Cursul: Arheologie urbană

CETATEA BUCUREŞTI. FORTIFICAŢIILE DIN JURUL CAPITALEI 1884-1914

Student: Tiberiu Felix Lungulescu, anul III, secţia istorie, grupa A-M

BUCUREŞTI 2013

1

UNIVERSITATEA BUCUREŞTIFacultatea de istorie

CETATEA BUCUREŞTIFORTIFICAŢIILE DIN JURUL CAPITALEI 1884-1914

TIBERIU FELIX LUNGULESCU, student anul III, istorie

PRIMELE STUDII PRIVIND FORTIFCAREA ROMÂNIEI 1866-1882

În 1866, după detronarea principelui Ioan Alexandru I, problema românească a revenit în atenţia puterilor europene datorită Imperiului Otoman şi Imperiului Habsburgic, care au cerut încetarea unirii principatelor şi revenirea la situaţia dinainte de 24 ianuarie/ 5 februarie 1859, adică două principate cu doi domnitori.

În pofida agitaţiilor europene, politicienii români au ignorat ameninţările şi, în urma unui plebiscit, în fruntea statului a fost ales principele Carol I de Hohenzollern. Iniţial, această alegere nu a fost recunoscută, iar Imperiul Otoman şi-a manifestat intenţia de a interveni militar în Principatele Unite, concentrând trupe la Giurgiu şi Silistra. La rândul ei, armata română, hotărâtă să riposteze, şi-a dispus forţele la Giurgiu, Olteniţa, Călăraşi şi mai apoi pe râul Sabar. Deoarece criza se prelungea, existând pericolul unei invazii, domnitorul a Carol I a însărcinat o comisie compusă din maiorul Gheorghe Slăniceanu şi căpitanii Eracle Arion şi Nicolae Dabija să studieze posibilitatea „întăririi capitalei principatului prin fortificaţiune provizorie”. Comisia a propus executarea de fortificaţii pasagere, dar recunoaşterea ca domn a lui Carol I de către Poartă, survenită pe 11/23 octombrie 1866, a detensionat situaţia internaţională şi, în consecinţă, propunerii nu i s-a mai dat curs.

La nivel oficial, generalul Ioan Emanoil Florescu, ministrul de război între 14/26 martie 1871-30 martie/11 aprilie 1876, militar cu contribuţii importante la dezvoltarea organizatorică a armatei române, a înfiinţat încă din primii ani ai ministeriatului său o comisie, condusă de colonelul Gheorghe Manu, însărcinată să studieze posibilitatea realizării unor fortificaţii permanente. Comisia, care a funcţionat până la izbucnirea crizei balcanice în 1875, a întreprins studii pe teren, în special pentru fortificarea Capitalei.

După război, din iniţiativa regelui Carol I, au fost reluate studiile privind realizarea unui sistem de fortificaţii la fel ca în Rusia (la Lemberg), Austro-Ungaria, Franţa, Germania şi Belgia, pornindu-se de la conceptul conform căruia fortificaţiile constituie puncte de sprijin care permit unei armate regruparea şi reorganizarea, constituind o bună bază de plecare la ofensivă.

Astfel, în 1882 a fost numită o comisie prezidată de generalul Gh. Manu, cel care condusese şi lucrările comisiei în perioada premergătoare Războiului de independenţă, cu misiunea de alcătui proiectul de fortificare a ţării. Comisia a reluat, actualizat şi îmbunătăţit studiile teoretice şi de teren făcute la începutul anilor 70, rezultatul fiind analizat într-un memoriu, prezentat Ministerului de Război. Era primul proiect complet de fortificare a României

Cu toate acestea, lipsa de experienţă a ofiţerilor români în domeniu i-a determinat pe regele Carol I şi pe sfetnicii săi militari să apeleze la consilierea unor specialişti străini.

Pentru evitarea unor neplăceri diplomatice, Carol I a apelat la un specialist dintr-o ţară neutră, Belgia, chemându-l în 1882 la Bucureşti, prin intermediul surorii sale Maria von Hohenzollern-Sigmaringen, soţia regelui Leopold al II-lea al Belgiei, pe generalul Henri Alexis Brialmont, o somitate în domeniul fortificaţiilor.

În ceea ce privea „Cetatea Bucureşti”, prima care trebuia construită, planurile lui Brialmont prevedeau realizarea unei linii principale de rezistenţă, cu un perimetru de 72 km, compusă din 18 forturi detaşate, la intervale de 4 km şi 18 redute –baterii

2

intermediare, o linie secundară defensivă, numită incinta, sau nucleul cetăţii. Armamentul urma să fie instalat parţial în cupole, parţial pe platforme descoperite. Diametrul liniei principale de rezistenţă era neregulat. Astfel, cele mai apropiate erau viitoarele forturi Afumaţi şi Măgurele, aflate la o distanţă de 21 km, iar cele mai depărtate forturile Chitila şi Leordeni, aflate la o distanţă de 28 km. Distanţa medie de la forturi la perimetrul oraşului era de cca 8 km. Intervalul dintre lucrări, forturi şi baterii era de 2 km, adică bătaia unui tun de calibru mic. Înapoia forturilor şi bateriilor urma să se construiască o linie de cale ferată de centură, dublată de o şosea, ambele mascate de o perdea de vegetaţie, lată de 10 m. Forturile şi bateriile erau legate de comandamentul cetăţii cu 2 linii telefonice. La mobilizare se prevedea o reţea de comandament şi de tragere.

Linia principală de luptă, centura forturilor şi a bateriilor intermediare era organizată pe 3 sectoare:

Sectorul I (de N-E), forturile 1-9 şi bateriile laterale, la E de Dâmboviţa.Sectorul II (de S-E), forturile 10-13 şi bateriile laterale, între Dâmboviţa aval şi

şoseaua spre Giurgiu.Sectorul III (de S-V), forturile 14-18 şi bateriile laterale, între şoseaua Giurgiu şi

Dâmboviţa.Forturile erau de 3 tipuri, cu şanţ şi contraescarpă zidită: Tipul 1 (la Chitila şi Otopeni,

prevăzute cu un reduit şi 10 tunuri de calibru mare), dispuse pe „cheile tactice” ale cetăţii; Tipul 2 (la Mogoşoaia, Tunari, Afumaţi, Căţelu, Jilava, Popeşti, prevăzute cu reduit şi 9 tunuri de calibru mare), aşezate pe principalele poziţii ale sectoarelor; Tipul 3 (restul forturilor având câte 6 tunuri de calibru mare).

Între forturi, urma să se construiască 18 baterii intermediare, fiecare dintre ele înarmate cu câte un tun lung de 120 mm şi 2 mortiere de 210 mm.

În 1883, memoriile generalului Brialmont şi ale Comisiei Manu au fost analizate de o comisie prezidată de primul-ministru şi ministrul de război I.C. Brătianu, compusă din generalii Eraclie Arion, Nicolae Dabija, Ştefan Fălcoianu, coloneii Anton Berindei, Zamfir Gheorghiu, Serghie Voinescu, Dimitrie Dumitrescu – Maican, întrunită în prezenţa regelui Carol I şi a invitatului său, generalul Brialmont. Comisia, după dezbateri, a decis că unicul sistem de fortificaţii compatibil cu natura graniţelor, relieful, suprafaţa şi puterea militară a României consta în organizarea unor zone centrale de apărare.

În 1895, Carol I s-a adresat pentru ultima oară, lui Brialmont: “Câmpul de la Bucureşti, executat după planurile dumneavoastră, este astăzi complet terminat; l-am vizitat săptămâna trecută şi am avut o mare satisfacţie. M-am gândit cu recunoştinţă la dv., iubitul meu general, căci ne-aţi ajutat cu luminile şi sfaturile dv. de a face capitala României una din cetăţile cele mai puternice din Europa şi la adăpost contra oricărei agresiuni ”.

CETATEA BUCUREŞTI –FORTURILE ŞI BATERIILE INTERMEDIARE

Construirea „Cetăţii Bucureşti” a fost un proces laborios, la care au contribuit în primul rând ofiţerii din Comisia general Gh. Manu, prin studiile amănunţite care au stabilit, în anul 1882, zonele ce se impuneau a fi fortificate, şi generalul belgian Henri Alexis Brialmont, o mare autoritate în domeniu, recunoscută pe plan mondial. Generalul Brialmont a conceput structura „Cetăţii Bucureşti ” şi a proiectat forturile şi bateriile necesare apărării Capitalei. Aceste lucrări au cunoscut modificări ulterioare, determinate atât de evoluţia artileriei şi a creşterii puterii sale de distrugere, cât şi de motive financiare. Modificările făcute de generalul belgian şi de specialiştii români au fost destul de consistente, dar, fapt remarcabil, concepţia generală a rămas cea proiectată în 1883.

3

Cetatea Bucureşti era compusă din 18 forturi şi 18 baterii intermediare dispuse în jurul Capitalei, în formă de cerc, al cărui diametru varia între 21,5 km şi 23 km.

Numerotarea celor 18 forturi, de la 1 la 18, începea de la Chitila, fortul nr.1, spre dreapta ( Forturile 1 Chitila, 2 Mogoşoaia, 3 Otopeni, 4 Tunari, 5 Ştefăneşti, 6 Afumaţi, 7 Pantelimon, 8 Cernica, 9 Căţelu, 10 Leordeni, 11 Popeşti, 12 Berceni, 13 Jilava, 14 Broscărei, 15 Măgurele, 16 Bragadiru, 17 Domneşti, 18 Chiajna). Bateriile intermediare purtau un număr dublu, compus din numărul forturilor în care se aflau. Denumirea o luau de la fortul cu numărul cel mai mic. Astfel, numărul 1-2 numele fortului din stânga: „Bateria intermediară 1-2 Chitila”, urmată de Bateria 2-3, între Mogoşoaia şi Otopeni, care purta denumirea de „Bateria intermediară 2-3 Mogoşoaia” ş.a.m.d.

Au fost proiectate 3 tipuri, de dimensiuni variabile. Construite în perioade diferite, între 1884-1895, formele lor finale au cunoscut însă o serie de variante. Între 1884-1891 au fost realizate 10 forturi, numerele 1-8, 13 şi 18, practic jumătatea de nord a cercului fortificat, de unde se aştepta un posibil atac, şi un fort, Fortul 13 Jilava, spre sud. Din 1891, a început materializarea celorlalte 8 forturi şi a celor 18 baterii intermediare, la rândul lor de mai multe tipuri, construcţii care, de asemenea, au cunoscut, din motive financiare, o serie de modificări ce le-au particularizat.

Despre primele forturi, 1 Chitila, 2 Mogoşoaia, 3 Otopeni şi 13 Jilava, inginerul italian Enrico Rocchi făcea în 1892 constatarea că erau prea înalte – linia focului se afla la aproape 10 m deasupra liniei orizontului – şi prea întinse, în special în adâncime, ceea ce la făcea vulnerabile la tirul artileriei cu tragere curbă.

Ca urmare a noilor descoperiri în domeniul artileriei şi pentru reducerea cheltuielilor, începând cu 1887 planurile iniţiale au fost modificate în mai multe rânduri. În general, transformările pe care le-au suferit planurile fortificaţiilor ce mai trebuiau să fie construite au constat în: Înlocuirea forturilor Tip 1 şi 2 cu forturi cuirasate mici Tip 3, 3 Mixt, Acvatic şi Unic; suprimarea reduitelor (redutelor) centrale la forturile neîncepute; înlocuirea bolţilor din cărămidă cu bolţi din beton, cu grosime de 2,5-3 m la cheie (în loc de 1-1,5 m, cum fusese proiectat iniţial); suprimarea escarpei şi contraescarpei zidite şi menţinerea escarpei doar în dreptul caponierelor şi cofrelor de contraescarpă; înlocuirea caponierelor de flanc prin cazemate de flanc de contraescarpe; dispunerea armamentului numai în cupole cuirasate; eliminarea artileriei de pe platforme ducea la reducerea garnizoanei şi, implicit, la reducerea spaţiului de cazare (de la 18 încăperi la 10 încăperi) din forturi şi baterii; suprimarea manutanţei şi pirotehniei şi reducerea depozitelor de aprovizionare la strictul necesar, deoarece aprovizionarea se putea face pe calea ferată.

În toamna anului 1883, în vederea începerii lucrărilor în anul următor, s-a decis construirea a trei echipe formate din genişti, care au primit misiunea să realizeze o hartă topografică a Bucureştilor şi împrejurimilor acestuia, în scopul stabilirii în teren a amplasării generale a forturilor şi sondării structurii solului pe care urmau să fie amplasate acestea. Activitatea echipelor a fost coordonată de colonelul A Berindei. Rezultatele activităţii acestor echipe au fost trimise în Belgia unde, pe baza lor, generalul H.A. Brialmont, secondat de căpitanii I. Culcer şi M. Boteanu, a elaborat forma finală a fortificaţiilor Cetăţii Bucureşti.

Bateriile intermediare au început să fie proiectate şi construite mult mai târziu decât forturile. Practic materializarea lor a început în 1890.

Ele aveau, în general, o formă triunghiulară.Armamentul principal era dispus pe umeri, constând din câte o cupolă pentru un

obuzier cal. 210 mm, flancată fiecare de câtre o turelă cu eclipsă pentru tun T.R. cal 57 mm. Pe capitală, era amplasată o cupolă cu un tun cal. 150 mm, în faţa căreia se găsea o turelă cu eclipsă pentru tun T.R. cal 57 mm. În ceea ce priveşte armamentul de flancare T.R. cal. 57 mm pe „afet de ambrazură”, aceasta era compus la bateriile Tip 1 şi 2 din câte 7 piese, la bateriile Tip 3, 4 Mixt A şi Mixt B din câte 3 piese.

4

Bateriile intermediare de mai multe feluri, diferenţiate prin unele soluţii constructive ce le particularizau.

ARMAMENTUL CETĂŢII

Planurile iniţiale prevedeau ca, pentru apărare, „Cetatea Bucureştilor” să dispună de un sistem de artilerie mixt, amplasat în cupole cuirasate şi pe platforme descoperite aflate în interiorul fortificaţiilor, dar experiențele pe plan extern privind realizarea unor noi tipuri de cupole de artilerie au întârziat luare unor decizii definitive.

În anul 1888, Comisia de apărare a aprobat să se comande la firma Grusonwerk din Buckau-Magdeburg cupole cu două tunuri cal. 150 mm şi 10 cupole a câte un obuzier cal. 210 mm.

Cupolele erau cu eclipsă sistem A.Mougin fabricate de uzinele St. Chamond. Această îşi protejează ambrazurile printr-o mişcare oscilatorie, pe verticală, şi putea rămâne pe direcţia de tirului fără să aibă nevoie de refacerea ochirii, cum era în cazul celor rotative, care, până la încărcare, executau o rotaţie de 90 de grade pentru a se apăra de tirul inamic.

Pe lângă armamentul principal al forturilor şi bateriilor intermediare, s-a avut în vedere ca fiecare fort şi baterie intermediară să aibă observatoare cuirasate, şi 150 de „mitralieze” pentru flancarea şanţurilor. În afară de acestea era prevăzut pentru artileria mobilă din intervale, 60 de tunuri cal. 150 mm, 116 obuziere cal. 120 mm, 16 mortiere cal. 120 sau 150 mm, 30 de „mitralieze”, 54 tunuri cal.78 mm. În plus, s-a prevăzut ca rezervă, 12 tunuri de 120 mm, 6 obuziere cal. 210 mm 16 tunuri de cal.57 mm.

CENTURA FORTIFICAŢIILOR

Pentru înlesnirea deplasărilor între forturile şi bateriile intermediare, a transporturilor de armament, muniţii şi materiale, s-a prevăzut ca pe partea interioară a inelului constituit de fortificaţii să se construiască o cale ferată şi o şosea. În acelaşi timp, cele două căi de comunicaţii erau destinate facilitării transportului cantităţii, impresionante pentru acea vreme, de materiale necesare construcţiei cetăţii Bucureşti.

Calea feratăDeoarece transportul feroviar era mai eficient şi mai ieftin decât cel hipo, s-a acordat

prioritate construirii căii ferate. Linia ferată de centură a fost proiectată de o echipă condusă de căpitanul de geniu Ioan Culcer. Ea era dispusă la 100 de metri în spatele forturilor şi bateriilor şi trebuia să aibă 72 km de cale curentă şi 15 km de cale de garaj, dar în final s-au construit 74 km plus 10 km linii de garaj.

Legăturile cu liniile ferate ale statului s-au făcut în gările de lângă forturile 1 Chitila (cu linia Bucureşti-Ploieşti-Piteşti), 7 Pantelimon şi 13 Jilava (cu linia Bucureşti-Giurgiu).

Materialul rulant, locomotive şi vagoane, a fost format din 6 locomotive - 2 care funcţionau pe linia ferată Costeşti-Turnu Călmăţuiului şi 4 locomotive cumpărate - şi 238 de vagoane. Linia ferată militară a fost prevăzută cu toate instalaţiile necesare: linie telegrafică, semnale, castele de apă, 54 de cantoane şi un atelier de reparaţii, la Mogoşoaia. Întreţinerea şi exploatarea liniei au fost încredinţate unei companii de căi ferate sub comanda căpitanului D. Drăgotescu.

Pentru traversarea pârâului Colentina şi a râului Dâmboviţa, au fost realizate mai multe poduri metalice. Majoritatea au fost construite de firma ,,Casa Beuchtell & Grumberg” – cu deschiderea de 30 m – peste Colentina, între fortul 8 Cernica şi fortul 9 Căţelu, şi peste Dâmboviţa, între fortul 18 Chiajna şi fortul 1 Chitila – şi cu deschiderea de 25 m peste Dâmboviţa, între fortul 9 Căţelu şi fortul 10 Leordeni. Firma ,,A. Pellerin” a construit un pod

5

cu deschidere de 30 m, peste Colentina, între fortul 1 Chitila şi fortul 2 Mogoşoaia. Nouă podeţe de cărămidă asigurau trecerea peste văioagele întâlnite în cale.

ŞoseauaPe exteriorul căii ferate de centură a fost construit, la o distanţă de cca. 10 m, un drum

strategic lat de 8 m, care facilita accesul trupelor şi al vehiculelor hipo, mai târziu auto, la forturile şi bateriile intermediare ale Cetăţii Bucureşti. Construcţia drumului a înaintat mai greu, deoarece majoritatea forţei de lucru şi a materialelor, a fost îndreptată spre realizarea căii ferate. Astfel, în 1886 se construiseră doar 16 km, comparativ cu cei 28 km ai căii ferate.

Drumul care lega forturile şi bateriile intermediare, făcea legătura cu Bucureştiul prin mai multe şosele pietruite, dintre care mai importante erau cele ce duceau spre Piteşti şi Târgovişte, Ploieşti, Feteşti, Călăraşi, Olteniţa, Giurgiu, Măgurele.

Cu toate acestea, într-un raport din 29 martie/10aprilie 1903 al generalului de divizie E. Arion, comandantul Corpului 2 Armată şi guvernator al Cetăţii Bucureşti, adresat ministrului de Război D.A. Sturdza, acesta menţiona că, în momentul în care preluase comanda, în 1895, şoseaua de centură ,,nu era nici practicabilă, nici, continuă”, iar peste Dâmboviţa şi Colentina nu existau poduri. Aceste poduri metalice au fost construite între 1898-1899, peste Colentina, la Străuleşti, între fortul 1 Chitila şi Bateria 1-2 şi peste Dâmboviţa, între Bateria 9-10 şi fortul 10 Leordeni. Un al treilea pod, prevăzut a fi aruncat peste Dâmboviţa, între fortul 18 Chiajna şi bateria 18-1, deşi a fost realizat, nu a fost instalat, deoarece consiliul judeţean Ilfov construise anterior acolo un pod de lemn.

PlantaţiilePe măsură ce forturile şi apoi bateriile intermediare erau finalizate, un serviciu

specializat pe lângă Direcţia de Fortificaţii a început să realizeze în jurul forturilor, bateriilor, şoselei şi căii ferate de centură gazonări ale plantelor, plantări de arbuşti şi arbori în scopul fixării terenului şi al mascării lucrărilor. De asemenea, în jurul tuturor pavilioanelor , drumurilor şi terenurilor destinate exerciţiilor trupei, al câmpurilor de tragere şi poligoanelor de instrucţie, s-au plantat ,,boschete şi perdele de adăpost despre vânturile reci în curţile forturilor şi ale cazărmilor”.

ŞanţulÎntre lucrările de întărire a Bucureştilor, se poate menţiona şi săparea în jurul oraşului,

pe partea exterioară a forturilor şi bateriilor intermediare, a unui şanţ în vederea consolidării sistemului de apărare. Pe lângă Ministerul de Război, în realizarea lui s-a implicat şi Primăria Capitalei, care urmărea să delimiteze perimetrul oraşului, să asaneze bălţile din jurul Capitalei şi să împiedice contrabanda cu mărfuri pentru colectarea accizelor. Şanţul urma să aibă maxim 150 m lăţime din care 30 m ,,afectaţi calei de comunicaţii şi trotuarelor sale”. Apa urma să se scurgă în Dâmboviţa ,,sau în alte talveguri”

Exproprierile cădeau în sarcina primăriei, iar plata era făcută în cuantum de 2/3 de către Ministerul de Război şi 1/3 de Primăria Bucureşti. În acest sens s-a semnat o convenţie, încheiată la 30 martie/11 aprilie 1887, între ministrul de război Al. Anghelescu şi primarul Bucureştilor I. Câmpineanu.

Grevat de cheltuielile mari impuse de fortificaţii, ministerul de Război a solicitat Primăriei Capitalei să contribuie mai mult, şi anume cu 50% din cheltuieli. Primăria nu a fost de acord, iar discuţiile s-au purtat mai mulţi ani şi , în cele din urmă, din cauza crizei economico-financiare traversate de România în cumpăna dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea, lucrarea a fost abandonată.

EFORTUL ECONOMIC ŞI FINANCIAR

6

Construcţia forturilor şi bateriilor intermediare ce au alcătuit „Cetatea Bucureşti” a presupus, pentru România sfârşitului de secol al XIX-lea, un efort economic foarte mare.

România, ţară aflată în plină dezvoltare, avea nevoie de fonduri pentru crearea unei infrastructuri rutiere, feroviare, administrative şi nu în ultimul rând, pentru modernizarea armatei – înzestrarea cu armament de infanterie şi artilerie, nave de război, construcţii de cazărmi, măriri de efective. Peste toate acestea, s-a suprapus efortul pentru construirea şi înarmarea „Cetăţii Bucureşti” şi a „Regiunii Fortificate Focşani-Nămoloasa-Galaţi”, obiective fundamentale în configurarea sistemului de apărare al României.

Ca urmare a costurilor şi a apariţiei unui curent de respingere relativ important, construcţia „Cetăţii Bucureşti” a stat sub privirea atentă a opiniei publice încă de la începutul lucrărilor. Cu toate că exista o adversitate faţă de ideea fortificării, guvernul condus de I.C. Brătianu a exploatat cu inteligenţă sensibilitatea opiniei publice generată de „criza Comisiei Europene a Dunării” şi, apelând la sentimentele patriotice ale tuturor parlamentarilor, a obţinut votarea la 3/15 martie 1883 a primului credit, de 15 milioane de lei, „pentru apărare” din care 10 milioane au fost alocate pentru lucrările pregătitoare începerii lucrărilor de fortificaţii.

CheltuielileDin acest moment, fortificaţiile au devenit o problemă ce nu mai putea fi ignorată,

stare de fapt consfinţită la 14/28 februarie 1886 prin votarea Legii pentru fortificaţiile Bucureştilor.

După proiectarea Cetăţii Bucureşti de către ofiţerii români şi generalul belgian H. A. Brialmont, calculele preliminare au arătat că numai pentru construcţia fortificaţiilor, fără armament, şosea, cale ferată ş.a.m.d., cheltuielile fortificaţiilor Capitalei urmau să se ridice la suma de 38 413 000 lei. Evoluţia evenimentelor a impus însă schimbări ale abordării iniţiale şi a determinat depăşirea serioasă a finanţării.

O primă modificare s-a petrecut la începutul anului 1887, când s-a procedat la refacerea planurilor forturilor, în scopul ca acestea să reziste loviturilor obuzelor încărcate cu melinită, cu un efect distrugător foarte mare. Măsurile luate – utilizarea pentru construcţie, pe lângă cărămidă, a betonului, redimensionarea bolţilor, adoptarea principiului adăpostirii întregii artilerii din fortificaţii în cupole cuirasate – au ridicat costurile la o sumă estimată de 50 de milioane lei. Ulterior, suma a fost redusă prin reproiectări, estimându-se totuşi, numai pentru forturi, o sumă de 31 milioane lei.

În total, în intervalul 1883-1889, pentru construcţia de fortificaţii s-au acordat 60 milioane de lei, din care 41 750 000 lei pentru Cetatea Bucureşti.

După studiile şi evaluările cerute de noul guvern conservator odată cu schimbarea guvernului în martie 1888, Comisia de Apărare a decis că pentru fortificaţiile de la Bucureşti şi de la F.N.G. mai erau necesare 58 milioane lei, pentru terminarea construcţiilor şi cumpărarea armamentului – cupole, tunuri şi muniţii. Ea a propus, la 2/14 decembrie 1889, ministrului de război solicite corpurilor legiuitoare întregul fond de 55 milioane, din care să fie cheltuită în fiecare an câte o tranşă pentru armament şi construcţii.

Pe 4/16 iulie 1891, s-a obţinut, după intervenţia energică a Comisiei de Apărare şi a Ministerului de Război, un credit de 45 milioane lei, pentru armament şi pentru angajarea pe un front mai larg a lucrărilor.

Până la 25 ianuarie/6 februarie 1893, se cheltuiseră 80 892 478 lei. În anii următori, s-au mai votat unele credite pentru continuarea şi finalizarea lucrărilor. La 28 aprilie/10 mai 1898, s-a votat ultimul credit de 2 milioane lei, pentru completarea cazematelor, plantaţiilor, căilor de comunicaţie, telegrafie, aerostaţie, puţuri permanente.

7

Costul total al lucrărilor de fortificare a Cetăţii Bucureşti a fost de 85.000.000 lei, astfel: construcţii 47.400.000 lei; armament şi muniţii: 34.000.000 lei; căi ferate şi şosele: 3.000.000; plantaţii: 200.000.

TRUPELE CETĂŢII BUCUREŞTI

În planurile sale iniţiale, generalul H.A. Brialmont a evaluat că pentru ,,Cetatea Bucureşti” era necesară o garnizoană de 33 000 de militari. Conform normelor în vigoare, ea trebuia apărată de trupe de artilerie de cetate, care urmau să mânuiască cupolele cu artileria lor, artileria din intervalele aflate între forturi şi bateriile intermediare, trupe de geniu, infanterie, artilerie de câmp şi cavalerie. Trupele de geniu mai erau însărcinate cu serviciul telegrafic şi telefonic, cu întreţinerea căii ferate de centură şi cu serviciul de mişcare pe aceasta. De asemenea, la apărarea ,,Cetăţii Bucureşti”, urmau să contribuie şi trupe din Corpul 2 Armat, aflate în zona Bucureştiului.

Conform Legii pentru organizarea puterii armate din 1910, trupele de miliţii erau datoare de a apăra teritoriul din spatele armatei de operaţii, în care intrau cetăţile şi poziţiile întărite.

Organismele de conducere

Activitatea în domeniul fortificaţiilora fost pusă sub coordonarea unui organism tehnic numit Comisia Fortificaţiilor, înfiinţată pe 1/13 iunie 1884 şi subordonată Ministerului de Război. Comisia era formată din generalii E. Arion, N. Dabija, Şt. Fălcoianu şi colonelul A. Berindei. Odată cu începerea lucrărilor, aria de activitate a devenit mai cuprinzătoare şi în locul Comisiei Fortificaţiilor a fost înfiinţată, pe 28 iunie/10 iulie 1884, Direcţia Lucrărilor de Fortificaţii, care a fost pusă sub conducerea colonelului Anton Berindei, comandantul Regimentului de Geniu.

În martie 1886, din iniţiativa regelui Carol I, a fost instituită Comisia de Apărare a României, organism pentru avizarea deciziilor în domeniul apărării care a supervizat şi lucrările de fortificaţii de la Bucureşti şi Focşani-Nămoloasa-Galaţi.

Pe 1/13 martie 1890, coordonarea activităţilor de fortificare la lucrările de la Bucureşti şi Focşani, care revenea Direcţiei Lucrărilor de Fortificaţiune, organism nou înfiinţat, coordonat de generalul A. Berindei.

În ianuarie 1895, s-a petrecut o restructurare majoră în conducerea activităţii de fortificare, fiind desfiinţate Comisia de Apărare a României şi Direcţia Generală a Lucrărilor de Fortificaţie, iar atribuţiile lor au fost preluate de Comisia Fortificaţiilor, compusă din inspectorii generali ai geniului şi artilerie, comandanţii regimentelor 1 şi 2 geniu, directorul Arsenalului Armatei, secretarul general şi directorii geniului şi intendenţei din Ministerul de război. Comisia era formată din Direcţia Lucrărilor de Fortificaţie a Cetăţii Bucureşti şi Direcţia Lucrărilor de Fortificaţie a Regiunii Întărite F.N.G. Direcţia de la Bucureşti era condusă de colonelul Ioan Argetoianu, comandantul Regimentului 1 Geniu.

Pentru conducerea celor două zone fortificate, la 29 aprilie/11 mai 1895 s-au înfiinţat Comandamentul ,,Cetăţii Bucureşti” şi Comandamentul ,,Regiunii Fortificate F.N.G”. Comandantul Cetăţii Bucureşti era asimilat cu un comandant de corp de armată.

În fruntea Comandamentului ,,Cetăţii Bucureşti”, în funcţia de guvernator, a fost numit generalul Eracle Arion, comandantul Corpului 2 Armată. Statul major al comandamentului purta denumirea de Comisia de Apărare şi era alcătuită din guvernatorul cetăţii, cu statul său major, comandantul artileriei, şeful geniului, un intendent militar şi serviciile. Din 6/18 iulie 1897, Comandamentul Cetăţii Bucureşti s-a organizat pe servicii: de

8

stat major, artilerie, geniu, intendenţă – încadrată cu personal de la Regimentul 2Artilerie de cetate – şi serviciul sanitar – încadrat cu medici din Corpul 2 Armată.

La 7/19 aprilie 1897, Serviciul de Geniu al Cetăţii Bucureşti a luat numele de Secţia fortificaţiilor şi s-a subordonat serviciului geniu al Corpului 2 Armată. Din 16/28 mai 1897, Comandamentul Fortificaţiilor ,,Cetăţii Bucureşti” a fost subordonat Corpului 2 Armată.

BIBLIOGRAFIE

1. Scafeş C., Scafeş I, „Cetatea Bucureştilor. Fortificaţiile din jurul Capitalei 1884-1914”, Editura ALPHA MDM, Bucureşti, 2008;

2. https://www.google.ro/#q=fortificatiile+cetatea+bucuresti&hl=en&tbo=d&ei=HonyUJCzBIGstAbd_IGgAw&start=10&sa=N&bav=on.2,or.r_gc.r_pw.r_cp.r_qf.&fp=2515c52dfa7d9fc8&biw=1366&bih=593

3. http://fortificatiile-bucurestilor.ablog.ro/

9