CAPITOLUL 1

ASPECTE TEORETICE PRIVIND CHELTUIELILE PUBLICE

1.1.Definire

Componentă a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice, cheltuielile publice reprezintă

etapa următoare constituirii fondurilor publice şi se referă la distribuirea resurselor băneşti către

diferite obiective sociale sau economice (reglementate de către programe guvernamentale).

,,Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se

manifestă între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia

utilizării şi repartizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor

acestuia”1.

Aceste cheltuieli vizează diverse plăţi pentru atingerea obiectivelor conforme politicii

statului (servicii publice generale, acţiuni socio-culturale etc.). În funcţie de destinaţia lor, se

poate vorbi despre cheltuieli publice (cheltuielile publice) care consuma definitiv o fracţiune a

PIB (plătire curente de instituţiile publice) şi despre cheltuieli publice care reprezintă o avansare

de PIB (exprimă contribuţia statului la producerea brută de capitol de natură materială sau

nematerială).

Din perspectiva domeniului în care sunt realizate cheltuielile publice, putem afirma că

acestea conţin în structura lor:

a) cheltuieli publice efectuate de administraţiile publice centrale de stat;

b) cheltuieli publice ale colectivităţilor locale;

c) cheltuieli publice finanţate din fondurile asigurărilor sociale de stat;

d) cheltuieli publice ale organismelor internaţionale.

Cheltuielile publice totale reprezintă suma cheltuielilor efectuate de tipurile diverse de

administraţii publice.

1 Iulian Văcărel şi colectiv – Finanţe publice, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 2002, pag. 1471

Cheltuielile publice totale consolidate cuprind: cheltuieli publice ale administraţiei

publice centrale (finanţate de la bugetul de stat, din fondurile securităţii sociale şi fonduri

speciale), plus cheltuieli publice ale subdiviziilor politice şi administrative intermediare, plus

cheltuieli publice ale autorităţilor supranaţionale.

Trebuie făcută o distincţie clară între cheltuielile publice şi cele bugetare, acestea din

urmă fiind o subcategorie. Cheltuielile publice cuprind în sfera lor: cheltuieli bugetare, cheltuieli

din fonduri cu destinaţie specială, cheltuieli extrabugetare şi cheltuieli efectuate din bugetul

trezoreriei publice.

1.2. CLASIFICAREA CHELTUIELILOR PUBLICE

Clasificaţia cheltuielilor publice se face pe mai multe criterii:

clasificaţia administrativă – pe criteriul instituţiilor prin intermediul cărora se efectuează

cheltuieli publice (ministere, instituţii publice autonome, unităţi administrativ teritoriale

etc.).

clasificaţia economică – pe două criterii: al scopului în care sunt efectuate plăţile

(cheltuieli publice curente sau de funcţionare şi cheltuieli publice de capital sau de

investiţii); al existenţei sau nu a unei contraprestaţii (cheltuieli publice ale serviciilor

publice, numite şi administrative şi cheltuieli publice de transfer).

clasificaţia funcţională – pe criteriul sectoarelor de activitate către care sunt repartizate

resursele financiare publice (a) în domeniul social: învăţământ, sanitare, ocrotire socială

etc.; b) în domeniul cercetării; c) în domeniul economic (investiţii, acordarea de subvenţii

şi facilităţi; d) în domeniul apărării şi siguranţei naţionale; e) în domeniul administrativ

public central şi local; f) în ceea ce priveşte dobânzile aferente datoriei publice).

clasificaţia financiară

o pe criteriul momentului efectuării şi a efectului avut de acestea (cheltuielile

publice definitive caracterizate prin faptul că se finalizează cu plăţi la scadenţe

ferme, certificând lichidarea totală a angajării statului pentru efectuarea

cheltuielilor prevăzute în buget; cheltuieli publice temporare: majoritatea sunt

operaţiuni de trezorerie urmate de plăţi cu scadenţe certe; cheltuieli publice

virtuale: pe care statul le va realiza în anumite condiţii doar);

2

o şi pe criteriul forme de manifestare (cu/ fără contraprestaţie; definitive/ provizorii;

speciale/ globale)

clasificaţia după rolul cheltuielilor publice în reproducţia socială – pot fi: cheltuieli

publice negative (reale) şi cheltuieli publice pozitive (economice)

clasificaţia folosită de instituţiile specializate ale O.N.U. – pe criteriile:

a) funcţională (cheltuielile publice sunt împărţite în cheltuieli pentru: servicii

publice, apărare, educaţie, sănătate, securitate socială, locuinţe şi servicii

comunale, recreaţie, cultură şi religie, acţiuni economice, alte scopuri)

b) economică (cheltuielile publice reprezentând un consum final şi cheltuielile

publice în scopul formării brute de capital)

În România, legea bugetului de stat prevede o clasificaţie în conformitate cu cea utilizată

de O.N.U.

Astfel, cheltuielile publice se împart după criteriul economic în:

o cheltuieli curente (de personal, de materiale şi servicii, subvenţii, prime,

transferuri, dobânzi aferente datoriei publice, rezerve);

o cheltuieli de capital

o împrumuturi acordate (pentru finalizări de obiective stabilite prin convenţii,

pentru creditarea agriculturii, pentru acoperirea arieratelor către RENEL şi

ROMGAZ).

o rambursări de credite şi plăţi de dobânzi şi comisioane la credite externe şi

interne

După criteriul funcţional, cheltuielile publice se împart în:

o servicii publice generale

o apărare, ordine publică şi siguranţă naţională

o social-culturale

o servicii şi dezvoltare publică, locuinţe mediu şi ape

o acţiuni economice

o alte acţiuni

o transferuri

o împrumuturi acordate

o plăţi de dobânzi şi alte cheltuieli aferente datoriei publice 3

o fonduri de rezervă

1.3. NIVELUL CHLETUIELILOR PUBLICE

Nivelul cheltuielilor publice poate fi privit din perspectiva statică (structură de la un

anumit moment) sau dinamica (ca evoluţie temporară) şi poate fi analizat urmărind indicatorii:

- volumul cheltuielilor publice,

- ponderea cheltuielilor publice în PIB,

- volumul cheltuielilor publice ce revine în medie pe un locuitor.

Structura cheltuielilor publice este studiată conform clasificărilor folosite de fiecare

stat în parte (cea mai importantă fiind cea economică şi cea funcţională). Stabilirea structurii

cheltuielilor publice ajută la determinarea diferenţelor de politică financiară dintre ţările

dezvoltate, în curs de dezvoltare şi cele în tranziţie, precum şi evoluţia în timp a ponderilor

acordate diverselor categorii de cheltuieli publice în acelaşi stat.

Dinamica cheltuielilor publice are în vedere modificarea a şase indicatori:

creşterea nominală şi cea reală a cheltuielilor publice;

schimbarea raportului cheltuielilor publice în PIB;

schimbarea volumului mediu al cheltuielilor publice pe cap de locuitor;

schimbarea structurii cheltuielilor publice;

corelaţia dintre creşterea cheltuielilor publice şi creşterea PIB;

elasticitatea cheltuielilor publice raportată la PIB .

Factorii de influenţă asupra creşterii cheltuielilor publice sunt de natură:

demografică (modificări ce au loc în numărul şi structura populaţiei ce ar trebui să

determine adaptări corespunzătoare în ponderea cheltuielilor publice);

economică (ce vizează în mod special funcţia statului de redistribuire a resurselor

financiare publice după criteriul eficienţei şi echilibrului);

socială (se referă la funcţia de armonizare a veniturilor medii individuale

aparţinând diferitelor categorii sociale);

legaţi de urbanizare (favorizează creşterea cheltuielilor publice);

militară (cresc cheltuielile publice în eventualitatea unor conflicte armate);

4

istorică (perpetuarea în timp a unor probleme ca datoriile publice moştenite de la

un regim politic la altul sau ca inflaţia);

politică (se referă la complexitatea funcţiilor statului);

1.4. STRUCTURA CHELTUIELILOR PUBLICE PE TIPURI

A. Cheltuielile publice destinate acţiunilor social-culturale. Acest tip de cheltuieli îşi

au originea recentă în ideologia politico-economică intervenţionistă, apărută în America după cel

de-al doilea război mondial, aşa numita doctrină a statului bunăstării. Obiectivele autorităţii

publice într-un astfel de stat sunt: asigurarea unui venit minim, susţinerea cetăţenilor în situaţii

defavorizante (cum ar fi boala, bătrâneţea, şomajul, handicapul), garantarea unui nivel de trai

bun pentru întreaga populaţie, în raport cu o anumită listă de servicii şi minimalizarea efectelor

unor evenimente ce implică riscuri sociale. Aceste servicii sunt puse la dispoziţia membrilor

societăţii în mod gratuit sau la un preţ mic, ori sunt acordate alocaţii, pensii, ajutoare ş.a.

indemnizaţii prin intermediul cărora populaţia să-şi poată permite un standard de viaţă decent. În

ţările dezvoltate, pentru asigurarea acestor facilităţi se cheltuieşte până la 50% din venitul

naţional.

Cheltuielile publice destinate acţiunilor de natură socio-culturală cuprind de obicei:

sănătate, învăţământ, cultură şi sport, acţiuni dedicate tineretului, securitate sau protecţie

socială. În ceea ce priveşte România, cheltuielile publice socio-culturale vizează domeniile

următoare:

1. învăţământ

2. sănătate

3. cultură, religia şi tineretul

4. asistenţa socială (alocaţii, pensii, ajutoare, alte îndemnizaţii)

5. ajutorul de şomaj

6. alte cheltuieli publice socio-culturale

7. pensia suplimentară

Resursele de finanţare pentru cheltuielile cu acţiuni socio-culturale pot fi de natură

internă sau externă, publică sau privată, după cum urmează:

1. fonduri bugetare (ale statului, regiunilor, provinciilor), 5

2. cotizaţii ale unor persoane fizice / juridice (f. asigurărilor sociale, pentru şomaj);

3. fonduri proprii ale organizaţiilor publice / private (pentru finanţare traininguri);

4. veniturile instituţiilor social-culturale din activităţi specifice;

5. veniturile populaţiei (din taxe),

6. fondurile organizaţiilor fără scop lucrativ (O.N.G-uri, instituţii de caritate etc.);

7. finanţări externe (rambursabile şi nerambursabile, oferite de organizaţii ca: UNICEF,

UNESCO, Banca Mondială etc.).

1) Cheltuielile publice pentru învăţământ trebuie să urmărească o dezvoltare a educaţiei

publice în concordanţă cu cerinţele contextului economico-social pentru a contribui în cât mai

mare măsură la progresul societăţii. Factorii care determină politica financiară în învăţământ

sunt: demografici (structura specifică a populaţiei), economici (cererea pentru forţa de muncă

calificată şi adaptarea inovaţiilor tehnologice de ultimă oră şi nu numai), politici (principiile

ideologice pe care se bazează stabilirea politicii şcolare). Structura sistemului de învăţământ

diferă de la o ţară la alta, conform tradiţiei statelor respective însă aici va fi preluată împărţirea

realizată de UNESCO în învăţământ: preşcolar, primar, secundar, superior.

Cheltuielile publice bugetare pentru învăţământ sunt canalizate în cea mai mare parte către

ministerul corespunzător – Ministerul Învăţământului / Educaţiei – dar şi către alte ministere care

urmăresc să instruiască în domeniul specific lor cadre competente (Ministerul Apărării,

Ministerul de Interne etc.). Cheltuielile publice pentru învăţământ pot fi privite şi din perspectiva

conţinutului lor economic; în acest caz putem vorbi de:

cheltuieli curente (de funcţionare şi întreţinere);

cheltuieli de capital (înzestrarea şi construirea unităţilor de învăţământ).

2) Cheltuielile publice pentru sănătate reprezintă un punct de interes social pentru faptul că

sănătatea generală a membrilor societăţii înseamnă bunăstare fizică şi mentală, condiţii esenţiale

ce facilitează dezvoltarea socială. Acest tip de cheltuieli înregistrează la nivel mondial o tendinţă

crescătoare (ţările dezvoltate alocă între 5,5–10,5% din PIB, cele în curs de dezvoltare ating

niveluri uneori foarte scăzute, sub 1%). Cheltuielile publice din acest sector se împart în

cheltuieli curente (salarii, materiale de laborator, medicamente etc.) şi cheltuieli cu caracter de

investiţii (construcţia şi utilarea unităţilor). Având în vedere scopul special pe care şi-l propun

aceste cheltuieli publice, serviciul sănătăţii publice nu poate fi tratat doar ca o afacere condusă

6

după legile pieţei – relaţia dintre cerere şi ofertă având în acest caz mai degrabă o dimensiune

umanitară.

Sistemele de cheltuieli publice pentru sănătate cunosc diferenţe de organizare în fiecare ţară,

în privinţa ponderii instituţiilor de stat sau private, dar ceea ce este comun este faptul că ele

urmăresc îmbunătăţirea calităţii vieţii indivizilor.

Sursele din care se obţine finanţarea sistemului de sănătate sunt fondurile bugetare,

cotizaţiile de asigurări de sănătate, fonduri speciale pentru sănătate, resurse ale populaţiei care au

fost cheltuite în ipostaza de pacienţi, ajutor din exterior (OMS, Crucea Roşie etc.).

3) Cheltuieli publice pentru cultură, culte, activitate sportivă şi tineret contribuie la

educarea spirituală estetică, morală a populaţiei prin activităţi artistice, culte, sportive sau

divertisment.

Aceste cheltuieli finanţează instituţii cu obiective cultural – artistice (edituri, muzee,

patrimoniu cultural, biblioteci cinematografe, teatre etc.) care produc fie bunuri materiale dar de

valoare spirituală, fie servicii de valoare spirituală. Preţul acestor produse poate fi suportat în

totalitate de către stat sau doar parţial prin subvenţionare. Finanţarea se face din resurse bugetare

integral, din venituri extrabugetare şi alocaţii de la buget, din venituri extrabugetare în totalitate,

(pentru instituţiile care se pot autoîntreţine prin activitatea economică desfăşurată), din fonduri

extrabugetare (de exemplu: Fondul Cinematografic Naţional, Fondul Cultural Naţional). Nu

trebuie uitate nici sponsorizările, deosebit de avantajoase pentru cel care le primeşte – el neavând

altă obligaţie decât aceea de a declara deschis numele sponsorilor săi.

Cheltuielile publice din această categorie finanţează de asemenea activitatea religioasă a

cultelor recunoscute de stat (salarii pentru slujitorii bisericii) şi pe cea sportivă şi de tineret (în

proporţie de 75% în România).

4) Cheltuieli publice pentru securitatea socială înglobează următoarele tipuri de

cheltuieli: alocaţii, pensii, indemnizaţii, ajutoare în anumite condiţii pe care persoanele ce le

primesc trebuie să le îndeplinească. Ele sunt menite să elimine cât mai mult posibil efectele

riscurilor fizice, economice şi sociale ce planează asupra vieţii fiecărui membru al societăţii.

Caracteristicile principale ale actualului sistem de finanţare a activităţilor legate de securitatea

socială vizează faptul că fondurile sunt obţinute din cotizaţii sociale, legitimate social prin

principiul solidarităţii. Pentru aceasta sunt create planuri sau politici de reducere a şomajului şi

sărăciei, ajutoare a familiilor în dificultate financiare, sau a persoanelor aflate în dificultate 7

financiară, sau a persoanelor defavorizate (care se consideră a fi în general copii, tineri proaspăt

absolvenţi, persoanele în vârstă, persoanele handicapate). Finanţarea acestor cheltuieli se face din

următoarele categorii de resurse: contribuţii ale salariilor, liber profesioniştilor şi patronilor;

subvenţii bugetare; fonduri speciale (acumulate din donaţii sau resurse ale ONG).

5) Cheltuielile publice pentru ajutorul de şomaj sunt îndreptate către acele persoane care

nu dispun temporar de un loc de muncă prin care să-şi asigure existenţa. În afara ajutorului de

şomaj (numit şi forma pasivă de într-ajutorare a persoanelor rămase fără lucru), sunt

recomandate şi alte modalităţi care nu au o natură materială imediată constituind o într-ajutorare

activă – crearea unor noi locuri de muncă, ce asigură scăderea şomajului pe termen lung. Este

deci preferabilă o creştere a prestaţiilor active (facilităţi pentru cei ce angajează şomeri), în

favoarea soluţiei de creştere a valorii ajutorului de şomaj (ce poate duce pe termen lung la

creşterea ratei şomajului). Cheltuielile sunt suportate din fondurile firmelor şi resurselor

bugetare, şi sunt plătite beneficiarilor sub două forme: alocaţia de şomaj (contează vechimea în

muncă) şi ajutorul de şomaj.

6) Cheltuielile publice pentru asistenţa socială au ca principale forme:

ajutorul social pentru

persoanele în vârstă 

alocaţii simple (persoanele fără pensie de peste 65 ani);

alocaţii pentru servicii menajere;

plasament familial;

plasament în azil;

masa la un cămin restaurant sau contravaloarea acesteia.

ajutorul social pentru

persoane cu handicap

alocaţie compensatorie pentru terţe persoane;

alocaţie compensatorie pentru cheltuieli profesionale;

plasament familial;

plasament instituţii pentru handicapaţi;

cantine – restaurant;

ajutorul medical (pentru

persoane asistate social)

alocaţii pentru ajutor medical;

ajutor medical la domiciliu;

ajutor medical pentru spitalizare.

8

Toate aceste cheltuieli menţionate mai sus reprezintă investiţii în resurse umane

deoarece ele au ca efect dezvoltarea capacităţilor indivizilor, menţinerea stării fizice şi mentale la

nivele ridicate ceea ce duce, implicit, la dezvoltare economică şi socială. Putem spune deci că

banii cheltuielilor publice pentru acţiuni social-culturale nu reprezintă un consum definitiv de

venit naţional ci, dimpotrivă, sunt generatoare de dezvoltare (,,profit” social). Pentru ca

dezvoltarea umană să aibă un caracter durabil, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

membrii societăţii să aibă parte de o bună stare a sănătăţii, să aibă loc o acumulare de cunoştinţe

la nivelul societăţii, să existe acces la resursele care asigură un standard de viaţă decent.

B) Asigurările sociale au apărut iniţial ca reacţie a asociaţiilor de muncitori care au

pledat pentru drepturile lor, organizându-se în sindicate care să-i protejeze în privinţa condiţiilor

de lucru – igiena şi securitatea muncii ca elemente care să prevină ajungerea la accidente ce pun

persoana în imposibilitate de a munci, iar dacă, dintr-o cauză sau alta, se ajunge la incapacitate

de muncă, existenţa unor fonduri financiare care să le asigure acestora un trai decent. Pentru a

îndeplini obiectivele menţionate, s-a creat un sistem naţional de asigurări sociale care are

trăsături speciale (derivate din contextul economic în care finanţează).

Prin asigurările sociale se direcţionează o fracţiune din PNB către protejarea persoanelor

salariate şi pensionare ,,actuale sau foste angajate ale societăţilor comerciale private sau de stat,

ale regiilor autonome, a persoanelor membre în asociaţii meşteşugăreşti ori agricole, a

întreprinzătorilor particulari a slujitorilor cultelor, a personalului casnic, a persoanelor ce

deservesc blocurile de locatari, atunci când se află în incapacitate de muncă. Sunt prevăzute de

lege o serie de situaţii în care intervine plata către indivizi a unor sume de asigurări – pentru

menţinerea stării de sănătate, asigurarea traiului în cazul bolilor, accidentelor, depăşirii limitei de

vârstă. În România, sistemul naţional de asigurări cuprinde: asigurările sociale de stat,

asigurările sociale din cooperaţia meşteşugărească şi celor independenţi, asigurările sociale ale

asociaţiilor agricole, asigurările sociale ale agricultorilor cu gospodărie proprie, asigurările

sociale ale avocaţilor, asigurările sociale ale slujitorilor cultelor.

Principiile pe care este construit sistemul naţional de asigurări sunt:

unicitatea (există unul singur – expresie a solidarităţii sociale) ;

obligativitatea (toate persoanele încadrate în muncă beneficiază de ele) ;

ocrotirea pe toată perioada de incapacitate de muncă;

statul este acela care garantează drepturile asiguraţilor;

9

contributivitatea (fondurile de care dispune sistemul naţional de asigurări provin din

contribuţiile companiilor naţionale şi acelora private, a  regiilor autonome, a

întreprinderilor mixte etc.);

egalitatea în drepturi a beneficiarilor ce cad sub incidenţa aceloraşi condiţii îndeplinite ;

ocrotirea cetăţenilor în concordanţă cu etica şi echitatea sociala (sunt acordate conform

participării pe care indivizii au avut-o în dezvoltarea socială, şi  conform unui raport

echitabil între salarii şi pensii – stimulator pentru ca  ei ce reprezintă populaţia ocupată) ;

pensiile de asigurări sociale scutite de în totalitate de taxe;

imprescriptibilitatea dreptului la pensie (persoanele care au contribuit la fondul

sistemului naţional de asigurări au dreptul să ceară oricând acordarea pensiei sau

diferitelor indemnizaţii);

indemnizaţiile şi pensiile nu pot fi cedate altor persoane;

descentralizarea şi autonomia.

Finanţarea sistemul naţional de asigurări se face cu resurse provenite din următoarele

sfere: contribuţii pentru asigurările sociale, contribuţii pentru asigurările sociale a unităţilor

particulare, contribuţii diferenţiate ale angajaţilor şi pensionarilor care merg în centre de

tratament şi odihnă, contribuţii pentru constituirea fondului de şomaj, a ajutorului de integrare

profesională şi a alocaţiei de sprijin, alte venituri, contribuţia pentru pensie alimentară în valoare

de 5%. 

În privinţa formelor de acordare a diferitelor tipuri de ajutoare sociale, menţionăm:

pensiile, trimiterile la tratament şi odihnă, indemnizaţiile şi ajutoarele, cheltuieli pentru

ocrotirea sănătăţii, ajutor de şomaj, alocaţie de sprijin , ajutorul de integrare profesională.

Pensiile sunt de mai multe feluri:

1. pensia pentru munca depusă şi limită de vârstă (persoana trebuie să corespundă

concomitent la două condiţii: să aibă o minimă vechime de muncă acceptată – 25 ani şi să

depăşească limita de vârstă la care se  presu-pune că o persoană nu mai poate lucra la

capacitate normală – 57/62 ani);

2. pensia pentru pierderea capacităţii de muncă din cauza unor accidente sau boli

profesionale;

3. pensia pentru pierderea capacităţii de muncă în afara procesului muncii

4. pensia de urmaş;

10

5. pensia suplimentară.

Indemnizaţiile şi ajutoarele de asigurări sociale se  clasifică în mai multe tipuri:

indemnizaţia pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea şi întărirea sănătăţii;

indemnizaţia pentru pierderea momentana a capacităţii de muncă;

indemnizaţia în caz de maternitate;

indemnizaţia de naştere;

indemnizaţia pentru creşterea copilului până la vârsta de doi ani;

ajutorul de şomaj;

ajutorul de integrare profesională;

ajutorul în caz de deces.

C) Asigurările sociale pentru sănătate  se fundamentează pe următoarele principii:

încadrarea întregii populaţii în sistemul de asigurări sociale de sănătate, solidaritate socială

(plata se face raportat la un anumit procent din salariu), prestarea pentru asiguraţi a unei liste de

servicii definite, finanţarea autonomă şi echilibrul financiar. Beneficiază de pachetul de servicii

persoanele cu cetăţenie română cu domiciliul în ţară sau temporar plecaţi peste graniţă, cetăţenii

străini sau apatrizi care au reşedinţa în România, tinerii şi copiii de maxim 26 ani (în condiţiile în

care sunt încadraţi într-o formă de învăţământ şi nu obţin venituri proprii), persoanele

handicapate fără venituri, membrii familiei care se află în întreţinerea unei persoane asigurate,

persoanele care au obţinut acest drept prin legile speciale. Aceste persoane devin asigurate în

momentul în care încheie un contract individual de muncă.

Sursele de finanţare sunt reprezentate de contribuţii egale ale persoanelor fizice şi

juridice, subvenţii de la buget, alte venituri care sunt plătite Casei Naţionale de Asigurări

pentru Sănătate. Casa Naţională de Asigurări pentru Sănătate are ca organe de conducere:

adunarea generală a reprezentanţilor, consiliu de administraţie (ales de adunarea generală a

reprezentanţilor).  Contribuţiile la CNAS sunt obligatorii, cu următoarele excepţii: acele

persoane aflate în concediu medical sau concediu de îngrijire a copilului de până la 6 ani,

persoanele ce efectuează stagiul militar, persoanele ce execută o pedeapsă prin privare de

libertate, persoanele aparţinând unor familii ce nu beneficiază de ajutor social.

D) Cheltuielile publice pentru obiective economice, pentru protecţia mediului şi

cercetare

11

Cheltuielile publice destinate obiectivelor economice au în vedere acele ramuri de

activitate strategice sau care au nevoie de resurse financiare mari (ce altfel nu ar putea fi

asigurate) şi cuprind regiile autonome, companiile cu capital de stat, privat sau mixt. Intervenţia

statului are însă un efect constrângător şi s-a dovedit ca privatizarea activităţii în sectorul public

creste rentabilitatea întreprinderilor respective, realizându-se o mai bună alocare a resurselor în

acest fel. Ajutoarele financiare acordate de stat întreprinderilor de interes naţional pot veni sub

formă directa a unor: subvenţii, investiţii, împrumuturi cu dobândă subvenţionată, ajutoare

financiare pentru difuzarea de informaţii şi studii de marketing; sau în formă indirectă:

acordarea de avantaje fiscale şi împrumuturi garantate de stat. Ramurile economiei cel mai des

vizate de astfel de politici sunt: transporturi, construcţii (de locuinţe în special), industria

(extractivă, minieră, a construcţiei de maşini şi navală, siderurgică), agricultură.

Cheltuielile publice cu protecţia mediului sunt foarte importante pentru păstrarea unui

echilibru natural şi prevenirea degradării mediului, care poate fi considerat un bun public ce

trebuie ocrotit prin lege. Cea mai importantă măsură adoptată în ceea ce priveşte poluarea este

aceea conform căreia poluatorul plăteşte “reparaţiile”  necesare în urma distrugerilor de mediu pe

care le-a făcut.

Cheltuielile publice pentru cercetare au in vedere următoarele tipuri:

fundamentală (scopul este unul general de avansare a cunoaşterii, fără obiective

specifice);

aplicativă (presupune punerea în practică şi inovarea noilor cunoştinţe dobândite);

de dezvoltare (fondată pe cunoştinţe deja existente, ea urmăreşte aplicarea

practică a acestora pentru obţinerea unor rezultate cat mai bune);

Este finanţată din: fonduri bugetare in special cercetare – dezvoltare) ,ale industriei (în

ţările dezvoltate are o pondere de chiar 74,5% din finanţările pe acest domeniu), ale

universităţilor (de exemplu granturile acordate de Academia Română), surse externe.

E) Cheltuielile pentru servicii publice generale, ordine publică, siguranţa naţională

şi apărare                    

Servicii publice generale (sau autorităţile publice generale) cuprind în structura lor:

organele puterii şi administraţiei publice (instituţia prezidenţială, organele puterii legislative

centrale, organele puterii judecătoreşti, organele executive centrale si locale); organele de ordine

publică (politie, jandarmerie, grăniceri, pompieri, penitenciare, paşapoarte, arhivele statului).

12

Cheltuieli publice pentru apărare finanţează funcţia externă a statului. Acest tip de

cheltuieli se împart în directe (întreţinerea forţelor armate în ţară sau în bazele din alte ţări) şi

indirecte (legate de lichidarea urmărilor unor conflicte).

1.5. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ CREŞTEREA CHELTUIELILOR

PUBLICE

Tratarea la modul general a factorilor care conduc la creşterea cheltuielilor publice

impune o delimitare a acestora în următoarele categorii:

a) Factorii demografici, care se referă la creşterea populaţiei şi la modificarea structurii

acesteia pe vârste şi categorii socio-profesionale. O astfel de evoluţie determină creşterea

cheltuielilor publice pentru învăţământ, sănătate, securitate socială, ordine publică etc. precum şi

a celor legate de sporirea numărului de locuri de muncă în sectorul public;

b) Factorii economici, referitori la dezvoltarea economiei şi la modernizarea acesteia pe

baza cercetării ştiinţifice, a noilor cerinţe ale utilizării resurselor şi a creării de bunuri materiale ţi

servicii. Pe lângă faptul că pe seama bugetului de stat se asigură finanţarea unor acţiuni

economice costisitoare, redistribuirea resurselor financiare publice ajută la repararea prejudiciilor

create de repartiţia concurenţială în economia de piaţă. Astfel, bugetul joacă rol de filtru şi

asigură redistribuirea pe principii mai echilibrate şi bazate pe eficienţă;

c) Factori sociali. Creşterea venitului mediu pe locuitor în societate antrenează preocuparea

statului ca, prin efort financiar, să aloce resurse pentru amortizarea veniturilor categoriilor

sociale cuprinse în sectorul public, inclusiv a persoanelor în vârstă sau care necesită asistenţă

socială;

d) Urbanizarea. Aceasta reprezintă un factor de creştere a cheltuielilor publice, antrenând

resurse financiare atât pentru crearea şi dezvoltarea centrelor urbane, cât şi pentru finanţarea unor

utilităţi publice caracteristice mediului respectiv;

e) Factori militari, care prin pregătirea sau purtarea de războaie, conduc la creşterea

cheltuielilor legate de apariţia unor conflicte armate sau de eliminarea efectelor nefavorabile ale

acestora pe plan economic şi social;

13

f) Factori de ordin istoric, care acţionează prin transmiterea de la o perioadă la alta a

nevoilor sporite de cheltuieli şi de suportare a poverii celor făcute în anii anteriori, prin

împrumuturi publice. La fel se explică şi propagarea în timp şi spaţiu a fenomenului inflaţionist

sau preluarea de către noul regim, instalat în urma revoluţiei a datoriilor contractate în vechiul

regim;

g) Factori politici, care se referă la creşterea considerabilă a complexităţii sarcinilor statului

contemporan, la transformarea concepţiei politice cu privire la funcţiile statului, pentru

îndeplinirea cărora este necesară sporirea cheltuielilor publice.

Consecinţe ale creşterii cheltuielilor publice. Creşterea continuă a cheltuielilor publice

ridică probleme de ordin politic, de ordin financiar şi de ordin ştiinţific.

Problemele de ordin politic se referă la influenţa creşterii cheltuielilor publice asupra

structurilor politice. Astfel, creşterea cheltuielilor publice face necesară gruparea unor state

pentru a efectua împreună anumite cheltuieli de interes comun, cărora statele respective, luate

în mod individual, nu ar putea face faţă. De exemplu, gruparea unor state din Europa

occidentală în Comunitatea Economică Europeană, lărgirea acesteia ţi transformarea ei în

Uniunea Europeană; formarea unor organizaţii cu caracter militar din state care au aceeaşi

orientare politică, împărtăşesc aceeaşi ideologie, au tendinţa de a depăşi concepţiile

naţionaliste şi de a se grupa cu succes pentru a efectua împreună cheltuieli legate de apărare;

gruparea unor state în curs de dezvoltare care se unesc pentru a efectua cheltuieli de cercetare

sau alte servicii; efectuarea în comun a eforturilor financiare din domeniul cercetării spaţiale

etc.

Problemele de ordin financiar se referă la corelaţiile dintre tendinţele de creştere a

cheltuielilor publice şi cele ale creşterii avuţiei naţionale şi ale produsului intern brut. Punctul

optim al acestui raport este definit, pe de o parte, de limita maximă a proporţiei impozitelor în

PIB (presiunea fiscală), care nu poate fi atinsă, iar pe de alta, de avantajele sociale ale creşterii

cheltuielilor publice. Primul aspect se referă la proporţia în care produsul intern brut poate fi

redistribuit prin cheltuieli publice. Cel de-al doilea aspect vizează proporţia cheltuielilor publice

în PIB, care trebuie determinată din punct de vedere al utilităţii acestora (bunuri sau servicii

independente, utile ţi fără utilitate netă). Punctul optim este atins atunci când avantajul social al

creşterii cheltuielilor publice este depăşit de către inconvenientul social al prelevărilor publice.

Acest optim poate varia în funcţie de conjunctura economică. Astfel, perioada de prosperitate 14

poate să fie folosită pentru reducerea cheltuielilor publice în vederea realizării de economii sau

pentru rambursarea datoriei publice. În perioada de depresiune, creşterea nivelului cheltuielilor

publice poate să fie folosită pentru stimularea economică. Desigur că acest punct optim variază

în funcţie de gradul de etatizare a societăţii şi structurile economiei de piaţă.

Problemele de ordin ştiinţific privesc dimensionarea corectă a cheltuielilor

publice imperios necesare pentru satisfacerea nevoilor sociale şi se referă la instituţiile finanţelor

publice, modul de abordare a cercetării domeniului şi de apreciere a rezultatelor, de aplicare a

soluţiilor descoperite în cercetarea ştiinţifică financiară.

15

Capitolul 2

ASPECTE DOCTRINARE REFERITOARE LA CHELTUIELILE PUBLICE

Pentru a se putea da o interpretare medie a datelor empirice privind dinamica cheltuielilor

publice, este necesară construirea unor modele capabile să folosească în ansamblu factorii

economici, politici şi sociali, care determină cheltuieli publice şi creşterea lor. Sintetizarea unor

asemenea influenţe se regăseşte în macro modelele creşterii cheltuielilor publice.

În cele ce urmează, prezentăm succint următoarele trei modele:

1. modele ale dezvoltării creşterii cheltuielilor publice;

2. legea lui Wagner;

3. studiul clasic al lui Peacock şi Wiseman.

2.1. Modelele dezvoltării creşterii cheltuielilor publice

Această abordare a problemei este cel mai bine reprezentată în lucrările lui

R.A.Musgrave şi W.W.Rostow.

În stadiile de început ale creşterii şi dezvoltării economice, investiţiile sectorului public,

ca pondere în investiţiile totale ale economiei, erau considerate mari. Sectorul public era chemat

să asigure infrastructura socială globală, ca de exemplu: drumurile, sistemul de transporturi,

sistemul de canalizare, respectarea legii şi ordinii, sănătatea şi învăţământul şi alte investiţii în

resurse umane. Se susţinea astfel că aceste investiţii publice erau necesare pentru adaptarea

economiei la dinamismul spre stadiile mijlocii ale dezvoltării economie şi sociale.

În stadiile de mijloc ale creşterii, guvernul continuă să asigure investiţii, dar, de această

dată, investiţiile publice sunt complementare creşterii investiţiilor private.

De-a lungul tuturor stadiilor de dezvoltare, insuficienţele pieţei există şi pot împiedica

saltul către maturitate. Pornind de la această idee, creşterea implicării guvernamentale capabilă

să trateze cu insuficienţele pieţei este susţinută teoretic şi practic. Astfel, R.Musgrave susţine că,

după perioada se dezvoltare, în timp ce investiţiile totale, ca proporţie în PIB(PNB), cresc,

proporţia investiţiilor sectorului public în PIB scade. Argumentele lui Rostow sunt că, odată ce

economia ajunge la stadiul de maturitate, preponderenţa cheltuielilor publice se va transforma

16

din cheltuieli publice pentru infrastructură, în cheltuieli publice sporite pentru educaţie, sănătate

şi asistenţă socială.

Trebuie înţeles că atât modelele lui Musgrave, cât şi cele ale lui Rostow sunt vederi largi

ale procesului de dezvoltare. Opiniile lor constituie generalităţi obţinute din examinarea unui

număr mare de cazuri diferite de dezvoltare a economiilor.

2.2. Legea lui Wagner

Economistul german al sec. XIX, Adolf Wagner, era preocupat să explice partea PNB

însuşită de sectorul public. Concluziile lui au fost formalizate în legea cunoscută ca Legea lui

Wagner, definită de el însuţi ca o „lege a extinderii crescânde a activităţilor publice şi în special

ale statului”, astfel: „Cauzele interne ale extinderii activităţilor statului şi în general, a

activităţilor «publice» se pot deduce în parte din caracterul statului şi comunei, stabilit prin

experienţă la popoarele civilizate aflate în progres (a priori), iar în parte ele rezultă inductiv din

diferite fapte în care iese în evidenţă extinderea acelor activităţi”. Wagner a subliniat că această

lege „în finanţe, se poate transforma ca o lege a nevoilor financiare crescânde ale statului şi

organelor autonome”. Nu rezultă clar dacă Wagner se referea la creşterea proporţiei cheltuielilor

publice în PIB (sau PNB), cu alte cuvinte creşterea relativă a sectorului public, sau dacă el se

gândea la mărimea absolută a sectorului public. Dar, folosind interpretarea lui Musgrave, ne

putem referi la legea lui Wagner, ca o expresie a creşterii mărimii relative a sectorului public.

Astfel, putem formula legea lui Wagner în următorii termeni: dacă veniturile pe locuitor, într-o

economie, cresc, mărimea relativă a sectorului public creşte, de asemenea.

Bazele formulării lui Wagner erau empirice. El a observat creşterea sectorului public într-

un număr de state europene, în SUA şi în Japonia în timpul secolului XIX. Forţele care

determină aceste mişcări în raportul dintre cheltuielile publice şi PNB erau explicate pe seama

factorilor politici şi economici. Explicaţia lui Wagner privind expansiunea activităţilor la nivelul

statelor relevă o mare intuiţie a autorului. Chiar din sec. XIX, el a găsit o explicaţie primitivă a

ideii moderne de faliment şi externalitate. Wagner a recunoscut că, cu cât economia devine mai

industrializată, cu atât natura relaţiilor dintre pieţele extinse şi operatorii de pe aceste pieţe va

deveni şi mai complexă.

17

Această complexitate a interacţiunii pieţei va solicita stabilirea unui sistem de drept care

să administreze asemenea legi. Urbanizarea şi marea densitate a locuitorilor vor conduce la

externalităţi şi suprapopulare care vor necesita intervenţia sectorului public. De aceea, Wagner a

explicat de ce el a observat apariţia serviciilor sectorului public ca servicii legale, servicii politice

şi servicii bancare.

Creşterea cheltuielilor publice pentru educaţie, recreaţie şi cultură şi pentru serviciile de

sănătate şi asistenţă socială era explicată de Wagner în termenii elasticităţii cererii în funcţie de

venituri. Pentru Wagner, aceste servicii reprezentau cereri superioare sau elastice în funcţie de

venit. De aceea cheltuielile publice pentru aceste servicii cresc, pe măsura creşterii veniturilor

reale din economie (deci şi a PIB), în proporţii mai mari decât aceea a cheltuielilor publice totale

în PIB.

Modelul lui Wagner, deşi conţine multe aprecieri realiste, prezintă un dezavantaj: nu se

bazează pe o teorie bine fundamentată a opţiunii publice. Într-adevăr, Wagner şi-a prezentat

propria sa teorie în afara problemelor opţiunii publice, formulând de fapt o teorie organică a

statului. Statul era presupus că se comportă ca şi când ar fi vorba de o entitate care ia decizii

independent de membrii societăţii.

2.3. Analizele lui Peacock şi Wiseman

Studiul lui A.T.Peacock şi J.A.Wiseman este poate unul dintre cele mai cunoscute analize

a dinamicii cheltuielilor publice. Autorii şi-au bazat analizele pe o teorie politică a determinării

cheltuielilor publice, conform căreia guvernele trebuie să ţină seama de dorinţele cetăţenilor lor:

să nu plătească impozite mari şi să beneficieze de servicii publice sporite. De aceea, ei lasă

cheltuielile publice la latitudinea legislativului. Peacock şi Wiseman au văzut alegătorul ca un

individ care se bucură de avantajele bunurilor şi serviciilor publice, dar căruia nu-i place să

plătească impozite. Când decide asupra cheltuielilor publice din bugetul său, guvernul urmăreşte

îndeaproape reacţia electoratului la impozitarea implicită. Ei presupun că există un nivel tolerabil

de impozitare care acţionează ca un element de constrângere asupra comportării guvernului.

Aceasta este o variantă a şcolii lui Clark privind impozitele.

Peacock şi Wiseman au abordat impozitarea ca având o influenţă asupra cheltuielilor

publice. Astfel, dacă economia şi veniturile cresc în ritm egal, impozitele cresc, de asemenea,

18

paralel la cote constante de impunere, ceea ce face posibilă creşterea cheltuielilor publice în

ritmul creşterii PIB.

În perioadele de transformare socială, tendinţa graduală a creşterii cheltuielilor publice

este dereglată, după cum apar fenomene de criză economică, foamete, dezastre, pe scară mare,

care necesită o creştere rapidă a cheltuielilor publice. O asemenea creştere determină guvernul să

mărească nivelurile de impozitare, care pot fi privite ca acceptabile de electorat în perioadele de

criză.

Peacock şi Wiseman au numit acesta „efectul de transfer”: în perioadele de criză

cheltuielile private sunt transferate cheltuielilor publice. În perioada următoare crizei, cheltuielile

publice nu vor reveni la nivelul iniţial. Un război nu este plătit în întregime din impozite, pentru

că nici o naţiune nu are o asemenea capacitate de impozitare. De aceea, ţările se împrumută şi

sporesc datoriile pe care le suportă în perioadele următoare.

Autorii au definit şi un alt efect: „efectul inspecţiei”. Ei au sugerat că acesta provine din

vigilenţa mai mare a electoratului cu privire la problemele sociale în timpul perioadei de

transformare. Astfel, guvernul îşi exprimă scopul programului său de îmbunătăţire a condiţiilor

sociale pe baza percepţiei electoratului faţă de nivelul tolerabil de impozitare, mai mare decât în

perioada anterioară, capabil să finanţeze niveluri înalte de cheltuieli publice, determinate de

scopul de consum al guvernului şi datoriile existente.

Deşi este supusă criticilor, teoria lui Peacock şi Wiseman poate fi aplicată fenomenului

creşterii cheltuielilor publice şi presiunii fiscale înregistrate în perioadele de criză economică,

contribuind la explicarea creşterii presiunii fiscale în asemenea perioade.

Analiza creşterii cheltuielilor publice se poate efectua pornind de la constatarea tendinţei

de creştere mai rapidă a acestora faţă de ansamblul activităţilor economice, exprimat sintetic într-

un indicator agregat (PIB sau PNB). Un asemenea mod de abordare porneşte de la studiul

elasticităţii cererii de servicii publice, a cărei mărime este supraunitară, situându-le în categoria

bunurilor „superioare”, care au cererea foarte sensibilă la dezvoltarea economică şi la creşterea

nivelului de viaţă. În asemenea cazuri, cheltuielile publice cresc mai repede decât PIB sau PNB.

O astfel de abordare a stat la baza studiilor unor cunoscuţi autori (A. Wolfelsperger, Ph.

Delmas, M. Albert), care susţin că în societăţile dezvoltate şi democratice, faţă de menţinerea

inegalităţilor sociale, creşterea cheltuielilor publice este preţul ce trebuie plătit pentru pacea

19

socială, menţinerea unei anumite coeziuni a structurii sociale sau chiar supravieţuirea sistemului

politic şi economic.

Alte analize se bazează pe studiul ofertei de bunuri publice emanată de la puterea publică,

demonstrând faptul că creşterea cheltuielilor publice nu rezultă din cererea venită de la agenţi

privaţi, ci din comportamentul de ofertă al administraţiilor şi decidenţilor politici care încearcă să

maximizeze satisfacţia lor în afara arbitrajului eficient al contribuabililor-alegători. Această

teorie emanată de curentul „opţiunilor publice” aparţine concepţiei neoliberale despre stat care

aplică raţionamentul economic în analiza vieţii politice şi a opţiunilor politice. Acest curent a

apărut în 1960 în SUA, prin lucrările lui J.Buchanan, G. Tullok şi ale altor economişti, şi s-a

dezvoltat puternic în anii '70-'80, prin multiple teze care denunţă nivelurile excesive atinse de

cheltuielile publice şi de prelevările obligatorii, pe baza cauzelor acestor creşteri.

Literatura din domeniul finanţelor publice dezvoltă tezele privind creşterea cheltuielilor

publice şi progresia corelativă a prelevărilor obligatorii. Acestea sunt orientate pe trei teme: piaţa

politică; birocraţia; fenomenele de asimetrie şi de iluzie financiară.

Aceste teorii dezvoltă mai multe raţionamente privind conţinutul şi rolul deciziei privind

cheltuielile publice şi eficienţa lor. Ele iau în studiu rolul partidelor politice în formarea

opţiunilor privind cheltuielile publice prin redistribuirea resurselor, comportamentelor

decidenţilor şi managerilor, ca subiecţi ai birocraţiei, şi fenomenele de asimetrie şi iluzie

financiară, prin încercările puterilor publice de a acorda avantaje anumitor categorii sociale sau

anumitor grupuri de interese, împărţind finanţarea cheltuielilor asupra unui număr foarte mare de

contribuabili. În acest fel, există o asimilare a avantajelor, dar şi a costurilor puţin perceptibile,

însă larg dispersate şi difuze.

Teoriile curentului „opţiunilor publice” au meritul de a fi introdus analize ale

comportamentelor politice în studiul unui domeniu în care acestea joacă în mod efectiv un mare

rol.

2.4. Cheltuielile publice in doctrina keynesista

Cresterea cheltuielilor statului

20

Atunci când statul însuşi apare pe piaţa bunurilor ca şi consumator, curba IS se

deplasează înspre dreapta. În funcţie de situaţia în care se află curba LM, acest lucru poate

însemna o creştere a venitului populaţiei, Y şi a ratei dobânzii, i. Această formă de politică

fiscală expansivă se mai numeşte şi deficit spending. În cazul unei politici fiscale contractive,

statul îşi reduce cheltuielile, curba IS se deplasează înspre stânga, veniturile populaţiei şi rata

dobânzii scad, iar deficitul bugetar se micşorează.

Figura nr. 1

Dacă populaţia măreşte „casa de speculaţii“ (situaţie în care sunt deţinuţi bani, pentru a

putea fi folosiţi atunci când dobânda sau cursul obligaţiunilor sunt mai atractive), atunci deficit

spending reacţionează ca şi o impulsionare a economiei. Acest lucru este susţinut prin faptul că

se instituie multiplicatorul (în acest caz, multiplicatorul cheltuielilor statului).

Eficienţa multiplicatorului se poate explica simplu: dacă cererea guvernamentală creşte

(pe piaţa bunurilor în acest caz), atunci creşte şi producţia. Dacă producţia creşte, firmele au

nevoie de mai mulţi angajaţi. Noii angajaţii primesc un salariu pe care, parţial, îl consumă

(depinde însă de înclinaţia marginală spre consum). Consumul în plus care apare astfel, iniţiază

încă o creştere a producţiei, ceea ce înseamnă că va fi nevoie de noi angajaţi care la rândul lor

vor avea un salariu pe care vor putea să-l cheltuiască.

Această idee a îndatorării statului nu îi aparţine, aşa cum s-a presupus de mai multe ori,

lui Keynes, ci lui Abba P. Lerner, Keynes a postulat economisirile descrise mai înainte. Deoarece

deficit spending (deplasarea înspre dreapta a curbei IS) reprezintă o îndatorare a statului, ar

21

trebui ca datoriile să fie plătite din taxe mai mari, atunci când economia e prosperă (surplus

saving). Statul practică astfel o politică economică anticiclică, pentru a nivela oscilaţiile

conjuncturale. Dacă populaţia deţine doar „casa de tranzacţie“ (cantitatea de bani necesară

cumpărării bunurilor), atunci această politică are ca urmare, din cauza poziţiei verticale a curbei

LM, faptul că dobânda creşte, iar veniturile populaţiei rămân la fel. Acest efect se numeşte de

dislocare, de compensare, evicţiune sau înlăturare (crowding out) a cererii de investiţii private de

către cererea statului.

2.4.1. Conţinutul notiunii de cheltuială publică

Într-o viziune traditională a finantelor publice, cheltuiala publică are o situaţie paradoxală :

pe de o parte, i se conferă o importanţă hotaratoare pornind de la ideea că ceea ce primează sunt

cheltuielile şi apoi se caută resurse necesare pentru acoperirea lor. Pe de altă parte însa, în

viziunea traditională asupra finanţelor publice nu se regasesc preocupari privind natura

cheltuielii publice şi influenta acesteia în viaţa social economică.

În concepţia moderna aupra finanţelor publice, cheltuiala publica este cercetată şi apreciată

în primul rand prin prisma naturii sale; ceea ce conteaza nu este atat marimea ei, cât mai ales

efectele pe care le induce în viaţa social-economică.

Finanţele moderne delimiteaza noţiunea de cheltuială publică de noţiunea de cheltuială

privată. Potrivit unei aprecieri pur juridice, diferenţa dintre cheltuiala publică şi cea privată este

determinată de calitatea autorului. Astfel, toate cheltuielile pe care le face statul în calitate de

stat-autoritate sunt cheltuieli publice. Toate celelalte cheltuieli facute în baza unui contract

reprezintă cheltuieli private ale statului.

Cheltuielile publice au o natura eterogena. Dacă sunt judecate dupa efectul lor în viaţa social-

economica atunci aceste cheltuieli ar putea fi ordonate in trei grupe:

cheltuieli negative;

cheltuieli pozitive;

cheltuieli neutre.

Cheltuielile negative sunt un consum efectiv şi definitiv de venit national şi nu au un efect

ulterior asupra viitorului PIB. Sunt reprezentate de cheltuielile cu întretinerea aparatului de stat,

22

întretinerea şi dotarea armatei, dobanzile platite la împrumuturile externe ale statului etc. Se mai

numesc si cheltuieli reale.

Cheltuielile pozitive sunt cele realizate atât în domeniul economic cât şi dintre cele realizate

în domeniul social-cultural, şi care au efecte mai îndepartate sau mai apropiate asupra creşterii

economice. Dintre cele din domeniul economic putem aminti: diverse investitii efectuate de stat,

subvenţionarea anumitor activităţi ale agenţilor economici etc. În domeniul social-cultural

cheltuielile pozitive sunt cele care, într-un fel sau în altul, influenteaza creşterea economică

viitoare , chiar dacă efectele lor nu îmbraca o formă materială în viitorul imediat: cheltuielile

pentru invăţămant sau cele din domeniul sănătăţii.

Cheltuielile neutre nu reprezintă un consum efectiv de PIB (Produs Intern Brut), dar nu au

nici o influentă asupra creşterii ulterioare a acestuia. Aici regasim diferite cheltuieli sociale,

dobânzile aferente datoriei publice interne etc.

2.4.2. Premise şi direcţii ale utilizării cheltuielilor publice pentru influenţarea activităţii

economice

La baza apariţiei noţiunii de cheltuială publică se consideră că stă doctrina keynesiană,

care a fundamentat includerea variabilei acesteia în ecuaţiile de echilibru general. Cheltuielile

publice, atat cele pentru consumul public, cât şi cele pentru investiţiile publice, au fost asimilate

cererii de consum agregate, ca variabilă ce conditionează oferta.

Ca premise a acestor interpretări date cheltuielilor publice se găsesc anumite legi fundamentale,

formulate iniţial de J. M. Keynes :

- legea înclinaţiei spre consum (conform acesteia la o creştere a venitului are loc o creştere

a consumului, dar nu în aceeaşi masură).

- legea înclinaţiei spre investiţii (care presupune ca întreprinzătorii privaţi manifestă interes

pentru efectuarea de investiţii numai atunci când eficienţa marginală a capitalului investit

este mai mare decât rata dobanzii pe piaţa financiară, mai ales rata dobanzii bonificată la

depozitele bancare).

- legea înclinaţiei spre valori lichide (aceasta presupune că indivizii manifestă o înclinaţie

sporită pentru deţinerea de active cu un grad ridicat de lichiditate).

23

Continuatorii lui Keynes au fundamentat divesrse modele şi acţiuni de politică

financiară publică menită să susţină eforturile de relensare economică, în situaţia de stagnare, de

stimulare a cererii, a ritmurilor producţiei, de corectare a nivelului şomajului, menţinandu-l in

limite acceptabile.

Conceptul de cheltuială publică este utilizat cu mai multe sensuri, dintre care se disting

cel juridic şi cel economic.

În sens juridic, noţiunea de cheltuială publică semnifică o plată legată de funcţionarea

instituţiilor publice şi, în general, de înfăptuirea activităţilor cu caracter public, inclusiv a

întreprinderilor cu capital de stat. În această primă accepţiune, apare în prim plan faptul că

cheltuielile publice se realizează printr-un complex de organe şi entităţi publice (instituţii,

întreprinderi etc.), cu competenţe în avizarea şi efectuarea operaţiunilor de plăţi pe seama

resurselor financiare publice, respectiv în cheltuirea banului public, potrivit normelor legale.

Spre deosebire , în sens economic, noţiunea de cheltuială publică exprimă procesele

economice de repartiţie a PIB, concretizate prin alocarea şi utilizarea resurselor băneşti

(financiare), pentru realizarea de acţiuni considerate de interes public, la nivel naţional sau al

colectivităţilor locale etc. Această a doua accepţiune include în sine şi conţinutul de procese

economice de consum public de resurse, ce se efectuează în legătură directă cu satisfacerea

nevoilor de utilităţi sociale publice.

Aşadar, în sens economic, conceptul de cheltuială publică exprimă o anumită categorie de

procese şi relaţii economice care se manifestă între autorităţile publice (de stat), pe de o parte şi

persoane fizice sau juridice, pe de altă parte, cu prilejul alocării (pe destinaţii) şi utilizării

resurselor financiare administrate de către aceste autorităţi. Expresie a manifestării a finanţelor,

conţinutul cheltuielilor constă în procesele şi relaţiile economice în forma bănească prin care are

loc distribuirea şi utilizarea efectivă a fondurilor financiare publice. În acest caz, este avut în

vedere conţinutul cheltuielilor publice de relaţii de redistribuire financiară a PIB sau chiar a

avuţiei naţionale, respectiv de realocare a resurselor, prin intermediul autorităţilor publice, în

favoarea diferitelor persoane fizice şi juridice aflate în ipostaza de beneficiare de utilităţi sociale,

inclusiv de bani publici. Astfel, ele se află la baza ofertei de utilităţi publice, sub formele

bunurilor şi serviciilor destinate consumului public şi, în principiu, trebuie să asigure, sub aspect

financiar, funcţionarea normală instituţiilor de stat, respectiv îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor

statului. În acelaşi timp, conţinutul lor se află sub incidenţa programelor de guvernare ale

24

grupurilor care deţin puterea în stat, iar, în mod obişnuit, se concretizează prin finanţarea de

acţiuni, considerate de interes public, ce corespund obiectivelor urmărite de către autorităţile

publice.

Pe de altă parte, specificul activităţilor ce antrenează alocarea şi cheltuirea de resurse

băneşti, fie direct de către entităţi publice , fie prin intermediul bugetului public, determină şi o

altă interpretare a noţiunii de cheltuială publică. Sub acest aspect, conceptul de cheltuială publică

are un sens mai larg, atunci când se referă la ansamblul activităţilor cu caracter public, incluzând

şi pe cele materiale din întreprinderile cu capital de stat, în care cheltuielile se acoperă, în

principiu, din venituri proprii. Comparativ, el are un sens mai restrâns, atunci când sunt avute în

vedere doar activităţi ce se desfăşoară prin instituţii publice (bugetare), iar cheltuielile acestora

sunt în principiu, reflectate în bugetul public. În acest din urmă caz, conceptul de cheltuială

publică presupune alocarea de sume din buget şi se confundă, adesea, cu cel de cheltuială

bugetară (a statului) .

În interpretarea noţiunii de cheltuială publică prezintă un deosebit interes abordarea

acesteia de pe poziţiile, fie ale concepţiei clasice, fie ale concepţiei moderne, cu privire la

finanţele publice.

Astfel, în concepţia economiştilor clasici, cheltuiala publică reprezintă o consumaţiune de

valori cu caracter definitiv, nerecuperabil. Ea afectează în sens negativ mărimea produsului

naţional şi duce la o diminuare a avuţiei naţionale, având şi un impact nefavorabil asupra

reproducerii capitalului şi prosperităţii naţiunii. Această interpretare corespunde viziunii clasice

asupra activităţii neproductive a statului, care era considerat doar un consumator de resurse

pentru realizarea acţiunilor cu caracter public finanţate din resursele publice. În mod firesc,

cheltuielile aferente acestora se cereau reduse la strictul necesar, pentru ca astfel efectul negativ

antrenat să fie cât mai redus.

Prin comparaţie, în concepţia modernă, cheltuiala publică este interpretată în contextul

reconsiderării rolului atribuit statului, văzut în altă ipostază decât aceea de simplu consumator de

resurse pentru îndeplinirea sarcinilor tradiţionale. Prevalează acum ideea că prin rolul ce-i revine

ca stat al bunăstării, acesta realizează în bună măsură o redistribuire a produsului creat şi, prin

urmare, cheltuielile publice nu mai reprezintă doar consumuri definitive de resurse, ci şi procese

de alocare a resurselor, în scopul folosirii mai raţionale a acestora, respectiv ale asigurării unei

dezvoltări echilibrate a economiei şi a stabilităţii sociale.

25

În noile condiţii, conform teoriei regulaţioniste, statul este prezentat ca partener social,

având ca preocupare păstrarea echilibrului întregului sistem şi implicit satisfacerea mai deplină a

nevoilor întregii colectivităţi. Astfel, cheltuielile specifice instituţiilor de stat care funcţionează în

sfera activităţilor nemateriale, pot avea, fie şi numai indirect, unele efecte pozitive faţa de

produsul creat şi avuţia naţională. În contrast cu interpretarea clasică, se admite acum că

instituţiile de stat tradiţionale şi, mai ales, unele nou create pot exercita o acţiune favorabilă

dezvoltării societăţii şi creşterii avuţiei naţionale.

Caracteristic, pentru concepţia modernă asupra cheltuielilor publice, apare faptul ca ele

sunt privite şi ca procese de realocare a resurselor, deoarece o bună parte a acestora

concretizează preocupările statului pentru orientarea utilizării lor în concordanţă cu anumite

criterii de optim social-economic. Realocarea resurselor financiare ca procese de redistribuire

prin cheltuieli publice, (fără a reprezenta un consum public), poate fi invocată ca argument în

favoarea asimilării acestora la cele private, considerate, în principiu, recuperabile pe seama

rezultatului global al activităţilor în care sunt angajate.

Aşadar, în interpretarea modernă, cheltuielile publice sunt recunoscute doar parţial ca

expresie a unor procese de consum final; cealaltă parte a lor are, fie un character recuperabil, fie

unul de realocări de resurse, ele generând, pe ansamblu, în mod direct sau indirect, efecte

pozitive asupra reproducţiei sociale. Această interpretare, determinată de specificul acţiunilor ce

se finanţează, se reflectă şi în dimensionarea şi structurarea cheltuielilor publice, chiar dacă, într-

o anumită măsură, opţiunile în acest domeniu au o semnificaţie politică ce prevalează asupra

celei economice.

Abordarea diferenţiată prin prisma efectelor antrenate de cheltuielile publice permite

aprecierea mai nuanţată a eficienţei lor şi fundamentarea deciziilor prin utilizarea de criterii şi

modele de optimizare adecvate. În acest context, limitarea unor categorii de cheltuieli, ca cele de

tipul transferurilor, cu acordarea de subvenţii etc., se consideră a avea o influenţă pozitivă,

favorabilă creşterii eficienţei şi dezvoltării economice şi sociale.

Prin urmare, considerate global, cheltuielile publice vizează atât sfera activităţilor

nemateriale, cât şi pe cea a activităţilor materiale. Ele se concretizează prin finanţarea de acţiuni

de interes public cu un conţinut preponderent social-cultural şi de servicii generale, inclusiv de

apărare naţională, dar şi unul economic. Prin efectuarea lor, se crează condiţii necesare

funcţionării organelor şi instituţiilor de stat, care, principial, desfăşoară activităţi nemateriale, sau

26

realizării unor procese economice (materiale), de producere de bunuri şi servicii, ce se reflectă în

produsul naţional. Aceasta implică plăţi efectuate pe seama resurselor financiare publice pentru

achiziţionarea sau crearea de bunuri şi echipamente, atât de natura investiţiilor (terenuri, clădiri,

instalaţii etc.), cât şi de funcţionare curentă a instituţiilor şi întreprinderilor din sectorul public

(materiale, energie electrică, salarii etc.).

Conţinutul cheltuielilor publice s-a diversificat continuu, corespunzător mutaţiilor

survenite în planul activităţii instituţiilor şi al rolului statului, ajungându-se ca sistemul acestora

să înglobeze şi unele cheltuieli specifice, menite să servească drept instrumente de influenţare

asupra evoluţiei societăţii.

În raport cu modul de finanţare al cheltuielilor de interes public la care se referă, sistemul

cheltuielilor publice cuprinde următoarele componente majore: cheltuieli bugetare; cheltuieli

extrabugetare; cheltuieli speciale; cheltuieli ale întreprinderilor (entităţilor economice) cu capital

de stat.

Cheltuielile bugetare sunt acelea înscrise în bugetul public şi care se finanţează din

fondul bugetar, adică din resursele băneşti administrate de autorităţile publice centrale sau locale

(de stat), în cadrul bugetului public naţional. La rândul lor, cheltuielile bugetare, care reprezintă

principalul subsistem al cheltuielilor publice, se structurează, în funcţie de componentele

bugetului public naţional şi de autorităţile publice la nivelul cărora se administrează resursele

pentru finanţarea acestora, pe următoarele categorii:

- cheltuieli finanţate din bugetul administraţiei de stat centrale sau federale;

- cheltuieli finanţate din bugetele administraţiilor locale sau ale statelor membre ale

federaţiei;

- cheltuieli finanţate din bugetul asigurărilor sociale de stat.

Cheltuielile extrabugetare sunt acelea care se realizează din resursele (veniturile)

acumulate şi utilizate direct de către instituţii publice în cadrul propriei activităţi, fără a mai fi

înscrise şi vehiculate prin intermediul bugetului de stat.

Cheltuielile speciale vizează realizarea anumitor obiective sau acţiuni de interes public şi

sunt finanţate din resurse publice ce se constituie în fonduri speciale, distincte, administrate

direct de către anumite ministere sau alte organe de stat. Aşa, de exemplu, fondul pentru

asigurări sociale, fondul pentru sănătate, fondul pentru agricultură, fondul pentru construirea şi

27

modernizarea drumurilor etc. sunt administrate de către ministerele de resort şi servesc finanţării

unor nevoi specifice domeniilor respective.

Cheltuielile întreprinderilor (entităţilor economico-financiare) cu capital de stat fac

parte, de asemenea, din sistemul cheltuielilor publice, dar, în principiu, nu se reflectă în bugetul

de stat şi deci nu sunt cheltuieli bugetare. Cheltuielile acestor întreprinderi, fie că sunt de

investiţii sau de exploatare au un caracter public (în totalitatea lor) dată fiind proprietatea publică

pe care acestea se întemeiază. În mod firesc, toate întreprinderile publice care funcţionează în

sfera activităţilor materiale, economice, pot obţine venituri şi constitui fonduri financiare, pe

seama cărora să-şi acopere integral cheltuielile şi chiar să realizeze, per sold, un beneficiu

(profit).

Dacă avem în vedere autorităţile publice care pot angaja diferitele cheltuieli publice,

acestea se compun din:

- cheltuieli ale administraţiilor centrale (federale) de stat, finanţate din fondurile bugetare,

extrabugetare şi speciale, inclusiv din fondul asigurărilor sociale de stat;

- cheltuieli ale administraţiilor locale, regionale etc. finanţate din fondurile bugetare ale

entităţilor administrativ – teritoriale;

- cheltuieli ale întreprinderilor şi altor entităţi economico-financiare cu capital stat.

La aceste categorii se mai pot adăuga şi cheltuielile cu caracter public ale organizaţiilor

internaţionale, finanţate din resursele mobilizate de la membrii acestora, respectiv de la statele

membre ale acestor organizaţii.

2.4.3. Utilizarea cheltuielilor publice in cadrul modelului IS-LM

Modelul IS-LM sau modelul total keynesian, cuprinde mărimile totale ale unei

economii. La acestea echilibrele de pe piaţa bunurilor (Curba IS) şi echilibrele de pe piaţa

monetară (Curba LM) sunt hotărâtoare. După Keynes economia se mişcă permanent înspre un

punct de echilibru (echilibrul intern al economiei) care nu va fi atins niciodată, deoarece există

permanent schimbări. Modelul IS-LM este luat în considerare într-un context neoclasic, aceasta

însemnând că se porneşte de la salarii flexibile. Pentru a descrie efectele politicilor fiscală şi

monetară vom utiliza modelul IS – LM. În figura 2.1 este prezentat efectul unei creşteri a

cheltuielilor publice, creştere ce conduce la deplasarea curbei (IS) către dreapta în poziţia IS’.

28

Dacă vom presupune că rata dobânzii rămâne nemodificată, atunci venitul se deplasează

din Y în Y’’ (deplasare dată de multiplicatorul descris în capitolul. Încorporând efectele monetare

ale creşterii cheltuielilor, atunci datorită sporirii nivelului producţiei/outputului (Y’’ > Y0) va

avea loc creşterea ratei dobânzii, şi ca urmare nivelul producţiei/outputului va scădea din Y’’ în

Y’. Creşterea ratei dobânzii, va „elimina” anumite cheltuieli private iar creşterea nivelului

producţiei/outputului va fi mai mică decât aceea corespunzătoare cazului în care rata dobânzii

rămâne constantă. Acest efect se mai numeşte efect de compensare şi va reduce dimensiunea

multiplicatorului.

Creşterea ratei dobânzii rezultă din:

• necesitatea de a oferi rate înalte ale dobânzii pentru certificatele de depozit emise de

autoritatea publică (în vederea acoperirii cheltuielilor) astfel încât acestea să devină atractive

pentru agenţi;

• creşterea cererii de bani pentru tranzacţii ( cu M constant) datorată creşterii nivelului

producţiei naţionale. 

Deci, „efectul de compensare” se manifestă atunci când o politică fiscală/bugetară expensionistă

determină creşterea ratei dobânzii, reducând astfel cheltuielile private şi investiţiile private.

O creştere a ofertei de bani conduce la scăderea ratei dobânzii şi la creşterea outputului.

Banca Naţională este aceea care controlează politica monetară prin intermediul

operaţiunilor deschise pe piaţă.

29

Prin operaţiuni (deschise) pe piaţă banilor Banca Naţională cumpără certificate de

depozit pentru bani (monedă), crescând astfel masa monetară, sau vinde certificate în schimbul

monedei, astfel reducând masa monetară.

În figura 2.2 este prezentat efectul unei creşteri de masă monetară reală, ceea ce conduce

la deplasarea curbei LM la dreapta.

Cum piaţa activelor reacţionează imediat, rata dobânzii va scădea între E şi E1, ceea ce

va stimula investiţiile, venitul crescând către noul punct de echilibru E1, pentru care rata

dobânzii va fi r’.

Mărimea acestor modificări depinde de poziţiile curbelor IS şi LM. Cu cât curba LM este

mai aproape de orizontală, cu atât mai mari vor fi modificările în venit. Dacă cererea reală de

bani este foarte sensibilă la rata dobânzii, prin componenta cererea speculativă, o modificare a

masei monetare va fi absorbită de pieţele activelor financiare cu o modificaremică a ratei

dobânzii. Atunci efectele unei achiziţii de certificate de pe piaţă vor genera o modificare relativ

redusă în cheltuielile de investiţii.

Figura 2.2

Din contră, dacă cererea reală de bani nu este foarte sensibilă la modificarea ratei

dobânzii, o creştere a ofertei de monedă va determina o modificare semnificativă a ratei dobânzii

şi cu un efect accentuat asupra cererii de investiţii.

30

Analog analizăm efectul senzitivităţii în raport cu venitul. Dacă cererea reală de bani este

sensibilă la modificarea venitului agregat, atunci o creştere a masei monetare va fi absorbită cu

modificări relativ mici ale venitului agregat, iar nivelul multiplicatorului monetar este scăzut.

Procesul prin care modificările politicii monetare afectează cererea agregată se numeşte

mecanism de transmitere. Primul pas constă în dezechilibrul de portofoliu determinat de

creşterea masei monetare reale. Cum agenţii vor avea mai mulţi bani lichizi (cash) decât doresc,

vor cumpăra alte active, modificând preţul acestora şi ratele dobânzilor.

Ce-a de-a doua etapă a procesului de transmisie se manifestă atunci când modificările

ratei dobânzii influenţează cererea agregată.

De asemenea este interesant de analizat efectul modificării avuţiei private, modificare ce

este rezultat al deficitului public finanţat prin emisie de certificate de depozit de către guvern.

• Un deficit bugetar generează în mod normal o creştere a certificatelor deţinute de

agenţi. Aceasta constituie o creştere a avuţiei private, ceea ce conduce la creşterea consumului

peste nivelul venitului agregat curent. Ca urmare componenta avuţie va spori efectul

multiplicatorului.

• O creştere a avuţiei afectează, inevitabil, şi pieţele financiare. Monetariştii afirmă că în

cazul finanţării deficitului public prin emisia de certificate de depozit, aceasta va conduce în

viitor la un „efect de compensare”. Aceasta derivă din reducerea preţului certificatelor ca rezultat

al creşterii ratei dobânzilor. Scăderea preţului certificatelor va reduce avuţia deţinătorilor

acestora, ceea ce va conduce în continuare la creşterea nivelului economiilor pentru a se reveni la

nivelul anterior al avuţiei. În aceste condiţii efectul de avuţie va reduce cheltuielile private şi va

diminua efectul de multiplicare. Rezultatul net al celor două tendinţe contradictorii depinde de

puterile lor relative. Dezbaterile dintre monetarişti (cei care susţin cu preponderenţă politica

monetară) şi fiscalişti (cei care susţin cu preponderenţă politica fiscală şi în general keynesienii)

pot fi analizate prin intermediul modelului IS – LM în ipotezele unor pante diverse pentru cele

două curbe.

Monetariştii presupun că cererea de monedă are elasticitate nulă în raport cu rata

dobânzii, (este inelastică), respectiv curba LM este verticală (cazul clasic) sau aproape verticală.

Investiţiile în schimb, depind negativ de rata dobânzi (elasticitate negativă, diferită de zero).

În figura 2.3 este prezentat efectul unei creşteri a cheltuielilor publice în viziunea

monetariştilor. Curba IS se deplasează în sus (în IS1), dar cum cererea de bani este inelastică,

31

venitul agregat rămâne nemodificat şi prin urmare tot efectul se va resimţi asupra ratei dobânzii,

care va creşte la r’, şi astfel, politica fiscală este ineficientă. În acest caz soluţia de creştere a

venitului agregat constă în creşterea ofertei de monedă (figura 2.4), creştere ce va avea un efect

maxim asupra venitului agregat.

Figura 2.3 Figura 2.4

Keynesienii presupun că cererea de bani este elastică în raport cu rata dobânzii, ceea ce

conduce la o pantă pozitivă a curbei LM. Ratele dobânzilor au efecte nesemnificative asupra

cererii de investiţii ceea de face curba IS verticală (sau aproape verticală). Acest aspect este

evidenţiat în figurile 2.5 şi 2.6.

În figura 2.5 o creştere a cheltuielilor publice deplasează curba IS către dreapta în ISI,

ceea ce conduce la creşterea venitului agregat de la Y la Y’. În acest caz, politica fiscală are efect

maxim asupra venitului şi nu politica monetară.

32

Figura 2.5 Figura 2.6

În figura 2.6 se descrie efectul unei creşteri a ofertei de monedă, care deplasează cuba

LM în LM’, ceea ce va conduce la o creştere nesemnificativă a venitului însoţită însă de o

scădere accentuată a ratei dobânzii.

Astfel, keynesienii afirmă că politicile monetare sunt ineficiente pentru a determina

modificarea venitului.

În situaţia extremă în care cererea de bani devine infinit elastică (pe care Keynes a

definit-o ca fiind capcana lichidităţii) orice creştere a ofertei de bani va fi reţinută doar pentru

masa monetară speculativă. Acest fapt este reprezentat grafic în figura 2.7, prin segmentul AB

din curba LM. În cazul unei capcane a lichidităţii o creştere a stocului de bani (LM1 → LM2) va

fi total ineficientă, iar modificarea venitului poate fi determinată doar prin politici fiscale.

Figura 2.7

33

Elasticitatea cererii de masă monetară în raport cu rata dobânzii nu poate explica evoluţia

economică în cazuri extreme.

În cazul „normal” reprezentat de figurile 2.1 şi 2.2 atât politicile fiscale cât şi cele

monetare sunt eficiente.

Politici fiscale alternative

Tabelul 1

O reducere a impozitelor pe venit va determina o creştere a cererii gospodăriilor, ceea ce

va conduce la o creştere a consumului. Creşterea cererii determină o creştere a ratei dobânzii,

care va determina o scădere a investiţiilor. Efectul cumulat al acestor variaţii va conduce la

creşterea Produsului Intern Brut.

Creşterea cheltuielilor publice conduce la un mecanism similar celui aferent reducerii

impozitelor pe venit, diferenţa fiind dată de faptul că se înregistrează o creştere a cererii

sectorului public şi nu a gospodăriilor.

Creşterea subvenţiilor pentru investiţii determină de asemenea o creştere a cererii pentru

bunuri alocate investiţiilor, dar aceasta este însoţită de o creştere a investiţiilor, dar şi a ratei

dobânzii (care rezultă din creşterea cererii).

34

CAPITOLUL 3

STUDIU DE CAZ : AVANSUL CHELTUIELILOR PUBLICE DIN ROMANIA,

CEL MAI MARE DIN REGIUNE

Romania are cel mai crescut deficit bugetar din Europa Centrala si de Est. In pofida

promisiunilor facute de guvernanti, care s-au angajat sa diminueze cheltuielile publice in 2009,

Romania a inregistrat in acel anu cel mai mare avans anual printre statele din regiune in privinta

costurilor sectorului public. Astfel, tara noastra a avut un volum alcheltuielilor publice cu

14,87% mai mare in 2009, comparativ cu 2008, ceea ce adeterminat un deficit de 7,3% din PIB,

de asemenea cel mai mare din Europa Centrala si de Est.

Executia preliminata a Bugetului de stat pentru 2009 releva un volum al cheltuielilor

totale de 92,78 miliarde de lei, ceea ce reprezenta un avans de aproape 15%, in comparatie cu

cheltuielile realizate in 2008. Asta, desi reprezentantii Guvernului de la Bucuresti s-au angajat cu

tarie la inceputul anului respectiv ca vor reduce cheltuielile publice si vor reforma aparatul de

35

stat, mai ales pe fondul situatiei proaste a economiei ce se anunta pentru 2009. Mai mult decat

atat, Romania a inregistrat atunci cea mai mare crestere anuala a volumului cheltuielilor publice,

in comparatie cu celelalte state cueconomii emergente din Europa Centrala si de Est (ECE).

Cheltuielile publice au scazut anul 2009 in Bulgaria si Ungaria, comparativ cu 2008,

potrivit declaratiilor ministrilor de Finante. In Cehia au inregistrat un avans de numai7,7%. In

Polonia, de asemenea, cheltuielile publice au crescut pana la 44,5% din Produsul Intern Brut

(PIB), fata de 42% in 2008, insa nivelul deficitului bugetar a fost mai mic decat estimasera initial

autoritatile poloneze la inceputul anului, pe fondul unor venituri publice mai mari decat cele

prognozate. Astfel, ponderea veniturilor publice a crescut in Polonia de la 40,4% din PIB in 2008

la 41,2% din PIB anul trecut. Polonia a fost, de altfel, singura tara din blocul ex-comunist care a

inregistrat in 2009 crestere economica, fapt ce a sustinut majorarea veniturilor incasate la

Bugetul de stat.

Consum mai mare, venituri in scadere

Pentru comparatie, avansul de 14,87% inregistrat in dreptul cheltuielilor bugetare in

Romania in 2009 a survenit concomitent cu o reducere de 7,77% a veniturilor incasate anul

trecut la Bugetul de stat. Astfel, veniturile totale preliminate pentru 2009 se ridica la suma de

56,4 miliarde de lei, in timp ce veniturile realizate la Bugetul statului in 2008 au fost de 61,15

miliarde de lei. Accentuarea discrepantei intre veniturile bugetare in scadere, respectiv,

cheltuielile la Bugetul statului mai mari decat in 2008 a facut ca tinta pentru deficitul bugetului

consolidat de stat sa fie majorata de la 2% din PIB, cat a fostestimata la inceputul anului anterior,

la 4,6% din PIB si, ulterior, ca varianta finala, la 7,3%din PIB. De altfel, autoritatile romane au

anuntat recent ca deficitul Bugetului de stat se incadreaza, in urma calculelor preliminare, in

intervalul 7,2%-7,3% din PIB, ceea ce in-seamna ca tinta stabilita de Fondul Monetar

International (FMI) a fost atinsa.

Modelul bulgar

Bulgaria a incheiat anul 2009 cu un deficit minimal de 0,75% din PIB si este lider intre

celelalte state din Uniunea Europeana (UE) in privinta reducerii cheltuielilor la Bugetul de stat.

Mai mult decat atat, bulgarii au reusit sa obtina in anul 2008 cel mai mic deficit al sectorului

public, raportat la PIB, din intreaga Uniune. Astfel, Bugetul de stat al Bulgariei era echilibrat in

octombrie 2009, in conditiile in care cheltuielile bugetare au fost cu 9% mai mici decat in

octombrie 2008, ceea ce le-a plasat sub nivelul veniturilor incasate dupa primele 10 luni ale

36

anului anterior. Iar faptul ca au incheiat 2009 cu un Buget de stat echilibrat a indreptatit

autoritatile bulgare sa stabileasca pentru 2010 premisele unor politici fiscale mai relaxate, care sa

permita sustinerea financiara a economiei, in lupta cucriza financiara internationala care a afectat

toate tarile din regiune. De altfel, Guvernul bulgar a anuntat deja ca nu vor avea loc majorari de

taxe in 2010, cu exceptia accizei pe tigari. In plus, absenta unei datorii publice exacerbate

permite Guvernului de la Sofia sa ia in calcul pentru anul in curs finantarea prin titluri de stat,

ceea ce indeparteaza Bulgaria de spectrul unui posibil sprijin financiar acordat de FMI, similar

cu cel oferit Romaniei. Iar stabilirea conditiilor pentru evolutia economiei bulgare in 2010

departe de strictetea impusa de Fond face, de asemenea, ca autoritatile de la Sofia sa aiba o

perspectiva mai optimista, in comparatie cu situatia din Romania.

Incasari peste asteptari la altii

Atat Ungaria, cat si Polonia au incheiat 2009 cu incasari la Bugetele de stat peste

estimarile initiale. In conditiile in care cheltuielile inregistrate la Bugetul de stat in Ungaria au

fost inferioare in 2009 celor din 2008, o evolutie peste asteptari a veniturilor a condus la un

deficit bugetar al administratiei centrale sub tinta stabilita, de 3,8% din PIB. Astfel, deficitul

bugetar rezultat in urma calculelor preliminare ale autoritatilor maghiare este de 3,6% din PIB

pentru administratia centrala, respectiv, 4,1% din PIB, daca sunt incluse si rezultatele financiare

ale consiliilor locale.

Si in Polonia deficitul bugetar inregistrat la sfarsitul lui 2009 a fost mai mic decat tinta

initial stabilita. Astfel, deficitul bugetului consolidat de stat a fost de 6,3% din PIB la sfarsitul

lunii decembrie, sub tinta initial stabilita. Mai mult decat atat, diferenta dintre cheltuieli si

venituri a fost cu mai mult de 10% mai mica decat se estimase initial, in conditiile in care

Polonia inregistrase anul anterior o crestere economica de 1,5%.

Cehia este singura tara din regiunea ECE care a avut in anul 2009 o executie bugetara

asemanatoare celei din Romania. In conditiile in care cheltuielile bugetare au fost in 2009 cu

7,7% mai mari decat in 2008, iar veniturile incasate la Bugetul de stat au scazut cu 8,4% in

acelasi interval de timp, Cehia a inregistrat in anul mentionat cel mai mare deficit bugetar din

istoria sa. Chiar si in acesteconditii, deficitul bugetar inregistrat in Cehia, raportat la PIB, este

sub cel din Romania, fiind estimat ca se situeaza in intervalul 6,6%-6,9%.Cheltuielile publice au

scazut anul trecut in Bulgaria si Ungaria, comparativ cu 2008, potrivit declaratiilor ministrilor de

Finante.In Cehia au inregistrat un avans de numai 7,7%.

37

BIBLIOGRAFIE

1. Drăcea, Marcel, Matei, Gheorghe, Social Protection in the European Union. Empirical Study,

Year VIII, No.9/2009, in Finante - provocarile viitorului (Finance - Challenges of the

Future) from University of Craiova, Faculty of Economics and Business Administration

2. Lazăr, D.T., Inceu, A. şi Moldovan, B., Finanţe şi bugete publice, ediţia a 3-

a,

Editura Accent, Cluj Napoca, 2009

3. Matei, Gheorghe, Finante Publice, Editura Universitaria, Craiova, 2007

4. Mikesell, J.L., Fiscal Administration, Analysis and Applications for the Public

Sector, Pacific Grove, California: Brooks/Cole Publishing Company, 1991

5. Musgrave, R. A., The Theory of Public Finance, New York: McGraw-Hill,

1959

6. Rosen, H.S., Public Finance, Homewood, IL: Irwin, Inc.,1992.

7. Ungureanu, Mihai Aristotel, Finante publice, Editura CONPHYS, 2007.

8. Văcărel, Iulian şi colectiv, Finanţe publice, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2002

9. Văcărel, Iulian, Finante Publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucuresti, 2007

10. http://www.financiarul.com/articol_38159/avansul-cheltuielilor-publice-din-

romania- cel-mai-mare-din-regiune. ]

11. http://www.edituraromaniademaine.ro/specializari/economie/

cuprinsCioponeaCristina.pd f

38