Capitolul 7

COMUNICAREA ÎN GRUPURI

7.1. Aspecte ale comunicării în cadrul grupurilor

Comunicarea cu colegii şi cu superiorii este menită asigurării coerenţei realizării

sarcinilor şi mai puţin formării sau întreţinerii relaţiilor de prietenie. Observăm că

dimensiunea comunicării pe verticală este, împotriva aparenţelor, mai consistentă decât

comunicarea pe orizontală. Este poate şi acesta un reflex al subordonării şi conformării

învăţate încă din şcoală.

În opinia lui Ion Boboc, care îl citează pe M. Dalton (2003, p. 165) „clicile

verticale“ sunt mai puternice şi mai eficiente decât „clicile orizontale“; primele sunt

structurate informal în jurul unei idei sau pentru a face faţă provocărilor venite din partea

altor stucturi informale în timp ce „clicile orizontale“ sunt conjuncturale, cvasiformale,

realizate pe osatura grupelor de sarcină, nu pe interese.

În lucrarea lui Ion Boboc (ibid., p. 166) sunt transcrise principiile formulate de A.

Darveau cu privire la dinamica grupului şi organizaţiei; dintre acestea, le redăm pe cele

de mai jos cu scopul de a evidenţia nevoia de autorealizare a individului aflat în grup şi

rolul comunicării interne: persoana care aderă la un grup este considerată din start ca

onestă, cinstită, harnică, întreprinzătoare, căutând succesul, capabilă de decizie şi de

responsabilitate proprie; prietenia şi susţinerea reciprocă sunt consecinţe ale relaţiilor

facilitate de organizaţie, nu doar determinanţi ai îndeplinirii sarcinilor de muncă; grupul

auto-administrează nevoile, dezvoltarea, relaţiile cu alte grupuri, conflictele; grupul are

nevoie de sprijin pentru a-şi atinge maturitatea şi a se autoregla; elementele esenţiale

prescrise sunt minimale; regulile şi metodele sunt reduse la respectarea autonomiei

relative între echipe şi indivizi; elementele esenţiale (politice, controlul calităţii etc.) sunt

reglementate şi nu sunt negociate, dar orice alte elemente sunt auto-administrate între

colegi; acolo unde există interdependenţă, un mecanism de coordonare permite

anticiparea efectelor deciziilor luate de alţii.

Comunicarea dintre membrii grupului se supune regulilor determinate de factorii

(Amado şi Guittet, 2001, p. 251): mărimea grupului, proprietăţile reţelelor de

192

comunicare, reţelele şi structura grupului, natura şi constrângerile sarcinii, structura

afectivă a grupului, constrângerile organizaţionale şi instituţionale.

Importanţa mărimii grupului nu constă numai în diversitatea competenţelor şi

bogăţia ideilor, ci şi în procesele de facilitare socială care validează şi întăresc valorile

individuale. Din acest motiv, puterea grupului nu este simpla sumă a valorilor membrilor

grupului. Pantelimon Golu afirmă (1974, p. 179) că relaţia dintre aptitudini şi

performanţă „este mediată de procesul interacţiunii dintre membri, în speţă de modul în

care aceştia comunică şi reacţionează la ceilalţi la soluţia propusă de unul dintre ei:

măsura în care membrii grupului sunt sensibili la propunerile partenerilor lor, văd

utilitatea acestor propuneri, le înţeleg, le critică, le acceptă, le formulează ei înşişi“.

Referitor la mărimea grupului se impune o observaţie: cu cât dimensiunea

numerică a grupului este mai mare, cu atât se accentuează dimensiunile formale şi scad în

amplitudine dimensiunile informale; prin mărire, grupul primar devine secundar,

căpătând din ce în ce mai mult caracteristicile unei organizaţii.

Creşterea numărului de membri ai grupului conduce la multiplicarea exponenţială

a contactelor, a schimburilor de informaţii şi de opinii, dar durabilitatea interacţiunilor

interpersonale este invers proporţională cu acest număr.

Hampton, Summer şi Weber (citaţi în Cribbin, J., 1986, p. 182) arată că o furnică

poate căra singură, în 6 ore, 232 de grame de materiale de construcţie şi alimente. Două

furnici care se sprijină una pe alta pot transporta în total 765 de grame, în aceeaşi

perioadă de timp. Trei furnici duc în total 778 de grame de materiale. Aparent, o

„tensiune benefică“ pare a face să crească randamentul şi forţa fiecărui membru al

echipei, prin simpla prezenţă a celorlalţi; este vorba, evident despre facilitarea socială –

proces despre care am vorbit într-un capitol anterior.

Un alt exemplu (ibid., p. 183): un peşte roşu poate descoperi „secretul“ unui

labirint amenajat într-un acvariu în 35 de minute, după a patra încercare. Dacă se introduc

apoi în acvariu şi alţi peşti roşii, ei parcurg labirintul în 7 minute. Se poate spune că

primul peşte le-a „transmis“ celorlalţi din propria experienţă. Izolând apoi un peşte din

grupul „cu experienţă“, acesta va parcurge labirintul în 4 minute după două încercări! Doi

iniţiaţi vor parcurge traseul în 6 minute, iar trei iniţiaţi în 10! Se vede de aici că asocierea

193

Num

ărul

idei

lor

gene

rate

duce incontestabil la randament sporit, dar problemele repetitivităţii şi numărului optim

de membri nu sunt simple.

Creşterea numărului de indivizi măreşte în mod firesc suma informaţiilor

disponibile în sânul grupului şi permite obţinerea unei vaste game de opinii. În ceea ce

priveşte mărimea unui grup, există un prag; dacă se adaugă grupului un individ în plus,

acesta nu mai poate aduce nici o ideee suplimentară, deoarece un grup nu poate genera

decât un număr determinat de soluţii şi de idei originale (vezi Figura 7.1); avem în vedere

că prin selecţia membrilor grupului s-a urmărit mai degrabă asigurarea coeziunii pe baza

intereselor individuale, decât pe baza complementarităţii competenţelor.

Numărul membrilor unui grup

Figura 7.1

După Amado şi Guittet (2001, p. 252), un bun nivel al comunicării se poate

realiza dacă grupul are între 3 şi 12 (15) persoane, numărul optim fiind 5.

Astfel, grupul de 3 este cel mai eficient, dacă se abordează o problemă de logică,

grupul de 6 este potrivit situaţiilor în care sunt necesare mai multe soluţii posibile, iar

grupul de 12 este de preferat în situaţiil în care este necesară confruntarea punctelor de

vedere diferite. Aceste cifre nu reprezintă unica reţetă datorită faptului că, în afară de

mărimea grupului, şi alţi factori pot determina stabilirea optimului în comunicare.

Un parametru important este timpul în care grupul poate găsi soluţia unei

probleme sau în care poate adopta o decizie. În Figura 7.2 este sugerat faptul că un grup

numeros adoptă în timp mai îndelungat soluţia unei probleme, în comparaţie cu un grup

mai restrâns. Pe de altă parte, este posibil ca în grupurile mari să nu poată fi receptate

corect şi complet toate informaţiile, gradul de acurateţe al acestora fiind alterat.

În cazul grupurilor mari, timpul de vorbire alocat fiecărui participant este redus,

posibilitatea exprimării ideilor este scăzută, apare tendinţa de non-implicare, iar gradul de

satisfacţie este mic. Subiecţii îşi exprimă insatisfacţia şi nemulţumirea şi se simt frustraţi.

194

Tim

pul

nece

sar

rezo

lvăr

ii

unei

pr

oble

me

Pe de altă parte, cu cât mărimea grupui este mai mare, cu atât scade gradul de coeziune.

În cazul grupului de 12 membri, de exemplu, organizarea comunicării este dificilă,

convergenţa ideilor fiind aproape imposibil de realizat. Din grupurile mari se detaşează,

de regulă persoanele proactive, tenace, ambiţioase, care au vocaţia liderului sau care

stăpânesc bine arta transmiterii mesajelor.

Numărul membrilor unui grup

Figura 7.2

În lucrarea specialistului Pierre De Visscher (2001, p. 22) este calculat numărul

interacţiunilor individuale (N), în funcţie de numărul membrilor grupului (n).

Astfel, utilizând formula:

N n(n − 1)

, rezultă:2

n 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20

N 15 21 28 36 45 55 66 78 91 105 120 136 153 171 190

Dacă se calculează numărul total de interacţiuni potenţiale în cadrul unui grup,

ţinând cont de legăturile fiecărui individ cu un alt individ, cu o pereche, cu un trio etc., se

ajunge, pe baza formulei de mai jos la valori Ntotal extrem de mari, pentru numere n

relativ mici:

N total

3n − 2 n1 1

2

n 6 7 8 9 10 11 12 13 14

Ntotal 301 966 3.025 9.330 28.501 86.526 261.625 788.970 2.375.101

n 15 16 17 18 19 20

Ntotal 7.141.686 21.457.825 64.441.010 193.448.101 580.606.446 1.742.343.625

Dacă se produc succesiv toate interacţiunile grupului format din 20 de persoane şi

dacă fiecare schimb de idei durează doar câte 10 secunde, durata totală a

195

interconexiunilor este de 4.839.843 de ore, adică 201.660 de zile, respectiv 550 de ani!

Evident, neparticiparea unor indivizi la dezbateri duce la diminuarea consistentă a

timpului alocat acestora, dar implicarea şi motivarea se diminuează, apărând riscul

erodării unităţii şi coeziunii grupului.

Ca urmare, dacă scopurile şi sarcinile echipei (grupului) sunt complexe şi necesită

aptitudini considerabile, echipele mici (de la 6 la 12 indivizi) sunt cele mai eficace

(Deborah Harrington-Mackin, 2002, p. 20). Dacă sarcinile sunt relativ simple şi

redundante, echipele pot fi suficient de mari pentru a le putea finaliza. Dacă echipa este

responsabilă pentru o sarcină ce necesită mult know-how tehnologic, mărimea acesteia

trebuie să fie destul de mare pentru a include toate clasele de specialişti.

Decizia cu privire la mărimea echipei trebuie să se bazeze pe capacitatea

indivizilor de a fi coechipieri şi pe gradul în care pot şi vor să se integreze. Membrii unei

echipe mari (15 – 25 de indivizi) trebuie să fie destul de încrezători şi de înţelepţi ca să nu

discute despre fiecare chestiune şi să fie deschişi delegării de competenţe.

7.2. Reţelele de comunicare

Schemele consacrate pentru comunicare sunt: comunicarea în lanţ, comunicarea

în stea, comunicarea în Y şi comunicarea în cerc.

Reţelele diferă, în ceea ce priveşte distanţa parcursă de mesaj de emiţător la

receptor. Analizând diferitele tipuri de reţele se constată următoarele (G. Amado şi A.

Guittet, 2001, p. 253): comunicarea în stea este formaţiunea de grup cea mai eficace,

timpul de găsire a soluţiilor este minim, numărul de mesaje este redus, există mai puţine

erori, organizarea comunicării este mai stabilă şi se defineşte un elementul central, cu rol

de organizator; comunicarea la configuraţia de tip cerc necesită mai multe mesaje, apar

mai multe erori, organizarea comunicării este mai uşoară şi nu se conturează un personaj

central.

La configuraţiile de tip stea, indivizii aflaţi mai aproape de centru primesc şi

transmit mai multe mesaje. Cu cât un individ este mai aproape de centru, cu atât mai

important va deveni rolul său.

Numărul mesajelor de informare este invers proprţional cu centralitatea: cu cât un

individ este plasat mai aproape de periferia reţelei, cu atât este necesară o mai bună

organizare a circulaţiei informaţiei. Această diferenţiere are consecinţe la nivelul gradului

de satisfacţie a indivizilor: reţeaua de tip cerc este favorabilă creşterii adeziunii

participanţilor; în stea, dezinteresul apare cel mai rapid, iar gradul de satisfacţie este cel

mai scăzut. Pe de altă parte, cu cât indicele de indicele de centralitate este mai mare, cu

atât grupul este mai eficace: reţeaua în stea este mai eficace decât reţeaua în lanţ.

Amado şi Guittet (2001, p. 254): semnalează că un indice de centralitate al reţelei

prea ridicat implică două aspecte negative: saturarea poziţiei centrale care, inundată de

informaţie, poate duce la ineficacitate sau la blocarea transmiterii mesajelor; pentru

poziţiile cele mai periferice, dezinteresul şi nemulţumirea se manifestă rapid, întru-cât

aceste poziţii nu au acces la toate informaţiile.

În structurile ierarhice, poziţiile centrale îşi consolidează puterea prin faptul că

beneficiază de un debit maxim de informaţie; poziţiile periferice lipsite de informaţie se

demotivează uşor. Cu cât înălţimea „piramidei ierarhice“ este mai mare, cu atât va fi

necesar mai mult timp pentru transmiterea informaţiilor spre compartimentele cele mai de

jos.

Diferenţele dintre performanţele obţinute în diferitele reţele de comunicare rezultă

din faptul că acestea oferă posibilităţi diferite de comunicare. Hotărâtor pentru eficienţă

este, deci, modelul pe care îl alege grupul pentru rezolvarea unei probleme, ţinând cont

de constrângerile reţelei.

Organizarea comunicării poate fi concretizată în reţele centralizate (stea) – Figura

7.3 a) sau în reţele necentralizate - omogene – Figura 7.3 b).

a) b)Figura 7.3

În structura centralizată, prima sarcină a grupurilor este alegerea persoanei

centrale, de unde numărul mare al comunicărilor cu caracter organizatoric.

Când reţeaua nu este centralizată, oricare membru al grupului poate fi

catalizatorul; în acest caz, comunicările sunt numeroase şi redundante atâta timp cât nu

există un subiect care să centralizeze informaţiile.

În structura omogenă cererile de informaţii sunt relativ numeroase, întrucât

funcţionarea prin intermediari întâmpină dificultăţi. În acest caz, nu există nici o

dificultate de organizare: subiecţii ştiu că trebuie să trimită informaţiile fiecăruia dintre

membri. În general, se constată o eficienţă mai mare în cazul utilizării reţelei centralizate.

7.3. Structura afectivă a grupurilor

Pentru a observa cum se stabilesc relaţiile dintre participanţi şi cum evoluează ele

în timp. J.L. Moreno, citat de Amado şi Guittet (2001, pp. 260 - 261), a promovat tehnici

care permit stabilirea unei „radiografii“ a acestor relaţii interpersonale în cadrul unui

grup. Aceste tehnici sociometrice ale grupurilor au la bază observarea alegerilor

preferenţiale pe care indivizii le fac între ei. Toţi membrii grupului, care se cunosc între

ei, sunt întrebaţi cu ce persoane ar dori să se asocieze pentru o activitate dată. Însă, pentru

reuşita anchetei, sunt necesare mai multe condiţii: grupul să aibă o relativă încredere în

experimentator, scopul anchetei să fie explicit formulat, ancheta să prezinte un interes

real pentru participanţi; întrebarea să fie definită în raport cu un scop precis.

Alegerile, menţionate în scris, sunt colectate de la fiecare individ şi clasificate,

pornind de la o matrice structurată pe două coloane reunind, pentru fiecare subiect,

alegerile exprimate şi cele primite. Plecând de la această matrice, se pot reprezenta grafic

constelaţiile afective din grup.

În exemplul propus mai jos (Figura 7.4) , în care sunt reprezentate numai primele

alegeri şi alegerile reciproce, subiecţii cel mai des aleşi se găsesc în centrul ţintei. Aceasta

sociogramă indică o structură sociometrică particulară: există în mod clar un clivaj între

două subgrupuri formate în jurul unui lider – băiat (A, 6 alegeri) şi a unui lider – fată (B,

5 alegeri). Există şi un al treilea subgrup (C), mai izolat, dar care prezintă o mare

omogenitate, întrucât doi dintre membri săi se aleg reciproc. De altfel, un subgrup este cu

atât mai durabil şi mai închegat cu cât există mai multe alegeri reciproce între indivizii

care îl compun.

D

băiat

B fată

A prima alegere alegere

reciprocă

C

Figura 7.4

(după Amado G., Guittet A, în Pierre De Visscher, Adrian Neculau,

Dinamica grupurilor, 2001, p. 261)

În acest grup, o persoană (D) ocupă o pozitie de legătură între subgrupurile A şi B:

această fată este aleasă de către cele două persoane centrale, întreţine relaţii cu

membrii ambelor subgrupuri, iar influenţa sa în funcţionarea grupului este probabil

importantă, deoarece participă la viaţa acestor subgrupuri. În acest exemplu, persoana în

cauză este competentă, dar are o personalitate prea puternică, ceea ce explică de ce nu a fost

aleasă de mai mulţi membri ai grupului.