CARACTERIZAREA LUI LICĂ SĂMĂDĂUL din Moara cu Noroc de Ioan Slavici

Lică Sămădăul exercită asupra celorlalte personaje din nuvelă o fascinaţie diabolică. „El reprezintă încarnarea unui principiu, singura personalizare directă şi expresă din literatura lui Slavici a «voinţei de putere»". Lică este caracterizat în mod direct de narator încă de la prima apariţie: „un om de treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese şi împreunate la mijloc. Lică era porcar, însă dintre cei care poartă cămaşă subţire şi albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint şi bici de carmajin /.../". Lică „irumpe parcă, dintr-o pre-realitate sau metarealitate paralelă naraţiunii, unde a existat pană atunci."(Magdalena Popescu)

„Tactica Sămădăului este de a respinge obişnuitul relaţiilor normale şi a le impune fără discuţie pe cele specifice lui. Evită să vorbească cu femeile şi cere, cu o blândeţe imperativă, să vină cârciumarul". Lică îşi impune de la început regulile şi îşi enunţă pretenţiile, în felul acesta autocaracterizându-se: „Eu sunt Lică Sămădăul... Multe se zic despre mine, multe vor fi adevărate şi multe scornite. [...] Eu voiesc să ştiu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine ce face, şi voiesc ca nimeni în afară de mine să nu ştie. Cred că ne-am înţeles". Tot în mod direct îl caracterizează şi Ana, care intuieşte că Lică e „om rău şi primejdios". Însă cel mai exact îl caracterizează Pintea, un fost tovarăş de-al lui, care se făcuse jandarm tocmai pentru a se răzbuna: „El are o singură slăbiciune, una singură: să facă, să se laude, să ţie lumea de frică şi cu toate aceste să râdă şi de dracul şi de mumă-sa. Să râdă de noi, Ghiţă, de noi". „Orgoliul lui [Lică] e unul de stăpân care nu doar îşi subordonează oamenii, dar se substituie destinului lor". Bun cunoscător de oameni, Lică ştie cum să utilizeze slăbiciunile celorlalţi, cum să le transforme vulnerabilitatea într-o armă favorabilă pentru el. Astfel, se foloseşte de patima lui Ghiţă pentru bani spre a-1 atrage pe acesta în afacerile lui necurate şi apoi, pentru a-l dezarma pe cârciumar în totalitate şi pentru a-i anula personalitatea. Profită de fascinaţia pe care o exercită asupra Anei, determinând-o sa i se dăruiască. De altfel, Ghiţă însuşi îi spune la un moment dat: „Tu nu eşti om, Lică, ci deavol". Şi într-adevăr, Lică are o anumită doză de demonism în sufletul său, lucru ce reiese din propria mărturisire: „Ştiu numai că mă aflam la strâmtoare când am ucis cel dintâi om. [...] Apoi am ucis pe cel de al doilea, ca să mă mângâi de mustrările ce-mi făceam pentru cel dintâi. Acum sângele cald e un fel de boală, care mă apucă din când în cănd...".

Construit din lumini şi umbre, personajul are în structura sa morală şi unele elemente de factură romantică, de personaj excepţional aflat în împrejurări excepţionale: este generos cu cei care-1 sprijină în afaceri, la petreceri este vesel, binevoitor, chiar seducător, se dovedeşte neînduplecat cu trădătorii, elocventă în acest sens fiind uciderea femeii care se ocupă de vânzarea lucrurilor furate de el şi care este pedepsită pentru că a îndrăznit să-şi oprească un lanţ de aur care-i plăcuse. Lică marchează nefast destinul tuturor celor care intră în contact cu el. Astfel Lică îl va aduce pe Ghiţă în situaţia de a-şi ucide soţia, Ghiţă va muri ucis de Răuţ tot din ordinul lui Lică, iar acesta din urmă după ce va incendia cârciuma de la Moara cu noroc, îşi va zdrobi capul într-un copac pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea. Sfârşitul personajului este pe măsura faptelor sale.

CARACTERIZAREA LUI ANA din Moara cu Noroc de Ioan Slavici

Şi Ana are un destin tragic, cu toate că ea întruchipează în familie duioşia, candoarea, inocenţa. Portretul ei fizic este realizat în mod direct de către narator, prin intermediul unor adjective cu valoare de epitet: „Ana era fragedă şi subţirică, Ana era sprintenă şi mlădioasă". Protejată întâi de mamă şi apoi de soţ, Ana trăieşte ca într-un clopot de sticlă. De aceea, la apariţia lui Lică, ea se cutremură „oarecum speriată de bărbăţia înfăţişării lui". Totuşi dă dovadă de inteligenţă şi de intuiţie, atunci când încearcă să-1 apere pe Ghiţă de influenţa malefică a lui Lică. Stăpână pe sine, îi spune soţului răspicat şi hotărât: „- Ghiţă!... Nu vorbi cu mine ca şi cănd ai avea un copil înaintea ta[...]. Fă cum ştii, dar eu îţi spun şi nu mă lasă inima să nu-ţi spun că Lică e om rău şi primejdios".

Caracterizarea indirectă se constituie treptat din gesturile, faptele, vorbele şi gândurile personajului. Ana se simte tot mai părăsită de Ghiţă, încearcă să-1 ajute, să-i pătrundă gândurile, dar acesta se înstrăinează de ea şi o aruncă treptat în braţele lui Lica, îndemnând-o mai întâi să joace cu el, că „doar n-o să-i ia ceva din frumuseţe". Este adânc jignită de lipsa de încredere pe care i-o arată Ghiţă şi, sperând că îi va stârni gelozia, începe să-i acorde din ce în ce mai multă atenţie lui Lică. Cuprinsă de vraja lui Lică, fascinată de magnetismul lui, „Ana alunecă rapid spre prăpastia păcatului". Dezgustată de laşitatea soţului care o lasă singură cu Lică şi pleacă la Ineu, Ana i se dăruieşte lui Lică într-un gest de răzbunare disperată. Dispreţul profund pe care-1 simte pentru Ghiţă şi pentru faptele sale reiese din declaraţia pe care i-o face lui Lică: „Tu eşti om, Lică, iar Ghiţă nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti, ba chiar mai rău decât aşa". În mod inevitabil, Ana sfârşeşte tragic, înjunghiată de Ghiţă, căruia-i strigă cu disperare că nu vrea să moară. Înainte să-şi dea sufletul, simţindu-1 pe Lică aproape, „ea ţipă dezmierdată, îi muşcă mana şi îşi înfipse ghearele în obrajii lui, apoi căzu moartă lângă soţul ei". „Aceste ultime zvâcniri ale eroinei sugerează totul: ura şi dispreţul pentru soţul nedemn, setea de răzbunare, dar şi patima neostoită pentru Lică, conştiinţa vinovăţiei şi în acelaşi timp a nevinovăţiei"(Pompiliu Marcea).