Capitolul 3 INVESTIŢIILE BANCARE MANAGEMENTUL ACTIVELOR
-
Upload
nguyenliem -
Category
Documents
-
view
232 -
download
5
Transcript of Capitolul 3 INVESTIŢIILE BANCARE MANAGEMENTUL ACTIVELOR
Capitolul 3
INVESTIŢIILE BANCARE
MANAGEMENTUL ACTIVELOR
3.1. Principiile fundamentale ale investiţiilor bancare
Maximizarea valorii investiţiei proprietarilor în bancă reprezintă obiectivul
fundamental în jurul căruia gravitează toate deciziile managementului privind gestionarea
portofoliului de investiţii al băncii.
Respectarea legalităţii, siguranţa investiţiilor, asigurarea lichidităţilor, profitabilitatea
sunt principiile fundamentale care stau la baza deciziilor manageriale privind investiţiile pe
care banca le face în scopul atingerii obiectivului fundamental.
3.1.1. Respectarea legalităţii
Respectarea legalităţii vizează atât aspectele tehnice privind gestiunea activului băncii,
cât şi protecţia legală a portofoliului de investiţii.
Băncilor li se impune respectarea unor cerinţe prudenţiale privind plasamentele, dintre
acestea menţionăm:
- respectarea nivelului minim de solvabilitate de 8% (norma Cooke);
- împrumuturile acordate unui singur debitor nu pot depăşi 20% din totalul fondurilor
proprii ale băncii;
- respectarea nivelului minim de lichiditate determinat în funcţie de scadenţele
creanţelor şi angajamentelor băncii;
- valoarea creditelor acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca sau
personalului acesteia, inclusiv familiilor acestora nu pot depăşi 20% din valoarea fondurilor
proprii ale băncii;
- participarea unei bănci la capitalul social al unei societăţi nebancare nu poate depăşi
cota de 20% din capitalul social al societăţii respective şi 10% din fondurile proprii ale băncii;
- valoarea totală a investiţiilor pe termen lung în valori mobiliare ale unei bănci nu pot
depăşi 50% din fondurile proprii ale băncii;
- valoarea totală a investiţiilor în valori mobiliare efectuate de o bancă nu pot depăşi
100% din fondurile proprii, cu excepţia titlurilor de stat;
- băncile nu pot acorda credite garantate cu propriile acţiuni sau condiţionate de
vânzarea sau cumpărarea propriilor acţiuni;
- participarea unei bănci la capitalul altei bănci nu poate depăşi 5% din capitalul noii
bănci, cu condiţia participării şi a altei societăţi bancare persoană juridică străină sau a unei
instituţii financiare internaţionale.
Pe baza restricţiilor impuse de legislaţie, dar şi de Banca Naţională, ţinând cont de
conjunctura economică şi de poziţia băncii în cadrul sistemului bancar, fiecare bancă îşi
elaborează propriile politici privind plasamentele
3.1.2. Siguranţa investiţiilor
Creditele, participaţiile la capitalul altor societăţi, plasamentele în titluri financiare
trebuie analizate cu multă grijă şi în deplină cunoştinţă de cauză privind posibilităţile de
rambursare în valoarea şi la termenele prevăzute în contracte.
Fiecare bancă îşi asumă un grad de risc şi fără excepţie, fiecare bancă trece prin
experienţa pierderii definitive a unor active (în cazul participaţiilor la capitalul unei
întreprinderi sau a unor investiţii financiare riscante) sau, mai ales, recuperarea întârziată şi
parţială a unor active (de la beneficiarii de credite), pierderi care pot fi micşorate printr-o
analiză prealabilă a plasamentelor potenţiale pe care banca le-ar putea face, precum şi
urmărirea modului de utilizare a banilor pe toată durata derulării contractului pentru a
preîntâmpina eventualele pierderi.
Investiţiile pe piaţa interbancară sunt relativ sigure, în măsura în care cei care se
împrumută de pe această piaţă sunt bănci cunoscute; în plus, aceste investiţii sunt garantate cu
hârtii de valoare (titluri de stat, bonuri de trezorerie), ceea ce conferă creditorilor siguranţa
deplină a investiţiilor facute.
Creditele acordate statului sau altor instituţii garantate de stat nu pun problema de
siguranţă, deoarece statul "este cel mai sigur debitor".
Problema siguranţei investiţiilor se pune în cazul împrumuturilor (creditelor) pe care
banca le acordă întreprinderilor sau particularilor.
Creditele acordate întreprinderilor sunt expuse riscului de a nu fi rambursate la
scadenţă. Riscul de nerambursare poate interveni din următoarele cauze:
a. Din cauza debitorului, respectiv, şi în special, din cauza situaţiei financiare, de
producţie sau de comercializare, precum şi de competenţa managementului
întreprinderii.
Orice întreprindere se poate găsi în situaţia de a nu onora ratele şi dobânzile aferente
creditului ca urmare a unui management defectuos, fie a unei situaţii neprevăzute, fie a unei
estimări greşite a propriilor riscuri sau a unei concurenţe acerbe.
Indiferent de cauze, rezultatul este acelaşi: ruina şi dezonorarea, managementului
întreprinderii şi a întreprinderii care a avut o astfel de evoluţie. Nu de puţine ori se constată că
situaţia este creată chiar de necinstea unor manageri.
b. Din cauza sectorului sau ramurii în care activează debitorul.
Intrarea în vigoare a Acordului de Comerţ şi Cooperare Comercială şi Economică
semnat la 22 octombrie 1990 între România şi Comunitatea Economică Europeană
a lovit în toate ramurile economiei româneşti, dar, şi în special, în industria
agroalimentară şi uşoară. Conform acordului, România s-a angajat să reducă
treptat taxele vamale la import.
Acest lucru a condus ca ţara noastră să devină o veritabilă piaţă de desface a materiilor
prime şi produselor din Uniunea Europeană.
În ramurile vizate de concurenţa externă, produsul final autohton este rezultatul unui
lanţ de colaborări care duc la creşterea artificială a preţului faţă de aceleaşi produse din
import. În plus, tehnologia şi productivitatea muncii duc la costuri de producţie superioare
celor de peste graniţă.
Această deschidere a graniţelor a afectat multe întreprinderi, iar falimentele se ţin lanţ.
Este clar că băncile care au finanţat mai mult ramurile şi sectoare respective au suferit pierderi
mari (numai Banca Agricolă a înregistrat un volum de 300 mil. lei credite neperformante).
c. Din cauza situaţiei de ansamblu a economiei naţionale - criza generală care
afectează toată economia naţională.
Tergiversarea procesului de restructurare şi privatizare a economiei a dus la
acumularea unor dezechilibre greu de controlat. Măsurile monetare şi valutare se dovedesc
ineficiente atâta timp cât în sectorul de producţie nu sunt modificări radicale. Instabilitatea
macroeconomică influenţează puternic activitatea bancară în condiţiile în care creşterea
economică şi rata inflaţiei evoluează constant.
În această situaţie, evaluarea riscului de creditare de către bănci devine extrem de
dificil. Utilizarea unor rate înalte ale dobânzilor pentru stăvilirea procesului inflaţionist -
măsură luată de Banca Naţională, dar neînsoţită şi de măsuri ale Executivului în planul
economiei reale, care să ducă la creşterea producţiei şi a cererii reale - a generat apariţia
blocajului financiar.
Blocajul financiar s-a transmis şi în sectorul bancar, întreprinderile fiind în
imposibilitatea rambursării creditelor din ce în ce mai scumpe, având ca efect creşterea
creditelor restante şi a pierderilor în portofoliul băncilor.
Măsurile comode cu caracter politic şi social, de susţinere a unor întreprinderi şi
ramuri industriale prin credite preferenţiale, au condus la întărirea poziţiei de monopol a
acestor ramuri şi întreprinderi pentru care, preţul creditului nu a constituit o problemă.
d. Din cauza băncii.
De cele mai multe ori, problemele care ţin de portofoliul de credite neperformante, în
multe bănci, provin din partea unui management defectuos al funcţiei de creditare.
Analizând cauzele care au dus la eşecul celor două bănci - Dacia Felix şi Credit Bank,
situaţia în care se află Banca Agricolă şi Bancorex, precum şi situaţia de ansamblu a
sistemului bancar românesc se constată că principalele motive care au condus şi conduc la
pierderi din credite sunt următoarele:
1. Acceptarea de garanţii supraevaluate.
1.Acordarea de credite înainte de întocmirea dosarului de credit.
3. Suplimentarea creditului fără a solicita şi garanţii suplimentare.
4. Lipsa de analiză a cash-flow-ului şi a capacităţii de rambursare a împrumutului.
5. Acordarea de noi împrumuturi pentru a acoperi dobânda aferentă.
6. Creditul a fost folosit în alte scopuri faţă de ce s-a prevăzut în contract.
7. Nici o încercare de verificare în ce scop sunt folosiţi banii.
8. Eşec în valorificarea garanţiilor.
9. Ignorarea unor zvonuri şi referinţe privind creditele clienţilor la alte bănci sau la alte
unităţi ale băncii.
10. Acordarea unor credite pentru acoperirea creditelor şi dobânzilor restante la alte
bănci.
1l. Acordarea de credite fără documentaţie completă: studii de fezabilitate, studii de
marketing, împuterniciri de la acţionari, autorizaţii, avize, contracte, acte de proprietate etc.
În ceea ce-i priveşte pe particulari (persoane fizice), riscurile de nerambursare a
creditelor pot proveni din motive personale - rău platnic, îndatorări excesive, incapacitate
psihică, din motive profesionale - şomaj, diminuarea venitului sau din motive generate de
situaţia generală a economiei.
În ţările dezvoltate, Băncile Centrale pun la dispoziţie o serie de informaţii care le
permit băncilor comerciale să efectueze mai uşor analiza prealabilă şi fundamentarea corectă
a deciziilor privind creditele; aceste informaţii privesc clienţii băncilor, precum şi o serie de
informaţii care vizează sectoare şi ramuri ale economiei.
Banca Franţei pune la dispoziţie:
- Centrala de riscuri - care furnizează săptămânal fiecărei bănci totalul riscurilor
înregistrate în toate băncile din ţară pe numele clienţilor ei;
- Centrala de bilanţuri - care furnizează băncilor indicatori generali globali
caracteristici activităţii întreprinderilor din toate sectoarele de activitate; teste de
conjunctură, indicatori sintetici ai evoluţiei economice şi diverse publicaţii
economice;
- Centrala de neplăţi - care înregistrează incidentele de plată pe efecte de comerţ;
- Serviciul de informaţii financiare - care furnizează cotele valori (bursiere) de
calitate ale tuturor întreprinderilor înscrise în "fişierul sintetic al întreprinderii";
- Lista instituţiilor sau persoanelor dubioase, fără credit moral.
În România, B.N.R. pune la dispoziţia băncilor următoarele informaţii:
- informaţii privind incidentele de plată prin cecuri, cambii şi bilete ordin;
- anchete de conjunctură;
- plăţi restante ale agenţilor economici;
- informaţii privind indicatorii generali globali, înregistraţi în diferite sectoare de
activitate.
Informaţii privind cotele valorice bursiere şi extrabursiere ale agenţilor economici se
obţin zilnic, din diverse publicaţii.
De asemenea, pentru securitatea creditelor, băncile sunt obligate să-şi clasifice de două
ori pe an (iunie, decembrie) portofoliul de credite şi să-şi constituie provizioane specifice de
risc. Creditele de proastă calitate şi riscante nu pot primi acordul de deductibilitate fiscală din
partea B.N.R. dacă aceasta a avertizat (sancţionat) în prealabil banca.
Băncile sunt obligate, de asemenea, să-şi constituie fonduri de risc din care să-şi
acopere pierderile din credite.
3.1.3. Asigurarea lichidităţii
Nevoile de lichidităţi ale băncii constau în plăţi imediate, cum ar fi: retragerile de
depozite sau cererile de credite pe care banca trebuie să le satisfacă pentru a rămâne un
intermediar financiar riguros.
Unii factori tind să impună plasamente cu scadenţe mai mari decât resurse băncii.
Unul dintre aceştia este dorinţa clienţilor de a lua credite pe termen lun, preconizând evoluţiile
viitoare ale dobânzilor.
În acelaşi timp, cei care fac investiţii în bancă - deponenţii, preferă scadenţe reduse,
pentru a-şi proteja banii împotriva eroziunii determinate de inflaţie.
Satisfacerea nevoilor de lichidităţi ale băncii impune o arbitrare permanentă a
legăturilor dintre scadenţele resurselor şi plasamentele băncii.
În plus, ca o măsură de protecţie, băncile trebuie să posede suficiente active lichide
pentru a face faţă cererilor de credite şi retragerii de depozite.
Această măsură de protecţie reprezintă o constrângere pentru managementul băncii în
atingerea obiectivului fundamental, deoarece banca realizează profituri mari din plasamente
pe termen lung - nelichide, nu din plasamente pe termen scurt - lichide.
Cel mai lichid activ este numerarul din casieria băncii, dar, păstrarea lui pe termen
lung afectează profitabilitatea băncii, iar, pe de altă parte, lipsa lui poate duce la probleme
financiare dificile pentru bancă.
Plasamentele în active lichide - depozite pe piaţa interbancară şi titluri de stat - sunt
plasamente uşor transferabile în lichidităţi, ele putând fi folosite ca un tampon pentru a face
faţă necesităţilor de cash ale băncii.
Asigurarea lichidităţii băncii în condiţii de profitabilitate ridicată depinde în mod
decisiv de realizarea unor investiţii în condiţii de siguranţă, care să asigure rambursabilitatea
conform termenelor stabilite.
3.1.4. Profitabilitatea investiţiilor
Obţinerea profitului reprezintă scopul investiţiilor pe care banca le face. Băncile
trebuie să gestioneze în mod eficient activele pentru a creşte profitul/capitalul propriu în
vederea atingerii obiectivului fundamental.
Utilizarea eficientă a activului presupune respectarea concomitentă a principiilor
enunţate. Deci, modul cum sunt abordate de către managementul băncii principiile
fundamentale ale investiţiilor bancare se reflectă sintetic, prin profitul obţinut/capitalul
propriu al băncii.
Fiecare bancă urmăreşte maximizarea profitului pentru a mulţumi pe acţionarii
(proprietari) salariaţi să-şi acopere eventualele pierderi şi să-şi constituie rezerve legale
conform reglementărilor impuse de autorităţi.
Deci, obţinerea unui profit mare nu este numai un scop în sine, ci şi o necesitate pentru
asigurarea unei poziţii financiare sănătoase a băncii în cadrul sistemului bancar.
3.2. Tipuri de investiţii bancare
Principalele tipuri de investiţii bancare practicate în sistemul bancar românesc sunt
următoarele:
-creditele de orice fel acordate persoanelor fizice şi juridice;
-plasamente pe piaţa interbancară;
- plasamente în titluri financiare.
3.2.1. Creditarea agenţilor economici
Funcţia de bază a unei bănci în economie este creditarea, funcţie care le conferă
băncilor responsabilităţi majore privind promovarea unei economii bazate pe criteriul
rentabilităţii şi eficienţei.
În procesul de creditare a economiei, băncile trebuie să filtreze afacerile şi să le
promoveze pe cele eficiente, viabile şi legale, impulsionând a desfăşurarea unor activităţi
eficiente tuturor celor care fac uz de creditul bancar.
Promovarea unor afaceri eficiente şi implicit credite de calitate depinde de calitatea
investigaţiei pe care banca o face privind baza de credit a solicitantului.
Băncile trebuie să evalueze riscurile cu care au de-a face în creditarea unei afaceri, să
cerceteze motivul împrumutului şi să identifice sursele de restituire care depind de derularea
afacerii pe care o creditează.
Abilitatea debitorului de a restitui creditul depinde atât de situaţia financiară a firmei,
cât şi de o serie de factori exogeni şi endogeni firmei, pe care banca trebuie să-i identifice şi
să-i evalueze în mod corect.
Analiza bazei de credit a solicitantului vizează două aspecte:
analiza istoricului firmei, care scoate în evidenţă punctele slabe şi bune ale
evoluţiei financiare a firmei, cât de eficient utilizează managementul resursele
firmei comparativ cu alte firme cu oportunităţi şi riscuri de piaţă asemănătoare;
analiza viitorului firmei vizează toată perioada derulării şi rambursării creditului,
având menirea de a evidenţia posibilităţile reale de rambursare a creditului şi
de plată a dobânzilor şi comisioanelor aferente, să furnizeze informaţii
cuprinzătoare asupra viitorului firmei.
O nouă viziune asupra analizei bazei de credit a solicitantului
Metodele de analiză utilizate în prezent se bazează pe o serie de concepte tehnici care
constituie centrul de greutate în analiza tehnică şi cantitativă a bazei de credit.
Astfel, băncile manifestă o dependenţă mare în decizia lor privind acordarea creditului
faţă de indicatorii de bonitate şi de garanţiile solicitantului, dar aceşti indicatori nu exprimă
realitatea, chiar dacă ar exprima-o aceasta ar trebui să constituie doar "o carte de vizită" a
firmei, iar garanţia ar trebui privită ca o măsură asiguratorie, nu ca o certitudine de recuperare
a creditului prin valorificarea ei.
Calitatea managementului, eficienţa firmei şi siguranţa afacerii trebuie să constituie
factorii hotărâtori în luarea deciziei de creditare.
Analiza istoricului firmei
Scopul analizei istoricului firmei trebuie să fie acela de a evalua performanţele firmei,
riscurile şi managementul.
În practică, se constată două tendinţe privind tehnica de calcul al performanţelor firmei
pe baza indicatorilor de bonitate şi anume: fie pe baza bilanţului contabil al contului de profit
şi pierdere şi a anexelor aferente, întocmite conform metodologiei elaborate de Ministerul
Finanţelor, fie pe baza bilanţului şi a contului de profit şi pierdere restructurat, care, susţin
unii specialişti, ar permite o fundamentare mai riguroasă a indicatorilor de bonitate, precum şi
calculul unor alţi indicatori (trezoreria netă, necesar de fond de rulment) specifici ţărilor cu
economie de piaţă dezvoltată.
Analiza performanţei pe baza bilanţului întocmit conform metodologiei elaborate
de Ministerul Finanţelor Publice
Băncile calculează următorii indicatori:
-lichiditatea imediată şi patrimonială,
-solvabilitatea,
-rentabilitatea capitalului propriu şi rentabilitatea în funcţie de costuri,
-gradul de îndatorare,
-serviciul datoriei.
Fiecărui indicator calculat i se atribuie o notă (punctaj), în funcţie de valoarea
înregistrată. Aceste valori sunt oglindite în tabelul 3.1.
Tabelul nr. 3.1. Notele atribuite indicatorilor de analiză
Indicator Valoare % Nota – punctaj (calificativ)
Lichiditatea
> 120 10
105 – 110 8
95 – 105 5
85 – 95 2
< 85 0
Solvabilitatea
> 60 10
50 – 60 8
40 – 50 5
30 – 40 2
< 30 0
Rentabilitatea
> 5 10
3 – 5 8
2 – 3 5
1 – 2 2
< 1 0
Grad de îndatorare
0 – 30 10
30 – 50 8
50 – 60 5
60 – 75 2
< 75 0
Serviciul datoriei7 zile Bun
30 zile Slab
> 30 zile Nesatisfăcător
Prin însumarea tuturor notelor aferente indicatorilor calculaţi se obţine o notă finală
(scor) pe baza căreia creditul este clasificat în următoarele 5 categorii:
SCOR:
Credit standard 30 - 40
Credit în observaţie 20 - 30
Credit substandard 11 - 20
Credit îndoielnic 1 - 10
Credit pierdere 0
Acest mod de interpretare a indicatorilor este utilizat şi în procesul de clasificare a
creditelor de către bănci şi constituirea provizioanelor de risc.
Analiza performanţei pe baza bilanţului restructurat
La baza propunerii specialiştilor stau următoarele argumente:
- activul bilanţului este restructurat în funcţie de gradul de lichiditate a activelor care-l
compun;
- pasivul bilanţului este restructurat în funcţie de exigibilitatea şi apartenenţa
resurselor;
- bilanţul restructurat permite calculul şi următorilor indicatori: trezoreria netă, fondul
de rulment şi necesarul de fond de rulment; indicatorii de lichiditate, solvabilitate şi grad de
îndatorare reflectă mai bine realitatea.
În practică, se constată că valoarea indicatorilor de lichiditate, solvabilitate, grad de
îndatorare diferă foarte puţin de valorile indicatorilor calculaţi pe baza bilanţului utilizat în
prezent, nepermiţând practic încadrarea creditului într-o altă categorie (inferioară sau
superioară) faţă de încadrarea rezultată din calculul pe baza bilanţului utilizat în prezent.
Ambele metode prezintă următoarele lacune:
- nu iau în considerare valoarea de piaţă a activelor şi pasivelor firmei, ci le consideră
la valoarea contabilă, deci indicatorii de lichiditate, solvabilitate, rentabilitate nu corespund
realităţii;
- permit interpretarea separată a indicatorilor - pe bază de punctaj acordat de bancă în
funcţie de valorile înregistrate de fiecare indicator, fără a lua în considerare interdependenţele
şi influenţele reciproce dintre elementele care-i determină, precum şi influenţa factorilor
externi asupra valorii acestor elemente: impozit/profit, facilităţi fiscale privind reinvestirea
profitului, mărimea capitalului social minim.
Decizia de acordare sau nu a creditului pe baza indicatorilor de bonitate poate conduce
în multe cazuri la situaţia când unei firme cu un management bun să i se atribuie un punctaj
mic şi deci să nu primească credit.
Se constată deci că aprecierea performanţelor unei întreprinderi pe baza bilanţului nu
este edificatoare.
Trebuie să se aprecieze performanţele sale productive în comparaţie cu celelalte
întreprinderi asemănătoare.
Cu alte cuvinte, trebuie evaluată eficienţa cu care-şi utilizează resursele disponibile.
Pentru a fi eficientă, o întreprindere trebuie să ia în primul rând cele mai bune decizii privind
producţia şi desfacerea, să dispună de o organizare care să-i permită obţinerea unor rezultate
maxime.
Identificarea întreprinderilor performante în practică nu este simplă, aceasta presupune
calcularea şi interpretarea unor date pe care băncile la noi nu le au la dispoziţie.
De aceea, în ţările dezvoltate economiştii au căutat să evalueze eficienţa relativă a
întreprinderilor, comparabile din punct de vedere tehnic şi al obiectivelor. Cercetările în acest
sens cuprind domenii diverse, cum ar fi: companii aeriene, transporturi publice, bănci,
magazine.
După noile metode de eficienţă, identificarea întreprinderilor performante presupune o
comparaţie a performanţelor acestora cu ale celei mai performante întreprinderi care serveşte
drept etalon.
Faptul că anumite întreprinderi sunt mai performante decât altele este rezultatul
condiţiilor de mediu, tehnologiei şi poziţiei pe piaţă. Din punct de vedere al eficienţei însă, se
constată că deşi întreprinderile beneficiază de aceeaşi tehnologie performantă, nu au acelaşi
rezultat. Întreprinderile eficiente din punct de vedere tehnic pot să-şi crească producţia fară o
creştere proporţională a resurselor consumate.
Diferenţa dintre întreprinderile eficiente şi ineficiente din punct de vedere tehnic
constă tocmai în nivelul diferit al producţiei obţinute şi nivelul diferit al eficienţei utilizării
resurselor care sunt consecinţa propriei organizări, deci a managementului.
Întreprinderile eficiente din punct de vedere al managementului sunt întreprinderile
care reuşesc ca în aceleaşi condiţii de piaţă şi mediu să-şi crească producţia printr-o
combinaţie optimă a factorilor de mediu, deci pe seama calităţii deciziilor manageriale tactice
şi strategice.
Întreprinderile ineficiente din punct de vedere managerial întreprinderile care în
aceleaşi condiţii de piaţă şi mediu cu ale întreprinderilor eficiente reuşesc să-şi crească
producţia numai printr-o combinaţie costisitoare a factorilor de mediu şi deci să producă
scump.
Diferenţa dintre întreprinderile eficiente şi ineficiente din punct de vedere managerial
constă deci în calitatea deciziilor manageriale.
Se constată că cele două concepte - eficienţa tehnică şi eficienţa managerială - au
acelaşi numitor comun şi anume; optimizarea economică a comportamentului întreprinderii şi
mai puţin modul în care întreprinderile utilizează tehnologia.
Problema care se pune este aceea de a găsi frontiera eficientă care separă
întreprinderile eficiente de cele ineficiente. Două metode permit găsirea acestei frontiere: o
metodă statistică, care se bazează pe o prelucrare a datelor recurgând la funcţia de producţie,
preţ sau profit şi o metodă care are la bază observ făcute în urma utilizării tehnicilor
programării liniare.
Pentru stabilirea frontierei, întreprinderile sunt grupate în grupe omogene funcţie de
tehnologiile utilizate şi condiţiile de piaţă pentru fiecare sector de activitate. Criteriul după
care se departajează întreprinderile din grupele omogene în clase distincte este cifra de
afaceri.
Indiferent de metoda utilizată, eficienţa unei întreprinderi este măsurată calculând
distanţa care o separă faţă de frontieră. De exemplu, dacă se consideră: drept frontieră
eficienţa costurilor, distanţa se determină ca diferenţa între costurile efective ale întreprinderii
şi costul minim necesar pentru a produce aceeaşi cantitate de producţie pe care ea o produce
în prezent.
Costul minim necesar este limita superioară a scorului calculat pentru întreprinderile
cele mai performante - întreprinderi etalon. Această rată sau scor reprezintă ponderea
costurilor sau resurselor utilizate în mod eficient. Eficienţa măsurată prin scor evidenţiază în
acelaşi timp atât eficienţa tehnică, cât şi eficienţa managerială a întreprinderii.
Studiul corelaţiilor dintre scorul de eficienţă şi diverşi indicatori clasici de performanţă
ilustrează rolul scorului de eficienţă ca instrument sintetic de măsurare a performanţelor unei
întreprinderi.
Astfel, corelaţia dintre productivitatea muncii şi scorul de eficienţă pune în evidenţă
faptul că există o relaţie directă între evoluţia cifrei de afaceri şi eficienţa firmei ca rezultat
direct al productivităţii muncii.
Corelaţia dintre indicele capital/muncă cu scorul de eficienţă pune în evidenţă faptul
că întreprinderile eficiente au tendinţa de a substitui capitalul cu munca, iar cele care au un
indice mare capital/muncă sunt eficiente dacă-şi măresc viteza de rotaţie a capitalului
circulant ca urmare a unei bune organizări a procesului de producţie.
Corelaţia dintre rentabilitatea întreprinderii şi scorul de eficienţă evidenţiază faptul că
rentabilitatea creşte odată cu eficienţa, ca rezultat al reducerii cheltuielilor cu personalul prin
creşterea productivităţii muncii.
Corelaţia dintre ponderea cheltuielilor financiare în valoarea adăugată şi scorul de
eficienţă pune în evidenţă faptul că fondurile proprii cresc odată cu eficienţa, întreprinderile
cele mai eficiente depind mai puţin de împrumuturile bancare.
Corelaţia dintre solvabilitatea întreprinderii cu scorul de eficienţă pune în evidenţă
legătura directă care există între capacitatea de plată a întreprinderii cu performanţele
productive.
Eficienţa este o condiţie esenţială a solvabilităţii întreprinderii, întreprinderile care au
un scor de eficienţă mare au o solvabilitate mare şi deci un risc scăzut.
Se constată deci că analiza performanţelor întreprinderilor pe baza scorului de
eficienţă este mult mai realistă decât analiza pe baza indicatorilor de bonitate.
Analiza viitorului firmei
Scopul analizei viitorului firmei trebuie să fie acela de a evidenţia riscurile afacerii pe
care banca o creditează, identificarea tuturor surselor de recuperare a creditului, gradul de
susţinere a afacerii de către acţionari, accesibilitatea firmei pe piaţă şi costurile de intrare într-
un nou sector de activitate (când e cazul).
Analiza viitorului firmei trebuie să se bazeze pe o serie e informaţii privind evoluţia şi
perspectiva unor ramuri şi sectoare de activitate care să corespundă nevoilor băncii şi ale
clienţilor lor.
Aceste informaţii ar trebui să constituie în fapt "structura de rezistenţă" a politicii de
creditare a băncilor pe termen mediu şi lung. Deşi băncile cer o serie de documente
solicitanţilor de credite, cum ar fi: proiecţia resurselor şi plasamentelor, plan de trezorerie,
plan de afaceri, studii de fezabilitate, studii de marketing, contracte etc., ponderea analizei
viitorului firmei în decizia de creditare este minimă, practic analiza istoricului pe baza
bonităţii şi garanţiile stau la baza deciziei de acordare sau nu a creditului, chiar şi pentru
investiţii.
Acest mod de abordare a analizei bazei de credit determină luarea unor decizii eronate
de către bănci, decizii care au condus la acumularea unui volum mare de credite restante în
portofoliul băncilor.
În practică, se constată că, deşi unii clienţi solicită credite pentru afaceri riscante,
banca le acordă creditul datorită bonităţii pe care o au şi garanţiilor; alţi clienţi, care solicită
credite pentru afaceri viabile nu-l pot obţine datorită bonităţii necorespunzătoare.
Analiza viitorului firmei ar trebui privită diferit, în funcţie de destinaţia creditului.
Pentru creditele destinate investiţiilor, banca trebuie să pună accent asupra
perspectivelor de dezvoltare a întreprinderii pe baza studiului de fezabilitate prezentat de
întreprindere. Activitatea întreprinderii trebuie să fie rentabilă, pentru a permite rambursarea
creditului, dar şi pentru a-i permite întreprinderii să-şi consolideze fondurile proprii.
Capacitatea de rambursare a creditului va trebui apreciată prin prisma rentabilităţii, a pieţei şi
a produselor.
Pentru creditele de exploatare, banca trebuie să pună accent pe cash-flow-ul ajustat cu
rata inflaţiei pe perioada derulării creditului.
O precondiţie impusă de bănci în vederea acordării creditului, este constituirea
garanţiilor de către clienţi.
Practica a demonstrat că procesul de recuperare a creditelor de către bănci este
deosebit de greoi datorită următoarelor:
- majorarea taxei de timbru (începând cu 1 iulie 1997 pe care băncile trebuie să o
plătească în vederea acţionării în instanţă a debitorului) la valoarea debitului, deci cheltuieli
mari, bani imobilizaţi pe o perioadă lungă de timp, iar procesul de recuperare este incert;
- greutăţi în obţinerea unei hotărâri judecătoreşti definitive; băncile sunt puse în
situaţia uneori de a se judeca, atât în civil, deoarece contractul de credit nu are puterea unui
act de executare silită, cât şi în penal, cele două procese neputându-se judeca concomitent.
Prin lege se precizează că “atât contractul de credit, cât şi garanţiile constituite în
favoarea băncilor constituie titlu executoriu”, urmând a se elabora norme metodologice
privind aplicabilitatea acestei prevederi.
- greutăţi în procesul de valorificare a garanţiilor; datorită acceptării de către bănci a
unor garanţii supraevaluate (baza de calcul o constituie raportul de expertiză tehnică) fără a
ţine cont de gradul de lichiditate şi valoarea de utilitate a acestora.
Categorii de credite acordate agenţilor economici
1. Credite pentru exploatare. Sunt creditele care finanţează activul circulant al
întreprinderii. Când activul circulant nu poate fi acoperit prin încasările de la clienţi şi
debitori, iar fondul de rulment al întreprinderii este insuficient, întreprinderea va recurge la un
credit bancar. Aceste credite îmbracă diferite forme în funcţie de durata sau obiectul lor.
a. Credite pe baza fluxului de lichidităţi (cash-flow)
Aceste credite se acordă pentru o perioadă de cel mult 12 luni, pentru următoarele
destinaţii: aprovizionări cu materii prime, materiale, combustibil, energie, piese de schimb,
mărfuri, precum şi pentru efectuarea unor cheltuieli necesare producţiei, executării de lucrări
şi prestări servicii, care au desfacere asigurată prin contracte şi comenzi ferme.
Necesarul de credite se determină cu ajutorul fluxului de lichidităţi (cash-flow-ului).
Fluxul de lichidităţi reflectă situaţia intrărilor de lichidităţi (încasărilor) şi ieşirilor de
lichidităţi (plăţilor) aferentă perioadei pentru care se solicită creditul. Acordarea efectivă a
creditelor de către bancă se face prin plăţi către furnizori sau prin eliberări de carnete de
cecuri cu limită de sumă, iar în unele situaţii şi în numerar sau prin punerea creditului la
dispoziţia clientului într-un cont de disponibilităţi.
b. Credite prin cont curent (linii de credit)
Creditele se acordă de către bancă pentru o perioadă de un trimestru, în vederea
desfăşurării unor activităţi de aprovizionare, producţie, desfacere. Volumul creditului se
determină la începutul fiecărui trimestru, ca diferenţă între activele curente certe şi pasivele
curente conform programului de trezorerie al agentului economic.
Necesarul de credite trebuie să fie susţinut prin contracte de aprovizionare şi
desfacere, care să justifice volumul de cheltuieli şi venituri stabilit pe trimestru şi pe fiecare
lună în parte, pe baza cărora se determină deficitul sau excedentul de credite.
Deficitul de credite constituie nivelul noilor credite de care poate beneficia agentul
economic în perioada următoare, peste cele primite din trimestrul anterior, iar excedentul de
credite reprezintă volumul de credite care urmează a se rambursa în perioada următoare, de
regulă maxim 90 zile.
Liniile de credit funcţionează după sistemul revolving, respectiv se pot efectua trageri
şi rambursări pe perioada de valabilitate a liniei de credit, cu condiţia ca soldul zilnic al
angajamentelor să nu depăşească volumul liniei de credit stabilit.
Banca percepe dobânda numai pentru sumele efectiv trase, diminuate cu rambursările,
deci pentru soldul net al creditului.
c. Credite de scont
Scontarea constă în aceea că beneficiarul unui efect de comerţ (cambie sau bilet la
ordin) poate să-şi transforme creanţa pe care o are asupra unui terţ într-o sumă lichidă, fără să
mai aştepte scadenţa.
Pentru operaţiunea de scontare, care reprezintă o operaţiune de creditare banca
percepe o dobândă - taxa scontului - care se calculează astfel:
Ts = 100*360** ZNDV
în care:
T - taxa scontului,
V - valoarea nominală a efectului de comerţ,
D - nivelul dobânzii percepute de bancă pentru operaţiile de scontare,
NZ - numărul de zile rămase până la scadenţă.
Beneficiarul efectului de comerţ va primi valoarea nominală a efectului, mai puţin
scontul.
Băncile pot sconta efectele de comerţ care îndeplinesc toate condiţiile de formă şi fond
prevăzute de lege (Legea nr. 83/1994), dar şi o serie de cerinţe obligatorii: să fie acceptate
legal la plată, timpul scurs între momentul scontării şi scadenţa titlului să fie mai mic decât 1
an, dacă trasul este client al altei societăţi bancare, efectul de comerţ trebuie avalizat de
societatea bancară respectivă.
Băncile comerciale se refinanţează, adică pot să-şi întregească lichidităţile prin
rescontarea cambiilor şi biletelor la ordin înainte de scadenţa la Banca Naţională.
d. Forfetarea
Forfetarea reprezintă o modalitate de finanţare în comerţul internaţional, pe termen
mediu şi lung, care constă în cumpărarea de către bancă a unor creanţe rezultate din operaţiuni
de export, în schimbul unei sume de bani numită scont urmând ca banca să-şi recupereze
contravaloarea acesteia de la debitorul importator.
Această tehnică nu dă băncii drept de recurs asupra vânzătorului creanţei în cazul unei
defecţiuni de plată a debitorului.
Banca acceptă creanţe sub forma cambiilor, biletelor la ordin şi acreditive invocabile
exprimate în valută, exigibile în termen de 90 zile - 5 ani.
Operaţiunea este negociabilă şi se derulează fie între bancă şi exportator (beneficiarul
înscrisului) - pe piaţa primară, fie între bancă şi ultimul destinatar al acesteia - pe piaţa
secundară.
Forfetarea permite exportatorului încasarea valorii efectului de comert înainte de
scadenţă şi transformă exportul pe bază de credit în tranzacţie cash, eliminând riscul de credit.
Exportatorul rămâne expus la riscurile legate de derularea contractului comercial, banca preia
practic toate riscurile de plată a exporturilor (reaua credinţă sau falimentul debitorului sau
garantului).
Banca acceptă titlurile numai în condiţiile în care sunt avalizate sau însoţite de scrisori
de garanţie bancară, necondiţionate, emise de o bancă din ţara importatorului, precum şi poliţe
de asigurare - care facilitează tranzacţionarea titlurilor pe piaţa secundară.
Etapele derutării operaţiunii de forfetare sunt următoarele:
exportatorul, care vinde marfa pe baza unui credit comercial, ia legătura înainte de
încheierea contractului de vânzare a mărfii (sau după) cu banca, prezentând o cerere
de forfetare prin care informează banca asupra aspectelor legate de tranzacţia
comercială, solicitând o ofertă privind condiţiile forfetării (costul, garanţiile,
documentaţia);
banca trimite oferta exportatorului privind condiţiile forfetării;
încheierea contractului comercial între exportator şi importator;
încheierea contractului de forfetare între bancă şi exportator;
livrarea mărfurilor de către exportator importatorului;
transmiterea de către importator, pe baza documentelor care atestă livrarea mărfii -
exportatorului sau băncii acestuia a titlurilor de credit avalizate sau însoţite de garanţie
bancară;
transmiterea titlurilor de credit de către exportator băncii şi încasarea contravalorii
acestora mai puţin scontul.
Comisioanele percepute de bancă depind de specificul fiecărei tranzacţii; valoare,
perioada, garantul şi riscurile operaţiunii.
Banca preia asupra sa o serie de riscuri: comerciale, de ţară, de transfer şi valutare,
care se iau în considerare la stabilirea costului forfetării.
Taxa de scont pe care banca o percepe se determină astfel:
Ts =100*360
** fz DNV
în care:
Ts - taxa scontului,
V - valoarea nominală a titlului,
Nz - numărul de zile până la scadenţă,
Df - taxa de forfetare se determină în functie de nivelul dobânzii de bază
(LIBOR FIBOR), la care se adaugă o marjă de risc.
Exportatorul va primi valoarea nominală a titlului de credit mai puţin scontul.
e. Factoring
Factoringul este un mecanism de finanţare pe termen scurt (maxim 180 zile) de către
bancă prin preluarea facturilor de la clientul beneficiar al acestora, contra unei sume de bani
numite agio.
Operaţiunea de factoring are la bază un contract de factoring încheiat între
"aderent" (furnizor, producător) şi o bancă numită "factor", prin care aceasta asigură
finanţarea, urmărirea creanţelor şi protecţia contra riscurilor de credit, îr schimbul cedării
de către aderent a creanţelor în favoarea băncii.
Din punct de vedere a modului de evaluare şi administrare a creanţelor de către
factor, operaţiunea de factoring îmbracă următoarele forme:
- factoring cu plata imediată, când factorul achită contravaloarea facturilor
aderentului la prezentarea lor;
- factoring cu plata la o dată viitoare;
- factoring mixt - când factorul plăteşte o parte a contravalorii facturilor aderentului
sub formă de avans iar diferenţa la o dată viitoare.
Acceptarea de către bancă a facturilor de la aderenţi presupune agrearea de către
bancă, în primul rând, a debitorilor care vor trebui să plătească în final contravaloarea
facturilor respective.
Banca percepe o taxă (marja de risc) pentru fiecare factură acceptată.
Banca acceptă să plătească facturile numai în condiţiile în care debitorul va face plata
direct băncii.
Neacceptarea la plată a facturilor de către bancă este determinată de următoarele
cauze:
- vicii de formă sau de fond a documentelor;
- situaţia financiară a debitorului nu prezintă încredere;
- lipsa unor garanţii.
Băncile pot acorda credite şi societăţilor de factoring pe baza contractelor de factoring
încheiate cu aderenţii. Valoarea creditului acordat de bănci este determinat pe fiecare debitor
în funcţie de cifra de afaceri, periodicitatea livrărilor, valoare fiecărei livrări, termenul-acordat
debitorului pentru efectuarea plăţii.
Practicarea operaţiunilor de scontare şi factoring ar consimţi şi o soluţie în vederea
fluidizării plăţilor din economia românească si reducerii blocajului financiar.
2. Credite pentru investiţii. Creditele destinate investiţiilor sunt acordate pe perioade
scurte (12 luni), medii 1-5 ani şi lungi 5-10 ani. Banca finanţează 80% din valoarea investiţiei,
restul de 20% trebuie să fie asigurată din surse proprii ale investitorului.
Banca acordă perioade de graţie numai pentru obiective noi de investiţii, perioadă care
nu poate depăşi 12 luni. În această perioadă, beneficiarul de credit achită dobânzi şi
comisioane aferente creditului.
Credite de leasing (locaţie)
Băncile pot acorda credite pe termene mediu şi scurt societăţilor de leasing pentru
bunurile care fac obiectul unui contract încheiat cu beneficiarul bunului.
În categoria bunurilor se înscriu: maşini, utilaje, instalaţii destinate producţiei cu o
vechime de maxim 3 ani şi care se aduc în ţară de persoane juridice române (O.G. nr.
51/1997).
Pentru agenţii economici leasing-ul prezintă următoarele avantaje:
- permite dotarea întreprinderilor cu utilaje şi echipamente printr-un efort financiar
iniţial mic;
- acces la asistenţa tehnică, financiară, contabilă oferită, de societăţile de leasing;
- tripla opţiune la încheierea perioadei de închiriere.
3.2.2. Creditarea persoanelor fizice
Băncile acordă credite persoanelor fizice atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung.
Creditele pe termen scurt sunt solicitate pentru finanţarea cumpărării unor bunuri de
folosinţă îndelungată: automobile, aparatură electronică etc.
Creditele pe termen lung sunt solicitate pentru achiziţionarea sau renovarea imobilelor.
Ponderea creditelor persoanelor fizice în total credite neguvernamentale este redusă.
La determinarea valorii creditului banca ia în considerare veniturile solicitantului; ca
regulă generală, rata lunară de rambursat inclusiv dobânda nu pot depăşi 25% din venitul
lunar al solicitantului.
În vederea acordării creditului, banca solicită garanţii, de obicei bunul care face
obiectul creditului este luat garanţie prin constituirea unei ipoteci asupra acestuia în favoarea
băncii.
Capacitatea de rambursare a creditului de către client este analizată de bancă pe baza
unor informaţii care vizează în principal următoarele:
- situaţia patrimonială şi starea socială (vârsta, familia, reputaţia, moralitatea);
- veniturile şi stabilitatea lor;
- obiectul creditului.
Ca şi în cazul creditelor acordate agenţilor economici, băncile trebuie să evalueze
riscurile la care se expun prin acordarea creditelor persoanelor fizice.
Analiza dosarelor de credit, când numărul lor este mare şi valoarea unitară mică,
devine costisitoare pentru bancă, iar compensarea cheltuielilor prin suportarea de către clienţi
devine descurajantă pentru aceştia. În plus, procesul de investigare este greoi, cere timp, ceea
ce conduce al micşorarea numărului credite promovate de bancă.
Pentru depăşirea acestor inconveniente, băncile au posibilitatea de selecţie a
solicitărilor de credit printr-o metodă de evaluare a cererii de credit prin punctaj: "credit
scorring".
Metoda permite băncii ca, pe baza unor informaţii preliminare, pe care clientul le pune
la dispoziţia băncii prin intermediul unui formular (completat odată cu cererea de credit), să
admită sau nu dosarul solicitantului.
Metoda are la bază tehnici statistice de tratare a informaţiilor referitoare la
comportamentul solicitanţilor de credit, care permit să identifice riscul de nerambursare a unui
credit prin intermediul unei note (scor).
Problema cheie este aceea de a descoperi, printre informaţiile despre solicitantul de
credite, acele informaţii care explică cel mai bine solvabilitatea sa. Fiecărei informaţii îi este
atribuită o pondere, suma ponderilor comparată cu o notă de referinţă stabilită în prealabil de
bancă indică dacă dosarul se acceptă sau nu pentru a fi instrumentat de bancă.
Metoda evaluării creditului prin punctaj se aplică în special creditelor pe termen scurt,
creditelor imobiliare, deoarece aceste credite se adresează unor solicitanţi care prezintă un
comportament omogen, deci criteriile decizionale sunt valabile pentru toţi, iar obiectul
creditului este identificabil ca valoare şi durată, pentru ca riscurile asumate să fie comparabile.
Aplicarea metodei conduce la reducerea cheltuielilor şi timpului aferent investigării
dosarelor de credit.
Tehnica de aplicare a metodei este redată în paragraful următor.
Evaluarea creditului prin punctaj (scorring)
Metoda creditului evaluat are la bază analiza discriminatorie, care este o metodă
statistică ce permite, plecând de la un ansamblu de informaţii care caracterizează fiecare
individ care aparţine unei populaţii, să se distingă mai multe clase omogene vizavi de un
criteriu prestabilit.
Aplicarea metodei creditului evaluat necesită două etape:
l. Determinarea claselor şi informaţiilor ce caracterizează fiecare clasă.
2. Utilizarea rezultatelor analizei pentru solicitanţii noi.
Pe baza dosarelor de credite derulate şi arhivate de bancă, se disting două clase de
clienţi: clienţi buni, care au rambursat creditele la timp şi fără probleme şi clienţi răi, care fie
că nu au rambursat creditele, fie că au avut probleme la rambursarea unor rate (întârzieri).
Pentru ambele clase de clienţi trebuie găsite criterii care să-i caracterizeze cel mai
bine. În acest scop, se vor determina succesiv următoarele elemente:
a. determinarea criteriilor de solvabilitate
Din dosarele de credit se vor reţine pentru fiecare titular de credit o serie de informaţii
referitoare la adresă, profesie, vârstă, situaţia familială, venit etc. Se vor reţine între 20-30 de
informaţii care se vor asocia clienţilor buni şi răi. Apare astfel o identitate de criterii specifică
fiecărei clase, de exemplu:
clienţii răi se caracterizează prin:
- nu au telefon;
- nu au cont la bancă;
- sunt divorţaţi;
- au mai mult de patru copii;
- au vârsta între 25-30 ani;
- lucrează mai puţin de 6 luni într-o întreprindere;
- nu sunt proprietari ai locuinţei.
clienţii buni se caracterizează prin:
- au telefon;
- sunt proprietari ai locuinţei;
- au cont în bancă;
- lucrează în aceeaşi întreprindere de peste 10 ani;
- sunt căsătoriţi şi au 2-3 copii.
b. determinarea notei totale (scorului)
Fiecărui criteriu i se atribuie o notă care ţine loc de pondere în funcţie de importanţă.
Analiza discriminatorie pune în evidenţă că anumite criterii sunt mai semnificative decât
celelalte şi permite să se calculeze ponderea care trebuie asociată fiecăruia dintre ele.
Pentru fiecare dosar, ponderile atribuite criteriilor de solvabilitate se vor aduna
abţinându-se nota totală (scorul). Dacă analiza discriminatorie s-a făcut corect, cele două clase
apar distinct pe cele două curbe ca în grafic.
număr de dosare clienţi răi clienţi buni
n1 n2 note
Figura nr. 3.1. Repartiţia posibilă a claselor de risc
c. determinarea notei limită
Constă în a determina o notă limită sub care probabilitatea ca un client să fie
nesolvabil este foarte mare. Această etapă este fundamentală pentru creditul evaluat. Se
observă că cele două curbe au o suprafaţă comună, cu cât această suprafaţă este mai mare, cu
atât evaluarea făcută este mai puţin sigură.
Dacă se acceptă nota limită la un nivel mic (n1) se acceptă toţi clienţii buni dar şi
mulţi dintre cei răi (suprafaţa totată arată numărul de clienţi răi acceptaţi). Dacă se acceptă
nota limită la un nivel mare (n2) se elimină toţi clienţii răi, dar şi un număr mare de clienţi
buni (suprafaţa punctată arată numărul de clienţi refuzaţi).
Deci, nota limită optimă este aceea care elimină cei mai mulţi clienţi răi posibil şi cel
mai puţini dintre cei buni. Pentru determinarea acestei note optime este necesar să se facă mai
întâi o analiză de rentabilitate a clienţilor buni şi a celor răi.
Aceasta înseamnă să se evalueze contribuţia la profitul băncii a fiecărui client, care va
fi pozitivă pentru clienţii buni şi negativă pentru clienţii răi, ca urmare a cheltuielilor pe care
le face banca cu aceştia (cheltuieli de judecată executare silită) inclusiv pierderile pe care
banca le suportă ca urmare a nerecuperării creditului. Nota optimă va fi aceea care are o
influenţă favorabilă asupra profitului băncii.
Exemplu: Să presupunem că s-au analizat 1000 de dosare de credite. În urma atribuirii
criteriilor de solvabilitate cu notele (ponderile) şi însumându-le pentru fiecare dosar se obţine
câte o notă totală. Separând clienţii răi de cei buni se obţin următoarele rezultate (tabelul 3.2.):
Tabelul nr. 3.2. Notele totale obţinute de clienţi
Notele totale obţinute Clienţi buni Clienţi răi50 0 5100 27 7150 63 10200 135 19250 180 19300 153 15350 144 15400 54 5450 54 5500 90 0
900 100
În urma analizei de rentabilitate a dosarelor, s-a constatat că raportat la 100 lei credit
fiecare client bun contribuie în medie cu 10 lei profit pentru bancă şi fiecare client rău dă o
pierdere de 80 lei pentru bancă.
Dacă banca fixează nota limită 150, ea elimină 90 de clienţi buni şi 22 răi.
Profitul se modifică cu: - 90 x l0 + 22 x 80 = + 860
Dacă banca fixează nota limită 200, ea elimină 225 clienţi buni şi 41 răi.
Profitul se modifică cu: - 225 x 10 + 41 x 80 = + 1030
Dacă banca fixează nota limită 250, ea elimină 405 clienţi buni şi 60 răi.
Profitul se modifică cu: - 405 x 10 + 60 x 80 = + 450
Se observă că situaţia cea mai favorabilă asupra profitului o are nota limită de 200.
2. Odată fixată nota limită, toate cererile de credit vor fi analizate prin prisma
informaţiilor utilizate în analiza discriminatorie, informaţii pe care banca le obţine de la
clienţii noi care vor completa formularul (chestionar). Un exemplu de chestionar este dat în
tabelul următor (tabelul nr. 3.3)1:
Tabelul nr. 3.3. Exemplu de chestionar
1 adaptat după Sylvie de Coussergues, guestion de la banque, Dunod, Paris, 1992
Criterii pondereaCriteriul şi locuinţa solicitantului -excelent
-bun-mediu-sărac
7530
Durata de când locuieşte în cartier (locuinţa) -0 – 6 luni-7 luni – 1 an-1 – 2 ani-2 – 5 ani
- > - 5 ani
01246
Profesia -şomer-pensionar-intelectual-comerciant-tehnician-muncitor calificat-muncitor sezonier calificat
- muncitor sezonier necalificat
05423221
Telefon -da-nu
40
Referinţe bancare - nici una- cont la vedere sau economii- cont la vedere si economii
034
Situaţia familială - celibatar- celibatară- căsătorit (ă)- divorţat (ă)- văduv (ă)
13402
Număr de persoane în întreţinere -0-1-2-3-mai mult de 4
12310
Venituri - < 800.000 lei- 800.000 – 1.500.000 lei- 1.500.000 – 2.000.000 lei- 2.000.000 – 3.000.000 lei- 3.000.000 – 4.000.000 lei- > 4.000.000 lei
012345
În chestionar au fost reţinute nouă criterii de solvabilitate, pentru fiecare criteriu se
admit variante cărora li se acordă o anumită notă (pondere). Criteriile trebuie să aibă un enunţ
simplu, pentru a uşura verificarea de către ofiţerul de credite a declaraţiilor solicitantului de
credite. Clientul a cărui notă totală este inferioară notei limită optime i se va refuza cererea de
credit.
Deşi metoda este atrăgătoare, ea prezintă o serie de probleme, două dintre ele sunt cele
mai importante şi anume: cum să se selecţioneze eşalonul de dosare care fac obiectul analizei
discriminatorii şi care sunt criteriile discriminatorii stabile.
Pentru prima problemă, dosarele analizate, deci creditele derulate şi acceptate de
bancă nu sunt reprezentative pentru analiza discriminatorie, deoarece banca a eliminat, prin
metoda clasică de analiză a fiecărui client, clienţii cu risc mare de nesolvabilitate.
Pentru depăşirea acestei situaţii, care nu reprezintă în fapt realitatea, banca are trei
posibilităţi:
- să evite analiza dublă a dosarelor;
Analiza dosarelor de credit deja derulate de bancă presupune practico reanalizare a
dosarelor, deci evaluarea creditelor se suprapune peste metoda clasică necontribuind practic la
uşurarea analizei dosarului, prin faptul că nu înlocuieşte metoda clasică, iar controlul
suplimentar nu va fi acceptat de ofiţerii de credite care au instrumentat dosarele derulate.
- să se includă în analiză şi dosarele refuzate de ofiţerii de credite care le-au analizat
după metoda clasică, dar s-ar mări în mod artificial numărul clienţilor răi;
- să se accepte toate cererile de credit în vederea constituirii eşantionului pentru
analiza discriminatorie.
Din punct de vedere statistic, această ultimă posibilitate este cea mai bună pentru că
elimină primele două inconveniente.
Din punct de vedere al costurilor, această posibilitate duce la creşterea pierderilor
pentru bancă. Dacă această creştere a pierderilor va fi comparată ulterior - prin introducerea
metodei de evaluare prin punctaj (scor) - de o creştere a profiturilor pentru bancă, deci,
reducerea pierderilor, acceptarea tuturor cererilor de credit pe o anumită perioadă este
justificată.
A doua problemă - stabilirea criteriilor de solvabilitate este la fel de grea. Criteriile
luate în calcul: venit, profesie se modifică de la an la an, au un caracter dinamic datorită
schimbărilor care au loc în viaţa economică şi socială a ţării.
De aceea, criteriile de solvabilitate a clienţilor trebuie revizuite periodic în analiza
discriminatorie pentru a verifica eficacitatea acestora. Aceste modificări impun luarea în
considerare a altor criterii de solvabilitate, deci banca ar trebui să accepte din nou o perioadă
toate cererile de credite şi implicit riscurile - pierderile deci.
Aceste probleme vin să sublinieze limitele metodei de evaluare a creditului prin
punctaj (scor), dar nu elimină în mod radical eficacitatea metodei.
3.2.3. Plasamente pe piaţa interbancară
În vederea fructificării tuturor fondurilor de care băncile dispun, ele pot face
plasamente la celelalte bănci, plasamente a căror durată variază de la câteva ore până la 1 an.
Rata dobânzii pe această piaţă este determinată de cererea şi oferta de bani.
Plasamentele pe această piaţă nu prezintă risc; uneori, băncile fac plasamente
negarantate - pe termen scurt la bănci solide.
Volumul plasamentelor pe piaţa interbancară, aşa cum rezultă din tabelul nr.6.l., a
crescut în anul 1997 concomitent cu reducerea creditelor acordate agenţilor economici.
Cauzele care au condus la această creştere spectaculoasă a plasamentelor interbancare
(care s-au triplat faţă de anul 1996) au fost următoarele:
majorarea dobânzii de politică monetară începând cu ianuarie 2008, de către
B.N.R., în trei tranşe până la finele lunii martie, respectiv cu 1,5 puncte
procentuale;
amplificarea problemelor care ţin de portofoliul creditelor neperformante
concretizate în lipsa de lichidităţi cu care se confruntă unele bănci
nivelul înalt al dobânzilor şi siguranţa plasamentelor oferite de
această piaţă.
Efectele directe produse de noul instrument de politica monetară – creşterea
artificială a ratei dobânzii atât la active, cât şi la pasive practicate de bănci, coroborat cu
majorarea taxei de timbru, la nivelul debitului reclamat de bănci pentru acţionarea în instanţă
a debitorilor, au condus la creşterea soldurilor creditelor restante de 2,3 ori faţă de aceeaşi
perioadă a anului precedent.
3.2.4. Plasamente în titluri financiare
În perioade de recesiune şi instabilitate economică, când cererea de credite este
scăzută, băncile dispun de fonduri pe care le plasează în titluri financiare.
În perioadele de boom economic, când cererea de credite este mare, băncile pot fi
forţate să-şi vândă o parte din titlurile financiare achiziţionate anterior pentru a face faţă
cererii de credite.
În procesul gestionării fondurilor atrase, băncile parcurg următoarele etape: întâi, ele
fac faţă cerinţelor de rezerve legale; în al doilea rând, îşi constituie un fond pentru a face faţă
nevoilor de lichidităţi ale băncii; în al treilea rând, fac faţă nevoilor de creditare, care de
obicei aduc mai mult venit decât investiţiile în titluri financiare; în al patrulea rând, fondurile
rămase sunt investite în titluri financiare.
Titlurile financiare joacă un rol important în gestionarea activului băncii: ele permit
băncii să utilizeze toate fondurile de care ea dispune la un moment dat pot ajuta banca cu
resurse lichide prin achiziţionarea de titluri financiare care se potrivesc nevoilor de lichiditate
a băncii; contribuie la diversificarea portofoliului de active şi deci la protejarea băncii
împotriva riscurilor financiare.
Principalele titluri financiare care pot constitui investiţii financiare pentru bănci sunt
următoarele:
- titluri de stat emise de Ministerul Finanţelor şi garantate de stat, cu venit fix; sunt
lipsite de risc;
- titluri de valoare emise de administraţia centrală a ţărilor din categoria A şi a
Băncilor Centrale din aceste ţări, precum şi de instituţii financiare internaţionale; sunt lipsite
de risc;
- titluri de valoare emise de societăţi bancare româneşti, bănci din ţările din categoria
A, Administraţia locală din România, Administraţia locală din ţările din categoria A; au
potenţial mare de plată, dar susceptibile deci, cu risc;
- acţiuni ale băncii la alte instituţii financiare depozitare şi nedepozitare societăţi
comerciale şi societăţi bancare din ţară; sunt riscante;
- titluri de valoare emise de societăţi comerciale române şi străine; sunt riscante.
Principalele caracteristici ale titlurilor financiare sunt următoarele:
maturitatea reprezintă termenul la care titlurile financiare pot fi transformate în
lichidităţi, posesorul primind integral suma avansată la achiziţionarea titlului şi venitul
aferent;
impozitul pe venit - privit atât ca mod de impunere, cât şi prin nivelul cotelor de
impunere sau facilităţi fiscale;
pierderile sau câştigurile sunt atribute ale investiţiilor financiare.
Investiţiile financiare sunt supuse următoarelor surse potenţiale de risc:
Banca poate fi forţată să vândă înainte de maturitate un titlu financiar. Fiind în lipsă
de lichidităţi şi pentru a nu face apel la împrumuturi, banca va fi nevoită să-şi vândă titlurile
cumpărate anterior, în pierdere.
Riscul de creditare;
Constă în nerecuperarea sumei avansate de bancă la achiziţionarea titlului sau numai a
veniturilor (dividende, cupon) sau a ambelor.
Riscul puterii de cumpărare;
Ca urmare a procesului inflaţionist, banca poate să piardă datorită eroziunii banilor
investiţi.
Astfel, rata venitului real (pe care îl va primi banca) ajustată cu rata inflaţiei se
exprimă după formula:
Rr = Rn - 1
Aşadar, cu cât rata inflaţiei este mai mare, cu atât veniturile reale aferente titlului
achiziţionat vor fi mai mici.
Prin realizarea de plasamente în investiţii financiare, banca urmăreşte următoarele
obiective:
- obţinerea unui venit sub diferite forme: dividende, cupon etc.
- realizarea unui portofoliu de investiţii financiare de calitate (sigure şi profitabile);
- utilizarea completă a fondurilor băncii;
- posibilitatea utilizării titlurilor drept gajuri în momente dificile pentru bancă (criză de
lichidităţi);
- asigurarea lichidităţii prin corelarea scadenţelor titlurilor cu nevoia de lichiditate a
băncii.
Pentru atingerea acestor obiective, managementul bancar trebuie să parcurgă
următoarele etape:
l. Coordonarea portofoliului de investiţii financiare cu mediul extern.
Evident, este greu să se prevadă evoluţia variabilelor mediului extern ca, de exemplu:
creşterea economică, rata dobânzii, inflaţia. Din cauza nesiguranţei oricărei previziuni
economice, deciziile trebuie luate cu o oarecare prudenţă pentru a feri banca în cazul unor
previziuni incorecte.
2. Coordonarea portofoliului de investiţii financiare cu planul de lichidităţi al
băncii.
Acest lucru se poate obţine în condiţiile în care administrarea portofoliului de investiţii
financiare nu este considerată o funcţie separată, ci este integrată în procesul de gestionare
active-pasive al băncii.
3. Evaluarea posibilităţilor de gajare oferite de titlurile financiare.
Titlurile financiare mai puţin riscante sau lipsite de risc pot constitui garanţii în
vederea obţinerii unor împrumuturi de către bancă. Deci, managementul băncii trebuie să ştie
cerinţele de gajare specifice pieţei financiare.
4. Evaluarea riscului pe care îl presupune fiecare tip de activ.
Titlurile de stat emise de Ministerul Finanţelor şi titlurile de valoare emise de instituţii
străine garantate de guvernele ţărilor respective sunt lipsite de risc. Titlurile de valoare emise
de instituţii din ţară şi străinătate negarantate de stat prezintă risc.
Acţiunile deţinute de bancă la alte societăţi bancare şi nebancare din ţară şi străinătate
prezintă risc pentru bancă.
5. Evaluarea venitului net fără impozit.
Cotele de impozit sau facilităţile fiscale pe categorii de titluri pot fi elemente
restrictive în procesul de achiziţionare a titlurilor financiare. Banca va agrea acele titluri care
aduc venituri mari.
6. Diversificarea portofoliului de investiţii financiare.
Achiziţionarea mai multor categorii de titluri financiare de la cât mai mulţi emitenţi va
determina ca perceperea riscurilor financiare să fie cât mai difuză pentru bancă.
O practică extrem de riscantă, dar agreată de multe bănci, este aceea de achiziţionare a
acţiunilor unor instituţii cu care ele colaborează, în special ale societăţilor de asigurare.
Această practică determină ca pierderile băncii să fie transferate societăţilor de asigurare,
pierderi la care banca mai ia parte şi în calitate de acţionar.
7. Anticiparea evoluţiei dobânzii.
Dacă rata dobânzii va scădea, atunci cererea de credite va fi mare, deci banca va trebui
să investească în titluri pe termen scurt cu grad ridicat lichiditate.
Dimpotrivă, dacă se aşteaptă la o creştere a ratei dobânzii, cererea de credite va fi
mică, banca va trebui să-şi plaseze fondurile în titluri pe termen mediu şi lung în scopul
obţinerii unor avantaje.
8. Determinarea mărimii portofoliului de investiţii financiare.
Mărimea portofoliului de investiţii financiare va fi în funcţie de:
- gradul de profitabilitate al investiţiilor în titluri financiare,
- volumul fondurilor rămase neutilizate după constituirea fondurilor pentru nevoile de
rezerve, lichidităţi şi de credit ale băncii.
9. Evaluarea experienţei manageriale.
Băncile care nu au experienţă în tranzacţionarea titlurilor financiare trebuie să se
limiteze la achiziţionarea titlurilor de stat şi obligaţiuni garantate de guvernele ţărilor
emitente.
Băncile care au experienţă managerială profită de momentele oferite de piaţă, nu ţin în
portofoliul lor titlurile până la maturitate, ci le tranzacţionează pentru a-şi maximiza profitul.
Băncilor româneşti li se interzice prin lege tranzacţionarea titlurilor financiare,
excepţie făcând cele dobândite în urma executării silite a creanţelor, pentru desfăşurarea
activităţii şi pentru folosinţa salariaţilor.
Una dintre cele mai importante contribuţii ale portofoliului de investiţii financiare
este că el permite echilibrarea lichidităţii totale şi a poziţiei de risc a băncii.