia prin efectul ei asupra absorbtiei. Plantele inferioare, uni sau pluricelulare, ca si plantele nevasculare elimina vapori de apa prin toate celulele care vin in contact cu atmosfera. Transpiratia lor este mai mult sau mai putin intensa, dupa starea fiziologica a celulelor si dupa fortele care retin apa in ele. La plantele vasculare, care dupa continutul in apa sunt homeohidrice, transpiratia decurge in trei etape : -o evaporare a apei la suprafata tuturor celulelor aflate in contact cu atmosfera interna din meanturi si lacune - difuziunea vaporilor de apa prin spatiile intercelulare, spre suprafata organelor aflate in contact cu atmosfera - o eliminare la exterior a vaporilor de apa din atmosfera interna a organelor. Eliminarea vaporilor de apa are loc mai ales prin ostiolele stomatelor si prin traversarea cuticulei care protejeaza celulele aflate in contact direct cu atmosfera externa. O mica parte a apei este eliminate si la nivelul letincelelor.

Intensitatea transpiratiei prezinta importante variatii in functie de tipul ecologic caruia ii apartin plantele. In perioadele de transpiratie intensa higrofitele elimina peste 10g apa /dm/h, mezofitele pana la 10g apa/dm/h, iar xerofitele 0,1g apa/dm/h. In perioada da transpiratie redusa plantele pierd abia 0,01g apa/dm/h, iar xerofitele mai putin. 1.TRANSPIRATIA PRIN STOMATE Transpiratia stomatica prezinta mari variatii in intensitate, determinate de factorii mediului extern si de factori interni care influenteaza gradul de deschidere al stomatelor. Variatiile gradului de deschidere a ostiolelor se pot datora variatiilor de turgescenta ale celulelor stomatice si variatiile de turgescenta a celulelor epidermice invecinate cu stomatele. Modificarea turgescentei celulelor stomatice are ca urmare schimbarea gradului de deschidere a ostiolelor, datorita ingrosarii inegale a peretilor celulelor stomatice. La dicotiledonate, peretele dorsal al celulelor stomatice este mai subtire si se intinde mai mult cand turgescenta lor creste, ceea ce determina o oarecare indepartare a peretilor ventrali care sunt mult mai ingrosati. Uneori cand peretii celulelor stomatice sunt uniform ingrosati, deformarea lor se datoreaza heterogenitatii de structura a acestora, manifestata prin orientarea fibrilelor celulozice. Celulele stomatice de la monocotiledonate, care au forma unor haltere, isi maresc gradul de deschidere al ostiolelor prin umflarea extremitatilor lor, ai caror pereti sunt mai subtiri. Variatiile turgescentei celulelor epidermice, in raport cu cea a celulelor stomatice, pot determina schimbarea gradului de deschidere a ostiolelor prin comprimarea sau relaxarea celulelor stomatice. Miscarile celulelor stomatice pot fi deci active sau pasive. Ele sunt active cand insasi turgescenta celulelor stomatice este factorul care determina miscarea, numita miscare hidroactiva. Miscarile sunt pasive in cazul in care variatiile de turgescenta apartin celulelor epidermice invecinate, care determina miscari hidropasive. In realitate, cele doua mecanisme sunt, cel mai adesea, solidare, deoarece miscarile stomatelor se realizeaza pe baza schimbului de apa dintre celulele stomatice si cele vecine. Trecerea apei din celulele epidermice in cele stomatice determina marirea gradului de deschidere a ostiolelor, iar iesirea apei din celulele stomatice in cele epidermice duce la micsorarea gradului lor de deschidere. Variatiile gradului de deschidere a stomatelor se explica prin interventia unor mecanisme care determina, la ivirea luminii o crestere a presiunii osmotice, respectiv a fortei de suctiune a celulelor stomatice fata de cea a celulelor epidermice, fapt ce duce la intrarea apei in celulele stomatice si la marirea gradului de deschidere a ostiolelor. La lasarea intunericului procesele se desfasoara invers. Desi celulele stomatice contin cloroplaste, crestrea presiunii lor osmotice o data cu aparitia luminii nu se datoreaza activitatii lor fotosintetice, deoarece fotosinteza lor este de circa 50 de ori mai mica decat cea care ar fi necesara pentru producerea unei cantitati de substante osmotic active care sa explice variatiile de presiuni osmotice inregistrate. Cresterea presiunii osmotice in celulele stomatice se datoreaza hidrolizei amidonului preexistent in ele, prin interventia la lumina a unor enzime. Lloyd (1908) a

constatat ca la lumina amidonul dispare in celulele stomatice si reapare noaptea, in timp ce in celulele epidermice si paranchimurile asimilatoare, la lumina se formeaza amidon, iar la intuneric are loc disparitia lui. Variatia invers proportionala a continutului de amidon din celulele stomatice cu gradul lor de deschidere a dus la aparitia unei teorii ale reglarii fotoactive , dintre care, cea mai sustinuta astazi considera ca hidroliza amidonului din celulele stomatice esta catalizata de o fosforilaza care activeaza in mediul bazic. La intuneric, prin acumulare de CO2 in celulele stomatice pH-ul acestora devine acid si deci nefavorabil hidrolizei. La lumina, CO2 acumulat fiind consumat in fotosinteza, pH-ul creste, favorizand activitatea hidrolitica a fosfarilazei. Prin miscarile stomatelor, plantele pot regla, intr-o oarecare masura, intensitatea transpiratiei lor. Intre gradul de deschidere a ostiolelor si intensitatea transpiratiei nu exista o proportionalitate stricta. Doar variatiile de deschidere care au loc in vecinatatea diametrului minim al ostiolelor pot influenta transpiratia. Intrucat ostiolele reprezinta locul de difuzie a vaporilor de apa si nu locul de evaporare a apei, reglarea stomatica a transpiratiei se face in baza legilor care dirijeaza difuziunea prin pori mici. In cazul evaporarii apei la nivelul unei suprafete libere, directiile de difuzie a vaporilor de apa sunt dirijate dupa gradientul de umiditate relativa a aerului de deasupra suprafetei de evaporare. Zonele cu acelasi grad de umiditate relativa sunt paralele cu suprafata lichidului, iar vaporii de apa difuzeaza dupa linii paralele, care sunt perpendiculare pe suprafata de evaporare. In cazul prezentei unui perete poros, care separa doua medii cu grade diferite de umiditate relativa, liniile de difuziune a vaporilor de apa diverg de la nivelul porilor in toate directiile, ca urmare a faptului ce zonele cu acelasi grad de umiditate relativa au aproximativ aspectul unor emisfere centrate in jurul porilor. In astfel de conditii, vaporii de apa difuzeaza mai repede pe la marginile porilor decat prin portiunea centrala a suprafetei lor. Prin urmare, difuziunea vaporilor de apa nu este proportionala cu suprafata porilor, ca in cazul evaporarii apei de pe suprafete libere mai mari, dar este totusi relativ activa. In cazul frunzelor, pentru o anumita densitate a stomatelor, pe masura ce diametrul ostiolelor creste, se ajunge la un moment cand deschiderea lor este suficienta pentru ca pierderea apei sa aibe loc aproape ca si cand nu ar exista epiderma, iar cela doua atmosfere ar veni direct in contact. Dincolo de aceasta deschidere orice crestere a diametrului ostiolelor nu mai are nici un efect, astfel ca reglarea stomatica a transpiratiei nu mai poate avea loc. Influenta gradului de deschidere a stomatelor asupra difuziunii CO2 si O2 se manifesta numai la deschideri mult mai mici ale ostiolelor decat cele care pot interveni in reglarea intensitatii transpiratiei. Particularitatile difuziunii vaporilor de apa prin pori explica si valorile mari ale transpiratiei relative, adica ale raportului transpiratie/evaporare de pe o suprafata libera de apa egala cu suprafata frunzelor, in conditii de mediu identice. Transpiratia relativa are valoarea de 0,8 0,9 si nu de 0,01 0,02 cat ar trebui sa aibe in cazul cand difuziunea vaporilor de apa ar fi proportionata cu suprafata ostiolelor larg deschise, care reprezinta doar 1-2% din suprafata frunzei. 2.TRANSPIRATIA PRIN CUTICULA

Spre deosebire de frunzele care au o cuticula groasa, la care transpiratia cuticulara este nula, cele care au cuticula subtire pot elimina cantitati mici de vapori la nivelul ei. Cuticula poate avea perforatii inframicroscopice sau zone mai putin hidrofobe, cu toate ca ea reprezinta o bariera, mai ales contra pierderilor de apa, fiind bogata in substante hidrofobe provenite din oxidarea acizilor grasi. Permeabilitatea cuticulei variaza consideravil in functie de varsta organului, dar si in functie de grosimea ei, care indica, dealtfel, o adaptare structurala la mediu. La xerofite, ea poate atinge o grosime de cateva zeci de microni, fiind dublata si de un strat de ceara. 3.TRANSPIRATIA PRIN LENTICELE Tulpinile suberficate elimina vaporii de apa prin lemticele. Ele reprezinta intreruperi la nivelul suberului sau plutei, care sunt formatiuni impermeabile, corespunzand local unei lipse de coroziune intre celulele suberificate, sau unei absente a suberificarii si reprezinta circa 20% din suprafata plutei. Transpiratia ramurilor sau a trunchiurilor este mult mai redusa in raport cu cea a frunzelor, reprezentand doar a mia parte pentru aceeasi suprafata. GUTATIA Gutatia, de la lat. gutta = picatura, este fenomenul de eliminare a apei sub forma de picaturi. Fenomenul se produce mai ales in timpul noptilor de vara urmate de zile calduroase. In regiunile noastre plantele elimina cantitati mici de apa prin gutatie. Fenomenul se intalneste mai frecvent la plantele cultivate in sere, unde umiditatea relativa a aerului din timpul noptii franeaza transpiratia, iar temperatura ridicata favorizeaza absorbtia apei din sol. Apa gutata nu este pura si ca urmare, spre deosebire de roua, lasa un reziduu alb in urma evaporarii ei de pe o lama de sticla. La ciuperci gutatia are loc pe intreaga suprafata a corpului. La plantele superioare poate avea loc printro simpla leziune a limbului foliar, dar de obicei este localizata in anumite portiuni ale lui, acolo unde se gasesc formatiunile de gutatie, asa numitele hidatode. Acestea sunt variate ca structura, dar se pot grupa in hidatode de tip inchis sau active si hidatode de tip deschis sau pasive. Hidatodele de tip inchis pot fi reprezentate prin : -unele celule epidermice al caror perete este subtire si lipsit de cuticula, la nivelul carora ajung terminatiile nervurilor -peri proveniti din celule epidermice, formati din cate trei celule cu protoplasma abundenta, nuclei mari si pereti subtiri.

Lipsa oxigenului, anestezicii si substante toxice anuleaza gutatia prin acest tip de hidatode, fapt ce demonstreaza ca ele elimina apa in mod activ, cu cheltuiala de energie. Hidatodele de tip deschis se aseamana cu stomatele intrucat orificiul lor, intotdeauna deschis, este eliminat de doua celule mici, moarte (celule acvifere), asemanatoare cu celulele stomatice. Sub ele se gaseste o camera acvifera ce aminteste de camera substomatica si care, spre deosebire de aceasta, este plina cu o solutie apoasa, ce se elimina sub forma de picaturi. Hidatodele de tip deschis sunt de doua tipuri : -cu epitem, un tesut parenchimatic format din celule mici, cu peretii subtiri si spatiile intercelulare pline cu apa, la care ajung vasele inelare sau spiralate -fara epitem, la care vasele de lemn se termina la nivelul camerei acvifere Hidatodele de tip deschis functioneaza in mod pasiv. Lipsa oxigenului, anestezicii si substantele toxice nu au nici o influenta asupra lor. Intrucat are loc cand transpiratia este redusa sau nula, iar absorbtia intensa, gutatia reprezinta un mecanism care suplineste transpiratia, permitand astfel urcarea sevei brute in plante. Ea se manifesta deci in momentele cand in plante se creeaza suprapresiuni si intervine ca o supapa de siguranta care limiteaza turgescenta tesuturilor, fara ca sa se intrerupa absorbtia radiculara a apei. La originea acestui fenomen se gaseste presiunea radiculara, prin care celulele parenchimatice din vecinatatea vaselor elimina activ apa in xilem. Ca urmare, presiunea hidrostatica din vase creste, ceea ce determina excretia apei prin hidatode. Factorii care influenteaza transpiratia Intensitatea transpiratiei variaza in limite foarte largi sub influenta factorilor mediului extern, desi, intre anumite limite, poate fi reglata prin interventia unor factori interni, caracteristice pentru specie, sau care tin de starea fiziologica a plantelor la momentul dat. Influenta factorilor externi asupra intensitatii transpiratiei Factorii mediului extern pot modifica puternic intensitatea transpiratiei, pe de o parte prin actiunea lor fizica, iar pe de alta prin faptul ca determina o reactie fiziologica din partea plantelor. Actiunea fizica se manifesta asupra vitezei de evaporare a apei la nivelul spatiilor intercelulare si asupra vitezei de difuziune a vaporilor de apa la nivelul ostiolelor, al cutinei si al lenticelelor. Reactia fiziologica pe care o declanseaza consta intr-un control ce permite o reglare a pierderilor de apa.

1.

Influenta umiditatii relative a atmosferei

Viteza de evaporare a unei mase de apa sau a unui corp hidratat este cu atat mai mare cu cat umiditatea relativa a aerului este mai mica. Uscaciunea usoara a aerului accelereaza transpiratia, determinand marirea pasiva a gradului de deschidere a stomatelor, deoarece celulele epidermice sunt primele care pierd apa. Uscaciunea accentuata a aerului duce la diminuarea intensitatii transpiratiei intrucat determina micsorarea activa a gradului de deschidere a stomatelor, ca urmare a reducerii turgescentei lor. In cazul unei atmosfere saturate cu vapori de apa mai poate avea loc o usoara transpiratie, mai ales la lumina, cand frunzele au o temperatura si deci o tensiune