CAPITOLUL 7.

PERSOANA FIZICĂ

Secţiunea 1.

Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice

1. Capacitatea civilă reprezintă capacitatea juridică de drept civil a persoanelor fizice şi

juridice, adică aptitudinea generală a acestor persoane de a avea drepturi şi obligaţii de natură civilă, de a

fi subiecte de drept în raporturi juridice civile. Capacitatea civilă se prezintă sub două aspecte distincte:

capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Potrivit legii, capacitatea civilă este recunoscută în mod

egal tuturor persoanelor.

În general, capacitatea juridică exprimă posibilitatea de a fi subiect de drept şi de a avea drepturi şi

obligaţii, fiind o însuşire esenţială şi inerentă a persoanei fizice, în calitatea ei de membru al societăţii.

Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor.

1.1. Patrimoniul. Mase patrimoniale şi patrimonii de afectaţiune 1.1.1. Definiţie

Patrimoniu reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor unei persoane fizice sau juridice, care au

o valoare economică.

Altfel spus patrimoniul este o universalitate juridică ce apare ca o masă de drepturi şi obligaţii

legate între ele sau ca o grupare a mai multor asemenea mase, având fiecare un regim juridic determinat.

Totalitatea drepturilor constituie obiectivul, iar totalitatea obligaţiilor formează pasivul

patrimoniului.

1.2. Patrimoniu propriu Potrivit art. 31 C.civ. „orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu.”

Patrimoniul propriu pentru persoana juridică este condiţie de existenţă.

Din unitatea subiectului care îi este titular, decurge în mod necesar unicitatea patrimoniului.

1.3. Divizibilitatea patrimoniului Art. 31 alin (2) C.civ. prevede: „patrimoniul poate face obiectul unei diviziuni sau afectaţiuni, însă

numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.”

Unicitatea patrimoniului nu afectează divizibilitatea acestuia în mai multe mase patrimoniale,

având fiecare un regim juridic propriu.

1.4. Patrimonii de afectaţiune

Potrivit art. 31 alin (3) C.civ. „Sunt patrimonii de afectaţiune masele patrimoniale fiduciare,

constituite potrivit dispoziţiilor titlului IV al cărţii a III-a, cele afectate exercitării unei profesii autorizate,

precum şi alte patrimonii astfel determinate.”

Contractul de fiducie trebuie să menţioneze, sub sancţiunea nulităţii absolute: drepturile reale,

drepturile de creanţă, garanţiile şi orice alte drepturi patrimoniale transferate.

Aceste drepturi alcătuiesc o masă patrimonială, autonomă, distinctă de celelalte drepturi şi obligaţii

din patrimoniile fiduciarilor

1.5. Transferul intrapatrimonial În caz de diviziune sau afectaţiune, transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială

în alta, în cadrul aceluiaşi patrimoniu, se face cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi fără a prejudicia

drepturile creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale.

Transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta nu constituie o înstrăinare

(art. 32 C.civ.).

1.6. Patrimoniul profesional individual Art. 33 C.civ. prevede: (1) „Constituirea masei patrimoniale afectate exercitării în mod individual

a unei profesii autorizate se stabileşte prin actul încheiat de titular, cu respectarea condiţiilor de formă şi de

publicitate prevăzute de lege.

(2) Dispoziţiile alin (1) se aplică în mod corespunzător şi în cazul măririi sau micşorării

patrimoniului profesional individual.

(3) Lichidarea patrimoniului profesional individual se face în condiţiile prevăzute de legea

specială.”

1.7. Universalitatea de fapt Potrivit art. 541 alin (1) „Constituie o universalitate de fapt ansamblul bunurilor care aparţin

aceleiaşi persoane şi au o destinaţie comună stabilită prin voinţa acesteia sau prin lege.

(2) Bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor

acte sau raporturi juridice distincte.”

2. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice 2.1. Noţiune

Codul civil defineşte în art. 34 capacitatea de folosinţă ca fiind „capacitatea de a avea drepturi şi

obligaţii.”

Având în vedere legislaţia civilă în vigoare – îndeosebi Codul civil şi Pactul internaţional privind

drepturile civile şi politice ale omului, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, considerăm că în definirea

capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este obligatorie reţinerea a trei elemente esenţiale1:

capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este o parte a capacităţii civile a omului.

ea constă în aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii.

aceste drepturi şi obligaţii sunt civile, iar nu drepturi şi obligaţii în general, ceea ce rezultă din art. 26

şi 34 din Codul civil, care recunosc persoanei fizice şi persoanei juridice drepturile subiective civile,

iar nu orice drepturi.

Pe aceste premise, definim capacitatea de folosinţă a persoanei fizice ca fiind acea parte a capacităţii

civile care constă în aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii civile2.

Altfel spus, capacitatea de folosinţă reprezintă un aspect al capacităţii civile constând în aptitudinea

generală şi abstractă a oricărei persoane fizice sau juridice de a dobândi drepturi subiective şi de a-şi asuma

obligaţii, adică de a deveni subiect de drept în cadrul unor raporturi juridice concrete.

Constând în aptitudinea omului de a fi titular purtător de drepturi şi obligaţii civile, capacitatea de

folosinţă exprimă însăşi esenţa calităţii omului de a fi subiect individual de drept civil.

2.2. Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice Fiind parte a capacităţii juridice a persoanei fizice, capacitatea de folosinţă va avea trăsăturile

acesteia şi anume: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, egalitatea şi universalitatea.

2.2.1. Legalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Acest caracter constă în însuşirea acestei capacităţi de a nu putea fi reglementată decât prin lege,

sub toate aspectele sale: instituire, început, conţinut, încetare. Capacitatea de folosinţă ţine exclusiv de

domeniul legii, este creaţia legii, iar nu de domeniul voinţei individuale3.

1 Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 305 - 306 2 Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 305 - 306 3 Ghe. Beleiu, Drept civil. Persoanele., 1982, p. 52

Recunoaşterea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este realizată prin dispoziţiile legale:

- art. 28 alin. (1) Codul civil („Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”)

- art. 31 din Codul civil („Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii

civile.”)

- art. 15 alin. (1) din Constituţie („Cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin

Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea”)

- art. 6 din Declaraţia universală a drepturilor omului şi art. 16 din Pactul privind drepturile civile şi

politice recunosc „personalitatea juridică a fiecărui om”4.

Capacitatea de folosinţă este recunoscută fiecărui om prin simplul fapt că este om, cu facultatea

generală şi abstractă de a fi titularul oricărui drept şi de a-şi asuma orice obligaţie, fără ca legea sau

interpretarea acesteia să poată face distincţie între persoane în raport de rasă, sex, religie, naţionalitate,

origine etnică, limbă, opinie, apartenenţă politică, avere, origine socială sau de orice alt criteriu de natura

acestora.

2.2.2. Generalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Acest caracter evidenţiază însuşirea acestei capacităţi de a fi „aptitudinea persoanei de a avea toate

drepturi şi obligaţii civile” aşa cum rezultă din prevederile art. 34 Codul civil. Această capacitate priveşte

toate drepturile şi obligaţiile civile (de vreme ce nu menţionează expres unele sau altele) care sunt

recunoscute persoanelor fizice în scopul de a se satisface interesele personale, materiale şi culturale, potrivit

legii şi regulilor de convieţuire socială. Nimeni nu poate fi lipsit în totalitate de capacitatea de folosinţă,

neputându-se ridica niciunei fiinţe umane calitatea de subiect de drept.

2.2.3. Inalienabilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Acest caracter este expres prevăzut în art. 29 alin. (2) din Codul civil „Nimeni nu poate renunţa

nici în tot, nici în parte la capacitatea de folosinţă.”

Nimeni nu poate renunţa la calitatea sa de subiect de drept. Persoana poate dispune de drepturile

sale, dar nu-şi poate înstrăina însăşi aptitudinea de a fi titulară de drepturi şi obligaţii civile5.

Capacitatea de folosinţă este o însuşire esenţială şi inerentă a fiinţei umane.

Dacă titularul capacităţii de folosinţă nu poate renunţa la aceasta, a fortiori o altă persoană nu poate

dispune în locul său de capacitatea de folosinţă.

2.2.4. Intangibilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Acest caracter este consacrat de art. 29 (1) din Codul civil „nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea

de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile expres

prevăzute de lege” precum şi în art. 16 al Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice ale

omului, potrivit căruia „orice om are dreptul de a i se recunoaşte pretutindeni personalitatea juridică.”

Capacitatea de folosinţă poate fi, însă, îngrădită sau restrânsă în ce priveşte aptitudinea de a avea

anumite drepturi, doar în condiţii foarte stricte. Derogările de la caracterul pe care l-am enunţat sunt numite

generic „incapacităţi de folosinţă”. Motivele pentru care dreptul obiectiv instituie astfel de restricţii sunt

diverse şi nu întotdeauna justificate.

2.2.5. Egalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Egalitatea capacităţii de folosinţă este un reflex al principiului egalităţii în drepturi.

Codul civil consacră acest caracter în art. 30 şi dispune că „Rasa, culoarea, naţionalitatea, originea

etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opiniile, convingerile personale, apartenenţa

4 Prin personalitate juridică înţelegem aptitudinea de a fi titular activ sau pasiv de drepturi subiective şi obligaţii, aptitudine

recunoscută de dreptul obiectiv fiecărei persoane. 5 Legea civilă interzice renunţarea parţială sau totală la capacitatea de folosinţă care ar echivala cu o adevărată moarte civilă a unei

fiinţe umane, protejând astfel subiectul de drept împotriva propriilor tentaţii de moment şi înlăturând o posibilă sursă a sclaviei

moderne.

politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de

cultură, nu au nici o influenţă asupra capacităţii civile.”

Primul articol al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, proclamă „toate fiinţele umane se

nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi” iar în art. 7 că „toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul

fără deosebire la o protecţie egală a legii.”

Principiul nediscriminării este o formă a principiului egalităţii, iar enumerarea criteriilor ce nu pot

constitui baza vreunei discriminări este exemplificativă, iar nu limitativă. De unde rezultă că „nici o

împrejurare” nu poate justifica ideea că persoane aflate în aceeaşi situaţie vor avea o capacitate de folosinţă

diferită, dar nu este exclus a se distinge între persoane aflate în situaţii diferite. Art. 26 al aceluiaşi Pact

prevede: „Toate persoanele sunt egale în faţa legii.”

2.2.6. Universalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Acest caracter constă în însuşirea capacităţii de folosinţă de a fi recunoscută tuturor oamenilor.

Codul civil dispune în acest sens în art. 28 alin. (1) „capacitatea civilă este recunoscută tuturor

persoanelor”, iar în art. 6 alin. (1) prevede că „nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă”.

Potrivit art. 6 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, „fiecare om are dreptul să i se

recunoască personalitatea sa juridică, oriunde s-ar afla.”

Universalitatea capacităţii de folosinţă exprimă ideea că toţi oamenii au această capacitate

indiferent de timpul şi locul unde se află.

2.3. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice 2.3.1. Regula privind dobândirea capacităţii de folosinţă

Capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice începe în principiu la naşterea acesteia. Această regulă

este stabilită de art. 35 Codul civil astfel: „Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei”.

Această dată se dovedeşte, în cele mai multe cazuri cu actul de stare civilă, care este „certificatul

de naştere” eliberat în condiţiile legii, care are o rubrică specială consacrată acestui aspect: data naşterii (an,

lună, zi) indiferent că înregistrarea naşterii este în „termen” ori „tardivă”6.

Omul este subiect de drept din momentul naşterii.

Pentru a fi un „eveniment juridic” faptul naşterii este condiţionat de împrejurarea ca cel născut să

fie viu.

Altfel spus, pentru a dobândi capacitatea de folosinţă copilul trebuie să se nască viu7.

Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă reglementează procedura întocmirii actului

de naştere şi impune obligaţii privind declaraţia de naştere8.

2.3.2. Excepţia privind dobândirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Aşa cum arătam, capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice începe în principiu, la naşterea

acestora.

În ce priveşte însă dobândirea de drepturi (dar nu şi asumarea de obligaţii) capacitatea de folosinţă

începe chiar de la concepţia persoanei fizice, în condiţia ca ea să se nască vie. Această excepţie este

6 Ghe. Beleiu, op. cit., p. 316 7 Pentru a fi considerat născut viu, copilul trebuie, la limită, să fi respirat cel puţin o dată, ceea ce se poate dovedi prin prezenţa

aerului în plămâni, prin proba numită a docimaziei. 8 Această obligaţie revine în primul rând părinţilor, după care au această obligaţie medicul şi personalul medical din unitatea în

care a avut loc naşterea, dar şi rudele sau vecinii care au aflat despre naşterea copilului. Declararea naşterii se face în termen de 15

zile de la data naşterii pentru copilul născut viu şi în termen de 3 zile pentru copilul născut mort.

Când declaraţia de naştere a fost făcută după expirarea termenului de 15 zile, dar în termen de un an de la naştere, întocmirea

actului de naştere se face cu aprobarea primarului.

Dacă a fost făcută după trecerea unui an de la data naşterii întocmirea actului de naştere se face în baza hotărârii judecătoreşti

irevocabile care va conţine toate datele necesare întocmirii actului. Acţiunea se introduce la judecătoria în a cărei rază are domiciliul

persoana interesată. Pentru soluţionarea cauzei instanţa solicită poliţiei verificări.

reglementată de art. 36 Codul civil care dispune: „Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune,

însă numai dacă el se naşte viu”.

De asemenea, art. 957 C. civ. dispune: „O persoană poate moşteni dacă există în momentul

deschiderii succesiunii.” Copilul conceput se consideră că există. Copilul mort este considerat că nu există.

A. Timpul legal al concepţiunii

Dispoziţiile de mai sus privind recunoaşterea capacităţii de folosinţă în favoarea copilului conceput,

trebuie coroborate cu prevederile art. 412 Codul civil, care reglementează „timpul legal al concepţiunii”,

astfel: „timpul cuprins între a treisuta zi şi a sutaoptzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al

concepţiunii. El se calculează zi cu zi.”

B. Condiţiile excepţiei

Excepţia dobândirii capacităţii de folosinţă de la concepţiune era cunoscută şi în dreptul roman,

fiind exprimată în adagiul „infans conceptus pro nato habetur quaties de commadis eius egitur” (copilul

conceput se socoteşte născut atunci când este vorba de drepturile sale). Excepţia pe care o avem aici în

vedere se mai numeşte şi capacitatea de folosinţă anticipată9 a persoanei fizice.

Pentru ca excepţia să-şi găsească aplicare, este nevoie să fie întrunite cumulativ două condiţii10, şi

anume:

- să fie vorba de drepturile copilului (iar nu de obligaţii pentru acesta);

- copilul să se nască viu (legea noastră nu pretinde ca respectivul copil să fie şi viabil).

Prima condiţie – să fie vorba de drepturi în favoarea copilului. Dobândirea capacităţii de folosinţă

anticipată cuprinde numai aptitudinea de a avea drepturi, pentru că este o măsură legislativă în favoarea

copilului conceput.

A doua condiţie – copilul să se nască viu.

Pentru a fi considerat născut viu, este necesar şi suficient ca copilul să fi respirat măcar o dată.

Per a contrario un copil născut mort este considerat că nu a dobândit capacitatea de folosinţă

anticipată; această împrejurare are semnificaţia unei condiţii rezolutorii. Prin urmare, pe când capacitatea

de folosinţă anticipată este condiţionată, cea dobândită potrivit regulii – de la naştere – este pură şi simplă,

neafectată de modalitatea condiţiei.

C. Prezumţiile stabilite de art. 412 Codul civil

După cum rezultă din cele de mai sus, excepţia dobândirii cu anticipaţie a capacităţii de folosinţă

indică drept dată a acestei dobândiri data concepţiunii.

Cum această dată nu poate fi stabilită post factum cu exactitate, legiuitorul a instituit prezumţia

timpului legal al concepţiunii.

Din redactarea art. 412 Codul civil rezultă că textul instituie două prezumţii11:

- prezumţia celei mai lungi gestaţii (de 300 de zile) şi celei mai scurte gestaţii (de 180 de zile) – prezumţia

absolută (iuris et de iure)12;

- prezumţia că era posibilă concepţiunea copilului în oricare dintre zilele intervalului cuprins între a 300-

a şi a 180-a zi dinaintea naşterii – prezumţie relativă (iuris tantum).

2.4. Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

9 Ghe. Beleiu, op. cit., p. 317 10 Constantin Stătescu, op. cit., p. 51 11 Ghe. Beleiu, op. cit., p. 318-319 12 Este inadmisibilă proba care ar tinde să dovedească o sarcină mai lungă de 300 de zile ori mai scurtă de 180 de zile, deoarece s-

ar ajunge, ca prin hotărâre judecătorească să se modifice legea, ceea ce este nepermis.

Referitor la aprecierea prezumţiei că cea mai scurtă sarcină este de 180 de zile ca fiind o prezumţie absolută, trebuie să amintim

cazul îndelung mediatizat al unei fetiţe americane născută prematur, la doar 22 săptămâni (154 de zile). Această fetiţă a supravieţuit

stabilind recordul mondial de naştere prematură (în general, se consideră că un copil cu greutatea de 400 de grame la naştere nu

poate supravieţui, în timp ce fetiţa respectivă avea la naştere – octombrie 2006 – lungimea unui stilou şi o greutate de 284 g.). În

aceste condiţii, prezumţia la care ne referim nu mai poate fi considerată irefragabilă, de vreme ce argumentele medicinii actuale

pot demonstra contrariul.

2.4.1. Noţiunea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Definiţia şi generalitatea capacităţii de folosinţă care rezultă din dispoziţiile art. 34 Codul civil:

„capacitatea de folosinţă este aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii civile”, exprimă, sintetic, conţinutul

capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.

În doctrină se admite constant că toate drepturile şi obligaţiile civile ale omului dau conţinut

capacităţii de folosinţă13.

Persoana fizică acţionează, în toate raporturile civile, în temeiul capacităţii sale de folosinţă în

cadrul căreia întâlnim: capacitatea de a contracta14, capacitatea de a dispune cu titlu gratuit15, capacitatea

de a primi cu titlu gratuit, capacitatea de a răspunde, capacitatea succesorală16.

2.4.2. Categorii de drepturi şi obligaţii civile care intră în conţinutul capacităţii de folosinţă a

omului

În conţinutul capacităţii de folosinţă a omului, în principiu, intră toate categoriile de drepturi şi

obligaţii civile, cu excepţia drepturilor civile interzise prin îngrădirile capacităţii de folosinţă, prevăzute

expres de lege. Doar persoanele fizice şi juridice pot apărea ca subiect de drept.

2.4.3. Îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Îngrădirile capacităţii de folosinţă rezultă dintr-o dispoziţie expresă a legii, pentru că regula o

constituie capacitatea neîngrădită.

Restrângerile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se clasifică în funcţie de următoarele criterii:

finalitatea lor, modul în care operează şi izvorul lor.

După finalitatea lor, incapacităţile de drept civil pot fi clasificare în două categorii: incapacităţi cu

caracter de sancţiune şi incapacităţi cu caracter de măsuri de protecţie sau de ocrotire a persoanei fizice.

A. Incapacităţi cu caracter de sancţiune

Această categorie de incapacităţi civile cuprinde: îngrădiri cu caracter de pedeapsă penală şi

îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă.

Îngrădiri cu caracter de pedeapsă penală

Din această categorie fac parte:

- pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi;

- pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi.

Potrivit art. 53 din Codul penal: „Pedepsele sunt principale, complementare şi accesorii”.

1) Pedepsele principale sunt:

a) detenţiunea pe viaţă;

b) închisoarea de la 15 zile la 30 de ani;

c) amendă de la 100 lei la 50.000 lei.

2) Pedepsele complementare sunt:

a) interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani:

b) degradarea militară.

3) Pedeapsa accesorie este interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege.

13 I. Dogaru, Drept civil român, vol. I, 2000, p. 394 14 Capacitatea de a contracta este parte contractantă a capacităţii juridice civile (de folosinţă sau de exerciţiu) constând în aptitudinea

persoanei (fizice sau juridice) de a încheia personal sau prin reprezentare, contracte civile. 15 Capacitatea de a dispune cu titlu gratuit, este parte componentă a capacităţii civile constând în aptitudinea persoanei fizice de a

dispune de bunurile sale prin donaţie sau testament. 16 Capacitatea succesorală reprezintă aptitudinea unei persoane de a fi subiect al drepturilor şi obligaţiilor pe care le implică calitatea

de moştenitor.

Capacitatea succesorală ca parte a capacităţii de folosinţă începe de la naşterea unei persoane (iar dacă este vorba despre

drepturile sale, de la data concepţiei, cu condiţia să se nască vie).

Potrivit art. 64 C. pen.: „Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea

unuia sau unora din următoarele drepturi:

a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice:

b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;

c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia

de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii;

d) drepturile părinteşti:

e) dreptul de a fi tutore şi curator.”

B. Îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă

În această subcategorie de îngrădiri intră, în primul rând, decăderea din exerciţiul drepturilor

părinteşti, în condiţiile art. 508 alin (1) din Codul civil: „dacă părintele pune în pericol viaţa, sănătatea sau

dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool şi stupefiante, prin

purtarea abuzivă, prin neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti ori prin atingerea gravă a

interesului superior al copilului.”

(2) Cererea se judecă de urgenţă, cu citarea părţilor şi pe baza raportului de anchetă psihosocială.

Participarea procurorului este obligatorie.

Întinderea decăderii

Art. 509 C. Civ. prevede „(1) Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti este totală şi s întinde

asupra tuturor copiilor născuţi la data pronunţării hotărârii. (2) Cu toate acestea, instanţa poate dispune

decăderea numai cu privire la anumite drepturi părinteşti or la anumiţi copii, dar numai dacă, în acest fel,

nu sunt primejduite creşterea, educarea, învăţarea şi pregătirea profesională a copiilor”

Obligaţia de întreţinere

Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti nu scuteşte părintele de obligaţia sa de a da

întreţinere copilului.

Limitările în materie succesorală

Potrivit art. 958 C. civ., sunt nedemni de a succede şi prin urmare excluşi de la succesiune

moştenitorul legal (şi descendenţii săi care ar veni la succesiunea prin reprezentare), vinovat de o culpă

gravă faţă de defunct sau faţă de memoria acestuia.

Nedemnitatea este de două feluri: de drept şi judiciară.

Nedemnitatea de drept

Art. 958 C.Civ. stabileşte că „este de drept nedemnă de a moşteni:

a. persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care

lasă moştenirea;

b. persoana condamnată penal pentru săvârşirea înainte de deschiderea moştenirii, a unei

infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe un act succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă

la data săvârşirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului”

Nedemnitatea judiciară

Art. 959 C.Civ.: prevede că „poate fi declarată nedemnă de a moşteni:

a. persoana condamnată penal pentru săvârşirea, cu intenţie, împotriva celui care lasă moştenirea a

unor fapte grave de violenţă, fizică sau morală, ori după caz, a unor fapte care au avut ca urmare

moartea victimei

b. persoana care cu rea-credinţă, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul defunctului

c. persoana care, prin dol sau violenţă, l-a împiedicat pe cel care lasă moştenirea să întocmească,

să modifice sau să revoce testamentul”

C. Îngrădiri cu caracter de protecţie sau ocrotire

Art. 990 C. Civ. reglementează incapacităţile speciale astfel „(1) Sunt lovite de nulitate relativă

liberalităţile făcute medicilor, farmaciştilor sau altor persoane, în perioada în care, în mod direct sau

indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului”.

Art. 990 C. Civ. prevede incapacităţile speciale în materia legatelor, astfel: „Sunt lovite de nulitate

relativă legatele în favoarea:

a. notarului public care a autentificat testamentul;

b. interpretului care a participat la procedura de autentificare a testamentului;

c. martorilor în cazurile prevăzute la art. 1043 alin.(2) şi art. 1047 alin.(3) (martorii prezenţi la

autentificarea testamentului sau la întocmirea testamentelor privilegiate);

d. agenţilor instrumentatori, în cazurile prevăzute la art. 1047;”

e. persoanelor care au acordat, în mod legal, asistenţă juridică la redactarea testamentului.

2.5. Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice 2.5.1. Regula generală

Potrivit art. 35 C. Civ. – „capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează o dată

cu moartea acesteia”.

Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează la moartea fizic constatată a persoanei sau la

data stabilită ca fiind aceea a morţii sale printr-o hotărâre judecătorească definitivă de declarare a morţii

prezumate.

În ambele ipoteze, sfârşitul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice coincide cu data morţii.

A. Stabilirea datei morţii în ipoteza morţii fizice constatate

În cazul morţii fizic constatată, stabilirea datei morţii nu ridică probleme deosebite, aceasta

rezultând fie din actul constatator al morţii, fie din declaraţia persoanei care anunţă decesul la starea civilă.

B. Stabilirea datei morţii în ipoteza morţii declarată printr-o hotărâre judecătorească17

În această ipoteză data morţii este preluată de ofiţerul de stare civilă din hotărârea judecătorească

declarativă de moarte.

Declararea judecătorească a morţii

Declararea judecătorească a morţii reprezintă o necesitate social-juridică18 pentru clarificarea

situaţiei persoanei dispărute, despre care nu se mai ştie dacă este sau nu în viaţă. În acest context sunt

interesate persoanele cu care cel dispărut se află în raporturi de familie, precum şi în raporturi civile

(creditorii, moştenitorii).

Există trei cazuri când o persoană poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească: un caz

general şi două cazuri speciale.

Cazul general reglementat de art. 49 C. Civ.

Potrivit art. 49 C. Civ., o persoană poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească dacă sunt

îndeplinite cumulativ următoarele două condiţii:

a. persoana este dispărută în împrejurări deosebite cum sunt inundaţiile, cutremurul, catastrofa de

cale ferată ori aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte de război sau într-o altă împrejurare asemănătoare

ce îndreptăţeşte a se presupune decesul.

b. dacă au trecu cel puţin 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia.

Cazul special reglementat de art. 50 alin. 3 C. Civ.

De asemenea, prevederile art. 50 alin. 3 C. Civ. stabilesc că „atunci când este sigur că decesul s-a

produs, deşi cadavrul nu poate fi găsit sau identificat, moartea poate fi declarată prin hotărâre

judecătorească, fără a se aştepta împlinirea vreunui termen de la dispariţie”.

Modul privind stabilirea zilei în care a avut loc dispariţia

Art. 49 alin. 2 C. Civ. şi art. 50 alin. 2 C. Civ. prevăd „dacă data primirii ultimelor informaţii sau

indicii dinspre cel dispărut nu se poate stabili cu exactitate, ziua în care a avut loc dispariţia se socoteşte

astfel:

- de la sfârşitul lunii în care s-au primit ultimele informaţii sau indicii;

- în cazul în care nu se poate stabili nici luna de la sfârşitul anului calendaristic”

Împrejurarea deosebită şi data ei, fiind chestiuni de fapt, pot fi dovedite cu orice mijloc de probă.

17 Constatarea judecătorească se concretizează într-o hotărâre declarativă de moarte (declararea morţii prezumate). 18 Ghe. Beleiu, op. cit, p. 336

Procedura de declarare a morţii

Cererea privind declararea judecătorească a morţii poate fi transmisă instanţei de orice persoană

interesată.

Soluţionarea cererii de declarare a morţii se face potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă.

Data prezumată a morţii celui dispărut este guvernată de regulile instituite de art. 52 C. Civ.:

„(1) Cel declarat mort este socotit că a încetat din viaţă la data pe care hotărârea rămasă definitivă a stabilit-

o ca fiind aceea a morţii. Dacă hotărârea nu arată şi ora morţii, se socoteşte că cel declarat mort a încetat

din viaţă în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morţii.

(2) În lipsa unor indicii îndestulătoare, se va stabili că cel declarat mort a încetat din viaţă în ultima

oră a celei din urmă zile a termenului prevăzut de art.49 sau art.50, după caz.

(3) Instanţa judecătorească poate rectifica data morţii stabilită potrivit dispoziţiilor alin. (1) şi (2),

dacă se dovedeşte că nu era posibil ca persoana declarată moartă să fi decedat la acea dată.” (art. 52 alin. 3

C. Civ.) În acest caz, data morţii este cea stabilită prin hotărârea de rectificare.

2.5.2. Efectele juridice ale hotărârii declarative de moarte sunt prevăzute în art. 52 alin. (1) din

Codul civil: „Cel declarat mort este socotit că a încetat din viaţă la data pe care hotărârea rămasă definitivă

a stabilit-o ca fiind aceea a morţii.”, hotărâre, ca fiind cea a morţii.

De la această dată încetează sau, după caz, iau naştere toate raporturile juridice a căror existenţă

este determinată de viaţa sau moartea persoanei în cauză precum: deschiderea succesiunii, stingerea

drepturilor viagere, a drepturilor şi obligaţiilor intuitu personae.

Este de observat că, deşi constitutivă, hotărârea declarativă de moarte produce efect retroactiv, iar

nu numai pentru viitor, în sensul că persoana dispărută este socotită că a murit pe data stabilită în hotărâre

ca fiind a morţii care, prin ipoteză, este anterioară datei pronunţării hotărârii şi rămânerii ei irevocabile, iar

nu la data rămânerii irevocabile a hotărârii declarative de moarte19.

Deşi succesiunea se deschide pe data morţii, astfel cum a fost stabilită în hotărârea judecătorească,

prescripţia dreptului de opţiune succesorală (de 1 an) începe să curgă doar de la data rămânerii irevocabile

a hotărârii.

Instanţa judecătorească poate rectifica data stabilită prin hotărâre ca fiind aceea a morţii, dacă se

va dovedi ca adevărata o altă dată.

2.5.3. Anularea hotărârii declarative de moarte este prevăzută de art. 54 alin. (1) din Codul civil

care dispune că „dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a

declarat moartea” (prezumată).

Hotărârea de anulare produce un efect nepatrimonial – încetarea capacităţii de folosinţă este

înlăturată, iar pe de altă parte, un efect de natură patrimonială prevăzut de art. 54 alin. (2) „Cel care a fost

declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale în natură,

iar dacă aceasta nu este cu putinţă, restituirea lor prin echivalent. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu

oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă, sub rezerva dispoziţiilor în materie de carte funciară, se

va face dovada că la data dobândirii ştia ori trebuia să ştie că persoana declarată moartă este în viaţă.”20.

Dacă după data stabilită prin hotărâre ca fiind aceea a morţii şi mai înainte de anularea hotărârii

declarative de moarte, soţul persoanei declarată moartă s-a recăsătorit, această nouă căsătorie rămâne

valabilă, pe data încheierii ei fiind considerată ca desfăcută de drept căsătoria cea veche dacă soţul celui

declarat mort a fost de bună credinţă. (art. 293 alin. (2) C. civ.)

19 Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 343 20 Este consacrată excepţia de la principiul efectelor nulităţii potrivit căruia anularea actului subsecvent ca urmare a anulării actului

iniţial, excepţie care însă se referă numai la terţul de bună credinţă care a dobândit cu titlu oneros un bun din succesiune, nu şi la

terţul dobânditor cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, dar de rea credinţă.

2.5.4. Comorienţi

Potrivit „În cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili

dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată.” Ceea ce reglementează art. 21 este

denumit în doctrină comorienţi (adică persoane care au decedat în aceeaşi împrejurare, de regulă o

întâmplare extraordinară: catastrofă aeriană, naufragiu, cutremur, bombardament etc.) fără a se putea stabili

dacă una a supravieţuit celeilalte. Din punct de vedere juridic comorienţii au murit deodată.

În cazul comorienţilor, legea instituie prezumţia relativă de identitate a momentului morţii, aşa

încât persoanele în cauză „sunt socotite că au murit deodată” cu următoarele consecinţe:

- succesiunea se deschide pentru toate persoanele implicate în acelaşi moment;

- niciuna dintre persoanele în cauză, nu o va succede pe cealaltă (în cazul că au vocaţie succesorală);

- cercul moştenitorilor care vor culege moştenirea se va determina separat pentru fiecare dintre

comorienţi.

Pe de altă parte, fiind o prezumţie relativă, poate fi răsturnată prin dovedirea supravieţuirii uneia

dintre persoanele implicate, fiind admis orice mijloc de probă (cu atât mai mult, prin anularea hotărârii

declarative de moarte a uneia dintre persoanele considerate iniţial ca fiind decedate).

Secţiunea a 2-a.

Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice

1. Definiţie Definiţia legală a capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice se regăseşte în art. 37 din Codul civil

potrivit căruia: „Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile”

În doctrină21, aceasta a fost definită ca fiind aptitudinea persoanei fizice de a dobândi şi exercita

drepturi subiective civile, precum şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice

civile.

Premisele22 capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice sunt:

- existenţa capacităţii de folosinţă a persoanei fizice:

- existenţa discernământului, adică a puterii omului de a-şi reprezenta corect, consecinţele juridice civile

ale manifestării sale de voinţă.23

Referitor la prima premisă este cunoscut că ea (capacitatea de folosinţă) aparţine tuturor oamenilor.

A doua premisă priveşte existenţa discernământului, adică facultatea de a discerne, de a pătrunde,

şi a aprecia lucrurile la justa lor valoare, a deosebi lucrurile unele de altele, a judeca limpede, cu pătrundere

şi cu precizie. Discernământul exprimă facultatea omului de a aprecia corect semnificaţia actelor sale de

conduită, iar încheierea oricărui act juridic civil comportă în mod necesar o asemenea facultate.

Capacitatea de exerciţiu este acordată în considerarea discernământului. Pentru corecta înţelegere

a instituţiei capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice cu cele două premise ale acesteia, prezentăm situaţia

unui minor de 7 ani care primeşte o donaţie importantă, pentru că are capacitatea de folosinţă. Dar el nu

poate să vândă anumite bunuri din cele primite, pentru că nu are capacitatea de exerciţiu (neavând

discernământul necesar pentru a încheia personal şi singur asemenea acte.)

2. Etapele capacităţii de exerciţiu Având în vedere că discernământul (experienţa de viaţă) se dobândeşte treptat, prin înaintarea în

vârstă, legea reglementează în materia capacităţii de exerciţiu trei etape distincte:

I. Lipsa capacităţii de exerciţiu;

21 Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 348 22 Pentru analiza amănunţită a acestor premise, vezi Ernest Lupan, Ioan Săbău – Pop, op. cit., 72-73 23 Capacitatea de exerciţiu a persoanelor fizice nu poate fi, însă, recunoscută decât acelor persoane care au voinţă conştientă precum

şi experienţa necesară pentru a-şi da seama de semnificaţia şi consecinţele actelor juridice pe care le încheie.

De esenţa capacităţii de exerciţiu este tocmai aptitudinea subiectului de drept de a încheia personal şi singur acte juridice, iar nu

prin intermediul sau cu asistenţa altor persoane. Capacitatea de exerciţiu înseamnă în primul rând capacitatea de a face acte juridice.

II. Capacitatea de exerciţiu restrânsă;

III. Capacitatea de exerciţiu deplină.

2.1. Lipsa capacităţii de exerciţiu Se află în această situaţie minorii sub 14 ani şi interzisul judecătoresc. Situaţia acestora fiind

considerată a corespunde unei lipse totale a discernământului.

2.2. Capacitatea de exerciţiu restrânsă aparţine minorilor între 14 şi 18 ani, etapă considerată

a corespunde discernământului în formare (de tranziţie între lipsa discernământului şi existenţa deplină a

acestuia).

2.3. Capacitatea de exerciţiu deplină aparţine persoanelor fizice care au împlinit vârsta de 18

ani considerate a avea deplină maturitate pentru o viaţă juridică proprie, când persoana devine majoră.

Minorul dobândeşte prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu.

Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16

ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului, luându-

se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie. (capacitatea de exerciţiu anticipată)

3. Caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu sunt legalitate, generalitatea,

inalienabilitatea, intangibilitatea, egalitatea. Comparând caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă cu

cele ale capacităţii de exerciţiu, constatăm că acesteia din urmă îi lipseşte universalitatea, în sensul că există

persoane fizice cărora le lipseşte această aptitudine.

3.1. Legalitatea se referă la faptul că instituirea, stabilirea conţinutului, încetarea sunt de

domeniul exclusiv al legii şi nu de voinţa individuală;

3.2. Generalitatea se referă la conţinutul acesteia şi constă în aptitudinea omului de a dobândi şi

exercita drepturile civile, de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea oricăror acte juridice

civile, cu excepţia celor oprite de lege. Gradul de generalitate diferă, după cum capacitatea de exerciţiu este

deplină sau restrânsă.

3.3. Intangibilitatea este stabilită de art. 16 din Decretul nr. 31/1954 „Nimeni nu poate fi lipsit,

în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile stabilite de lege.”

3.4. Inalienabilitatea consacrată tot în art. 6 alin. (2) Decretul nr. 31/1954: „Nimeni nu poate

renunţa în tot sau în parte ... la capacitatea de exerciţiu”.

3.5. Egalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice este stabilită în comun, cu egalitatea

capacităţii de folosinţă – indiferent de rasă, sex, naţionalitate, religie, opinie politică, ori de altă împrejurare

potrivit cu legea, bineînţeles, în raport de conţinutul stabilit pentru capacitatea de exerciţiu deplină şi cea

restrânsă. Egalitatea operează şi în privinţa lipsei capacităţii de exerciţiu pentru persoanele determinate de

lege a se afla în această situaţie.

a) Lipsa capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice.

Potrivit dispoziţiilor art. 43 alin. (1) din Codul civil: „În afara altor cazuri prevăzute de lege, nu au

capacitate de exerciţiu:

- minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;

- interzisul judecătoresc.”

Enumerarea este limitativă24 şi are ca scop ocrotirea acestor persoane împotriva propriei nepriceperi

în ceea ce priveşte încheierea actelor juridice.

4. Conţinutul capacităţii de exerciţiu 4.1. Acte juridice civile permise celui lipsit de capacitate de exerciţiu

Anumite persoane nu au capacitate de exerciţiu. Această lipsă de capacitate este aproape

întotdeauna legată de ideea unei protecţii acordată de lege persoanelor.

Art. 43 alin. (2) din Codul civil instituie regula potrivit căreia: „Pentru cei care nu au capacitate de

exerciţiu, actele juridice se încheie, în numele acestora, de reprezentanţii lor legali”, adică de părinţi, în

lipsa acestora de tutore sau curator în condiţiile legale.

În materie contractuală civilă, lipsa capacităţii de exerciţiu este reglementată de art. 1180 C. civ.:

„Poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite

contracte.”

Art. 988 C. civ. prevede: „Cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu

restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin liberalităţi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege”

Actele juridice civile permise celui lipsit de capacitate de exerciţiu sunt:

- acte de conservare, care nu pot fi vătămătoare: somaţia, înscrierea unui privilegiu, întreruperea unei

prescripţii;

- acte mărunte, care se încheie zilnic, pentru nevoile obişnuite: achiziţionarea de alimente, rechizite

şcolare, bilete de transport în comun ori pentru diferite spectacole etc.

Cazurile de încetare a stării juridice a lipsei capacităţii de exerciţiu sunt:

pentru minor fie prin împlinirea vârstei de 14 ani (când dobândeşte capacitate de exerciţiu restrânsă, fie

prin moarte) – fizic constatată ori judecătoreşte declarată).

pentru interzisul judecătoresc, lipsa capacităţii sale de exerciţiu încetează fie prin ridicarea interdicţiei,

fie prin moarte (fizic constatată ori judecătoreşte declarată)

Capacitatea de exerciţiu restrânsă

Potrivit art. 41 din Codul civil (1) „minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de

exerciţiu restrânsă”. (2) „Actele juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă se încheie de

către acesta, cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu

autorizarea instanţei de tutelă”.

Caracteristicile definitorii ale capacităţii de exerciţiu restrânse sunt:

- aparţine numai minorilor între 14 şi 18 ani;

- constă în aptitudinea lor de a-şi exercita drepturile civile şi a-şi suma obligaţii civile prin încheierea,

personal, a unor acte juridice civile;

- realizarea ei presupune încheierea, personal, numai a anumitor acte juridice civile.

Conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânsă

Minorul între 14 şi 18 ani poate încheia personal acte juridice civile, însă pentru valabilitatea

acestora are nevoie de anumite încuviinţări prealabile (asistarea juridică a minorului)25.

În determinarea conţinutului capacităţii de exerciţiu restrânse se porneşte de la caracteristica

acesteia de a exprima o situaţie intermediară între lipsa capacităţii de exerciţiu şi capacitatea de exerciţiu

deplină.26

24 Gabriel Boroi, op. cit., p. 368 25 Nu mai avem de a face cu reprezentarea legală a minorului. 26 Ghe. Beleiu, op. cit., p. 118-119

4.2. Acte juridice care pot fi încheiate de minorul între 14-18 ani În conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânse întâlnim următoarele categorii de acte juridice civile:

4.2.1. Actele juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le încheie valabil, precum şi singur

fără vreo încuviinţare prealabilă

actele de conservare şi actele mărunte (pe care le putea încheia până la împlinirea vârstei de 14 ani);

contracte de depozit bancar;

actele de administrare a patrimoniului, dacă nu îl prejudiciază;

schimbarea domiciliului său (dacă a împlinit vârsta de 14 ani);

căsătoria femeii care a împlinit 16 ani, iar în mod excepţional chiar de la vârsta de 15 ani).

acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor.

4.2.2. Actele juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia valabil, numai cu

încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal

actele de administrare privind patrimoniul minorului (închirierea unui bun, contractul de antrepriză

pentru repararea unui bun).

Minorul care a împlinit vârsta de 15 ani poate să încheie acte juridice referitoare la munca, la

îndatoririle artistice sau sportive ori la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, precum şi cu

respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă este cazul.

Dacă minorul încheie actul fără această încuviinţare şi actul este lezionar, el este anulabil pentru

leziune, dar dacă îl încheie singur, fără încuviinţare, însă actul este lezionar, el este perfect valabil. În această

situaţie, se consideră că încuviinţarea prealabilă din partea ocrotitorului legal trebuie să fie dată pentru

fiecare act juridic în parte, neputându-se admite o încuviinţare generală care ar pune sub semnul întrebării

permanenţa şi eficienţa ocrotirii minorului.

4.2.3. Actele juridice pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia personal, dar cu dublă

încuviinţare (a ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare)

actele de dispoziţie: înstrăinarea, grevarea cu o sarcină reală (gaj, ipotecă, renunţarea la un drept, chiar

şi acceptarea unei succesiuni).

4.3. Încetarea capacităţii de exerciţiu restrânsă Capacitatea de exerciţiu restrânsă încetează în următoarele împrejurări:

la împlinirea vârstei de 18 ani (când se dobândeşte capacitatea de exerciţiu deplină);

când femeia se căsătoreşte înainte de 18 ani;

dacă minorul este pus sub interdicţie judecătorească;

prin moarte.

4.4. Acte juridice încheiate de persoanele majore 4.4.1. Începutul capacităţii de exerciţiu depline

În regulă generală, persoanele fizice dobândesc capacitate de exerciţiu deplină numai de la vârsta

majoratului (18 ani).

Această dată este stabilită de art. 38 din Codul civil: „(1) Capacitatea de exerciţiu deplină începe

de la data când persoana devine majoră. (2) Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani. Minorul

care se căsătoreşte dobândeşte, prin aceasta, capacitate deplină de exerciţiu.”

Din analiza acestor prevederi legale rezultă că există două moduri de dobândire a deplinei capacităţi

de exerciţiu:

dobândirea prin împlinirea majoratului civil, adică la împlinirea vârstei de 18 ani, situaţie care constituie

regula în materie de dobândire a deplinei capacităţi de exerciţiu;

dobândirea prin încheierea căsătoriei27, de către femeie, înainte de a împlini vârsta de 18 ani.

27 Art. 4 C. familiei: „(1) Bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vârsta de 18 ani, iar femeia dacă a împlinit 16 ani.” (2)

”Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit 15 ani. Încuviinţarea se poate da de

Capacitatea de exerciţiu deplină reprezintă aptitudinea omului de a dobândi şi exercita drepturile

civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile, prin încheierea, personal şi singur a tuturor actelor

juridice civile.28

4.4.2. Elementele capacităţii de exerciţiu depline

Din definiţie rezultă elementele capacităţii de exerciţiu deplină:

a) actele juridice civile se încheie personal (iar nu prin reprezentant legal, ca în cazul lipsei

capacităţii de exerciţiu). Când persoana cu deplină capacitate de exerciţiu încheie actul prin reprezentare,

este o reprezentare convenţională izvorâtă dintr-un contract de mandat pe care-l încheie personal şi care nu

afectează capacitatea de exerciţiu a persoanei respective.

b) actele juridice civile le încheie singur (fără vreo încuviinţare prealabilă, ca în cazul capacităţii

de exerciţiu restrânse).

c) persoana cu capacitate deplină de exerciţiu poate încheia orice act juridic civil, care nu îi este

oprit expres de lege.

Putem concluziona că, în principiu, capacitatea de exerciţiu deplină durează, tot timpul vieţii

persoanei fizice, care poate să încheie acte juridice prin propria sa voinţă, fără a avea nevoie să fie

reprezentată ori asistată, sau să obţină încuviinţarea prealabilă din partea vreunui ocrotitor.

Conţinutul capacităţii depline de exerciţiu a persoanei fizice

Persoana fizică cu capacitate de exerciţiu deplină are aptitudinea generală de a încheia:

- toate actele juridice prin care dobândeşte ori exercită drepturi subiective sau îşi asumă ori execută

obligaţii civile (cu excepţia acelor acte care sunt interzise de lege, printr-o limitare a capacităţii de folosinţă

a persoanei fizice).

Lipsa ori restrângerea capacităţii de exerciţiu nu împiedică persoana fizică să dobândească – fără

încuviinţare prealabilă – drepturi sau obligaţii în temeiul unor fapte juridice, potrivit legii (de ex. dreptul la

repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin fapta ilicită a altei persoane, sau obligaţia de a repara paguba

pricinuită altuia dacă fapta ilicită a fost săvârşită cu discernământ.

Cazuri de încetare a capacităţii de exerciţiu deplină

Capacitatea de exerciţiu deplină încetează în următoarele situaţii:

prin moarte (încetarea capacităţii de folosinţă);

prin punerea sub interdicţie judecătorească;

prin anularea (desfacerea) căsătoriei, înainte ca minorul să fi împlinit 18 ani;

rămânerea definitivă a hotărârii de anulare a unei căsătorii putative29 înainte ca soţul de bună credinţă

să fi împlinit 18 ani.

Sancţiunea nerespectării regulilor capacităţii de exerciţiu

Sancţiunea civilă specifică constă în nulitatea relativă a actului juridic civil încheiat cu încălcarea

regulilor privitoare la capacitatea civilă de exerciţiu, întrucât în bună parte, dispoziţiile normative în materie

ocrotesc interesele personale ale persoanei fizice.

primarul general al municipiului Bucureşti sau de preşedintele consiliului judeţean în cuprinsul căruia îşi are domiciliul femeia şi

numai în temeiul unui caz dat de un mediu official.” 28 Ghe. Beleiu, op. cit., p. 357 29 Căsătoria putativă este lovită de nulitate, dar la încheierea căreia cel puţin unul dintre viitorii soţi a fost de bună credinţă, în

sensul că nu a cunoscut cauza nulităţii.

APLICAŢII PRACTICE – PROBLEME IVITE ŞI REZOLVATE ÎN JURISPRUDENŢĂ

1. Procedura declarării dispariţiei persoanei fizice

La primirea cererii de declarare a dispariţiei unei persoane, preşedintele instanţei trebuie să se

conformeze dispoziţiilor art. 37 şi art. 38 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului

familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, nefiind suficient să se constate

că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 31/1954, în sensul că a trecut mai mult

de un an de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă.

C. S. J. sec. civ. dec. 1476/1992

2. Data declarării morţii pe cale judecătorească

Potrivit art. 18 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice,

în lipsă de indicii îndestulătoare cu privire la data exactă a morţii, se va stabili această dată ca fiind ultima

zi a termenului după care se poate cere declararea judecătorească a morţii.

C. S. J. sec. civ. dec. 976/1999

3. Declararea judecătorească a morţii. Condiţii.

Conform art. 16 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954, cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-

un accident de cale ferată, într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare care îndreptăţeşte a se

presupune decesul, poate fi declarat mort, fără a se mai declara în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel

puţin un an de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia. Chiar în condiţiile în care o confruntare

armată, de genul aceleia invocate de recurentul – reclamant, ar putea fi apreciată ca excepţională în sensul

enumerării enunţiative a art. 16 alin. (3) din Decretul nr. 311954 – cel dispărut nu poate fi declarat mort,

dacă nu reiese cu certitudine că persoana dispărută într-o asemenea împrejurare este una şi aceeaşi persoană

cu cea despre care reclamantul – recurent afirmă că este tatăl său.

C. S. J. sec. civ. Dec. nr. 3374/2001

4. Declarare judecătorească a morţii. Condiţii.

Art. 16 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954 cuprinde doar o enumerare exemplificativă a

împrejurărilor care pot conduce la declararea judecătorească a morţii, astfel încât aceasta poate fi pronunţată

şi în cazul altor împrejurări asemănătoare care îndreptăţesc a se presupune decesul, fără a mai fi necesară

parcurgerea procedurii prealabile a declarării judecătoreşti a dispariţiei.

C. S. J. sec. civ. dec. nr. 1396/2002

1. Cum este definită capacitatea civilă?

2. Cum este definit patrimoniul?

3. Care este semnificaţia sintagmei „patrimoniu propriu”?

4. Patrimoniul poate face obiectul unei diviziuni sau afectaţiuni?

5. Cum este definită capacitatea de folosinţă?

6. În ce constă legalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice?

7. În ce constă universalitatea capacităţii de folosinţă?

8. Când începe capacitatea de folosinţă?

9. Care este timpul legal al concepţiunii?

10. Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti scuteşte părintele de obligaţia sa de a da întreţinere

copilului?

11. Când încetează capacitatea de folosinţă a persoanei fizice?

12. Ce condiţii trebuie îndeplinite pentru ca o persoană să poată fi declarată moartă prin hotărâre

judecătorească?

13. Cum este definită capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice?

14. Care sunt etapele capacităţii de exerciţiu?

15. Când încetează capacitatea de exerciţiu restrânsă?

16. Când dobândesc persoanele fizice capacitatea de exerciţiu deplină?

17. Care sunt cazurile de încetare a capacităţii de exerciţiu deplină?

18. Instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de

exerciţiu?

19. Persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu sau cu capacitatea de exerciţiu restrânsă poate dispune

de bunurile sale prin liberalităţi?

20. Minorul poate dobândi prin căsătorie capacitate deplină de exerciţiu?

ÎNTREBĂRI

CAPITOLUL 7

CAPITOLUL 8. IDENTIFICAREA PERSOANEI FIZICE

Secţiunea 1.

Noţiunea şi mijloacele identificării persoanei fizice Potrivit art. 59 C.civ. „Orice persoană are dreptul la nume, la domiciliu, la reşedinţă, precum şi la

o stare civilă, dobândite în condiţiile legii.” Aceste elemente sunt atributele de identificare a persoanei fizice.

Înainte de a începe o analiză a problemei identificării persoanei fizice trebuie atrasă atenţia asupra distincţiei ce se impune între persoană în sens juridic şi persoana umană. Persoana30 în sens juridic este o fiinţă umană dotată cu personalitate juridică. Drepturile aparţin persoanei, adică omului privit de dreptul obiectiv în dimensiunea lui socială, fie individual, fie în diverse structuri. Persoanele în sens juridic sunt de două feluri: persoane fizice, adică fiinţe umane în calitatea lor de subiecte de drepturi şi obligaţii şi persoane juridice, adică orice entităţi sociale apte să fie subiecte de drepturi şi de obligaţii.

1. Noţiunea de persoană fizică. Respectul fiinţei umane şi a drepturilor ei inerente.

Potrivit art. 25 C.civ. „(1) Subiectele de drept civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice. (2) Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile.”

Persoana fizică este fiinţa umană privită din unghiul de vedere al aptitudinii sale de a fi subiect de drept. În completarea noţiunii de persoană fizică, trebuie totuşi făcute următoarele precizări: a) doar fiinţele umane, privite individual sunt persoane fizice.31 b) orice fiinţă umană are capacitate civilă prin simplul fapt de a exista.32 c) toate fiinţele umane au aceeaşi personalitate.33

1.1. Existenţa persoanei fizice Potrivit art. 58 C.civ. „(1) Orice persoană are dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi

psihică, la onoare şi reputaţie, dreptul la respectarea vieţii private, precum şi dreptul la propria imagine.

(2) Aceste drepturi nu sunt transmisibile.”

Pentru ca o persoană fizică să existe trebuie să existe un corp uman şi ca acest corp să fie în viaţă.

Corpul uman este protejat prin garantarea dreptului la viaţă. Acest drept presupune obligaţia

corelativă a tuturor celorlalţi subiecţi de drept de a aduce atingere existenţei fizice a persoanei.

1.2. Viaţa umană şi capacitatea civilă Fiinţa umană este considerată ca fiind o persoană fizică doar dacă este în viaţă. De aici decurg două

consecinţe principale:

- apariţia capacităţii civile este legată de naşterea individului şi încetează la moarte.

30 „Persona” înseamnă în latină mască”, „rol”. Persoana este rolul social al unui om. Ea este o noţiune abstractă,

neconfundabilă cu omul concret, o esenţializare, de cele mai multe ori simplificatoare, care operează trecerea de la

fiinţa umană la fiinţa socială. 31 Persoana fizică reprezintă individul uman considerat izolat, în calitatea sa de subiect de drept. Se bucură de

capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu, în condiţiile legii. 32 Prin capacitate civilă înţelegem aptitudinea de a fi titular activ sau pasiv de drepturi subiective şi obligaţii, aptitudine

recunoscută de dreptul obiectiv fiecărei persoane. 33 Acest principiu este transpus constituţional în egalitatea în drepturi, prevăzută în Constituţia noastră în art. 16. Este

vorba de o egalitate juridică abstractă şi nu de una concretă. Există diferenţieri în funcţie de situaţia obiectivă a

persoanei. Există chiar o egalitate ca drept la diferenţă.

1.3. Drepturile la viaţă, la sănătate şi la integritate ale persoanei fizice 1.3.1. Garantarea drepturilor inerente fiinţei umane

Potrivit art. 61 C.civ. „(1) Viaţa, sănătatea şi integritatea fizică şi psihică a oricărei persoane sunt

garantate şi ocrotite în mod egal de lege.

(2) Interesul şi binele fiinţei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societăţii sau al ştiinţei.”

1.3.2. Interzicerea practicii eugenice

Art. 62 C.civ. prevede: „(1) Nimeni nu poate aduce atingere speciei umane.

(2) Este interzisă orice practică eugenică prin care se tinde la organizarea selecţiei persoanelor.”

1.3.3. Intervenţiile asupra caracterelor genetice

Art. 63 C.civ. prevede: „(1) Sunt interzise orice intervenţii medicale asupra caracterelor genetice

având drept scop modificarea descendenţei persoanei, cu excepţia celor care privesc prevenirea şi

tratamentul maladiilor genetice.

(2) Este interzisă orice intervenţie având drept scop crearea unei fiinţe umane genetic identice unei alte

fiinţe umane vii sau moarte, precum şi crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare.

(3) Utilizarea tehnicilor de reproducere umană asistată medical nu este admisă pentru alegerea sexului

viitorului copil decât în scopul evitării unei boli ereditare grave legate de sexul acestuia.”

1.3.4. Inviolabilitatea corpului uman

Potrivit art. 64 C.civ. „(1) Corpul uman este inviolabil.

(2) Orice persoană are dreptul la integritatea sa fizică şi psihică. Nu se poate aduce atingere integrităţii

fiinţei umane decât în cazurile şi în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege.”

1.3.5. Examenul caracteristicilor genetice

Art. 65 C.civ. prevede „(1) Examenul caracteristicilor genetice ale unei persoane nu poate fi

întreprins decât în scopuri medicale sau de cercetare ştiinţifică, efectuate în condiţiile legii.

(2) Identificarea unei persoane pe baza amprentelor sale genetice nu poate fi efectuată decât în cadrul unei

proceduri judiciare civile sau penale, după caz, sau în scopuri medicale ori de cercetare ştiinţifică, efectuate

în condiţiile legii.”

1.3.6. Interzicerea unor acte patrimoniale

În temeiul art. 66 C.civ. „Orice acte care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului

uman, elementelor sau produselor sale sunt lovite de nulitate absolută, cu excepţia cazurilor expres

prevăzute de lege.”

1.3.7. Intervenţiile medicale asupra unei persoane

Potrivit art. 67 C.civ. „Nicio persoană nu poate fi supusă experienţelor, testelor, prelevărilor,

tratamentelor sau altor intervenţii în scop terapeutic ori în scop de cercetare ştiinţifică decât în cazurile şi

în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege.”

1.3.8. Prelevarea şi transplantul de la persoanele în viaţă

Art. 68 C.civ. prevede: „(1) Prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană

de la donatori în viaţă se face exclusiv în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, cu acordul scris, liber,

prealabil şi expres al acestora şi numai după ce au fost informaţi, în prealabil, asupra riscurilor intervenţiei.

În toate cazurile, donatorul poate reveni asupra consimţământului dat, până în momentul prelevării.

(2) Se interzice prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine umană de la minori, precum şi de la

persoanele aflate în viaţă, lipsite de discernământ din cauza unui handicap mintal, unei tulburări mintale

grave sau dintr-un alt motiv similar, în afara cazurilor expres prevăzute de lege.”

1.3.9. Sesizarea instanţei judecătoreşti

În temeiul art. 69 C.civ. orice persoană interesată poate sesiza instanţa care poate lua toate măsurile

necesare pentru a împiedica sau a face să înceteze orice atingere ilicită adusă integrităţii corpului uman,

precum şi pentru a dispune repararea, în condiţiile prevăzute la art. 252-256, a daunelor materiale şi morale

suferite.

1.4. Respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane 1.4.1. Dreptul la libera exprimare

Potrivit art. 70 C.civ. „Orice persoană are dreptul la libera exprimare şi exercitarea acestui drept nu

poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75 şi anume:

- Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise

de lege şi de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

- Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună credinţă şi cu respectarea pactelor şi

convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în

prezenta secţiune.”

1.4.2. Dreptul la viaţa privată

Art. 71 C.civ. reglementează dreptul la viaţa privată astfel:

„(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private.

(2) Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în

domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute

la art. 75.

(3) Este, de asemenea interzisă utilizarea, în orice mod, a corespondenţei, manuscriselor sau a altor

documente personale, precum şi a informaţiilor din viaţa privată a unei persoane, fără acordul acesteia ori

fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.”

1.4.3. Dreptul la demnitate

Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale, fiind interzisă orice atingere adusă onoarei

şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute de art. 75.

(art. 72 C.civ.)

1.4.4. Dreptul la propria imagine

Potrivit art. 73 C.civ. „(1) Orice persoană are dreptul la propria imagine.

(2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea

în orice mod, a înfăţişării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri.

Dispoziţiile art. 75 rămân aplicabile.”

1.4.5. Atingeri aduse vieţii private

Art. 74 C.civ. prevede: „Sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri

aduse vieţii private:

a) intrarea sau rămânerea fără drept în locuinţă sau luarea din aceasta a oricărui obiect fără acordul

celui care o ocupă în mod legal;

b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârşită prin orice mijloace tehnice, sau

utilizarea, în cunoştinţă de cauză, a unei asemenea interceptări;

c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spaţiu privat, fără acordul

acesteia;

d)difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spaţiu privat, fără acordul celui care îl ocupă

în mod legal;

e) ţinerea vieţii private sub observaţie, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de

lege;

f) difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viaţa intimă,

personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză;

g) difuzarea de materiale conţinând imagini privind o persoană aflată la tratament în unităţile de

asistenţă medicală, precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de

diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe în legătură cu boala şi cu alte diverse fapte, inclusiv

rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul

familiei sau al persoanelor îndreptăţite;

h) utilizarea, cu rea-credinţă a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană;

i) difuzarea sau utilizarea corespondenţei, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv

a datelor privind domiciliul, reşedinţa, precum şi numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor

familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparţin sau care, după caz, are dreptul de a dispune de

ele.”

1.5. Apărarea drepturilor nepatrimoniale

1.5.1. Ocrotirea personalităţii umane

Potrivit art. 252 C.civ. „Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor strâns legate de fiinţa

umană, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică, demnitatea, intimitatea vieţii private, creaţia ştiinţifică,

artistică, literară sau tehnică, precum şi a oricăror alte drepturi nepatrimoniale.”

1.5.2. Mijloacele de apărare

În temeiul art. 253 C.civ. „(1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost lezate ori

ameninţate poate cere oricând instanţei:

a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;

b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;

c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.”

1.5.3. Apărarea dreptului la nume

Art. 254 C.civ. alin (1) prevede: „Cel al cărui nume este contestat poate să ceară instanţei

judecătoreşti recunoaşterea dreptului său la nume.

(2) De asemenea, cel care este lezat prin uzurparea, în tot sau în parte, a numelui său, poate să ceară oricând

instanţei judecătoreşti să dispună încetarea acestei atingeri nelegitime.

(3) Dispoziţiile prezentului articol se aplică, în mod corespunzător, şi apărării dreptului la pseudonim, ales

în condiţiile legii.”

1.6. Respectul datorat persoanei şi după decesul său

1.6.1. Respectul datorat persoanei decedate

Potrivit art. 78 C.civ. „Persoanei decedate i se datorează respect cu privire la memoria sa, precum

şi cu privire la corpul său.”

1.6.2. Interzicerea atingerii memoriei persoanei decedate

Art. 79 C.civ. prevede: „Memoria persoanei decedate este protejată în aceleaşi condiţii ca şi

imaginea şi reputaţia persoanei aflată în viaţă.”

1.6.3. Respectarea voinţei persoanei decedate

Art. 80 C.civ. dispune: „(1) Orice persoană poate determina felul propriilor funeralii şi poate

dispune cu privire la corpul său după moarte. În cazul celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau al celor cu

capacitate de exerciţiu restrânsă este necesar şi consimţământul scris al părinţilor sau, după caz, al tutorelui.

(2) În lipsa dorinţei exprese a persoanei decedate, va fi respectată, în ordine, voinţa soţului,

părinţilor, descendenţilor, rudelor în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv, legatarilor universali

sau cu titlu universal ori dispoziţia primarului comunei, oraşului, municipiului sau a sectorului municipiului

Bucureşti în a cărui rază teritorială a avut loc decesul.”

1.6.4. Prelevarea de la persoanele decedate

Potrivit art. 81 C.civ. „Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule umane, în scop terapeutic sau

ştiinţific, de la persoanele decedate se efectuează numai în condiţiile prevăzute de lege, cu acordul scris,

exprimat în timpul vieţii, al persoanei decedate sau, în lipsa acestuia, cu acordul scris, liber, prealabil şi

expres dat, în ordine, de soţul supravieţuitor, de părinţi, de descendenţi ori, în sfârşit, de rudele în linie

colaterală până la al patrulea grad inclusiv.”

2. Atributele de identificare a persoanei fizice 2.1. Necesitate

Identificarea persoanei fizice este, aşadar, necesară în primul rând statului, administraţilor, justiţiei,

colectivităţilor locale care au nevoie să cunoască cetăţenii, alegătorii, contribuabilii, justiţiabilii etc.

Atribuţiile de identificare ale persoanei fizice sunt, pe de altă parte, obiect al unor drepturi subiective

protejate de dreptul obiectiv.

Identificarea persoanei fizice se face prin următoarele elemente: cetăţenie, nume, domiciliu şi stare

civilă.

2.2. Cetăţenia 2.2.1. Definiţie şi conţinut

Cetăţenia a fost definită ca apartenenţa juridică şi politică a unei persoanei la populaţia constitutivă

a unui stat34.

Cetăţenia este folosită pentru a caracteriza condiţia juridică a persoanelor. Doar cetăţenii au toate

drepturile şi toate îndatoririle rezultate din dreptul obiectiv al unui stat. Astfel doar cetăţenii au drept de vot

şi se bucură de dreptul de a fi aleşi.

Cetăţenia este „acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile permanente social-economice,

politice şi juridice dintre persoana fizică şi statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi

titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţie şi legile României”.35

2.3. Numele de familie 2.3.1. Numele. Consideraţii preliminare.

Orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit, potrivit legii (art. 82 C.civ.).

Numele plasează o fiinţă în univers. Nu este vorba numai decât despre o persoană umană, ci de

orice existenţă animală sau vegetală.36

Din punct de vedere gramatical, numele este o vocabulă, un substantiv care serveşte pentru a

desemna o persoană, un animal, un lucru; el poate să fie comun tuturor membrilor unei specii sau propriu

unuia dintre ei.

Numele, în sens larg, este un mijloc de individualizare care constă în folosirea unui şir de cuvinte

pentru a desemna o persoană. În acest sens prin nume se desemnează numai numele de familie. Pentru

dreptul civil are importanţă numai numele propriu al persoanelor. Numele de familie ca şi componentă a

numelui în sens larg este format din unul sau mai multe cuvinte, dobândit sau stabilit în condiţiile legii. De

regulă termenul „nume” este folosit însă în înţelesul său larg. Pentru desemnarea unei persoane sunt

esenţiale: numele de familie şi prenumele. Celelalte (pseudonim, poreclă) sunt numai accesorii. Codul civil

în art.83 stabileşte structura numelui astfel: „Numele cuprinde numele de familie şi prenumele”.37

34 P. Lagarde, La nationalité française, 2e éd. 1989, nr. 1 35 I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Ed. Actami, Bucureşti, 1995, p. 168 36 După preceptele biblice: „Adam a dat nume tuturor vitelor, păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpului” (Geneza,

2.20). Pentru iudaism esenţa existenţei se află în fiinţă şi primează numelui. „Şi Dumnezeu a zis lui Moise: Eu sunt

cel ce sunt” (Exodul, 3,14). 37 În definiţia dată de Ghe. Beleiu, numele este „acel atribut de identificarea persoanei fizice care constă în dreptul

omului de a fi individualizat în familie şi societate, prin cuvinte stabilite, în condiţiile legii, cu această semnificaţie”

(Dreptul civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p.

Numele de familie se mai numeşte patronimic, iar prenumele, nume de botez. Această structură

binară i-a determinat pe unii autori38 să susţină că numele reprezintă reunirea a două drepturi subiecte civile

nepatrimoniale ale unei persoanei fizice, adică dreptul asupra numelui de familie şi dreptul asupra

prenumelui. Alături de alţi autori39, apreciem că este un drept subiectiv civil nepatrimonial unic care are

două elemente. Acest punct de vedere rezultă şi din interpretarea art. 82 din Codul civil care prevede că

„orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit, potrivit legii.”

Legea nu oferă o definiţie legală a numelui, lăsând aceasta pe seama doctrinei, dar reglementează

condiţiile în care numele se dobândeşte ori se schimbă.

2.3.2. Natura juridică a numelui

Numele, ca şi celelalte elemente de identificare, este un drept personal nepatrimonial. În motivarea

acestei concluzii invocăm prevederile art. 74 din Codul civil care statuează: „Pot fi considerate ca atingeri

aduse vieţii private: h) utilizarea, cu rea-credinţă, a numelui”. Persoana lezată poate cere instanţei încetarea

săvârşirii faptei care aduce atingere dreptului la nume.

În fapt este vorba de repararea daunelor morale prin instituţia răspunderii juridice civile.40

În acest context reamintim directiva 95/46/ C. E. privitoare la protecţia datelor cu caracter personal

şi la libera circulaţie a acestor date, pe art. 8 (garantarea vieţii private) din Convenţia Europeană asupra

Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, 1950 pe art. 39 TCE jurisdicţiile naţionale sunt

competente a decide în ce măsură publicarea numelor persoanelor angajate în domeniul public şi care

beneficiază de anumite venituri nu contravine Convenţiei Europene privind Drepturile Omului. În cazul în

care se constată că această publicare este conformă art. 8 din Convenţia Europeană privind Protecţia

Drepturilor Omului, instanţele naţionale vor trebui să analizeze dacă este îndeplinită obligaţia de

previzibilitate, având în vedere faptul că publicarea numelor nu este prevăzută expres în lege, ci decurge

din interpretarea doctrinei în materie.

În Legea nr. 677/21 noiembrie 2001, pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor

cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, în art. 5 alin. (2) se prevede: „Consimţământul

persoanei vizate nu este cerut în următoarele cazuri: (...) când prelucrarea este necesară în vederea aducerii

la îndeplinire a unor măsuri de interes public sau care vizează exercitarea prerogativelor de autoritate

publică cu care este investit operatorul sau terţul căruia îi sunt dezvăluite datele” .

2.3.3. Numele de familie

Noţiune şi conţinut Numele este acel atribut de identificare a persoanei fizice care constă în cuvintele prin care aceasta se individualizează în familie şi societate, cuvinte stabilite, în condiţiile legii, cu această semnificaţie.41 Structura legală a numelui este stabilită de art. 83 din Codul civil: „Numele cuprinde numele de familie şi prenumele”. Termenul are două sensuri: stricto sensu prin „nume” se înţelege numele de familie care mai este desemnat şi prin expresia „nume patronimic”,42 lato sensu prin „nume” se desemnează numele de familie şi prenumele.

342); în acelaşi sens, V. G. Boroi, Drept civil. Partea generală, Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 314. Altă

definiţie: „Numele este vocabula care serveşte pentru desemnarea unei persoane. Nume patronimic (sau nume de

familie); element al numelui care, atribut în temeiul filiaţiei, este purtat de membrii aceleiaşi familii” (Lexique de

termes juridiques, 12e éd, Dalloz, 1999, p. 356).

Shakespeare în „Romeo şi Julieta” punea în discuţie semnificaţia numelui în termenii următori „Ce există într-un

nume? Ceea ce se numeşte trandafir, sub un alt nume ar avea acelaşi parfum”. 38 G. Boroi, op. cit., p. 315 39 O. Ungureanu, Persoana fizică în Drept civil. Persoanele, Bucureşti, 2003, p. 124-132 40 Articolul nr. 998 din C. civ. „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui

greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, nu exprimă nicio restrângere care să privească natura prejudiciului. 41 Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 391 42 Patronimic = nume pe care îl poartă (după tată) toţi membrii unei familii; nume de familie.

Numele de familie este dobândit de persoana fizică ca rezultat al relaţiilor de familie în considerarea legăturii de filiaţie sau de căsătorie. Dreptul subiectiv la nume presupune dreptul de a folosi numele, dreptul de a cere îndreptarea greşelilor de scriere a numelui în orice acte de stare civilă sau de identitate şi dreptul de a se opune la folosirea numelui de către o altă persoană fără îndreptăţire. Numele mai este definit ca fiind acea expresie compusă din două sau mai multe cuvinte, prin care se desemnează şi se identifică o persoană fizică. Numele constituie unul dintre cele mai importante elemente de identificare a persoanei fizice. Dar numele nu este doar un drept subiectiv ci şi o instituţie de poliţie civilă. Cu alte cuvinte, fiecare persoană trebuie să fie identificată prin nume şi trebuie să-l folosească în cadrul vieţii juridice. Pe de altă parte, schimbarea numelui urmează reguli stricte, tocmai pentru că identificarea persoanei de către stat trebuie să fie certă.

2.3.4. Dobândirea numelui de familie

Potrivit art. 84 alin. (1) din Codul civil: „Numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei (...)

în condiţiile prevăzute de lege”.

Art. 449 Codul civil prevede: „(1) Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinţilor.

(2) Dacă părinţii nu au un nume de familie comun, copilul va lua numele de familie al unui dintre ei ori

numele lor reunite. În acest caz, numele copilului se va stabili prin învoiala părinţilor şi se va declara, o

dată cu naşterea copilului, la serviciul de stare civilă.

(3) În lipsa acordului părinţilor, instanţa de tutelă hotărăşte şi comunică de îndată hotărârea rămasă

definitivă la serviciul de stare civilă unde a fost înregistrată naşterea.

Art. 450 Codul civil: „ (1) Copilul din afara căsătoriei dobândeşte numele de familie al aceluia

dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită”.

(2) În cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, copilul, prin acordul

părinţilor, poate lua numele de familie al părintelui faţă de care şi-a stabilit filiaţia ulterior sau numele

reunite ale acestora.”

În cazul în care copilul a fost recunoscut în acelaşi timp de ambii părinţi, se aplică dispoziţiile art.

84 C.civ.

Art. 84 alin. (3) C.civ.: „ Numele de familie şi prenumele copilului găsit, născut din părinţi

necunoscuţi, precum şi cele ale copilului care este părăsit de către mamă în spital, iar identitatea acesteia

nu a fost stabilită în termenul prevăzut de lege, se stabilesc prin dispoziţia primarului comunei, oraşului,

municipiului sau a sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială a fost găsit copilul ori, după

caz, s-a constatat părăsirea lui, în condiţiile legii speciale.”

Din dispoziţiile legale sus-menţionate, rezultă că trebuie distinse trei ipoteze de stabilire a numelui

de familie, în funcţie de situaţia juridică în care se găseşte copilul la naştere, şi anume:43

- ipoteza copilului din căsătorie;

- ipoteza copilului din afara căsătoriei;

- ipoteza copilului găsit născut din părinţi necunoscuţi.

A. Stabilirea numelui de familie al copilului din căsătorie

copilul ia numele de familie comun al părinţilor, dacă aceştia au un asemenea nume de familie;

copilului i se stabileşte, fie de părinţi, fie de autoritatea tutelară (instanţa de judecată) ca nume de

familie, fie numele de familie al unui părinte, fie numele de familie al părinţilor reunite, în cazul în care

părinţii nu au acelaşi nume de familie (art. 84 C.civ.). Aşadar, instanţa judecătorească are dreptul să

stabilească numele de familie al copilului numai dacă părinţii nu se înţeleg în această privinţă, fiind

obligatorie însă, ascultarea lor. Copilului nu i se poate stabili un nume de familie total străin de numele

43 Gabriel Boroi, op. cit., p. 346

de familie ale părinţilor lui; desigur, în cazul unor copii succesivi, din aceeaşi căsătorie este posibilă

stabilirea unor nume de familie44 diferite (ceea ce, practic, nu e bine).

B. Stabilirea numelui de familie al copilului din afara căsătoriei

O primă regulă este aceasta: dacă copilul a fost recunoscut în acelaşi timp de ambii părinţi (la

naşterea sa), copilului i se stabileşte numele de familie în condiţiile art. 84 C.civ., adică el ia numele de

familie al unuia dintre părinţi ori numele lor de familie reunite, fie că părinţii s-au înţeles în acest sens, fie

prin hotărârea instanţei judecătoreşti competente, în cazul în care părinţii n-au realizat o învoială în această

privinţă.

A doua regulă priveşte situaţia copilului care şi-a stabilit filiaţia numai faţă de unul din părinţi (de

regulă, faţă de mamă) şi constă în stabilirea, ca nume de familie al copilului, tocmai numele de familie al

acelui părinte.

C. Stabilirea numelui de familie al copilului găsit, cu părinţi necunoscuţi

Numele de familie al unui asemenea copil se stabileşte pe cale administrativă, de către primăria

locului unde a fost găsit copilul. Art. 84 alin. (3) C.civ., care instituie această soluţie, nu conţine o altă

precizare asupra modului de stabilire a numelui de familie, ceea ce înseamnă că organul local al

administraţiei publice (primarul) are toată libertatea în determinarea cuvântului, vocabulei45 care va fi

numele de familie al copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi.46

2.3.5. Modificarea numelui de familie

Potrivit art. 2 alin. (1) din O. G. nr. 41/2003: „Numele de familie ... se schimbă prin modificarea

intervenită în statutul civil al persoanei fizice, în condiţiile prevăzute de lege”.

În concluzie, modificarea numelui de familie este determinată – generic – de schimbări intervenite

în starea civilă a persoanei şi nu se confundă cu „schimbarea pe cale administrativă” a numelui de familie,

care se datorează altor cauze şi este supusă altui regim juridic.

Schimbările de stare civilă care determină ori pot determina modificarea numelui de familie, pot fi

grupate (având în vedere succesiunea lor normală) astfel:47

- schimbări în filiaţia persoanei fizice;

- schimbări generate de adopţie;

- schimbări determinate de instituţia căsătoriei.

A. Modificarea numelui de familie determinată de schimbări în filiaţie a) Situaţia stabilirii filiaţiei copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi

Chiar în lipsa unui text expres, trebuie să admitem, în virtutea principiilor dreptului civil, ca în

cazul în care copilul găsit – căruia i s-a stabilit numele de familie prin decizie a primăriei – îşi stabileşte

filiaţia măcar faţă de unul din părinţi; el îşi schimbă starea civilă, devenind copilul „din căsătorie” ori „din

afara căsătoriei”, după caz; numele său de familie iniţial va fi înlocuit cu numele de familie care rezultă din

aplicarea legii (dacă este „din căsătorie”) sau (dacă este „din afara căsătoriei”).

b) Situaţia stabilirii filiaţiei copilului din afara căsătoriei şi faţă de al doilea părinte (de regulă, faţă

de tată)

În cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, instanţa judecătorească va

putea da încuviinţarea copilului să poarte numele acestuia din urmă.

44 Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 394 (Este regula prevăzută de art. 62 alin. (2) C. fam., teza I potrivit căreia „copilului

i se stabileşte ca nume de familie, fie numele de familie al unui părinte, fie numele de familie al părinţilor reunite, în

cazul în care părinţii nu au acelaşi nume de familie. 45 Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 395 46 A se vedea şi art. 22-23 din Legea nr. 119/1996 47 Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 396 şi urm.

Stabilirea filiaţiei şi faţă de celălalt părinte nu conduce – automat – la modificarea numelui de

familie; se cere ca instanţa să pronunţe o hotărâre de încuviinţare a modificării numelui de familie.

c) Situaţia tăgăduirii paternităţii copilului din căsătorie

Admiterea acţiunii în tăgada paternităţii trebuie să conducă la următoarele situaţii:48

- când mama copilului nu are nume de familie comun cu al soţului tăgăduitor, copilul trebuie să ia numele

de familie al mamei din momentul naşterii;

- când mama copilului are nume de familie comun cu al soţului tăgăduitor49, copilul păstrează acest

nume;

- dacă după tăgăduirea paternităţii se stabileşte paternitatea faţă de alt bărbat, instanţa poate încuviinţa să

poarte numele acestuia din urmă.

d) Ipoteza contestării ori anulării recunoaşterii de filiaţie

Într-o astfel de ipoteză, copilul se va afla în una din situaţiile examinate la „stabilirea numelui de

familie”, în consecinţă, îşi va găsi aplicaţie regula corespunzătoare situaţiei în care se află copilul.

B. Modificarea numelui de familie determinată de adopţie

În cadrul adopţiei50, numele de familie se modifică în următoarele ipoteze:

a) Ipoteza încuviinţării adopţiei

Această situaţie este reglementată în art. 53 din Legea nr. 273/2004 privind regimul adopţiei: „(1)

Adoptatul dobândeşte prin adopţie numele adoptatorului. (2) Dacă adopţia se face de către doi soţi ori de

către soţul care adoptă copilul celuilalt soţ, iar soţii au nume comun, adoptatul va purta acest nume. În cazul

în care soţii nu au un nume comun, ei sunt obligaţi să declare instanţei judecătoreşti care încuviinţează

adopţia numele pe care adoptatul urmează să-l poarte”. În caz de neînţelegere, va decide instanţa.

În toate cazurile hotărârea de încuviinţare a adopţiei va trebui să arate numele de familie pe care

adoptatul urmează să-l poarte.

b) Ipoteza desfacerii adopţiei urmată de încuviinţarea noii adopţii

În caz de desfacere a adopţiei urmată de încuviinţarea uneia noi, sunt aplicabile, dispoziţiile

privitoare la încuviinţarea adopţiei, inclusiv cele referitoare la numele pe care urmează să-l primească

adoptatul ca efect al noii adopţii.51

c) Ipoteza anulării adopţiei

Art. 56 din Legea nr. 273/2004: „Adopţia este nulă dacă s-a încheiat în alt scop decât al ocrotirii

interesului superior al copilului ori cu încălcarea oricăror condiţii de fond sau de formă prevăzute de lege”.

Potrivit art. 59 din Legea nr. 273/2004: „adoptatul redobândeşte numele de familie avut înainte de

încuviinţarea adopţiei”.

C. Modificarea numelui de familie determinată de căsătorie

Căsătoria reprezintă uniunea încheiată prin liber consimţământ, în condiţiile legii, între un bărbat

şi o femeie, în scopul de a întemeia o familie. Căsătoria dă naştere unor drepturi şi obligaţii specifice între

soţi. Pentru efectele căsătoriei cu privire la numele de familie al soţilor pot fi analizate mai multe ipoteze:

încheierea căsătoriei, desfacerea căsătoriei prin divorţ, anularea căsătoriei, încetarea căsătoriei.

a) Ipoteza încheierii căsătoriei

48 A se vedea Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 396-397 49 Tăgăduirea paternităţii reprezintă negarea de către un bărbat a paternităţii copilului care i se atribuie, pe motiv că,

deşi există împotriva lui o prezumţie legală de paternitate (copilul fiind fie născut, fie conceput în timpul căsătoriei

mamei sale cu acel bărbat), este cu neputinţă ca el să fie tatăl acestuia. 50 În istoria acestei instituţii a fost cunoscută şi sub numele de „luare de suflet”. 51 Art. 7 alin. (3) Legea nr. 273/2004 „Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), poate fi încuviinţată o nouă

adopţie atunci când: adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat, în acest caz, adopţia anterioară se consideră desfăcute

pe data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii”.

Potrivit art. 281 C.civ. „(1) În declaraţia de căsătorie, viitorii soţi vor menţiona numele de familie

pe care îl vor purta în timpul căsătoriei.”

Pentru această ipoteză art. 282 C. civ. prevede: „Viitorii soţi pot conveni să-şi păstreze numele

dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soţ poate să-

şi păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.”

După cum se poate observa, încheierea căsătoriei nu atrage – întotdeauna – modificarea numelui

de familie, deşi ea înseamnă, întotdeauna, modificarea numelui. În două cazuri nu se modifică numele de

familie şi anume:

- când soţii şi-au păstrat numele lor dinaintea căsătoriei;

- când numai un soţ a luat numele de familie al celuilalt (potrivit tradiţiei noastre, femeia ia numele de

familie al bărbatului).

Dimpotrivă, în alte două cazuri se modifică numele de familie, şi anume:

- când soţii se învoiesc să poarte ca nume de familie comun, numele lor reunite;

- pentru soţul care a luat nume de familie numele celuilalt.

Posibilităţile oferite de art. 282 C. civ. sunt limitative.52

b) Ipoteza divorţului

Divorţul este modul de înfăptuire a desfacerii căsătoriei pe cale judecătorească atunci când, datorită

unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt atât de grav şi iremediabil vătămate încât continuarea

căsătoriei este vădit imposibilă pentru cel care cere desfacerea ei.

Divorţul produce efecte multiple, care vizează întregul complex de relaţii personale şi patrimoniale

ce se stabilesc între soţi. Aceste efecte se produc numai pentru viitor, nu au caracter retroactiv, deosebindu-

se astfel esenţial de efectele nulităţii căsătoriei.

Soarta numelui de familie în caz de divorţ este prevăzută de art. 383 C. civ. astfel: „La desfacerea

căsătoriei prin divorţ, soţii pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Instanţa de judecată

va lua act de această înţelegere prin hotărârea de divorţ.

(2) Instanţa pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al

copilului, poate să încuviinţeze acest drept, chiar în lipsa unei învoieli între soţi.

(3) Dacă nu a intervenit o înţelegere sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi poartă

numele dinaintea căsătoriei”.

c) Ipoteza nulităţii căsătoriei

Nulitatea căsătoriei reprezintă sancţiunea civilă constând în desfiinţarea căsătoriei (de regulă, cu

efect retroactiv, de la data încheierii) în cazul în care a fost încheiată prin încălcarea dispoziţiilor legale.

Pentru această situaţie nu există o reglementare legală expresă pentru modificarea numelui. Dar în

lumina principiilor efectului nulităţii, nulitatea căsătoriei va avea drept consecinţă şi reluarea numelui avut

anterior căsătoriei, fără posibilitatea învoielii între foştii soţi ori încuviinţarea instanţei. Dacă nu a existat

un nume comun în timpul căsătoriei, nulitatea acesteia nu atrage modificarea numelui de familie.

d) Încetarea căsătoriei prin decesul unuia dintre soţi

Încetarea căsătoriei prin decesul unuia dintre soţi nu conduce, în nicio situaţie, la modificarea

numelui de familie al soţului supravieţuitor.

2.3.6. Schimbarea numelui de familie pe cale administrativă

Codul civil art. 85: „cetăţenii români pot obţine, în condiţiile legii, schimbarea pe cale

administrativă a numelui de familie şi a prenumelui sau numai a unuia dintre ele”.

52 Nu este admisibilă luarea unui al treilea nume de familie, total străin, şi nici păstrarea de către un soţ a numelui de

familie, iar celălalt să ia numele de familie reunite. Înţelegerea soţilor cu privire la numele de familie pe care-l vor

purta în căsătorie este irevocabilă, aşa încât ei sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele de familie declarat.

A. Cazuri întemeiate pentru schimbarea numelui de familie pe cale administrativă

(Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003)

Alin. (2) al art. 4 prevede că sunt considerate ca întemeiate cererile de schimbare a numelui în

următoarele cazuri:

când numele este format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere sau în alt mod.53

când persoana în cauză a folosit în mod permanent, în exercitarea profesiei, numele pe care doreşte să

îl obţină, făcând dovada cu privire la aceasta, precum şi a faptului că este cunoscută în societate sub

acest nume (legea prevede, posibilitatea transformării pseudonimului profesional în nume).

când, din neatenţia ofiţerului de stare civilă ori ca urmare a necunoaşterii reglementărilor legale în

materie, au fost efectuate menţiuni greşite în registrele de stare civilă ori au fost eliberate certificate de

stare civilă cu nume eronate, în baza cărora au fost efectuate alte acte.

când persoana în cauză are nume de familie sau prenume format din mai multe cuvinte, de regulă

reunite, şi doreşte schimbarea acestuia.

când persoana în cauză poartă un nume de familie de provenienţă străină şi doreşte să poarte un nume

românesc.

când persoana şi-a schimbat numele de origine străină într-un nume românesc, pe cale administrativă,

şi doreşte să revină la numele dobândit la naştere.

când părinţii şi-au schimbat numele pe cale administrativă, iar copiii solicită să poarte un nume de

familie comun cu al părinţilor lor.

când persoana în cauză solicită să poarte un nume de familie comun cu al celorlalţi membri ai familiei.

când soţii au convenit cu ocazia încheierii căsătoriei să poarte numele de familie reunite şi ambii solicită

schimbarea acestuia pe cale administrativă, optând pentru numele de familie dobândit la naştere de

către unul dintre ei ori să revină fiecare la numele avut anterior căsătoriei.

când persoana în cauză face dovada că a fost recunoscută de către părinte ulterior înregistrării naşterii,

însă, întrucât nu a sesizat instanţa pentru încuviinţarea purtării numelui de familie al acestuia în timpul

vieţii, nu există altă posibilitate de dobândire a numelui părintelui decât pe cale administrativă.

când prenumele purtat este specific sexului opus.

când persoanei i s-a încuviinţat schimbarea sexului prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi

irevocabilă şi solicită să poarte un prenume corespunzător, prezentând un act medico-legal din care să

rezulte sexul acestuia.

Art. 4 alin. (3) din Ordonanţa nr. 41/2003 consideră ca fiind justificate cererile de schimbare a

numelui în următoarele legi:

a) când persoana în cauză a adoptat minori şi doreşte ca aceştia să poarte alt prenume.

b) când căsătoria a încetat prin moartea sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi, iar

soţul supravieţuitor solicită să revină la numele de familie purtat anterior căsătoriei ori la numele de

familie dobândit la naştere.

c) când în urma divorţului un fost soţ revine la numele de familie purtat anterior şi care provine dintr-o

altă căsătorie, de asemenea, desfăcută prin divorţ, şi doreşte să poarte numele dobândit la naştere.

d) când, în urma încetării căsătoriei prin moartea sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre

soţi, celălalt soţ se recăsătoreşte şi, ca urmare a desfacerii acestei căsătorii, acesta doreşte să poarte

numele de familie dobândit la naştere.

e) când fostul soţ doreşte să poarte numele de familie pe care l-a avut în căsătorie, pentru a avea un nume

comun cu copiii încredinţaţi spre creştere şi educare, cu consimţământul fostului soţ, dat în formă

autentică.

f) când părinţii au divorţat, iar copiii încredinţaţi spre creştere şi educare unuia dintre părinţi, care a revenit

la numele de familie avut anterior căsătoriei solicită să poarte numele de familie al acestuia.

53 Art. 18 alin. (2) din Legea nr. 119/1996, impune ofiţerului de stare civilă să refuze înscrierea unor prenume „formate

din cuvinte indecente ori ridicole”.

g) când s-a desfăcut adopţia unei persoane căsătorite care are copii minori şi în urma desfacerii adopţiei

persoana în cauză revine la numele de familie avut înainte de adopţie.

h) când unul dintre soţi, la încheierea căsătoriei, a luat numele de familie al celuilalt soţ, nume pe care

acesta l-a dobândit prin adopţie, iar ulterior încheierii căsătoriei are loc desfacerea adopţiei.

B. Procedura schimbării numelui

Persoana interesată va depune o cerere la serviciu public comunitar de evidenţă a persoanelor aflat

în subordinea consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti,

unde îşi are domiciliul.

Cererea trebuie să fie motivată (prin unul din cazurile prevăzute de lege) va fi însoţită de anumite

documente, prevăzute de lege.54

În termen de 30 de zile de la publicarea în M. Of. a extrasului din cererea de schimbare a numelui,

orice persoană poate face opoziţie la cererea de schimbare a numelui, în scris şi motivat, care se depune la

aceeaşi primărie.

Competenţa soluţionării cererii aparţine serviciului public judeţean, respectiv al municipiului

Bucureşti.

Potrivit art. 13 din O. G. nr. 41/2003: „Serviciul public judeţean, respectiv al municipiului

Bucureşti, verifică dacă sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de prezenta ordonanţă şi după analizare

temeiniciei cererii, precum şi a opoziţiilor făcute, propune motivat, preşedintelui consiliului judeţean,

respectiv primarului general al municipiului Bucureşti, emiterea dispoziţiei de admitere sau de respingere

a cererii de schimbare a numelui, în termen de 60 de zile de la primirea cererii”.55

2.3.7. Prenumele După cum am văzut, art. 83 din Codul civil dispune: „Numele cuprinde numele de familie şi

prenumele”.

Prenumele este numele care se dă unui om la naştere şi care distinge pe fiecare dintre membrii

aceleiaşi familii (nume de botez).

A. Noţiune Prenumele (după nume) este acea parte a numelui, care individualizează persoana fizică, mai ales

în raport cu ceilalţi membri ai familiei din care aceasta face parte, dar şi în raport cu alte persoane ce au

acelaşi nume de familie.

54 Art. 6 alin. (2): a) copii legalizate de pe certificatele de stare civilă ale celor în cauză; b) un exemplar al M. Of. al

României, partea a III-a, în care a fost publicat extrasul din cererea de schimbare a numelui, cu menţiunea că nu trebuie

să fi trecut mai mult e un an de la publicare; c) consimţământul dat în formă autentică, al celuilalt soţ, când este cazul;

d) copie de pe decizia de aprobare a autorităţilor tutelare, când este cazul; e) cazierul judiciar şi cazierul fiscal al

solicitantului. 55 Dispoziţie de admitere a cererii de schimbare a numelui de familie se transmite, în copie (în număr suficient de

exemplare) serviciului public local la care s-a înregistrat cererea. Acesta trebuie să înştiinţeze de îndată pe solicitant.

După depunerea de către solicitant a dovezii plăţii taxei de timbru, serviciul public eliberează o copie a deviziei de

admitere a cererii de schimbare a numelui de familie. Potrivit art. 14 din o. G. nr. 41/2003 în cazul în care solicitantul

nu depunde dovada de plată a taxei de timbru, în termen de 90 de zile de la încunoştiinţare, serviciul public restituie

copia dispoziţiei de admitere organului emitent. Taxa de timbru nu este datorată pentru schimbarea numelui indecent

ori ridicol (art. 13).

Dipoziţia de schimbare a numelui se înscrie, prin menţiune, pe marginea actului de naştere, precum şi a celui de

căsătorie atunci când este cazul (art. 15).

Efectele schimbării numelui se produc de la data efectuării înscrierii prin menţiune pe marginea actului de naştere;

de la această dată, solicitantul va purta numai numele obţinut prin dispoziţie.

Dovada schimbării numelui se face cu dispoziţia de admitere a cererii sau a certificatului eliberat (art. 17).

Dispoziţia de respingere a cererii se comunică în termen de 10 zile de la emitere.

Persoana fizică are asupra prenumelui un drept subiectiv care are acelaşi conţinut ca şi dreptul

subiectiv asupra numelui de familie.56 Împreună cu numele de familie al unei persoane, prenumele

alcătuieşte o unitate.

B. Caractere juridice

Prenumele are aceleaşi caractere juridice, ca şi numele de familie, respectiv: opozabilitate erga

omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate şi universalitate.

C. Stabilirea prenumelui

Art. 84 alin. (2) din Codul civil reglementează stabilirea prenumelui: „Prenumele se stabileşte la

data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere”, făcute de persoana care declară naşterea.

Pentru situaţia specială a copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi, precum şi în situaţia în care

copilul este părăsit de către mamă în spital, iar identitatea acesteia nu a fost stabilit în termenul stabilit de

lege, numele de familie şi prenumele „se stabilesc prin dispoziţia primarului localităţii în a cărei rază a fost

găsit copilul ori s-a constatat abandonul acestuia în condiţiile art. 84 alin (3) C.civ.

a) Principiul libertăţii părinţilor în alegerea prenumelui copilului

Art. 8 alin. (3) din Legea nr. 272/2004: „părinţii aleg numele şi prenumele copilului în condiţiile

legii”.

Această libertate are două aspecte:

- în primul rând implică libertatea alegerii cuvântului care va primi rolul de prenume.

- pe de altă parte, priveşte libertatea alegerii numărului cuvintelor care vor primi această semnificaţie.

-

D. Limitele libertăţii părinţilor în alegerea prenumelui copilului

Aceste limite sunt stabilite în principal prin dispoziţiile:

- Art. 84 alin. (2) C.civ. „Este interzisă înregistrarea de către ofiţerul de stare civilă a

prenumelor indecente, ridicole şi a altor asemenea, de natură a afecta ordinea publică şi

bunele moravuri ori interesele copilului, după caz.”

- Art. 8 alin. (3) din Legea nr. 272/2004: „părinţii aleg numele şi prenumele copilului în

condiţiile legii”.

- Art. 18 din Legea nr. 119/1996 prevede că : „numele de familie şi prenumele copilului se

stabilesc potrivit legii”.

- Art. 18 alin. (2) din Legea nr. 119/1996: „ofiţerul de stare civilă poate refuza înscrierea unor

prenume care sunt formate din cuvinte indecente ori ridicole, părinţii putând opta pentru un

nume corespunzător”.

Libertatea la care facem referire trebuie manifestată în limitele impuse de principiul general al

interesului superior al copilului, care stă la baza raporturilor dintre părinţi şi copiii lor minori şi care „va

prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copii” (art. 2 alin. (3) din Legea nr. 272/2004).

Altfel spus, părinţii au obligaţia de a-i alege un prenume care să corespundă interesul său superior,

prin excluderea cuvintelor „indecente ori ridicole”.

2.4. Pseudonimul şi porecla Ca şi numele, pseudonimul individualizează persoana fizică în societate în general, într-un anumit

domeniu de activitate, în special. Pseudonimul se bucură de protecţie potrivit art. 54 din Decretul nr.

31/1954.

În vorbirea obişnuită, porecla înseamnă supranume dat (de obicei, în bătaie de joc) unei persoane,

mai ales în legătură cu o trăsătură caracteristică a aspectului său exterior sau a activităţii sale.

56 Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 403

2.5. Domiciliul 2.5.1. Definiţie

Conform art. 87 din Codul civil „domiciliul persoanei fizice este acolo unde îşi are principala

aşezare”. Aşadar, „domiciliul este acel atribut de identificare a persoanei fizice este acolo unde ea îşi are

locuinţa statornică principală”. Aşadar, „domiciliul este acel atribut de identificare a persoanei fizice care

o individualizează în spaţiu prin indicarea unui loc având această semnificaţie juridică”.57 Acest mod de

identificare spaţială a persoanei este completat prin noţiunea de reşedinţă, noţiune mai concretă, desemnând

locuinţa secundară.

Dintre domeniile dreptului civil, în care se învederează rolul domiciliului, menţionăm:

- domeniul capacităţii civile, de pildă potrivit art. 3 alin. (2) din Legea arendării nr. 16/1994: „Arendaşul,

persoană fizică, trebuie să fie cetăţean român cu domiciliul în România, să prezinte garanţiile solicitate

de arendator”;

- domeniul obligaţiilor civile, potrivit art. 1494 C. civ.: „Obligaţiile băneşti trebuie executate la

domiciliul creditorului de la data plăţii. Dacă locul nu este arătat, plata în privinţa lucrurilor certe şi

determinate se va face în locul în care se găsea obiectul obligaţiei în timpul contractării, în oricare alt

caz, plata se face la domiciliul debitorului”;

- domeniul succesoral, locul deschiderii succesiunii este cel al ultimului domiciliu al defunctului; de

aceasta se leagă o serie de consecinţe juridice. În acest sens, art. 68 din Legea nr. 36/1995 a notarilor

publici şi activităţi notariale dispune: „Procedura succesorală notarială se deschide, după caz, la cererea

oricărei persoane interesate, a procurorului, precum şi a secretarului consiliului local al localităţii în

raza căruia defunctul şi-a avut ultimul domiciliu, atunci când are cunoştinţă că moştenirea cuprinde

bunuri imobile.

În cazul decesului unei persoane care nu a avut ultimul domiciliu în ţară, procedura succesorală se

poate îndeplini de notarul public din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care defunctul şi-a avut

bunurile cele mai importante ca valoare”.

2.5.2. Caractere juridice

Fiind un drept personal nepatrimonial, dreptul la domiciliu este însoţit de caracterele juridice ale

unui asemenea drept: opozabilitate erga omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate şi

universalitate la care se adaugă caracterele juridice specifice şi anume stabilitatea, unicitatea, obligativitatea

şi inviolabilitatea.

- Stabilitatea desemnează acest caracter juridic specific al domiciliului prin formula ‚locuinţă statornică”.

Prin acest caracter, domiciliul se deosebeşte faţă de reşedinţa persoanei fizice. Stabilitatea domiciliului

nu reprezintă o piedică în calea schimbării lui în condiţiile legii. Schimbarea domiciliului urmând reguli

bine stabilite de legiuitor.

- Unicitatea domiciliului se exprimă în ideea următoare: la un moment dat, persoana fizică are un singur

domiciliu. Dacă o persoană fizică are mai multe locuinţe statornice, numai una are valoare juridică a

domiciliului şi anume cea principală (statornică) aşa cum dispune art. 87 Codul civil şi art. 25 alin. (2)

din O. U. G. nr. 97/2005.

- Obligativitatea domiciliului este caracterul ce decurge din funcţia social-juridică a domiciliului, de a fi

mijloc de individualitate, în spaţiu, a persoanei, în care este interesat nu numai titularul, dar şi societatea.

- Inviolabilitatea. Domiciliul constituind teritoriu propriu persoanei, ferit de imixtiunile terţilor sau ale

autorităţilor. Acest caracter al domiciliului este un drept fundamental al persoanei prevăzut de art. 27

din Constituţie, referindu-se şi la reşedinţă sau la orice spaţiu privat în care se desfăşoară viaţa intimă

a persoanei.

57 Ghe. Beleiu, op. cit., 1992, p. 323

2.5.3. Felurile domiciliului

A. În funcţie de modul de stabilire de însăşi persoana fizică în cauză sau este fixat de lege, domiciliul

este de trei feluri:

a) domiciliul de drept comun (numit şi „voluntar”);

b) domiciliul legal;

c) domiciliul convenţional (numit impropriu şi „ales”).

În funcţie de teritoriul statului pe care se află:

- domiciliul în ţară (România);

- domiciliul în străinătate.

După succesiunea lor:

- vechiul (fostul) domiciliu;

- domiciliul actual al persoanei fizice.

Din punctul de vedere al soţilor:

- domiciliul conjugal comun (regula);

- domicilii separate.

Vom trata pe scurt clasificarea domiciliului în funcţie de modul de stabilire:

Domiciliul de drept comun sau domiciliul voluntar Domiciliul este de regulă, voluntar, adică liber ales de persoană şi rezultă din cumularea unui

element material (principalul domiciliu) cu un element intenţional (voinţa persoanei fizice de a-şi stabili în

acel loc principala reşedinţă), fiind luat ca atare în evidenţa organelor administrative ale statului şi în care

se prezumă că această persoană poate fi întotdeauna găsită.

Domiciliul de drept comun (voluntar) este domiciliul pe care îl are persoana fizică cu deplină

capacitate de exerciţiu şi care este acolo unde ea şi-a stabilit în condiţiile legii, locuinţa statornică sau

principală.58

Practic, la împlinirea vârstei de 18 ani, domiciliul legal al persoanei fizice se transformă în

domiciliul de drept comun dacă persoana în cauză nu îşi exprimă voinţa în alt mod.

Dovada domiciliului voluntar se face cu cartea de identitate sau, dacă este cazul, prin aceste

mijloace legale de probă (actele încheiate în condiţiile legale, privind titlul locativ; declaraţia scrisă de

primire în spaţiu a găzduitorului etc.).

Domiciliul legal, este cel stabilit de lege unor categorii determinate de persoane, astfel:

- Art. 92 C.civ. „(1) Domiciliul minorului care nu a dobândit capacitate deplină de exerciţiu în condiţiile

prevăzute de lege este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte în mod statornic.

(2) În cazul în care părinţii au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei va avea domiciliul

copilul, instanţa de tutelă, ascultând pe părinţi, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani,

va decide ţinând seama de interesele copilului. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti,

minorul este prezumat că are domiciliul la părintele la care locuieşte în mod statornic.

(3) Prin excepţie, în situaţiile prevăzute de lege, domiciliul minorului poate fi la bunici, la alte rude

ori persoane de încredere, cu consimţământul acestora. De asemenea, domiciliul minorului poate fi şi la o

instituţie de ocrotire.

(4) Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre părinţii săi îl reprezintă ori în cazul în

care se află sub tutelă, precum şi domiciliul persoanei puse sub interdicţie judecătorească, este la

reprezentantul legal.”

Domiciliu celui pus sub interdicţie judecătorească

Domiciliul persoanei puse sub interdicţie judecătorească este la reprezentantul legal (art. 92 alin

(4) C.civ.).

58 Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 409

Domiciliul copilului lipsit de ocrotirea părinţilor săi

Domiciliul copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor săi şi supus unor măsuri de

protecţie specială, în cazurile prevăzute de lege, se află la familia sau la persoanele cărora le-a fost dat în

plasament (art. 93 C.civ.).

Domiciliul persoanei puse sub curatelă În cazul în care s-a instituit o curatelă asupra bunurilor celui care a dispărut, acesta are domiciliul

la curator, în măsura în care acesta este îndreptăţit să-l reprezinte. (art. 94 C.civ.)

Domiciliul la custode sau curator Dacă a fost numit un custode sau un curator pentru administrarea bunurilor succesorale, cei chemaţi

la moştenire au domiciliul la custode sau, după caz, la curator, în măsura în care acesta este îndreptăţit să îi

reprezinte. (art. 95 C.civ.)

Domiciliul profesional

Cel care exploatează o întreprindere are domiciliul şi la locul acelei întreprinderi, în tot ceea ce

priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa în acel loc. (art. 96 C.civ.)

Domiciliul ales

Părţile unui act juridic pot să aleagă un domiciliu în vederea exercitării drepturilor sau a executării

obligaţiilor născute din acel act.

Alegerea domiciliului nu se prezumă, ci trebuie făcută în scris. (art. 97 C.civ.)

Domiciliul minorului pus sub tutelă Art. 137 C.civ. prevede: “(1) Minorul pus sub tutelă are domiciliul la tutore. Numai cu autorizarea

instanţei de tutelă minorul poate avea şi o reşedinţă.

(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), tutorele poate încuviinţa ca minorul să aibă o reşedinţă

determinată de educarea şi pregătirea sa profesională. În acest caz, instanţa de tutelă va fi de îndată

încunoştinţată de tutore.”

Locuinţa familiei Locuinţa familiei este locuinţa comună a soţilor sau, în lipsă, locuinţa soţului la care se află copii

(art. 321 alin (1) C.civ.).

Pe lângă importanţa pe care determinarea domiciliului unei persoane o are ca element de

identificare a acesteia, pentru asigurarea securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice în general, legea

prevede uneori expres necesitatea acestei determinări (de ex. în cazul plăţii sau al ofertei de plată) – locul

plăţii este acela stabilit de părţi în actul juridic din care izvorăşte obligaţia sau acela stabilit de lege după

cum urmează:

- când obiectul datorat este un lucru cert, plata (predarea lucrului) trebuie făcută la locul unde se găsea

lucrul la momentul încheierii contractului;

- în celelalte cazuri, plata se face la domiciliul debitorului;

- în anumite cazuri speciale, legea prevede expres că plata trebuie făcută la domiciliul creditorului;

al stabilirii locului deschiderii succesiunii; al determinării competenţei instanţelor de judecată sau al

îndeplinirii unor acte de procedură etc.

Domiciliul convenţional este acea locuinţă stabilită prin acordul de voinţă al părţilor actului în

vederea executării sale în acel loc sau pentru soluţionarea litigiului şi comunicarea actelor de procedură.

Art. 19 C. pr. civ.: „părţile pot conveni, prin înscris sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei, ca

pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii au competenţa

teritorială, afară de cazurile prevăzute de art. 13, 14, 15 şi 16, cazuri în care dispoziţiile legale de stabilire

a instanţei competente sunt imperative”.

Art. 93 C. pr. civ.: „în caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu

primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea

arătări la domiciliul părţii”.

Alegerea domiciliului fiind o convenţie, trebuie să îndeplinească condiţiile şi produce efectele

stabilite de lege pentru actele juridice bilaterale.59 Nu întotdeauna alegerea domiciliului se realizează printr-

o convenţie. De ex.: în cazul în care cererea de chemare în judecată este formulată de o persoană care

locuieşte în străinătate, în cererea respectivă va trebui să menţioneze şi domiciliul ales în România unde

urmează a i se face toate comunicările privind procesul respective (art. 112 pct. 1 C. pr. civ.).

În cadrul unui proces, dacă părţile sunt persoane fizice, cererea de chemare în judecată trebuie să

cuprindă numele, domiciliul sau reşedinţa acestora.

Textul pune pe acelaşi plan, domiciliul cu reşedinţa părţilor, deoarece aici interesează locul unde

partea locuieşte efectiv, pentru a-i putea fi făcute toate comunicările în legătură cu procesul.

Domiciliul indicat în cerere poate fi cel real sau un domiciliu ales pentru comunicarea actelor de

procedură.

2.6. Reşedinţa 2.6.1. Noţiune, caractere şi importanţă

Potrivit art. 88 C.civ. „Reşedinţa persoanei fizice este în locul unde îşi are locuinţa secundară.”

Reşedinţa este denumirea dată aceleia dintre locuinţele unei persoane, care are caracter vremelnic

şi nu îndeplineşte cerinţele legale necesare pentru a putea fi considerate drept domiciliu al acesteia.

Potrivit art. 29 din O. U . G. nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate

ale cetăţenilor români: „Reşedinţa este adresa la care persoana fizică locuieşte temporar mai mult de 15

zile, alta decât cea de domiciliu”.

Caractere specifice

Coroborând prevederile art. 29 cu cele ale art. 25 alin. (3) din O. U. G. nr. 37/2005: „Cetăţenii

români nu pot avea, în acelaşi timp, decât un singur domiciliu şi/sau o singură reşedinţă”, rezultă că

reşedinţa are următoarele caractere specifice: unicitatea, vremelnicia şi caracterul facultativ, la care se

adaugă caractere generale ale reşedinţei (drept nepatrimonial): opozabilitatea erga omnes, inalienabilitatea,

imprescriptibilitatea, personalitatea şi universalitatea.

Importanţa

În viaţa juridică a persoanei, reşedinţa are un rol mai redus decât domiciliul. Printre activităţile

producătoare de efecte juridice, expres prevăzute de lege, care pot fi efectuate nu numai la domiciliul, ci şi

la reşedinţa persoanei figurează:

- posibilitatea comunicării unei citaţii şi la o anumită reşedinţă a persoanei în cauză.

- posibilitatea încheierii căsătoriei şi în faţa delegatului de stare civilă competent în unitatea administrativ

teritorială, în cuprinsul căreia se află reşedinţa oricăruia dintre viitorii soţi.

- cererea de chemare în judecată va cuprinde printre altele: „numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor”.

2.6.2. Stabilirea, schimbarea şi dovada reşedinţei

Potrivit art. 25 alin. (2) O. U. G. nr. 97/2005: „cetăţenii români au dreptul să-şi stabilească sau să-

şi schimbe, în mod liber domiciliul ori reşedinţa cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege”, ceea ce

înseamnă că principiul care se aplică este acela al libertăţii stabilirii, respectiv schimbării reşedinţei după

cum cer interesele persoanei fizice.

Conform art. 30 din O. U. G. nr. 97/2005, persoana care locuieşte temporar, în mod neîntrerupt,

mai mult de 15 zile la o altă adresă decât cea de domiciliu este obligată să solicite serviciului public de

59 Constantin Stătescu, op. cit., p. 162

evidenţă a persoanelor înscrierea, în cartea de identitate şi în documentele de evidenţă, a menţiunii de

stabilire a reşedinţei. Excepţiile de la această regulă sunt prevăzute de art. 31 alin. (1) după cum urmează:

a) persoana care locuieşte la o altă adresă decât cea de domiciliu, în interesul serviciului sau în scop turistic;

b) persoana internată într-o unitate sanitară/medicală nu este obligată să formuleze cererea pentru stabilirea

reşedinţei.

Reşedinţa va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut. În lipsă de reşedinţă, persoana

fizică este considerată că domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul

unde acea persoană se găseşte.

Dovada reşedinţei se face prin menţiunea înscrisă în cartea de identitate, prin eticheta autocolantă

aplicată potrivit H. G. nr. 839/2006 sau O. U. nr. 97-2005.

2.7. Starea civilă 2.7.1. Definiţie

Art. 98 C.civ. defineşte starea civilă ca fiind dreptul persoanei de a se individualiza, în familie şi

societate, prin calităţile strict personale care decurg din actele şi faptele de stare civilă.

Starea civilă este un mijloc juridic de identificare a persoanei fizice al cărui specific constă în faptul

că individualizarea se realizează prin indicarea calităţilor personale care au o asemenea semnificaţie, cum

ar fi: născut din căsătorie, născut în afara căsătoriei, adoptat, căsătorit, necăsătorit, divorţat, văduv,

recăsătorit, rudă sau afin cu cineva, bărbat sau femeie, minor, major.

Starea civilă este o sumă de calităţi personale prin care individul poate fi determinat ca persoană

fizică. Ea implică facultatea persoanei de a pretinde să fie individualizată ca atare de către alţii, aceasta

putând apela la nevoie la forţa de constrângere statală.

Starea civilă este privită şi ca aspect al statutului unei persoane, care înglobează calităţile şi

atributele pe care aceasta le dobândeşte în cadrul raporturilor sale de familie, fiind determinate de

apartenenţa sa la o anumită comunitate familială. Dintre aceste calităţi şi atribute fac parte: calitatea de

copil (din căsătorie, din afara căsătoriei, din adopţie), calitatea de soţ, de divorţat sau de celibatar. Aceste

calităţi şi atribute se dobândesc fie ca urmare a producerii unor fapte juridice (de ex. naşterea), fie ca urmare

a unor acte juridice (de ex. căsătoria, adopţia, recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, declararea

judecătorească a morţii etc.) care fixează poziţia persoanei în cauză în raporturile ei cu ceilalţi membri ai

unei comunităţi familiale.

2.7.2. Delimitarea stării civile de folosinţa stării civile

Deşi distincte, aceste două noţiuni sunt în strânsă legătură, starea civilă având în vede statica, iar

folosinţa stării civile dinamica atributului de identificare a persoanei fizice – starea sa civilă.60

Folosinţa stării civile ori posesia de stat rezultă din întrunirea cumulativă a trei elemente: nomen,

tractatus şi fama61.

Nomen înseamnă individualizarea prin purtarea numelui ce corespunde stării civile pretinse de o

persoană fizică.

Tractatus constă în tratarea, considerarea de către cei apropiaţi, ca fiind persoana căreia îi aparţine

starea civilă folosită.

Fama înseamnă recunoaşterea, în familie şi societate ca fiind persoana căreia îi aparţine starea

civilă de care se prevalează.62

Efectele posesiei de stat sunt:

prezumă că ea corespunde realităţii (e o prezumţie simplă, care poate fi combătută ori chiar completată);

unită cu actul de naştere concordant, creează prezumţia irefragabilă de existenţă a acelei stări civile.63

60 Gabriel Boroi, op. cit., p. 345 61 Pentru detalii, vezi Ernest Lupan, Ioan Săbău-Pop, op. cit., p. 192 62 Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 420 63 Potrivit art. 99 C. civ.: „Starea civilă se dovedeşte prin actele de naştere, căsătorie ”.

2.7.3. Acţiunile de stare civilă

Acţiunile de stare civilă sunt acele acţiuni care au ca obiect elemente ale stării civile a persoanei

fizice.64

Acţiunile de stare civilă se clasifică după obiectul ori finalitatea lor65, în:

- acţiuni în reclamaţie de stat (de statut);

- acţiuni în contestaţie de stat;

- acţiuni în modificare de stat.66

A. Acţiunea în reclamaţie de stat este acea acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea altei stări

civile decât cea de la data intentării acţiunii. În această categorie intră:

- acţiunea în stabilirea maternităţii (art. 422 C. civ.);

- acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei (art. 425 C. civ.).

Acţiunea în stabilirea maternităţii

Potrivit dispoziţiilor art. 408 C. Civ., filiaţia faţă de mamă rezultă din faptul naşterii. Împrejurarea

că maternitatea are la bază faptul naşterii, uşor de dovedit, face ca stabilirea ei să nu ridice probleme, aşa

cum se întâmplă în cazul stabilirii paternităţii.67

Acţiunea în stabilirea maternităţii poate fi introdusă de persoana interesată potrivit art. 422 C. civ.

numai în următoarele cazuri:

a) când, din orice împrejurări dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate face prin certificatul constatator

al naşterii. Se poate introduce acţiune numai atunci când nu este vorba de reconstituirea sau întocmirea

ulterioară a actului de naştere, ori nu sunt îndeplinite condiţiile pentru o declaraţie de naştere tardivă.

b) când se contestă realitatea celor cuprinse în certificat. Este vorba de acele situaţii în care există

neconcordanţe între certificatul de naştere al copilului şi folosirea stării civile a acestuia.

Acţiunea aparţine numai copilului deoarece are un caracter strict personal şi nu se prescrie în timpul

vieţii copilului.

Acţiunea se introduce împotriva pretinsei mame sau împotriva moştenitorilor acesteia. Hotărârea

judecătorească irevocabilă prin care s-a admis, acţiunea, are caracter declarativ, raportul de filiaţie

stabilindu-se din momentul naşterii copilului.

Ea este opozabilă erga omnes. Pe baza ei se face menţiune pe marginea actului de naştere al

persoanei respective.

Acţiunea în stabilirea paternităţii copilului dinafara căsătoriei, reprezintă un mijloc juridic prin care

se determină filiaţia unui copil din afara căsătoriei faţă de tatăl său, constând fie în recunoaşterea copilului

de către tată, fie într-o hotărâre judecătorească.

Stabilirea paternităţii prin recunoaştere poate fi făcută numai dacă copilul este şi conceput şi născut

înafara căsătoriei (deoarece în caz contrar paternitatea copilului se stabileşte pe baza prezumţiilor legale de

paternitate, ca o paternitate din căsătorie, caz în care recunoaşterea tatălui – soţul sau fostul soţ al mamei –

nu este necesară, iar recunoaşterea oricărui bărbat ar fi nulă). Poate fi recunoscut şi copilul decedat,

indiferent dacă a lăsat (cas în care posibilitatea recunoaşterii este prevăzută şi în lege sau nu a lăsat

descendenţi fireşti).

Stabilirea paternităţii prin hotărâre judecătorească se poate obţine prin intentarea unei acţiuni în

stabilirea paternităţii.

Această acţiune aparţine copilului şi se porneşte în numele său de către mamă sau – dacă e cazul –

de către tutore.

64 Gabriel Boroi, op. cit., p. 351 65 Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 423 66 Constantin Stătescu, op. cit., p. 168 67 În dreptul roman, dovada maternităţii era considerată un fapt simplu deoarece, potrivit jurisconsultului Paul, „mama

este întotdeauna sigură, chiar dacă ar fi conceput într-o relaţie ocazională” (mater semper cert est, etiam si vulgo

concepti).

După împlinirea vârstei de 14 ani copilul o poate promova singur.

B. Acţiunea în contestaţie de stat este acea acţiune prin care se urmăreşte înlocuirea unei stări

civile, pretinse nereale, cu alta pretins reală, adevărată. Sunt astfel de acţiuni:

acţiunea în tăgada paternităţii copilului din căsătorie;

acţiunea în contestarea recunoaşterii de maternitate şi paternitate;

acţiunea în contestarea filiaţiei din căsătorie;

acţiunea în anularea căsătoriei (art. 19-24 C. fam.), adopţiei (art. 56-60 din Legea nr. 273/2004) şi

recunoaşterii de filiaţie.

Acţiunea în tăgada paternităţii este mijlocul de drept personal prin care se urmăreşte tăgăduirea

paternităţii. Poate fi pornită de soţul mamei, de mamă, de tatăl biologic, precum şi de copil.

Acţiunea în contestarea recunoaşterii de maternitate reprezintă modalitatea legală de înlăturare a

maternităţii ca legătură juridică – în situaţia în care aceasta, indiferent de modul în care a fost stabilită, nu

corespunde realităţii. Legea distinge două ipoteze de contestarea maternităţii, deosebite între ele prin

regimul juridic la care sunt supuse: 1) Contestarea maternităţii stabilite prin recunoaştere poate fi făcută

prin acţiune în justiţie de către orice persoană interesată (copilul, femeia în cauză, moştenitorii celui

recunoscut etc.), precum şi de către procuror, în toate cazurile în care recunoaşterea nu corespunde

adevărului. Acţiunea este imprescriptibilă şi poate fi dovedită prin orice mijloc de probă. 2) Contestarea

maternităţii stabilite prin certificatul de naştere, care poate fi făcută atât printr-o acţiune în justiţie prin care

se urmăreşte şi stabilirea adevăratei maternităţi (situaţiei în care acţiunea poate fi promovată numai de către

copil, personal sau prin reprezentare), cât şi printr-o acţiune distinctă având drept scop numai înlăturarea

maternităţii rezultate din certificatul de naştere (situaţie în care acţiunea poate fi intentată de către orice

persoană interesată, precum şi de procuror).

Admisibilitatea acestei acţiuni este condiţionată de împrejurarea că persoana în cauză are folosinţa

unei alte stări civile decât aceea care rezultă din certificatul de naştere. Acţiunea în contestarea maternităţii

este imprescriptibilă şi poate fi dovedită prin orice mijloc legal de probă.

Acţiunea în contestarea paternităţii reprezintă negarea paternităţii unui copil pe motiv că, în cazul

dat, nu sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru existenţa vreuneia dintre prezumţiile legale de paternitate,

sau pe motiv că recunoaşterea făcută de către tată nu corespunde realităţii. Pentru a produce efecte,

contestarea paternităţii trebuie făcută printr-o acţiune care are două variante: 1) Acţiunea în contestarea

paternităţii copilului aparent din căsătorie, folosită atunci când paternitatea unui copil se atribuie bărbatului

cu toate că nu a fost niciodată căsătorit cu mama copilului sau când, deşi a fost sau este căsătorit cu mama

– nu sunt îndeplinite cerinţele care ar face ca împotriva lui să subsiste vreuna dintre prezumţiile legale de

paternitate. În cazul admiterii acţiunii, copilul pierde calitatea de copil din căsătorie. Dacă naşterea a fost

declarată la serviciul de stare civilă de către bărbatul în cauză (fapt care are valoarea unei recunoaşteri de

paternitate), copilul va păstra în continuare calitatea de copil din afara căsătoriei al acestuia.

2) Acţiunea în contestarea paternităţii copilului din afara căsătoriei, utilizată exclusiv în situaţia în

care stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei. S-a făcut prin recunoaşterea lui de către tată.

Ambele acţiuni sunt imprescriptibile şi pot fi intentate de către orice persoană care ar putea justifica un

interes în această privinţă (bărbatul în cauză, mama copilului, copilul, comoştenitorii copilului etc.).

Acţiunea în anularea căsătoriei urmăreşte desfiinţarea căsătoriei (de regulă, cu efect retroactiv, de

la data încheierii) în cazul în care a fost încheiată prin încălcarea dispoziţiilor legale. Datorită importanţei

deosebite a căsătoriei şi a gravităţii urmărilor desfiinţării ei, dispoziţiile legale privitoare la nulitatea

căsătoriei derogă de la dreptul comun. După modul în care sunt reglementate nulităţile căsătoriei pot fi

exprese (prevăzute ca atare de lege) şi virtuale (neprevăzute expres de lege, dar rezultând neîndoielnic din

conţinutul şi finalitatea acesteia). Majoritatea cazurilor de nulitatea căsătoriei sunt exprese.

Nulitatea absolută a căsătoriei poate avea drept cauze:

Neîmplinirea vârstei matrimoniale de către oricare dintre soţi, dacă: a) soţul care nu avea vârsta

matrimonială a împlinit-o între timp; b) soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată.

Bigamia, dacă soţul unei persoane declarată moartă s-a recăsătorit, iar, apoi, hotărârea judecătorească

de declarare a morţii prezumate a fost anulată, persoana recăsătorită nu va fi considerată în stare de

bigamie şi noua sa căsătorie va rămâne valabilă, prima căsătorie fiind considerată desfăcută pe data

încheierii celei noi.

Existenţa între soţi a unor raporturi de rudenie în prezenţa cărora legea interzice căsătoria.

Încheierea căsătoriei în situaţia în care unul dintre soţi nu s-a aflat în deplinătatea facultăţilor mintale.

Încheierea căsătoriei fără consimţământul unuia sau a ambilor soţi.

Încheierea căsătoriei în lipsa delegatului de stare civilă, sau de către un delegat necompetent. Dacă însă

acesta a exercitat în mod public atribuţii de delegat de stare civilă, căsătoria rămâne valabil încheiată.

Încheierea fictivă a căsătoriei (nulitate virtuală). Această nulitate se acoperă, căsătoria rămânând

valabilă, dacă între soţi s-au stabilit totuşi raporturi de familie normale.

Inexistenţa diferenţei de sex între soţi (nulitate virtuală).

Nulitatea relativă a căsătoriei (anulabilitatea căsătoriei) poate avea drept cauză: vicierea

consimţământului unuia dintre soţi prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie

(dol) sau prin violenţă. Nulitatea relativă a căsătoriei poate fi invocată numai de către soţul al cărui

consimţământ a fost viciat şi numai în termen de şase luni de la descoperirea erorii sau a vicleniei ori de la

încetarea violenţei.

C. Acţiunea în modificare de stat este acea acţiune prin care se urmăreşte o schimbare, pentru

viitor, în starea civilă a persoanei, cea anterioară fiind contestată. Sunt asemenea acţiuni cea de divorţ (art.

373-381 C. Civ.), desfacerea adopţiei etc.

Art. 373 C.civ. prevede motivele de divorţ: „Divorţul poate avea loc:

a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ;

b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi

continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;

c) la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani;

d) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.”

- Divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară

Potrivit art. 374 C.civ. „(1) Divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat indiferent de data

încheierii căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie.

(2) Divorţul prin acordul soţilor nu poate fi admis dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie.

(3) Instanţa este obligată să verifice existenţa consimţământului liber şi neviciat al fiecărui soţ.”

- Divorţul prin acordul soţilor pe cale administrativă sau prin procedură notarială

Art. 375 C.civ. prevede: „(1) Dacă soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au copii minori, născuţi din

căsătorie sau adoptaţi, ofiţerul de stare civilă sau notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe

comune a soţilor poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor, eliberându-le un certificat de

divorţ, potrivit legii.”

(2) Divorţul prin acordul soţilor poate fi constatat de notarul public şi în cazul în care există copii

minori născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaşi, dacă soţii convin asupra tuturor aspectelor

referitoare la numele de familie pe care îl poartă după divorţ, exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii

părinţi, stabilirea locuinţei copiilor după divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre

părintele separat şi fiecare dintre copii, precum şi stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere,

educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor. Dacă soţii nu se înţeleg asupra numelui de familie

pe care să îl poarte după divorţ sau cu privire la exercitarea în comun a autorităţii părinteşti sau stabilirea

locuinţei copiilor, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public emite o dispoziţie de respingere a

cererii de divorţ ţi îndrumă soţii să se adreseze instanţei de judecată.

- Divorţul din culpă se poate pronunţa dacă instanţa stabileşte culpa unui dintre soţi sau culpa

ambilor soţi în destrămarea căsătoriei (art. 379 C.civ.).

2.7.4. Înregistrările de stare civilă

A. Noţiune

Înregistrările de stare civilă sunt operaţiunile juridice de consemnare, în registrele de stare civilă a

actelor (căsătoria, divorţul, adopţia etc.) şi faptelor de stare civilă (naşterea, decesul etc.), precum şi a altor

elemente prevăzute de lege, operaţii efectuate, în condiţiile legii, de către organele cu atribuţii de stare

civilă.68

Art. 99 alin (2) C.civ. prevede: „Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice şi fac dovada până

la înscrierea în fals, pentru ceea ce reprezintă constatările personale ale ofiţerului de stare civilă şi, până la

proba contrară, pentru celelalte menţiuni.”

Potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 119/1996: „actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice

prin care se dovedeşte naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane”.

B. Clasificarea actelor de stare civilă Din conţinutul textului de lege prezentat rezultă că există trei feluri de acte de stare civilă de bază:

a) actul de naştere;

b) actul de căsătorie;

c) actul de deces.

Aceste acte au un caracter oficial şi autentic. În consecinţă ele fac dovada deplină cu privire la

datele pe care le cuprind, neputând fi combătute prin alte mijloace legale de dovadă. Pe baza actului de

stare civilă înregistrat în registrul de stare civilă, persoanei îndreptăţite i se eliberează certificatul de stare

civilă corespunzător.

Pe de altă parte rectificarea sau anularea actelor de stare civilă poate fi făcută numai în cazurile şi

în condiţiile prevăzute de lege (de ex. stabilirea filiaţiei faţă de mamă prin recunoaştere sau acţiune în

justiţie, stabilirea filiaţiei faţă de tată, încuviinţarea sau desfacerea adopţiei, în cazul divorţului, schimbării

numelui pe cale administrativă etc.)

C. Clasificarea înregistrărilor de stare civilă Analizând modalităţile de întocmire, rectificare sau anulare a actelor de stare civilă, constatăm că

înregistrările de stare civilă sunt de două categorii:

a) înregistrări efectuate cu ocazia întocmirii actelor de stare civilă de bază (în cazul naşterii, căsătoriei şi

decesului);

b) înregistrări efectuate cu ocazia rectificării sau anulării actelor de stare civilă în condiţiile prevăzute de

lege (înscrieri de menţiuni marginale).

D. Menţiuni cu privire la modificările intervenite în starea civilă a persoanei Art. 44 din acelaşi act normativ prevede că: „În actele de naştere şi atunci când este cazul, în cele

de căsătorie sau de deces se întocmesc menţiuni cu privire la modificările intervenite în starea civilă a

persoanei”, în următoarele cazuri:

stabilirea filiaţiei prin recunoaştere sau hotărâre judecătorească irevocabile;

încuviinţarea purtării numelui;

contestarea recunoaşterii sau tăgăduirea paternităţii, căsătoriei, desfacere, încetarea sau anularea

acesteia;

adopţie, desfacerea, încetarea sau anularea adopţiei;

pierderea sau dobândirea cetăţeniei române;

schimbarea numelui;

deces;

rectificare, completare sau anulare a actelor de stare civilă ori a menţiunilor înscrise pe ele.

68 Gabriel Boroi, op. cit., p. 346

2.7.5. Organizarea înregistrărilor de stare civilă

A. Competenţa în materia înregistrărilor de stare civilă revine următoarelor organe:

- consiliile judeţene şi autorităţile administraţiei publice locale ale municipiului, sectoarelor municipiului

Bucureşti, oraşelor şi comunelor prin ofiţerii de stare civilă.69

- primăriile locului de coborâre sau debarcare pentru naşterea ori decesul care are loc în tren, pe o navă

ori aeronavă, în timpul unei călătorii în interiorul ţării.70

- comandantul navei, în cazul în care naşterea, căsătoria sau decesul are loc pe o navă în timpul unei

călătorii în afara graniţelor ţării.

- comandantul aeronavei, în cazul în care naşterea sau decesul survenit în timpul în care aeronava se afla

într-o călătorie în afara graniţelor ţării.71

- reprezentanţii diplomatici sau consulari ai României, care au competenţa să efectueze înregistrări de

stare civilă privitoare la cetăţenii români aflaţi în străinătate, precum şi în legătură cu apatrizii.

Organizarea înregistrărilor de stare civilă presupune două activităţi efectuate de organele

competente şi anume:

a) ţin registrele de stare civilă;

b) întocmesc înregistrările de stare civilă.72

Potrivit art. 2 din Metodologia nr. 1/1997, competenţa ofiţerului de stare civilă este materială şi

teritorială.

Organele competente menţionate mai sus îşi exercită atribuţiile numai în limita unităţii

administrativ-teritoriale, determinată de lege, ori a spaţiului geografic în care reprezintă misiunea în

străinătate, a navei, ori a aeronavei aflate în afara apelor teritoriale şi respectiv, a spaţiului aerian al

României, în cazul comandanţilor de nave şi aeronave.

B. Regulile înregistrărilor de stare civilă În temeiul prevederilor Legii nr. 119/1996, pentru înregistrările de stare civilă urmează a fi

respectate două categorii de reguli şi anume: generale şi speciale.

Regulile generale sunt următoarele:

înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă şi înscrierea menţiunilor se fac la cerere, pe baza

declaraţiei persoanei obligate la aceasta, din oficiu, în condiţiile prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 119/1996.

actele de stare civilă întocmite de o persoană care a executat în public atribuţiile de ofiţer de stare civilă,

cu respectarea legii, sunt valabile chiar dacă acea persoană nu avea acea calitate (art. 7 din Legea nr.

119/1996).73

69 Din art. 2 şi 3 din Legea 119/1996 rezultă că aceste organe au două importante atribuţii de stare civilă: ţin registrele

de stare civilă şi întocmesc înregistrările de stare civilă. Conform dispoziţiilor art. 2 din Legea 119/1996, registrele de

stare civilă se ţin în două exemplare şi se completează manual cu cerneală specială de culoare neagră. Primul exemplar

se păstrează la primăria unde a fost întocmit, iar cel de-al doilea se înaintează, pentru păstrare, consiliilor judeţene sau

consiliului general al municipiului Bucureşti. 70 La sosirea în ţară, comandantul este obligat să înainteze o copie certificată de pe înregistrarea efectuată prin căpitănia

portului de înscriere a navei, la Primăria sectorului 1, Bucureşti. 71 La sosirea în ţară, aceasta trebuie să înainteze un extras de pe carnetul de drum, prin comandantul de aeroport, la

Primăria sectorului 1, Bucureşti. 72 N. Titulescu, Drept civil, 2004, p. 168, care arată că pentru ca un regim de acte de stare civilă să răspundă scopului

pentru care este creat, trebuie să respecte două condiţii: 1) să menţioneze toate faptele care modifică starea civilă a

persoanei; 2) toate aceste informaţii să fie centralizate într-un singur registru. 73 Este o aplicaţie a principiului error comunis facit ius (greşeala obştească statorniceşte dreptul) - adagiu latin folosit

pentru a exprima principiul potrivit căruia acela care a acţionat întemeindu-se, cu bună credinţă, pe o eroare îndeobşte

admisă ca adevăr, trebuie ocrotit juridiceşte. În această materie este celebră situaţia căsătoriilor din Mont Rouge: în

sistemul francez, în lipsa unei împuterniciri speciale, actele de stare civilă erau încheiate de către un consilier comunal,

în ordinea unui tablou. S-a întâmplat ca actele de stare civilă să fie încheiate de consilieri fără respectarea ordinii, aşa

încât s-a ridicat problema valabilităţii lor. Curtea de Casaţie franceză a decis iniţial că actele nu sunt valabile, aşa încât

în cazul în care ofiţerul de stare civilă refuză să întocmească un act sau să înscrie o menţiune ce intră

în atribuţiile sale, persoana nemulţumită poate sesiza judecătoria în raza căreia domiciliază (art. 10,

Legea nr. 119/1996).

înregistrările se fac în limba română, folosindu-se alfabetul latin (art. 5 alin. 3, Legea 119/1996).

anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe

acestea se pot face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile (art. 55-57¹, Legea

119/1996). Sesizarea instanţei se face de către persoana interesată sau de către autoritatea administraţiei

publice locale, de către consiliul judeţean sau de către parchet. Cererea este soluţionată de judecătoria

în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediul acestora, în baza cercetărilor efectuate de poliţie

şi a concluziilor procurorului.

pe baza înregistrărilor din registrele de stare civilă se eliberează numai celui îndreptăţit sau

reprezentanţilor legali ai acestora un certificat original constatator (art. 11, Legea 119/1996), iar

duplicatele certificatelor se eliberează numai în condiţiile legii.

nimeni nu poate reţine certificatele de stare civilă ale altei persoane, cu excepţia cazurilor prevăzute de

lege (art. 12, alin. 1, Legea nr. 119/1996).

este interzis să se facă menţiuni, ştersături, răzuiri, prescurtări şi adăugiri, pe certificatele originale sau

pe duplicate cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege (art. 6 alin. 4 Legea 119/1996)

Regulile speciale există în Legea nr. 119/1996 şi Metodologia nr. 1/1997 pentru înregistrările

privind:

naşterea (art. 17-25 din lege şi art. 28-37; art. 58-60 din Metodologie).

recunoaştere ori hotărâre judecătorească de stabilire a filiaţiei (art. 45 din lege şi art. 75-77 din

Metodologie).

adopţie (art. 26 din lege şi art. 79-82 din Metodologie).

anulare şi desfacere a adopţiei (art. 47 din lege şi art. 83 din Metodologie).

căsătorie (art. 27-33 din lege şi art. 38-46 din Metodologie).

divorţ, anulare şi încetare a căsătoriei (art. 48 din lege şi art. 84-86 din Metodologie).

schimbarea numelui pe cale administrativă (art. 49 din lege şi art. 87-94 din Metodologie).

deces (art. 34-41 din lege şi art. 47-57 şi art. 58-60 din Metodologie).

acte de stare civilă ale cetăţenilor români aflaţi în străinătate (art. 42 din Lege şi art. 61-64 din

Metodologie)

acte de stare civilă în caz de mobilizare, război sau participare la misiuni de menţinere a păcii ori în

scop umanitar (art. 8 alin. 7 din lege şi art. 113-117 din Metodologie).

2.7.6. Actele de stare civilă

A. Noţiune şi natura juridică

Actele de stare civilă sunt acte juridice întocmite sau înscrise, potrivit legii, în registrele de stare

civilă, în scopul de a servi la consemnarea şi dovedirea stării civile (sau a modificărilor intervenite în starea

civilă) a unei persoane.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 119/1996: „Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice prin care se

dovedeşte naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane. Acestea se îndeplinesc în interesul statului şi al

persoanei şi servesc la cunoaşterea numărului, structurii populaţiei, a situaţiei demografice, la apărarea

drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor”.

Termenul act are două înţelesuri: cel de negotium iuris (negotium) şi cel de instrumentum

probationis (instrumentum) pe care le întâlnim şi în cazul actelor de stare civilă.

Prin act de stare civilă în înţelesul de negotium înţelegem manifestarea de voinţă intervenită în

scopul de a produce efecte juridice, adică însăşi operaţia juridică încheiată precum recunoaşterea de filiaţie,

adopţia, căsătoria, iar în sens de instrumentum avem în vedere înscrisul constatator al manifestării de voinţă,

„un cartier întreg s-a pomenit divorţat”, les mariages de Mont Rouge ajunseseră celebre şi pasionaseră Parisul, instanţa

franceză a revenit asupra deciziei sale şi situaţia s-a rezolvat – N. Titulescu, op. cit., p. 174

respectiv actele din registrele de stare civilă (certificatul de naştere, certificatul de căsătorie, certificatul de

deces precum şi duplicatele acestor certificate eliberate în condiţiile legii).

Natura juridică a actului de stare civilă este precizată în art. 1 din Legea nr. 119/1996 în care se

prevede că: „actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice prin care se dovedeşte naşterea, căsătoria sau

decesul unei persoane”.

Având în vedere că actul autentic este acel act care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un

funcţionar public care are drept de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut rezultă că actele de stare civilă

reprezintă o specie de acte autentice.

2.7.7. Reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă

A. Reconstituirea actelor de stare civilă

Potrivit art. 52 din Legea nr. 119/1996: „reconstituirea actelor de stare civilă se poate face, la cerere,

dacă:

a) registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate sau în parte;

b) actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat certificatul ori extrasul de pe

acest act.”

B. Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă

Potrivit art. 53 din Legea nr. 119/1996: „întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se poate cere

în următoarele cazuri:

a) întocmirea actului de naştere sau de deces a fost omisă, deşi au fost depuse actele necesare întocmirii

acestuia;

b) întocmirea actului de căsătorie a fost omisă, deşi a fost luat consimţământul soţilor de către ofiţerul de

stare civilă.”

Procedura reconstituirii sau întocmirii ulterioare a actelor de stare civilă este administrativă, fiind

reglementată de art. 54-55 din Lege şi art. 97-100 din Metodologia pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor

Legii nr. 119/1996.

Cererea de reconstituire sau de întocmire ulterioară a actelor de stare civilă se depune la primăria

competentă să întocmească actul. Cererea se soluţionează în termen de 30 de zile prin dispoziţia primarului,

care se comunică solicitantului în termen de 10 zile de la emitere. Dacă cererea este respinsă, solicitantul

poate contesta dispoziţia de respingere, solicitantul poate contesta dispoziţia de respingere a cererii la

instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială îşi are sediul primăria.

2.7.8. Anularea, modificarea, rectificarea ori completarea actelor de stare civilă şi a

menţiunilor de pe acestea

Anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea

se poate face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Anularea este sancţiunea civilă constând în desfiinţarea retroactivă, prin hotărâre judecătorească a

unui act juridic lovit de nulitate relativă. Are drept la acţiunea în anulare numai partea ocrotită prin

dispoziţia legală încălcată la încheierea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea acestora.

Potrivit art. 103 alin. (3) din Metodologie, anularea (desfiinţarea) se poate cere dacă:

a) actul de stare civilă a fost întocmit într-un registru necorespunzător;

b) actul nu trebuia întocmit la primăria respectivă;

c) faptul sau actul de stare civilă nu există;

d) nu s-au respectat prevederile legale la întocmirea actului de stare civilă;

e) menţiunea a fost înscrisă pe un alt act de stare civilă;

f) menţiunea a fost operată cu un text greşit.

Modificarea actelor de stare civilă, potrivit art. 105 din Metodologie reprezintă înscrierea unor

menţiuni privitoare la statutul civil al titularului.

Situaţiile privind modificarea sunt următoarele:

a) înscrierea recunoaşterii sau stabilirii ulterioare a filiaţiei;

b) înscrierea adopţiei, a anulării sau desfacerii acesteia;

c) înscrierea divorţului, anulării sau desfacerii căsătoriei;

d) înscrierea schimbării pe cale administrativă a numelui de familie şi/sau a prenumelui;

e) înscrierea acordării sau pierderii cetăţeniei române.

Rectificarea74 sau completarea actelor de stare civilă reprezintă îndreptarea unor erori materiale

comise cu ocazia înregistrărilor de stare civilă ori de punere de acord a datelor cuprinse în ele (art. 104 alin.

1 din Metodologie).

Rectificarea unor rubrici din actul de stare civilă se aplică în cazuri precum:

a) neconcordanţa dintre cele două exemplare ale registrelor de stare civilă;

b) înregistrarea la rubrica „numele tatălui” din actul de naştere a unui alt nume decât cel care trebuia trecut.

Completarea se referă la întregirea actului de stare civilă cu menţiunile omise, dacă din diferite

motive, unele rubrici au rămas libere, deşi trebuiau completate.

Este important de reţinut că rectificarea sau completarea nu urmăresc să aducă niciun fel de

modificare sau atingere stării civile.

A. Procedura de anulare (desfiinţare) modificare, rectificare şi completare a actelor de stare

civilă şi a menţiunilor de pe acestea

Potrivit art. 57 alin. 1 din Legea nr. 119/1996, anularea, modificarea, rectificarea şi completarea

actelor de stare civilă şi a menţiunilor de pe acestea se pot face numai pe baza unei hotărâri judecătoreşti

irevocabile.

Sesizarea instanţei judecătoreşti poate fi făcută de orice persoană interesată, de autoritatea

administraţiei publice locale (primar), de consiliul judeţean sau de procuror. Instanţa competentă este

judecătoria în a cărei rază teritorială se află domiciliul, sau după caz, sediul solicitantului. Dacă petentul

este cetăţean străin sau cetăţean român cu domiciliul în străinătate, competentă este judecătoria Sectorului

1, Bucureşti.

Cererea se judecă în baza cercetărilor efectuate de poliţie, iar concluziile procurorului sunt

obligatorii.

Potrivit art. 282 C. proc. civ., hotărârile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă sunt

supuse recursului. Aceste hotărâri sunt opozabile terţilor, care însă vor putea face dovada contrară.

Opozabilitatea erga omnes a efectelor hotărârilor judecătoreşti pronunţate în această materie

decurge din caracterul indivizibil al stării civile.75

În cazul unei rectificări, dacă eroarea priveşte certificatul de stare civilă (instrumentum),

îndreptarea se realizează de organul care a efectuat corect înregistrarea de stare civilă, fără a mai fi necesară

procedura judiciară.

De asemenea art. 101 alin. (2) din Metodologie exceptează de la procedura judiciară recunoaşterea

voluntară a unui copil născut în afara căsătoriei, când modificarea actului de stare civilă se face pe cale

administrativă, nefiind nevoie de o hotărâre judecătorească.

2.7.9. Dovada stării civile

A. Regula dovedirii stării civile prin actele de stare civilă

Art. 99 alin (1) C.civ. prevede: „Starea civilă se dovedeşte prin actele de naştere, căsătorie şi deces

întocmite, potrivit legii, în registrele de stare civilă, precum şi prin certificatele de stare civilă eliberate pe

baza acestora.”

Prin înregistrările de stare civilă se probează actele şi faptele de stare civilă.

74 Rectificarea actelor de stare civilă este operaţia având ca obiect îndreptarea greşelilor materiale (ex. corectarea,

completarea ori suprimarea unor date sau a unor enunţări) săvârşite în cuprinsul unor acte de stare civilă care, în

ansamblul lor, sunt valabile. Rectificarea priveşte înregistrările din registrul de stare civilă, adică din actul de stare

civilă propriu-zis şi atrage după sine necesitatea rectificării şi a certificatului de stare civilă corespunzător. 75 Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 432

În temeiul art. 99 alin (2) Codul civil din Legea 119/1996, constatările personale ale ofiţerului de

stare civilă din actele de stare civilă fac dovada până la constatarea falsului prin hotărârea judecătorească

irevocabilă,76 iar pentru celelalte înscrieri până la proba contrară.

B. Excepţia dovedirii stării civile prin alte mijloace de probă

Această excepţie este reglementată de art. 103 din Codul civil care stipulează că: „Starea civilă se

poate dovedi înaintea instanţei judecătoreşti, prin orice mijloc de probă admis de lege dacă:

a) nu au existat registre de stare civilă;

b) registrul de stare civilă s-a pierdut ori este distrus, în tot sau în parte;

c) nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a extrasului de pe actul de

stare civilă;

d) întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată.

În concluzie starea civilă se poate dovedi cu alte mijloace de probă (decât actele şi certificatele de

stare civilă), în cazurile în care se pune problema reconstituirii ori întocmirii ulterioare a actelor de stare

civilă, în condiţiile legii.

APLICAŢII PRACTICE – PROBLEME

IVITE ŞI REZOLVATE ÎN JURISPRUDENŢĂ

1. Căsătorie. Cerere pentru constatarea nulităţii absolute a căsătoriei. Administrarea de probe din

care să rezulte că maladia de care suferă unul dintre soţi se încadrează ori nu în existenţa stării de alienaţie

ori debilitate mintală.

Potrivit art. 19 C. fam., este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute, printre

altele şi de art. 9 din aceeaşi lege. Conform art. 9 C. fam., sunt opriţi să se căsătorească alienatul mintal,

debilul mintal, precum şi cel care este lipsit vremelnic de facultăţile mintale, cât timp nu are discernământul

faptelor sale.

Pentru o corectă soluţionare a acţiunii în constatarea nulităţii absolute a căsătoriei, nulitate fondată

pe prevederile art. 9 C. fam., este necesar să se stabilească pe bază de probe, fără echivoc, în primul rând

pe calea unei expertize psihiatrice, că soţul împotriva căruia s-a promovat procesul suferă de o boală care

se încadrează în existenţa stării de alienaţie sau debilitate mintală, fiind neavenite discuţiile referitoare la

data când boala s-a instalat ori agravat, întrucât sancţiunea nulităţii căsătoriei îşi găseşte justificarea într-un

interes de ordin social.

C. S. J. S. civ. dec. nr. 1206/2003

2. Căsătorie. Cerere pentru anularea acesteia. Nulitatea pentru vicierea consimţământului prin

viclenie. Respingerea cererii ca tardivă.

Potrivit art. 21 alin. (1) C. fam.: „căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui consimţământ

a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau prin violenţă, iar în

conformitate cu alin. (2) al textului citat, anularea căsătoriei din cauzele enunţate poate fi cerută de cel al

cărui consimţământ a fost viciat, în termen de şase luni de la încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii

sau a vicleniei.

76 Se observă că art. 14 face aplicarea regulilor generale privind forţa probantă a înscrisurilor autentice prevăzute de

art. 1173-1174 din Codul civil. În aplicarea acestor dixpoziţii doctrina distinge între constatările făcute de ofiţerul de

stare civilă propriis sensibus, care au forţă probantă până la înscrierea în fals (prezentarea copilului la întocmirea

actului de naştere, sexul etc.), de cele făcute după declaraţia altor persoane, care au forţa probantă până la proba

contrară; a se vedea: N. Titulescu, op. cit., 2004, p. 186;

- A se vedea şi procedura falsului reglementată de art. 180-184 C. proc. civ. Această procedură poate fi folosită în

cazul înscrisurilor autentice care, în privinţa datei şi a constatărilor personale ale agentului intrumentator fac dovadă

până la înscrierea în fals. În situaţia în care o parte stăruie în defăimarea înscrisului, iar cealaltă în folosirea lui, instanţa

va trimite înscrisul procurorului, împreună cu procesul verbal.

În cauză, în dovedirea susţinerii privind afecţiunea psihică de care suferea pârâtul – psihopaţie

instabil-iritabilă cu decompensări frecvente – faţă de care a fost declarat inapt pentru serviciul militar, fapt

ce ar fi fost ascuns viitoarei soţii, reclamanta a invocat biletul de ieşire din Spitalul Militar Cluj-Napoca,

eliberat cu 7 ani mai înainte de introducerea acţiunilor, iar reclamanta nu a făcut dovada datei (momentului

la care a aflat de conţinutul actului medical invocat şi, prin aceasta, de viclenia imputată pârâtului.

C. S. J. S. civ. dec. nr. 3746/2003

3. Competenţa instanţelor române. Cerere de divorţ. Căsătorie încheiată în străinătate. Soţi cu

cetăţenii diferite, cu ultimul domiciliu comun în străinătate.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 105/1992, relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi sunt

supuse legii naţionale comune, iar în cazul în care au cetăţenii deosebite, sunt supuse legii domiciliului

comun. Întrucât soţii au cetăţenii diferite, dar au avut domiciliul în Ungaria, acţiunea privind desfacerea

căsătoriei prin divorţ nu este de competenţa instanţelor române, conform art. 157 din aceeaşi lege.

C. A. Cluj S. civ., dec. civ. nr. 2810/2001

4. Desfacerea căsătoriei. Noţiunea de motive temeinice care fac imposibilă continuarea căsătoriei.

Potrivit art. 38 alin. (1) C. fam., instanţa poate desface căsătoria prin divorţ atunci când, din cauza

unor motive întemeiate, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate, iar continuarea căsătoriei nu mai este

posibilă.

Se reţine că, printre altele, constituie motiv temeinic de divorţ şi atitudinea necorespunzătoare a

unuia dintre soţi, care se exprimă în acte de violenţă şi alte asemenea manifestări ori care are drept

consecinţă neînţelegeri grave între soţi, care fac imposibilă continuarea căsătoriei, aşa cum este cazul, în

speţă; prin menţionarea unei căsătorii, destrămată irevocabil încă din anul 1998, în care nu mai există

încredere, sprijin şi respect reciproc, aşa cum s-a stabilit cu probatorul administrat în cauza dedusă judecăţii,

se încalcă prevederile art. 2, C. fam., deoarece reluarea convieţuirii a devenit imposibilă pentru ambele

părţi, fiind îndeplinite cerinţele privind desfacerea căsătoriei din culpă comună.

C. S. J., S. civ., dec. nr. 1536/2003

5. Divorţ. Nume. Redobândirea numelui avut în timpul căsătoriei pe cale administrativă.

Admisibilitatea cererii. Noţiunea de motive temeinice.

Se admite acţiunea în contencios administrativ împotriva Ministerului de Interne şi în consecinţă,

anulând decizia acestuia prin care s-a respins cererea reclamantei de schimbare a numelui, obligă pârâtul

să emită o decizie de admitere a cererii de schimbare a numelui în acela dobândit prin căsătoria care s-a

desfăcut.

C. A. Cluj, S. com. şi de cont. adm., S. civ. nr. 116/2002

6. Desfacerea căsătoriei. Numele soţilor după divorţ. Cerere posterioară hotărârii de divorţ pentru

păstrarea numelui din timpul căsătoriei. Respingerea cererii.

Problema numelui fiecărui soţ se rezolvă prin hotărârea de desfacere a căsătoriei, în condiţiile

reglementate prin art. 40 C. fam., iar nu în baza unei cereri ulterioare a unuia dintre soţi.

I. C. C. J., S. civ., dec. nr. 2479/2003

7. Divorţ. Păstrarea numelui. Motive temeinice.

Potrivit art. 2 al art. 40 din C. fam., în lipsa acordului soţilor, instanţa poate încuviinţa păstrarea

numelui din timpul căsătoriei pentru motive temeinice.

Temeinicia motivelor invocate de parte este lăsată la aprecierea instanţei, aceasta fiind însă datoare

să-şi motiveze soluţia.

C. A. Braşov, S. civ., nr. 50/2005

8. Acţiune în stabilirea paternităţii. Copil din afara căsătoriei.

Acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de un an

de la naşterea copilului.

Potrivit art. 60 alin. 3 din C. fam.: „în cazul în care mama a convieţuit cu pretinsul tată ori dacă

acesta din urmă a prestat copilului întreţinere, termenul de un an va curge de la încetarea convieţuirii ori

întreţinerii.

Trib. Bucureşti, sec. civ. dec. nr. 1101/1995

9. Stabilire paternitate. Copil rezultat din relaţiile de concubinaj ale unei femei căsătorite. Potrivit prezumţiei de paternitate a copilului conceput sau născut în timpul căsătoriei, acesta are ca tată pe soţul mamei. Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului. Prin urmare, acţiunea în stabilirea paternităţii copilului nu poate fi formulată atât timp cât copilul, în favoarea căruia operează prezumţia de paternitate, nu are situaţia unui copil din afara căsătoriei, prin tăgăduirea paternităţii.

Trib. Bucureşti, s. civ. dec. nr. 1040/1993 10. Stabilire paternitate. Perioadă de concepţie anterioară datei la care reclamanta l-a cunoscut pe pârât. Expertiză dermatoglifică. În situaţia în care perioada de concepţie a copilului stabilită prin expertiză medico-legală – este anterioară datei la care reclamanta l-a cunoscut pe pârât, nu se poate reţine că acesta din urmă este tatăl copilului. În acest context sunt irelevante şi concluziile expertizei dermatografice, care sunt în sensul că paternitatea pârâtului este nedecisă, cu înclinare spre probabilă.

Trib. Bucureşti, dec. nr. 709/1996 11. Acţiunea în tăgăduire de paternitate. Inadmisibilitatea cererii de intervenţie în interes propriu. Prezumţia de paternitate instituită de art. 53 C. fam. nu are un caracter absolut, iar acţiunea care are la obiect răsturnarea acestei prezumţii, se numeşte acţiune în tăgăduire de paternitate, fiind o acţiune de stare civilă (în contestaţie), care pune în discuţie un raport de filiaţie existent, având ca obiect modificarea elementelor care intră în conţinutul stării civile – ca un atribut de identificare a persoanei. Această acţiune are un caracter strict personal, iar potrivit art. 54 alin. 2, Codul familiei, ea poate fi pornită de către soţul mamei, dar şi de mamă şi copil, în lumina Deciziei nr. 349/2001 a Curţii Constituţionale. Intervenţia în interes propriu într-o astfel de pricină este inadmisibilă, întrucât o terţă persoană nu poate formula pretenţii proprii în legătură cu obiectul procesului.

C. A. Craiova, dec. nr. 398/2006 12. Paternitate. Tăgadă. Înlăturarea prezumţiei de paternitate. Probe.

Potrivit prevederilor art. 54 alin. 1 din C. familiei, paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu

neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului.

Instanţa nu poate să admită acţiunea şi să înlăture prezumţia legală de paternitate numai pe temeiul

recunoaşterii pârâtei, în sensul că paternitatea copilului nu aparţine soţului reclamant. Pentru stabilirea

adevărului, instanţa este datoare să aibă rol activ, să dispună, din oficiu, administrarea şi a altor probe,

eventual o expertiză ştiinţifică, cu atât mai mult dacă soţii au locuit împreună şi au dus un trai normal în

perioada legală de concepţie, situaţie în care simpla recunoaştere a soţiei că a avut relaţii şi cu un alt bărbat,

nu este suficientă pentru a se admite acţiunea.

Stabilirea pe bază de probe a situaţiei reale se impune şi pentru a face imposibilă schimbarea

statutului civil al copilului pe baza unei eventuale conivenţe a soţilor.

Trib. Suprem, sec. civ. dec. nr. 1016/1984

1. Cum este definită cetăţenia?

2. Cum este stabilit numele de familie al copilului din afara căsătoriei?

3. Cum este stabilit numele de familie al copilului găsit, cu părinţi necunoscuţi?

4. Cum este definit prenumele?

5. Cum se stabileşte prenumele?

6. Care sunt limitele libertăţii părinţilor în alegerea prenumelui copilului?

7. Cum este definit domiciliul?

8. Unde este domiciliul cel pus sub interdicţie judecătorească?

9. Unde are domiciliul persoana pusă sub curatelă?

10. Cine are un domiciliu profesional?

11. Unde are domiciliul minorul pus sub tutelă?

12. Ce se înţelege prin locuinţa familiei?

13. Ce este reşedinţa?

14. Cum este definită starea civilă?

15. Care sunt actele de stare civilă?

16. Cu ce este dovedită starea civilă?

17. Care este natura juridică a actului de stare civilă?

18. Ce se înţelege prin act de stare civilă în sens de negatium?

19. Ce se înţelege prin act de stare civilă în sens de instrumentum?

20. Cine are competenţa în materia înregistrărilor de stare civilă, în cazul în care naşterea, căsătoria sau

decesul are loc pe o navă în timpul unei călătorii în afara graniţelor ţării?

21. Cine poate pronunţa divorţul din culpă?

22. Divorţul prin acordul părţilor poate fi admis dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie?

23. Cât trebuie să dureze separarea de fapt pentru a constitui motiv de divorţ la cererea unuia dintre

soţi?

24. Viitorii soţi pot conveni cu privire la numele de familie?

25. Cum sunt clasificate acţiunile de stare civilă?

ÎNTREBĂRI

CAPITOLUL 8

CAPITOLUL 9.

OCROTIREA PERSOANEI FIZICE

PRIN MIJLOACE DE DREPT CIVIL

Secţiunea 1.

Consideraţii generale

1. Protecţia specială a copilului reglementată de Legea nr. 272/2004 Pentru ocrotirea intereselor anumitor categorii de persoane, precum minorii, alienaţii sau debilii

mintali sau persoanele aflate în situaţii deosebit, dreptul civil a instituit anumite măsuri precum: ocrotirea

părintească, tutela, curatela, capacitatea de folosinţă anticipată, lipsa capacităţii de execuţie, capacitatea de

exerciţiu restrânsă etc.

Astfel, ocrotirea minorilor se asigură de către părinţi, iar în lipsa acestora de tutore sau curator. La

acestea se adaugă protecţia specială a minorului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părintească

reglementate de Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea dreptului copilului. Potrivit acestui act

normativ (art. 55) protecţia specială se asigură prin plasament, plasament în regim de urgenţă, supraveghere

specializată.

Părinţii sunt primii răspunzători pentru creşterea, îngrijirea şi dezvoltarea copilului, răspunderea

colectivităţii locale fiind subsidiară, iar statul intervine doar complementar (art. 5 din 2-4 din Legea nr.

272/2004.) Aceste prevederi opinăm că vor avea efect cu privire la schimbarea mentalităţii înrădăcinate în

sfera persoanelor fizice, dar şi a serviciilor publice, în sensul că statul se poate substitui oricum şi oricând

părinţilor, preluând îndatoririle şi răspunderile pe care aceştia le au faţă de copiii lor.

Prin Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului au fost promovate o

serie de aspecte pozitive pe care le vom enumera fără a intra în detalii:

A. Pentru asigurarea cu consecvenţă a principiului respectării interesului superior al copilului,

noile prevederi legale au ţinut seama de dispoziţiile cuprinse în documentele juridice internaţionale

ratificate de România, în special de Convenţia ONU privind drepturile copilului şi Convenţia (europeană)

a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

B. O mai corectă utilizare a terminologiei din Convenţia ONU: copil (şi nu minor sau copil minor).

C. A fost preluată sintagma „protecţia alternativă” din Convenţia ONU în ceea ce priveşte: tutela,

măsurile de protecţie specială şi adopţia (art. 39 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 272/2004).

D. Pe lângă enumerarea măsurilor de protecţie alternativă, se clasifică şi tratează şi măsurile de

protecţie specială: plasament, plasament în regim de urgenţă şi supravegherea specializată (art. 55-67 din

Legea nr. 272/2004) eliminându-se măsura de protecţie „încredinţarea minorului” din veche reglementare,

aceasta copiind practic cazurile de tutelă şi, prin urmare, fiind improprie şi neviabilă.

E. Respectarea drepturilor copilului nu presupune încălcarea drepturilor părinteşti, ci dimpotrivă,

noile reglementări exclud, în ansamblul lor, încălcări sau limitări ale exercitării drepturilor părinteşti prin

acte administrative.

Prin urmare, o serie de competenţe din sfera administrativă (ale autorităţii tutelare77 sau comisiei

pentru protecţia copilului), au fost transferate către instanţele judecătoreşti, devenind astfel atribute exclusiv

ale acestora. Relevăm astfel:

Scoaterea copilului din familie împotriva voinţei (consimţământului) părinţilor78 sau a copilului care a

împlinit 14 ani (art. 53 alin. 3, teza a II-a şi art. 61 alin. 1 din Legea nr. 272/2004.)

77 Atribuţiile de autoritate tutelară sunt exercitate de primar (potrivit art. 68 alin. 1 lit. B şi art. 69 alin. 1 din Legea nr. 215/2001

privind administraţia publică locală) 78 Se păstrează totuşi doar posibilitatea unei intervenţii de urgenţă (în caz de abuz, neglijare gravă, copil găsit) din partea

administraţiei publice, respectiv direcţia generală pentru asistenţă socială şi preotecţia copilului, dar cu obligativitatea confirmării

Instituirea tutelei copilului79

Cererea copilului care a împlinit vârsta de 14 ani pentru schimbarea felului învăţării şi al pregătirii

profesionale.

Soluţionarea unor neînţelegeri între părinţi cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea

obligaţiilor părinteşti80.

F. Mai sunt reglementate, pentru prima dată în legislaţia internă, în mod expres şi explicit, aspecte

cu privire la:

Concretizarea relaţiilor personale dintre copii şi părinţi sau rude precum şi cu alte persoane faţă de care

copilul a dezvoltat legături de ataşament (art. 15) precum şi modul de exercitare a acestora (art. 16)

Deplasarea copiilor în ţară şi în străinătate se realizează cu înştiinţarea şi cu acordul ambilor părinţi, iar

orice neînţelegere între părinţi cu privire la exprimarea acestui acord se soluţionează de către instanţa

judecătorească (art. 18)81.

Se reglementează procedura de întoarcere în România a copiilor neînsoţiţi, aflaţi pe teritoriul altor state,

modalităţile de colaborare între instituţiile implicate în procesul de repatriere a copiilor, desemnarea

reprezentantului legal al copiilor ce urmează a fi repatriaţi, stabilirea serviciilor responsabile cu

preluarea în regim de urgenţă a acestor copii82.

Posibilitatea ascultării şi a copilului care nu a împlinit vârsta de 10 ani, în orice procedură judiciară sau

administrativă care îl priveşte pe copil, dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este

necesară pentru soluţionarea cauzei (art. 24 alin. 2), până la această reglementare fiind obligatorie doar

ascultarea copilului care a împlinit 10 ani. Această prevedere va uşura foarte mult activitatea comisiilor

pentru protecţia copilului şi a instanţelor judecătoreşti, în sensul că pe parcursul activităţii s-a

demonstrat că uneori un copil de 9 ani şi 11 luni (lipsă o lună) putea să ofere date importante pentru

soluţionarea cauzei dar legea interzicea audierea acestuia.

Modalitatea de alegere a religiei de către copil, aceasta aparţinând acum părinţilor, până la vârsta de 14

ani a copilului, iar peste 14 ani copilul având dreptul să-şi aleagă singur religia. Demnă de reţinut este

prevederea că persoanelor la care copilul se află ca o măsură de protecţie specială le este interzisă orice

acţiune menită să influenţeze convingerile religioase ale copilului (art. 25 alin. 2-4).

Pot fi tutori nu doar persoanele fizice ut singuli, ci chiar soţul şi soţia împreună, adică o familie de

tutori83

Interdicţia plasamentului copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani, într-un serviciu de tip rezidenţial,

ci doar la familia extinsă (art. 60 alin. 1)

Posibilitatea ca tânărul care o dobândit capacitatea de exerciţiu deplină şi a beneficiat de o măsură de

protecţie specială, dar care nu-şi continuă studiile şi nu are posibilitatea revenirii în propria familie,

fiind confruntat cu riscul excluderii sociale, să beneficieze pe o perioadă de încă 2 ani de protecţie

specială pentru facilitarea integrării sociale (art. 50-51).

G. Sunt enumerate in Legea nr. 272/2004 dispoziţii generice privitoare la:

măsurii respective – plasament în regim de urgenţă – de către instanţa judecătorească, în termen de 48 de ore de la luarea ei (art.

65 coroborat cu art. 94 din Legea nr. 272/2004.). 79 Art. 40 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 (în vechea reglementare – art. 116 din C. Fam – aceasta era dată în competenţa autorităţii

tutelare; rămâne totuşi în competenţa acesteia din urmă instituirea tutelei pentru cazurile prevazute de art. 145 C. fam 80 Art. 47 alin. 3 din Legea nr. 272/2004 (Codul familiei art. 102 o conferea autorităţii tutelare). 81 Art. 18 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 are o formulare incompletă, în sensul că are în vedere doar acordul ambilor părinţi pentru

deplasarea în ţară sau străinătate a copiilor. Or, copiii pentru care sunt instituite măsuri alternative, sau copiii care se bucură de

ocrotirea unui singur părinte, se pot deplasa în ţară şi străinătate nu doar cu acordul ambilor părinţi, ci în anumite cazuri cu acordul

părintelui sau reprezentantului legal (persoană fizică sau juridică la care se află în plasament, tutore etc.) De altfel, în art. 18 alin.

1, care are sens asemănător, este inclusă şi sintagma „reprezentanţi legali”. În mod similar este format şi art. 148 alin. 2. Prin

urmare, se impune de lege ferenda reformularea art. 18 alin. 2 în sensul „cu acordul părinţilor (părintelui) sau a reprezentantului

legal, după caz”. 82 Până la adoptarea Legii nr. 272/2004 si a H.G nr. 1443/2004 privind metodologia de repatriere a copiilor români neînsoţiţi şi

asigurarea măsurilor de protecţie specială în favoarea acestora, comisiile pentru protecţia copilului erau puse în dificultate cu privire

la soluţionarea unor cereri de plecare/întoarcere a copiilor în străinătate, copii ce aveau instituită o măsură de pretecţie. 83 Art. 41 alin. 1 Legea nr. 272/2004

Protecţia copiilor neglijaţi şi protecţia copiilor în caz de conflict armat (art. 72-79)

Protecţia copilului împotriva exploatării şi exploatării economice (art. 85-87), de o mare utilitate pentru

activitatea serviciilor publice judeţene de asistenţă socială;

Protecţia copilului împotriva consumului de droguri (art. 88)

Protecţia copilului împotriva abuzului şi neglijenţei (art. 89-97)

Protecţia copilului care a săvârşit o faptă penală dar nu răspunde penal (art. 80-84)

H. S-au reglementat, pentru prima data la nivel de lege, aspecte legate de prevenirea abandonului

copiilor în maternităţi. În caz de abandon/părăsire, se instituie o procedură bazată pe celeritate şi competenţă

precise, pentru depistarea mamei şi înregistrarea copilului la serviciul public comisiilor de evidenţă a

populaţiei în termen de 59 de zile.

2. Autoritatea părintească 2.1. Noţiune Art. 483 C.civ. prevede: „(1) Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri, care

privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi.

(2) Părinţii exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul

datorat persoanei acestuia, şi îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de

gradul său de maturitate.

(3) Ambii părinţi răspund pentru creşterea copiilor lor minori.”

Părinţii sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de creştere şi educare a copiilor lor minori.

Ocrotirea părintească reprezintă un complex de drepturi şi îndatoriri acordate şi respectiv impuse

de lege părinţilor, în scopul asigurării creşterii, educării şi formării copiilor pentru viaţă, în armonie cu

interesele generale ale societăţii.

În doctrină, s-a impus definiţia potrivit căreia ocrotirea părintească este „mijlocul juridic de ocrotire

a minorului în care drepturile şi îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile minorului se exercită,

respectiv, se îndeplinesc de părinţi”.

În această materie, noţiunea de părinţi cuprinde atât pe părinţii fireşti (de sânge) cât şi pe părinţii

adoptatori, iar noţiunea de copil minor cuprinde, în egală măsură, copilul din căsătorie, din afara căsătoriei

(natural) şi copilul adoptat (art. 51 din Legea nr. 273/2004).

2.2. Începutul autorităţii părinteşti Potrivit art. 484 C.civ. Ocrotirea părintească începe în momentul naşterii copilului şi se prelungeşte

în timp până la majoratul acestuia. Ea este reglementată unitar, are acelaşi conţinut şi funcţionează potrivit

aceloraşi principii, cu privire la toate categoriile de copii: din căsătorie, din afara căsătoriei, cei rezultaţi

dintr-o căsătorie desfiinţată, desfăcută sau care a încetat, precum şi cei adoptaţi.

Copilul datorează respect părinţilor săi indiferent de vârsta sa.

2.3. Natura juridică Ocrotirea părintească are o natură juridică complexă, în sensul că ea aparţine dreptului familiei

(persoana minorului), dreptului civil (bunurile minorului) dar şi altor ramuri de drept (dreptul muncii,

dreptul personal civil).

2.4.Principiile autorităţii părinteşti Ocrotirea se fondează pe următoarele principii:

- Exercitarea în interesul superior al copilului;

- Exercitare. Supravegherea şi controlul autorităţii publice;

- Independenţă patrimonială;

- Conţinutul ocrotirii părinteşti;

- Egalitatea părţilor.

2.4.1. Principiul exercitării autorităţii părinteşti numai în interesul superior al copilului

Este prevăzut în art. 486 C. civ. – Noţiunea de interes superior al copilului este complexă. Ea

cuprinde un interes social, superior, potrivit căruia copilul trebuie crescut în spiritul principiilor generale

ale societăţii, şi un interes personal concret al minorului, în sensul că părinţii se vor îngrijii de sănătatea şi

dezvoltarea sa fizică, dar şi de educarea sa potrivit aptitudinilor sale. Părinţii trebuie să se conducă înainte

de orice, după interesul superior al copilului.

2.4.2. Principiul exercitării ocrotirii părinteşti sub supravegherea şi controlul autorităţii

publice

Ori de câte ori există neînţelegeri între părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor sau la îndeplinirea

îndatoririlor părinteşti, instanţa de tutelă, după ce îi ascultă pe părinţi, hotărăşte potrivit interesului superior

al copilului.

Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti se face sub îndrumarea şi controlul

efectiv şi continuu al autorităţii tutelare.

Atribuţiile de autoritate tutelară aparţin organelor executive şi de dispoziţie a consiliilor locale. De

asemenea, instanţele judecătoreşti au atribuţii cu privire la exercitarea ocrotirii părinteşti precum şi,

Ministerul public are astfel de atribuţii intervenind în procesele cu minorii sau pornind anumite acţiuni în

interesul copilului.

Legea nr. 272/2004 reglementează în capitolul VII intitulat „Instituţii şi servicii cu atribuţii în

protecţia copilului”, doua categorii de instituţii: la nivel central (Autoritatea Naţională pentru Protecţia

Drepturilor Copilului, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, aflat

în subordinea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, care coordonează şi controlează

activitatea de protecţie şi promovare a drepturilor copilului şi monitorizează respectarea principiilor şi

drepturilor stabilite de lege); la nivel local (Comisia pentru protecţia copilului este un organ de specialitate

al Consiliului Judeţean, fără personalitate juridică, cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului; Direcţia

generală de asistenţă socială şi protecţia copilului este o instituţie publică în subordinea Consiliului

Judeţean; Serviciile publice de asistenţă socială organizate la nivelul municipiilor şi oraşelor, precum şi

persoanele cu atribuţii de asistenţă socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale cu atribuţii în

domeniul protecţiei sociale.

2.4.3. Principiul independenţei patrimoniale în raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori

(art. 500 C. civ.)

Potrivit acestui principiu părinţii nu au nici un drept asupra bunurilor copilului. Ei reprezintă sau

încuviinţează actele juridice de dispoziţie în perioada în care minorul nu are capacitate de exerciţiu sau are

capacitate restrânsă de exerciţiu. În aceeaşi măsură, nici copilul nu are vreun drept asupra bunurilor

părinţilor săi. Între părinţi şi copiii lor minori există însă, în mod reciproc, dreptul la moştenire şi dreptul la

întreţinere.

2.4.4. Principiul Conţinutului unic al autorităţii părinteşti pentru copilul din căsătorie sau

din afara acesteia

Acest principiu este o consecinţă a asimilării depline a situaţiei copilului din afara mariajului cu cel

născut sau conceput în timpul căsătoriei ori din adopţie.

Art. 48 alin. 3 Constituţie, proclamă principiul potrivit căruia copiii din afara căsătoriei sunt egali

în faţa legii cu copiii din căsătorie. Art. 505 C.civ. „În cazul copilului din afara căsătoriei a cărui filiaţie a

fost stabilită concomitent sau, după caz, succesiv, faţă de ambii părinţi, autoritatea părintească se exercită

în comun şi în mod egal, de către părinţi, dacă aceştia convieţuiesc.”

2.4.5. Principiul egalităţii părinţilor în exercitarea autorităţii părinteşti

Acest principiu este un aspect al egalităţii în drepturi a soţilor şi este prevăzut expres, în dispoziţiile

art. 503 C.civ. „Părinţii exercită împreună şi în mod egal autoritatea părintească.”.

Art. 18 pct. 1 din Convenţia privind drepturile copilului consacră acest principiu astfel: „Statele

părţi vor depune eforturi pentru asigurarea principiului potrivit căruia ambii părinţi au o răspundere comună

pentru creşterea şi dezvoltarea copilului”.

Răspunderea pentru creşterea copilului şi asigurarea dezvoltării sale revin în primul rând părinţilor

sau, după caz, reprezentanţilor săi legali.

Principiile enumerate mai sus trebuie exercitate cu observarea principiilor fundamentale care

guvernează cadrul legal general privind drepturile copilului (art. 6 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia

şi promovarea drepturilor copilului84):

a) Respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;

b) Egalitatea şanselor şi nediscriminarea;

c) Responsabilizarea părinţilor cu privire la exercitarea drepturilor şi obligaţiilor părinteşti;

d) Primordialitatea responsabilităţii părinţilor cu privire la respectarea şi garantarea drepturilor copilului;

e) Decentralizarea serviciilor de protecţie a copilului, intervenţia multisectorială şi parteneriatul dintre

instituţiile publice şi organismele private autorizate;

f) Asigurarea unei îngrijiri individualizate şi personalizate pentru fiecare copil;

g) Respectarea demnităţii copilului;

h) Ascultarea opiniei copilului şi luarea în considerare a acesteia, ţinând cont de vârstă şi de gradul său de

maturitate;

i) Asigurarea stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea, creşterea şi educarea, în funcţie de origine etnică,

religioasă., culturală şi lingvistică;

j) Celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil;

k) Asigurarea protecţiei împotriva abuzului şi exploatării copilului;

l) Interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelaţie cu ansamblul

reglementărilor din această materie.

2.5. Conţinutul autorităţii părinteşti

Autoritatea părintească are în conţinutul ei drepturile părinteşti cu privire la persoana copilului şi

drepturile şi îndatoririle părinteşti privitoare la bunurile copiilor.

2.5.1. Drepturile şi obligaţiile părinteşti cu privire la persoana copilului

Ocrotirea copilului minor prin părinţi priveşte în primul rând persoana copilului. Latura personală

vizează ocrotirea persoanei copilului şi priveşte preponderent raporturile de familie. În acest scop părinţii

cu privire la persoana copilului au următoarele drepturi şi îndatoriri:

a) părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, de a îngriji de sănătatea şi dezvoltarea fizică, psihică

şi intelectuală;

b) părinţii au îndatorirea de a asigura educaţia copiilor, învăţătura şi pregătirea lor profesională, potrivit

propriilor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului;

c) părinţii au dreptul de a-şi creşte personal copiii, de a stabili locuinţa copilului şi de a-l ţine;

d) părinţii au dreptul de a avea legături personale cu copiii lor, în situaţii legale în care copiii nu se aflau

alături de ei;

e) părinţii au dreptul de a cere modificarea măsurilor privitoare la drepturile şi obligaţiile personale sau

patrimoniale dintre părinţii divorţaţi şi copii;

f) părinţii fireşti au dreptul să consimtă la adopţia copilului lor minor dacă aceasta este în interesul

copilului;

g) părinţii au obligaţia legală de întreţinere faţă de copiii lor minori.

h) părinţii sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a

drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia.

i)

Îndatoririle specifice sunt reglementate de art. 488 C.civ.

84 Publicată în M. Of. Nr. 557/23.06.2004

(1) Părinţii au îndatorirea de a creşte copilul în condiţii care să asigure dezvoltarea sa fizică,

mentală, spirituală, morală şi socială în mod armonios.

(2) În acest scop, părinţii sunt obligaţi:

a) să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea;

b) să prezinte şi să permită informarea şi lămurirea copilului despre toate actele şi faptele care l-ar

putea afecta şi să ia în considerare opinia acestuia ;

c) să ia toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor copilului;

d) să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice cu atribuţii în domeniul îngrijirii, educării

şi formării profesionale a copilului.

Măsurile disciplinare

Sunt interzise luarea unor măsuri, precum şi aplicarea unor pedepse fizice, de natură a afecta

dezvoltarea fizică, psihică sau starea emoţională a copilului.

Măsurile disciplinare nu pot fi luate de părinţi decât cu respectarea demnităţii copilului. (art. 489

C.civ.)

Supravegherea copilului

Potrivit art. 493 C.civ. “Părinţii au dreptul şi îndatorirea de supraveghere a copilului minor.”

Relaţiile sociale ale copilului

Art. 494 C.civ. prevede: “Părinţii sau reprezentanţii legali ai copilului pot, numai în baza unor motive

temeinice, să împiedice corespondenţa şi legăturile personale ale copilului în vârstă de până la 14 ani.

Neînţelegerile se soluţionează de către instanţa de tutelă.”

Înapoierea copilului de la alte persoane

Art. 495 C.civ. prevede:

“(1) Părinţii pot cere oricând instanţei de tutelă înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine

fără drept.

(2) Instanţa de tutelă poate respinge cererea numai dacă înapoierea este vădit contrară interesului

superior copilului. ”

2.5.2. Drepturile şi îndatoririle părinteşti privitoare la bunurile copiilor

Potrivit dispoziţiilor art. 502 alin. 1 şi 2 C. civ., în ceea ce priveşte administrarea bunurilor copilului

minor, părinţii sunt supuşi aceluiaşi regim juridic ca tutorele, cu excepţia faptului că nu trebuie să

întocmească inventarul prevăzut de art. 140 C. civ.

În situaţia în care minorul nu a împlinit 14 nai, părinţii administrează bunurile acestuia şi îl

reprezintă în actele civile ce îl privesc. Ei pot încheia acte care permit folosirea şi întrebuinţarea bunurilor

copilului. Renunţarea la drepturile patrimoniale ale minorului ori gajarea bunurilor sale se face numai cu

prealabila încuviinţare a autorităţii tutelare, şi în general actele care depăşesc dreptul de administrare sunt

supuse acestei încuviinţări sub acţiunea anulării.

Minorul care a împlinit 14 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă şi îşi exercită singur drepturile

şi obligaţiile, cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor şi, supă caz, a instanţei de tutelă.

Raţiunea pentru care se cere această încuviinţare este nevoia de a-l proteja pe minor faţă de terţii

faţă de care poate dobândi drepturi sau îşi poate asuma obligaţii. În această perioadă minorul are un

discernământ în formare şi în unele situaţii nu poate înţelege toate efectele juridice în care se angajează.

2.6. Exercitarea autorităţii părinteşti Potrivit art. 503 alin. 1 C. civ. „Părinţii exercită împreună şi în mod egal autoritatea părintească.”.

În regulă generală, dacă părinţii nu se înţeleg cu privire la exercitarea drepturilor şi îndatoririlor

părinteşti; potrivit dispoziţiilor art. 486 C. civ. hotărăşte instanţa de tutelă, după ce îi ascultă pe părinţi şi

analizează interesul acestuia.

În mod excepţional, autoritatea părintească se execută de către un singur părinte dacă celălalt a

decedat, este decăzut din drepturile părinteşti, este pus sub interdicţie judecătorească sau se află, din orice

motiv, în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa.

În situaţia în care părinţii au divorţat, copilul este încredinţat spre creştere şi educare unuia dintre

ei. În această situaţie se vorbeşte de o scindare a ocrotirii părinteşti, în sensul că ea nu revine în mod egal

ambilor părinţi85. Acelaşi lucru se întâmplă în cazul încredinţării copilului în cazul desfiinţării căsătoriei

sau a copilului din afara căsătoriei.

Neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti poate să atragă

sancţionarea părinţilor. Legea prevede nu doar sancţiuni de dreptul familiei (decăderea din drepturile

părinteşti), dar şi sancţiuni civile, administrative şi chiar penale. De ex., răspunderea părinţilor pentru

faptele ilicite ale copiilor minori se fundamentează pe neîmplinirea obligaţiei de supraveghere şi de creştere

a copilului 86.

2.7.Încetarea autorităţii părinteşti Autoritatea părintească se exercită tot timpul cât copiii sunt minori (0-18 ani), cu excepţia cazului

în care, prin căsătorie, minorul dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină.

Ocrotirea părintească încetează de regulă în momentul dobândirii capacităţii depline de exerciţiu la

împlinirea vârstei de 18 ani.

În mod excepţional, aceasta poate înceta înainte de acest moment, prin instituirea tutelei în

condiţiile şi cazurile prevăzute de lege.

Secţiunea a 2-a.

Tutela copilului

1. Noţiune, caractere şi principii 1.1.Noţiune şi reglementare Prin tutela copilului se înţelege mijlocul juridic de ocrotire a minorului lipsit de ocrotirea

părintească.87

Prin tutelă, ca instituţie juridică, se înţelege ansamblul dispoziţiilor legale care reglementează

ocrotirea unui minor de către o altă persoană decât părinţii săi – o persoană căreia i s-a atribuit funcţia de

tutore – sub supravegherea, controlul şi îndrumarea permanentă a autorităţii competente.88

Sediul materiei: art. 110-163 C. civ.; art. 39-42 din Legea nr. 272/2004

1.2. Caractere juridice Dacă pentru minorul lipsit de ocrotirea părintească, tutela se înfăţişează ca mijloc de ocrotire,

pentru tutore ea se prezintă ca o îndatorire, o sarcină89, ale cărei caractere sunt:

85 Filipescu I., Dreptul familiei, Bucureşti, 1979, p. 565. 86 Este o ipoteză de răspundere pentru fapta altuia fondată pe o prezumţie de culpă (a părinţilor în supravegherea copiilor minori

care locuiesc împreună cu ei) şi totodată de cauzalitate (între conduita părinţilor şi conduita copiilor lor). Culpa se concretizează

aici într+o stare psihică ce a determinat lipsa de supraveghere şi îmbracă forma neglijenţei, impreudenţa ori a intenţiei maliţioase

în îndeplinirea de către părinţi a îndatoririlor privind educaţia copiilor. Lipsa de supraveghere şi de educaţie constituie încălcări ale

îndatoririlor părinteşti. Ambii părinţi răspund pentru faptele păgubitoare ale copiilor lor minori, răspunderea lor fiind solidară. În

cazurile în care, prin efectul scindării ocrotirii părinteşti, exerciţiul drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti trec numai

asupra unuia dintre părinţi, acestuia singur îi revine paza copilului, iar prezumţia de răspundere revine exclusiv asupra acestui

părinte. Asemenea cazuri sunt: ipotezele în care unul dintre părinţi este mort, decăzut din drepturile părinteşti, pus sub interdicţie

sau din orice împrejurare se află în neputinţă de a-şi manifesta voinţa, ipoteza divorţului (când răspunderea revine integral părintelui

căruia i s-a încredinţat copilul etc. Legea stabileşte două condiţii minimale pentru ca răspunderea părinţilor să devină operantă şi

anume: a) copilul să fie minor la data săvârşirii faptei; b) copilul să locuiască împreună cu părinţii. 87 Gheorghe Beleiu, op. Cit., p. 369 88 A. Ionaşcu, M. N. Costin, M. Mureşan, V Ursa, op. Cit. 1980 p. 233 89 Gabriel Boroi, op. Cit. P. 377

1.2.1 Legalitatea, în sensul că instituirea tutelei, cazurile de instituire, procedura de numire a

tutorelui, conţinutul ocrotirii prin tutelă şi încetarea tutelei minorului sunt stabilite de lege, prin norme

imperative;

1.2.2. Obligativitatea, acest caracter este conţinut în art. 119 C. civ. Care dispune: „Cel desemnat

tutore nu poate refuza numirea”. Existenţa unor cazuri în care sarcina tutelei poate fu refuzată, prevăzute

de art. 119 alin. 2 C. civ. Reprezintă excepţia, care confirmă regula, principiul;

1.2.3. Gratuitatea, art. 125 alin.1 C. civ. prevede că „Tutela este o sarcină gratuită.”; Cu toate

acestea, tutorele poate primi o remuneraţie în cuantum de cel mult 10% din veniturile produse de bunurile

minorului, cuantum stabilit de instanţa de judecată.

1.2.4. Personalitatea, aceasta înseamnă că tutela este strict personală, fiind instituită în

considerarea persoanei tutorelui. La numirea tutorelui se ţine seama de calităţile sale personale (tutela este

instituţie personală). Cu toate acestea, instanţa de tutelă, cu avizul consiliului de familie, ţinând seama de

mărimea şi compunerea patrimoniului minorului, poate să decidă ca administrarea patrimoniului să fie

încredinţată unei persoane fizice sau juridice specializate (art. 122 C.civ)

1.2.5. Caracterul social, reprezintă grija manifestată de societate faţă de copiii lipsiţi de ocrotirea

părintească.90

2. Principiile tutelei copilului Principiile care generează tutela sunt:

a) Tutela se exercită exclusiv în interesul minorului, art. 133 din C. civ. ;

b) Autonomia patrimonială (art. 500 C. civ.), care exprimă ideea potrivit căreia copilul nu are vreun drept

asupra bunurilor tutorelui, după cum nici tutorele nu are vreun drept asupra bunurilor minorului;

c) Tutela se exercită sub un permanent control (art. 151 alin. 1 C. civ.) prevede că „Instanţa de tutelă va

efectua un control efectiv şi continuu asupra modului în care tutorele şi consiliul de familie îşi

îndeplinesc atribuţiile cu privire la minor şi bunurile acestuia.”.

3. Cazurile de instituire a tutelei Ca regulă, tutela se deschide când o persoană fizică nu a împlinit 18 ani şi este lipsită de ocrotirea

părintească.

Potrivit dispoziţiilor art. 110 C. civ. şi art. 40 din Legea nr. 272/2004 tutela se instituie în

următoarele situaţii:91

- ambii părinţi sunt decedaţi;

- ambii părinţi sunt necunoscuţi;

- ambii părinţi sunt decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa penală a

interzicerii drepturilor părinteşti;

- ambii părinţi sunt puşi sub interdicţie judecătorească;

- ambii părinţi sunt dispăruţi ori declaraţi judecătoreşte morţi;

- la încetarea adopţiei, când instanţa judecătorească hotărăşte că este în interesul minorului instituirea

unei tutele.

Persoanele obligate să înştiinţeze instanţa de tutelă

90 Ernest Lupan, Ioan Sabău-Pop op. Cit. P. 208 91 Art. 113 C. Fam. „în cazul în care ambii părinţi fiind morţi, necunoscuţi, decăzuţi din drepturile părinteşti, puşi sub interdicţie,

dispăruţi ori declaraţi morţi, copilul este lipsit de îngrijirea ambilor părinţi, copilul va fi pus sub tutelă”.

Art. 39 alin. 1 din Legea nr. 272/2004 Tutela se deschide „când copilul este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinţilor

săi”.

Art. 39 alin. 2 instituie – ordine de preferinţă a măsurilor de protecţie specială: tutelă, măsurile de protecţie specială, adopţie.

Potrivit prevederilor art. 111 C.civ. au obligaţia ca, de îndată ce află de existenţa unui minor lipsit

de îngrijire părintească, să înştiinţeze instanţa de tutelă:

a) persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii şi locatarii casei în care locuieşte

minorul;

b) serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane, precum şi notarul public, cu

prilejul deschiderii unei proceduri succesorale;

c) instanţele judecătoreşti, reprezentanţii Ministerului Public şi ai poliţiei, cu prilejul pronunţării,

luării sau executării unei măsuri privative de libertate;

d) organele administraţiei publice locale, instituţiile de ocrotire, precum şi orice altă persoană.

4. Tutorele

4.1. Persoana care poate fi numită tutore Potrivit prevederilor art. 112 C. civ. - (1) Poate fi tutore o persoană fizică sau soţul şi soţia,

împreună, dacă nu se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de prezentul cod.

(2) În cazul în care, în situaţia prevăzută la art.110 se află mai mulţi minori care sunt fraţi sau surori,

se numeşte, de regulă, un singur tutore.

4.2. Persoanele care nu pot fi numite tutore Art. 113 C. civ. prevede că nu poate fi tutore:

a) minorul, persoana pusă sub interdicţie judecătorească sau cel pus sub curatelă;

b) cel decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore;

c) cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre

judecătorească, precum şi cel cu rele purtări reţinute ca atare de către o instanţă judecătorească;

d) cel care, exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din aceasta în condiţiile art. 158;

e) cel aflat în stare de insolvabilitate;

f) cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina

tutelei;

g) cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părintele care exercita singur, în

momentul morţii, autoritatea părintească.

Dacă una dintre împrejurările prevăzute la alin. (1) survine sau este descoperită în timpul tutelei,

tutorele va fi îndepărtat, respectându-se aceeaşi procedură ca şi la numirea lui.

4.3. Desemnarea tutorelui de către părinte În temeiul art.114 C.civ. „(1) Părintele poate desemna, prin act unilateral sau prin contract de

mandat, încheiate în formă autentică, ori, după caz, prin testament, persoana care urmează a fi numită tutore

al copiilor săi.” Această desemnare poate fi revocată oricând de părinte, chiar şi printr-un înscris sub

semnătură privată. Înscrisul prin care se revocă persoana desemnată pentru a fi numită tutore se va înscrie

în registrul naţional notarial.

În cazul în care au fost desemnate mai multe persoane ca tutore, fără vreo preferinţă, ori există mai

multe rude, afini sau prieteni ai familiei minorului în stare să îndeplinească sarcinile tutelei şi care îşi

exprimă dorinţa de a fi tutore, instanţa de tutelă va hotărî ţinând seama de condiţiile lor materiale, precum

şi de garanţiile morale necesare dezvoltării armonioase a minorului. (art.115 C.civ.).

Persoana desemnată tutore nu poate fi înlăturată de către instanţă fără acordul său, decât dacă se

află în vreunul dintre cazurile prevăzute la art.113 sau dacă prin numirea sa interesele minorului ar fi

periclitate (art.116, alin. (1) C.civ.).

În cazul în care cel chemat la tutelă este numai temporar împiedicat în exercitarea atribuţiilor ce i-

au fost conferite, instanţa de tutelă, după încetarea împiedicării, îl numeşte tutore la cererea sa, dar nu mai

târziu de 6 luni de la deschiderea tutelei. Până atunci, instanţa desemnează un tutore provizoriu (art.116,

alin. (2) C.civ.). După trecerea celor 6 luni, dacă persoana desemnată nu a cerut numirea sa ca tutore, cel

numit provizoriu tutore rămâne să îndeplinească în continuare sarcinile tutelei până la numirea unui tutore

în condiţiile art.118. C.civ.

4.4. Numirea tutorelui de căte instanţa de tutelă

Tutore este persoana fizică numită prin hotărârea instanţei de tutelă competentă pentru a îndeplini,

sub supravegherea, controlul şi îndrumarea instituţiilor publice abilitate, sarcina tutelei cu privire la un

minor, sau cu privire la o persoană pusă sub interdicţie.

Potrivit legii, poate fi numit tutore orice persoană majoră care îndeplineşte cumulativ următoarele

condiţii:

a) să fie persoană cu domiciliul în România (art. 41 alin. 1); condiţia nu este îndeplinită dacă persoana are

domiciliul în străinătate sau are numai rezidenţa în România;

b) să nu fie în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate menţionate de art. 113 C. civ.;

c) persoana sau familia să fie evaluată92 de Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului şi

să fie propusă pentru a fi numită tutore de către părinţi.

În lipsa unui tutore desemnat, instanţa de tutelă numeşte cu prioritate ca tutore, dacă nu se opun

motive întemeiate, o rudă sau un afin ori un prieten al familiei minorului, în stare să îndeplinească această

sarcină ţinând seama, după caz, de relaţiile personale, de apropierea domiciliilor, de condiţiile materiale şi

de garanţiile morale pe care le prezintă cel chemat la tutelă (art.118 C.civ.).

4.4.1. Procedura de numire

Potrivit art. 119 C. civ. „(1) Numirea tutorelui se face, cu acordul acestuia, de către instanţa de

tutelă în camera de consiliu prin încheiere definitivă. Atunci când desemnarea tutorelui s-a făcut prin

contract de mandat, cel desemnat tutore nu poate refuza numirea decât pentru motivele prevăzute la art.120

alin.(2).

(2) Ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie.

(3) În lipsa unui tutore desemnat, dacă instanţa de tutelă a constituit consiliul de familie, numirea

tutorelui se face, potrivit alin. (1), cu consultarea consiliului de familie.

(4) Încheierea de numire se comunică în scris tutorelui şi se afişează la sediul instanţei de tutelă şi la

primăria de la domiciliul minorului.

(5) Drepturile şi îndatoririle tutorelui încep de la data comunicării încheierii de numire.

(6) Între timp, instanţa de tutelă poate lua măsuri provizorii cerute de interesele minorului, putând

chiar să numească un curator special.”

4.4.2. Refuzul continuării tutelei

Art. 120 alin. (2) C. civ. prevede că cel numit tutore poate refuza continuarea tutelei în următoarele

cazuri:

a) cel care are vârsta de 60 de ani împliniţi;

b) femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani;

c) cel care creşte şi educă 2 sau mai mulţi copii;

d) cel care, din cauza bolii, a infirmităţii, a felului activităţilor desfăşurate, a depărtării domiciliului

de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar mai putea să îndeplinească

această sarcină.

92 Pentru evaluare au prioritate rudele copilului până la gradul IV. Fără a fi înlăturate alte persoane. Instanţa numeşte cu prioritate

ca tutore, dacă motive întemeiate nu se opun, o rudă sau un afin ori un prieten al familiei copilului (art. 42 alin. 1). Propunerea cu

privire la persoana tutorelui va ţine seama de opinia copilului. În cadrul procedurii de instituire s tutelei instanţa trebuie să verifice

dacă :

a) instituirea tutelei este în interesul superior al copilului (art. 38 şi 39 alin. 1)

b) prin instituirea tutelei se asigură continuitate în educarea copilului (art. 39 alin. 2).

4.4.3. Înlocuirea tutorelui

Cererea de înlocuire se adresează instanţei de tutelă, care va hotărî de urgenţă. Până la soluţionarea

cererii sale de înlocuire, el este obligat să continue exercitarea atribuţiilor (art.121 C.civ.).

4.5. Consiliul de familie

Constituirea, rolul, atribuţiile şi funcţionarea Consiliului de familie sunt reglementate de art. 124-

132 C.civ.

4.5.1. Rolul Consiliului de familie

Potrivit art. 124 C. civ. „(1) Consiliul de familie se poate constitui pentru a supraveghea modul în

care tutorele îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile

minorului.” Consiliul de familie nu se va institui în cazul ocrotirii minorului prin părinţi, prin darea în

plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecţie specială prevăzute de lege.

4.5.2. Membrii Consiliului de familie (art. 125 C. civ.)

Consiliul de familie se constituie de către instanţa de tutelă şi este compusă din 3 membri având

calitatea de rude sau afini (instanţa ţine seama de gradul de rudenie şi de relaţiile personale cu familia

minorului. În lipsă de rude sau afini instanţa poate numi şi alte persoane care au avut legături de prietenie

cu părinţii minorului sau care manifestă interes pentru situaţia acestuia.

Soţul şi soţia nu pot fi, împreună, membri ai aceluiaşi consiliu de familie.

Instanţa de tutelă numeşte şi 2 supleanţi.

Tutorele nu poate fi membru în consiliul de familie.

Dispoziţiile legale privind tutorele (incompatibilitatea, refuzul continuării tutelei – art. 120 alin.2

litera d -, înlocuirea, interzicerea unor acte juridice) se aplică în mod corespunzător şi membrilor Consiliului

de familie.

Nu poate refuza continuarea activităţii în consiliul de familie:

a) cel care are vârsta de 60 de ani împliniţi;

b) femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani;

c) cel care creşte şi educă 2 sau mai mulţi copii;

4.5.3. Constituirea Consiliului de familie

Potrivit art. 128 C. civ. „(1) În vederea constituirii consiliului de familie, persoanele care

îndeplinesc condiţiile pentru a fi membri sunt convocate la domiciliul minorului de către instanţa de tutelă,

din oficiu sau la sesizarea minorului, dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani, a tutorelui desemnat, a oricăror

altor persoane care au cunoştinţă despre situaţia minorului.

(2) Numirea membrilor consiliului de familie se face, cu acordul acestora.

(3) Minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat în condiţiile art. 264.”

În procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta

de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani,

dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei.

Dreptul de a fi ascultat presupune posibilitatea copilului de a cere şi a primi orice informaţie,

potrivit cu vârsta sa, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea

aceasta, dacă este respectată, precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte.

Orice copil poate cere să fie ascultat. Respingerea cererii de către autoritatea competentă trebuie

motivată.

4.5.4. Funcţionarea Consiliului de familie (art. 129 C. civ.)

Consiliul de familie este convocat cu cel puţin 10 zile înainte de data întrunirii, la solicitarea

oricăruia dintre membrii acestuia, a minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, a tutorelui sau a instanţei de

tutelă. Cu acordul tuturor membrilor consiliului de familie, convocarea se poate face şi mai devreme de

împlinirea termenului de 10 zile dinainte de data întrunirii. În toate cazurile, prezenţa tuturor membrilor

consiliului de familie acoperă neregularitatea convocării.

Şedinţele consiliului de familie se ţin la domiciliul minorului sau, după caz, la sediul instanţei de

tutelă când aceasta a făcut convocarea şi sunt prezidate de persoana cea mai înaintată în vârstă.

În cazul în care membrii consiliului nu se pot prezenta, ei pot fi reprezentaţi de persoane care sunt

rude sau afini cu părinţii minorului. Soţii se pot reprezenta reciproc.

4.5.5. Atribuţiile Consiliului de familie (art. 130 C. civ.)

La solicitarea tutorelui sau a instanţei de tutelă, Consiliul de familie dă avize consultative, şi ia

decizii, în cazurile prevăzute de lege cu votul majorităţii membrilor săi. Deciziile consiliului de familie vor

fi motivate şi consemnate într-un registru special constituit.

4.5.6. Deciziile Consiliului de familie

Art. 131 C. civ. prevede: „Tutorele poate cere instituirea unui nou consiliu, dacă în plângerile

formulate potrivit prezentului cod, instanţa a hotărât de cel puţin două ori, în mod definitiv, împotriva

deciziilor consiliului de familie.”

4.5.7. Imposibilitatea constituirii Consiliului de familie

În temeiul art. 132 C. civ. tutorele poate cere instanţei de tutelă autorizaţia de a exercita singur

tutela în următoarele cazuri:

- nu este posibilă constituirea unui nou consiliu;

- există contrarietate de interese dintre minor şi toţi membrii consiliului de familie şi supleanţi.

4.6. Exercitarea tutelei în interesul minorului În îndeplinirea sarcinii tutelei, tutorele are două categorii de obligaţii principale:

a) de a îngriji de persoana minorului, adică de a creşte copilul, preocupându-se de sănătatea şi

dezvoltarea lui fizică şi mentală, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia potrivit cu

aptitudinile lui;

b) de a administra bunurile minorului şi de a-l reprezenta în actele civile, respectiv de a-i

încuviinţa actele (după cum minorul este sub 14 ani sau peste această vârstă).

Pot fi tutori nu doar persoanele fizice ut singuli, ci chiar soţul şi soţia împreună, adică o familie de

tutori (art. 135 C.civ.). În cazul în care unul dintre soţi introduce acţiunea de divorţ, instanţa, din oficiu, va

înştiinţa instanţa de tutelă pentru a dispune cu privire la exercitarea tutelei.

5. Conţinutul ocrotirii copilului prin tutelă Ca şi ocrotirea părintească, ocrotirea prin tutelă are în conţinutul său cele două aspecte: personală

şi patrimonială, având şi ea, la rândul ei o natură juridică complexă.

Competenţa patrimonială a ocrotirii minorului prin tutelă cuprinde:

a) administrarea bunurilor copilului de până la 14 ani;

b) reprezentarea, în actele civile, a copilului sub 14 ani;

c) încuviinţarea prealabilă a actelor civile ale copilului de peste 14 ani93.

5.1. Exercitarea tutelei cu privire la persoana minorului Potrivit art. 136 C.civ. „Măsurile privind persoana minorului se iau de către tutore, cu avizul

consiliului de familie, cu excepţia măsurilor care au caracter curent.”

93 Ghe. Beleiu, op. Cit. P. 373

5.1.1. Domiciuliul minorului

Art. 137 C.civ. prevede: „(1) Minorul pus sub tutelă are domiciliul la tutore. Numai cu autorizarea instanţei

de tutelă minorul poate avea şi o reşedinţă.

(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), tutorele poate încuviinţa ca minorul să aibă o reşedinţă

determinată de educarea şi pregătirea sa profesională. În acest caz, instanţa de tutelă va fi de îndată

încunoştinţată de tutore.”

5.1.2. Felul învăţăturii sau al pregătirii profesionale

Art. 138 C.civ. reglementează această problemă astfel:

a. Pentru minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani, felul învăţăturii sau al pregătirii profesionale pe care

acesta o primea la data instituirii tutelei nu poate fi schimbat de acesta, decât cu încuviinţarea instanţei de

tutelă.

b. Pentru minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, instanţa de tutelă nu poate, împotriva voinţei, să schimbe

felul învăţăturii, hotărâtă de părinţi sau pe care minorul o primea la data instituirii tutelei.

5.2. Exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului Administrarea bunurilor minorului implică unele obligaţii pentru tutore la deschiderea tutelei (art.

140, 141 C.civ.), pe perioada tutelei (art. 142 - 149 C.civ.) şi la încetarea tutelei (art. 156 - 163 C.civ.)

5.2.1. Obligaţiile tutorelui la deschiderea tutelei

a. După numirea tutorelui şi în prezenţa acestuia şi a membrilor consiliului de familie, un delegat al instanţei

de tutelă, va verifica la faţa locului toate bunurile minorului, întocmind un inventar, care va fi supus

aprobării instanţei de tutelă. Inventarul bunurilor minorului va începe să fie întocmit în maximum 10 zile

de la numirea tutorelui de către instanţa de tutelă.

Cu prilejul inventarierii, tutorele şi membrii consiliului de familie sunt ţinuţi să declare în scris, la

întrebarea expresă a delegatului instanţei de tutelă, creanţele, datoriile sau alte pretenţii pe care le au faţă

de minor. Declaraţiile vor fi consemnate în procesul-verbal de inventariere.

Tutorele sau membrii consiliului de familie care, cunoscând creanţele sau pretenţiile proprii faţă de

minori, nu le-au declarat, deşi au fost somaţi să le declare, sunt prezumaţi că au renunţat la ele.

b. Înainte de întocmirea inventarului, tutorele nu poate face, în numele minorului, decât acte de conservare

şi acte de administrare ce nu suferă întârziere.

5.2.2. Obligaţiile tutorelui pe parcursul tutelei

Tutorele are următoarele îndatoriri:

a. să administreze cu bună-credinţă bunurile minorului. În acest scop, tutorele acţionează în calitate de

administrator însărcinat cu simpla administrare a bunurilor minorului.

b. să acţioneze cu diligenţa pe care un proprietar o depune în administrarea bunurilor sale;

c. să acţioneze cu onestitate şi loialitate în vederea realizării optime a scopului urmărit;

d. să-l reprezinte pe minor în actele juridice, dar numai până când acesta împlineşte vârsta de 14 ani.

e. să prezinte anual instanţei de tutelă o dare de seamă despre modul cum s-a îngrijit de minor, precum şi

despre administrarea bunurilor acestuia. Darea de seamă se va prezenta instanţei de tutelă în termen de 30

de zile de la sfârşitul anului calendaristic. Dacă averea minorului este de mică însemnătate, instanţa de

tutelă poate să autorizeze ca darea de seamă privind administrarea bunurilor minorului să se facă pe termene

mai lungi, care nu vor depăşi însă 3 ani.

f. La cererea instanţei de tutelă, să dea oricând dări de seamă despre felul cum s-a îngrijit de minor, precum

şi despre administrarea bunurilor acestuia.

Consiliul de familie stabileşte suma anuală necesară pentru întreţinerea minorului şi administrarea

bunurilor sale şi poate modifica, potrivit împrejurărilor, această sumă. Decizia consiliului de familie se

aduce la cunoştinţă, de îndată, instanţei de tutelă.

Cheltuielile necesare pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale se acoperă din

veniturile acestuia. În cazul în care veniturile minorului nu sunt îndestulătoare, instanţa de tutelă va dispune

vânzarea bunurilor minorului, prin acordul părţilor sau prin licitaţie publică.

Dacă minorul este lipsit de bunuri şi nu are părinţi sau alte rude, minorul are dreptul la asistenţă

socială.

5.2.3. Obligaţiile tutorelui la încetarea tutelei

a. este dator ca, în termen de cel mult 30 de zile, să prezinte instanţei de tutelă o dare de seamă generală;

(trebuie să cuprindă situaţiile veniturilor şi a cheltuielilor pe ultimii ani, să indice activul şi pasivul, precum

şi stadiul în care se află procesele minorului). Dacă funcţia tutorelui încetează prin moartea acestuia, darea

de seamă generală va fi întocmită de moştenitorii săi majori sau, în caz de incapacitate a tuturor

moştenitorilor, de reprezentantul lor legal, în termen de cel mult 30 de zile de la data acceptării moştenirii

sau, după caz, de la data solicitării de către instanţa de tutelă.

b. Bunurile care au fost în administrarea tutorelui vor fi predate, după caz, fostului minor, moştenitorilor

acestuia sau noului tutore de către tutore, moştenitorii acestuia sau reprezentantul lor legal ori, în lipsă, de

curatorul special numit de către instanţa de tutelă.

c. După predarea bunurilor, verificarea socotelilor şi aprobarea lor, instanţa de tutelă va da tutorelui

descărcare de gestiune, dar tutorele răspunde pentru prejudiciul cauzat de culpa sa.

5.2.4. Reprezentarea legală, în actele civile, a copilului sub 14 ani

Potrivit art. 143 C. civ. „Tutorele are îndatorirea de a-l reprezenta pe minor în actele juridice, dar

numai până la data la care împlineşte vârsta de 14 ani”.

Reprezentarea este un procedeu prin care o persoană (numită reprezentant încheie un act juridic în

numele şi în contul altei persoane (numită reprezentat), în aşa fel încât efectele actului încheiat se produc

direct în persoana reprezentatului. Prin efectul reprezentării, cel reprezentat devine în mod direct parte în

actul juridic încheiat de reprezentantul său în limitele puterilor conferite, ca şi când l-ar fi încheiat el însuşi.

Are calitatea de reprezentat minorul sub 14 ani pentru care s-a instituit tutela, fiind reprezentat în

actele juridice civile, în temeiul legii, de către tutore.

Pentru a contura limitele reprezentării legale vom prezenta în continuare ce acte civile poate să

încheie tutorele. Sub acest aspect, distingem trei categorii de acte juridice civile:

5.2.5. Actele pe care tutorele copilului sub 14 ani le poate încheia singur, fără avizul consiliului

de familie şi fără autorizarea instanţei de tutelă

Fac parte din această categorie: actele de conservare şi actele de administrare a patrimoniului.

Actele de conservare privesc orice măsură ca urmăreşte ocrotirea şi păstrarea unui drept în scopul

de a se evita pierderea lui. Asemenea acte comportă cheltuieli reduse comparativ cu valoarea dreptului ce

se conservă. Sunt acte de conservare: întreruperea unei prescripţii; înscrierea unei ipoteci sau a unui

privilegiu în registrele de publicitate.

Actele de administrare sunt acele acte săvârşite asupra unor bunuri sau asupra unui patrimoniu în

scopul întreţinerii şi folosirii acestora. Au acest caracter: perceperea fructelor şi recoltelor sau încasarea

veniturilor; închirierea; orice măsuri de utilizare, amenajare, exploatare ori punere în valoare a bunului.

Art. 144 C. civ.: „tutorele poate înstrăina, fără avizul consiliului de familie şi fără autorizarea

instanţei de tutelă, bunurile supuse pieirii, degradării, alterării ori deprecierii, precum şi cele devenite

nefolositoare pentru minor”.

5.2.6. Actele juridice pe care tutorele copilului sub 14 ani nu le poate încheia valabil decât cu

avizul consiliului de familie şi autorizarea instanţei de tutelă

Art. 144 alin. 2 C. civ. prevede că „Tutorele nu poate, fără avizul consiliului de familie şi

autorizarea instanţei de tutelă, să facă acte de înstrăinare, împărţeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini

reale a bunurilor minorului, să renunţe la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum şi să încheie în mod

valabil orice alte acte ce depăşesc dreptul de administrare.”.

Textul are în vedere actele juridice civile de dispoziţie prin care un lucru este scos, temporar sau

definitiv, parţial sau integral, dintr-un patrimoniu, fie trecând într-un alt patrimoniu, fie încetând să mai

existe ca urmare a consumării sau distrugerii lui. Au acest caracter actele de înstrăinare (indiferent dacă

sunt cu titlu oneros sau cu titlu gratuit), actele de constituire a unor drepturi reale )uzufruct, uz, abitaţie,

servitute) care duc la restrângerea exerciţiului dreptului de proprietate, actele de consumare sau distrugere

materială a lucrului etc.

Art. 149 alin. 2 C. civ. califică drept act de dispoziţie şi ridicarea de la bancă a sumelor de bani care

depăşesc nevoile întreţinerii a minorului şi ale administrării bunurilor sale, precum şi instrumentele

financiare.

5.2.7. Actele pe care tutorele nu le poate încheia nici cu avizul consiliului de familie sau

autorizarea instanţei de tutelă

În aceasta categorie intră actele juridice civile menţionate de:

art. 147 C. civ.: „Este interzisă încheierea de acte juridice între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori

fraţii şi surorile tutorelui, de o parte şi minorul de alta” şi

art. 144 alin. 1 C. civ.: „Tutorele nu poate, în numele minorului, să facă donaţii şi nici să garanteze

obligaţia altuia”. Fac excepţie darurile obişnuite, potrivite cu starea materială a minorului.

5.3. Încuviinţarea prealabilă a actelor civile de către tutorele copilului între 14-18 ani În temeiul art. 146 C. civ. alin. 1 „Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani încheie acte juridice cu

încuviinţarea scrisă a tutorelui.” (2) „Dacă actul pe care minorul urmează să-l încheie face parte dintre

acelea pe care tutorele nu le poate încheia decât cu autorizarea instanţei de tutelă şi cu avizul consiliului de

familie, va fi necesară atât autorizarea acesteia, cât şi avizul consiliului de familie.”

6. Încetarea tutelei copilului Tutela minorului încetează definitiv în următoarele cazuri:

a) dobândirea deplinei capacităţi de exerciţiu;

b) stabilirea filiaţiei faţă de cel puţin unul dintre părinţi;

c) ridicarea sancţiunii care a constat în decăderea din drepturile părinteşti;

d) ridicarea interdicţiei judecătoreşti pentru cel puţin unul dintre părinţi;

e) reapariţia a cel puţin unuia dintre părinţii declaraţi dispăruţi sau morţi;

f) moartea minorului.

7. Cazurile de înlocuire a tutorelui Tutorele urmează a fi înlocuit cu un altul la:

a) moartea tutorelui;

b) îndepărtarea de la tutelă potrivit art. 156 alin. 2 şi art. 158 C. civ.94 ;

c) în locul tutorelui minorului este numit „tutorele interzisului” (art. 166 C. civ.);

d) la cererea sa, tutorele este înlocuit95.

94 Potrivit art. 117 C. Fam. nu poate fi tutore, iar dacă a fost numit, va fi îndepărtat: „ a) minorul sau cel pus sub interdicţie; b) cel

decăzut din drepturile părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore; c) cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi politice sau

civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească, precum şi cel cu rele purtări; d) cel lipsit, potrivit legii speciale, de

dreptul de a alege şi de afi ales deputat; e) cel care exercitând o tutelă a fost îndepărtat din aceasta; f) cel care, din cauza intereselor

potrivnice ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei” 95 Tutorele poate cere să fie înlocuit, dacă ulterior numirii, se află în unul din cazurile temeinic justificate anume prevăzute de lege:

a) cel care are vârsta de 60 ani împliniţi;

b) femeia însărcinată sau mamă a unui copil mai mic de 8 ani;

c) cel care creşte şi educă doi sau mai mulţi copii;

d) cel care exercită o altă tutelă sau o curatelă;

8. Răspunderea tutorelui copilului Tutorele este răspunzător de modul în care îşî îndeplineşte obligaţiile privind ocrotirea persoanei

minorului şi interesele patrimoniale ale acestuia.

Răspunderea tutorelui poate fi penală sau civilă, după caz.

Actele încheiate de tutore în lipsa avizului consultativ sunt anulabile. Încheierea actului cu

nerespectarea avizului atrage numai răspunderea tutorelui.

Împotriva actelor sau faptelor tutorelui păgubitoare pentru minor se poate face plângere la instanţa

de tutelă.

Potrivit art. 214 C. pen. tutorele poate răspunde penal pentru săvârşirea infracţiunii de gestiune

frauduloasă.

În materie civilă răspunderea poate fi patrimonială ori nepatrimonială.

Răspunderea patrimonială poate fi atrasă pentru fapta proprie a tutorelui care exercitând

necorespunzător atribuţiile sale cauzează prejudicii materiale copilului aflat sub tutela sa ori altor persoane

prin culpa sa.

Tutorele nu răspunde civil pentru faptă ilicită a copilului aflat sub tutelă, potrivit art. 1000 alin. 2

şi 4 C. civ. întrucât este o răspundere instituită special pentru părinţi, ce nu poate fi extinsă către tutore.

Potrivit art. 155 C.civ. : (1) „Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, consiliul de familie, oricare

membru al acestuia, precum şi toţi cei prevăzuţi la art. 111 pot face plângere la instanţa de tutelă cu privire

la actele sau faptele tutorelui păgubitoare pentru minor”. „Tutorele va fi îndepărtat dacă săvârşeşte un abuz,

o neglijenţă gravă sau fapte care îl fac nedemn de a fi tutore, precum şi dacă nu şi-a îndeplinit corespunzător

sarcina”. (art. 158 C.civ.)

În condiţiile Legii nr. 272/2004, îndepărtarea tutorelui din tutelă, ca răspundere nepatrimonială este

de competenţa Judecătoriei.

Secţiunea a 3-a.

Curatela96 copilului

1. Curatela copilului 1.1 Definiţie

Curatela este o instituţie de drept civil având drept scop ocrotirea juridică a persoanelor fizice în

anumite situaţii speciale prevăzute de lege, care le împiedică sa-şi execute drepturile şi să-şi apere

interesele.

Altfel spus, curatela copilului este mijlocul juridic, temporar şi subsidiar, de ocrotire a minorului,

până la soluţionarea unei anumite situaţii97 , fiind o tutelă ad-hoc98.

Aceasta înseamnă că, în esenţa curatelei minorului îi sunt aplicabile regulile tutelei minorului99.

1.2. Instituirea curatelei copilului Ca şi tutela, curatela copilului se instituie prin numirea de către instanţa de tutelă de la domiciliul

acestuia, fie din oficiu, fie la cererea unei persoane din cele menţionate de art. 111 C. Fam. , a unei persoane

numite curator, având misiunea de a reprezenta interesele celui aflat în această nevoie (numit reprezentat).

Prin art. 150 alin. 1 este reglementată posibilitatea numirii de către instanţă „în caz de urgenţă, dacă

persoana fizică lipsită de capacitate de exerciţiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanţa la

cererea părţii interesate, va putea numi un curator special, care să o reprezinte până la numirea

e) cel care din cauza bolii, a infirmităţii, a felului îndeletnicirii, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului

sau din alte motive întemeiate, nu ar putea îndeplini această sarcină în condiţii corespunzătoare.

96 Curatelă (lat. Curare: „a îngriji”) 97 Ernest Lupan, Ioan Sabău-Pop op. cit. p. 235 98 Gabriel Boroi, op. cit. p. 379 99 Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 376

reprezentantului legal, potrivit legii”, subliniindu-se de asemenea, că „instanţa va putea numi un curator

special în caz de conflict de interese între reprezentant şi reprezentat sau când o persoană juridică, chemată

să stea în judecată, nu are reprezentant legal”.

În fine, „numirea acestor curatori se va face de instanţa competentă să hotărască asupra cererii de

chemare în judecată”.

În raport cu această ultimă dispoziţie imperativă din textul de lege menţionat, competenţa de

soluţionare a cererii formulate de partea interesată, pentru numirea unui curator special, revine întotdeauna

instanţei pe rolul căreia se află cauza.

1.3. Conţinutul curatelei copilului Curatela priveşte atât persoana cât şi bunurile copilului.

Latura patrimonială a ocrotirii copilului de către curator100, cuprinde prin asemănare cu cele

menţionate la tutela copilului:

a) administrarea bunurilor copilului;

b) reprezentarea copilului de până la 14 ani în actele civile;

c) încuviinţarea prealabilă a actelor civile ale copilului între 14 şi 18 ani.

Curatela se instituie cu consimţământul celui reprezentat, afară de cazurile în care consimţământul

acestuia nu poate fi luat.

În principiu, instituirea curatelei nu aduce atingerea capacităţii juridice a reprezentatului. Instanţa

judecătorească poate da instrucţiuni curatorului cu privire la felul în care trebuie să-şi desfăşoare activitatea,

în locul celui reprezentat, ori de câte ori acesta nu poate da el însuşi asemenea instrucţiuni.

1.4.Cazuri de instituire a curatelei copilului Codul familiei reglementează patru cazuri de instituire a curatelei copilului.

- Cazul contrarietăţii de interese (art. 150 alin (1) C.civ.);

- Cazul înlocuirii unui tutore (art. 159 C.civ.);

- Cazul punerii sub interdicţie a minorului (art. 167 C.civ.);

- Cazul împiedicării vremelnice a părintelui ori a tutorelui minorului de a-l ocroti (art. 150 alin (2) C.civ.).

Conform legii, în cazurile în care se instituie curatela, se aplică regulile de la mandat, sau - după

caz – cele de la tutelă.

1.4.1. Cazul contrarietăţii de interese, prevăzut de art. 150 alin. (1) C.civ.

Art. 150 C. civ. reglementează contrarietatea de interese între copil şi reprezentantul ori ocrotitorul

legal astfel „ori de câte ori se ivesc între tutore şi minor interese contrare, care nu sunt dintre cele care

trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui, instanţa de tutelă va numi un curator special”.

Art. 150 se aplică şi în caz de contrarietate de interese între copil şi părinte.

În practică, un asemenea caz e întâlnit în materie succesorală, când, spre exemplu copilul minor al

defunctului vine la moştenire alături de soţul supravieţuitor al defunctului101. Regula îşi găseşte

100 Curator (lat. Curator, „îngrijitor” persoană care a primit însărcinarea de a îndeplini obligaţiile pe care le implică curatela în unul

sau altul din cazurile în care legislaţia noastră permite utilizarea acestei instituţii. 101 În concurs cu copiii defunctului sau descendenţii acestora indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor moşteneşte cota de ¼

din moştenire. Acordarea unei cote mai mari ar fi în detrimentul copilului ale cărui drepturi merită o atenţie la fel de mare ca şi a

soţului supravieţuitor.

Art. 1 din Legea nr. 319/1944 face vorbire de concursul soţului supravieţuitor cu copiii legitimi (adică cei rezultaţi din căsătoria

defunctului sunt asimilaţi şi copiii adoptaţi din punct de vedere al dreptului de moştenire) şi recunoscuţi, ceea ce înseamnă că

legiuitorul a avut în vedere şi vocaţia succesorală a copiilor din afara căsătoriei bineînţeles prin copiii recunoscuţi, înţelegându-se

copiii naturali ai soţului bărbat, de altfel singurii care pot fi recunoscuţi. (Filiaţia faţă de mamă rezultă din faptul naşterii, pe când

filiaţia faţă de tatăl din afara căsătoriei se poate stabili prin recunoaştere voluntară de paternitate sau prin hotărâre judecătorească

în urma acţiunii introdusă de copil); (Curatela succesiunii vacante).

aplicabilitate şi în caz de contrarietate de interese între minor şi părinte; de ex. în litigiile de ieşire din

indiviziune când printre părţi figurează alături de copil, unul sau ambii părinţi102 .

1.4.2. Cazul înlocuirii unui tutore al minorului cu alt tutore, dar nu imediat, potrivit art. 159 C.

civ. : ” Până la preluarea funcţiei de către noul tutore, în cazurile prevăzute la art. 157 (moartea tutorelui)

şi 158 (îndepărtarea tutorelui), instanţa de tutelă poate numi un curator special.

1.4.3. Cazul punerii sub interdicţie a minorului, prevăzute de art. 167 C.civ. : „În caz de nevoie

şi până la rezolvarea cererii de punere sub interdicţie judecătorească instanţa de tutelă va putea numi un

curator special pentru îngrijirea şi reprezentarea celui a cărui interdicţie a fost cerută, precum şi pentru

administrarea bunurilor acestuia.”

1.4.4. Cazul prevăzut de art. 150 alin. 2 C. civ. priveşte împiedicarea vremelnică a părintelui ori

tutorelui copilului de a-l ocroti.

Potrivit art. 150 alin. 2 instanţa de tutelă va putea numi un curator special „dacă din cauza bolii sau

alte motive, tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă

sau ale cărui acte le încuviinţează”.

Este curatela părintelui sau a tutorelui împiedicat în activitatea sa de ocrotire.

Cazurile de instituire a curatelei copilului prezentate au privit luarea în considerare a lipsei de

capacitate sau a capacităţii restrânse a celui reprezentat (a celui aflat în această nevoie).

Apartenenţa unei curatele la una sau alta dintre categoriile de mai sus rezultă din examinarea

conţinutului şi caracteristicilor cazurilor concrete de aplicare a curatelei, ca şi din aplicarea la acestea a

principiilor şi regulilor generale care generează această instituţie unitară a dreptului civil.

1.5. Încetarea curatelei copilului Încetarea curatelei se face de către organul care a instituit-o la cererea curatorului, a celui

reprezentat, a oricăreia dintre persoanele fizice sau juridice îndreptăţite să ceară instituirea acestei măsuri,

sau chiar din oficiu atunci când au încetat cauzele care au determinat-o.

Art. 185 C.civ. prevede cu privire la încetarea curatelei „Dacă au încetat cauzele care au provocat

instituirea curatelei, aceasta va fi ridicată de instanţa de tutelă la cererea curatorului, celui reprezentat, a

oricăruia din cei prevăzuţi în art. 111 C. civ.”

1.6. Răspunderea curatorului Regulile privind răspunderea tutorelui copilului, se aplică şi în situaţia curatorului acestuia.

102 Indiviziunea este o modalitate a patrimoniului, care aparţinând în comun mai multor personae, are ca obiect o universalitate

nedivizată de bunuri. În mod obişnuit, starea de indiviziune izvorăşte din succesiune, dar ea nu reprezintă o stare juridică specifică

exclusiv succesiunii; poate izvorî şi direct din lege sau dintr-o convenţie. Se caracterizează, la fel ca proprietatea comună pe care

părţi prin aceea că asupra lucrurilor ce aparţin mai multor persoane fiecare coindivizor are o cotă-parte abstractă din drept şi nu o

porţiune exclusivă, determinată materialmente, din lucrurile pe care le are copilul asupra ansamblului bunurilor comune, sunt

înlocuite prin drepturile divize, exclusive ale fiecăruia dintre ei (părinţi + copil) precis determinate care i-au fost atribuite. Ieşirea

din indiviziune poate fi efectuată prin bună învoială sau pe cale judecătorească. (Curatela în caz de conflict între reprezentant şi

reprezentat).

Secţiunea a 4-a.

Ocrotirea interzisului judecătoresc

1. Noţiune şi reglementare Instituţia interdicţiei judecătoreşti este reglementată de art. 164-177 C. civ.

În doctrină, interdicţia judecătorească este definită ca fiind „măsura de ocrotire, de drept civil, care

se ia de către instanţă faţă de persoana fizică lipsită de discernământul necesar pentru a se îngriji de

interesele sale datorită alienaţiei sau debilităţii mintale, constând în lipsirea de capacitate de exerciţiu şi

instituirea tutelei”103.

Din această definiţie, rezultă trăsăturile caracteristice ale interdicţiei:

a) este o măsură de ocrotire de drept civil;

b) această măsură poate fi luată numai de instanţa judecătorească.

2. Condiţiile de fond pentru punerea sub interdicţie Art. 164 stabileşte că, pentru a se dispune de către instanţa judecătorească punerea sub interdicţie

a unei persoane trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii de fond:

a) Persoana să fie lipsită de discernământ;104

b) Cauza lipsei de discernământ să fie alienaţia ori debilitatea mintală;105

c) Lipsa de discernământ să nu-i permită persoanei să se îngrijească de interesele sale. 106

Legiuitorul a apreciat că este necesară numai ocrotirea debililor mintali. Din punct de vedere juridic,

termenul de debil mintal este interpretat în sens larg, cuprinzând şi cazurile de idioţie ţi de imbecilitate, pe

care legea nu le include expres printre situaţiile de interdicţie.

Condiţiile de fond ale punerii sub interdicţie, fiind reglementate de norme de excepţie, sunt de strictă

interpretare şi aplicare, ceea ce înseamnă că interdicţia nu poate fi cerută şi dispusă atunci când persoana

fizică nu se poate îngriji de propriile-i interese din alte motive decât lipsa discernământului, cum ar fi vârsta

înaintată ori altă suferinţă fizică ori psihică, în afara alienaţiei şi debilităţii mintale.

În ipoteza în care discernământul există, persoana este capabilă, dar se poate găsi în situaţii sau stări

care să o împiedice să-şi apere interesele în mod satisfăcător, de exemplu: bătrâneţea, boala (paralizie) sau

infirmităţi fizice (surdomutismul), nu se justifică punerea sub interdicţie, ci eventual instituirea unei

curatele.107

103 Gheorghe Beleiu, p. 169; I. Dogaru, Drept civil român, 2000, p. 424; 104 Persoană lipsită de discernământ este cea care nu are capacitatea de a discerne (a deosebi lucrurile unele de altele, a judeca

limpede şi a aprecia lucrurile la justa lor valoare), adică nu are reprezentarea actelor şi faptelor sale şi nu+şi poate controla, dirija

voinţa. 105 Alienaţia este termenul generic pentru orice boală mintală (nebunie, demenţă); Debilitatea mintală este o formă de înapoiere

mintală, mai puţin gravă decât idioţia sau imbecilitatea, în care individul nu poate depăşi însuşirea cunoştinţelor corespunzătoare

primelor patru clase elementare.

Înapoierea mintală are trei grade: idioţia, imbecilitatea şi debilitatea mintală. Idioţia este stadiul cel mai grav al înapoierii

mintale, persoana care prezintă acest tip de handicap are o gândire extrem de rudimentară si necesită îngrijire permanentă.

Imbecilitatea este un grad intermediar, de înapoiere mintală, in care persoana nu-şi poate însuşi limbajul scris şi nu poate depăşi

nivelul vârstei preşcolare, însă reuşeşte să înveţe să meargă, să vorbească şi să achiziţioneze cunoştinţe fragmentare.

Debilitatea mintală este gradul cel mai uşor al întârzierii mintale, însă deficitul intelectual se manifestă în capacitatea redusă de

generalizare şi de abstractizare. Cu toate că, din cauza lipsei unor deficienţe fizice la prima vedere, debilul mintal nu se deosebeşte

de un om normal, din cauza criticismului redus al gândirii, a caracterului pueril al afectivităţii, el are nevoie de îndrumarea adulţilor

în viaţa de zi cu zi. (N. Roşca, Psihologia deficienţilor mintali, E.D.P. Bucureşti 1967, p. 11-14. 106 Tribunalul Suprem, secţiunea civilă, doc. Nr. 691/1978, în Culegere de decizii, 1978, p. 189. 107 Trib. Suprem. Dec. Civ. 459/1957 C.D. 1957, Ed. Ştiinţifică Bucureşti 1958, p. 201 care arată: „Numai lipsa de discernământ

în ceea ce priveşte îngrijirea intereselor proprii poate să ducă la punerea sub interdicţie, iar dacă o persoană din cauza bătrâneţii, a

bolii sau a unei infirmităţi fizice (debilitate fizică, cum este de exemplu surdomutismul), deşi capabilă, deci cu discernământ, nu

poate personal să-şi apere interesele în condiţii mulţumitoare, se va putea numi un curator potrivit art. 152 C. Fam.”

De asemenea, unele tulburări psihice, forme uşoare de nevroze, psihoze sau manii nu justifică o

punere sub interdicţie, dacă manifestarea lor „nu influenţează în atare măsură discernământul, încât să-l

facă pe cel a cărui punere sub interdicţie se cere inapt de a-şi îngriji interesele.”108

În cazul viciilor, alcoolismul cronic sau jocurile de noroc nu justifică prin ele însele punerea sub

interdicţie109, ci trimit spre o problemă mai delicată, aceea a risipirii bunurilor.110

De asemenea un comportament agresiv al unei persoane, cu ameninţări şi manifestări neplăcute

pentru cei din jurul său, nu poate îndreptăţi punerea sub interdicţie (Trib. Suprem, dec. civ. nr. 781/1955,

C.D. 1955, p. 246.)

3. Procedura punerii sub interdicţie Instanţa competentă în soluţionarea cererii de punere sub interdicţie este Judecătoria de la

domiciliul pârâtului (actor sequitor forum rei).

Cererea de punere sub interdicţie judecătorească poate fi făcută, potrivit art. 165 din C.civ. de către

persoanele prevăzute în art. 111 din acelaşi act normativ şi anume:

a) persoanele apropiate persoanei în cauză şi administratorii şi locatarii casei în care locuieşte aceasta;

b) serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane, precum şi notarul public, cu

prilejul deschiderii unei proceduri succesorale;

c) instanţele judecătoreşti, cu prilejul condamnării la pedeapsa penală a interziceri drepturilor părinteşti;

d) organele administraţiei publice locale, instituţiile de ocrotire, precum şi orice altă persoană.

3.1. Desemnarea tutorelui Art. 166 C.civ. prevede: „Orice persoană care are capacitatea deplină de exerciţiu poate desemna

prin act unilateral sau contract de mandat, încheiate în formă autentică, persoana care urmează a fi numită

tutore pentru a se îngriji de persoana şi bunurile sale în cazul în care ar fi pusă sub interdicţie

judecătorească.”

3.2. Procedura Soluţionarea cererii de punere sub interdicţie judecătorească se face potrivit dispoziţiilor

C.proc.civ.

3.3. Numirea tutorelui Prin hotărârea de punere sub interdicţie, instanţa de tutelă numeşte, de îndată, un tutore pentru

ocrotirea celui pus sub interdicţie judecătorească. Dispoziţiile 114-120 C.civ. se aplică în mod

corespunzător,

4. Efectele punerii sub interdicţie judecătorească Potrivit art. 169 C.civ. „(1) Interdicţia îşi produce efectele de la data când hotărârea judecătorească

a rămas definitivă.

108 Trib. Suprem Dec. Civ. nr. 835/1955 C.D. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1956, p. 247. 109 C.S.J. Dec. Nr. 3909/1998, care arată că: „slăbirea temporară a facultăţilor mintale, inconştienţa generată de beţie, hipnoză,

decepţii trecătoare etc. nu sunt de natură să determine luarea unor asemenea măsuri” B.J. 1999, Ed. Argessis 1999, p. 59. 110 Risipirea bunurilor reprezentată în dreptul roman, o cauză care deschide calea luării unor măsuri, aşa cum se întâmpla şi în

dreptul vechi românesc şi în sistemul Codului Civil (numirea unui Consiliu judiciar, art. 458-460).

-A se vedea Dec. 32 din 13 feb. 1922 Jur. Gen. 1923 nr. 514 „Conform art. 644 pr. civ., pentru a se intenta acţiune de punere sub

consiliu judiciar pentru motiv de risipă, se cere pe lângă constituirea unui consiliu de familie, care să-şi dea avizul şi avizul

medicilor. Prin urmare, în speţă, neexistând decât avizul consiliului de familie, prin care se autoriza ca să se ceară punerea sub

consiliu judiciar fără avizul respectiv al medicilor, această autorizare nu are valoare legală şi ca atare nici acţiunea, care este lipsită

de o bază legală.” Art. 458-460 din C. Civ. privind consiliile judiciare au fost abrogate prin art. 49 al Decretului nr. 32/1954

-În prezent, risipirea bunurilor proprii nu constituie prin ea însăşi motiv de punere sub interdicţie.

(2) Cu toate acestea, lipsa de capacitate a celui interzis nu poate fi opusă unei terţe persoane decât de

la data îndeplinirii formalităţilor de publicitate prevăzute de Codul de procedură civilă, afară numai dacă

cel de-al treilea a cunoscut punerea sub interdicţie pe altă cale.”

Hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care s-a constatat starea de alienaţie sau

debilitate mintală şi s-a dispus punerea sub interdicţie a persoanei în cauză, are două efecte:

a) lipsirea de capacitate de exerciţiu;

b) instituirea tutelei interzisului;

4.1. Lipsirea de capacitate de exerciţiu Potrivit dispoziţiilor art. 43 din C.civ., în afară de minorul sub 14 ani, este lipsită de capacitate de

exerciţiu şi persoana pusă sub interdicţie (judiciară).

În consecinţă, este complet lipsită de capacitate de exerciţiu persoana fizică indiferent de voinţă,

care, suferind de alienaţie mintală sau de debilitate mintală, a fost pusă sub interdicţie prin hotărâre

judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Efectul privind lipsirea de capacitate de exerciţiu se produce în funcţie de capacitatea pe care o

avea persoana la data rămânerii irevocabile a sentinţei civile, după cum urmează:

a) dacă persoana pusă sub interdicţie este un minor sub 14 ani, efectul lipsirii de capacitate de exerciţiu se

produce de la data când va împlini 14 ani (până la vârsta de 14 ani persoana fizică este lipsita de

capacitate de exerciţiu prin efectul legii);

b) dacă persoana pusă sub interdicţie este un minor între 14 şi 18 ani, se trece de la capacitatea de exerciţiu

restrânsă la lipsa capacităţii de exerciţiu;

c) dacă persoana pusă sub interdicţie este major, se trece de la capacitatea de exerciţiu deplină la lipsa

capacităţii de exerciţiu.

În temeiul art. 43 alin. 2 C.civ., pentru persoanele fizice ce nu au capacitate de exerciţiu actele

juridice se încheie în numele acestora de reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de lege.

4.2. Instituirea tutelei interzisului Potrivit art. 170 alin. 1 C.civ. : „Hotărârea de punere sub interdicţie va fi comunicată, în condiţiile

legii, instanţei de tutelă, care va desemna, de îndată, un tutore pentru ocrotirea celui pus sub interdicţie

judecătorească.

De asemenea, hotărârea de punere sub interdicţie rămasă definitivă va fi comunicată şi autorităţilor

de sănătate publică teritoriale, pentru ca acestea să instituie asupra celui interzis o supraveghere medicală

permanentă, potrivit legii.”

Aplicarea regulilor de tutelă

Art. 171 C.civ. prevede : „Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani

se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie judecătorească, în măsura în care legea nu dispune

altfel”.

Ocrotirea interzisului prin tutelă este reglementată de art. 174-176 C.civ. :

(1) „Tutorele este dator să îngrijească de cel pus sub interdicţie judecătorească, spre a-i grăbi

vindecarea şi a-i îmbunătăţi condiţiile de viaţă. În acest scop, se vor întrebuinţa veniturile şi, la

nevoie, toate bunurile celui pus sub interdicţie judecătorească.

(2) Instanţa de tutelă, luând avizul consiliului de familie şi consultând un medic de specialitate, va

hotărî, ţinând seama de împrejurări, dacă cel pus sub interdicţie judecătorească va fi îngrijit la

locuinţa lui sau într-o instituţie sanitară.”

Art. 176 C.civ. prevede: (1) „Minorul care, la data punerii sub interdicţie judecătorească, se afla sub

ocrotirea părinţilor, rămâne sub această ocrotire până la data când devine major, fără a i se numi un tutore.

Dispoziţiile art. 174 sunt aplicabile şi situaţiei prevăzute în prezentul alineat.” (2) „Dacă la data când

minorul devine major acesta se află încă sub interdicţie judecătorească, instanţa de tutelă numeşte un tutore.

(3) În cazul în care, la data punerii sub interdicţie judecătorească, minorul se afla sub tutelă, instanţa

de tutelă va hotărî dacă fostul tutore al minorului păstrează sarcina tutelei sau dacă trebuie numit un nou

tutore.”.

Dacă între tutore şi interzis se ivesc interese potrivnice, dar nu de natura a determina îndepărtarea

din tutelă, se va numi un curator special.111

4.3. Data producerii efectelor punerii sub interdicţie este stabilită de art. 169 C.civ. alin 1

care dispune „interdicţia îşi produce efectele de la data când hotărârea a rămas definitivă”(irevocabilă);

„după ce a rămas definitivă, hotărârea se va comunica, fără întârziere, de către instanţa judecătorească ce a

pronunţat-o, instanţei locului unde actul de naştere a celui pus sub interdicţie a fost înregistrat spre a fi

transcrisă în registrul anume destinat” (alin. 1 art. 170 C.civ.) ; „Când sentinţa judecătorească prin care s-a

pronunţat interdicţia a fost atacată cu recurs şi acesta a fost respins, instanţa de recurs va face ea însăşi

comunicarea prevăzută de acest articol trimiţând, în copie, dispozitivul sentinţei”.

Art. 169 alin. 2 C. civ. prevede că “Cu toate acestea, lipsa de capacitate a celui interzis nu poate fi

opusă unei terţe persoane decât de la data îndeplinirii formalităţilor de publicitate prevăzute de Codul de

procedură civilă, afară numai dacă cel de-al treilea a cunoscut punerea sub interdicţie pe altă cale.” 112

5. Ridicarea interdicţiei judecătoreşti Potrivit dispoziţiilor art. 177 C.civ. „Dacă au încetat cauzele care au provocat interdicţia, instanţa

judecătorească va pronunţa ridicarea ei.”

Cererea de ridicare a interdicţiei judecătoreşti poate fi susţinută de interzis, de tutore, precum şi de

persoanele sau instituţiile prevăzute la art. 111.

Interdicţia judecătorească încetează prin:

a) încetarea capacităţii de folosinţă a interzisului;113

b) ridicarea interdicţiei de către instanţă;114

Hotărârea privind ridicarea interdicţiei produce efecte de la data când rămâne definitivă. În acest

scop se va comunica de către instanţa care a pronunţat-o, instanţei locului unde s-a transcris în registrul

special şi totodată spre a face în acelaşi registru menţiune despre ridicarea interdicţiei, pe marginea hotărârii

prin care s-a pronunţat interdicţia.

Secţiunea a 5-a.

Ocrotirea persoanei fizice prin curatelă

1. Noţiuni generale Curatela are drept scop ocrotirea juridică a persoanelor fizice aflate în situaţii speciale, prevăzute

de lege, care le împiedică să-şi exercite drepturile şi să-şi apere interesele.

2. Sediul materiei: Codul civil (art. 178-186)

3. Curatela-clasificare.

111 C.S.J. dec. Civ. nr. 4087/1997, C.D. 1997, Ed. Argessis, p. 68 (curatorul nu poate uncheia, sub sancţiunea nulităţii absolute, cu

mama sa un act juridic civil în numele ocrotitului, pentru că se încalcă art. 128 C. Fam.). 112 În acste condiţii, actul juridic încheiat anterior transcrierii hotărârii de punere sub interdicţie de către cel care a fost pus sub

interdicţie cu un terţ de bună credinţă, nu va putea fi anulat pentru lipsa capacităţii de exerciţiu, care trebuie probată în procesul ce

are ca obiect anularea actului. 113 Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează la moartea fizic constatată a persoanei sau, la data stabilită ca fiind aceea a

morţii sale printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă de declarare a morţii prezumate. 114 Art. 151 C. Fam. arată că: „Dacă au încetat cauzele care au provocat interdicţia, instanţa judecătorească va pronunţa, ascultând

concluziile procurorului, ridicarea ei” urmându-se aceeaşi procedură ca la instituirea ei.

Analizând dispoziţiile legale ce reglementează curatela, instituţia de drept civil, rezultă că există

două categorii de curatele:

3.1. Curatela incapabilului, adică măsura de ocrotire luată în favoarea celui lipsit de

capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă;

3.2. Curatela capabilului, adică măsura de ocrotire luată în favoarea persoanei fizice cu

capacitate de exerciţiu deplină, dar aflată în anumite situaţii speciale, ce o împiedică să-şi ocrotească

interesele şi să-şi administreze bunurile.115

Curatelei capabilului i se aplică regulile de la mandat,116 curatelei incapabilului i se aplică regulile

de la tutelă.

4. Cazuri de instituire a curatelei (reglementate de art. 178 C.civ.) În afară de cazurile prevăzute de lege, instanţa de tutelă poate institui curatela în următoarele cazuri.

4.1. Curatela bătrânilor, bolnavilor sau persoanelor cu dizabilităţi. „Dacă, din cauza

bătrâneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, o persoană, deşi capabilă, nu poate, personal, să-şi

administreze bunurile sau să-şi apere interesele în condiţii corespunzătoare şi, din motive

temeinice, nu-şi poate numi un reprezentant sau un administrator.” Instanţa de tutelă competentă

este instanţa de la domiciliul persoanei reprezentate.

4.2. Curatela pentru rezolvarea unor situaţii urgente, aplicabilă dacă, din cauza bolii sau din

alte motive, o persoană - deşi capabilă din punct de vedere juridic – nu poate, nici personal, nici

prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare. Se aplică

şi persoanelor care au numai capacitate de exerciţiu restrânsă. Instanţa de tutelă competentă este

fie instanţa de la domiciliul persoanei reprezentate, fi instanţa de la locul unde trebuie luate măsurile

urgente.

4.3. Curatela părintelui sau a tutorelui împiedicat în activitatea de ocrotire, aplicabilă dacă,

din cauza bolii sau din alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat să împlinească un anumit

act în numele persoanei pe care o reprezintă sau ale cărei acte le încuviinţează, persoana fiind

obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un mandatar sau un administrator

general.

4.4. Curatela celui dispărut, aplicabilă dacă o persoană a dispărut fără a exista informaţii despre ea

şi nu a lăsat un mandatar sau un administrator general.

Cazuri reglementate de Legea nr.36/1995

În cazurile de la punctele 4.3 şi 4.4 instanţa de tutelă competentă este instanţa de la ultimul

domiciliu din ţară al celui lipsă ori a celui dispărut.

În conformitate cu prevederile Legii notarilor publici şi activităţii notariale nr. 36/1995, întâlnim:

115 Ernest Lupan, Ioan Sabău-Pop op. cit. p. 236. 116 Contractul de mandat este acel contract în virtutea căruia o persoană numită mandator se obligă să facă ceva pe seama altei

persoane numită mandatant, de la care a primit o împuternicire în acest scop. Contractul de mandat are un caracter consensual,

formându-se valabil prin acordul de voinţă al părţilor. Pentru valabilitatea contractului de mandat se cere în primul rând ca

mandantul să fie capabil de a încheia el însuşi, actul pentru a cărui îndeplinire îl împuterniceşte pe madator, condiţie ce nu se cere

şi în privinţa mandatorului, acesta necontractând în numele lui personal, ci în numele mandantului.

1. Curatela surdomutului, aplicabilă în situaţia în care un surdomut, care nu ştie să scrie, urmează să

accepte o donaţie.117

2. Curatela succesorală notarială, instituită de către notar dacă nu există un custode al succesiunii, iar

conservarea bunurilor succesorale necesită anumite cheltuieli;

5. Procedura instituirii, conţinutul ocrotirii şi încetarea curatelei 5.1. Procedura instituirii curatelei Potrivit art. 182 C.civ. : (1) „Curatela se poate institui la cererea celui care urmează a fi reprezentat,

a soţului său, a rudelor, a celor prevăzuţi în art. 111, precum şi a tutorelui, în cazul prevăzut de art. 150

instanţa de tutelă competentă poate institui curatela.”

Din analiza textelor legale ce reglementează procedura instituirii curatelei rezultă că aceasta se

instituie cu consimţământul celui reprezentat, afară de cazurile în care consimţământul acestuia nu poate fi

dat.

5.2. Conţinutul ocrotirii persoanei fizice prin curatelă, este reglementat astfel:

a) Art. 183 alin. 1 C.civ. : „În cazurile în care se instituie curatela, se aplică regulile de la mandat”, caz în

care, conţinutul ocrotirii este determinat de mandatul încredinţat de persoana reprezentată;

b) Art. 181 C.civ. „În cazurile prevăzute de art. 178 C.civ. , instituirea curatelei nu aduce atingerea

capacităţii celui pe care curatorul îl reprezintă.”

c) Art. 183 C. civ. „Instanţa care a instituit curatela poate stabili limitele mandatului şi poate da instrucţiuni

curatorului, în locul celui reprezentat, în toate cazurile în care acesta din urmă nu este în măsură să o

facă.”

d) În îndeplinirea serviciilor sale, în fiecare caz în parte, curatorul trebuie să aibă în vedere scopul

instituirii curatelei.

5.3. Încetarea curatelei Prin încetarea curatelei se poate înţelege atât încetarea funcţiei curatorului, cât şi încetarea măsurii

curatelei.118

Funcţia curatorului poate înceta:

- prin voinţa persoanei reprezentate (revocarea curatorului)

- înlocuirea curatorului, la cererea acestuia (art. 184 C.civ. „Curatorul este în drept să ceară înlocuirea sa

după trei ani de la numire. Pentru motive temeinice curatorul poate cere înlocuirea sa şi înaintea

împlinirii termenului de 3 ani.”)

Măsura curatelei încetează:

- prin ridicarea ei, la încetarea cauzelor care au generat-o119

- prin decesul persoanei ocrotite.

Anularea deciziei prin care a fost instituită curatela poate fi admisă de instanţa judecătorească chiar

dacă, între timp, curatela a încetat.120

117 Art. 816 C. Civ. „Surdomutul ce nu ştie să scrie nu poate accepta o donaţie de cât cu asistarea unui curator special numit” după

regulile stabilite pentru minori; curatorul va avea rolul de interpret al voinţei surdo-mutului (surdului sau mutului) în sensul Legii

nr. 36/1995. Per a contrario, surdo-mutul care ştie să scrie (să îşi comunice voinţa şi ideile prin scris) poate să primească donaţia el

însuşi sau printr-un mandator cu procură autentică. 118 Gheorghe Beleiu, op. cit. p. 387 119 Art. 157 C. Fam. prevede că: „dacă au încetat cauzele care au provocat instituirea curatelei, aceasta va fi ridicată de autoritatea

tutelară sau, după caz, de instanţa judecătorească, la cererea curatorului, a celui reprezentat, a oricăruia din cei prevăzuţi la art. 115

ori din ofociu”. 120 C.S.J. sec. Civ. decizia nr. 2694/2001 C.J. nr. 4/2002 p. 27-28.

6. Asistarea persoanelor vârstnice la încheierea unor acte juridice civile 6.1. Reglementare

În condiţiile Legii nr. 17/200 art. 30 „persoanele vârstnice (care au împlinit vârsta de pensionare)

vor fi asistate, la cerere sau din oficiu, de către un reprezentant al autorităţii tutelare a consiliului local în a

cărui rază teritorială domiciliază, atunci când încheie acte juridice de înstrăinare cu titlu oneros sau cu titlu

gratuit a bunurilor care le aparţin în schimbul întreţinerii şi îngrijirii lor”.

Art. 34 din Legea nr. 17/2000 prevede că în astfel de acte juridice civile obligaţia de întreţinere şi

de îngrijire, precum şi modalităţile practice de executare a lor vor fi menţionate expres în înscrisul autentic

încheiat de notarul public.

Autoritatea tutelară poate fi sesizată de orice persoană interesată în legătură cu neexecutarea

obligaţiei de întreţinere de către noul proprietar al bunurilor, urmând să efectueze o anchetă şi „va propune

măsurile necesare de executare legală” a obligaţiilor asumate prin astfel de acte juridice civile.

Acest mijloc suplimentar de ocrotire a persoanelor în vârstă nu se confundă cu instituirea curatelei

şi nu afectează capacitatea de executare a acestora.

Contractele de vânzare cumpărare cu clauză de întreţinere 121 se încheie perfect valabil, fără ca

vânzătorul să fie asistat.122

Contractul de vânzare cu clauză de întreţinere123 este un contract numit, cu titlu oneros, obligatoriu,

bilateral, consensual şi translativ de proprietate căruia i se aplică regulile generale din materia obligaţiilor,

înscrise în art. 1020 şi 1021 C. civ. , în baza cărora condiţia rezolutorie este întotdeauna subînţeleasă, dacă

una din părţi nu-şi îndeplineşte angajamentul luat. În acest caz contractul nu este desfiinţat de drept, partea

în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat având alegerea fie să silească pe cealaltă parte la executarea

convenţiei, când aceasta este posibilă, fie să ceară desfiinţarea contractului.

6.2. Contract de întreţinere. Noţiunea de întreţinere În cazul unui contract de întreţinere, noţiunea de întreţinere trebuie să primească un înţeles cât mai

cuprinzător, debitorul obligaţiei urmând să asigure creditorului alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte,

medicamente, să-i asigure îngrijiri medicale, iluminat, încălzit, spălat, să-i pregătească hrana, să-l ajute la

diferite treburi gospodăreşti, asistenţă medicală iar la deces să fie înmormântat în mod obişnuit după

obiceiul locului.

Obligaţia debitorului de a asigura întreţinerea creditorului cu toate cele necesare existenţei, nu are

nici o legătură cu împrejurarea că beneficiarul întreţinerii are suficiente mijloace materiale pentru

întreţinere.

121 Prin contractul de întreţinere o parte înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă de abni, iar cealaltă se obligă să-i asigure întreţinerea

în natură pe timpul cât va trăi, iar după moarte, să o înmormânteze. 122 Acest mijloc de ocrotire a fost instituit întrucât, în practică, mai ales după 1990, au existat numeroase situaţii îm care persoane

în vârstă au încheiat asemenea acte prin care au înstrăinat casa în care locuiau, iar debitorul întreţinerii, profitând de vârsta înaintată

a creditorului întreţinerii şi de dificultăţile unui proces în care acesta ar putea să ceară executarea contractului sau desfiinţarea

acestuia pentru neexcutare, nu în executare obligaţiile asumate.Persoanele în vârstă se vedeau înşelate, într-o situaţie delicată şi

fără a avea mari şanse să-şi redobândească bunurile transmise „pe nimic”. 123 În cazul în care bunul vândut a fost dobândit de doi cumpărători deveniţi coproprietari de la data întocmirii actului, împrejurarea

că ulterior numai unul dintre ei a prestat întreţinerea conform obligaţiei pe care şi-au asumat-o împreună nu este de natură să ducă

la rezoluţiunea contractului, deoarece prestarea întreţinerii de către oricare dintre ei este liberatorie pentru amandoi. Prin urmare,

în cazul unor soţi cumpărători, dintre care numai unul a prestat vânzătorului întreţinerea, celălalt soţ va putea cere împărţirea

bunului cumpărat, rămânând ca întinderea drepturilor fiecăruia supra bunului să se stabilească în raport cu contribuţia respectivă.

(T.S., S. Civ., dec. Nr. 487/1978 C.D. p. 55).

APLICAŢII PRACTICE – PROBLEME IVITE ŞI REZOLVATE ÎN JURISPRUDENŢĂ

1. Persoană fizică. Punerea sub interdicţie. Curatelă

Dacă o persoană, deşi capabilă, deci cu discernământ, nu poate să-şi administreze bunurile şi să-şi

apere interesele, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, nu sunt întrunite condiţiile pentru

punerea sub interdicţie, ci cele pentru instituirea curatelei, de către autoritatea tutelară conform art. 152 C.

Fam. (I.C.C.J. S. civ. dec. Nr. 3653/2004)

2. Minor. Acte de dispoziţie. Nulitatea absolută a actelor de dispoziţie încheiate de curatorul

unui minor fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare. În speţă, s-a constatat nulitatea caracterului de vânzare-cumpărare, care a fost încheiat cu încălcarea

dispoziţiilor legale referitoare la încuviinţarea obligatorie a autorităţii tutelare, ce trebuia dată curatorului,

pentru ca acesta să poată înstrăina imobilul aflat în proprietatea minorului. În condiţiile date, însă, chiar

dacă ar fi existat o asemenea încuviinţare, în calitate de reprezentant al minorului, curatorul nu putea încheia

cu fiica sa, care era mama minorului, acest contract de vânzare-cumpărare. Mai mult, contractul este nul

absolut şi pentru lipsa cauzei, întrucât vânzarea a fost încheiată în mod fictiv, în realitate bunul

netransmiţându-se din posesia vânzătorului în aceea a cumpărătorului şi nefiind plătit vreun preţ. În virtutea

principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului principal, instanţa a constatat şi nulitatea

celui de-al doilea contract de vânzare-cumpărare. (C.A. Craiova, S. Pentru minori şi familie, dec.

117/2007).

3. Curatelă. Cerere pentru numirea unui curator formulată de partea interesată.

Competenţa de soluţionare a cererii

Prin art. 44 alin. 1 C. pr. civ. se prevede că „în caz de urgenţă, dacă persoana fizică lipsită de

capacitate de exerciţiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanţa la cererea părţii interesate, va

putea numi un curator special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii”.

Competenţa de soluţionare a cererii formulate de partea interesată, pentru numirea unui curator special,

revine întotdeauna instanţei pe rolul căreia se află cauza. (I.C.C.J., S.U. de. 37/2007)

4. Hotărâre judecătorească. Cerere de punere sub interdicţie judecătorească. Neascultarea

persoanei a cărei punere sub interdicţie se cere, din cauza opoziţiei sale. Consecinţe juridice.

Este adevărat că prevederile art. 33 din Decretul nr. 32/1954 impun audierea persoanei a cărei

punere sub interdicţie se cere, raţiunea fiind aceea ca instanţa să fie convinsă că nu se încearcă un abuz prin

luarea măsurii, în acelaşi timp însă instanţele trebuie să aibă în vedere faptul că instituţia punerii sub

interdicţie urmăreşte ocrotirea persoanei care, din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale, nu are

discernământul ca să-i permită să se îngrijească de propriile interese.

Pot exista situaţii in care o astfel de persoană să se sustragă în diferite moduri de la ascultarea ei în

faţa instanţei şi din această cauză să nu poată fi audiată, dar starea sănătăţii sale să impună luarea măsurii

de protecţie a punerii sub interdicţie, iar în aceste împrejurări trebuie considerat că instanţa, constatând

imposibilitatea de audiere a bolnavului, dar, aşa cum este în speţa de faţă, dispunând de dovezi

convingătoare asupra stării sănătăţii psihice a acestuia şi având în vedere că i se impune punerea sub

interdicţie, poate proceda la luarea măsurii, altfel ar însemna ca, dintr-un formalism excesiv, să rămână fără

eficienţă o instituţie juridică a cărei menire este să ocrotească persoana bolnavă. (C.S.J., S. civ. dec. Nr.

2880/2000).

5. Procedura punerii sub interdicţie. Cererea reconvenţională

Cererea prin care pârâtul faţă de care s-a solicitat punerea sub interdicţie, solicită, la rândul lui,

punerea sub interdicţie a reclamantului, nu îndeplineşte condiţiile unei cereri reconvenţionale, în sensul art.

119 alin. 1 şi 2 C. pr. civ., nefiind parcursă procedura prealabilă, prevăzută de art. 30 şi urm. Din Decretul

nr. 32/1954. (C.S.J, S. civ., dec. Nr. 1098/2002).

6. Decădere din drepturile părinteşti. Condiţii

Faptul că unul dintre părinţi a săvârşit fapte de natura celor prevăzute de art. 109 C. Fam., care

atrage decăderea din drepturile părinteşti, nu justifică extinderea acestei sancţiuni şi asupra celuilalt părinte,

dacă se dovedeşte că faptele au fost săvârşite în absenţa acestui părinte, care, ulterior, s-a îngrijit de copil.

(C.S.J. , S. civ. dec. Nr. 1817/2002)

7. Decădere din drepturile părinteşti. Condiţii pentru luarea acestei măsuri. Dezinteresul

părinţilor faţă de minor

Minora provine dintr-o familie legal constituită în care părinţii consumă frecvent băuturi alcoolice,

pe fondul cărora provoacă scandaluri însoţite de violenţă între ei, dar şi faţă de vecini, care de nenumărate

ori au apelat la ajutorul organelor de poliţie.

Din cauza faptului că cei doi părinţi nu dispuneau de un venit stabil, îi obligau pe copii să meargă

să ceară diverse sume de bani pe care aceştia îi foloseau pentru a-şi procura ţigări şi băuturi alcoolice; În

acelaşi sens, vecinii familiei părinţilor au arătat că cei doi copii nu aveau asigurată alimentaţia zilnică, fiind

văzuţi chiar cum sustrăgeau mâncarea câinelui unui vecin pentru a se hrăni, situaţie care i-a impresionat şi

i-a marcat vizibil.

În plus, instanţa a reţinut şi că, urmare a sesizării organelor de poliţie din dimineaţa zilei de

04.02.2007, tatăl minorei este în prezent cercetat pentru săvârşirea în concurs a infracţiunilor de viol în

formă agravată şi corupţie sexuală asupra fiicei sale, fiind în stare de arest. (C.A. Ploieşti, S. civ. şi pentru

cauze cu minori şi de familie, dec. civ. nr. 490/2008)

8. Declararea judecătorească a abandonului. Condiţii. Dezinteresul faţă de copil

Potrivit art. 3 alin. 2 din O.U.G. nr. 26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate, orice

copil care, temporar sau definitiv, este lipsit de mediul său familial sau care, în propriul său interes superior,

nu poate fi lăsat în acest mediu, are dreptul la protecţie şi la un ajutor special din partea colectivităţii locale.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 47/1993 cu privire la declararea judecătorească a

abandonului de copii, copilul încredinţat în condiţiile legii unei persoane fizice poate fi declarat prin

hotărâre judecătorească abandonat, ca urmare a faptului că părinţii s-au dezinteresat de el, în mod vădit, o

perioadă mai mare de 6 luni. (C.S.J, Sec. civ. dec. Nr. 1258/2003)

9. Ocrotirea minorilor. Declararea judecătorească a abandonului copilului. Dezinteresul

părinţilor

Copilul aflat în îngrijirea unei instituţii de ocrotire socială poate fi declarat abandonat prin hotărâre

judecătorească dacă părinţii lui s-au dezinteresat de el în mod vădit, o perioadă mai mare de 6 luni. Prin

dezinteres se înţelege încetarea imputabilă a oricăror legături fireşti între părinţi şi copii. (C.S.J., S. civ. ,

dec. Nr. 2733/2003)

10. Decăderea din drepturile părinteşti. Condiţii pentru admisibilitate. Dezinteresul

părintelui faţă de copilul său aflat intr-o instituţie de ocrotire

Potrivit art. 109 alin. 1 C. Fam.: „dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită

prin felul de exercitare a drepturilor părinteşti, prin purtare abuzivă sau prin neglijenţă gravă în îndeplinirea

îndatoririlor de părinte, ori dacă educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a copilului nu se face în

spirit de devotament faţă de România, instanţa judecătorească, la cererea autorităţii tutelare, va pronunţa

decăderea părintelui din drepturile părinteşti.”

Conform dispoziţiilor legale citate, motivele pentru decăderea din drepturile părinteşti sunt

limitativ prevăzute, textul fiind de structură interpretatorie, ca urmare, dezinteresul părintelui faţă de copilul

său aflat într-o instituţie de ocrotire, nu constituie temei pentru decăderea din drepturile părinteşti. (I.C.C.J.

sec. civ. dec. 7163/2004)

11. Separaţia în fapt a soţilor. Încredinţarea copilului unuia dintre părinţi. Criterii. Înţelesul

noţiunii de interes al copilului

Orice măsură luată de instanţă în legătură cu situaţia copiilor minori este condiţionată de interesul

exclusiv al acestora.

Ca urmare, nici cazul luării unor măsuri determinate de separaţia în fapt a părinţilor minorului

hotărârea trebuie să se întemeieze pe aceleaşi raţiuni.

Totodată limitarea criteriilor de apreciere a intereselor minorilor numai la condiţiile de locuit şi la

mijloace materiale ale unuia sau altuia dintre părinţi este greşită. (C.S.J, Sec. civ. dec. Nr. 2665/1991)

12. Dreptul părintelui de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără

drept. Condiţii

Raporturile de afecţiune care-i leagă pe bunici de copilul aflat la ei nu justifică prin ele însele

respingerea acţiunii tatălui pentru înapoierea copilului.

Respingerea unei astfel de cereri ca fiind contrară intereselor copilului, va trebui să fie însă

întemeiată pe aceleaşi criterii pentru care minorul poate fi încredinţat unei instituţii de ocrotire sau unei alte

persoane, ori de câte ori, dezvoltarea fizică, morală, sau intelectuală a copilului este primejduită la părinţi.

Prin urmare, instanţele au greşit evaluând interesul minorei prin analogie, pe baza criteriilor avute

în vedere la încredinţarea sau reîncredinţarea copiilor către unul sau altul dintre părinţi, unde vârsta, sexul,

gradul de confort, posibilităţile materiale, manifestarea diferită a sentimentelor, timpul afectat copilului,

pot şi trebuie să fie avute în vedere la pronunţarea soluţiei. (C.S.J. sec. civ. dec. 331/1991).

13. Divorţ. Dreptul părintelui de a avea legături personale cu minorul. Interesul copilului

minor. Înţeles.

În conformitate cu prevederile art. 43 alin. 3 C. Fam. părintele divorţat, căruia nu i s-a încredinţat

copilul. Păstrează dreptul de a avea legături cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea,

învăţătura şi pregătirea lui profesională.

În caz de neînţelegere între părinţi, acest drept se realizează la cererea celui interesat, prin stabilirea

de către instanţa de judecată a unui program în cadrul căruia să se întreţină legăturile personale cu copilul

minor.

Stabilirea unui astfel de program nu constituie o măsură cu caracter definitiv deoarece, aşa cum

prevede art. 44 C. Fam., în cazul schimbării împrejurărilor, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a copilului,

dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani, instanţa judecătorească va putea modifica măsurile privitoare la

drepturile şi obligaţiile personale sau patrimoniale între părinţii divorţaţi şi copii. (C.S.J. sec. civ., dec. Nr.

320/1994)

14. Cererea părintelui de a-i fi încredinţat copilul reţinut de alte persoane. Condiţii de

admitere.

Potrivit dispoziţiilor art. 100 C. Fam., copilul minor locuieşte la părinţii săi, iar în art. 103 din

acelaşi cod se prevede că aceştia au dreptul să ceară înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine

fără drept.

Cererea pentru înapoierea copilului poate fi respinsă de instanţă numai dacă aceasta este contrară

intereselor sale şi dacă dezvoltarea fizică, morală sau intelectuală este primejduită în casa părintească.

(C.S.J. sec. civ., dec. Nr. 513/1994)

15. Cererea tatălui de a i se înapoia copilul minor de către bunicii materni

Potrivit art. 103 C. Fam., la soluţionarea cererii părinţilor de înapoiere a copilului, instanţa va ţine

seama de interesele copilului.

Prin urmare, instanţa poate să respingă cererea tatălui de a i se înapoia copilul minor de către bunicii

materni, dacă apreciază că, în raport cu situaţia de fapt de la data judecăţii, interesul copilului este acela de

a fi crescut de bunici. (C.S.J. sec. civ. dec. 2687/2003).

16. Decăderea din drepturile părinteşti. Efecte.

Decăderea din drepturile părinteşti este sancţiunea prin efectul căreia părintele ce îşi exercită

drepturile sau îşi îndeplineşte obligaţiile părinteşti contrar finalităţii lor. Îşi pierde aceste drepturi; ea

constituie o măsură ce poate fi luată numai în interesul minorului şi urmăreşte protejarea acestor interese

prin scoaterea copilului de sub orice influenţă provenind de la părintele sancţionat.

Decăderea din drepturile părinteşti nu are însă, ca efect, stingerea drepturilor copilului faţă de

părintele său, în consecinţă această sancţionare nu produce nici stingerea obligaţiilor părintelui, corelative

acelor drepturi. (C.S.J. sec. civ. Dec. Nr. 3876/1996).

17. Dreptul bunicilor de a păstra legături personale cu nepotul lor minor

În principiu, bunicii au dreptul de a păstra legături personale cu nepotul lor minor, chiar dacă nu

există o dispoziţie legală expresă în acest sens.

Acest drept se justifică însă a fi stabilit prin hotărâre judecătorească, numai în situaţia în care, în

absenţa propriului lor copil, şi respectiv, părinte al minorului – absenţa datorată decesului, detenţie sau altor

împrejurări similare – bunicii sunt împiedicaţi de celălalt părinte al copilului să păstreze legături personale

cu nepotul lor.

Dar, exercitarea în concret a dreptului bunicilor de a păstra legături personale cu nepotul lor minor,

nu poate îmbrăca forma abuzului de drept şi nici nu trebuie să aducă atingerea interesului copilului. (C.S.J.,

sec. Civilă, dec. Nr. 28/1992)

1. Cum este definită autoritatea părintească?

2. Care sunt principiile autorităţii părinteşti?

3. În ce constă principiul exercitării autorităţii părinteşti numai în interesul superior al copilului?

4. Părinţii au drepturi asupra bunurilor copilului?

5. Ce drepturi şi obligaţii au părinţii cu privire la persoana copilului?

6. Care sunt drepturile şi îndatoririle părinteşti privitoarelabunurile copilului?

7. Când încetează autoritatea părintească?

8. Cum este definită tutela copilului?

9. Tutela este o sarcină gratuită?

10. Care sunt principiile tutelei copilului?

11. Care sunt situaţiile de instituire a tutelei?

12. Cine are obligaţia să înştiinţeze instanţa de tutelă, când află de existenţa unui minor lipsit de

îngrijire părintească?

13. Ce persoane nu pot fi tutore?

14. Părintele poate desemna tutorele?

15. Cine numeşte tutorele?

16. Cine poate refuza continuarea tutelei?

17. Care este scopul constituirii consiliului de familie?

18. Tutorele poate fi membru în consiliul de familie?

19. Câţi membri are consiliul de familie?

20. Soţul şi soţia pot fi, împreună, membrii ai aceluiaşi consiliu de familie?

ÎNTREBĂRI

CAPITOLUL 9

21. Cine nu poate refuza continuarea activităţii în consiliul de familie?

22. Numirea membrilor consiliului de familie se face cu acordul acestora?

23. Cu câte zile înainte de data întrunirii este convocat consiliul de familie?

24. Unde se ţin şedinţele consiliului de familie?

25. care sunt atribuţiile consiliului de familie?

26. Unde are domiciliul minorul pus sub tutelă?

27. În ce condiţii minorul poate avea şi o reşedinţă?

28. Care sunt obligaţiile tutorelui la deschiderea tutelei?

29. Care sunt obligaţiile tutorelui pe parcursul tutelei?

30. Care sunt obligaţiile tutorelui la încetarea tutelei?

31. Ce acte poate încheia tutorele copilului sub 14 ani fără avizul consiliului de familie şi fără

autorizarea instanţei de tutelă?

32. Care sunt actele pe care tutorele copilului sub 14 ani nu le poate încheia valabil decât cu avizul

consiliului de familie şi autorizarea instanţei de tutelă?

33. Care sunt actele pe care tutorele nu le poate încheia nici cu avizul consiliului de familie sau

autorizarea instanţei de tutelă?

34. Care sunt cazurile de încetare a tutelei?

35. Care sunt cazurile de înlocuire a tutorelui?

36. Cum este definită curatela copilului?

37. Cine instituie curatela copilului?

38. Care este conţinutul curatelei copilului?

39. Care sunt cazurile de instituire a curatelei copilului?

40. Cum este definită interdicţia judecătorească?

41. Care sunt condiţiile de fond pentru punerea sub interdicţie?

42. Care sunt efectele punerii sub interdicţie judecătorească?

43. Care este data producerii efectelor punerii sub interdicţie?

44. Când încetează interdicţia judecătorească?

45. Care sunt cazurile de instituire a curatelei?

CAPITOLUL 10.

PERSOANA JURIDICĂ

Secţiunea 1.

Definiţia, elementele constitutive

şi clasificarea persoanelor juridice

1. Definiţie Codul civil român cuprinde puţine dispoziţii privind instituţia persoanei juridice (art. 187-251)124.

Sunt persoane juridice entităţile prevăzute de lege, precum şi orice alte organizaţii legal înfiinţate

care, deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile prevăzute la art. 187.

Persoana juridică cunoscută începând cu secolul al XIX-lea şi sub denumirea de persoană morală,

este definită de art. 187 din Codul civil ca fiind „o organizaţie care are organizare de sine stătătoare şi nu

patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop, licit şi moral, în acord cu interesul general.”

Literatura de specialitate oferă o serie de definiţii ale acestei noţiuni.125

2. Elementele constitutive ale persoanei juridice Elementele caracteristice care constituie conţinutul noţiunii de persoană juridică sunt:

a) organizarea proprie de sine stătătoare

b) scopul propriu în acord cu interesul general

c) patrimoniul propriu distinct

d) individualitatea juridică distinctă

Aceste elemente trebuie întreţinute în scopul precis de a face din această organizare un subiect

distinct de drept. Elementul central nu este aici patrimoniul distinct, ci calitatea, de subiect distinct de drept.

Trebuie subliniat că în colectivul de persoane care se asociază pentru a crea o persoană juridică

apare ca subiect de drept, ci persoana juridică însăşi în calitatea sa de subiect de drept individual. Colectivele

nu au drepturi, doar personificarea lor juridică creează drepturi dar nu ale grupului, ci ale organizării care

capătă personalitate diferită de a membrilor grupului.126

2.1. Organizarea proprie de sine stătătoare Persoana juridică trebuie să aibă o organizare proprie, de sine stătătoare, adică (să fie coerenţă

stabilă) nu depinde de vreunul dintre asociaţi sau alţi subiecţi de drept, ci doar de un anumit sistem juridic.

124 Definiţia întreprinderii în cadrul dreptului comunitar: orice entitate care exercită o activitate economică independent de statutul

său juridic şi de modul de finanţare. Activitatea economică constă în oferirea de bunuri şi servicii pe o piaţă determinată (diferită

de activitatea de achiziţionare). În consecinţă, în cazul în care o entitate achiziţionează un produs pentru a-l utiliza ulterior în cadrul

unei activităţi non-economice (de ex. în cadrul unei activităţi sociale), nu acţionează pe piaţă ca o întreprindere, chiar dacă deţine

o poziţie economică importantă.

Deci, entităţile care îndeplinesc o funcţie exclusiv socială, fondată pe principiul solidarităţii şi fără a avea un scop lucrativ, nu

sunt întreprinderi (Cazul: Federaţia Naţională a Întreprinderilor producătoare de instrumentar ştiinţific, medical şi tehnic (FENIN),

Spania C. Comisia Europeană, 4 martie 2003).

În speţă, instituţiile din cadrul sistemului de sănătate spaniol, funcţionează pe principiul solidarităţii pentru că este finanţată pe

principiul cotizaţiilor sociale şi pentru că oferă servicii gratuit afiliaţilor săi.

În concluzie aceste organisme nu pot fi considerate întreprinderi în sensul dreptului comunitar, nici în ceea ce priveşte activitatea

lor (aceea de gestionare a sistemului sanitar spaniol). 125 - „Persoana juridică desemnează orice organizaţie ce are calitatea de subiect distinct al raporturilor juridice, indiferent de natura

lor privată şi publică” (Ion Dogaru, op. Cit. p. 283)

- „Persoana juridică este o entitate socială organizată de sine stătător, având un patrimoniu propriu şi un scop determinat în acord

cu interesul general, care are o existenţă juridică proprie şi este aptă, ca atare, să fie subiect al raporturilor juridice”. (Ion Dogaru

Teoria generală a dreptului, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1999, p. 311)

- „persoana juridică este subiectul colectiv de drept, adică un colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titular

de drepturi subiective şi obligaţii civile” (Ghe. Beleiu, op. Cit. p. 338) 126 Ion Claudiu Dănişor, Ion Dogaru, Ghe. Dănişor Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2006, Ed. C.H. Beck, p. 282.

Prin organizarea de sine stătătoare sau organizarea proprie se înţelege acel element constitutiv al

persoanei juridice care constă în stabilirea şi delimitarea activităţilor ce trebuie realizate de fiecare

compartiment şi relaţiile dintre aceste compartimente, astfel încât obiectivele fixate să se realizeze în

condiţii de celeritate şi eficienţă. Organizarea răspunde la întrebarea „Cine şi cum contribuie la organizarea

obiectivelor persoanei juridice”. Organizarea operează cu organigrama, descrierea posturilor, standarde de

calitate şi asigură coerenţa de acţiune, disciplină şi ordine funcţională. Organizarea proprie a persoanei

juridice presupune nu numai compartimentarea pe activităţi, dar şi desemnarea persoanelor care o

reprezintă, care asigură conducerea respectivei entităţi127. Organizarea cere o gândire sintetică asociativă,

critică, realistă, simţul timpului şi temeinice cunoştinţe de specialitate.

2.1.1. Noţiunea de conducere are un sens mai larg, cuprinzând un sistem de principii, cerinţe,

reguli şi metode de conducere precum şi aptitudinile de a le aplica cu scopul de a le asigura funcţionalitatea

normală, eficienţa colectivităţilor umane.

A conduce înseamnă a inspira şi influenţa, deopotrivă, generând cât mai multă energie pozitivă.

Atunci când suntem înconjuraţi de energie pozitivă, e bine, pur şi simplu ne place şi munca noastră dă

rezultate spectaculoase.

Pentru a asigura existenţa colectivităţilor umane este nevoie de ordine şi linişte psihică.

Organizarea muncii este o componentă a statului de conducere a unei persoane juridice şi are în

vedere: delimitarea şi înzestrarea tehnică a locurilor de muncă; delimitarea categoriilor de lucrări pentru

fiecare compartiment; dimensionarea „normelor de timp de lucru”; repartizarea angajaţilor pe locuri de

muncă; organizarea secţiilor, birourilor, serviciilor, compartimentelor etc.

2.1.2. Structura organizatorică

În general, elementul principal în organizarea şi funcţionarea unei persoane juridice îl constituie

structura acesteia (organigrama).

Structura organizatorică a persoanei juridice este dată de modul de grupare a oamenilor pe

compartimente, de relaţiile relativ stabile repetabile, reproduse, permanente în procesul funcţionării sale.

Personalitatea juridică a organizărilor de persoane nu este creată de stat ci chiar de către asociaţi.

Statul, prin organele sale competente, doar constată îndeplinirea condiţiilor legale.

2.2.Patrimoniul propriu Persoana juridică, pentru a exista ca atare, trebuie să aibă un patrimoniu propriu, distinct al

subiecţilor asociaţi, patrimoniu ce constă în totalitatea drepturilor şi obligaţiilor evaluabile în bani care au

ca titular însăşi persoana juridică. Acest eveniment permite ca persoana juridică să aibă o răspundere

juridică proprie.

Patrimoniul propriu are o importanţă deosebită care, în esenţă, arată că deşi o grupare de persoane

are organizare proprie şi scop propriu, ea nu va avea calitatea de persoană juridică dacă nu are un patrimoniu

propriu distinct128.

Patrimoniul propriu asigură garantarea îndeplinirii obligaţiilor asumate de persoana juridică. Din

unitatea subiectivului care este titular decurge în mod necesar unitatea patrimoniului care însă nu afectează

divizibilitatea acestuia în mai multe mase de drepturi şi obligaţii, având fiecare un regim judiciar propriu.

O cerinţă de bază a realizării competenţelor unei persoane juridice este organizarea în timp util,

ritmic, în cantităţile, calitatea şi structura sortimentală a tuturor persoanelor tehnico-materiale (maşini,

tehnică, mijloace de transport, materiale etc.). Un rol la fel de important revine şi resurselor financiare,

informaţionale şi nu în ultimul rând umane.

127 C. Diaconu, Curs de managementul judiciar, E.U.C 2007 p. 28 128 Patrimoniul propriu reprezintă o condiţie de existenţă a persoanei juridice, presupunând un ansamblu de drepturi şi obligaţii pe

care acesta le are în mod distinct şi independent de drepturile şi obligaţiile ce aparţin altor subiecte de drept şi distinct de cele

aparţinând membrilor colectivului de persoane fizice care alcătuiesc fundamentul personalităţii juridice a titularei lor.

Ca şi persoană fizică, patrimoniul propriu al persoanei juridice este format din două laturi129.

Totalitatea drepturilor constituie activul, iar totalitatea obligaţiilor formează pasivul patrimoniului,

activul şi pasivul se află într-o strânsă unitate.

2.3.Scopul determinat Persoana juridică este o entitate ordonată, în vederea unui scop determinat, unui scop social.

Ca element constitutiv al persoanei juridice, scopul propriu este obiectivul de activitate al

subiectului de drept civil, el arată însuşi noţiunea de a fi persoană juridică. Acest scop social trebuie să fie

în concordanţă cu interesul general.

2.3.1. Condiţiile scopului

Pentru a fi valabil, scopul persoanei juridice trebuie să îndeplinească cumulativ trei condiţii:

A. - să fie determinat

B. - să fie în concordanţă cu interesul general

C. - scopul trebuie să fie colectiv, adică distinct de interesele individuale ale membrilor care compun

persoana juridică. Dacă scopul persoanei juridice este economic, patrimonial, vorbim de scop lucrativ;

Dacă scopul social este dezinteresat vorbim de scop nelucrativ.

2.3.2. Importanţa scopului

Aspectele în care se exprimă importanţa scopului propriu sunt în esenţă următoarele:

a) scopul persoanei juridice exprimă însăşi raţiunea de a fi a fiecărei persoane juridice

b) scopul propriu determină limitele capacităţii de folosinţă a persoanei juridice în conformitate cu

principiul specialităţii acestei capacităţi

c) scopul propriu dă sens celorlalte două elemente constitutive în înţelesul că organizarea proprie şi

patrimoniul propriu sunt afectate realizării obiectivului de activitate al persoanei juridice constituite.130

Dacă persoana fizică este subiectul natural de drept aşa încât „existenţa să nu fie justificată”,

persoana juridică este înfiinţată pentru atingerea unor rezultate, iar întreaga ei viaţă/ existenţă juridică este

îndreptată către îndeplinirea acestui scop care trebuie declarat ab initio şi urmărit permanent.131

Elementele constitutive mai sus menţionate trebuie înrudite pentru ca organizarea respectivă să

poată fi o individualitate juridică distinctă de subiecţii care o compun. Scopul asocierii este, din punct de

vedere juridic, tocmai aceasta: crearea unui subiect cu personalitate juridică distinctă132.

3. Categorii de persoane juridice Persoanele juridice sunt de drept public sau de drept privat.

Cu privire la clasificarea persoanelor juridice trebuie în primul rând să distingem după cum legea

recunoaşte personalitatea juridică unor grupări de subiecţi sau chiar creează direct asemenea subiecte de

drept la iniţiativa acelor interesaţi. Din acest punct de vedere, includem în categoria persoanelor juridice

create prin lege, mai întâi a persoanelor juridice publice (statul, organele statului: Parlamentul, Guvernul

etc., colectivităţile sociale: oraşe, judeţe etc. , stabilimente publice: spitale, universităţi), iar apoi persoane

juridice mixte, acelea create prin lege, dar care aparţin în parte dreptului privat, cum ar fi organizările

129 Pentru noţiunea de patrimoniu, caracterele şi funcţiile acestuia, C. Bârsan, Drept Civil, Drepturile reale principale, Ed. A.H.

Beck 2001, p. 1-17 130 Ion Dogaru, S. Cercel, Drept civil. Persoanele, Ed. C.H. Beck 2007 131 G.P. Petrescu Studiu asupra persoanelor civile, juridice sau morale, Bucureşti 1894, p. 63-65 care arată că „adevăratul scop

pentru care se poate simţi necesitatea publică sau generală de a se crea persoane juridice sau aşezăminte de utilitate publică nu

poate fi decât pentru: caritate, educaţiunea şi instrucţiunea omului. Numai pentru realizarea şi perfecţionarea acestor scopuri,

personificaţiunea unor corpuri sau aşezăminte îşi are raţiunea şi explicaţiunea sa; altfel ficţiunea unor asemenea persoane ar fi ceva

inutil şi munca fără nici un scop”; „dacă şi unele societăţi, mai pe seamă cele comerciale, sunt recunoscute ca având personalitate

juridică, aceasta provine numai din marile interese şi foloase ce aduc interesului general.” 132 Dan Claudiu Dănişor, Ion Dogaru, Ghe. Dănişor Teoria generală a dreptului, Ed. C.H.Beck 2006, p. 284

publice ale sectorului economic (regii autonome, societăţi comerciale cu capital de stat) sau asocierile

obligatorii din sectorul profesional ( specifice anumitor profesii: avocat, medic, notar etc.).

3.1.Persoanele juridice de drept public Înfiinţarea prin lege a persoanelor juridice este specifică persoanelor juridice de drept public. (art.

191 C.civ.)

3.1.1. Persoane juridice publice

A. Este vorba mai întâi de stat, constituit în baza Constituţiei, ca subiect de drept în

- relaţiile internaţionale

- relaţiile de drept intern

Personalitatea juridică este recunoscută şi organelor statului, în exercitarea puterii de drept ( a celor

trei funcţii ale statului: legislativă, executivă şi judiciară); Parlamentul, Ministerele, organele puterii

judecătoreşti.

B. Colectivităţile locale formează alte persoane juridice de drept public: comune, oraşe,

municipii, judeţe.

Prin excepţie, în cazurile anume prevăzute de lege, persoanele juridice de drept public se pot înfiinţa

prin acte ale autorităţilor administrative publice centrale sau locale ori prin alte moduri prevăzute de lege.

De asemenea au personalitate juridică stabilimentele publice care asigură funcţionarea serviciilor

publice: spitale, universităţi etc.

3.1.2. Persoane juridice mixte, care sunt supuse unui regim mixt ce combină dreptul public şi

dreptul privat. Principalele două categorii sunt: organizările publice ale sectorului economic şi asocierile

obligatorii din sectorul profesional.

a) Organizările publice ale sectorului economic, care îmbină forma regiilor autonome şi societăţilor

comerciale în care statul este asociat majoritar.

b) Asocierile obligatorii din sectorul profesional

Importanţa intereselor sociale pe care le reprezintă aceste organisme profesionale face ca ele să

capete anumite trăsături de drept public. Este vorba de profesii precum: mediator, executor judecătoresc,

farmacist, avocat, medic, notar etc. Aceste asocieri profesionale apără şi reprezintă interesele profesiilor

respective. Ele nu sunt înfiinţate doar în baza dreptului la liberă asociere, ca sindicatele, ci sunt şi creaţii

ale legii. Apartenenţa membrilor profesiei la aceste asociaţii este obligatorie. Această obligativitate a

asocierii relevă incidenţa dreptului public.

Aceste asociaţii sunt create prin voinţa asociaţiilor (în acest sens sunt persoanele juridice de drept

privat). Dar legiuitorul, având în vederea caracterului de serviciu public aprobarea prin lege statutele

asociaţiilor menţionate.

3.2. Persoanele juridice de drept privat Art. 40 din Constituţie asigură dreptul de asociere (libera asociere), libertatea sindicală, patronală

şi a asocierilor profesionale, libertatea comerţului. Aceste categorii de persoane juridice sunt delimitate de

scopul lor, după cum urmează:

Persoanele juridice de drept privat se pot constitui în mod liber, în urma din formele prevăzute de

lege.

3.2.1. Partidele politice sunt conform art.1 din legea 14/2003 „Asociaţii cu caracter politic ale

cetăţenilor români cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea şi exercitarea voinţei lor politice,

îndeplinind o misiune publică garantată de constituţie.”133

133 Calificarea legală a partidelor politice ca persoane juridice de drept public”este cel puţin ambiguă”,dacă nu chiar o inepţie

juridică. Această calificare este urmarea unei alte confuzi introdusă de modificarea legii nr.21/1924 conform căreia personalele

juridice de drept public se creau numai prin lege.

3.2.2. Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale se constituie şi îşi desfăşoară activitatea

potrivit statutelor lor, în condiţiile legii. Ele contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor

profesionale, economice şi sociale ale membrilor lor.

Conform art. 18 din legea nr. 54/2003,sindicatele sunt persoane juridice de la data înscrierii în

registru special a hotărârii definitive de admitere a cererii de înscriere.

Patronatele sunt, conform legii nr.356/2001,organizaţii ale patronilor autonome, fără caracter

politic, înfiinţate ca persoane juridice de drept privat, fără scop patrimonial.

Asociaţiile profesionale sunt celelalte asociaţii de drept privat care nu pot dobândi calitatea de

sindicat sau care nu optează pentru acest statut(ex. Asociaţia Magistraţilor).

3.2.3. Asociaţiile conform ord.nr.37/2003 „persoanele fizice şi persoanele juridice care urmăresc

desfăşurarea unor activităţi de interes general sau în interes comunitar, după caz, în interesul lor personal

nepatrimonial pot constitui asociaţii ori fundaţii în condiţiile prezente în ordonanţe.”

Asociaţiile cu caracter secret sunt interzise.

Se considera a fi de interes general domenii ca: dezvoltarea economică, culturală şi socială,

promovarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor omului, promovarea sănătăţii, educaţiei, ştiinţei, artelor,

tradiţiilor, culturii etc.

Prin interes comunitar se înţelege orice interes care este specific: unei comunităţi(cartier, localitate,

unitate administrativ teritorială), unui grup de persoane fizice sau juridice care urmăresc un obiectiv comun

sau aceleaşi opinii, cultură, orientare religioasă, profesională, etc.

3.2.4. Fundaţiile sunt persoane juridice prin care sunt administrat, conform voinţei

administratorului un patrimoniu distins şi autonom de patrimoniul acestuia, patrimoniu destinat în mod

permanent realizării unui scop ideal, de interes general.

Fundaţia este persoană juridică de drept privat, având un scop dezinteresat.

3.2.5. Societăţile sunt structuri formate prin voinţa şi aportul mai multor persoane(excepţie) şi de

o singură persoană în vederea realizării de beneficii economice în interesul asociaţilor. Societăţile pot fi

comerciale şi civile.

Pentru dezvoltări privind partide politice a se vedea D.C. Dănişor, op.cit.2006,pg.224-300

Pentru argumentele considerării partidelor ca persoane juridice de drept privat vezi T. Drăganu, Sunt partidele politice, persoane

morale de drept public? R.R.D. nr. 2/1998, pg.1-8

Secţiunea a 2-a.

Înfiinţarea persoanei juridice.

1. Consideraţii generale. Dreptul obiectiv acordă personalitate juridică doar anumitor organizări sociale, altora le refuză

expres această calitate, ceea ce însemnă că nu poate exista personalitate juridică în afara acordări ei de către

lege. În doctrină şi jurisprudenţă s-a pus întrebarea: Ce se întâmplă când legea tace? Cu alte cuvinte poate

exista personalitate juridică în afara acordării ei de către lege? Dezbaterea acestei probleme a determinat

poziţii fundamentale, materializate în teoria ficţiunii şi in teoria realităţii.

1.1. Teoria ficţiunii. La baza acestei teorii sta opoziţia dintre persoana fizică şi persoana juridică.134Persoana juridică

rămâne un procedeu de tehnică juridică” o creaţie artificială a legislatorului”, o ficţiune prin intermediul

căruia un grup de persoane este asimilat persoanei fizice135,ceea ce conduce la următoarele consecinţe:

- Numai prin lege se poate o astfel de ficţiune

- Personalitatea morală apare ca o excepţie şi, deci, este de strictă interpretare.

1.2. Teoria realităţii. Potrivit acestei teorii, persoanele juridice sunt realităţi, numai că realitatea

lor este diferit concepută de susţinători, de unde apar următoarele variante:

a) Persoana juridică este o realitate socială, comparabilă cu realitatea biologică a fiinţei umane, este

teoria admisă de teoria organicistă.

b) Teoria realităţii tehnice, potrivit căreia persoana juridică este reală, numai că această realitate

este diferită de realitatea persoanei fizice, deci este o realitate sui generis.

Rezultă ca în aceasta variantă realităţii fizice individului îi corespunde noţiunea de persoană fizică,

pe când realitatea persoanei juridice este de natură intelectuală, este o ordonare permanentă a mai multor

indivizi în jurul unui interes.136

2. „Personificarea” şi formarea personalităţii juridice. Creaţia umană ideală, persoana juridică este o fiinţă fără corporalitate de natura celei a persoanei fizice. De

aceea, pentru a exista juridiceşte trebuie „personificată”, (sau, cum sugestiv numeşte acest fapt limba

engleză „încorporata” (incorporation), în sensul admiterii posibilităţii ca voinţa creatoare să se manifeste

prin forme exterioare; voinţa particulară poate crea prin ea însăşi persoane morale potrivit acestei teorii;în

măsura în care există o grupare organizată în vederea unui scop social determinat, personalitatea morală

există.

2.1. Modurile de înfiinţare „Personificarea” (înfiinţarea) persoanei juridice, în sistemul naţional de drept român se poate

înfăptui, conform art.194 C.civ. pe următoarele căi:

a) Prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul autorităţilor şi al instituţiilor publice, al

unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi al operatorilor economici care se constituie de către stat sau

de unităţile administrativ-teritoriale. În toate cazurile, actul de înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres

dacă autoritatea publică sau instituţia publică este persoană juridică (de ex: organele puterii legislative,

executive, judecătoreşti).

134 „Persoana morală nu este o persoană:nu suferă,nu iubeşte,fără carne şi fără oase,persoana morală este o fiinţă artificială” (M.

Cazian, A. Viandier, Droit Des Societes, Paris,1922, p.264, I. Dogaru, D.C. Dănişor, Ghe. Dănişor, op .cit. p.319) 135 I. Dogaru, D.C. Dănişor, Ghe. Dănişor, op. cit. loc. cit. 136 Ibidem,p.320

b) Prin actul de înfiinţare a celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii a verifica numai

dacă sunt întrunite cerinţele legii pentru a lua fiinţă persoana juridică.137

c) în orice alt mod prevăzut de lege.

Dacă prin lege nu se dispune altfel, prin act de înfiinţare se înţelege actul de constituire a persoanei

juridice şi, după caz, statutul acesteia.

Prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, cu prealabila autorizare a organului puterii

sau administraţiei de stat, competent se pronunţa şi asupra oportunităţii înfiinţării138.

2.2. Efectele personalităţii juridice Potrivit art. 193 C.civ. „(1) Persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil şi răspunde

pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.

(2) Nimeni nu poate invoca împotriva unei persoane de bună-credinţă calitatea de subiect de drept a

unei persoane juridice, dacă prin aceasta se urmăreşte ascunderea unei fraude, a unui abuz de drept sau a

unei atingeri aduse ordinii publice.”

2.3. Durata persoanei juridice Persoana juridică se înfiinţează pe durată nedeterminată dacă prin lege, actul de constituire sau

statut nu se prevede altfel. (art. 195 C.civ.)

2.4. Regimul juridic aplicabil Art. 192 C.civ, prevede: „Persoanele juridice legal înfiinţate se supun dispoziţiilor aplicabile

categoriei din care fac parte, precum şi celor cuprinse în prezentul cod, dacă prin lege nu se prevede altfel.”

2.5. Nulitatea persoanei juridice 2.5.1. Cauzele de nulitate

Potrivit art. 196 C.civ. „(1) Nulitatea unei persoane juridice poate fi constatată sau, după caz,

declarată de instanţa judecătorească numai atunci când:

a) lipseşte actul de înfiinţare sau nu a fost încheiat în forma autentică în situaţiile anume prevăzute de

lege;

b) toţi fondatorii sau asociaţii au fost, potrivit legii, incapabili, la data înfiinţării persoanei juridice;

c) obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice ori bunelor moravuri;

d) lipseşte autorizaţia administrativă necesară pentru înfiinţarea acesteia;

e) actul de înfiinţare nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de activitate;

f) actul de înfiinţare nu prevede aporturile fondatorilor sau ale asociaţilor ori capitalul social subscris

şi vărsat;

g) s-au încălcat dispoziţiile legale privind patrimoniul iniţial sau capitalul social minim, subscris şi

vărsat;

h) nu s-a respectat numărul minim de fondatori sau asociaţi prevăzut de lege;

i) au fost nesocotite alte dispoziţii legale imperative prevăzute sub sancţiunea nulităţii actului de

înfiinţare a persoanei juridice.

(2) Nerespectarea dispoziţiilor alin. (1) lit. a), c) – g) se sancţionează cu nulitatea absolută.”

137 Aceste acte juridice competente sunt: actul de constituire (adoptat de adunarea generală, conferinţă, congres), statutul

organizaţiei şi actul recunoaşterii actului de înfiinţare. S e pot înfiinţa în acest mod cooperativele meşteşugăreşti, uniunile

cooperatiste. 138 Actul de înfiinţare autorizat este reprezentat de actul de constituire (contract de societate, contract de asociere, încheiate în formă

autentică), statutul societăţii şi actul de autorizare. Dintre persoanele juridice supuse înfiinţării prin actul de înfiinţare autorizat

menţionăm: partidele politice, societăţile comerciale, sindicatele, asociaţiile şi fundaţiile, organizaţiile de scriitori, artişti plastici,

compozitori, etc.

2.5.2. Aspectele speciale privind regimul nulităţii sunt reglementate de art. 197 C.civ: „(1)

Nulitatea relativă a persoanei juridice poate fi invocată în termen de un an de la data înregistrării sau

înfiinţării acesteia, după caz.

(2) Nulitatea absolută sau relativă a persoanei juridice se acoperă în toate cazurile, dacă, până la

închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată, cauza de nulitate a fost înlăturată.”

2.5.3. Efectele nulităţii

Efectele nulităţii sunt prevăzute de art. 198 C.civ.: „(1) De la data la care hotărârea judecătorească

de constatare sau declarare a nulităţii a devenit definitivă, persoana juridică încetează fără efect retroactiv

şi intră în lichidare.

(2) Prin hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulităţii se numesc şi lichidatorii.

(3) Hotărârea judecătorească definitivă se comunică, din oficiu, spre a fi notată în toate registrele

publice în care persoana juridică a fost înregistrată sau, după caz, menţionată.

(4) În toate cazurile, fondatorii sau asociaţii răspund, în condiţiile legii, pentru obligaţiile persoanei

juridice care s-au născut în sarcina acesteia de la data înfiinţării ei şi până la data notării în registrele publice

a hotărârii judecătoreşti prevăzute la alin. (3).”

2.5.4. Regimul actelor juridice încheiate cu terţii

Potrivit art. 199 C.civ.: “(1) Constatarea sau, după caz, declararea nulităţii nu aduce atingere actelor

încheiate anterior în numele persoanei juridice de către organele de administrare, direct sau prin

reprezentare, după caz.

(2) Nici persoana juridică şi nici fondatorii sau asociaţii nu pot opune terţilor nulitatea acesteia, în

afară de cazul în care se dovedeşte că aceştia cunoşteau cauza de nulitate la momentul încheierii actului.”

2.6. Înregistrarea persoanei juridice 2.6.1. Înregistrarea persoanei juridice

Art. 200 C.civ. prevede: “(1) Persoanele juridice sunt supuse înregistrării, dacă legile care le sunt

aplicabile prevăd această înregistrare.

(2) Prin înregistrare se înţelege înscrierea, înmatricularea sau, după caz, orice altă formalitate de

publicitate prevăzută de lege, făcută în scopul dobândirii personalităţii juridice sau al luării în evidenţă a

persoanelor juridice legal înfiinţate, după caz.

(3) Înregistrarea se face la cerere sau, în cazurile anume prevăzute de lege, din oficiu.”

2.6.2. Obligaţia de verificare a documentelor publicate

În temeiul art. 201 C.civ.: „Persoana juridică este obligată să verifice identitatea dintre textul actului

constitutiv sau al statutului şi textul depus la registrul public şi cel apărut într-o publicaţie oficială. În caz

de neconcordanţă, terţii pot opune persoanei juridice oricare dintre aceste texte, în afară de cazul în care se

face dovada că ei cunoşteau textul depus la registru.“

2.6.3. Lipsa înregistrării

Dacă înregistrarea persoanei juridice are caracter constitutiv, persoana juridică nu se consideră legal

înfiinţată, cât timp înregistrarea nu a fost efectuată. (art. 202 alin. 1 C.civ.)

Dacă însă înregistrarea este cerută numai pentru opozabilitate faţă de terţi, actele sau faptele juridice

făcute în numele sau în contul persoanei juridice, pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevăzută în acest

scop de lege, nu pot fi opuse terţilor, în afară de cazul în care se face dovada că aceştia cunoşteau că

publicitatea nu a fost îndeplinită. (art. 202 alin. 2 C.civ.)

2.6.4. Răspunderea pentru neefectuarea formalităţilor de înregistrare

Potrivit art. 203 C.civ. “Fondatorii, reprezentanţii persoanei juridice supuse înregistrării, precum şi

primii membri ai organelor de conducere, de administrare şi de control ale acesteia răspund nelimitat şi

solidar pentru prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea formalităţilor de înregistrare a persoanei juridice, dacă

aceste formalităţi trebuia să fie cerute de aceste persoane.”

2.6.5. Înregistrarea modificărilor aduse actului de înfiinţare

Dispoziţiile art. 200-203 ( privind înregistrarea persoanei juridice, obligaţia de verificare a

documentelor publicate, lipsa înregistrării şi răspunderea pentru neefectuarea formalităţilor de înregistrare)

sunt aplicabile şi în cazul înregistrării modificărilor aduse actului de înfiinţare a persoanei juridice realizate

cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege sau de actul de înfiinţare a acesteia, după caz.

3. Controlul public al persoanelor juridice 3.1. Principiile care stau la baza controlului

Având în vedere importanţa pe care o au persoanele juridice în societate există un control bazat pe

următoarele principii:

3.1.1. Principiul reglementării: nu există persoană juridică în afara prevederilor legii;

3.1.2. Principiul specialităţii legale: nu există persoană juridică în afara tipurilor prevăzute

şi organizate de lege;

3.1.3. Controlul (tutela) statului asupra tipului de persoane juridice;

3.1.4. Necesitatea acordării personalităţii pentru anumite categorii de persoane juridice prin

acte de autoritate, legislative sau executive.

Acest control exercitat în concordanţă cu dreptul la libera asociere este necesar pentru ocrotirea

persoanelor fizice, a căror personalitate poate să dispară în cadrul unor organizări.

Secţiunea a 3-a.

Identificarea persoanei juridice

1. Noţiune Ca noţiune, identificarea persoanei juridice constă în individualizarea persoanei ca subiect distinct

in raporturile juridice la care participă persoana.

2. Elemente privind identificarea persoanei juridice Astfel concepută, identificarea persoanei juridice se face în principal prin: nume, sediul social şi

naţionalitate. Odată cu înregistrarea persoanei juridice se vor trece în registrul public denumirea ei şi

celelalte atribute de identificare.

2.1. Numele (denumirea) persoanei juridice este un drept dar şi o obligaţie: sub acel nume

îşi exercită drepturile şi îşi desfăşoară activităţile. Alegerea numelui nu este liberă complet în cazul

persoanelor juridice. Există o protecţie a denumirilor comerciale ceea ce implică faptul că nicio altă

persoană nu poate purta numele respectiv sau altul care să creeze confuzii. Persoana juridică poartă

denumirea stabilită în condiţiile legii, prin actul de constituire sau prin statut.

2.2. Sediul social reprezintă ceea ce domiciliul este pentru persoana fizică elementul prin care

este identificată în spaţiu. Cum o persoană juridică poate avea mai multe sedii, sediul social este „domiciliul

voluntar”. Sediul social determină naţionalitatea persoanei juridice şi determină competenţa teritorială ce

priveşte locul exercitării unor contracte139 .

139 Art. 87 C. civ. prevede că „persoanele juridice de drept privat (vor fi citate), prin reprezentantul lor la sediul principal sau la cel

al sucursalelor, după caz,al reprezentanţei ”.

Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului de constituire sau statutului.

În funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii secundare pentru

sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru.

2.3. Naţionalitatea persoanei juridice Toate persoanele juridice au naţionalitate determinată de sediul social. Sunt de naţionalitate română

toate persoanele juridice al căror sediu, potrivit actului de constituire sau statutului, este stabilit în România.

3. Alte atribute de identificare 3.1. Contul bancar al persoanei juridice

Pe baza contractului de cont bancar, persoana juridică se individualizează prin indicarea unui

simbol cifric al sucursalei băncii unde este deschis contul. Acesta este un mijloc de identificare de maximă

importanţă în practică.

3.2. Codul fiscal Potrivit art. 4 din H.G. nr. 349/1992 : „Începând cu data de 01 ianuarie 1993, toate documentele

întocmite de agenţii economici prevăzute la art. 1 din prezenta hotărâre, referitoare la vânzarea produselor,

prestarea serviciilor, precum şi la plata obligaţiilor către bugetul de stat şi către terţi, vor cuprinde în mod

obligatoriu, codul fiscal al agentului economic.”

3.2.1. Codul unic de înregistrare

Reprezintă un atribut de individualizare în relaţie cu orice persoană fizică sau persoană juridică.

3.3.Firma şi marca140 Unele persoane juridice, îndeosebi cele care sunt comercianţi se identifică cu firma lor. La unele

persoane juridice, firma se integrează în denumire. Marca de calitate serveşte la individualizarea persoanei

juridice în raporturile juridice.

3.4.Telefon, telex, fax În condiţiile tehnicii actuale, telefonul, telexul şi faxul sunt mijloace curente şi rapide de

identificare a persoanelor juridice.

4. Natura juridică şi ocrotirea atributelor de identificare Atributele de identificare a persoanei juridice sunt drepturi subiective cu un regim propriu, în sensul că

unele sunt drepturi subiective personale, nepatrimoniale, iar altele spre exemplu naţionalitatea se clasifică

din punct de vedere al dreptului constituţional, al dreptului internaţional privat ori al dreptului comercial.141

Tot astfel, marca, deşi are o funcţie de mijloc de identificare, aparţine dreptului de proprietate

industrială şi dreptului comercial.

140 Art. 3 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice: „marca este un semn susceptibil de reprezentare grafică

servind la deosebirea produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane. Pot să constituie

mărci semne distinctive cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme

tridimensionale şi în special forma produsului sau ambalajul său, combinaţii de culori precum şi orice combinaţie a acestor semne”.

Din această definiţie rezultă că trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii şi anume:

a) respectivul însemn să fie susceptibil de reprezentarea grafică;

b) acest însemn să permită deosebirea produselor şi serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altei persoane.

În ce ne priveşte apreciem că lista însemnelor ce pot constitui mărci nu este exhaustivă.

Legislaţia română în materia proprietăţii industriale (legea nr. 84/1998 şi H. G. nr. 833/1998) a preluat integral dispoziţiile

directivei 89/104 E. C. În consecinţă în aplicarea acestei legi de către instanţele de judecată trebuie să se ţină seama de precizările

făcute de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene în ceea ce priveşte înregistrarea ca marcă. 141 Art. 5 lit. b) din Legea nr. 84/1998 prevede că nu pot fi înregistrate ca mărci „mărcile care sunt lipsite de caracter distinctive”.

De asemenea art. 5 lit. d) din acelaşi act normativ prevede: „Sunt excluse de la protecţie şi nu pot fi înregistrate (...) mărcile care

sunt compuse exclusiv din semne sau indicaţii putând servi în comerţ pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea, destinaţia,

valoarea, originea geografică sau timpul fabricării produsului ori prestării serviciului sau alte caracteristici ale acestora”.

Atributele de identificare a persoanei juridice, ca drepturi subiective sunt ocrotite de dreptul civil

şi alte ramuri: administrativ., penal, comercial etc. Pe cale civilă, potrivit art. 257 C.civ.: „Persoana care a

suferit o atingere în dreptul său...la denumire...sau în orice alt drept personal nepatrimonial va putea cere

instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus arătate.

Totodată, cel care a suferit o atingere a unor asemenea drepturi, va putea cere instanţei să oblige pe

autorul faptei săvârşite fără drept să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă, spre

ajunge la restabilirea dreptului atins.”

Protecţia penală şi administrativă este asigurată, spre exemplu, de reglementările conţinute în Legea

cu nr. 11/1991, privind constatarea concurenţei neloiale care prevede infracţiuni şi contravenţii.

În Legea nr. 84/1998 cap. XIII privind apărarea drepturilor asupra mărcilor şi indicaţiilor geografice

în art. 80 şi art. 81 se prevede că:

- „Deciziile Oficiului de stat pentru Invenţii şi Mărci privind înregistrarea mărcilor pot fi contestate

la acest oficiu de către solicitantului înregistrării mărcii sau după caz, de către titularul mărcii, în termen de

3 luni de la comunicare, cu plata taxei legale”.

- „Hotărârea comisiei de reexaminare, motivată se comunică părţilor, în termen de 15 zile de la

pronunţare şi poate fi atacată cu apel la Tribunalul Bucureşti, în termen de 30 de zile de la comunicare. În

termen de 15 zile de la comunicare, deciziile Tribunalului Bucureşti pot fi atacate cu recurs la Curtea de

Apel Bucureşti”.142

Potrivit art. 257 C.civ., dispoziţiile art. 252-256 privind apărarea drepturilor nepatrimoniale ale

persoanei fizice se aplică prin asemănare şi drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice.

Utilizarea comercială a numelui

Dezvoltarea contemporană a afacerilor indiferent de legislaţiile existente măreşte diferenţele între

numele de familie ca element de identificare a persoanei, atribut al personalităţii, şi numele comercial

(firma) ca semn distinctiv al unui comerciant, modalitate de atragere a clientelei. Numele comercial se

detaşează de persoana care îl poartă pentru a se aplica unei activităţi comerciale.143

Potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, - numele sau, după caz,

denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care se semnează.

În conformitate cu art. 28 din Legea nr. 26/1990 un comerciant persoană fizică nu îşi poate alege

altă firmă decât aceea compusă, în mod obligatoriu, din numele (inclusiv prenumele) său scris în întregime,

dobândit ca persoană fizică, ori din numele scris în întregime şi iniţiala prenumelui. Nicio menţiune care ar

putea induce în eroare asupra naturii sau întinderii comerţului ori situaţiei comerciantului nu poate fi

adăugată firmei.

În materia firmelor comerciale funcţionează principiul verităţii numelui, în sensul că trebuie să

existe o concordanţă între numele civil şi numele comercial.

Dreptul de proprietate asupra firmei nu poate fi înstrăinat separat de universalitatea de bunuri pe

care o constituie fondul de comerţ, firma fiind un accesoriu al acesteia (art. 42 din Legea nr. 26/1990). În

ipoteza înstrăinării cu orice titlu a unui fond de comerţ aparţinând unui comerciant în firma căruia figurează

numele unuia sau mai multor asociaţi, dobânditorul va putea să continue activitatea sub firma anterioară,

dar numai dacă va obţine acordul expres al titularului precedent sau al succesorilor săi în drepturi şi obligaţia

menţionării în cuprinsul firmei a calităţii de succesor. De la această regulă există o singură excepţie care se

referă la societăţile de capitaluri.

142 Judecătorul naţional este obligat să interpreteze dreptul intern conform dreptului comunitar.

Obligaţia de a interpreta dreptul intern în conformitate cu dreptul comunitar are o limitare, şi anume: dreptul comunitar să nu

agraveze responsabilitatea penală în mod independent de legea naţională.

În prezent legislaţia română în domeniu este constituită din:

- Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice ce conţine referiri succinte la posibilitatea introducerii unei acţiuni în

contrafacere (art. 83 alin. 1).

- Legea nr. 202/2000 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor

de vămuire ce prevede că, autorităţile vamale pot acţiona la cerere sau din oficiu, pot dispune reţinerea mărfurilor în condiţiile

prevăzute în legislaţia în vigoare, inclusiv interzicerea tranzitului mărfurilor contrafăcute pe teritoriul României. 143 Ovidiu Ungureanu, Uzurparea şi utilizarea abuzivă a numelui. Revista română de drept privat, nr. 2/2007, p. 230

Folosirea unei firme de natură să producă confuzie cu o firmă folosită legitim sau dacă are scopul

de a-i induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari, întruneşte elementele constitutive ale unei

concurenţe neloiale (prevăzută de art. 5 lit. a) şi c) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei

neloiale).

Secţiunea a 4-a.

Capacitatea civilă a persoanelor juridice

1. Capacitatea civilă. Definiţie

Capacitatea civilă a persoanelor juridice constă în aptitudinea de a avea drepturi subiective civile

şi obligaţii civile (capacitatea civilă de folosinţă), precum şi de a dobândi şi exercita drepturi civile de a-şi

asuma şi îndeplini obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice de către organele sale de conducere

(capacitate civilă de exerciţiu)144.

Capacitatea civilă a persoanei juridice este o capacitate de ramură, adică de drept civil. În

consecinţă, regulile privind capacitatea civilă a persoanei juridice îşi găsesc aplicaţie în raporturile juridice

civile, nu şi în raporturile altor ramuri de drept, unde se aplică regulile stabilite de normele fiecărei ramuri

de drept.

Împreună cu celelalte capacităţi de ramură 145, capacitatea civilă, formează capacitatea juridică (de

drept) a persoanelor juridice.

2. Structura capacităţii civile a persoanei juridice Ca şi în cazul capacităţii civile a persoanei fizice, capacitatea civilă a persoanei juridice este

alcătuită din două elemente: 1. capacitatea de folosinţă, adică aptitudinea de a avea drepturi subiective civile

şi obligaţii civile; 2. capacitatea de exerciţiu, adică aptitudinea sa, de a dobândi şi exercita drepturi civile şi

de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile, de către organul de conducere.

2.1. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice. Început şi încetare 2.2.1. Noţiune

Legea nu defineşte direct capacitatea de folosinţă a persoanei juridice 146.

Privită drept componentă a capacităţii civile a persoanei juridice, capacitatea de folosinţă constă în

aptitudinea subiectului colectiv de drept de a avea drepturi şi obligaţii civile.

Alături de alţi autori, vom defini capacitatea de folosinţă a persoanei juridice ca fiind acea parte a

capacităţii civile a acestui subiect de drept care constă în aptitudinea sa de a avea drepturi şi obligaţii civile,

indiferent de izvorul acestora147.

2.1.2. Caractere juridice

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se caracterizează prin: legalitate; inalienabilitate;

intangibilitate; generalitate şi specialitate.

A. Legalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice reprezintă însuşirea acesteia de a fi instituită

numai de către lege.

B. Inalienabilitatea este trăsătura capacităţii de folosinţă a persoanei juridice de a nu putea fi înstrăinată

ori cedată şi de a nu se putea renunţa la ea, nici în tot şi nici în parte.

C. Intangibilitatea este caracterul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice care constă în faptul de a nu

i se putea aduce îngrădiri decât în cazurile stabilite de lege.

144 Ghe. Beleiu, Drept Civil. Persoanele, 1982, p. 449+500; Idem, Drept Civil Român, 2001, p. 467-470 145 Capacitatea civilă a persoanei juridice coexistă alături de capacităţile din alte ramuri de drept precum: drept constituţional, drept

administrativ, drept financiar, drept comercial, drept procesual civil. 146 Pentru capacitatea de folosinţă a persoanei fizice există o definiţie legală, cuprinsă în art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954. 147 E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, p. 146; G. Boroi, Drept civil 2002, p. 395

D. Generalitatea exprimă vocaţia persoanei juridice de a avea drepturi şi obligaţii in general, fără o

enumerare limitativă a acestora.

E. Specialitatea. Potrivit Principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice, fiecare

asemenea persoană nu poate avea decât acele drepturi şi obligaţii care corespund scopului ei, stabilit

prin lege, actul de înfiinţare sau statut. Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui

scop este nul. Prin acest principiu este limitată numai posibilitatea persoanei juridice de a dobândi

drepturi şi de a-şi asuma obligaţii săvârşind acte juridice, dar nu şi naşterea, în sarcina acesteia, a

obligaţiilor izvorâte din săvârşirea de fapte ilicite sau din îmbogăţirea fără justă cauză.

2.1.3. Data dobândirii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice

Reglementarea de principiu a începutului capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice se află în

dispoziţiile art. 205 C.civ.

Persoane juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, după

caz, potrivit dispoziţiilor art. 205, de la data înregistrării lor sau de la data îndeplinirii oricărei cerinţe

prevăzute de lege.

Cu toate acestea, chiar înainte de data înregistrării sau de la data actului de recunoaştere ori de la

data îndeplinirii oricărei alte cerinţe ce ar fi prevăzute, persoana juridică are capacitate chiar de la data

actului de înfiinţare, cât priveşte drepturile instituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror

măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute pentru ca persoana juridică să

ia fiinţă în mod valabil. (art. 205 alin (3) C.civ.)

Referitor la începutul capacităţii de folosinţă aşa cum este reglementat de prevederile art. 205 C.civ.

rezultă două momente distincte:

a) începutul capacităţii de folosinţă deplină a persoanelor juridice (art. 205 alin 1 şi 2).

b) Începutul capacităţii de folosinţă limitată(restrânsă, anticipată de lege – art. 205 alin. 3).

Capacitatea de folosinţă deplină a persoanei juridice începe după cum urmează:

De la data înregistrării (în cazul persoanelor juridice supuse înregistrării)

De la data actului de dispoziţie care le înfiinţează

De la data recunoaşterii actului de înfiinţare

De la data autorizării înfiinţării

De la data îndeplinirii altei cerinţe pe care legea o prevede

Capacitatea de folosinţă deplină începe de la data înregistrării la organul de stat competent, pentru

următoarele persoane juridice:

- asociaţiile de locatari;

- reprezentanţele societăţilor comerciale şi organizaţiilor economice străine care funcţionează în

România;

- asociaţiile de proprietari.

Capacitatea de folosinţă deplină începe de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează, pentru

persoanele juridice:

- organele de stat

- instituţii de stat

- unităţi administrativ teritoriale.

Capacitatea de folosinţă deplină începe de la data recunoaşterii actului de înfiinţare pentru

persoanele juridice precum:

– camerele de comerţ şi industrie.

Capacitatea de folosinţă deplină începe de la data înmatriculării în registrul comerţului pentru

persoanele juridice:

- regii autonome

- societăţi comerciale.

Capacitatea de folosinţă deplină începe de la data autorizării înfiinţării pentru persoanele juridice

precum partidele politice.

Capacitatea de folosinţă redusă (denumit şi capacitate de lege) este prevăzută în art. 205 alin. 3 din

C.civ., care acordă persoanei juridice o capacitate de folosinţă limitată la parcurgerea procesului de

înfiinţare.148

Din interpretarea textului legal rezultă:

a) capacitatea limitată începe de la data actului de înfiinţare;

b) capacitatea limitată cuprinde „drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi oricăror

măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute pentru ca persoana juridică

să ia fiinţă în mod valabil” (art. 33 alin. 3 ultima teză).149

Instituţiile de stat, unităţile administrativ teritoriale şi autorităţile publice locale nu trec prin etapa

capacităţii de folosinţă limitată, ci dobândesc de la început capacitatea de exerciţiu deplină150.

Capacitatea de folosinţă limitată, încetează o dată cu dobândirea deplinei capacităţi de folosinţă de

către persoanele juridice respective (care poate fi data înregistrării, a înscrierii ori a înmatriculării

persoanelor juridice etc.).

2.1.4. Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice

Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile afară de acelea care, prin natura lor

sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice.

În determinarea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei juridice trebuie să avem în vedere

că aceasta nu poate avea decât acele drepturi şi obligaţii civile care sunt în concordanţă cu scopul ei (obiectul

de activitate stabilit prin lege, actul de constituire sau statut).

Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice reprezintă regula potrivit căreia

persoanele juridice pot dobândi numai acele drepturi şi îşi pot asuma numai acele obligaţii care corespund

scopurilor în vederea cărora ele au fost constituite şi care sunt stabilite prin lege, statut sau actul de

înfiinţare.

Conţinutul concret al capacităţii de folosinţă este diferit în raport cu natura ramurii de drept ce

reglementează activitatea diferitelor categorii de persoane juridice.

Desfăşurarea activităţilor autorizate

Art. 207 C.civ. prevede: „(1) În cazul activităţilor care trebuie autorizate de organele competente,

dreptul de a desfăşura asemenea activităţi se naşte numai din momentul obţinerii autorizaţiei respective,

dacă prin lege nu se prevede altfel.

(2) Actele şi operaţiunile săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege sunt lovite de nulitate absolută,

iar persoanele care le-au făcut răspund nelimitat şi solidar pentru toate prejudiciile cauzate, independent de

aplicarea altor sancţiuni prevăzute de lege.”

Capacitatea de a primi libertăţi

În temeiul art. 208 C.civ., prin excepţie de la prevederile art. 205 alin (3) (capacitatea de folosinţă

limitată, necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă) şi dacă prin lege nu se dispune altfel, orice

persoană juridică poate primi liberalităţi în condiţiile dreptului comun, de la data actului de înfiinţare sau,

în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care

liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod legal.

2.1.5. Încetarea capacităţii de folosinţă limitată a persoanei juridice

Capacitatea de folosinţă limitată încetează o dată cu dobândirea deplinei capacităţi de folosinţă de

către persoana juridică.

148 Este numită în doctrină şi „anticipată” de lege, considerată o aplicaţie a adagiului infans conceptus pro nato habetur quatis de

commodis eius agitur. Această capacitate limitată este necesară persoanei juridice pe timpul procesului de înfiinţare pentru

efectuarea unor fapte şi acte juridice, fără de care ea nu ar putea să ia fiinţă. 149 Problema începutului de folosinţă limitată se pune în principiu persoanelor juridice de drept privat şi este justificată întrucât

persoanele fizice care urmăresc înfiinţarea lor, trebuie să încheie acte de asociere, contracte de societate care sunt anterioare

admiterii cererii de înfiinţare şi înmatriculării în registrul comerţului. 150 Ghe. Beleiu, Drept civil român, 2001, p. 279

Neexistând reglementări consacrate capacităţii de folosinţă depline, se admite că aceasta încetează

o dată cu încetarea persoanelor juridice.

Sancţiunea nerespectării regulilor privind capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este nulitatea

absolută în următoarele cazuri:

- încheierea actului juridic în lipsa capacităţii de folosinţă

- încheierea actului juridic civil cu încălcarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă.

2.2. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice 2.2.1. Noţiune şi reglementare

Capacitatea de exerciţiu ca parte a capacităţii civile este aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi

şi executa obligaţii prin săvârşirea de acte juridice proprii.

În legătură cu capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice sunt necesare următoarele sublinieri:

a) capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice are drept primă şi importantă limită chiar capacitatea de

folosinţă a acesteia151

b) persoana juridică nu poate dobândi şi exercita drepturi şi nu-şi poate asuma obligaţii în afara scopului

social. Este ceea ce se cheamă aplicaţiunea principiului specialităţii de folosinţă în materia persoanelor

juridice la capacitatea de exerciţiu a acestora.

Pentru definirea capacităţii de exerciţiu a persoanelor juridice trebuie să avem în vedere şi

prevederile art. 209 C.civ.

Art. 209 prevede: (1) „Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin

organele sale de administrare, de la data constituirii lor.” Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale

obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor. Faptele ilicite

atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de cel de-al

treilea.

Pe de altă parte art. 209 alin. (3) dispune: „Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc

organele sale de administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel

prin lege, actul de constituire sau statut”.

În acest context, capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice ca fiind aptitudinea subiectului

colectiv de drept civil de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini

obligaţiile civile prin încheierea de acte juridice civile de către organele sale de conducere.152

2.2.2. Data dobândirii capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice

Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de

administrare, de la data constituirii lor.

În ceea ce ne priveşte, susţinem punctul de vedre potrivit căruia, capacitatea de exerciţiu a

persoanelor juridice începe de la înfiinţarea acestora, însă realizarea efectivă a capacităţii de exerciţiu astfel

dobândită este condiţionată de desemnarea persoanelor fizice investite cu atribuţii de organe de conducere.

Această opinie este întemeiată pe interpretarea gramaticală şi logică a prevederilor art. 205 alin. (3) C.civ.

„Cu toate acestea, persoanele juridice pot, chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi

să-şi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.”

Prin urmare, ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. De asemenea textul cuprinde

sintagma „să îşi asume obligaţii” (încheierea de acte juridice) aspecte specifice capacităţii de exerciţiu.

2.2.3. Conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este guvernat de două limite153:

a) capacitatea de exerciţiu nu se poate dobândi înainte de capacitatea de folosinţă şi nici nu poate fi

mai întinsă decât capacitatea de folosinţă

151 De unde rezultă că nu există capacitate de exerciţiu peste cea de folosinţă în cazul persoanelor juridice. 152 Ghe. Beleiu, op. cit. p. 505 153 Ion Dogaru, Sevastian Cercel, op. cit. p. 293

b) majoritatea persoanelor juridice se caracterizează printr-o pluritate a organelor de administrare

fiind necesar ca fiecare dintre ele să respecte întocmai atribuţiile conferite pentru ca actele juridice încheiate

de ele să fie acte juridice ale persoanei juridice. În raport cu terţii, persoana juridică este reprezentată de

organul de conducere unipersonal (director general, director) potrivit legii. Dacă aceasta împuterniceşte o

altă persoană cu aceste atribuţii avem de a face cu o reprezentare convenţională154. Au calitate de organe de administrare, persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul

de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice.

Principiile conţinutului capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice sunt: a) principiul pluralităţii organelor de conducere b) principiul răspunderii persoanelor fizice care alcătuiesc organele de conducere ale persoanei

juridice pentru modul cum realizează capacitatea de exerciţiu a acesteia155.

2.2.4. Încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice Cum nici momentul încetării capacităţii de exerciţiu a persoanelor juridice nu este precizat de lege,

având în vedre relaţia dintre capacitatea de folosinţă şi cea de exerciţiu, apreciem că momentul la care încetează capacitatea de exerciţiu corespunde cu momentul la care încetează capacitatea de folosinţă, deci o data cu încetarea persoanei juridice înseşi.

A. Lipsa organelor de administrare

Potrivit art. 210 C.civ.: „(1) Până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea drepturilor şi

îndeplinirea obligaţiilor care privesc persoana juridică se fac de către fondatori ori de către persoanele fizice

sau persoanele juridice desemnate în acest scop.

(2) Actele juridice încheiate de către fondatori sau de către persoanele desemnate cu depăşirea

puterilor conferite potrivit legii, actului de constituire ori statutului, pentru înfiinţarea persoanei juridice,

precum şi actele încheiate de alte persoane nedesemnate obligă persoana juridică în condiţiile gestiunii de

afaceri.

(3) Cel care contractează pentru persoana juridică rămâne personal ţinut faţă de terţi dacă aceasta nu

se înfiinţează ori dacă nu îşi asumă obligaţia contractată, în afara cazului când prin contract a fost exonerat

de această obligaţie.”

B. Incapacităţi şi incompatibilităţi

Art. 211 C.civ. prevede: „(1) Nu pot face parte din organele de administrare şi de control ale

persoanei juridice incapabilii, cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cei decăzuţi din dreptul de a exercita

o funcţie în cadrul acestor organe, precum şi cei declaraţi prin lege sau prin actul de constituire incompatibili

să ocupe o astfel de funcţie.

(2) Actele încheiate cu încălcarea dispoziţiilor alin. (1) sunt lovite de nulitate relativă. Acestea nu

pot fi anulate pentru simplul fapt că persoanele care fac parte din aceste organe sunt incapabile ori

incompatibile, după caz, sau pentru că acestea au fost numite cu încălcarea dispoziţiilor legale ori statutare,

dacă nu s-a produs o vătămare.”

2.3. Funcţionarea persoanei juridice 2.3.1. Actele emise de organele persoanei juridice

În temeiul art. 212 C.civ. „(1) Hotărârile şi deciziile luate de organele de conducere şi administrare în

condiţiile legii, actului de constituire sau statutului sunt obligatorii chiar pentru cei care nu au luat parte la

deliberare sau au votat împotrivă.

154 Ghe. Beleiu, op. cit. p. 521 155 Ibidem p. 522

(2) Faţă de terţi hotărârile şi deciziile luate, în condiţiile legii, actului de constituire sau statutului

produc efecte numai de la data publicării lor, în condiţiile prevăzute de lege, în afară de cazul în care se

face dovada că aceştia le-au cunoscut pe altă cale.”

2.3.2. Obligaţiile membrilor organelor de administrare

Art. 213 C.civ. prevede: „Membrii organelor de administrare ai unei persoane juridice trebuie să

acţioneze în interesul acesteia cu prudenţa şi diligenţa cerute unui bun proprietar.”

2.3.3. Separarea patrimoniilor

Art. 214 C.civ. prevede: „(1) Membrii organelor de administrare au obligaţia să asigure şi să

menţină separaţia dintre patrimoniul persoanei juridice şi propriul lor patrimoniu.

(2) Ei nu pot folosi în profitul ori în interesul lor sau al unor terţi, după caz, bunurile persoanei

juridice ori informaţiile pe care le obţin în virtutea funcţiei lor, afară de cazul în care ar fi autorizaţi în acest

scop de către cei care i-au numit.”

2.3.4. Contrarietatea de interese

Art. 215 C.civ. prevede: „(1) Este lovit de nulitate relativă actul juridic încheiat în frauda

intereselor persoanei juridice de un membru al organelor de administrare dacă acesta din urmă, soţul,

ascendenţii sau descendenţii lui, rudele în linie colaterală sau afinii săi, până la gradul al patrulea inclusiv,

aveau vreun interes să se încheie acel act şi dacă partea cealaltă a cunoscut sau trebuia să cunoască acest

lucru.

(2) Atunci când cel care face parte din organele de administrare ale persoanei juridice ori una dintre

persoanele prevăzute la alin. (1) are interes într-o problemă supusă hotărârii acestor organe, trebuie să

înştiinţeze persoana juridică şi să nu ia parte la nicio deliberare privitoare la aceasta. În caz contrar, el

răspunde pentru daunele cauzate persoanei juridice, dacă fără votul lui nu s-ar fi putut obţine majoritatea

cerută.”

2.3.5. Nulitatea actelor emise de organele persoanei juridice

În temeiul art. 216 C.civ. „(1) Hotărârile şi deciziile contrare legii, actului de constituire sau

statutului pot fi atacate în justiţie de oricare dintre membrii organelor de conducere şi administrare care nu

au participat la deliberare sau care au votat împotrivă şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal

de şedinţă, în termen de 15 zile de la data când li s-a comunicat copia de pe hotărârea sau decizia respectivă

ori de la data când a avut loc şedinţa, după caz.

(2) Administratorii nu pot însă ataca hotărârea privitoare la revocarea lor din funcţie. Ei au numai

dreptul de a fi despăgubiţi, dacă revocarea a fost nejustificată sau intempestivă şi au suferit astfel un

prejudiciu.

(3) Cererea de anulare se soluţionează în camera de consiliu de către instanţa competentă în

circumscripţia căreia persoana juridică îşi are sediul, în contradictoriu cu persoana juridică în cauză,

reprezentată prin administratori. Hotărârea instanţei este supusă numai apelului.

(4) Dacă hotărârea este atacată de toţi administratorii, persoana juridică este reprezentată în justiţie

de persoana desemnată de preşedintele instanţei dintre membrii persoanei juridice, care va îndeplini

mandatul cu care a fost însărcinată până când organul de conducere competent, convocat în acest scop, va

alege o altă persoană.

(5) Hotărârea definitivă de anulare va fi menţionată în registrul public în care este înregistrată

persoana juridică, fiind opozabilă de la această dată faţă de orice persoană, inclusiv faţă de membrii acelei

persoane juridice.

(6) Dacă se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acţiunea în constatarea nulităţii este

imprescriptibil, iar cererea poate fi formulată de orice persoană interesată. Dispoziţiile alin. (3)-(5) rămân

aplicabile.

(7) Prevederile prezentului articol se aplică în măsura în care prin legi speciale nu se dispune altfel.”

2.3.6. Suspendarea actelor atacate

Art. 217 C.civ. prevede: „(1) Odată cu intentarea acţiunii în anulare, reclamantul poate cere

instanţei, pe cale de ordonanţă preşedinţială, suspendarea executării actelor atacate.

(2) Pentru a încuviinţa suspendarea, instanţa poate obliga pe reclamant să depună o cauţiune, în

condiţiile legii.”

2.3.7. Participarea la circuitul civil

Potrivit art. 218 C.civ. „(1) Actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei

juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseşi.

(2) În raporturile cu terţii, persoana juridică este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste

acte depăşesc puterea de reprezentare conferită prin actul de constituire sau statut, în afară de cazul în care

ea dovedeşte că terţii o cunoşteau la data încheierii actului. Simpla publicare a actului de constituire sau a

statutului persoanei juridice nu constituie dovada cunoaşterii acestui fapt.

(3) Clauzele sau dispoziţiile actului de constituire ori ale statutului, precum şi hotărârile organelor

statutare ale persoanei juridice care limitează sau lărgesc puterile conferite exclusiv de lege acestor organe

sunt considerate nescrise, chiar dacă au fost publicate.”

2.3.8. Răspunderea pentru fapte juridice

Potrivit art. 219 C.civ. „(1) Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă

însăşi persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.

(2) Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală şi solidară a celor care le-au săvârşit, atât faţă de

persoana juridică, cât şi faţă de terţi.”

2.3.9. Răspunderea membrilor organelor persoanei juridice

Art. 220 C.civ. prevede: „(1) Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor, cenzorilor,

directorilor şi a altor persoane care au acţionat în calitate de membri ai organelor persoanei juridice, pentru

prejudiciile cauzate persoanei juridice de către aceştia prin încălcarea îndatoririlor stabilite în sarcina lor,

aparţine, în numele persoanei juridice, organului de conducere competent care va decide cu majoritatea

cerută de lege, iar în lipsă, cu majoritatea cerută de prevederile statutare.

(2) Hotărârea poate fi luată chiar dacă problema răspunderii persoanelor prevăzute la alin. (1) nu

figurează pe ordinea de zi.

(3) Organul de conducere competent desemnează cu aceeaşi majoritate persoana însărcinată să

exercite acţiunea în justiţie.

(4) Dacă s-a hotărât introducerea acţiunii în răspundere împotriva administratorilor, mandatul acestora

încetează de drept şi organul de conducere competent va proceda la înlocuirea lor.

(5) În cazul în care acţiunea se introduce împotriva directorilor angajaţi în baza unui alt contract decât

a unui contract individual de muncă, aceştia sunt suspendaţi de drept din funcţie până la rămânerea

definitivă a hotărârii judecătoreşti.”

2.4. Dispoziţii speciale 2.4.1. Răspunderea persoanelor juridice de drept public

În temeiul art. 221 C.civ. „Dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public

sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organele lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de

drept privat.”

2.4.2. Independenţa patrimonială

Potrivit prevederilor art. 222 C.civ. „Persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică

nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă şi nici persoana juridică subordonată nu

răspunde pentru persoana juridică faţă de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel.”

2.4.3. Statutul şi unităţile administrativ-teritoriale

Art. 223 C.civ. prevede: „(1) În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu,

ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care

legea stabileşte un alt organ în acest sens.

(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător şi unităţilor administrativ-teritoriale

care participă la raporturile civile în nume propriu, prin organele prevăzute de lege.”

2.4.4. Răspunderea civilă a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale

Art. 224 C.civ. reglementează răspunderea civilă a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale

astfel: „(1) Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile

organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice, care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane

juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului.

(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător şi unităţilor administrativ-teritoriale care

nu răspund decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, instituţiilor şi serviciilor publice din

subordinea acestora atunci când acestea au personalitate juridică.”

2.5. Reorganizarea persoanei juridice 2.5.1. Noţiunea

Art. 232 C.civ. defineşte reorganizarea persoanei juridice ca fiind „operaţiunea juridică în care

pot fi implicate una sau mai multe persoane juridice şi care are ca efecte înfiinţarea, modificarea ori

încetarea acestora”.

2.5.2. Modurile de reorganizare

Potrivit art. 233 C.civ. „(1) Reorganizarea persoanei juridice se realizează prin fuziune, prin

divizare sau prin transformare.

(2) Reorganizarea se face cu respectarea condiţiilor prevăzute pentru dobândirea personalităţii

juridice, în afară de cazurile în care prin lege, actul de constituire sau statut se dispune altfel.”

2.5.3. Fuziunea

Este acea formă a reorganizării persoanei juridice care „se face prin absorbţia unei persoane

juridice de către o altă persoană juridică sau prin contopirea mai multor persoane juridice pentru a alcătui

o persoană juridică nouă.” (art. 234 C.civ.)

Efectele fuziunii

Potrivit art. 235 C.civ. „(1) În cazul absorbţiei, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice absorbite

se transferă în patrimoniul persoanei juridice care o absoarbe.

(2) În cazul contopirii persoanelor juridice, drepturile şi obligaţiile acestora se transferă în

patrimoniul persoanei juridice nou înfiinţate.”

2.5.4. Divizarea

Este a doua formă a reorganizării persoanei juridice şi poate fi totală sau parţială.

Art. 236 C.civ. alin (2) prevede: „Divizarea totală se face prin împărţirea întregului patrimoniu

al unei persoane juridice între două sau mai multe persoane juridice care există deja sau care se înfiinţează

prin divizare.”

Potrivit art. 236 alin (3) C.civ. „Divizarea parţială constă în desprinderea unei părţi din

patrimoniul unei persoane juridice, care continuă să existe, şi în transmiterea acestei părţi către una sau mai

multe persoane juridice care există sau care se înfiinţează în acest mod.”

Efectele divizării

Art. 237 C.civ. reglementează efectele divizării astfel: „(1) Patrimoniul persoanei juridice care a

încetat de a avea fiinţă prin divizare se împarte în mod egal între persoanele juridice dobânditoare, dacă

prin actul ce a dispus divizarea nu s-a stabilit o altă proporţie.

(2) În cazul divizării parţiale, când o parte din patrimoniul unei persoane juridice se desprinde şi se

transmite unei singure persoane juridice deja existente sau care se înfiinţează în acest mod, reducerea

patrimoniului persoanei juridice divizate este proporţională cu partea transmisă.

(3) În cazul în care partea desprinsă se transmite mai multor persoane juridice deja existente sau care

se înfiinţează în acest mod, împărţirea patrimoniului între persoana juridică faţă de care s-a făcut

desprinderea şi persoanele juridice dobânditoare se va face potrivit dispoziţiilor alin. (2), iar între persoanele

juridice dobânditoare, împărţirea părţii desprinse se va face potrivit dispoziţiilor alin. (1), ce se vor aplica

în mod corespunzător.”

Întinderea răspunderii în caz de divizare

Art. 238 C.civ. stabileşte întinderea răspunderii în caz de divizare astfel: „(1) În cazul divizării,

fiecare dintre persoanele juridice dobânditoare va răspunde:

a) pentru obligaţiile legate de bunurile care formează obiectul drepturilor dobândite sau păstrate

integral;

b) pentru celelalte obligaţii ale persoanei juridice divizate, proporţional cu valoarea drepturilor

dobândite sau păstrate, socotită după scăderea obligaţiilor prevăzute la lit. a).

(2) Dacă o persoană juridică înfiinţată în condiţiile art. 194 alin. (1) lit. a) este supusă divizării prin

actul de reorganizare se va putea stabili şi un alt mod de repartizare a obligaţiilor decât acela prevăzut în

prezentul articol.”

Repartizarea contractelor în caz de divizare

Potrivit art. 239 C.civ. „În caz de divizare, contractele se vor repartiza, cu respectarea dispoziţiilor

art. 206 alin. (2), art. 237 şi 238, astfel încât executarea fiecăruia dintre ele să se facă în întregime de către

o singură persoană juridică dobânditoare, afară numai dacă aceasta nu este cu putinţă.”

Încetarea unor contracte

Este reglementată de art. 240 C.civ. astfel: „(1) În cazul contractelor încheiate în considerarea

calităţii persoanei juridice supuse reorganizării, acestea nu îşi încetează efectele, cu excepţia cazului în care

părţile au stipulat expres contrariul sau menţinerea ori repartizarea contractului este condiţionată de acordul

părţii interesate.

(2) Dacă menţinerea sau repartizarea contractului este condiţionată de acordul părţii interesate, aceasta

va fi notificată sau, după caz, înştiinţată prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, pentru a-şi

da ori nu consimţământul în termen de 10 zile lucrătoare de la comunicarea notificării sau înştiinţării. Lipsa

de răspuns în acest termen echivalează cu refuzul de menţinere sau preluare a contractului de către persoana

juridică succesoare.”

2.5.5. Transformarea persoanei juridice

Este al treilea mod de reorganizare a persoanei juridice.

Transformarea persoanei juridice intervine în cazurile prevăzute de lege, atunci când o persoană

juridică îşi încetează existenţa, concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a unei alte persoane juridice (art. 241

alin (1) C.civ.).

Potrivit art. 241 alin (2) C.civ. „În cazul transformării, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice

care şi-a încetat existenţa se transferă în patrimoniul persoanei juridice nou înfiinţate, cu excepţia cazului

în care prin actul prin care s-a dispus transformarea se prevede altfel. În aceste din urmă cazuri, dispoziţiile

art. 239, 240 şi 243 rămân aplicabile.”

2.6. Efectele reorganizării persoanei juridice 2.6.1. Efectul creator, constă în înfiinţarea unei persoane juridice ca urmare a reorganizării şi

se înfăţişează astfel: fuziunea şi transformarea produc întotdeauna efect creator;

diviziunea poate produce efect creator.

2.6.2. Efectul extinctiv, adică încetarea fiinţei unei persoane juridice se întâlneşte întotdeauna

la fuziune şi transformare.

2.6.3. Efectul translativ reprezintă transmiterea drepturilor şi obligaţiilor civile de la o

persoană juridică asupra unei alte persoane juridice. În cazul fuziunii şi transformării

operează o transmisiune universală, în timp ce în cazul divizării operează o transmisiune

cu titlu universal.

Art. 242 C.civ. stabileşte data transmiterii drepturilor şi obligaţiilor astfel: „(1) În cazul

reorganizării persoanelor juridice supuse înregistrării, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor se realizează

atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înregistrarea operaţiunii şi de la data acesteia.

(2) În ceea ce priveşte celelalte persoane juridice nesupuse înregistrării, transmiterea drepturilor şi

obligaţiilor, în cazurile prevăzute la alin. (1), se realizează atât între părţi, cât şi faţă de terţi numai pe data

aprobării de către organul competent a inventarului, a bilanţului contabil întocmit în vederea predării-

primirii, a evidenţei şi a repartizării tuturor contractelor în curs de executare, precum şi a oricăror alte

asemenea acte prevăzute de lege.

(3) În cazul bunurilor imobile care fac obiectul transmisiunii, dreptul de proprietate şi celelalte

drepturi reale se dobândesc numai prin înscrierea în cartea funciară, în baza actului de reorganizare încheiat

în formă autentică sau, după caz, a actului administrativ prin care s-a dispus reorganizarea, în ambele situaţii

însoţit, dacă este cazul, de certificatul de înregistrare a persoanei juridice nou înfiinţate.„

2.7. Opoziţiile privind reorganizarea persoanei juridice

În temeiul art. 243 C.civ. „(1) Actele prin care s-a hotărât reorganizarea pot fi atacate, dacă prin

lege nu se dispune altfel, prin opoziţie, de către creditori şi orice alte persoane interesate în termen de 30 de

zile de la data când au luat cunoştinţă de aprobarea reorganizării, dar nu mai târziu de un an de la data

publicării acesteia, sau, după caz, de la data aprobării acesteia de către organul competent, potrivit legii.

(2) Opoziţia suspendă executarea faţă de oponenţi până la rămânerea definitivă a hotărârii

judecătoreşti, în afară de cazul în care persoana juridică debitoare face dovada executării obligaţiilor sau

oferă garanţii acceptate de creditori ori încheie cu aceştia un acord pentru plata datoriilor.”

2.8. Încetarea persoanei juridice 2.8.1. Modurile de încetare

În temeiul art. 244 C.civ. „Persoana juridică încetează, după caz, prin:

- constatarea ori declararea nulităţii;

- prin fuziune;

- divizare totală;

- transformare;

- dizolvare sau desfiinţare;

- alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege.”

2.9. Dizolvarea persoanei juridice 2.9.1. Definiţie

Spre deosebire de reorganizare, dizolvarea conduce la încetarea persoanelor juridice, însă doar în

cazurile prevăzute de lege şi doar dacă se trece în prealabil prin procedura lichidării.

Dacă domeniul reorganizării este general - în sensul că se aplică tuturor categoriilor de persoane

juridice, domeniul dizolvării este în principiu mai restrâns, referindu-se la persoanele juridice de tip

asociativ156.

Legea nu defineşte dizolvarea persoanei juridice în consecinţă, în doctrină au fost formulate mai

multe definiţii astfel:

- „dizolvarea este un mod tipic de încetare a persoanei juridice, punând capăt definitiv fiinţei acelei

persoane (C. Stătescu, Drept civil, 1970, p. 458)”;

156 Ibidem op. cit. p. 402-403.

- „dizolvarea este un mod de încetare a persoanei juridice, punând capăt definitiv existenţei acelei

persoane (T. Pop Tratat de drept civil, vol. 1, 1989, p. 69)”;

- „dizolvarea este acel mod de încetare a persoanei juridice aplicabil în cazurile prevăzute de lege

şi presupunând lichidarea” (Ghe. Beleiu, op. cit. p. 541).

2.9.2. Dizolvarea persoanelor juridice de drept privat

Cauzele de dizolvare prevăzute de art. 245 C.civ.157

Persoanele juridice de drept privat se dizolvă dacă:

a) termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;

b) scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit;

c) scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea acestuia au devenit contrare

legii sau ordinii publice ori dacă ele urmăresc un alt scop decât cel declarat;

d) prin hotărârea organelor competente ale acestora;

e) prin orice alt mod prevăzut de lege, actul de constituire sau statut.

Dizolvarea persoanelor juridice de drept public

Persoanele juridice de drept public se dizolvă numai în cazurile şi în condiţiile anume prevăzute de

lege.

2.9.3. Lichidarea

Prin efectul dizolvării, persoana intră în lichidare în vederea valorificării activului şi a plăţii

pasivului.

Persoana juridică îşi păstrează capacitatea civilă pentru operaţiunile necesare lichidării până la

finalizarea acesteia.

Dacă încetarea persoanei juridice are loc prin fuziune, transformare sau prin divizare totală, nu se

declanşează procedura lichidării.

A. Destinaţia bunurilor rămase după lichidare

Potrivit art. 249 C.civ. „(1) Oricare ar fi cauzele dizolvării, bunurile persoanei juridice rămase după

lichidare vor primi destinaţia stabilită în actul de constituire sau statut, ori destinaţia stabilită în hotărârea

organului competent luată înainte de dizolvare.

(2) În lipsa unei asemenea prevederi în actul de constituire sau statut ori în lipsa unei hotărâri luate în

condiţiile alin. (1), precum şi în cazul în care prevederea sau hotărârea este contrară legii sau ordinii publice,

la propunerea lichidatorului bunurile rămase după lichidare se atribuie de instanţa competentă, prin hotărâre

supusă numai apelului, unei persoane juridice cu scop identic sau asemănător, dacă prin lege nu se prevede

altfel. Atunci când există mai multe astfel de persoane juridice, lichidatorul propune cel puţin 3 persoane

juridice, caz în care bunurile se atribuie prin tragere la sorţi.

(3) În cazul în care persoana juridică a fost dizolvată pentru motivele prevăzute la art. 245 lit. d),

precum şi în cazul în care nicio persoană juridică nu este de acord cu preluarea bunurilor rămase după

lichidare în condiţiile alin. (2), acestea vor trece în proprietatea comunei, oraşului sau municipiului în a

cărui rază teritorială se află bunurile.

(4) În toate cazurile, transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor rămase după lichidare are

loc la data preluării lor de către beneficiari, dacă prin lege nu se prevede altfel. Procesul-verbal de predare-

primire şi hotărârea judecătorească rămasă definitivă, în cazurile prevăzute de alin. (2) ori (3), constituie

titlu de proprietate”

157 Această deosebire este semnalată în chiar definiţia dată dizolvării de către E. Lupan care arată că „dizolvarea este un mod tipic

de încetare a persoanelor juridice asociative aplicabil în cazurile prevăzute de lege”.

B. Desfiinţarea unor persoane juridice

Potrivit art. 250 C.civ. „(1) Persoanele juridice înfiinţate de către autorităţile publice centrale sau

locale, nesupuse dizolvării, pot fi desfiinţate prin hotărârea organului care le-a înfiinţat.”

C. Data încetării personalităţii juridice

Art. 251 C.civ. prevede: „(1) Persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din

registrele în care au fost înscrise.

(2) Celelalte persoane juridice încetează la data actului prin care s-a dispus încetarea sau, după caz, la

data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.”

APLICAŢII PRACTICE- PROBLEME IVITE ŞI REZOLVATE ÎN JURISPRUDENŢĂ

1.Societate agricolă. Constituire. Condiţii

Proprietarii de terenuri agricole, ca urmare a aplicării prevederilor Legii nr. 18/1991 se pot constitui

în societăţi agricole, cu personalitate juridică, fără corectori comerciali, având ca obiect exploatarea agricolă

a pământului, uneltelor, şi a altor mijloace, precum şi realizarea de investiţii de interes agricol.

Calitatea de asociat a unei societăţi agricole se dobândeşte prin subscrierea actului de constituire,

în care se identifică suprafaţa de teren agricol adusă în folosinţă, animalele, utilajele şi alte bunuri, precum

şi suma pe care o varsă în contul părţilor subscrise.

C.S.J.dec.194/1992

2.Asociaţie de turism şi ecologie. Înscrieri în registrul persoanelor juridice.

Pentru ca o asociaţie să poată dobândi personalitate juridică trebuie printre altele să aibă constituit

un patrimoniu social distinct şi autonom de patrimoniul individual al fiecărui asociat, iar patrimoniul social

de fondare trebuie să fie în măsură de a realiza cel puţin parţial scopul pentru care se constituie asociaţia.

C.S.J.dec.209/2000

3. Societate. Persoana juridică străină. Creare de noi puncte de lucru.

Petenta dacă nu solicită modificarea obiectului de activitate, ci doar completarea statutului privind

înfiinţarea unor puncte de lucru şi birouri, situaţie în care nu este prevăzută expres necesitatea obţinerii unui

aport prealabil al Guvernului, cererea este admisibilă.

C.S.J. dec. 321/2000

4.Contract de comision. Operaţiuni de import-export. Specializarea capacităţii de folosinţă a

persoanei juridice. Potrivit art. 34 din Decretul nr. 31/1954, persoana juridică, nu poate avea decât acele drepturi care corespund drepturilor ei, stabilit prin actul de înfiinţare sau statut. Specializarea capacităţii de folosinţă a societăţii comerciale este determinată din obiectul de activitate prevăzut în contractul de societate şi în statut. Actele juridice încheiate cu nesocotirea specialităţii de folosinţă, fiind sancţionate cu nulitatea.

Art. 1 din H.G. nr. 215/1992, operaţiunile de import şi export se pot efectua numai de către agenţii economici care au prevăzut în obiectul lor de activitate, efectuarea unor asemenea operaţiuni.

C.S.J.dec.34/1996

5.Partid politic. Cerere de înregistrare sau de modificare a statutului sau a programului politic. Procedura de modificare a statutului şi programului unui partid politic conform art. 22 din Legea 27/1996 are un caracter necontencios şi este aceeaşi ca şi pentru examinarea şi soluţionarea cererii de

înregistrare prevăzută de art. 17, 18, 19 din lege, aşa încât şi hotărârea definitivă a instanţei are acelaşi efect, incluzând posibilitatea exercitării vreunei căi de atac ordinare împotriva ei.

C.S.J. dec. nr. 3141/1998

6.Persoana juridică îndreptăţită la restituirea imobilului preluat de stat în mod abuziv. Condiţii. Persoana juridică este îndreptăţită la restituire, dacă face dovada că este continuatoarea persoanei juridice de la care imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, nefiind suficientă simpla atribuire unilaterală a acestei calităţi prin actul constitutiv şi statutul persoanei juridice, de care instanţa a luat act în cadrul procedurii necontencioase de acordare a personalităţii juridice.

C.S.J. dec. nr. 437/2002

7.Societate comercială. Dizolvare. Efecte asupra capacităţii de folosinţă. Societatea creditoare avea aplicaţia să acţioneze în judecată societatea debitoare în condiţiile art. 253 din Legea nr. 31/1990, fiind fără relevanţă dacă s-a dispus dizolvarea acesteia, întrucât nu s-a dovedit şi radierea din Oficiul Registrului Comerţului, acţiunea contra acţiunilor pentru datoriile societăţii având caracter subsidiar faţă de acţiunea în contra societăţii(reprezentată de lichidator).

I.C.Cj. sec.com;dec 4927/2005

8. Partid politic. Cerere de înregistrare

Conform art. 17 (2) din Lege nr. ³/1976 cererea de înregistrare se semnează de către conducătorul

organului executiv al partidului şi de cel puţin trei membri fondatori. Numai persoanele care au semnat

cererea au calitatea de a formula cereri precizatoare ale cererii introductive de instanţă; cu atât mai mult cu

cât publicitatea cerută de art. 17 (3) s-a efectuat pe numele acestor persoane.

9. Partid politic. Competenţa instanţei de a verifica şi aproba schimbarea denumirii.

Persoana juridică va purta denumirea stabilită prin actul care a înfiinţat-o sau prin statut. Conform

dispoziţiilor art. 8 alin. Ultim din Legea nr. 21/1924, modificările statutului, denumirii sau actelor

constitutive sunt supuse verificării şi aprobării puterii judecătoreşti în condiţiile art. 3 din aceeaşi lege. Prin

urmare, schimbarea denumirii atrage modificarea statutului sau actului constitutiv şi deci aplicabilitatea

dispoziţiilor art. 38 din Decretul nr. 31/1954, art. 8 şi 3 din Legea nr. 21/1924.

Trib. Bucureşti, dec. Nr. 1/1993

10. Partid politic. Denumirea, element de identificare a persoanei juridice. Caracteristici.

Numele unui partid politic este unul dintre elementele care identifică acea persoană juridică şi

respectiv o individualizează în raport cu celelalte persoane juridice.

Cu alte cuvinte, denumirea unui partid politic trebuie să fie de natură a individualiza acel partid şi

a-l deosebi de celelalte, în asemenea măsură încât să nu se creeze confuzii de natură a aduce atingere, în

vreun fel acelor partide.

Trib. Bucureşti, dec. Nr. 11/1993

11. Partid politic. Dizolvare. Temei de drept. Competenţa

Dizolvarea persoanelor juridice fără scop lucrativ, ca mod de încetare a acestora, este reglementată

de dispoziţiile art. 45 din Decretul nr. 31/1954, decret care constituie dreptul comun în materia persoanelor

juridice. Competenţa materială în judecarea cererilor de dizolvare a partidelor politice, ca persoane juridice, revine tribunalului în raport cu art. 1 şi 3 din Decretul-lege nr. 8/1989 precum şi în raport de principiul simetriei juridice.

Trib. Bucureşti, dec. Nr. 6/1993

12. Partid politic. Scopul înfiinţării. Înţeles Raţiunea pentru care legiuitorul a creat posibilitatea înfiinţării partidelor politice a fost aceea ca, prin scopurile şi mijloacele promovate, să se combată absolutismul ideologic, ce conduce la totalitarism, indiferent de forma pe care ar putea să o îmbrace.

Trib. Bucureşti, dec. Nr. 13/1996

13. Întreprinderi. Reorganizare în societăţi comerciale Societăţile comerciale constituie prin reorganizarea întreprinderilor mici şi a asociaţiilor cu scop lucrativ, persoane juridice, înfiinţate pe baza Decretului-lege nr. 54/1990, sunt necesare de drept ale acestora, dacă îndeplinesc condiţiile legale prevăzute de art. 22 şi 23 din Legea nr. 31/1990.

C.S.J. sec. com., dec. 238/1992

14. Asociaţie în participaţiune. Asociaţi Potrivit art. 251 C. Fam. asociaţiunea în participaţiune are loc atunci când un comerciant sau o societate comercială acordă uneia sau mai multor persoane ori societăţi o participaţiune în beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni, sau chiar asupra întregului comerţ.

C.S.J. , sec. com., dec. 546/1995

15. Dizolvare. Societate comercială Potrivit art. 169 din Legea nr. 31/1990, dizolvarea unei societăţi comerciale, procedură ce tinde la încetarea persoanei juridice, este strict reglementată. Atât în ce priveşte cazurile de dizolvare, cât şi cu privire la organul competent ce dispune asupra acesteia. Dreptul de a cere dizolvarea societăţii comerciale prin hotărâre judecătorească - în cazul nerezolvării unui consens între asociaţi – aparţine numai asociaţilor.

C.S.J., sec. com. Dec. Nr. 303/1994 16. Societate comercială cu răspundere limitată. Dizolvarea societăţii prin hotărârea adunării

generale Dizolvarea societăţii comerciale în baza prevederilor art. 169 alin (1) lit. c din Legea nr. 31/1990

are loc prin hotărârea adunării generale a asociaţilor.

C.S.J. sec. com. Dec. Nr. 2236/1996

17. Societate comercială pe durată determinată. Expirarea duratei. Consecinţe

Potrivit art. 222 lit. a din Legea nr 31/1990, la expirarea duratei de existenţă stabilită în actele

constitutive, societatea comercială se dizolvă, chiar dacă anterior asociaţii au majorat capitalul social, în

măsura în care până la data expirării aceştia nu au convenit asupra prelungirii duratei ori transformării

societăţii şi continuării activităţii cu un singur asociat.

C.S.J. sec. com. Dec. Nr. 2154/1999

18. Societate comercială. Dizolvarea. Imposibilitatea realizării obiectului de activitate. Concurenţa

neloială

Gravele neînţelegeri dintre asociaţi, determinate de pârât, precum şi reaua lui credinţă, manifestată

prin gestionarea necorespunzătoare a societăţii şi desfiinţarea unor acte de comerţ de aceeaşi natură la o

altă societate, unde este, de asemenea, asociat, fac dovada că scopul pentru care a fost înfiinţată societatea

nu mai poate fi atins şi justifică dizolvarea ei, conform art. 222 din Legea nr. 31/1990.

C.S.J. sec. com. Dec. Nr. 4634/2001

19. Societate comercială. Lichidare. Reprezentare

Personalitatea juridică a societăţii comerciale încetează o dată cu radierea societăţi. Lichidatorii

societăţii sunt continuatorii societăţii în lichidare având, potrivit prevederilor art. 176 alin (2) din Legea nr.

31/1990, obligaţia să execute şi să termine toate operaţiunile comerciale referitoare la lichidare, ei urmând

a reprezenta interesele societăţii în instanţă.

C.S.J. sec. com. Dec. Nr. 250/1996

20. Societate în nume colectiv. Asociat unic. Contract de societate

Potrivit art. 3 din Legea nr. 31/1990, actul de constituire a societăţii în nume colectiv este contractul

de societate, încheiat în formă autentică.

În speţă, nu s-a încheiat un contract de societate în condiţiile legii şi nici nu se putea încheia din

cauza existenţei unui unic asociat, astfel că actul denumit „Contract de Societate” semnat de acesta, nu

întruneşte caracterele contractului ca act juridic bilateral, legea neprevăzând posibilitatea constituirii

societăţilor comerciale în nume colectiv cu unic asociat – admisă numai în cazul societăţilor cu răspundere

limitată.

C.S.J. sec. com. Dec. Nr. 170/1993

21. Societate cu răspundere limitată. Transformare în societate pe acţiuni. Autorizare. Condiţii

Schimbarea formei societăţii se face, potrivit art. 75 alin. A din Legea nr. 31/1990, de adunarea

generală extraordinară a acţionarilor, fiind necesară prezenţa acţionarilor reprezentând ¾ din capitalul

social, iar hotărârile se iau cu votul unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin jumătate din

capitalul social.

C.S.J. sec. com. Nr. 157/1996

22. Casa de ajutor reciproc. Autorizare

Potrivit art. 2 alin. (2) şi art. 6 din Legea nr. 122/1996, instanţa competentă să soluţioneze în fond

cererile pentru autorizarea funcţionării acestor case de ajutor, ca persoane juridice este judecătoria în a cărei

rază teritorială îşi are sediul.

C.S.J. Secţiile Unite, dec. II/1999

23. Concurenţa neloială

Potrivit art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 „titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti

competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul titularului

(....) un semn care, dată fiind identitatea sau asemănarea cu marca ori data, fiind identitatea sau asemănarea

produselor sau serviciilor cărora li se aplică semnul cu produsele sau serviciile pentru care marca a fost

înregistrată, ar produce în percepţia publicului un risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere a mărcii

cu semnul”.

C.A. Constanţa, dec. 105/2004

24. Cazul: Volkswagen AG/Commission, soluţie dată de TPI, 23 decembrie 2003

Situaţia de fapt

Firma producătoare de automobile Volkswagen a interzis concesionarilor săi din Germania

practicarea unor reduceri la vânzarea noului model Passat, recomandând un preţ unic de vânzare. Comisia

a considerat că această practică încalcă principiile liberei concurenţe prevăzute de tratat şi a aplicat o

amendă societăţii Volkswagen în valoare de 30, 96 milioane euro.

Volkswagen a atacat decizia Comisiei în faţa Tribunalului de primă instanţă, motivând că nu s-au

încălcat principiile comunitare în materia liberei concurenţe, din moment ce iniţiativele de plafonare a

preţului de vânzare al noului model Passat aveau caracter unilateral, neexistând un acord între constructor

şi concesionari în acest scop.

Dreptul aplicabil

Articolul 81, al. 1 TCE, referitor la înţelegerile între întreprinderi

Sunt incompatibile cu piaţa comună şi sunt interzise orice înţelegeri între întreprinderi, orice decizie

a grupurilor de întreprinderi, precum şi orice practici concertate între întreprinderi, susceptibile să afecteze

comerţul între statele membre şi care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau distorsionarea

concurenţei în interiorul pieţei interne, şi în special cele care constau în:

a) fixarea directă sau indirectă a preţurilor de cumpărare sau de vânzare sau a altor condiţii ale

tranzacţiilor comerciale; (...)

Soluţia şi principiile degajate de C. J. C. E.

TPI a anulat decizia Comisiei de aplicare a unei amenzi societăţii Volkswagen, argumentând că nu

fusese dovedită în speţă existenţa unui acord de voinţă între constructorul de automobile şi concesionarii

săi din Germania, în vederea impunerii unui anumit preţ de vânzare, fiind vorba doar de un act unilateral al

societăţii Volkswagen. Astfel, Comisia nu a făcut dovada acceptării efective de către concesionari a preţului

recomandat de constructor.

Pentru a exista o limitare a liberei concurenţe sancţionată de art. 81 TCE este necesară constatarea

unei înţelegeri între cele două întreprinderi, adică realizarea unui acord de voinţă între cele două părţi, şi nu

o simplă decizie unilaterală a unei întreprinderi.

Se respinge astfel argumentarea Comisiei potrivit căreia acordul de voinţă dintre constructor şi

concesionar, în vederea impunerii unui anumit preţ de vânzare rezultă din însuşi contractul de concesiune

între aceste părţi, deoarece prin încheierea acestui contract concesionarul ar accepta în mod implicit

condiţiile care pot fi impuse ulterior de concedent, chiar dacă acestea nu sunt conforme dispoziţiilor

comunitare.

Tribunalul consideră că simpla semnare a unui contract de concesiune nu poate fi interpretată drept

o acceptare tacită, în avans, a unor iniţiative ulterioare ale concedentului, susceptibile să contravină

principiilor comunitare privind libera concurentă în cadrul pieţei interne.

În vederea aplicării art. 81 al. 1 TCE, Comisia trebuie să facă dovada alinierii concesionarului la

iniţiativa anticoncurenţială a concedentului, adică realizarea unei „înţelegeri” între cele două părţi.

Evaluarea legislaţiei române

Art. 5 din Legea nr. 21/1996 modificat prin O. U. G. nr. 121/2003 prevede: „Sunt interzise orice

înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici sau asociaţii de agenţi economici, orice decizii de

asociere sau practici concertate între aceştia, care au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea,

împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care

urmăresc:

a) fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare, a

tarifelor, rabaturilor, adaosurilor, precum şi a oricăror alte condiţii comerciale inechitabile; (...)”.

Acest articol va trebui interpretat în lumina precizărilor făcute de Curte în această speţă.

25. Cazul: Audi AG/Oficiul de armonizare a pieţei interne, 3 decembrie 2003

Situaţia de fapt

În 1996 AUDI a cerut Oficiului de Armonizare a Pieţei Interne (OAPI) să înregistreze semnul

„TDI” ca marcă comunitară.

Abrevierea “TDI” are semnificaţia: “Turbo Diesel Injection” sau “Turbo Direct Injection”. În

consecinţă OAPI a respins cererea pe motivul că acest semn nu are caracter distinctiv.

AUDI a introdus recurs în faţa Camerei de Recurs OAPI, care a respins la rândul său cererea pe

motivul că are un caracter descriptiv.

În mai 2002, AUDI a sesizat Tribunalul de Primă Instanţă pentru anularea acestei decizii.

Dreptul aplicabil

Regulamentul Consiliului 40/94 privind marca comunitară

Soluţia şi principiile degajate de C. J. C. E.

Tribunalul de Primă Instanţă reaminteşte că semnele şi indicaţiile care pot servi la desemnarea

caracteristicilor unui produs sau serviciu pot fi folosite de orice utilizator şi nu pot face obiectul înregistrării.

În ceea ce priveşte cererea făcută de AUDI, Tribunalul constată că, din punct de vedere al publicului

larg, există un raport suficient de direct şi concret între însemnul verbal „TDI” şi caracteristicile esenţiale

ale categoriilor de produse sau servicii vizate în cererea de înregistrare a mărcii.

Tribunalul remarcă faptul că o combinaţie de litere este utilizată în mod curent în industria

automobilelor şi deci, semnul „TDI” nu este neobişnuit ca structură, iar faptul că „TDI” poate avea două

semnificaţii nu este relevant.

Un asemenea semn poate fi înregistrat ca marcă dacă a căpătat un caracter distinctiv prin utilizare

în întreaga Comunitate. AUDI nu a adus niciun element de probă care să poată duce la concluzia că semnul

„TDI” a primit un asemenea caracter distinctiv în alte state decât Germania.

1. Care sunt elementele constitutive ale persoanei juridice?

2. Ce se înţelege prin organizare de sine stătătoare?

3. Ce aspecte priveşte noţiunea de conducere?

4. La ce ne referim când vorbim de structura organizatorică a persoanei juridice?

5. Care este importanţa patrimoniului propriu?

6. Care este importanţa scopului?

7. Care sunt cauzele ce determină nulitatea persoanei juridice?

8. În ce termen poate fi invocată nulitatea relativă a persoanei juridice?

9. Care este efectul nulităţii declarată prin hotărâre judecătorească definitivă?

10. Care este regimul actelor juridice încheiate cu terţii anterior constatării sau declarării nulităţii?

11. Ce se înţelege prin înregistrarea persoanei juridice?

12. Dacă înregistrarea are caracter constitutiv, cât timp înregistrarea nu a fost efectuată, persoana

juridică se consideră legal înfiinţată?

13. Cine răspunde pentru prejudiciul cauzat prin neefectuarea formalităţilor de înregistrare?

14. Prin ce act se stabileşte denumirea persoanei juridice?

15. Persoana juridică poate avea şi mai multe sedii secundare?

16. Cum este definită capacitatea civilă a persoanei juridice?

17. Care sunt elementele capacităţii civile a persoanei juridice?

18. Când dobândeşte o persoană juridică, capacitate de folosinţă?

19. Ce se înţelege prin specialitatea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice?

20. În ce constă capacitatea de folosinţă limitată necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă?

21. Cum este definită reorganizarea persoanei juridice?

22. Care sunt formele prin care se realizează reorganizarea?

23. Ce este fuziunea?

24. Care sunt efectele fuziunii?

25. Ce reprezintă diviziunea?

26. În ce constă divizarea totală?

27. În ce constă divizarea parţială?

28. Care sunt efectele divizării?

29. Ce reprezintă transformarea persoanei juridice?

30. Care sunt modurile de încetare a persoanei juridice?

31. Care este destinaţia bunurilor rămase după lichidare?

32. La ce dată încetează persoanele juridice supuse înregistrării?

ÎNTREBĂRI

CAPITOLUL 10