Cercetarea ştiinţifică (Retrospectiva istorică)

Cercetare ştiinţifică apare şi se dezvoltă o dată cu organizarea cunoştinţelor ştiinţifice sau, mai exact, a ştiinţei ca domeniu independent de cunoaştere exactă. Cele două domenii, ştiinţa şi cercetarea, se condiţionează reciproc, întemeindu-se una pe cealaltă.

Din această perspectivă, cercetarea reprezintă „zona activă" a ştiinţelor, iar ştiinţa reprezintă „domeniul sintetic" recunoscut şi acceptat al tuturor datelor verificate ca valabile, de necontestat, ce rezultă din cercetarea ştiinţifică.

Ceea ce caracterizează atât ştiinţa, cât şi cercetarea este în primul rând un anumit „model de gândire".

Acesta depăşeşte etapa simplei „observaţii pasive". Gândirea ştiinţifică „întreabă" sau, mai exact, „pune întrebări" şi dă „răspunsuri" după anumite reguli metodice, fixându-şi punctul de vedere asupra unui anumit „obiect" care devine astfel o „tematică

de cercetare“.

GÂNDIREA ŞTIINŢIFICĂ

Tematica de cercetare.

Observaţia pasivă Discurs epistemic.

Orice domeniu de cunoaştere ştiinţifică trebuie

început prin „ordonarea faptelor" la care se face referinţă şi, ulterior, prin „clasificarea" acestora.

Numai după aceasta se poate trece la cercetarea lor.

Numai în această situaţie se poate face trecerea de la „discursul dialectic" la „discursul epistemic" ca domeniu al cunoaşterii ştiinţifice coerent organizat şi sistematizat tematic, cu un obiect precis, o metodologie şi o gândire proprie, cu un limbaj specific şi cu un câmp de aplicabilitate propriu.

Din punct de vedere istoric, distingem câteva categorii de cercetători, începând cu perioada Renaşterii şi până în prezent. Iniţial, ne găsim în faţa unor cazuri particulare de „cunoaştere" şi „descoperire" care au precedat cercetarea ştiinţifică aşa cum o cunoaştem, o vedem şi o înţelegem astăzi.

În a doua jum. a sec. al XIX-lea Cl. Bernard (La science experimentale, 1878) vorbea despre trei etape în evoluţia cunoaşterii ştiinţifice, şi anume:

Sec.XIX.

Etapa sentimentală

(care a produs credinţa)

Etapa raţională

(care a produs filosofia)

Etapa experimentală

(care a produs ştiinţa)

Astăzi istoria ştiinţei distinge mai multe grupuri de cercetători şi activităţi de cercetare ştiinţifică:

1.Prima grupă cuprinde observatori şi idealişti singulari. Această categorie include personalităţi care prin descoperirile lor au deschis noi perspective în cunoaştere şi, prin aceasta, au creat noi modele de gândire şi noi direcţii de acţiune practică. Notăm în sensul acesta ca „idealişti" pe Giordano Bruno, Leonardo da Vinci, J.W. Goethe, A.F. Mesmer, iar ca „observatori" practici pe Galileo Galilei, N. Copernic, J. Newton, W. Harvey.

2. Organizarea şi ordonarea activităţii de cunoaştere şi cercetare ştiinţifică riguroasă, condusă după un sistem metodologic riguros, bazat pe principiile raţiunii, ale logicii, sunt întâlnite la cei pe care i-am numit precursorii cercetării ştiinţifice.

În această categorie se înscriu Rene Descartes (Discours sur la methode), ca fiind cel care a fundamentat „metoda cunoaşterii ştiinţifice", şi, ulterior, Charles Darwin (The origin of species), care a inaugurat şi construit modelul de cercetare ştiinţifică, după o logică deductivă, de factură evoluţionist-dinamică, plecând de la elementar şi mergând către complex; idei pe care le regăsim în egală măsură şi la alţi savanţi ai timpului.

Etapele anterioare trebuie considerate ca fiind „precursoare" ale activităţii de cercetare ştiinţifică. Ele au o valoare esenţială prin aceea de a fi pus bazele orientării metodice gândirii ştiinţifice.

3.Etapa ştiinţifică- cuprinde în evoluţia sa mai multe „momente" importante, fiecare dintre ele având o configuraţie proprie prin caracterul său metodic, ca „model de gândire", dar şi ca „atitudine" faţă de obiectul cercetării ştiinţifice. În sensul acesta distingem următoarele momente:

Experimentaliştii- reprezentaţi în primul rând în fiziologie şi medicină prin CI. Bernard (Introducere în studiul medicinei experimentale), care a aplicat metoda experimentală în domeniul cunoaşterii mecanismelor proceselor vitale, fiziologice, atât în stare de normalitate, cât şi în stare de boală.

Descoperitorii-

cei care au făcut descoperiri importante într-un dom.ştiinţific: Louis Pasteur,descoperitorul microbilor;A. Fleming- antibioticele;N. Paulescu- insulina; G. Mendel-transmiteria ereditară a caracterelor unei specii; soţii P. şi M. Curie- radiumului;J. Monod- codul genetic;etc.

-plecând de la datele de descoperire practică, teoreticienii gânditori au reunit într-o formă sintetică, logic coerentă, rezultatele descoperirilor practice, fundamentând în felul acesta o primă „teorie despre cercetarea ştiinţifică". Notăm în acest sens pe H. Poincare, L. Goldman, H. Selye, G. Bachelard, J. Fourastie, J. Piaget, Şt. Lupaşcu, etc.

- un loc particular în această serie este ocupat de gânditorii sintetici care au construit sisteme de gândire,ca: W. Dilthey, care fundamentează şi delimitează sfera ştiinţelor umane,M. Foucault şi G. Gusdorf (Les sciences humaines et la pensée occidentale). Aceştia au fundamentat „epistemologia umanului".

Etapele descrise mai sus, plecând de la rezultatele cercetărilor practice, au pus bazele teoretice ale unor forme riguros ştiinţifice ale cercetării, insistându-se pe o perfecţionare şi specializare a metodologiei (instrumente şi tehnici de cercetare), precum şi pe modelul riguros de gândire ştiinţifică. În sensul acesta se remarcă K.R. Popper (Logica cercetării), A. Koyré (Du monde clos vers l`univers infini), Th.S. Kuhn (Structura revoluţiilor ştiinţifice). Se impune o reordonare şi o regândire, într-o manieră sintetică, a cunoştinţelor ştiinţifice acumulate, dar şi a gândirii ştiinţifice, ca metodă, în special. Este etapa ce cultivă şi promovează o nouă formă de „deschidere" în sfera cunoaşterii ştiinţifice: interdisciplinaritatea.

5.Ultima etapă, cea actuală, este dată de reorganizarea şi resistematizarea cunoştinţelor ştiinţifice prin sistemul informaţional al băncilor de date ori al Internetului. Această „acţiune de sinteză informaţională" este cea care face trecerea de la domeniul epistemic la domeniul informatic, transformând cunoaşterea ştiinţifică într-un domeniu virtual, paralel cu cel al realităţii lumii posibile, în care obiectul cunoaşterii există în realitate.

O reevaluare sintetică a etapelor menţionate mai sus ne permite să facem următoarea clasificare a tipurilor de cercetători ştiinţifici, în perspectiva evoluţiei istorice, şi anume:

- observatori şi descoperitori;- metodologi;- creatori de sisteme de gândire (sintetici,

epistemologi, interdisciplinari);- creatori de domenii ştiinţifice (teoreticieni

sistemici);- creatorii unor domenii de activitate practică

(ştiinţă aplicată).

Ceea ce caracterizează tipurile de mai sus este faptul că acestea sunt „personalizate", în sensul că ele aparţin unor persoane care au cercetat şi studiat obiectul dat.

Acest model de cercetare şi gândire ştiinţifică a fost înlocuit de un sistem „impersonal" de stocare a tuturor datelor de cunoaştere sub forma unor „inventare de informaţii" ce pot fi oricând accesibile oricui. Spre deosebire însă de cercetare şi de rezultatele ştiinţifice care se referă la „lucruri" şi „situaţii" posibile din realitatea dată, universul informaţional înlocuieşte realitatea posibilă cu realitatea virtuală, creând astfel un „univers paralel" al ştiinţei.

Acesta, la rândul lui, cum este şi firesc, va genera un univers al „imaginarului ştiinţific", o veritabilă formă de „anticipaţie", care însă îşi va lua „obiectul cunoaşterii" nu din realitatea posibilă, ci îl va construi în sfera propriului său imaginar.

Ca o primă concluzie pe care ne permitem să o tragem deocamdată, ar fi că „istoricul cunoaşterii şi al cercetării ştiinţifice" trebuie înţeles ca un lung şir de repere ale evoluţiei inteligenţei umanităţii, ca pe un continuu „salt al umanului", cu consecinţe extrem de importante asupra omului, a lumii realităţii şi a vieţii în cetate.

O analiză a datelor de mai sus ne dezvăluie că ceea ce caracterizează evoluţia istorică a cunoaşterii ştiinţifice este reprezentat de „discontinuitatea" sa. Ştiinţa nu a avut o evoluţie continuă. Ea s-a produs în „salturi".

Între diferitele etape istorice ale evoluţiei ştiinţei s-au constituit „teorii" şi „sisteme de gândire" ştiinţifică ce au revoluţionat lumea, societatea, oamenii.

Caracteristic evoluţiei istorice a ştiinţei este că fiecare etapă istorică este pe rând „negată" şi „înlocuită" de o alta care o depăşeşte, substituindu-i-se. Aceste „momente de conversiune" care schimă etapele, cu caracter de„revoluţie ştiinţifică", au o semnificaţie dialectică.

Istoria ştiinţei este de fapt, în esenţa ei ca produs al cunoaşterii umane, o istorie a gândirii.

Fiind un produs al gândirii, ştiinţa se constituie ca o formă a „dialecticii practice". Prin aceasta ea nu mai este însă numai un „produs", ci şi o „replică" a gândirii. Dar de aici decurge un alt aspect complementar .

Rezultatele practice ale ştiinţei vor influenţa şi modifica viaţa în cetate, creând, cum am spus mai sus, şi un „stil" specific, în gândire şi în comportament. În final ştiinţa va deveni, mai ales în era ciberneticii, a „universului informaţional", un veritabil „univers paralel" care va sfârşi prin a absorbi „universul real" al umanului.

Ştiinţa din punct de vedere teoretic, ca „model de gândire", dar şi din punct de vedere practic, ca „stil de viaţă", va schimba omul, societatea, relaţiile interumane, instituţiile etc.

Asistăm la o veritabilă „răsturnare istorică" având consecinţe serioase şi multiple. Aceste transformări privesc două aspecte. Pe de o parte, aspectele formal-metodice ale „gândirii ştiinţifice" ; pe de altă parte, aspectele conceptual-teoretice ale „mentalităţii ştiinţifice". Primele au un caracter operaţional, pe când celelalte au un caracter interior, profund, privind natura umană.

Un fenomen ce se petrece şi devine tot mai accentuat în ultimele decenii constă în „depersonalizarea" activităţii de cercetare ştiinţifică. Aceasta constă în transferul cercetării de la „persoană" - „descoperitorul" sau „cercetătorul ştiinţific" - la „colectivul de cercetători" - grupurile de specialişti angajaţi într-un domeniu de cercetare ştiinţifică.

Cercetarea modernă se diferenţiază în „cercetarea fundamentală" (teoretică) şi în „cercetarea aplicativă" (practică).

Depersonalizarea cercetării deschide larg accesul la cunoaştere şi instruire, lărgind posibilităţile de activitate, accelerând ritmul descoperirilor şi imediata lor utilizare practică.