Ciprian Siulea- Retori, Simulacre, Imposturi

8/12/2019 Ciprian Siulea- Retori, Simulacre, Imposturi

1/21

Ciprian Siulea este nscut n 1969 la Braov. Profesor de tiine socio-umane n

perioada 1995-1999, ziarist ntre 2004 i 2008, n prezent traductor. Autor al volumului

Retori, simulacre, imposturi (Compania, 2003).

Cartea (al crei titlu trimite, evident, la cunoscutul studiu al lui Maiorescu Oratori,

retori i limbui) e o culegere de eseuri pe teme carela prima vedere nu par legate ntre ele.

Adevrat e i c, anticipnd parc un asemenea repro, autorul i ncepe cartea cu o

Introducere n care explic ce i cum cu volumul acesta. Pe scurt (i simplificnd, desigur,

lucrurile), ar fi vorba de relaia tensionat i adesea nefericit pe care ideologiile - att cele

consacrate, ct i cele de dat mai recent - au ntreinut-o cu cultura romn.De asemenea

una din temele majore este imensul deficit de exerciiu critic de care sufer cultura roman.

Retori, simulacre, imposturi este o carte polemica si o "declaratie de independenta" sui

generis, pentru ca, abordand problematica raporturilor dintre ideologii si cultura in Romnia,

Ciprian Siulea opune sistematic gandirea critica si luciditatea intelectuala - pe care mizeaza in

mod declarat - gandirii modelate de ideologie. Desi distinge intre ideologiile extremiste si cele

democrate, tanarul eseist semnaleaza riscul major al sacrificarii nuantelor ori de cate ori

optiunea ideologica trece in prim-plan. Pledoaria lui este in favoarea unei "atitudini mai

relaxate fata de hibridizarea ideologica" si a unui "demers critic bazat pe luciditate si pe

capacitatea de a discrimina si a stabili relatii echilibrate intre sisteme de idei". Cu alte cuvinte,

o situare in afara oricarei "tabere" ideologice, un discurs impregnat de constiinta relativitatii

ideilor si o optiune clara pentru individualismul radical sunt, in viziunea lui Ciprian Siulea,

premisele esentiale ale edificarii unui spatiu public civilizat.

Inca din Introducere intentia autorului este sa exploreze relatia tensionata si nefericita

relatia ideologiilor cu cultura romaneasca, dar si impactul nefast al unor discursuri ideologice

contemporane, aflate adesea in opozitie fata de orientarea pe care aceastea o declara.

Intreaga analiza a autorului se bazeaza pe gandirea critica, care contine urmatoarele

elemente : luciditate intelectuala,moderatie politica ferma dar si o buna doza de skepticism

combinat cu ironie, dar si evitarea judecatilor univoce, a adevararilor absolute.

Un alt aspect pe care autorul pune accent este acela ca datorita trecutului nostrum,

termenul de ideologie a ajuns similar cu cel de comunism, cel mult se extinde si asupra

ideologiilor extremist si a nationalismului. Ideologia, este caracterizata prioritar de atributele

negative si anume acelea care vizeaza sterilitatea intelectuala si radicalismul politic periculos,


2/21

aceste sensuri fiindu-i atribuite de cel care a creat acest concept acum doua sute de ani, si

anume Destutt de Tracy.

Autorul insista de asememena asupra hibridizarii ideologice, caci puterea unei

ideologii nu rezida doar in corectitudinea ideologica a celor care o sustin. Un exemplu

elocvent este Anglia, care in pofida puternicelor ei traditii conservatoare este una din primele

democratii ale lumii, cu un rol de pionerat in introducerea principiului egalitatii contitutionale

in fata legii.

Furiosii interbelici sau scoala de la Paltinis, coordonata de Constantin Noica, este

caracterizata pe lipsa de critica, accesele antioccidentale si antiliberale grupare din care se

recruteaz destule figuri oficiale ale inteligheniei de azi.

In ceea ce priveste ideologiile de astazi, mai ales postmodernismul romanesc si cel al

integrarii europene, ele poseda un sens profund reactiv si adopta tehnica indepartarii de

realitate.( cercul viciios al ideologiei).

In ceea ce priveste liberalismul, mai ales cel post-comunist, aceasta este caracterizat de

o exaltare prosteasca, lipsit de intelegere. Astfel monopolul ideologiei rele este atribuit doar

comunismului si a altor curente denumite reactionare. In schimb tot ceea ce este liberal este

automat bun. Autorul incearca sa raspunda acestei naivitati, motivandu-si alegerea prin faptul

ca ideologiile se deosebesc prin gradul lor de adecvare/adaptare la realitate sic a atat

liberalismul, comparative cu comunismul sau anarhismul poate aluneca extreme de usor in

utopie sau demagogie, devenind aproape la fel de nociv. Concluzia este ca atunci cand

ideologiile tind sa ignore/substituie/paraziteze realitatea, deiferentele dintre ele devin

neglijabile.

O alta naivitate lipsita de inocenta pe care autorul doreste sa o explice si combata este

cea a liberalizarii artelor din anii 60, care in acea perioada ar fi devenit oarecum autonome si

rezistente. De fapt, aceasta liberalizare nu pare sa fi fost decat o schmbare de strategie a

ideologiei comuniste de a pastra si mentine hegemonia.

Ca incheiere a Introducerii, autorul propune exploatarea unei surse oarecum

paradoxale a eticii, si anume orogoliul, caci orgoliul individului nu are nevoie ca societatea sa

ii confirme sau sa ii furnizeze evolutiile sale interioare. De asemenea propune o

rationalizare a vietii sociale si culturale si mai multa autonomie, in special in gandire pentruindivid.


3/21


4/21

alta caracteristica a arhitecturii post-staliniste este reprezentata si de formele stranii ale

balcoanelor si incradarea lor in fata, cat si forma meschina a ferestrelor. De asemenea

materialele si finisajele de proasta calitate contribuie si ele mult la deteriorarea liniilor. In ceea

ce priveste ornamentele, ele reprezinta cea mai perverse rastalmacire a functionalismului:

balcoane fantaisie cu forme cinice, coloane care nu sustin nimic, imense si oribile mozaicuri,

toate acestea culiminand cu micile temple de pe unele blocuri. Conceptia fiind ca daca blocul

de locuit isi permite ornamente gratuite, atunci este evident ca problemele adevarului, al

binelui, sau bunastarii au fost deja rezolvate.

La comunisti, blocul de locuinte este un instrument de control si disciplinare, el

trebuie sa produca omogenizare sociala, depersonalizare si supunere. Acesta produce o locuire

rationalizata si impune supravietuirea in limitele unor standarde submediocre si rigide. Deaceea in orasele noastre muncitoresti senzatia de control total este inevitabila si dureroasa.

Caracterul infricosator al cartierului de blocuri se datoreaza nu numai arhitecturii, dar si

modului in care sunt dispuse constructiile, organizarea geometrica este o consecinta a tipizarii

si a modalitatii de locuire economica, dar ea exprima si caracterul rational, stiintifiic al

ideologiei sistemului. Geometria absoluta nu provoca doar disclocarea traditiei, ea devine si

mediul ideal pentru crearea omului stiintific, mai putin interiorizat si uman , exact asa cum

si-l dorea comunismul.

Simularea grosolana din arhitectura comunista este desigur aceeasi cu cea care

subintinde intreaga propaganda comunista.

Cand vorbim despreSpatiul privat si Spatiul public, efectul imediat al tipizarii si al

organizarii ca zone a blocurilor de locuit este dedradarea caracterului privat al locuintei si

crearea unui continuum intre spatial public sic el privat, care se invadeaza reciproc. Un

element essential care lucreaza in acest sens este balconul, adesea locuit , mobilat cu

dulapuri etc,- cu alte cuvinte, nu numai din cauza constrangerilor de spatiu dar si pentru ca in

perceptia celor mai multi expunerea publica nu intra in contradictie cu caracterul de locuinta.

Un alt element il reprezinta si modul in care apartamentele de la parter sunt puse in contact

nemijlocit cu strada.

Invadarea spatiului privat al locuintei e data si de tipizarea blocului si apatamentului,

de lipsa personalitatii sale care ar fi putut rezista exteriorului, de dotarile interioare

disponibile, standardizate si ele, de dimensiunile meschinesi de lipsa de funtionalitatecarereduc acest spatiu privat la statutul de cadru al unei stari de urgenta permanente.


5/21

Spatiul public este un hibdrid: hol si maidan in acelasi timp. Apare astfel iluzia larg

impartasita ca regmul comunist ar fi creat prin adversitate o minunatata solidaritate intre

romani, insa aici putem vorbi doar despre un individualism am supravieturii si de o

solidaritate nascuta pe marginea suferintei in comun.

In comunism, spatial public este vazut de romani ca un domeniu de competenta

exclusive a statului => stare de emigratie morale a societatii civile: dezinteresul general fata

de viata comunitatii, neimplicarea in evenimente, neincrederea fata de vecini si prieteni, grija

obsesiva pentru hrana in fiecare zi etc . De aici apare si paradoxul geografic : Cei mai multi

romani au trait in Romania fara a fi fost vreodata prezenti la ceea ce s-a petrecut in propria lor

tara. Rezistenta in interiorul propriei minti echivaleaza cu o forma patologica de autism etic.

Solidaritatea etnica sau de breasla se reduce in ultima istanta la evitarea conflictelor

nenecesare cu ceilalti, si nu implica o responsabilitate sau actiune concreta. Astfel, spatial

dintre blocuri, adica cel care realizeaza contactul dintre oameni , poate deveni unul familial

dar nu si unul civic. Iar salabaticia si inumanul se instaleaza firesc in spatial neasumat dintre

blocuri. In arhitectura comunista, spatial privat se topeste in cel public.

Tot in orasul comunist, latratul cainilor vagabonzi este de fapt emblem orasului, el

simbolizeaza nostalgiile rurale ale locuitorului majoritaer al cartierului de blocuri-

omogenitatea infricosatoare a comunitatii- e cainele tuturor si toti trebuie sa il accepte.

Spatiul public ar trebuie recucerit si reconstruit aproape de la zero iar comunitatea de

tip rural ar trebui sa evolueze inspre o cuminitate bazata pe valori internalizate si apoi sa se

manifeste in exterior.

Discursuri de lemn si beton- Casa Poporului este consecinta fireasca a unui sistem

politic ce se hraneste din absenta individului si o consolideaza mai departe. Spatiul din jurul ei

e pustiu, dar nu din lipsa de constructii ci pentru ca nimic nu poate supravietui in preajma

monstrului.. Insasi titularatura de Casa Poporului ( care nu a fost niciodata oficiala ) reflecta

doar perceptia generala. Perceptia fiind aceea ca desi poprul roman lucuieste practic in

blocuri, simbolic el locuieste in Casa Poporului. Aceasta ofera o identitate oficiala fiecarui

roman care nu este capabil si care nu doreste sa-si asume una persoanala,

La nivelul actiunii si al deciziilor ce determina existent imediata, cei mai multi sunt

individualisti. La nivelul constiintei , al imaginii de sine, al configurarii realitatii sociale sipolitice si al edificarii viitorului, cei mai multi sunt dimpotriva colectivisti, adica evita sa se


6/21

reprezinte pe sine . Asadar, traim in dublu paradox : egotismul si colectivismul reusesc sa se

alimenteze reciproc sis a se opuna deopotriva individualismului si adevaratei solidaritati.

2.Comunismul in texte dramatice

Dramaturgia de dupa 1989 traverseaza o perioada de confuzie determinate in cea mai

mare parte de perioada comunista. Alarmanta insa ramane asemanarea dintre piesele scris

acum de cei care scriau in perioada comunista, si care au reusit sa ii supravietuiasc, cum ar fi

D.R Popescu si D. Solomon si piesele scrise de unii autori tineri pe teme asemanatoare.

Acestia s-au angajat intr-un teatru puternic ancorat in rwalitatea social-politica a acelor ani.

Mazilu: satira apologeticin toate piesele de teatru ale acestuia, indifferent de

regsitrul lor( comic sau tragic) singura diferenta apare doar in ceea ce priveste accentul pe

care autorul il pune fie pe datele cadrului social-political epocii, fie pe cele ale unui cadru

general uman, nedatat. De altfel, ele fiind manifestari aproape identice ale unei singure

formule dramatice.

In primul rand, lumea lui Mazilu se opune prin situatii si personaje valorilor de baza

ale normalitatii umane pe toate planurile. Totul este rasturnat, inclusiv si cele mai elemantare

inclinatii umane: Binele/Adevarul. Iar in al doilea rand aceasta lume se opune prin aceleasi

procedee ale deofrmarii si reastunarii in oglinda, lumii comuniste. Insa nu vorbim aici de

lumea comunista de zi cu zi, reala, ci de un sistem communist teoretic, compus din toate

valorile comuniste asa cum apareau ele in perspectiva propagandei.

Contramodelul existential construit de Mazilu se opune dur dar nediferentiat atat

modelului communist, cat si normalitatii umane fundamentale, cele doua elemente fiind pune

intr-o stare de indisctinctie si coeziune ruinatoare pentru valoarea operei.

Lumea pe care o descrie el este o lume a deviantei, a ticalosiei generale si fara scapare.

Lipsa moralitatii este desavarsita si violent, putinele personaje positive fiind fie adevarati

comunisti, ca Emilian sau Vasilica dinProstii sub clar de luna, fie femei indragostite pe care

iubirea le perversteste , fie oameni sanatosi moral si politic pe care ii pervertesc valorile

burgheze.


7/21

Asemeni celorlalte valori, iubirea este complet degradata iar in general personajele

maziliene sunt incapabile de sentimente, pe care de cele mai multe ori si le produc artificial.

Ticalosii lui Mazilu sunt in acelasi timp delapidatori, directori corupti, lichele care

organizeaza fraudarea sistemului , artisti inumani si snobi, interesati doar de excursii in

Occident sau bunuri burgheze. In marea lor majoritatea, ei sunt imburgheziti si parveniti ai

sistemului socialist si se afla intr-un conflict implictit sau declarat sus sitemul si cu valorile

sale.

Satira lui Mazilu contine o esentiala dimensiune moralizatoare, insa si o dimensiune

absurda la fel de evidenta (preluari jenanate din Ionescu), ii lipseste doza minima de realism.

Lumea autorului se opune lumii normale, insa in timp ce modelul normalitatii umane este un

model real si comun experientei dintotdeauna si de pretutidindeni, a doua component fata de

care lumea lui Mazilu se opune si anume sistemul counist este aproape in intregime o

realitate propagandistica. Astfel, pentru Mazilu, absurdul devine un mijloc de a confuziona

spectatorii si i-a servit autorului pentru a ascunde saracia acuta a artei sale.Astfel, realismul

lui este unul utopic si propagandistic, nu doar moralizator, asa cum s-ar crede.

Marca inconfundabila a dramaturgiei maziliene este indeobste considerate a fi replica

in care se amesteca trvialul si sublimul, derizoriul si esentialul, materialul inferior si

spiritualul superior ( elemente divergente sau paradoxale). In teatrul lui Mazilu, spectatorul nu

are dreptul la replica iar piesele lui nu contin dezbateri morale si evolutii morale dramatice, ci

doar concluzii care preexista personajelor si situatiilor ce au menirea de a le ilustra.=>

spectacol usor de produs in minstea cititorului caruia i se ofera o convenienta facila.

Mazilu evita confruntarea directa cu realitatea reala a comunismului prin decolarea

inspre utopic si discursiv.

D.R Popescu: realismul propagandisticocazional piese bune;

Majoritatea pieselor lui contin desfasurari artificiale, personaje caricaturale si replici

scrise intr-o limba straina oricaror posibilitati interne ale desfasurarii pieselor si ale

verosimilitatilor personajelor.

Caracteristica lui principal este incercarea de a descoperi si de a spune adevarul despre

lumea contemporana autorului, pe fundalul problemelor eterne ale umanitatii, precum si

incercarea de a institui un sens moral.


8/21

D.R Popescu, asemeni lui Mazilu sic a aproape orice scriitor al epocii nu are acces

decat la sabloanele oficiale asupra realitatilor politice ale vremii. El, spre deosebire de alti

autori, construieste, ca fundal al pieselor sale, o bunastare si un mod de existent mai degraba

pe model burghez caci la el, inaltele exigente si restrictii ale morale vizeaza in primul rand

domeniul spiritului, nu pe cel al existentei material, ca la Mazilu.

Ca si Mazilu, D.R Popescu prezinta in mod constant lumea comunista ca pe un lucru

normal. El descrie in piesele sale o lume socialista inexistenta, libera, dreapta si prospera,

beneficiind de un confort chiar burghez.

Solomon: idealismul rebarbativ

El reprezinta un caz mult mai putin complex decat Mazilu sau Popescu, cu implicatiimai simple si mai directe. Acesta manifesta o preferinta marcata pentru comedia in care sunt

criticate cat se poate de cuminte pilele, relatiile , practicile neortodoxe fata de sistem in care

sunt satirizati cei care se imburghezesc in posturile lor. Opera sa este caracterizata de un

idealism brutal, de proasta calitate, echivalat cu romantismul revolutionar .

D.R Popescu si Dumitru Solomon au continuat sa scrie teatru si dupa revolutie . Un

esec al celor trei dramaturgi saizecisti il reprezinta propunerea facuta spectatorului, sub

diferite forme de inlaturare a pacatului burghez pentru a atinge starea de gratie a revolutiei

spiritual permanente.

Continuturile moarte, saracite in libertate si comunicare, ce abunda deopotriva in

dramaturgia saisezcista si in filmul anilor de tranzitie, sunt, prin natural or , vehicule ideale

pentru sabloanele propagandistice.

3.Maiorescu si romanii

Este necesara o reconsiderare a dimensiunii operei lui Titu Maiorescu, motivate de

faptul ca mai multe voci critice actuale reiau portretul deplasat al lui Maiorescu ca fiind :

reactionary, antioccidental, autarhist si paseist si de asemenea il pun in legatura directa cu

ideologia extremist interbelica. De altfel, imaginea de antiprogresist si antidemocrat

inversunat a lui Maiorescu necesita si ea serioase amendari.

In cazul lui Maiorescu, aprobarea si contestarea nu se impart firesc intre doua tabere,

ci se suprapun. Pe de o parte acestia il celebreaza ca pe un erou, mai ales dpdv estetic, pe de


9/21

alta parte ii minimalizeaza valorea discursului sau politic.Iar atunci cand cele doua domenii se

intersecteaza inevitabil in Acela mai larg al culturii, atitutdinea adulare-contestare sfarseste in

confuzie si non-sens. Asfel, multi dintre exegetii lui ajung chiar sa cada in mecanismul

cultural produs de nationalism si combatut constant de Maiorescu-> cum ca orice valoare

nationala , reala sau inchipuita sa fie celebrate neconditionat, indifferent daca exista sau nu

vreo intelegere pentru continutul ei concret.

Actul ratat al interpretarii

Primul care pune bazele unei lungi traditii de percepere deformata a ideilor

maioresciene esteIbraileanu. Acesta le defineste ca fiind : reactionare, antioccidentale,

filobalcanice, autarhice iar pe Maiorescu ca fiind un spirit critic eminamente negativ si steril.

Tot Ibraileanu sugereaza ca daca ar fi consecventi, conservatorii doctrinaris-ar ridica si

impotriva influentelor slavo-bulgare, husite, luterane sau poloneze.

De aici si receptarea paradoxala: pe de o parte duce interpretarea teoriei formelor fara

fond in extrema amintita mai sus, iar pe de alta parte recunoaste ca Maiorescu nu era cu totul

impotriva importului de astfel de forme. Astfel, Ibraileanu ne lasa in fata unei contradictii

greu de reconciliat. Este adevarat ca nici Maiorescu nu isi articuleaza complet teoria, care desi

nu este contradictorie, este cel putin incosecventa.

Motivul pentru care Maiorescu este privit ca un reactionar convins este acela ca prin

prisma unor pareri preconcepute ( parti-pris-uri ) politico-ideologice, sensul elemntar al

ideilor lui este ignorant inca dinainte ca analiza sa inceapa, ignorandu-se in cele mai multe

cazuri explicatia pe care insusi Maiorescu o ofera.

Cu toate acestea Maiorescu detesta demagogia nationalista misticoida iar ideile sale nu

pot fi incadrate in traditionalismul-national.

Lovinescu, un fervent admirator si continuator al marelui critic, ilustreaza mai bine ca

oricine repetarea lui paradoxala. Acesta ii recunoaste rolul pozitiv al criticii sale insa gaseste

paradoxul in faptul ca autorul ei nu si-a aplicat propriile idei in practica politica: sa desfiinteze

institutii, sa ceara abrogarea Constitutiei;

In ceea ce il priveste peZeletin, lectura pe care acesta o face ideilor lui Maiorescu se

vadeste astfel a fi extrem de superficiala, ea insasi o gluma sau o persiflare. Pasajele lui

despre Junimea si Maiorescu sunt in cea mai mare parte pur pamfletare: de ex. Zeletin nu face


10/21

nicio deosebire intre ideologia lui Maiorescu si cea a lui Eminescu iar pt el amandoi ilustreaza

romantismul politic si ura feroce impotriva strinilor. Asadar, analiza lui Zeletin pentru

opera lui Maiorescu este cu mult prea abstracta si irelevanta.

Pe de alta parte, Zeletin va ajunge sa sustina solutii maioresciene fara sa isi deaseama : in 1925 va promova nationalizarea scolii. Aceasta avea sarcina de a alunga spiritul

strain si materia straina din scoala noastra si de il inlocui cu un spirit roman national, asa cum

cer nevoile noastre de azi.

Z.Ornea , cel mai influent monografist al Junimii se cantoneaza si el in acest tip de

receptare paradoxala. Pe de o parte el recunoaste ca idealul lui Maiorescu era modernizarea si

europenizarea tarii si ca critica lui a avut si un incontestabil rol pozitiv, dar pe de alta parte

apreciaza si aplecarea spre paseism si formele traditionaliste si inclinatia autorului spre ideea

de stat national organic (exemplul Serbiei);

Adrian Marino considera ca autorul exprima neaprobarea ideii de progras social ,

totala neaderenta la noile forme institutionale , la importul superficial de civilizatie si cultura.

Insa pe de alta parte, preciza ca doctrina maioresciana nu era propriu-zis anti-occidentala , ea

continand de altfel elemenete liberale importante.

Alina Mungiu-Pippidi considera ca exista un filon conservator in cultura romaneasca

format atat din democrati, cat si din nedemocrati, care incepe cu Maiorescu, continua cu

Iorga, Nae Ionescu etc si al carui ultim reprezentatnt pare a fi Horia-Roman Patapievici. In

sfarsit, continuitatea dintre Maiorescu si extremistii interbelici ( legionari) este afirmata fara

echivoc deMarta Petreu.

CriticulAl. George apreciaza ca Maiorescu va reveni asupra respingerii violente a

formelor fara fond doar pentru ca teoria sa a fost infirmata de timp. Revizuirea propriei sale

pozitii s-a facut cu greu si a privit in primul rand aspectul politic, constitutional al reformelor.

Intre perioada respingerii violente a formelor fara fond: Critici 1868 si a acceptarii

lor, care incepe o data cu intrarea in politica a lui Maiorescu in 1871 nu s-a intamplat nimic

important. Insa schimbarea ideatica se explica prin diferenta de registru care exista intre

textele militante si activitatea politica a lui Maiorescu. Asadar se explica si critica initiala a

Constitutiei ( Maiorescu avea pe atunci 28 de ani ), in timp ce contitutionalismul fervent

ulterior al junimistilor se datoreaza nu atat fricii de reforme cat atasamentului absolut fata deideea de ordine.Maiorescu avea convingerea ca reformarea unei constitutiiale carei principii


11/21

ramasesera in mare parte inca netranspuse in practica ar compromite intreg edificiul juridc al

statului.

TotAl. George , asemenea lui Calinescu separa categoric latura politica de cea

estetica din cariera lui Maiorescu. Insa spre deosebire deLovinescu, accentueaza sutructura si

rolul politic si minimalizeaza rolul estetic.

Interpretarile echilibrate si lucide sunt destul de rare, una dintre ele este cea a lui

Tudor Vianu, un spirit maiorescian el insusi. El scoate in evidenta elemtele liberale care

completeaza atat de fericit conservatorismul lui Maiorescu. De asemenea vorbeste constant

despre pragamatismul maiorescian ca de un element fundamental al omului si al ideilor lui.

Tot el afirma ca Maiorescu nu era un traditinalist, ci un modernist consercvent si era unul

dintre putiniicritici care au inteles corect teoria nu prea complicata a formelor fara fond.

Fondul teoriei lipsei de fond

Ratiunea esentiala a intregii actiuni culturale si politice a lui Maiorescu ( in particular

a Formelor fara fond) este modernizarea/europenizarea durabila a Romaniei. Concluzia opusa

nu se poate datora decat prejudecatilor dure anticriticiste, indeosebi acelei stari de urgenta a

culturii nationale, care declara spiritul critic un luc pe care nu ni-l putem permite precum si

obsesiilor nationaliste care sfarsesc inevitabil in idolatrie sau denuntare.

In Critice din 1974 el explica din nou de ce ceva nu e preferabil nimicului : pentru

simplul motiv ca resursele materiale si intelectuale ale unui popor sunt limitate, iar daca ele

sunt rispite intr-o directie inutila sau gresita , atunci nu mai raman resurse pentru adevarata

constructie.

Formele nu inseamna in sine prea mult, iar formele fara fond cu atat mai putin. Chiar

daca ele se reduc la un principiu a carui formulareramane aceeasi, aplicarea lor in practica in

lipsa fondului de degradeaza si le da un sens gresit.

In nici un text de-al lui Maiorescunu apare sugestia ca Romania ar trebui sa aiba alta

destinatie decat Europa, ca tip de cultura materiala si spirituala. Dimpotriva, modelul

europeaneste reperul pozitiv constant al doctrinei si actiunii lui politice. El se pronunta cat se

poate de categoric in favoarea valorilor civilizatieioccidentale si impotriva bizantinismului.

Situatia originara a formei si a fondului pare a cunoaste doua variante distincte. Fieforma occidentala importata este buna in sine si isi mentine acest caracter, chiar daca ea nu


12/21

gaseste in Romania un fond pe masura, fie forma importata este corupta inca de la inceputul

adaptarii ei locale ( ex. institutiilor de cultura, academii semidocte, scoli fara profesori,

conservatoare fara artisti etc).

Ce sunt Formele fara fond? Acestea sunt reduse de regula la categoria formelor

intitutionale, dar intelegerea corecta a teoriei maioreciene trimite in primul rand la formele

mentale care pe acestea. Derapajul ideologic ( nationalismul) este prima cauza pe care

Maioresuc o vede la baza formelor goale ce populau cultura si politica epocii, deci suprema

forma fara fond. Maiorescu, observa in psihologia romanilor obsesia acestora pentru imagine

si imensa disponibilitate de a crea aparente care sa se substituie realitatii.

Trebuie sa tinem cont ca nicaieri nu apare un criteriu care permita delimitarea stricta a

formelor complet lipsite de fond, deci inacceptabile de cele care puteau sa isi creeze un fond

propriu adecvat si asta pentru ca Maiorescu nu isi propune sa le cenzureze pe primele in mod

serios.

Maiorescu considera ca dezvoltarea unei societati ca cea romaneasca si crearea unei

natiuni moderne nu se pot produce decat prin realizarea unei minime omogenitati culturale si

politicela nivelul intregului popor, cel care de altfel sustinea financiar cultura si invatamantul.

Asadar, prioritatea bugetara era crearea fondurilor pentru istitutii la nivelulintregii societati. El

sustinea umplerea formelor deja create cu fondul necesar. Asadar, formele pot preceda fondul

daca exista posibilitatea ca acesta sa fie suscitat intr-un orizont rezonabil de timp, astfel incat

ele sa nu se denatureze in asteptarea lui.

Toata viata maiorescu a incercat sa aclimatzeze in Romania valorile liberale :

competenta, profesionalism, merit si raspundere individuala, atasament durabil fara de

convingerile politice, respect fata de individ, etc

Inspre nivelul practicii

Cea mai importanta caracteristica a gandirii si actiunii sale politice este pragamtismul.

Din punct de vedere politic, el se declara mai degraba liberal si se indoieste profund de

atasamentul liberalilor fata de ideile pe care le enunta. Este vorba mai degraba de o opozitie

intre pragamtism si ideologie.


13/21

El sustinea crearea si intretinerea prin buget, adica prin executiv care era mult mai

flexibil decat legislativul si putea mentine mult mai usor decat el un ritm constant al prefacerii

insttutiilor.

In ceea ce priveste evolutia invatamantului si a cadrelor didactice, Maiorescu a fost

mai degraba progresist, decat conservator. Din punctul lui de vedere invatamantul avea

functia esentiala de a emancipa paturile de jos.Masurile sale vizau de asemenea si crearea cat

mai rapida a burgheziei, singura capabila sa asigure functionarea unui stat modern.

Maiorescu sustinea principiul egalitatii, insa nu una de tip socialist, prin revolutie. El

milita pentru un sistem social mobil in care defavorizatii au sansa ascensiunii sociale si in care

stabilitatea este asigurata de jocul intereselor legitime ale diferitelor clase sociale si de

transformare a unei parti a puterii catre cea care ulteriro se va numi sociatate civila. De

asemenea era un puternic sustinator al initiativei private, industrializarii si al dezvoltarii

economice in general, un politician constient de importanta uriasa a economicului.

Conservatorismul sau poate fi observat in ceea ce priveste problema taranilor.

Istoria ca farsa

Maiorescu nu se oprune sincronizarii, ci doar sustine un anumit ritm si o anumita

maniera de realizare a ei. Din punctul de vedere al autorului, actiunea lui Maiorescu a fost

esentiala pentru dezvoltarea ulterioara a statului roman modern.

Daca vedem intr-adevar, sensul politic al gandirii maioresciene in opozitie la ideologie

si demagogie, in promovarea unor valori precum luciditatea, moderatia, ordinea si spiritul

constructiv atunci este limpede ca un impact mai mare al idelor sale ar fi putut sa bareze sau,

cel putin, sa limiteze ascensiunea extremismului, care a bulversat perioada interbelica.

Modelul Maiorescian conform caruia asmilarea treptata dar in profunzime este singura

varianta care permite reducerea continua decalajului, singurul de altfel care permite o

integrare completa, desi intr-un timp mai indelungat.

Atotputernica lupta pentru putere

Din punctul de vedere al lui Sorin Alexandrescu, Junimea reprezinta un grup de

presiune ( o grupare a intelighentiei) care se lupta pentru putere. Discursul ideologic al


14/21

Junimii se constituie din incercarea ei de a accede la putere prin spargerea monopolului liberal

care a functionat pana in 1866.

Discursul junimist despre autonomia artei si stiintei este vazut nu numai ca o

sincronizare cu cultura occidentala, dar si ca o incercare de spargere a aliantei anterioaredintre intelighenta(o fractiune din clasa dominanata care nu participa la conducere, formata in

mare parte din intelectuali frustati- Maiorescu era impotriva ei) si partidul liberal-Maiorescu

vorbeste deci in numele intregii parti junismite a intelighentiei, ca ideolog al grupului si nu in

numele cele asociate liberalilor. Singura intelighenta din interiorul Junimii pe care Maiorescu

o sustinea era tehnocratia.

Un aspru critic al functionarimii si multimii avocatilor, Maiorescu nu viza tehnocratii

sau profesiile liberale sau birocratia indispensabila unui stat modern ci acea birocratie care

ajunge sa paraziteze statul pentru ca activitatea ei, neintegrata intr-un sistem echilibrat, ii

permita sa foloseasca resorturile puterii in interes propriu. => intelighenta parazitata de

supradimensionarea groteasca a facultatii de Drept ( celelate sectii aproape ca lipseau iar

putinele locuri de la Litere erau ocupate tot in vederea unui transfer la Drept).

Competenta promovata de Maiorescu este o valoare sufiecinte de liberala pentru a

concluziona ca el nu ataca orice institutie liberala doar fiindca e liberala, asa cum nu ataca

nicidecum liberalismul ca atare, principiile si valorile liberale, ci doar metoda brutala de a le

implementa si mai ales demagogia cu practicile veroase pe care acesta le-a ocazionat in epoca.

Unde se afla modernitatea?!

Sabloanele aflate in circulatie la acea vreme erau : Maiorescu-conservator si

antimodernizare versur liberalii-progresisti si promodernizare.

Sorin Alexandrescu nu face distinctii in interiorul Junimii in functie de persoane si idei

personale, ci creeaza doar o tipologie a rolurilor : Maiorescu-ideolog/Carp-

politician/Eminescu-intelectual;

Tot Alexandrescu anticipeaza in prefata volumului, o concluzie destul de indoielnica

precum ca modernitatea se naste in Romania doar in perioada interbelica.

Competenta promovata de de Maiorescu, ca merit individual omologat social, este

adevarata moneda de schimb a modernitatii. Disocierea neta pe care el o face intodeauna intre


15/21

existenta publica si cea privata este singura care poate produce conditiile formale ale egalitatii

dintre oameni.

Maiorescu considera ca autonomizarea individului il lasa pe acesta fara un sistem

universal de referinta pentru valoarea lui personala si atunci se naste alternativa : fie

mediocritatea sociala este asumata, fie individul incearca sa refaca acel sistem unic de

referinta => totalitarism.

Prezenta lui Maiorescu

In ceea ce priveste regionalizarea, logica maioresciana constituie un contraargument

de principiu la introducerea acum ( dar nu si pe viitor) a regionalismului, indiferent daca e

este conceput preponderent ca solutie de dezvoltare sau ca solutie pentru relatii interetnicemai bune. Vorbim de aceeasi logica care impune si elborarea conditiilor necesare introducerii

lui.

Din perspectiva maioresciana, problema ar trebui sa fie aceea de a duce echilibrul

existent dincolo de pragul critic nu numai sub aspectul relatiilor interetnice, ci in toate

privintele, care pot fi mult mai importante.

Logica evolutionista ar cere deci ca in acest cadru dat si necesar al administrarii

nationale unitare, sa se mearga de la simplu spre complex, adica de la consolidarea

localitatilor spre a cea a regiunilor=> largirea consistenta a autonomiei locale ar fi urmatoarea

etapa fireasca a dezvoltarii. Asadar regionalizarea ar trebui sa fie adoptata doar atunci cand ar

exista un fond capabil sa o sustina. Ea ar trebui sa fie mai intai consecinta unor solutii de baza

economice, sociale si politice, inexistente pana acum ca mai apoi sa devina furnizoare de

solutii mai fine si mai complexe.

In ceea ce priveste procesul anti-coruptie, adevarata solutie consta in consolidarea

institutiilor, solutia promovata de Maiorescu fiind cea a separarii puterilor in stat si a

inamovibilitatii magistratilor.

O alta tema des intalnita, este cea a supralegiferarii, ca simptom al lipsei de autoritate

si eficienta reala a legii. Maiorescu se opune reformei Constitutiei pentru ca principiile ei nu

fusesera puse in practica, in conditiile in care reforma nu avea in vedere o schimbare de

viziune, inlocuirea principiilor in vigoare cu altele, ci pur si simplu viza bifarea unui nivel


16/21

superior de democratie si dezvoltare ( doar pe ghartie pentru ca nivelele inferioare nu fusesera

inca parcurse).

Asadar, principiile Constitutiei de la 1866 nu putusera fi puse in practica pana in 1881,

cand liberalii doreau deja sa o reformeze. Maiorescu a crticat asupru lipsa reformelor

concrete, care fusese motivata anterior prin probleme externe, insa nu isi mai gasea acum

justificarea. Fideli ideologiei lor, liberalii incercau sa impuna schimbarile de sus in jos, sa

compenseze lipsa reformelor administrative prin largirea bazei electorale.

Insa din punctul de vedere al lui Maiorescu,problema eficientei si stabilitatii

mecanismului politic romanesc nu putea fi rezolvata astfel pentru ca ea provenea in realitate

din lipsa de independenta a electoratului ( care ducea la nasterea guvernamentalismului) =>

preocuparea obsesiva a lui Maiorescu pt. invatamant, ca mijloc de emancipare si ca

producator de autonomie sociala.

Cu toate acestea, maiorescu insista asupra legii ca principiu fundamental al statului

modern. Labilitatea si inflatia legislativa inseamna automat discreditarea legii, deci in

consecinta, subminarea statului.

O alta tema adusa in discutie, este cea a bugetului: Maiorescu refuza sa solicite bani

contribuabilor saraci, care abia puteau plati taxele si impozitele si care erau lipsiti de

facilitatile elementare ale civizilizatiei moderne, pentru cumpararea de tablouri.

In ceea ce priveste aderarea la U.E , privita din punct de vedere maiorescian, autorul

vede aici un caz tipic de forma fara fond care distruge fondul inca prea firav pentru a o sustine

si care, la randul ei, e ulterior denaturata de acesta.

Incheiere

Doctrina lui Maiorescu este de un echilibru ideologic remarcabil intre conservatorism

si liberalism si este in primulr and o strategie coerenta si realista de modernizare a Romaniei.

Lectia pe care Maiorescu ne-o ofera este aceea ca o idee poate fi mare si fara sa fie

spectaculoasa sau sofisticata, daca e adecvata realitatii si aspiratiilor rezonabile ale societatii.

Maiorescu promoveaza reformele la viteza maxima in care durabilitatea lor nu este

periclitata. Nu este nicidecum un traditionalist. Acuzatia este absurda, intrucat nu exista

nicaieri in textele lui acea pretuire a trecutului in dauna prezentului si viitorului.


17/21

Pe de o parte, maiorescu nu isi confunda existenta privata cu cea publica si nu isi

identifica reusita personala cu cea publica. Pe de alta parte insa, el nu crede ca un individ se

poate realiza in afar societatii.

4.Ratacirea in Europa

Tendintele cele mai influente ale discursului care militeaza pentru (re)integrarea europeana a

Romaniei, vazuta ca obiectiv national primordial=> antologia pe aceasta tema, editata de

Adrian Marino-Revenirea in Europa.

o Un prim autor al volumului esteAlexandru Paleologul- care considera ca Europa careni se propune este una uniforma care isi uita valorile istorice. De asemenea, el

recrimineaza neintelegerea si insensibilitatea Vestului fata de Est : felul in

careoccidentalii condamna nationalismul estic. El considera ca este lipsit de sens si

indecent sa se refuze acestor popoare dreptul lor la restauratia nationala si la

revendicarea acestui drept.Iar solutia sugerata pentru constructia europeana ca este ca

Estului sa i se faca dreptate, inclusiv printr-un proces al comunismului,asadar accentul

moral cade pe Est.

o Adrian-Dinu Rachieru considera ca ca exista riscul invadarii Europei de subculturastilului de viata american dar si ca economicul alunga cultura din discursurile

europeniste. Integrarea prin civilizatie, care e omogenizata, pune in pericol cultura fara

de care nu exista popor, ci doar indivizi.

o Radu Antim apara si el o Europa profunda, crestina impotriva cele careia ii cereaRomaniei recunoasterea drepturilor homosexualilor caci pentru el europenitatea

romanilor consta in ortodoxia lor. A le refuza credinta ar insemna a refuza identitatea

nationala si, in consecinta pe cea europeana.

o Alinei Mungiu-Pippidi reticenta fata de nationalismul micilor popare i se parenejustificata, intrucat ignora nevoia acestora de a recurge la emanciparea nationala

pentru a se elibera de tirania comunista.Occidentalizarea de masa a ultimilor ani ii

apare autoarei ca superficiala iar din punctul ei de vedere adevara occidentalizare se

poate produce doar de sus in jos, printr-o politica militanta energica dusa de elitele

prooccidentale. Urgenta este aceea de a recrea o identitate romaneasca, de a relua

procesul de creare a natiunii oprit de comunisti intr-o faza incipienta:urbanizare si

alfabetizare.


18/21

o Mihai Sora afirma ca europenitatea nu se opune specificului national. Iar pentru oEuropa bogata, este necesar ca Vestul sa renunte la autosuficienta lui culturala si sa

se deschida culturilor mai mici ale Estului, si asa supuse unei imense presiuni de

omogenizare in timpul comunismului.

o Gabriel Andreescu considera comunismul un pacat originar absolut.o Adrian Marino insusi se pronunta pentru o revenire in Europa a romanilor cu fruntea

sus, cu prezervarea specificului national si cu exploatare la maxim a capitalului

cultural existent.

Insa in toate discursurile de mai sus cu exceptia celui apartinand lui Gabriel Andreescu

vom intalni resentimentul mai mult sau mai putin explicit fata de Vest. Cel mai adesea

resentimentul ia forma unui complex de suprioritate care vede in Occident doar civilizatie

materiala decadenta, in opozitie cu o presupusa esenta spirituala a societatii estice.

O alta idee des intalnita este cea a inalatarii comunismului la rangul de principiu

absolut al Raului si mitizarea subsecventa a situatiei interbelice ca perioada de inflorire

culturala si bunastare. Pe de alta parte se insinueaza posibile efecte benefice al comunismului:

pastrarea intacta a spiritualitatii si cultura spre exemplu. Unele voci sustinand chiar ca regimul

comunist a avut ca efect paradoxal aparitia unui postmodernism romanesc involuntar.

De asemenea, totalitarismul are menirea de a scoate ce e mai bun din oameni ( din

punct de vedere creator) iar suferinta este vazuta ca o sursa indispensabila a performantei

etice si estetice.

Europenismul integral

Gabriel Andreescu combate ferm orice forma de traditionalism, paseism sau

autarhism, in numele valorilor civice ale democratiei moderne , in special in numele

drepturilor individuale ale omului. Natiunea i se pare un cadru anacronic pentru dezvoltarea

unei societati, in particular pentru sarcina reintegrarii europene a Romaniei, si neaga existenta

nationalismului bun si acceptabil, in favoarea caruia argumentau preopinentii sai. Cu toate

acestea, nationalismul se justifica in cazul unei minoritati sau a unui popr oprimat insa nu

poate fi cazul poprului roman acum.

Exista totusi posibilitatea unui nationalism legitim caci exista premisa unei identitati

nationale a carei ocrotire ar trebui sa fie o prioritate si o datorie a fiecarui cetatean, cel putin in


19/21

anumite epoci: spre ex. comunismul. Concluzia lui ramane totusi ca pentru a iesi din impasul

in care ne aflam este necesara combaterea nationalismului si extremismului.

In ceea ce priveste nationalismul romanesc, el este in mare parte demagocic, si nu

pragmatic si efectiv.Acesta este o consecinta a unor tensiuni interetnice, ce nu trebuie

subestimate, dar si o defulare a celor ce nu reusesc sa gaseasca o solutie mai potrivita

dezechilibrelor lor existentiale ( xenofobia este cat se poate de reala iar eradicarea ei pe

termen scurt sau mediu este greu de imaginat). Nationalismul este o consecinta a istoriei

accidentate a relatiilor interetnice, o consecinta a propagandei comuniste dar este si o expresie

directa a deficitului istoric al democratiei din Romania.

In discursul lui Gabriel Andreescu se regasesc multe din idionsincraziile ( repulsie

nemotivata) intelectualilor romani ai tranzitiei: anticomunismul aprioric si nenuantat,

increderea exagerata in rolul civilizator al intelectualului si idealizarea prin contrast a

perioadei interbelice, ca epoca privilegiata a ipostazierii culturale a identitatii romanesti.

Renasterea nationala

Rtcirea n Europasemnaleaz dificultile i paradoxurile aa-zisului discurs integraionist.

Discursul luiAdrian Marino este unul declarat ca fiidn proeuropean si care incearca sa

internalizeze valorile in primul rand politice, dar si culturale ale Europei. Nationalismul

primitiv este respins transant, dar exista si interes pentru afirmarea valorilor autohtone prin

depasirea complexului de inferioritate care creeaza o proasta constiinta fata de ceea ce e

romanesc si sfarseste in idolatrizarea nediscriminaa a orice este european.

Autorul vizeaza un efect social imediat, respectiv difuzarea valorilor europene dinspre

putini, catre cercul mai larg al intelectualilor medii, astfel incat aceste valori sa se poata

concretiza apoi institutii politice si sociale solide. El doreste o sincronizare rapida a Romaniei

cu Occidentul si declara prioritara depasirea complexului se inferioritate al romanilor.

Acesta considera ca eciclopedismul ar trebui sa umplegolurile imense din cultura

romana, pentru a se recupera astfel decalajul fata de cultura occidentala. Insa eciclopedismul

ca functie integratoare a culturii, menita sa o organizeze din perspectiva unor prioritati

nationale, merge intr-o directie profund antiliberala. Iar el ca mod de existenta intelectuala

este asociat culturilor univoce, in care sensurile si valorile se integreaza intr-un sistem

coerent.


20/21

Dilema ingineriei nationale proeuropene

Din puntul de vedere al autorului, ar trebui ca programele ideologice

(liberale/democratice/proeuropene/etc) sa renunte la ambitiile lor maximale si sa lase

realitatea nationala sa repsire liber.

In ebrientul stil clasic si Postmodernismul iluminist

n ebrientul stil clasic propune o analiz a crii Omul recent de H.R. Patapievici,

recent aprut la data aceea. Analiza, extrem de aplicat i ilustrat din belug cu citate, pune

n eviden numeroase incoerene precum i, pe alocuri, lipsa de logic.

Postmodernismul romnesc, ultimul capitol al volumului, scaneaz corpul cultural al

naiei n cutarea mitologilor compensatoare. Adevrat studiu de caz este postmodernismul

romnesc. Ca i n capitolul precedent, se analizeaz mai n profunzime o lucrare tematic a

lui Ion Bogdan Lefter, iar diagnosticul e n bun msur asemntor cu cel pus crii lui

Patapievici.

Acestea sunt, de altfel, premisele de la care porneste autorul volumului de fata atat in

analiza eseului lui H.-R. Patapievici, Omul recent (Humanitas, 2001), cat si in cea a cartii lui

Ion Bogdan Lefter, Postmodernismul - istoria unei "batalii" culturale (Editura Paralela 45,

2000). De bun augur mi se pare lipsa de inhibitii, dublata de o evidenta apetenta pentru

polemica de idei, cu care Ciprian Siulea abordeaza textele scrise de doi dintre cei mai frecvent

comentati si contestati scriitori din spatiul cultural autohton. Daca principalul repros pe care i-

l face lui H.-R. Patapievici vizeaza "lipsa completa a nuantelor in tratarea catorva teme,

precum si repetarea lor ca atare, fara nici un efort de a le plasa in coerenta ansamblului", ca si

"saltul neanuntat si nejustificat de la un sens propriu la unul metaforic" care pastiseaza stilul

discursului noician, obiectiile formulate la adresa textelor lui Ion Bogdan Lefter au in vederepartizanatul ideologic marcat, ca si tendinta de "a inlocui indispensabile analize si argumente

cu repetarea sistematica a unor concluzii ce preced orice cercetare". Siulea respinge

deopotriva confuzia ideologica si optiunea pentru ceea ce el numeste stilul ebrient "in maniera

obscurizant heideggeriana" din paginile Omului recent, cat si "contradictiile flagrante" din

textele consacrate de I.B. Lefter postmodernismului romanesc, generate, in viziunea sa, de

"disponibilitatea de a manipula si mistifica realitatea".


21/21

Optiunea lui Ciprian Siulea pentru analiza cartilor semnate de H.-R. Patapievici si Ion

Bogdan Lefter are un caracter vizibil demonstrativ si as spune ca intransigenta critica, precum

si tendinta de a formula sentinte taioase - nu intotdeauna argumentate si nici pe deplin

meritate - la adresa celor doi autori este direct proportionala cu necesitatea delimitarii

transante atat fata de tipul de discurs promovat de Patapievici, cat si fata de cel ilustrat de

Bogdan Lefter. Cu alte cuvinte, scriind si despre "ebrientul stil clasic" marca Patapievici si

despre "postmodernismul iluminist" promovat de Bogdan Lefter, Ciprian Siulea se

autodefineste indirect, afirmandu-si astfel independenta fata de ambele modele.

Predispozitia polemica si spiritul contestatar al acestui discipol tarziu al lui Maiorescu,

comparabile in fond cu negativismul tanarului Eugen Ionescu din perioada redactarii eseurilor

incluse in Nu, sunt evidente si in capitolele consacrate arhitecturii si dramaturgiei din timpul

regimului comunist. Daca in Saivane si piramide Ciprian Siulea intreprinde o succinta

incursiune in universul arhitectural al societatii comuniste, in care dezumanizarea spatiului

public si degradarea progresiva a spatiului privat sunt consecintele palpabile ale

colectivismului, omogenizarii sociale si controlului total, in Comunismul in texte dramatice

autorul pune sub semnul intrebarii valabilitatea estetica a teatrului lui Teodor Mazilu, D.R.

Popescu si Dumitru Solomon, in care identifica, pe drept cuvant, "o masiva frauda estetica,

creatoare de mentalitati si categorii stilistice abisale". Demersul lui Ciprian Siulea este si inacest caz unul contestatar, cata vreme principala obiectie formulata pe marginea fenomenului

arhitectural si a celui dramatic deopotriva este ca sunt forme lipsite de continut, care ignora

total fondul uman real, tocmai pentru ca sunt simple ilustrari ale unei ideologii ce reduce

complexitatea omenescului la schema. Incomod si, uneori, nedrept, inteligent si prea putin

concesiv, facandu-si din refuzul ideologiei o "religie" proprie, foarte transant si sigur pe sine,

Ciprian Siulea este un intelectual autentic, al carui program intelectual declarat este critica

avatarurilor contemporane ale formelor fara fond

Ciprian Siulea- Retori, Simulacre, Imposturi

Documents

Transcript of Ciprian Siulea- Retori, Simulacre, Imposturi