Capitolul XIII Insolventa

Introducere

1. Insolventa este esecul in afaceri, starea, de cele mai multe ori iremediabila, pe care intreprinzatorul ar fi trebuit, dar nu a putut, sa o evite. Daca afacerea este o aventura, atunci insolventa este consecinta aventurii care s-a terminat prost. Procedura insolventei este modul in care legea si tribunalele organizeaza esecul in afaceri.

Deschiderea procedurii insolventei va antrena un lung sir de restrictii si chiar de sacrificii ce vor fi suportate de ambii destinatari ai procedurii, debitorul si creditorii deopotriva. Dar aceste restrictii sau sacrificii sunt necesare, fie pentru ca altfel debitorul nu se poate salva, fie pentru ca debitorul trebuie eliminat din mediul sau de afaceri, pentru a nu contamina acest mediu si a nu antrena si alti intreprinzatori in esecul sau.

Principalele doua efecte ale deschiderii procedurii insolventei sunt desesizarea debitorului (automata, daca debitorul nu a cerut sau nu i se permite sa ceara reorganizarea) si suspendarea urmaririlor individuale contra debitorului.

Efectul de suspendarea împiedică acţiunile individuale de realizare a creanţelor contra debitorului si se aplică atât creditorilor cu creanţe garantate, cât şi celor cu creanţe negarantate. În momentul deschiderii procedurii insolventei, intreprinzatorul (devenit, din acest moment, “debitor”) intră sub protecţia tribunalului, fiind astfel protejat de actiunile creditorilor pentru recuperarea creantelor, inclusiv de eventualele şicane pe care creditorii i le-ar putea face prin executări individuale.

Conducerea activitatii debitorului trece, de regula, în sarcina administratorului judiciar, inca de la deschiderea procedurii. Mandatul administratorilor societăţii ce intră în procedura insolvenţei inceteaza pe data deschiderii procedurii, daca debitorul nu si-a declarat in termen intentia de reorganizare. Chiar si in acest din urma caz, administratorii societatii debitoare isi pierd functia, in favoarea administratorului special, pe data desemnarii acestuia. Administratorul special, atunci cind debitorul si-a pastrat dreptul de a-si administra afacerea, isi desfasoara activitatea sub supravegherea administratorului judiciar. Iar administratorul judiciar este, din punct de vedere judiciar, sub controlul judecatorului-sindic si, din punct de vedere managerial si comercial, sub controlul creditorilor, exercitat prin comitetul creditorilor. Asadar, creditorii preiau de la asociatii/actionarii debitorului controlul activităţii acestuia, de la data deschiderii procedurii insolventei. Rolul asociatilor/actionarilor societatii aflata in insolventa este redus pina la estompare. Practic, de la data deschiderii procedurii insolventei, adunarea generala a asociatilor/actionarilor isi vede suspendate atribuţiile principale. Asociatii/actionarii se mai pot implica doar in desemnarea administratorului special ori in procedurile de majorare a capitalului, fuziune sau divizare necesare pentru implementarea unui plan de reorganizare.

În caz de lichidare, creditorii vor primi, in ordinea de preferinta prevazuta de lege, plati sub forma de distribuiri din sumele de bani rezultate din lichidare, creditorii cu creanţe garantate avind prioritate cu privire la satisfacerea creanţelor lor din sumele obţinute din vinzarea bunurilor asupra carora poarta garaniile. Ca urmare a trecerii la faliment, debitorul persoana juridica este dizolvat de drept, urmind a fi radiat din registrele publice, la finalul proceduii de faliment, cu consecinta pierderii personalitatii sale juridice. Debitorii - persoane fizice care au fost condamnate definitiv pentru bancrută frauduloasă, gestiune frauduloasă sau alte infracţiuni

economice nu vor mai putea deţine o funcţie manageriala în vreo companie şi nu vor mai putea face afaceri pe cont propriu până la reabilitare. Anumite descalificări profesionale, restricţii şi interdicţii sunt aplicabile si managerilor debitorului - persoana juridica, dar numai în cazul antrenării răspunderii lor penale pentru cauzarea insolventei acelei persoane juridice. În fine, in mod similar Codului falimentului din SUA, legea română prevede descarcarea completă de datorii a cdebitorului, cu exceptia falitului fraudulos. Descarcarea de datorii împiedică creditorii să întreprindă alte acţiuni privind colectarea oricărei părţi a debitului neachitat.

2. Legislatia romaneasca in domeniul insolventei este mult prea des schimbata fiind, in plus, diseminata in prea multe acte normative. In afara de Legea insolventei nr.85/2006, exista o Lege a falimentului societatilor de asigurari (Legea nr.503/2004), o Ordonanta referitoare la falimentulu institutiilor de credit, aplicabila si entitatilor reglementate ale pietei de capital (OG nr.10/2004), o Lege privind insolventa transfrontaliera (Legea nr.637/2002), o Ordonanta de urgenta aplicabila profesiei de practician in insolventa (OUG nr.86/2006) precum si, dupa 1 ianuarie 2007, data aderarii Romaniei la UE, Regulamentul procedurilor de insolventa emis de Comisia Europeana (Regulamentul nr.1346/2000), direct aplicabil in dreptul intern. Toata aceasta abundenta legislatie, mult prea frecvent modificata, este rezultatul lipsei acute de principii pe baza carora o asemenea legislatie sa se poata funda. Lipsa principiilor provoaca haos legislativ care duce, evident, la aplicarea empirica si imprevizibila a legii, intr-un domeniu in care, oricum, se incearca reglementarea efectelor dezastrului, in ideea de a incerca reducerea la minim a consecintelor acestuia.

In plus, legislatia insolventei sufera si de inconvenientul unei slabe cunoasteri din partea mediului de afaceri, care in general rejecteaza aceste proceduri. Ca orice lucru necunoscut, si insolventa provoaca panica si teama.

Administratia din Romania a incercat in repetate rinduri eficientizarea procedurilor de insolventa, motiv pentru care aceasta si-a propus, inca din 1995, evaluarea eficacitatii cadrului legal in ceea ce priveste apararea drepturilor creditorilor, recuperarea datoriilor, mecanismele de preventie a insolventei precum si evaluarea masurii in care acestea se incadreaza in practicile internationale cele mai eficiente. S-a incercat a se identifica asteptarile creditorilor, astfel incat avantajele si dezavantajele acestora in cadrul procedurii insolventei sa poata fi mai bine determinate, urmind liniile directoare pe care Banca Mondiala le-a schitat in World Bank’s Principles and Guidelines in insolvency procedures referitoare la raspunderea organelor de conducere a debitorului persoana juridica, deschiderea procedurii, efectele deschiderii procedurii etc. Ideea specializarii instantelor in procedurile de insolventa, a selectarii, calificarii si pregatirii profesionale a judecatorilor-sindici, este tot atit de veche ca si fosta Legea nr.64/1995, chiar daca este este si acum, la 12 ani de la edictarea acestei legi, in faza de inceput. Situatia este similara in ce priveste alternativele insolventei (negocierea, arbitrajului, medierea etc.).

O preocupare speciala a administratiei romanesti, cel putin in teorie, a fost cea referitoare la crizele sistemice si insolventa intreprinderilor detinute de stat, la rolul si implicatiile falimentului acestor intreprinderi in cadrul procesului de privatizare. Legislatia romana a insolventei este, insa, rareori aplicata marilor companii, datorita, spre exemplu, multiplelor exceptari legale aplicabile societatilor de stat privatizabile.

Pe de alta parte, legislatia si practica judiciara din Romania lasa la indemina debitorului o intreaga varietate de modalitati de a evita sau deturna procedurile colective de la scopul lor legitim.

Legea nr.85/2006 privind procedura insolventei1 a fost rezultatul acestor preocupari, la care s-au adaugat cerintele integrarii in Uniunea Europeana. Având în vedere concluziile Raportului Comisiei Europene cu privire la progresele înregistrate de România în cursul anului 2004 în procesul de aderare la Uniunea Europeană, potrivit cărora sistemul juridic românesc nu prevede „mecanisme eficiente pentru ieşirea de pe piaţă a operatorilor economici”, fiind identificate ca principale cauze ale lipsei de eficienţă „complexitatea procedurii, aplicarea neuniformă a legislaţiei în materie, protecţia redusă de care beneficiază creditorii”, Guvernul României a fixat ca obiectiv prioritar în Programul legislativ şi în Strategia de reformă a sistemului judiciar elaborarea unui act normativ de reformare a procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului2. Procesul de amendare legislativă a avut ca punct de plecare acquis-ul comunitar în domeniul insolvenţei (Regulamentul Consiliului 1346/2000 din 29 mai 2000 privind procedura insolvenţei3, Directiva 2002/74/EC din 22 septembrie 2002 pentru modificarea Directivei 80/97/EEC privind protecţia salariaţilor în cazul insolvenţei angajatorului4, Directiva 80/97/EEC privind protecţia salariaţilor in cazul insolvenţei angajatorului5, Directiva 2001/17/EC din 19 martie 2001 privind reorganizarea şi falimentul societăţilor de asigurări6, Directiva 2001/24/EC privind reorganizarea şi falimentul societăţilor de credit7), legislaţie a cărei preluare a fost asumată în cadrul procesului de negociere. Asa cum declara Nota de fundamentare a Legii insolventei, „s-au avut, de asemenea, în vedere cele mai bune practici în materie în statele membre ale Uniunii Europene şi în alte state cu tradiţie în domeniu, precum Statele Unite ale Americii”.

3. Simplificarea formalitatilor de inregistrare si autorizare a functionarii societatilor comerciale, adica de deschidere a unor afaceri noi, a fost o preocupare constanta a legiuitorului roman, inca din anul 20018, cind s-a instituit o procedura unica de inregistrare si autorizare a functionarii comerciantilor, in scopul simplificarii unor formalitati administrative, procedura care a fost de mai multe ori modificata, in acelasi scop al simplificarii. Ideea simplificarii a fost reluata in 20049, cind, practic, procedura de inmatriculare si autorizare a functionarii societatilor comerciale a fost readusa la situatia anterioara anului 2001, cind societatea era, mai intii, inmatriculata si, ulterior, autorizata sa functioneze. Ceea ce s-a urmarit prin emiterea acestor doua reglementari a fost sa se simplifice procedura inregistrarii unor noi afaceri, cu cit mai mici costuri. O afacere serioasa nu se deschide, insa, de catre orice persoana, pentru ca altfel nu mai este vorba de o afacere, ci de o aventura. O firma serioasa trebuie sa isi poata permite sa suporte costurile demararii unei noi afaceri, sa isi poata plati un avocat, notar, expert contabil etc., lucruri 1 Publicata in M. Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006, in vigoare din 20 iulie 2006. In continuare, in text, Legea insolventei.2 Nota de fundamentare a Legii nr.95/2006 privind procedura insolventei.3 Publicat în JOCE L160 din 30.06.2000.4 Publicată în JOCE L270 din 8.10.2002.5 Publicată în JOCE L283 din 28.10.1980.6 Publicată în JOCE L110/20.04.2001.7 Publicată în JOCE L125 din 5.05.2001.8 Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.76/2001 privind simplificarea formalitatilor administrative pentru inregistrarea si autorizarea functionarii comerciantilor, publicata in M.Of. nr.283/31 mai 2001. OUG nr.76/2001 a fost republicata in M.Of. nr.413/2002, fiind ulterior modificata prin OUG nr.129/2002 si prin OUG nr.35/2003. In prezent, este abrogata prin Legea nr.359/2004. 9 Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalitatilor la inregistrarea in registrul comertului a persoanelor fizice, asociatiilor familiale si persoanelor juridice, inregistrarea fiscala a acestora, precum si la autorizarea functionarii peroanelor juridice, publicata in M.Of. nr.839/2004, care a intrat in vigoare in 11.11.2004, a abrogat OUG nr.76/2001. In prezent, si aceasta lege este abrogata.

simple care sunt, de fapt, conditii ale succesului afacerii sale. Acest gen de idei fals-social-democrate favorizează apariţia firmelor fantomă, care nu fac decât să polueze mediul de afaceri. Social-democraţia nu înseamnă a permite tuturor să-şi constituie societăţi comerciale, ci a crea mediul propice pentru ca « afaceriştii » să-i angajeze pe cei care au nevoie de un loc de muncă, in exercitiul muncii sale cel in cauza putind sa isi valorifice ideile de afaceri valoroase, chiar daca nu-si poate deschide o firma proprie. Economia de piaţă se construieste cu societăţi serioase.

Daca este simplu sa se infiinteze o firma in Romania, este in acelasi timp infinit mai greu sa se lichideze o afacere. Desfiintarea unei afaceri in Romania este atit de complicata incit o mare majoritate de « patroni » au preferat sa lase firma proprie sa se radieze din oficiu, in baza fostei Legi nr.359/2004 (denumita si Legea simplificarii formalitatilor), iar acum, in conditiile introducerii impozitului forfetar, adica a unei taxe platibile statului indiferent daca exista profit sau nu, aceeasi « patroni » prefera sa suspende pe termen limitat activitatea si existenta firmei. Costurile lichidarii acestor firme - fantoma (taxe, onorarii, creante bugetare stinse in mod iremediabil ca urmare a radierii) le suportam noi, contribuabilii. Spre exemplu, in cazul lichidarilor voluntare, reglementate de Legea societatilor comerciale, fiscul nu permite sau incurca aceste lichidari voluntare, intrucit, invariabil, pretinde controale fiscale de fond, in prealabil oricarei lichidari. Rareori cu motive reale, fiscul formuleaza opozitie la hotarirea asociatilor privind lichidarea societatii lor. ANAF impune subordonatilor sai epuizarea modalitatilor de executare silita bugetara, inainte de a cere, asa cum era obligatoriu conform Codului de procedura fiscala in forma sa initiala, deschiderea falimentului. Nici procedurile de insolventa nu sunt, cel putin in prezent, solutia optima pentru scoaterea unor societati comerciale din circuitul economic si juridic. Cazurile de insolventa dureaza. Procedura de insolventa se deschide greu, chiar daca debitorul o cere (judecatorul sindic, in loc sa pronunte deschiderea procedurii fara citarea partilor, procedeaza la citare, iar uneori refuza deschiderea procedurii pentru lipsa unor documente inutile la dosarul cauzei). Sunt debitori care tergiverseaza deschiderea procedurii cu singurul scop de a se prescrie actiunile pentru anularea actelor sale frauduloase, de externalizare a activelor proprii in dauna creditorilor sau actiunile in raspundere contra managerilor. Se trece greu la lichidare, acordindu-se preferinta reorganizarii, chiar si cind debitorul nu o cere. Judecatorul sindic se implica prea mult, in loc sa lase treaba in mina managerilor procedurii si a reprezentantilor creditorilor, si in acest fel incurca procedura. Adunarile creditorilor sunt prea dese si sufocate de prea multe formalitati si atributii, in conditiile in care gradul de informare a creditorilor obisnuiti cu privire la acest gen de proceduri este foarte redus. Se cuvine, insa, a arata ca Legea insolventei, adoptata in 2006, contine citeva noutati care pot simplifica si da mai multa suplete procedurii insolventei. Spre exemplu, se introduce procedura simplificata, aplicabila practic tuturor societatilor comerciale (reorganizarea devine o exceptie). Atributiile judecatorului sindic sunt limitate la controlul judiciar al procedurii, deciziile comerciale fiind exclusiv in sarcina si responsabilitatea managerilor procedurii insolventei, care pot fi controlati sub acest aspect de comitetul creditorilor. Principalele atributii ale adunarii creditorilor au trecut la comitetul creditorilor, format din 5-7 membri, cu un grad ridicat de informare si educatie in materie de insolventa. Managerul procedurii va avea, deci, interlocutori adevarati in persoana membrilor comitetului creditorilor.

4. Procedurile de insolventa au ca element central debitorul, acel subiect de drept care, asumindu-si riscul unei afaceri, a esuat. Incepind cu anul 2003, la nivelul Uniunii Europene se vorbeste din ce in ce mai mult de intreprinderea debitorului, care merita salvata, intrucit de ea

depind o suma cvasi infinita de persoane cu care debitorul se afla in relatii de afaceri sau in alte raporturi juridice (salariatii, statul, comunitatea locala, bancile, creditorii). La fel, se vorbeste din ce in ce mai mult de asa numitul “faliment scuzabil” al intrerpinzatorilor nefericiti, victime ale conjuncturilor nefavorabile sau ale propriei incompentente si se “propavaduieste” reinsertia acestora in mediul de afaceri. Scopul traditional si, in trecut, primordial al procedurilor de faliment, adica protectia creditorului in relatiile de afaceri, a trecut treptat in umbra, in zona subsidiarului, primoridiala fiind incercarea de salvare a debitorului. Sunt legislatii, cum este cea franceza, care isi propun in mod direct si fatis salvgardarea intreprinderii debitorului, dincolo de orice condiserente de ordin economic centrate pe creditor. Alte legislatii, cum este cea germana, fac din reorganizare (salvarea intreprinderii) o prioritate in practica, din moment ce, chiar daca reorganizarea este o simpla modalitate a procedurii insolventei in legea germane, ea este prezenta in peste 85% din cazuri si are o rata de “succes” de aproape 60%. Dar cei sacrificati in favoarea acestor “succese” sunt, in definitiv, creditorii, intrucit lor li se amputeaza creantele, lor li se impun suspendari ale executarilor silite si alte restrictii ale drepturilor lor obsinuite si tot ei sunt cei care trebuie sa suporte efectul extinctiv al creantei lor pentru disparitia personalitatii juridice a debitorului sau pentru descarcarea lui de datorii. Este usor de vazut similitudinea intre conceptia noului aqcuis comunitar in domeniul insolventei si antica – dar atemporala – parabola a fiului risipitor. Avem un debitor care isi asuma riscul de a fi independent, dar care isi ruineaza averea in urma unor aventuri care l-au dus in insolventa si care poate fi asimilat fiului risipitor; o lege care ii permite debitorului sa ia din averea celorlati atit cit ii trebuie pentru a-si pune in practica ideile aventuroase, lege care poate fi asemuita tatalui; increderea celorlalti ca debitorul are fler si ca isi va plati datoriile, care poate fi asemuita cu credinta, putin naiva, a tatalui ca fiul sau se va descurca sau, in caz contrar, se va intoarce la origini ca sa isi reia viata de la zero; ruina proprie a debitorului determinata de un mediu economic neprietenos sau indusa de propria incompetent, caderea implacabila, recunoasterea greselii (conditie a acordarii beneficiului salvgardarii sau al scuzabilitatii), solidaritatea creditorilor fata de pierderile provocate de debitor (jumatatea de avere incredintata de tata fiului sau risipitor), minia creditorilor fata de comsumarea averii debitorului si a unei parti din averea lor, raspunsul misterios si bizar al legii la aceasta minie si la inevitabila iritare insotitoare, iertarea de catre lege a unui debitor scuzabil si, in fine, reinsertia acestuia in familia afacerilor, cu sau fara acordul creditorilor. Aproape tot tabloul este complet. Este evident ca un debitor vinovat nu are ce sa caute in acest tablou, intrucit legea impune o rapida eliminare a sa din mediul economic si de afaceri pe care l-a contaminat.

Este un deziderat greu de acceptat din postura creditor confruntat cu realitatea frustranta a sustinerii, inclusiv cu banii lui, a unui debitor care a esuat in afacerea sa si care pretinde ajutor, iar legea ii confera chiar mijloace de a-i constringe pe toti creditorii la acest ajutor. Privind lucrurile din aceasta perspectiva, a creditorilor participanti involuntari la un act de salvare impus, este greu de inteles sau acceptat o astfel de “ratiune” care pune in suferinta sentimentul de dreptate. Acesti creditori, care nu sunt altceva decit fiul ne-risipitor din parabola, care isi platesc datoriile proprii la timp, fara a cauza tulburare celorlalti parteneri contractuali si care, totusi, din caz fortuit sau din vina debitorului, isi vad averea ciuntita (asa cum averea tatalui este injumatatita in povestea fiului risipitor), pot fi nu numai frustrati ca nu au parte de sarbatoare dinspre tatal, ci pot fi chiar loviti ei insisi de faliment, concedieri, divorturi, sinucideri, pe scurt, mari tulburari la nivel social, economic si chiar personal care nu se justifica defel fata de asa-zisul imperativ al salvarii unei singure oi dintr-o suta.

Subcapitolul 1

Domeniul si scopul procedurilor de insolventa

Sectiunea 1Scurte referinte de ordin istoric

5. Din punct de vedere etimologic si istoric, notiunea de “faliment” a fost, pina in sec. XX, cea care a desemnat esecul in afaceri. Termenul se pare ca provine din limba latina. Fallo, fallere insemna a rata sau, dupa unii autori, “a insela, a nu izbuti, a gresi”10. Falitul, care isi insela creditorii, se insela si pe sine insusi, intrucit, odata ce era trimis in faliment, el devenea un proscris, fiind exclus din breasla. De altfel, falitul era considerat automat infractor, fiind condamnat la inchisoare (fallitus ergo fraudator).

Germenii procedurii falimentului se pot regasi in dreptul roman. Executarea silita, asa cum o stim in prezent, dar si procedura insolventei, isi au sorgintea in procedura de venditio bonorum (devenita, ulterior, distractio bonorum). In faza initiala de alicare a Lex duo decim tabularae, debitorul care nu isi achita datoria era pedepsit sever, putind fi vindut ca sclav de catre creditor, inchis la inchisoarea datornicilor sau chiar omorit11. Ulterior, s-a observat ca aceste pedepse nu isi ating scopul, ca sunt practic, inutile, daca nu sunt insotite de masuri reparatorii, intrucit ceea ce interesa creditorul era sa-si incaseze creanta, si numai in subsidiar sa il pedepseasca pe debitor, pentru a da un exemplu si celorlalti, care sa-si achite datoriile pentru a evita sa ajunga in aceeasi situatie. Prin legea Poetelia Papiria s-a inlaturat posibilitatea omorarii debitorului pentru neplata datoriilor. In loc de a impune exclusiv pedepse debitorului, creditorii, in colectiv, intrau in posesia bunurilor debitorului, pe care le vindeau in bloc, prin intermediul unui mandatar, aceluia care oferea pretul cel mai mare, pret din care creditorii, intr-o ordine de preferinta asemanatoare cu cea reglementata in prezent, isi insuseau partea care li se cuvenea. Dupa finalizarea procedurii de venditio bonorum, debitorul era exclus din viata profesionala si chiar cea sociala, fiind decazut din drepturile civile. Raspunderea civila si-a pierdut astfel caracterul exclusiv sanctionator (aflictiv), fiind orientata catre repararea prejudiciului. Din procedura de venditio bonorum s-au dezvoltat, ulterior, atit institutia executarii silite, cit si cea a falimentului.

Prabusirea Imperiului Roman a dus, insa, la faramitarea puterii politice romane. Vechile institutii ale dreptului roman, desi revitalizate, pentru o vreme, de Justinain, au cazut in uitare timp de peste 1.300 de ani, pina la redescoperirea sa in perioada marilor coduri ale secolului XIX. Vechiul drept roman a fost, practic, inlocuit cu un drept cutumiar, creat pentru uzul comerciantilor. Pe teritoriul Italiei, fenomenul dezintegrarii imperiului roman a dus la formarea statelor-cetati italiene (Venetia, Genova, Florenta, Pissa, Milano). In locul dreptului roman uniform, statele-cetati adopta reguli proprii de drept, indeosebi cutumiare. Comerciantii, pentru a-si apara drepturile, se organizeaza in corporatii si bresle care, cu timpul, vor dobandi autonomie administrativa, judecatoreasca si chiar legislativa. Corporatia ii cuprindea pe comerciantii si meseriasii din aceeasi ramura de activitate si era condus de un consul ales din randurile lor, asistat de consilieri. Urmand exemplul autoritatilor civile, consulul emitea norme interne bazate pe obiceiuri care serveau la rezolvarea litigiilor ivite intre membrii corporatiei. Cu

10 Y. Guyon, Droit des affaires, tome 2, 9e edition, Economica, Paris, 2003, p.7; St. D. Carpenaru, op.cit, 2007, p.610. In franceza, termenul care traduce cuvintul din limba latina “fallo, fallere” este faillir (a nu reusi, a rata); in engleza, termenul echivalent este to fail. 11 A. Negoianu, Insolvabilitatea in vechile legiuiri romane, Institutul de Arte Grafice “Vremea”, Bucuresti, 1931.

timpul, normele interne emise de consuli au fost adunate in culegeri numite statute. Sunt cunoscute statutele din Pissa (1305), Verona (1318), Bergamo (1475), Bologna (1509) etc. In formularea unor reguli proprii activitatii comerciale, un rol important l-au avut targurile medievale italiene, franceze, germane, spaniole etc. Incepind cu sec. XII, in plina epoca a cruciadelor, apare un drept al targurilor cu reguli aplicabile tuturor comerciantilor participanti la aceste tirguri, indiferent de originea lor, precum si o procedura speciala de solutionare a litigiilor dintre comercianti. Datorita legaturilor comerciale cu negustorii din Franta si cei din tarile nordice, in special prin participarea la targuri, regulile comerciale italiene patrund si in aceste tari, mai cu seama in domeniul maritim. Decaderea comertului italian, va duce insa la diminuarea rolului dreptului statuar in reglementarea activitatii comerciale12.

In perioada moderna, post-renascentista, dezvoltarea comertului a impus inlocuirea dreptului statuar si consuetudinar cu un drept scris. Prima tara in care s-a trecut de la dreptul cutumiar la legi scrise, aplicabile pe intreg teritoriul tarii, a fost Franta. Un prim act care prefigura marile monumente legislative ale Frantei il constituie edictul lui Carol al IX-lea din 1563, prin care au fost create jurisdictiile consulare, aplicabile numai comerciantilor (prototipul tribunalelor de comert franceze, existente si in prezent). Au urmat cele doua ordonante ale lui Colbert emise de Ludovic al XIV-lea. Prima ordonanta, cea din 1673, avea ca obiect comertul terestru si cuprindea reguli aplicabile tuturor celor care faceau comert, indiferent de calitatea lor. Cea de-a doua ordonanta, cea din 1681, privea comertul pe mare si consacra reguli specifice acestui gen de comert.

Dreptul comercial, ca ramura de drept, a luat nastere, propriu-zis, odata cu adoptarea Codului comercial francez, din 180713. Desprinse din dreptul civil, reglementarile reunite sub formula Codului comercial, au fost concepute pe baza sau in jurul notiunii de fapt de comert. Faptul de comert, savirsit cu titlu de profesiune, confera autorului calitatea de comerciant. Dupa dobindirea acestei calitati, orice obligatie ce ar rezulta din exercitiul comertului va avea caracter comercial, cu exceptia actelor de natura strict civila (adoptie, casatorie, acceptarea unei mosteniri). Redactorii Codului comercial francez au construit aceasta reglementare in ideea de a o face corespunzatoare cerintelor productiei, schimbului si circulatiei.

Sub influenta ideilor revolutiei franceze din 1789, dar si fortate de cuceririle lui Napoleon, care a facut din Republica Franceza un imperiu (?!), multe tari cu traditie in comert au preluat Codului comercial francez, unele adoptindu-l ca lege comerciala proprie (Italia, Belgia, Olanda, Spania, Egipt). In Italia, la aproape 80 de ani de la nostrificarea Codului comercial francez, dupa realizarea unitatii politice, a fost adoptat Codul comercial italian (1882), mult mai elaborat si mult mai evoluat decit Codul comercial francez, care, in treacat fie spus, nu se ridica la nivelul Codului civil din 1804. Codul comercial italian este modelul Codului comercial roman din 1887, in vigoare si in prezent. Interesant este ca, in 1942, Italia lui Mussolini a adoptat un nou cod civil, care a integrat codul comercial sub o reglementare unitara a dreptului privat. Sistemul dreptului comercial din Germania are la baza codul comercial adoptat in 1897, intrat in vigoare in 1900. Sistemul german neaga solutia Codului comercial francez a construirii dreptului comercial in jurul faptului de comert (sistemul obiectiv), preferind sistemul vechiului drept cutumiar al statutelor, care organiza dreptul comercial in jurul calitatii de comerciant, a breslasului (sistemul subiectiv). Reglementare comerciala germana este aplicabila numai persoanelor care au calitatea de comerciant. Sistemul de common-law, aplicabil in tarile de sorginte anglo-saxona (Anglia, SUA, Australia, partea anglo-saxona a Canadei), sistem care are

12 Yves Guyon, Droit des affaires, tome II, Droit des enterprises en dificulte, Economica, Paris, 1999, p.5 si urm. 13 Stanciu D. Carpenaru, Drept comercial roman, Editia a VI-a, Universul Juridic, 2007, p.11.

la baza precedentul judiciar si cutuma juridica, este aplicabil atat comerciantilor, cat si necomerciantilor. Sub influenta dreptului comunitar european si a globalizarii, vechle precepte ale sistemului de common-law incep sa fie abandonate in favoarea unor legi speciale, menite a reglementa unele institutii fundamentale ale dreptului afacerilor (companii, piata de capital, insolventa etc.). Spre exemplu, in SUA exista o reglementare cu caracter federal, Codul comercial uniform al Statelor Unite (US Commercial Code).

Conceptiile privind tratamentul comerciantilor in dificultate a urmat o interesanta evolutie.

In perioada statutelor oraselor italiene Genova, Florenta si Venetia, procedura avea un caracter sanctionator, chiar penal si, in acelasi timp, corporatist, aplicindu-se numai comerciantilor. Falimentul discredita total si iremediabil comerciantul. Actul final al excluderii profesionale si sociale a falitului era distrugerea simbolica, in prezenta tuturor negustorilor, a bancii, adica a mesei pe care erau expuse marfurile comerciantului falit. Aceasta operatiune de distrugere a bancii (banca rotta) se afla la originea denumirii de bancruta, care desemneaza generic faptele grave savarsite de falit si sanctionate penal14.

O prima reglementare care a pus bazele institutiei falimentului o reprezinta Ordonanta din 1673 emisa de Ludovic XIV. Aceasta Ordonanta, inspirata de reglementarile italiene, privea comertul terestru, insa cuprindea si dispozitii referitoare la “Falimente si bancrute”.

Prima reglementare completa si sistematica a falimentului s-a realizat insa prin Codul Comercial francez din 180715. Regimul falimentului consacrat de Codul comercial francez era foarte dur, in comparatie cu ceea ce inseamna in prezent procedura insolventei. Falimentul, in sistemul acestui cod comercial, era instituit urmarind 3 finalitati : (i) asigurarea platii creantelor creditoriilor ; (ii) pedepsirea falitului ; (iii) asanarea mediului de afaceri prin extragerea comerciantului falit din acest mediu. Codul Comercial francez reglementa o procedura de lichidare a bunurilor falitului si de distribuire a sumelor rezultate intre creditorii falitului. In acest scop, toate bunurile falitului erau puse sub sechestru ; falitul era complet desesizat de patrimoniul sau comercial si, in acelasi timp,  era inchis la inchisoarea datornicilor sau arestat la domiciliul pe durata procedurii. Falitul era decazut din drepturile profesionale si civile si, de obicei, era trimis la inchisoarea datornicilor sau chiar sanctionat penal pentru infractiunea de bancruta16. Conceptia referitoare la faliment a Codului comercial francez a fost preluata si de Codul comercial italian din 1882 si, prin intermediul sau, si de Codul comercial roman din 1887.

In perioada clasica a dreptului comercial, falimentul era, deci, conceput ca o procedura de executare silita colectiva contra comerciantului care si-a inselat creditorii prin neplata la scadenta a datoriilor. In aceasta conceptie, comerciantul este vazut ca o piesa in angrenajul unor raporturi juridice cvasiinfinite ca numar, care poate provoca, prin neplata la scadenta a datoriilor sale, reactii in lant care sa-i afecteze si pe creditori, comercianti si ei si debitori, la rindul lor, in cadrul acelorasi raporturi juridice cvasiinfinite ca numar. Comerciantul falit, pentru ca nu isi va fi platit

14 Termenul de “banca rotta” explica si cuvintul din limba engleza pentru faliment, adica “bankruptcy”.15 St. D. Carpenaru, op.cit., 2007, p.610.16 Prototipul comerciantului ajuns in faliment este domnul Biroteau, personajul central al cartii lui Balzac, Gloria si decadenta lui Cesar Biroteau. O figura aparte in galeria personajelor nefericite ajunse in inchisoarea datornicilor datorita falimentului este domnul William Dorrit, tatal de familie din Mica Dorrit, de Charles Dickens. Dupa o indelungata sedere in inchisoarea datornicilor Marshalsea, unde si-a crescut chiar nenumaratii copii, printre care si Mica Dorrit (Amy Dorrit), domnul Dorrit a fost « salvat » de o mostenire neasteptata si a fost eliberat din inchisoare. Ulterior, a plecat, cu toata familia, in - pe atunci - recent descoperita Australie (actiunea se petrece la mijlocul sec. XIX), unde face avere. Figura falitului nefericit este, de altfel, o prezenta familiara in romanele lui Dickens. Personajul domnului Mickawber din David Copperfield, si el un “client” de lunga durata al inchisorii datornicilor l-a avut ca model, dupa unii critici, chiar pe tatal lui Charles Dickens.

la scadenta datoriile, isi va fi pierdut astfel credibilitatea. Intr-o astfel de stare, el nu mai poate beneficia de credit sau incredere de la ceilalti comercianti si, deci, trebuie eliminat din centrul acestor raporturi juridice, pentru a nu-i afecta si pe ceilalti. In aceasta conceptie clasica, comerciantul, luat individual, nu conta. Conta colectivitatea celorlalti comercianti, sanatatea si celeritatea circuitului juridic si economic colectiv, creditul.

In legislatia moderna, falimentul nu mai este decit o modalitate a procedurii insolventei17, iar cel supus procedurii insolventei nu mai este denumit falit, ci debitor. Din ce in de mai mult debitorul devine centrul atentiei legiuitorului, inclusiv al celui comunitar european, colectivitatea creditorilor avind un rol din ce in ce mai estompat. Ma grabesc sa adaug ca Legea nr.85/2006 privind procedura insolventei este un fericit exemplu de exceptie de la aceasta tendinta.

In secolul trecut, conceptia clasica referitoare la faliment a fost treptat abandonata. Concurenta si globalizarea au determinat aparitia crizelor financiare neimputabile intreprinzatorului. Insolventa a devenit, in astfel de cazuri, tratabila. Debitorul, in conditiile in care tribunalul declara scuzabila aparitia starii sale de insolventa, poate continua sa-si administreze afacerea, printr-o reproganizare judiciara sau, dupa lichidare, poate fi lasat sa inceapa o noua afacere (asa numitul « fresh new start »). Reorganizarea, daca este posibila, nu este o masura exclusiv in favoarea debitorului, ci si in favoarea creditorilor, care pot avea mai multe sanse sa-si recupereze creantele in urma unei reorganizari. Intr-adevar, cota falimentara ar putea fi mult mai mica sau chiar inexistenta decit partea ce i s-ar cuveni din reorganizare, sa spunem, fiscului sau furnizorilor de utilitati, avind in vedere ca la distributie primii in ordinea de prioritate sunt creditorii privilegiati. In plus, disparitia unui partener de afaceri, a unui contribuabil, a unui angajator etc. nu este intotdeauna benefica statului, comunitatii locale, salariatilor, bancilor, furnizorilor de utilitati etc. Daca in trecut falimentul era un accident individual al comerciantului sau o consecinta a unei gestiuni gresite ori frauduloase, in prezent falimentele ating sectoare economice intregi. Falimentele sunt provocate uneori de evenimente nationale/internationale, de conjuncturi politice sau economice nefavorabile. Intreprinderea debitorului poate sa dispara daca nu exista nici o persoana interesata sa achizitioneze intreprinderea acestuia si sa-i asigure, printr-o mai buna gestiune, redresarea. Din punctul de vedere al salariatilor concediati ca urmare a falimentului, acestia isi vor gasi locuri de munca noi doar daca vor fi capabili sa-si reconverteasca pregatirea profesionala, mutatie dificila de cele mai multe ori (mai ales pentru persoane care au trecut de virsta unor noi inceputuri ori care sunt mono – calificati) si insotita intotdeauna de sacrificii (decalari profesionale, schimbari de domiciliu etc.). De aici a rezultat ideea procedurii de redresare sau reorganizare judiciara, care sa asigure supravietuirea comerciantului care merita sa fie salvat. Prima lege care, la nivel mondial, a introdus o astfel de procedura, este US “Bankruptcy reform act” din 1978, lege care, in prezent, este integrata in US Commercial Code (formind obiectul capitolului XI din acest cod). Aceasta reglementare a constituit modelul legilor de reorganizare judiciara, inclusiv a celei franceze. Intr-adevar, prin Legea din 1985, Franta a introdus pentru prima data procedura “redresarii judiciare”, alaturi de lichidarea judiciara (care a inlocuit clasicul faliment). Se intelege ca pentru cazul cand procedura reorganizarii sau a redresarii judiciare nu este posibila sau nu da rezultate, urmeaza sa se aplice procedura falimentului (care este o lichidare judiciara), cu consecinta disparitiei comerciantului care a esuat in afacerea sa.

17 De altfel, in legislatia franceza notiunea de faliment are o semnificatie si mai restrinsa, in sens de sanctiune aplicata persoanelor care au determinat incetarea de plati a debitorului persoana juridica. Echivalentul francez al falimentului din legea noastra este “lichidarea judiciara”. In Franta nu exista o legislatie a insolventei, ci o legislatie a “intreprinderilor in dificultate”.

In noua conceptie, procedura insolventei apare ca o procedura care permite intreprinzatorului aflat in dificultate sa esueze in mod organizat.

Incercarile de protectie a afacerii debitorului aflat in in dificultate au mers, poate, prea departe. Dreptul francez a construit, incepind cu 1984, o reglementare de ordin general menita a preveni sau reglementa amiabil dificultatile financiare ale intreprinderii, rezultatele acestei reglementari fiind notabile. Ca si in medicina, este, intr-adevar, mai bine si mai ieftin sa previi decit sa tratezi. Insa, in 2006, in Franta, a fost emisa o lege privind procedura salvgardarii intreprinderii, lege care nu mai are in centrul sau protectia creditorului, ci salvarea debitorului, chiar cu pretul sacrificarii drepturilor unor creditori18. La capatul acestei evolutii, legislatia insolventei a devenit, din pacate, din ce in ce mai complexa, fara sa ajunga vreodata la rezultate satisfacatoare, si din ce in ce mai indulgenta cu debitorul19, ajungand sa pericliteze ideea de credit, ca incredere in comercianti (iar principiul fundamental al dreptului comercial este protectia creditului), ba chiar sa aduca atingere uneori fundamentelor dreptului. Georges Ripert spunea inca din 1936 ca aceasta tendinta a dus la instaurarea unui “drept de a nu-si plati datoriile” (?!! – n.n.) in favoarea debitorului falit20.

Importanta deosebita a procedurilor de insolventa a fortat Comisia Europeana sa emita propriile reglementari in materie de insolventa, pina in prezent fiind in vigoare un Regulament si patru Directive, menite in special sa rezolve probleme relative la insolventa transfrontaliera si la protectia salariatilor din intreprinderile insolvente.

6. Trasaturile generale ale dreptului procedurilor de insolventa pot fi sintetizate dupa cum urmeaza :

a) Elementul esential al procedurii insolventei il reprezinta starea de insolventa. Iminenta sau aparitia starii de insolventa marcheaza inceputul perioadei de restrictie a drepturilor debitorului, restrictie specifica procedurii insolventei. Cu exceptia cazurilor in care este aplicabila procedura simplificata de faliment, dupa o asa-numita faza de observatie, care permite constientizarea gravitatii dificultatilor cu care se confrunta intreprinderea debitorului, tribunalul va decide fie redresarea, fie cesiunea, fie lichidarea intreprinderii debitorului. Acestor masuri li se alatura diferitele restrictii impuse debitorului (care nu mai are dreptul de a-si administra liber intreprinderea) si o disciplina colectiva aplicabila tuturor creditorilor (care nu mai pot continua urmaririle silite individuale pornite contra debitorului). Dar starea de insolventa poate influenta atit soarta actelor juridice ale debitorului incheiate in perioada anterioara deschiderii procedurii (asa-numita perioada suspecta), in sensul ca unele dintre acestea sunt invalidate, cit si soarta debitorului sau a conducatorilor sai in perioada ulteriora inchiderii procedurii, in sensul ca debitorul sau conducatorii sai sunt afectati de unele decaderi din drepturi sau interdictii profesionale.

b) Procedura insolventei este o procedura colectiva, avind caracter concursual. Colectivitatea creditorilor este organizata, acestia constituindu-se in asa-numita « masa credala », care se manifesta prin adunarea si comitetul creditorilor. Cu foarte stricte exceptii, actiunile

18 Asa-numitul “drept al intreprinderilor in dificultate”, formula pe care o utilizeaza fara exceptie doctrina franceza, isi propune patru finalitati, in aceasta ”ordine de preferinta” : prevenirea dificultatilor intreprinderii, redresarea intreprinderilor aflate in situatii compromise, lichidarea intreprinderilor ale caror dificultati financiare sunt iremediabile si sanctionarea conducatorilor culpabili. A se observa ca protectia creditorilor nu mai apare pe lista de prioritati a dreptului francez al intreprinderilor in dificultate.19 Yves Guyon, op.cit., p.520 Georges Ripert, Le droit de ne pas payer ses dettes, 1936, cit. de Y. Guyon, op.cit., p.5

judiciare sau extrajudiciare, precum si urmaririle silite pentru recuperarea creantelor contra debitorului sunt oprite odata cu deschiderea procedurii insolventei.

c) Procedura insolventei este esentialmente judiciara, ea desfasurindu-se sub controlul judiciar al judecatorului-sindic.

d) Procedura insolventei este transparenta, creditorii, priviti individual, cit si colectivitatea lor organizata (adunarea creditorilor, comitetul creditorilor) avind dreptul la informatie asupra tuturor aspectelor procedurii.

e) Procedura insolventei este o procedura a compromisului si a sacrificiului. Debitorul si creditorii sunt nevoiti sa suporte limitari ale drepturilor lor, unele chiar foarte drastice. Spre exemplu, furnizorii de utilitati sunt obligati sa continue sa furnizeze utilitati debitorului, daca acesta este un consumator captiv al acelor utilitati, cu toate ca datoriile de dinainte de deschiderea procedurii nu vor putea fi platite decit la distributiile viitoare, daca din aceste distributii va mai ramine ceva dupa plata creditorilor privilegiati.

f) Procedura insolventei este general aplicabila, orice debitor care desfasoara activitati economice sub forma de intreprindere fiind o tinta potentiala a acestei proceduri daca se afla in stare de insolventa. De la acest principiu, legea excepteaza, mai mult sau mai putin legitim, o serie de debitori, in special intreprinderi de stat sau societati comerciale privatizate.

Procedura insolventei este o procedura concursuala si colectiva pe care legea o instituie pentru acoperirea datoriilor debitorului aflat în insolvenţă, procedura la care toti creditorii sunt chemati sa participe pentru a-si putea acoperi creantele contra debitorului. În momentul deschiderii procedurii, debitorul « intră sub protecţia Tribunalului », fiind astfel protejat de actiunile creditorilor pentru recuperarea creantelor, inclusiv de eventualele şicane sau presiuni pe care creditorii le-ar putea exercita asupra debitorului prin executări individuale. Caracterul colectiv, concursual, al procedurii insolventei impune consecinta opririi urmaririlor silite individuale ale creditorilor contra debitorului.

Procedura insolventei este, insa, o procedura de sacrificiu, care limiteaza capacitatea juridica a debitorului si restrange drepturile creditorilor. Din aceasta cauza, ea nu se poate deschide decat daca sunt indeplinite unele conditii de fond si de forma stricte, referitoare la persoanele carora le este aplicabila procedura colectiva, caracteristicile creantei neplatite la scadenta care pot duce la aplicarea procedurii, starea de insolventa a debitorului, hotararea judecatoreasca de deschidere a procedurii etc.

Debitorul este, din momentul deschiderii procedurii, desesizat de afacerea sa. Libertatea sa de decizie asupra propriei afaceri este drastic limitata. Pe planul dreptului civil, debitorul persoana fizica sufera o adevarata capitis deminutio, intrucit el nu mai poate incheia acte juridice de sine-statator ci, ca si in cazul persoanei fizice lipsite de capacitate de exercitiu, legea ii substituie debitorului in actele sale juridice un reprezentant legal, mai precis, administratorul judiciar sau lichidatorul. Persoana juridica, desi are organe proprii care sa ii exercite drepturile, dupa deschiderea procedurii isi vede substituite aceste organe proprii fie cu administratorul judiciar/lichidatorul fie, in cazul in care si-a declarat intentia de reorganizare si dreptul de a-si administra afacerea nu i s-a ridicat, cu administratorul special. Administratorul special, atunci cind debitorul si-a pastrat dreptul de a-si administra afacerea, isi desfasoara activitatea sub supravegherea administratorului judiciar. Iar administratorul judiciar este, din punct de vedere judiciar, sub controlul judecatorului-sindic si, din punct de vedere managerial si comercial, sub controlul creditorilor, exercitat prin comitetul creditorilor. Asadar, creditorii preiau de la debitor sau, dupa caz, de la asociatii/actionarii debitorului persoana juridica practic intreg controlul activităţii acestuia. Intr-un sens larg, instituirea procedurii insolventei este, in sine, o preluare

ostila a societatii in cauza, din moment ce controlul se transfera de la actionari la creditori. Intr-adevar, rolul asociatilor/actionarilor societatii aflata in insolventa este redus pina la estompare. Practic, de la data deschiderii procedurii insolventei, adunarea generala a asociatilor/actionarilor (AGA) isi vede suspendate atribuţiile principale. AGA se mai poate implica doar in desemnarea administratorului special ori in procedurile de majorare a capitalului, fuziune sau divizare necesare pentru implementarea unui plan de reorganizare. In cadrul procedurii, eventualele drepturi ale asociatilor/actionarilor sunt exercitate de catre administratorul special, consacrat de Legea insolventei drept mandatar al acestora. Pentru esecul afacerii, insolventa reprezintă o formă extremă de control al comportamentului managerial. Atâta timp cât debitorul îşi achită obligaţiile la scadenta, controlul asupra afacerii rămâne în mâinile acţionarilor şi ale administraţiei debitorului. Dacă insă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile la scadenta, atunci controlul este transferat de la acţionari la creditori, prin intermediul managerilor procedurilor de insolventa.

Actele juridice, platile si operatiunile debitorului incheiate dupa data deschiderii procedurii, cu exceptia celor curente, sunt nule daca nu sunt autorizate de judecatorul-sindic in prealabil. Sunt supuse unei potentiale actiuni in anulare si unele acte juridice ale debitorului incheiate inainte de deschiderea procedurii, in cursul « perioadei suspecte » (perioada imediat anterioara hotararii de deschidere a procedurii).

Procedura insolventei poate antama si raspunderea, patrimoniala sau penala, a managerilor societatii debitoare, daca acesteia se fac vinovati de aducerea societatii in stare de insolventa. “Amenintarea” cu o astfel de perspectiva poate impune, sub raport psihologic, un control al activitatii manageriale, o prudenta de bonus pater familias in gestiunea afacerilor debitoarei. Legislatia romana a insolventei este insa rareori aplicata marilor companii, datorita, spre exemplu, multiplelor exceptari legale aplicabile societatilor de stat privatizabile.

La rindul lor, creditorii sufera serioase limitari sau restrictii ale drepturilor atasate, in mod obisnuit, creantei lor. In primul rind, toti creditorii, inclusiv cei care beneficiaza de garantii reale, sunt tinuti de efectul suspensiv de executare pe care il implica deschiderea procedurii, ei nemaiavind dreptul sa incerce isi recupereze in mod individual si separat creantele, ci numai dreptul la distributiile de sume efectuate in cadrul procedurii insolventei ; la fel, toti creditorii (cu unele exceptii nesemnificative in cazul creditorilor beneficiari de garantii reale) sunt tinuti de efectul de « inghetare » a valorii creanteli lor la valoarea nominala a acesteia din data deschiderii procedurii, ei nemaiavind dreptul sa adauge creantei dobinzi, penalitati sau alte costuri. In al doilea rind, acei creditori care nu si-au declarat in termen legal creanta contra debitorului, nu beneficiaza de niciunul dintre drepturile acelor creditori care au fost inscrisi pe tabelul creantelor (“creditorii indreptatiti sa participe la procedura”, asa cum ii defineste Legea nr.85/2006 privind procedura insolventei21). Legea insolventei creează numai condiţiile participării creditorilor la procedura insolventei, fiind obligatorie notificarea creditorilor, cunoscuti sau necunoscuti, referitoare la deschiderea procedurii, dar creditorii care, pina la expirarea perioadei de inregistrare a declaratiilor de creanta, nu s-au inscris la masa credala, sunt straini de procedura. Creditorii ale caror creante sunt contestate sunt, practic, exclusi de la procedura, pe perioada solutionarii contestatiei acesti creditori contestati neavind plenitudinea drepturilor creditorilor indreptatiti sa participe la procedura. In al treilea rind, ordinea de preferinta normala aplicabila intre creditorii unui debitor aflat in cursul activitatii sale normale, este serios amendata in cadrul procedurii insolventei deschisa fata de acel debitor. Spre exemplu, creantele privilegiate, chiar

21Legea nr.85/2006 privind procedura insolventei, publicata in M.Of. nr. 359/21.04.2006. In continuare, in text, Legea insolventei.

beneficiare de garantii reale, sunt preferite de “super-privilegiul” cheltuielilor de procedura. Creanta privilegiata a statului este preferita de “super-pivilegiul” creantelor salariale. Pe de alta parte, exista anumite creante care „scapa” procedurii, cum ar fi creantele creditorilor beneficiari de garantii reale, care pot solicita judecatorului-sindic sa-i autorizeze sa continue sau sa incepa o executare silita individuala a bunurilor asupra carora poarta garantia lor. Creantele ulterioare deschiderii procedurii, inclusiv cele rezultate din operatiuni curente, se inscriu la masa credala pe masura exigibilitatii lor, fiind trecute in tabelurile suplimentare de creante. Daca rezulta din activitatile curente ale debitorului, aceste creante pot fi achitate chiar in cursul procedurii, cu titlu de « plati curente », indiferent de ordinea de preferinta instituita pentru eventualitatea lichidarii.

Avind in vedere aceste restrictii ale drepturilor creditorilor, restrictii care nu opereaza unitar sau egalitar, unul dintre obiectivele majore ale procedurii insolventei este acela de a media sau arbitra intre creditorii cu interese divergente. Organele procedurii au aceasta sarcina, de a media sau, dupa caz, arbitra, intre creditori.

Finalitatea procedurii insolventei este stabilita de art. 2 din Legea insolventei, conform caruia scopul Legii insolventei este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat in insolventa. Asadar, procedura insolventei, este o procedura colectiva instituita pentru a asigura mijloacele adecvate pentru acoperirea pasivului debitorului, mijloace considerate de lege ca fiind reorganizarea judiciara si falimentul. Cele doua modalitati ale procedurii insolventei, reorganizarea judiciara si falimentul, sunt subsumate acestui scop. Pentru atingerea scopului procedurii, atit creditorii, cit si debitorul sunt tinuti sa suporte aceleasi sacrificii ale drepturilor lor obisnuite.

Procedura insolvenţei începe cu o hotarire a judecatorului-sindic de deschidere a procedurii care initiaza, de principiu, o perioadă de observaţie. In aceasta perioda, in decursul careia nimic ireversibil nu se intimpla cu averea debitorului, este realizat inventarul bunurilor debitorului şi se intocmeste tabelul de creanţe. Inventarul este necesar pentru a sti care este dimensiunea „averii” debitorului, adica asa-numita masa activa. Tabelul creantelor se intocmeste pentru a se afla care este „masa pasivă” a debitorului. In cadrul procedurii simplificate de faliment, perioada de observatie fie lipseste (procedura insolventei se deschide direct ca procedura de faliment stricto sensu), fie se intinde pe o perioada scurta de timp, de maxim 60 de zile.

Procedura reorganizării judiciare are ca finalitate redresarea activităţii debitorului reconstructia patrimoniului sau şi asigurarea mijloacelor băneşti necesare acoperirii datoriilor către creditori in vederea iesirii sale din situatia de insolventa. Procedura reorganizarii judiciare presupune modificari ale unor creante asupra debitorului, restructurarea financiara, functionala si actionariala a acestuia sau restringerea activitatii acestuia prin vinzarea de bunuri sau active. Lichidarea pe baza de plan este reglementata, in forma actuala a legii, ca o modalitate a reorganizarii judiciare si nu ca o modalitate in sine a procedurii insolventei. Reorganizarea judiciara, este, in principiu, straina ideii de executare silita22.

22 In doctrina (Ion Turcu, Tratat de insolventa, CH Beck, 2006, p.548, apud Ion Bacanu, Cap.XV, Procedura reorganizarii judiciare si falimentului, in S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratat de executare silita, Lumina Lex, 2001, p.556) s-a aratat ca reorganizarea judiciara ar fi o forma de executare silita „estompata”, care se aseamana, sub anumite aspecte, cu executarea voluntara si cu contractul judiciar. Pentru distinctia intre procedura insolventei, vazuta la modul generic, si executarea silita, a se vedea I. Turcu, op.cit., p.548. Putin mai sus, la p.367, autorul constata, insa, un paradox : „contrar aparentelor si mentalitatii generate de spiritul Codului comercial din secolul al XIX-lea, legislatia actuala a insolventei se caracterizeaza, in primul rand, prin protectia impotriva urmaririi silite private, in detrimentul unei politici economice sanatoase si a ocrotirii locurilor de munca, dar si al combaterii fraudelor, a transferurilor ilicite si a economiei subterane”.

Procedura falimentului, care se desfasoara, in marea majoritate a cazurilor, dupa regulile procedurii simplificate, are ca scop lichidarea averii debitorului în vederea realizării aceluiaşi deziderat, şi anume acoperirea pasivului debitorului. Procedura falimentului este o forma foarte speciala de executare silită colectiva împotriva debitorului, instituita în vederea lichidării averii acestuia si pentru plata datoriilor sale. In timp ce executarea silita obisnuita presupune existenta unui titlu executoriu, deschiderea procedurii colective fata de debitor poate fi si rezultatul unei cereri formulata de un creditor care nu are titlu executoriu iar in tabelul creditorilor care vor participa la impartirea sumelor rezultate din averea debitorului pot fi inscrisi si creditori ce nu beneficiaza de un titlu executoriu. Pe de alta parte, lichidarea se poate realiza si prin intermediul vinzarii prin negociere directa, al tranzactiilor incheiate de lichidator cu avizul prealabil al judecatorului-sindic, al incasarii creantelor debitorului etc., ceea ce nu reprezinta forme tipice de executare silita. In plus, procedura falimentului beneficiază de regula conform căreia toate bunurile instrainate in cadrul procedurii insolventei trec la dobinditor libere de orice sarcina. De remarcat ca regula este deopotriva valabila pentru vinzarile efectuate in perioada de observatie sau in perioada de reorganizare judiciara. Spre deosebire de instrainarile aferente procedurilor de insolventa, cele aferente executarii silite de drept comun beneficiaza numai de efectul stergerii garantiilor reale, nu si de efectul stergerii altor sarcini, cum ar fi o servitute sau o locatiune de imobil.

Procedura colectiva, dupa cum se observa, are un caracter de remediu sau, după caz, de executare silită. Atit falimentul, cit si reorganizarea judiciara, urmaresc insa acelasi scop final, adica acoperirea pasivului debitorului prin plata sau alte modalitati de stingere a datoriilor, inclusiv prin disparitia personalitatii juridice a debitorului. Deschiderea procedurii colective nu duce direct la plata pasivului ci mediat, prin intermediul modalitatilor acesteia, respectiv, al reorganizarii juridicare si/sau al falimentului. In plus, in cadrul procedurii colective nu se ajunge decit rareori la plata intregului pasiv al debitorului supus acestei proceduri.

7. Procedura insolventei este o masura de asanare a intreprinderii de dificultatile financiare cu care se confrunta, de redresare a sa, iar in caz de imposibilitate de redresare, de lichidare a activelor si de eliminare de pe piata a intreprinderii in cauza.

Orice dificultate financiara durabila si grava a unei intreprinderi reuneste interese care, la prima vedere, par ireconciliabile :

-interesul debitorului aflat in dificultate este de a obtine reesalonari ale platilor ori remiteri de datorie care sa-i permita redresarea cat mai rapid posibil; cum insa disparitia unei intreprinderi este tot atat de naturala ca si decesul unei persoane fizice, cand o astfel de intreprindere nu mai are nici o sansa de redresare, lichidarea va deveni necesara;

-pentru creditori, esential este de a fi platiti cat mai complet posibil ; creditorii, insa, datorita calitatii creantei acestora (privilegiata, garantata cu garantii reale, chirografara, subordonata), nu sunt pe pozitii de egalitate, care se mentine doar in cadrul fiecarei clase de creditori, si nu au aceleasi interese ; creditorii profesionisti (bancile), fiind si cei ce isi preconstituie garantii, sunt relativ avantajati, in timp ce creditorii chirografari raman cu putine sanse de a-si vedea creantele platite ;

-pentru stat si pentru colectivitatea locala disparitia intreprinderii inseamna marirea numarului de someri, fapt ce impune instituirea unui mecanism de solidaritate sociala care sa acopere sau sa reduca riscurile sociale.

In conditiile economiei de piata, in sistemul careia concurenta normala, libera si loiala reprezinta axul central, riscul afacerii este egal pentru toti, fiecare intreprinzator avind, in

proportia data de valoarea investitiei sale si de piata relevanta, aceleasi sanse de cistig si pierdere. Presupunind ca investitorii, ca profesionisti, au capacitatea de a evalua riscul investitional si resursele necesare pentru a-si asuma acest risc, statul trebuie sa garanteze functionalitatea economiei de piata si, in mod fundamental, libera concurenta pe aceasta piata.

O economie de piata functionala si libera concurenta presupun un mecanism unic si universal aplicabil de organizare a esecului in afaceri. Ca si fiscalitatea, procedura insolventei trebuie sa aiba caracter general aplicabil si egal pentru toti cei ce participa la relatiile de afaceri si la jocul concurentei.

Legislatia romaneasca aplicabila procedurilor de insolventa, incepind cu 1995, a dat prioritate, initial, masurilor de redresare a debitorului, in dauna scopurilor normale ale procedurilor de insolventa. In paralel, legislatia speciala a reglementat numeroase modalitati de evitare a falimentului sau a consecintelor normale ale acestuia, in favoarea societatilor de stat (foste intreprinderi socialiste, supuse procesului de privatizare), a regiilor autonome, a institutiilor publice, a fiscului etc. Este vorba de reglementarile in domeniul privatizarii, al procedurii de recuperare a creantelor AVAS, precum si de reglementarile aplicabile in cazul unor societati de stat aflate in dificultate financiara. Aceste masuri de evitare a falimentului se traduc prin proceduri speciale de restructurare sau lichidare, similare falimentului, dar fara transparenta si garantiile procesuale ale acestuia, fiind insotite de stergeri de datorii, esalonari, obligarea furnizorilor de utilitati de a continua contractul cu societatea in cauza etc. Evolutia ulterioara a legislatiei romanesti a insolventei s-a caracterizat prin trei tendinte: (i) orientarea scopului instituirii procedurilor de insolventa catre acoperirea datoriilor fata de creditori ; (ii) generalizarea procedurilor de insolventa; (iii) simplificarea si accelerarea modalitatilor de eliminare de pe piata a debitorilor ce detin intreprinderi neviabile. Legea nr.149/2004 de modificare a fostei Legi nr. 64/1995 privind reorganizarea judiciara si falimentul a marcat cele mai importante reconfigurari ale procedurii romanesti de insolventa, foarte multe dintre solutiile acestei legi fiind pastrate in actuala Lege a insolventei. In sensul celor trei tendinte enuntate mai sus, Legea nr.149/2004 si-a propus, pe linga simplificarea si eficientizarea procedurii colective, si eliminarea dispozitiilor legale de exceptare de la aplicarea procedurilor de insolventa. Statutul de economie functionala de piata acordat Romaniei reclama generalitatea aplicarii procedurilor de insolventa si corelarea acestora cu legislatia concurentei, in special cu cea referitoare la ajutorul de stat. Legea nr.149/2004 isi propunea, de altfel, sa implementeze acquis-ul comunitar in domeniul procedurilor de insolventa.

Exceptarile de la aplicarea procedurii insolventei si ajutoarele de stat mascate sub forma subventiilor, privatizarile, amnistiile fiscale aferente acestora etc. nu au fost, insa, eliminate in totalitate. Procedurile de privatizare, preferate si in prezent de legiuitorul roman si insotite permanent de masuri de favoare fiscala, nu s-au incheiat inca. Pe de alta parte, legiuitorul roman prefera si acum lichidarile speciale ale societatilor de stat care au esuat in privatizare, in locul procedurilor de faliment. In locul unor proceduri transparente de colectare si de cheltuire a banului public, si ma refer la procedurile de lichidare prin faliment a activelor contribuabililor ce nu-si achita datoriile scadente catre fisc si a institutiei ajutorului de stat, legiuitorul si fiscul prefera proceduri individuale de executare, netransparente, controale fiscale organizate in asa fel incit contribuabilul sa fie din start suspectat de evaziune fiscala si esalonari de datorii catre fisc, amnisitii fiscale si subventii directe sau mascate in favoarea eternelor intreprinderi socialiste de stat si a unei anumite clienteli politico-economice.

Sectiunea a II-a Scopul procedurii insolventei

8. Din analiza art.2 din Legea insolventei rezulta ca scopul acestei legi il reprezinta acoperirea pasivului debitorului. Intr-adevar, Legea insolventei instituie „o procedura colectiva pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă”.

Din moment ce legea considera ca oricare dintre modalitatile procedurii colective este un mijloc adecvat atingerii acestui scop, este limpede ca nu se poate accepta ideea ca reorganizarea judiciara ar fi prioritara falimentului23, intrucit scopul legii ar fi pervertit, un mijloc (reorganizarea judiciara) fiind transformat in scop. Jurisprudenta noastra de pina la aparitia Legii insolventei ne-a demonstrat ca reorganizarea judiciara a fost intotdeauna o arma foarte puternica in mina debitorului neonest, care a putut amina la nesfirsit momentul final al adevarului, inclusiv prin intervertirea reorganizarii judiciare din mijloc in scop. La adapostul procedurii insolventei, cu intreg cortegiul acesteia de restrictii ale drepturilor creditorilor, inclusiv al dreptului de a incepe sau continua executari silite contra debitorului, acesta din urma si-a putut desfasura nestingerit afacerile, in sacrificiul drepturilor creditorilor, si acelea restrinse de efectele procedurii insolventei. Aceasta in conditiile in care, oricum, legiuitorul roman pune la dispozitia debitorului, o larga paleta de mijloace de evitare a procedurilor de insolventa. Atita vreme cit, in Romania, salvarea intreprinderii debitorului cu orice pret va fi considerata drept scopul procedurii insolventei, drepturile creditorilor vor continua sa fie subordonate intereselor debitorului, doua dintre Principiile Bancii Mondiale privind procedurile de insolventa (echilibrul intre reorganizare si lichidarea falimentara; tratamentul corect si echitabil al creditorilor) fiind negate. Introducerea procedurii simplificate de faliment, aplicabila intreprinderilor mici si mijlocii, procedura care exclude de plano reorganizarea judiciara, denota insasi faptul ca legiuitorul nu se preocupa in mod serios de salvarea intreprinderii. Din punct de vedere statistic, mai mult de 90% din intreprinderile romanesti sunt intreprinderi mici si mijlocii, insolventa acestora insemnind automat falimentul. Iar debitorul care, teoretic, ar avea dreptul la reorganizarea judiciara, dar se opune la deschiderea procedurii insolventei, pierde dreptul de a cere reorganizarea judiciara, cu titlu de sanctiune. Asadar, cel putin din punct de vedere cantitativ, reorganizarea judiciara este o modalitate exceptionala a procedurii, care poate fi instituita intr-un numar foarte redus de cazuri.

O comparaţie între diferitele sisteme de drept din Statele Membre ale UE indică faptul că scopul comun al procedurilor este, în general, acela de a acoperi, intr-o masura cit mai mare, creantele contra debitorului fata de care s-a deschis procedura insolventei. Unele legislatii europene (ex. : Germania, Austria, Franţa, Belgia, Marea Britanie), precum şi cea din SUA, pun insa un serios accent pe reorganizarea juridicara, în scopul continuării afacerilor, pastrarii locurilor de munca si al maximizării procentelor de recuperare a creanţelor creditorilor şi a investitiei acţionarilor24. Cu toate acestea, in niciuna dintre aceste legislatii reorganizarea nu este un scop in sine si nici nu este primordiala falimentului, ea fiind un simplu mijloc pentru acoperirea creantelor si mentinerea in viata a intreprinderii, in interesul creditorilor, al angajatilor si, in final, si al actionarilor debitorului.

Asa cum constata Cartea alba a guvernarii corporatiste in Romania pe anul 2004, elaborata sub egida Organizatiei pentru Cooperare si Dezvoltare in Europa (OECD), procedura

23In sens contrar s-a pronuntat prof. Ion Turcu (Tratat de insolventa, CH Beck 2006, p.297), precum si Ioan Adam, Codrut Nicolae Savu, Legea procedurii insolventei. Comentarii si explicatii, editura CH Beck, 2006, p. VI (Cuvant inainte), precum si p.79). 24Pentru citeva elemente de drept comparat, a se vedea : Gh. Piperea, Insolventa : legea, regulile, realitatea, editura Wolters Kluwer, 2008, p. 38.

insolventei este in Romania o provocare, mai ales in cazul marilor firme insolvabile care reprezinta o sursa de locuri de munca si o puternica infrastructura sociala in zonele respective. Dar protectia drepturilor creditorilor este mecanismul de baza care da posibilitatea intaririi constrangerilor bugetare in vederea obtinerii unui comportament managerial responsabil. Creditorii trebuie sa aiba siguranta ca-si pot recupera creantele pentru a putea pune la dispozitia societatilor comerciale capitalul de imprumut respectiv. In ciuda unei cresteri a capacitatii de imprumut a bancilor si a credibilitatii sectorului privat al economiei, finantarea sub forma imprumuturilor va ramane la nivel scazut in cazul in care nu va exista o protectie suficienta a drepturilor creditorilor. Atunci cind situatia debitorului devine alarmanta, diagnosticul si potentialul tratament al crizelor financiare trebuie sa fie rapide si sa se intemeieze pe baze contractuale, cu evitarea tribunalului. Managerii debitorului viabil, dar cu dificultati financiare, trebuie sa negocieze o restructurare rapida cu creditorii. In Romania, procedurile de evitare a falimentului, in cooperare cu creditorii, sunt doar in stadiul de proiect (la parlament exista un proiect de lege a concordatului preventiv, din legislatura anterioara). In caz de insolventa insa, atunci cind planurile si contractele extrajudiciare de restructurare esueaza, deschiderea rapida a procedurii insolventei devine o conditie a reusitei unei reorganizari judiciare (care, oricum, are un caracter cu totul exceptional in Legea insolventei, cea mai mica intirziere in deschiderea procedurii punind-o in pericol). In lipsa oricarei sanse de restructurare, trecerea rapida la faliment trebuie sa fie solutia care sa permita creditorilor sa-si recupereze creantele, macar partial, dar intr-un mod ordonat, care sa nu permita tratamente discriminatorii. Mecanismele falimentului trebuie sa fie serios intarite astfel incit sa permita anticiparea lor si sa constituie o amenintare credibila. In acest scop, instantele specializate trebuie sa primeasca resurse suplimentare pentru a putea aborda falimentele intr-un mod rapid, dar corect. Pregatirea profesionala a magistratilor in acest domeniu trebuie de asemenea sa constituie o prioritate.

9. Ratiunea insasi a legislatiei insolventei se gaseste in necesitatea protectiei creditului.

Intr-adevar, scopul procedurilor de insolventa este acela de a asigura modalitati de acoperire a pasivului debitorului aflat in insolventa, fie prin reorganizarea debitorului, acolo unde este posibil, fie prin faliment, acolo unde ideea de reorganizare este inutila. Intreprinzatorul, in exercitiul afacerii sale, se afla in mijlocul unei retele quasi-infinite de relatii de afaceri, fiind angrenat intr-un intreg lant de contracte, operatiuni si interese, fata de care trebuie sa furnizeze continuu incredere (credibilitate). Daca un intreprinzator nu isi plateste sau nu isi reglementeaza la timp obligatiile, el poate fi eliminat din relatiile de afaceri, pentru ca nu mai beneficiaza de increderea fostilor sai parteneri de afaceri si pentru ca ii poate afecta in lant pe acestia. Ca mecanism al economiei de piata, procedurile de insolventa trebuie sa asigure o rapida eliminare de pe piata a debitorilor aflati in situatie iremediabil compromisa, pentru a nu permite ca starea lor de insolventa sa contamineze mediul de afaceri si sa duca la alte falimente. Eliminarea de pe piata ii are in vedere fie pe debitorul - persoana fizica, fie pe managerii debitorului - persoana juridica, manageri care s-au dovedit incapabili sa faca fata concurentei sau care s-au facut vinovati de fraude in dauna creditorilor. Acestia vor putea fi sanctionati pecuniar, penal sau profesional, drept consecinta a aducerii intreprinderii lor in stare de insolventa. Eliminarea de pe piata nu se refera, neaparat, la intreprinderea debitorului. O intreprindere viabila sau redresabila poate continua sa functioneze daca va fi separata de managerii sai incompetenti sau fraudulosi si incredintata unor noi manageri, care sa fie capabili sa faca fata rigorilor competitiei economice.

Intr-un mediu de viata economico-sociala caracterizat prin interconectare si interdependenta, intreprinderea nu este un simplu vehicul concurential, ci si un centru vital in

jurul carui graviteaza o multitudine de interese, altele decit cele ale intreprinzatorului. Intr-adevar, intreprinderea este un loc de munca, un contribuabil la bugetele publice sau locale, un client pentru banci si pentru furnizorii de utilitati, un potential finantator sau furnizor de programe sociale, o sursa de profit pentru actionari etc., toate aceste persoane sau entitati (stakeholders) fiind interesate in supraveituirea intreprinderii. Un « tratament optim » al dificultatilor financiare ale intreprinderii trebuie sa tina seama si de aceste interese, ceea ce presupune implementarea diferitelor metode si proceduri de preventie a insolventei, precum si, in cazul nereusitei acestora, a procedurilor de redresare sub controlul judiciar al tribunalului25.

In Romania nu exista, de lege lata, decit rudimente de reglementari relative la preventia insolventei, precum si unele incercari timide de solutionare a crizelor intreprinderilor prin mijloace contractuale. Exista, desigur, o abundenta legislatie a privatizarii si a ajutorului de stat, conceputa nu pentru a crea mijloace de preventie a insolventei societatilor de stat sau a celor privatizate, ci pentru a face din privatizare si ajutorul de stat scopuri in sine. De asemenea, legislatia romaneasca prevede masive reglementari concepute pentru a feri bancile si institutiile de credit de riscurile insolventei sau ale supraindatorarii clientilor lor, precum si proceduri pentru evitarea falimentului institutiilor de credit (supravegherea speciala si administrarea speciala, masuri aplicabile si societatilor de asigurari si entitatilor reglementate ale pietei de capital). Dar reglementari si practici generale de evitare a insolventei, puse la indemina debitorului, nu exista.

Cu toate acestea, o serie intreaga de mecanisme de avertizare timpurie sunt reglementate sau concepute pentru a permite recunoaşterea din vreme a dificultăţilor financiare şi pentru a oferi o şansă de evitare a insolventei sau, dupa caz, de reuşita a reorganizării şi/sau măsurilor de redresare26. Informatiile si cunostintele referitoare la riscuri si la evitarea crizelor financiare trebuie să fie uşor accesibile, pentru a permite “ieşirea din criză”. Orice masura de redresare este, insa, inutila, daca nu are la baza informatii contabile corecte. Sistemul contabil romanesc inca se mai bazeaza pe principiile contabilitatii anticipationale, adica a veniturilor de incasat si a cheltuielilor de efectuat, doar o mica parte din intreprinderile romanesti aplicind sistemul contabilitatii reale, adica al veniturilor incasate si al cheltuielilor efectuate. Este limpede ca, atita vreme cit taxele si impozitele sunt calculate si virate in functie de facturile de incasat, si atita vreme cit cheltuielile sunt angajate fara a fi identificate sursele de finantare, rezultatul va fi blocajul financiar, rezultat care face, practic, inutil orice efort de evitare a insolventei.

Sistemul de drept poate asigura supravieţuirea unei afaceri, fara a face din aceasta un scop in sine. Intr-adevar, a preveni este mai mai usor si mai eficient decât a incerca sa vindeci. Salvarea intreprinderii este, în multe cazuri, preferabilă lichidării, intrucit nu toate creantele se achita in urma lichidarii si nu toata lumea cistiga de pe urma lichidarii. In fapt, marea majoritate a persoanelor care depind de supravietuirea intreprinderii (stakeholders) pierd din lichidarea acesteia : salariatii isi pierd locul de munca, creditorii, mai ales cei care furnizeaza utilitati, pierd un client, statul pierde un contribuabil, comunitatea locala pierde un angajator. Intervenţia managerilor de criză, în condiţii de confidenţialiate, precum si a diferitelor alte mijloace si proceduri de evitare a insolventei pot să susţină supravieţuirea intreprinderilor aflate în dificultate. Măsurile de asistenţă trebuie să se axeze pe avertizarea timpurie, intervenţia în timp util, consultanţa de specialitate şi obţinerea de surse noi de finanţare. Debitorii care ştiu, insa, că

25 Proiectul optim privind restructurarea, falimentul si un nou inceput, elaborat, sub egida Comisiei Europene, Directoratul General pentru Intreprinderi, de un grup de experti din 14 tari membre UE, Norvegia si 7 tari in curs de aderare (inclusiv Romania), proiect publicat pe site-ul Ministerului roman al Justitiei si preluat de pe site-ul http://europa.eu.int/comm/entreprise/entrepreneurship/support_measures/index.htm. Documentul este datat Septembrie 2003. In continuare, in text, documentul va fi citat Proiectul optim 2003. 26Pentru amanunte, a se vedea Gh. Piperea, op.cit., p. 91-242.

nu-şi mai pot achita debitele, trebuie încurajaţi să iniţieze proceduri de insolvenţă. În procedurile de reorganizare, informaţiile furnizate de debitor trebuie sa fie complete si sa poata fi controlate de creditori prin intermediul unor terţe părţi neutre (practicianul in insolventa). Distincţia între creditorii cu creanţe garantate şi cei cu creanţe negarantate, normala si logica în cursul procedurilor de lichidare, poate deveni o frina in procesul de redresare, intrucit in astfel de conditii nu pot fi luate în considerare interesele tuturor creditorilor. In schimb, firmele neviabile trebuie lichidate cât mai repede posibil, într-un mod organizat, luând în considerare interesele tuturor creditorilor. Dacă afacerea nu are viitor, activele trebuie lichidate în mod rapid şi eficient, pentru a nu permite agravarea situatiei creditorilor si a nu contamina cu insolventa mediul de afaceri din care provine debitorul.

Un obiectiv secundar, dar deosebit de important, al procedurii insolventei il reprezinta reintroducerea in circuitul economic a activelor debitorului insolvent. In primul rind, activele productive ale debitorului insolvent, sunt separate prin vinzare catre terti de patrimoniul debitorului insolvent, care s-a dovedit incapabil sa le utilizeze la justa lor valoare si sunt reintroduse in circuitul economic. Tertul cumparator isi asuma, astfel, riscul de a reintroduce in competitia economica acele active. O intreprindere care lincezea sau agoniza intrucit debitorul nu reusea sa faca fata competitiei economice poate fi repornita de tertul cumparator, cu toate avantajele care rezulta de aici pentru toti stakeholder-i (salariati, care vor fi reangajati sau isi vor sporit numarul; comunitatea locala, care va putea spera sa scape de spectrul somajului si, in acelasi timp, sa reinceapa sa incaseze taxe; bugetul statului; bancile; furnizorii de utilitati). Incepind cu anul 2004 exista si in Romania astfel de exemple. Mai mult, utilajele invechite sau uzate, terenul pe care sunt amplasate cladirile fabricii debitorului insolvent, marcile si denumirle de origine etc., pot fi revalorificate de cumparator prin schimbarea destinatiei economice initiale a acestora. Fabrici si uzine din perioada comunista, plasate in centrul marilor orase, poluante si fara viitor, dupa ce au fost inchise, s-au transformat in proiecte rezidentiale, profiturile obtinute fiind, uneori, colosale.

Unul alt obiectiv secundar al procedurilor de insolventa este sanctionarea debitorilor sau managerilor vinovati de aducerea intreprinderilor lor in stare de insolventa. Cei sanctionati sunt purtatori ai unui adevarat stigmat, care ii impiedica sa revina in afaceri pe perioada insolventei, precum si pe o perioada de 5-7 ani ulterior inchiderii procedurii. In practica, distinctia in raport de culpa este fie greu de facut, fie neobservata de catre tribunalul care aplica santiunea. Se intimpla deseori ca efectele de natura personala ale falimentului sa loveasca deopotriva debitorii fraudulosi si debitorii onesti, victime ale conjuncturii nefavorabile. Extinderea “stigmatului esecului” asupra debitorului onest este una dintre problemele mari si quasi-insolubile ale legislatiei clasice a falimentului. In mod rezonabil, atunci când un tribunal a constatat că falimentul debitorului a fost “scuzabil”, trebuie sa i se ofere debitorului beneficiul unui nou inceput (a fresh new start), adica al reinsertiei sale in mediul de afaceri, dupa modelul reabilitarii din dreptul penal. Trebuie promovat un nou început pentru întreprinzătorii care au eşuat fără vina lor27. Desi in jurisprudenta si in legislatia noastra nu exista falimentul scuzabil, totusi, persoana vizata nu este lovita de decaderile si interdictiile de a mai face afaceri, sanctiuni tipice falimentului vinovat, decit in cazul in care ar fi condamnata penal pentru bancruta frauduloasa sau alte infractiuni din Legea insolventei.

Pentru ca un astfel de « tratament optim » sa fie posibil, este necesar un cadru legal predictibil si transparent, precum si o jurisprudenta responsabila. Spre exemplu, legile in domeniu trebuie sa aiba la baza principii durabile in timp, care sa poata fundamenta o

27 Proiect optim 2003.

jurisprudenta predictibila. Pentru eficienta masurilor de redresare, precum si a celorlalte proceduri de insolventa, in general, magistratii implicati trebuie sa fie specializati în insolvenţă. Toate aspectele legate de insolvenţă trebuie atribuite unor secţii specializate în materie de insolvenţă ale unui număr restrâns de instanţe (sau curţi de apel). Din pacate, Legea insolventei stabileste tuturor tribunalelor (41) şi curţilor de apel (15) competenta functionala de a judeca pricini legate de insolventa, in fond sau recurs, dupa caz. In plus, foarte putine instante functioneaza cu judecatori-sindici specializati pe o asemenea calificare sau judecatori de curti de apeli specializati in insolventa.

10. Obiectul procedurii poate fi identificat, de principiu, ca fiind “averea” debitorului. Desi, in limbaj comun averea se confunda cu patrimoniul debitorului, in realitate, numai procedura de insolventa generic conceputa are in vedere patrimoniul debitorului, ca suma de bunuri, drepturi si obligatii. De altfel, legea opereaza o separatie logica intre activul si pasivul patrimoniului debitorului atunci cind vorbeste de facerea inventarului si intocmirea tabelelor de creante. Intr-adevar, in perioada de observatie (iar in cazul procedurii simplificate fara faza de observatie, in debutul procedurii), asa-numitele “prime masuri” sunt menite a stabili activul patrimonial al debitorului, prin intermediul inventarului si, respectiv, pasivul patrimonial al acestuia, prin intermediul notificarilor, declaratiilor de inregistrare a creantelor si al intocmirii diverselor tabele de creanta. In schimb, procedurile de vinzare in cazul falimentului nu au in vedere patrimoniul debitorului, ci numai activul patrimonial al acestuia, singurul care poate fi supus vinzarii. Datoriile se “lichideaza” in sensul ca sunt stinse printr-una dintre modalitatile de stingere a datoriilor.

Pe de alta parte, pentru atingerea scopului procedurii (acoperirea pasivului debitorului), obiectul procedurii nu-l reprezintă numai patrimoniul debitorului, ci şi patrimoniul asociatilor cu răspundere nelimitată si, uneori, daca sunt indeplinite conditiile legale, patrimoniul persoanelor din conducerea debitorului - persoana juridica vinovate de aducerea acesteia in stare de insolventa.

Legea nr. 637/2002, care reglementează insolvenţa transfrontalieră, permite ca în România să fie executate bunurile unui debitor, chiar dacă în străinătate nu s-a deschis o procedură de insolventa principală (insolventa trebuie deschisa fata de debitor la centrul principalelor interese comerciale ale acestuia). Această lege vorbeşte de o procedură principală şi de una secundară. Prin urmare, un creditor din România poate cere deschiderea procedurii insolvenţei faţă de o sucursală din România chiar dacă societatea mamă din străinătate nu a intrat într-o astfel de procedură. Obiectul procedurii îl reprezintă, in acest caz, doar activele patrimoniale ale societăţii de pe teritoriul României.

Sectiunea a III-aSubiectii procedurii insolventei

11. Legea insolventei stabileste, la art. 1 alin.1, sfera persoanelor carora li se aplica procedura “generala” de insolventa intr-o maniera descriptiva, enumerind trei categorii concrete

de comercianti (societati comerciale, societati sau organizatii cooperatiste, grupuri de interese economice), o categorie de necomercianti (societatile agricole) si o categorie generic de subiecte, desemnata sub denumirea de “orice alta persoana juridica de drept privat care desfasoara si activitati economice”. Conform art. 1 alin.2, procedura “simplificata” se aplica, pe linga cele patru categorii enumerate la alin.1, care s-ar afla in situatiile descries de alin.2, si comerciantilor persoane fizice, actionind in mod individual sau in asociatii familiale. Procedura “simplificata” este si ea o procedura de insolventa, astfel ca, in ciuda formularii neindeminatice a textului, se poate concluziona ca Legea insolventei se aplica : (i) comerciantilor, cu exceptia regiilor autonome; (ii) grupurilor de interes economic, inclusiv celor care nu au calitatea de comercianti; (iii) societatilor agricole; (iv) oricaror alte persoane juridice de drept privat care desfasoara si activitate economica.

Se poate afirma, utilizind o formula sintetica similara celei din legea franceza, preferabila enumerarii imprecise din art. 1 din Legea insolventei, ca procedura insolventei se aplica oricarei persoane fizice sau juridice ce desfăşoară activităţi economice sub forma de intreprindere.

Legiuitorul roman a abandonat inca din 2004, cind a fost modificata fosta Lege nr.64/1995 prin Legea nr.149/2004, conceptia traditionala dupa care procedura insolventei se aplica numai comerciantilor. Este evident ca in prezent procedura insolventei nu mai are ca tinta exclusiva comerciantii, aplicabilitatea sa extinzindu-se si la persoane juridice care, fie in mod traditional, fie printr-o dispozitie expresa a legii, sunt necomercianti. In prezent, procedura insolventei este, prin dispozitie expresa a Legii insolventei, aplicabila si societatilor agricole, precum si asociatiilor si fundatiilor, persoane juridice considerate in mod traditional drept necomercianti. De asemenea, procedura insolventei este aplicabila si grupurilor de interes economic care nu au ca obiect de activitate savirsirea de acte de comert, fiind, astfel, indirect calificati de lege drept necomercianti.

In alta ordine de idei, trebuie observat ca Legea insolventei nu se aplica decit cu titlu de drept comun in cazul insolventei societatilor de asigurare, a institutiilor de credit (inclusiv a cooperativelor de credit) si a entitatilor reglementate ale pietei de capital, care sunt reglementate prin legi speciale28.

Regiile autonome sunt exceptate de la dispozitiile Legii insolventei, procedura aplicabila insolventei acestor comercianti urmind a fi reglementata, conform art. 151 din Legea insolventei, prin lege speciala. Dispozitia citata nu face decit sa repete dispozitia art. 139 din fosta Lege nr.64/1995 care, si ea, trimitea problema insolventei regiilor autonome pe seama unei ipotetici legi speciale viitoare, lege care, nici pina in prezent, la mai mult de 18 ani de la aparitia regiilor autonome, in baza Legii nr.15/1990, …nu a aparut.

Anumite elemente ale regimului juridic al procedurii de insolventa sunt aplicabile si institutiilor publice, asa cum se va arata mai jos. In plus, in ultimii ani au fost emise nenumarate reglementari menite a preveni riscul de supraindatorare a simplilor particulari, in conditiile in care asistam, incepind cu 2003-2004, la o adevarata explozie a creditelor de consum (retail). Deocamandata, nu exista o reglementare a insolventei simplilor particulari, asa cum exista in Statele Unite sau Franta, dar este usor de prevazut ca, in scurt timp, o astfel de reglementare va deveni necesara, intrucit piata creditelor de consum se dezvolta intr-un ritm periculos, putind pune in pericol stabilitatea economiei.

§1. Comerciantii

28 Este vorba de Legea nr.503/2004 si OG nr.10/2004. Pentru detalii, a se vedea infra, cap.XVIII.

12. Art. 1 alin.1, Legea nr.26/1990 privind registrul comertului dispune : « comerciantii, inainte de inceperea comertului, precum si alte persoane fizice prevazute in mod expres de lege, inainte de inceperea activitatii acestora (subl.n.), au obligatia sa ceara inmatricularea […] sau […] inscrierea […] mentiunilor ». Conform art. 1 alin.2 din aceeasi Lege nr.26/1990, sunt comercianti : (i) persoanele fizice si asociatiile familiale care efectueaza in mod obisnuit acte de comert ; (ii) societatile comerciale, companiile nationale si societatile nationale29 ; (iii) regiile autonome ; (iv) grupurile de interes economic cu caracter comercial si grupurile europene de interes economic cu caracter comercial ; (v) organizatiile cooperatiste (sintagma inlocuita, in prezent, in baza Legii nr1/2005, cu cea de « societati cooperative »).

Vechiul art. 7 C.com., inca in vigoare, dispune ca au calitatea de comercianti persoanele fizice care exercita acte de comert cu titlu de profesiune si societatile comerciale.

Comparind reglementarile enumerate cu textul art. 1 din Legea insolventei, se pot observa, prima facie, o serie de direfente care pot da nastere la interpretari. Astfel :

- grupurile de interes economic (GIE) sunt supuse procedurii insolventei chiar daca au caracter civil ;

-textul art. 1 din Legea insolventei introduce o anumita inadvertenta in ce priveste societatile cooperative si organizatiile cooperatiste, criticata, pe buna dreptate, in doctrina30 ;

-precizarea din art. 1 alin.1 din Legea nr.26/1990 privind registrul comertului, conform careia sunt supusi obligatiei de inregistrare in registrul comertului si persoanele fizice sau juridice, altele decit comerciantii, in conditiile speciale ale legii, inainte de inceperea activitatii lor, este generatoare de confuzie. Este posibil ca intentia legiuitorului, la momentul insertiei acestui text in art. 1 alin.1 din Legea nr.26/1990, a fost aceea de a realiza o sistematizare cu dispozitia art. 1 alin.1 pct.6 din Legea insolventei, conform careia procedura insolventei se aplica si altor persoane juridice de drept privat care desfasoara si activitati economice. Asadar, daca exista persoane care, fara a avea calitatea de comerciant, desfasoara si activitati comerciale si/sau economice, acestea sunt obligate sa se inregistreze in registrul comertului si pot fi subiecti ai procedurii insolventei. Concluzia este ca, practic, aceste persoane sunt asimilate comerciantului din punctul de vedere al obligatiilor profesionale31.

13. Persoana fizica devine comerciant in conditiile art. 7 C.com., respectiv, prin : (i) savirsirea de acte de comert obiective (faptele de comert subiective si actele de comert unilaterale sau mixte se definesc prin calitatea de comerciant si, deci, singure, nu pot duce la dobindirea calitatii de comerciant); (ii) exercitiul sistematic si efectiv, cu titlu de profesiune, al faptelor de comert (animus negotii); (iii) exercitiul comertului in nume propriu si pe risc economic propriu ; comerciantul este un intreprinzator.

In doctrina32 se adauga si caracterul licit al faptelor de comert exercitate. Consider ca, dimpotriva, tocmai in cazul in care comertul este exercitat in conditii ilicite, este mai necesar ca 29 Enumerarea celor trei tipuri de societati comerciale este lipsita de un fundament logic si real, intrucit toate cele trei tipuri de entitati sunt comercianti, sunt forme associative de intreprindere si au calitate de persoana juridica distinct de actionari (chiar daca, in cazul societatilor nationale sau al companiilor nationale, statul roman este actionar unic sau majoritar sau calitatea de actionar unic o are o alta societate la care statul este actiona unic sau majoritar).30 Pentru aceasta critica, a se vedea : Brindusa Stefanescu, Consideratii de ansamblu referitoare la Legea nr.85/2006 privind procedura insolventei, Dreptul nr.10/2006, p.11.31 Prof. Carpenaru (op.cit., p.75) considera ca, in baza art. 1alin.2 din Legea nr.300/2004, si meseriasii sunt supusi obligatiei de inregistrare in registrul comertului. Conform autorului, “aceasta modificare legislativa nu indreptateste insa concluzia ca legea ar recunoaste calitatea de comerciant meseriasilor”.32 St. D. Carpenaru, op.cit., p.71.

oricind sa se aplice procedura falimentului, care se finalizeaza cu eliminarea din cimpul relatiilor de afaceri a acelor persoane care, prin insasi ilegalitatea comertului lor, au scurcircuitat aceste relatii, afectindu-le in mod grav. De fapt, aplicarea procedurii falimentului fata de comerciantul care a dobindit aceasta calitate in mod ilegal este unul dintre motivele pentru care stabilirea calitatii de comerciant inca mai prezinta interes practic. Intr-adevar, comerciantii – persoane fizice adevarati, in sensul clasic al notiunii, sunt putini pe piata si insignifianti ca cifra de afaceri. Ma refer la cei care lucreaza in asociatii familiale, la buchinisti, la micii comercianti din pietele agroalimentare, la agentii de valori mobiliare sau la brokerii de asigurari care lucreaza in mod independent etc. Stabilirea calitatii de comerciant prezinta importanta practica deosebita in cazuri speciale de genul : (i) savirsirii de fapte de comert in conditii ilicite, cu fraudarea drepturilor creditorilor, prin folosirea paravanului unei societatii comerciale cu raspundere limitata (administratorii, asociatul unic, asociatul care controleaza societatea, toti pot transforma afacerile societatii in afaceri proprii, beneficiind insa de limitarea raspunderii pentru datoriile societatii ; in aceste cazuri se poate aplica, cel putin cu titlu de sanctiune, procedura falimentului, daca se va putea dovedi ca cei in cauza si-au introvertit calitatea scriptica de administrator, asociat sau asociat unic in comerciant ilicit); (ii) incalcarii unor incompatibilitati legale, stabilite fata de magistrati, functionari publici, notari, avocati etc. (fapte care pot atrage raspunderea profesionala sau disciplinara, dar si un faliment personal, pentru introveritarea demintatii exercitate de cel in cauza intr-un comert ilicit).

Momentul in care incepe si cel in care inceteaza calitatea de comerciant nu depind de inregistrarea in registrul comertului si nici de existenta sau inexistenta autorizatiei de exerctiu al comertului. O persoana poate foarte bine sa aiba calitatea de comerciant fara a se fi inregistrat in registrul comertului (caz in care el este un comerciant ilicit) si invers, sa fie inregistrat in registrul comertului cu o firma sau denumire anume, dar fara sa exercite vreun comert (caz in care el este un comerciant inactiv sau retras). Ceea ce conteaza este intrunirea celor trei conditii de existenta a calitatii de comerciant, expuse mai sus, dintre care revelatorie este ultima, respectiv, riscul economic pe care si-l asuma comerciantul. Intr-adevar, comerciantul este un intreprinzator, el isi asuma riscul de a cistiga sau a pierde din competitia cu ceilalti comercianti. In caz de faliment, el nu numai ca raspunde cu intregul sau patrimoniu, inclusiv dupa deces, cind datoriile sale se transmit la mostenitori, ci poate fi si exclus din viata profesionala pentru o perioada de 5 ani ulterioara inchiderii falimentului. Asadar, momentul in care s-a nascut acest risc asumat inseamna inceputul calitatii de comerciant si, deci, aparitia posibilitatii declararii acestuia in faliment. Momentul in care dispare acest risc asumat inseamna si disparitia calitatii de comerciant. Comerciantul inactiv sau retras nu poate fi declarat in faliment33.

Asa cum rezulta din art. 1 alin.2 din Legea insolventei, comerciantul persoana fizica poate fi supus procedurii falimentului atit in cazul in care desfasoara activitatea comerciala in mod individual, cit si in cazul in care desfasoara aceasta activitate in cadrul unei asociatii familiale. Aceasta este o entitate fara personalitate juridica si, deci, fara responsabilitate juridica proprie, motiv pentru care este greu de explicat de ce legea face aplicabila procedura falimentului asociatiei familiale insasi. Este adevarat ca, in baza art. 41 C.proc.civ., ca orice entitate colectiva fara personalitate juridica, asociatia familiala poate sta in judecata in nume propriu, daca are organe de conducere (art. 42 C.proc.civ. permite judecatorului sa desemneze un curator special care sa stea in judecata in numele entitatii colective, in cazul in care nu exista organe desemnate ale acesteia). Aparent, din moment ce actele juridice si faptele de comert

33 Vechea reglementare a falimentului din Codul comercial se putea aplica si comerciantului retras, precum si celui decedat (art.707 C.com., actualmente abrogat). Ideea a fost abandonata inca din 1995.

savirsite in cadrul asociatiei familiale nu sunt actele sau faptele proprii ale asociatiei, care nu are personalitate juridica, ci acte sau fapte personale ale asociatilor, inseamna ca actul, faptele sau complexul de operatiuni ale unuia sau mai multor asociati care au cauzat falimentul se pot rasfringe asupra celorlalti asociati, care devin responsabili solidar pentru falimentul asociatilor lor si sunt si ei supusi falimentului. O astfel de consecinta este, insa, inadmisibila, fiind nu numai ilegala, in lipsa unei reglementari care sa permita o astfel de raspundere solidara (asa cum este cazul, spre exemplu, cu asociatii intr-o societate in nume colectiv), ci si de-a dreptul ilegitima. De aceea, consider ca intelesul exact al textului art. 1 alin.2 pct.1-2 din Legea insolventei este acela ca procedura falimentului se aplica debitorului persoana fizica ce exercita comertul individual sau in cadrul unei asociatii familiale34.

Conditiile in care persoanele fizice, cetateni romani sau straini din statele Uniunii Europene, pot savarsi fapte de comert cu titlu profesional sunt reglementate de Legea nr. 300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice si a asociatiilor familiale care desfasoara activitati economice in mod independent35. Conform art. 1 alin. (1) din aceasta lege, persoanele fizice si asociatiile familial pot fi autorizate sa desfasoare activitati economice in toate domeniile, meseriile si ocupatiile, cu exceptia celor reglementate prin legi speciale. O serie de profesii si ocupatii nu pot fi exercitate decit de catre persoanele care sunt autorizate de un organism profesional sa exercite o astfel de ocupatie sau profesie. Este vorba de profesiile reglementate sau liberale, rezervate prin lege persanelor autorizate (notari, avocati, medici, experti contabili, auditori, practicieni in insolventa etc.).

14. Societatile comerciale sunt comercianti odata cu inmatricularea in registrul comertului, cind dobindesc si personalitate juridica. Spre deosebire de comerciantii - persoane fizice, societatile comerciale au calitatea de comercianti chiar daca nu exercita in fapt comertul pe care si l-au propus sau daca nu exercita nici un fel de comert sau activitate (cum sunt societatile fantoma) ori daca desfasoara activitati civile sau preponderent civile. Calitatea de comerciant a societatii inceteaza la momentul radierii din registrul comertului. Intre cele doua moment, de inceput si, respectiv, sfirsit al personalitatii juridice, societatea comerciala poate fi supusa procedurii insolventei.

Chestiuni practice mai deosebite ridica o serie de situatii in care se poate afla societatea comerciala, fie in cursul procedurii de constituire legala a sa, fie in cursul existentei societatii, fie in anumite situatii patologice in care se poate afla la un moment dat o societate. Ma refer la societatea in curs de constituire, la societatea neregulat constituita, la societatea dizolvata, la societatea declarata nula si la societatea fictiva.

a) Societatea in curs de constituire are o personalitate juridica limitata la scopurile constituirii sale (art.33 alin3 din Decr. nr.31/1954). Pina la momentul inmatricularii in registrul comertului, societatea in curs de constituire nu are personalitate juridica si nici calitate de

34 Pentru o alta opinie, a se vedea : St. D. Carpenaru, Vasile Nemes, M.A. Hotca, Noua lege a insolventei – Legea nr.85/2006, Comentariu pe articole, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2006, p.19. Se considera ca, intrucit asociatia familiala nu are personalitate juridica, iar membrii asociatiei familiale exercita toti comertul asociatiei, fiecare membru angajindu-se in acest comert cu patrimniul sau, fiecare dintre membri poate fi supus procedurii insolventei pentru starea de insolventa a asociatiei. In baza fostei Legi nr.64/1995, o opinie similara a fost exprimtata de Gh. Stancu, G. Ungureanu, Persoanele carora li se aplica procedura reorganizarii judiciare si a falimentului, RDC nr.11/2004. 35 Publicata in M. Of. Nr.576 din 29 iunie 2004. Legea nr.300/2004 a abrogat expres Legea nr. 507/2002 privind organizarea si desfasurarea unor activitati economice de catre persoane fizice (M. Of. Nr.582 din 6 august 2002). Totodata, a fost abrogata si Hotararea Guvernului nr.58/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 507/2002 (M. Of. Nr. 108 din 20 februarie 2003).

comerciant, astfel ca este greu de admis ca o astfel de entitate colectiva ar putea fi subiect al unei proceduri de insolventa.

b) Societatea neregulat constituita poate fi subiect al procedurii insolventei, intrucit beneficiaza de personalitate juridica36. Intr-adevar, conform art. 47 din Legea nr.31/1990 privind societatile comerciale, daca exista neregularitati in procesul de constituire a societatii, descoperite inainte de inmatriculare, judecatorul-delegat la registrul comertului restituie cererea de inmatriculare petentului, pentru a corecta neregularitatea, in caz contrar respingind cererea de inmatriculare. Conform art. 48, daca neregularitatile se descopera dupa inmatriculare (asadar, dupa ce societatea va fi dobindit personalitate juridica), atunci aceste neregularitati pot fi corectate prin intermediul actiunii in regularizare, actiune care se afla, in principal, la indemina organelor societatii si, in subsidiar, la indemina asociatilor. Daca actiunea in regularizare a fost respinsa ori s-a prescris sau daca neregularitatea este grava, atunci societatea este in pericol de nulitate.

c) Societatea dizolvata poate fi subiect al procedurii insolventei. Din art. 1 alin.2 lit.e) din Legea insolventei rezulta chiar ca societatea comerciala dizolvata anterior cererii introductive este supusa procedurii simplificate, fiind declarata direct in faliment, fara faza de observatie, daca, desigur, societatea dizolvata se afla in stare de insolventa. Intr-adevar, societatea dizolvata isi pastreaza personalitatea juridica pentru nevoile lichidarii (art.233 din Legea nr.31/1990 privind societatile comerciale). In cazul in care o societate dizolvata este in stare de insolventa, lichidatorul este obligat sa ceara deschiderea procedurii insolventei (art.2701 din Legea nr.31/1990 privind societatile comerciale).

d) Societatea declarata nula este supusa dizolvarii. Nulitatea nu are caracter retroactiv, asadar, societatea are personalitate juridica pina la pronuntarea nulitatii si si-o pastreaza – este adevarat, cu caracter limitat – pentru necesitatile dizolvarii. De altfel, fiind o societate dizolvata, societatea declarata nula are acelasi regim juridic ca si orice alta societate dizolvata. In consecinta, o societate declarata nula poate fi supusa procedurii falimentului37, asa cum poate fi supusa falimentului orice societate dizolvata.

Daca o societate declarata nula continua sa existe in fapt, adica sa exercite un comert identic cu cel anterior declararii nulitatii sau un altul, suntem in prezenta unei societati de fapt. O astfel de entitate, suprapusa peste o societate declarata nula care, asa cum s-a vazut, isi pastreaza personalitatea juridica pentru necesitatile dizolvarii si poate fi supusa procedurii falimentului,

36 In doctrina interbelica (C.com.adn., p.593 ; M. Pascanu, op.cit.pag.614) s-a admis ca falimentul se poate aplica si societatilor neregulate, intrucit « aceste societati au o fiinta, chiar daca sunt neregulate ». 37 Sub imperiul vechii reglementari a falimentului din Codul comercial, solutia declararii in faliment a societatii nule a fost controversata. A se vedea C.com.adn., p.593. la nota nr. 4 din aceasta lucrare se arata ca, pentru societatile nule, ca avand un obiect ilicit, Inalta Curte s-a pronuntat, ca aceste societati, au numai un patrimoniu de lichidat, asupra caruia asociatii sunt in indiviziune. O societate, cu tot obiectul ei ilicit si cu toata nulitatea de care este lovita, exista in fapt, formand o comunitate de interese, care nu pot fi negate si care justifica lichidarea lor atat fata de terti, cat si fata de asociati. Ceea ce se lichideaza in acest caz nu este o societate, ci o comunitate de fapt, rezultata din punerea in comun a aporturilor, si in care girantul sau administratorul a reprezentat pe comunisti (?!? – n.n.) in toate actele ilegale savarsite. Nu se poate dar spune ca o societate nula de drept sau ilicita se transforma intr-o societate de fapt, ci ea trebuie considerata ca o indiviziune fara personalitate juridica si fara patrimoniu propriu, in care raporturile comunistilor ( ?!? – n.n.) intre ei trebuie aranjate ca si cand ar fi in indiviziune, iar ale tertilor, ca si cand ar fi tratat cu o comunitate. (Cas.III dec.170 din 30 Oct.1940, P.R. 1943, I, 46, cit. In C.com.adn., p.593). Asemenea societati trebuie deci considerate ca nu au personalitate juridica. Cu toate acestea, s-a considerat ca si aceste societati sunt supuse falimentului, « daca se adopta parerea ca nu trebuie facuta nici o deosebire intre societatile nule si cele neregulate ».

este o forma de simulatie, urmind a fi tratata ca atare38. La nevoie, simulatia va putea fi indepartata, printr-o actiune in constatarea simulatiei, si aparenta de societate va fi inlaturata, revenindu-se la matca societatii nule. Dar tertul va putea sa invoce in favoarea sa si actul public, adica societatea de fapt, care nu are personalitate juridica, urmind a-l executa silit pe oricare dintre asociatii societatii de fapt, care va putea fi tinut solidar si nelimitat pentru datoriile generate de societatea de fapt sau va putea provoca, la nevoie, lichidarea patrimoniului entitatii aparente (care nu se confunda cu falimentul). Asadar, societatea de fapt nu este supusa procedurii insolventei.

Societatea de fapt, care este o forma de simulatie, nu trebuie sa fie confundata cu societatea creata de fapt, care este o entitate colectiva creata ca atare si voluntar de asociati, fara personalitate juridica. Dar, in ambele situatii, procedura insolventei este inaplicabila, intrucit cele doua tipuri de entitati colective nu sunt subiecte de drept de sine-statatoare.

In alta ordine de idei, atit in cazul societatii de fapt ca urmare a declararii nulitatii societatii, cit si in cazul societatii create de fapt, asociatii pot fi supusi ei insisi procedurii insolventei sau, dupa caz, a falimentului strict sensu, daca se va putea dovedi ca ei sunt comercianti si ca se afla in stare de insolventa.

e) Societatea fictiva este o societate aparenta, o falsa persoana juridica. Societatea fictiva poate fi o forma de simulatie sau o forma de confuzie de patrimonii intre asociati si societate. In ambele cazuri, insa, aparenta de personalitate juridica trebuie constatata judiciar. Odata revelata lipsa de personalitate juridica, datoriile falsei persoane juridice devin datoriile asociatului sau ale asociatilor care au abuzat de personalitea juridica a acestei entitati. Pentru terti, in special pentru creditori, societatea fictiva are personalitate juridica pina la momentul declararii fictivitatii. Asa fiind, societatea fictiva poate fi supusa procedurii insolventei. Daca lipsa personalitatii juridice se stabileste dupa deschiderea procedurii insolventei fata de societatea fictiva, consecintele aparentei de personalitate juridica (raspunderea nelimitata a “asociatilor” pentru datoriile “societatii”, falimentul personal al “asociatilor”) pot fi antrenate in baza hotaririi judecatorului-sindic, care va putea continua procedura insolventei fata de persoanele responsabile de crearea aparentei de personalitate juridica, daca, evident, sunt intrunite conditiile deschiderii procedurii insolventei fata de aceste persoane responsabile, sau va putea inchide procedura insolventei, dispunind urmarirea silita a persoanelor responsabile, daca nu sunt intrunite conditiile deschiderii procedurii insolventei fata de aceste personae. Daca lipsa personalitatii juridice se stabileste inainte de pronuntarea vreunei hotariri de deschidere a procedurii insolventei fata de societatea fictiva, procedura insolventei nu se mai poate deschide, intrucit nu mai exista personalitate juridica. In cazul in care societatea fictiva s-ar afla in lichidare voluntara, art. 2371 din Legea societatilor comerciale permite lichidatorului angajarea raspunderii nelimitate a asociatului sau a asociatilor care au abuzat de personalitatea juridica pentru toate datoriile societatii.

Sucursala sau un alt sediu secundar al societatii comerciale nu pot fi subiect al procedurii insolventei, intrucit nu beneficiaza de personalitate juridica. Totusi, in cazurile de insolventa transfrontaliera, o procedura secundara de insolventa se poate deschide fata de un sediu secundar al debitorului situat pe teritoriul Romaniei, chiar daca o procedura principala a

38Iata ce constata, in 1936, Curtea de Casatie italiana : « fata de terti, care contracteaza pe temeiul aparentelor, adica asupra declaratiunilor tacite, din care apoi se deduce vinculul social, societatile de fapt exista in virtutea activitatii revelatorii. Nu e necesar, deci, pentru existenta societatii de fapt, proba asupra vointei specifice a asociatilor, indreptata in scopul crearii entitatii. Nimic nu se opune ca asupra unui contract asociativ originar, diferit de societatea comerciala, sa se poata planta o societate neregulata in nume colectiv ». Cas. It. I, 18 martie 1936, in Pandectele Romane pe anul 1937, III, p.68, cit. in C.com.adn.

fost deschisa contra debitorului in tara unde se afla centrul principalelor sale interese comerciale39.

15. Societatile cooperative sunt comercianti – persoane juridice supusi in mod expres procedurii insolventei, prin dispozitiile art. 1 alin.1 pct.2-3 din Legea insolventei.

De asemenea, sunt supuse procedurii insolventei si societatile agricole, entitati reglementate de Legea nr. 36/1991 privind societatile agricole si alte forme de asociere in agricultura. Legea nr.31/1991 reglementeaza, alaturi de societatile agricole, si societatile comerciale agricole, supuse si acestea procedurii insolventei reglementate de Legea insolventei prin simplul fapt ca sunt societati comerciale. Asa cum s-a putut vedea mai sus, si Legea nr.1/2005 a cooperatiei reglementeaza o societate agricola, mai precis, o societate cooperativa agricola, aceasta din urma fiind supusa procedurii insolventei alaturi de orice alta societate coperativa. Societate agricola nu este un comerciant, atit pentru ca, in mod traditional, obiectul sau de activitate – agricultura – este considerat a fi de natura esentialmente civila, cit si datorita faptului ca legea o clasifica expres in categoria necomerciantilor. Astfel, conform art. 5 din Legea nr. 36/1991, societatea agricola este o societate de tip privat, cu capital variabil si un numar nelimitat si variabil de asociati (minim 10, conform art. 8 din Legea nr. 36/1991), avand ca obiect exploatarea agricola a pamantului, a uneltelor, a animalelor si a altor mijloace aduse in societate, precum si realizarea de investitii de interes agricol, ea neavind caracter commercial. Societatea agricola dobandeste personalitatea juridica prin inscrierea intr-un registru special infiintat, conform prevederilor art. 15-18 din Legea nr. 36/1991, la judecatoria in circumscritia careia se afla sediul social. Asadar, societate Agricola, nefiind comerciant, nu este supusa nici obligatiei de inregistrare in registrul comertului. Cu toate acestea, societatea agricola este supusa si ea procedurii insolventei, putnd chiar sa beneficieze, in conditiile legii, de reorganizare judiciara.

Grupurile de interes economic sunt supuse procedurii insolventei indiferent daca au sau nu calitatea de comerciant.

§2. Alte persoane juridice care desfasoara si activitati economice

16. In afara de cele patru tipuri de subiecte de drept mai-sus enumerate, Legea insolventei se aplica si oricarei alte persoane juridice de drept privat care desfasoara si activitati economice, daca indeplineste urmatoarele trei conditii :

(i) este o persoana juridica; sunt excluse din aceasta sfera de aplicabilitate a legii persoanele fizice, chiar si cele care desfasoara o activitate economica sub forma de intreprindere care nu au dobindit, totusi, calitatea de comerciant; de precizat ca legea romana stabileste o serie de masuri si sanctiuni pentru evitarea riscului de supraindatorare a persoanelor fizice, simpli particulari, adica masuri de preventie a insolventei acestora, fara a reglementa, cel putin pentru moment, o procedura de insolventa a simplilor particulari;

(ii) este o persoana juridica de drept privat; sunt excluse din aceasta sfera de aplicabilitate a legii persoanele juridice de drept public; germeni ai unei proceduri de insolventa aplicabila institutiilor publice exista, totusi, in Legea finantelor publice locale;

(iio) persoana juridica de drept privat in cauza exercita si activitati economice; o persoana juridica de drept privat care se limiteaza la exercitiul activitatii prevazute ca scop statutar al activitatii sale, fara a exercita si activitati economice, nu este supsa procedurii insolventei; este,

39 Pentru amanunte, a se vedea infra, cap.XVII , Insolventa transfrontaliera.

totusi, supusa procedurii insolventei, acea persoana juridica de drept privat care, cu incalcarea principiului specialitatii capacitatii de folosinta, exercita numai activitati economice, dezinteresindu-se, spre exemplu, de scopurile filantropice propuse ca scop statutar de activitate.

In aceasta categorie de subiecti ai procedurii insolventei intra, in primul rind, asociatiile si fundatiile constituite in baza OG nr.26/2000, precum si orice alte organizatii non-guvernamentale (ONG) care desfăşora in Romania si activităţi economice sub formă de întreprindere. Intr-adevar, asociatiile si fundatiile pot, in baza art. 48 din OG nr.26/2000, sa exercite “activitati economice directe”, cu conditia ca aceste activitati sa aiba caracter accesoriu si profiturile sa fie orientate spre scopurile non-profit ale organizaţiei si nu spre membrii acesteia. Nu exista nici un argument logic sau legal care sa inlature aplicabilitatea procedurii insolventei in cazul in care activitatea economica a acestor ONG-uri nu are caracter accesoriu fata de obiectul de activitate non-profit al organizatiei sau daca profiturile sunt incasate de membri sai. Ar fi absurd ca tocmai aceste organizatii, care se interpun in mod ilegal si ilegitim in relatiile de afaceri, sa fie excluse de la aplicabilitatea procedurii insolventei, procedura instituita, printre altele, si pentru asanarea mediului de afaceri.

Desi din lege nu rezulta o excludere expresa de la procedura “generala” de insolventa a ONG-urilor, totusi, din ratiuni practice, nu este posibila o reorganizare judiciara. Pe de alta parte, trebuie tinut cont, in procedura insolventei asociatiilor sau fundatiilor, ca OG nr.26/2000 interzice distribuirea fondurilor sau activelor ramase in urma lichidarii catre membrii fundatiei sau asociatiei. Fiind o procedura orientata catre interesul creditorilor de a-si acoperi creantele contra debitorului, procedura insolventei impune distribuirea sumelor rezultate din lichidare catre creditori, in ordinea de preferinta prevazuta de lege. Numai in cazul in care, in urma distribuirilor facute catre creditori, ar mai ramine un surplus de fonduri sau active, acest surplus ar urma sa fie distribuit unei fundaţii sau asociaţii cu scop asemănător.

O alta categorie de persoane juridice de drept privat care desfasoara si activitati economice, prezente din ce in ce mai mult in mediul de afaceri, sunt asociatiile si cluburile sportive. Acestea incaseaza drepturi de televizare, sume provenite din sponsorizari, premii competitionale, sume provenite din transferurile de jucatori, din materiale promotionale etc., incasari care ajung uneori la valori exorbitante. In fotbal, spre exemplu, industria respectiva a devenit atit de profitabila, incit unele cluburi de fotbal au devenit societati cotate la bursa, capitalizarile lor bursiere ajungind sa depaseasca pragul de 1 mld. Euro. In afara de valorile in sine vehiculate in industria fotbalului, capitalul de imagine este urias, unii ajungind foarte bogati datorita fotbalului, altii implicindu-se in politica direct din pozitia de presedinti sau “proprietari” de club (un fost prim-ministru al Italiei este si presedinte de club de fotbal), iar altii descoperindu-si din mers veleitati politice (un “proprietar” de club este presedinte de partid in Romania). Este evident ca suntem in prezenta unei adevarate industrii, activitatea sportiva devenind doar pretextul pe care s-au pus temeliile acestei industrii. Este clar, deci, de ce consider ca procedura insolventei trebuie sa li se aplice si asociatiilor si cluburilor sportive.

In fine, trecind intr-un alt registru, comertul si afacerile nu mai sunt atit de repudiate de biserici si institutii de cult sau religioase. Daca, in evul mediu, au trebuit inventate societatile in comandita, pentru ca clericii sa evite interdictiile dreptului canonic de a se implica in activitati comerciale, in prezent, chiar eparhiile sau alte institutii de cult sunt implicate in afaceri. Si nu este vorba de necesarul comert cu obiecte de cult sau straie bisericesti, ci de afaceri in toata regula. Patriarhia romana detine mai multe hoteluri si locuri de odihna si tratament, o retea nationala de radio, mai multe televiziuni, mari suprafete de paduri si terenuri agricole sau viticole etc. Patriarhia romana, insa, nu este singulara in aceste afaceri. Pentru necesitatile

misionarismului, mai toate cultele fac afaceri. Si nici nu este vorba de o inventie romaneasca. Biserica catolica, in special cea din Franta, s-a ales cu marile sale catedrale pentru ca a stiut sa tranzactioneze bine indulgente, atit de bine incit a facut posibila schisma protestanta a lui Marin Luther. Asadar, nu cred ca ar fi surprinzator daca, pe viitor, am vedea o eparhie sau un cult religios in faliment.

§3. Entitati colective fara personalitate juridica

17. Asociatia in participatie, nefiind o persoana juridica, nu poate fi supusa procedurii insolventei. Regimul juridic al asociatiei in participatie este construit pe baza dispozitiilor art. 251-256 C.com., dispozitii care se completeaza cu dreptul comun al societatii civile (art.1490 si urm., C.civ.). Din art. 253 C.com. rezulta ca asociatia in participatie nu constituie, “in privinta celor de al treilea, o fiinta juridica distinct de persoana interesatilor. Cei de ai treilea nu au nici un drept si nu se oblige decti catre acela cu care a contractat”. Asadar, contractantul “celui de al treilea” poate fi supus procedurii insolventei, si nu asociatia insasi.

In dreptul francez, societatea in participatie este o societate, civila sau comerciala, lipsita de personalitate juridica. Lipsa personalitatii juridice este nu numai de natura, ci si de esenta societatii in participatie, asociatii intr-o astfel de societate neputind sa-si propuna dobindirea personalitatii juridice (cf. art. 1871 al. 1 C.civ.fr.)40, ceea ce o deosebeste de societatea in curs de constituire, lipsita, de asemenea, de persoanlitate juridica, dar presupusa a dobindi o astfel de calificare dupa indeplinirea formalitatilor legale (cf. art. 1842 al. 2 si 1843 C.civ.fr., precum si art. 5 din Legea franceza a societatilor comerciale). Societatea in participatie este, in genere, o societate oculta, dar poate fi si ostensibila. Societatea in participatie este pur consensuala, fiind un simplu contract incheiat intuitu personae41. Societatea in participatie, nefiind persoana juridica, nu are un patrimoniu propriu. Societatea in participatie este un contract, si nu o institutie, motiv pentru care ea nu poate fi supusa, ca entitate, procedurii colective. Asociatii unei astfel de societati sunt de doua feluri : reprezentantul, adica asociatul care intra in raporturi juridice cu tertii, fata de care se obliga personal si nelimitat, si asociatii sau participantii, care ramin, de obicei, oculti, fiind ignorati de terti. Asa fiind, gerantul este singurul care poate fi supus procedurii colective pentru insolventa rezultata din operatiunile societatii in participatie.

Grupul de societati este format din doua sau mai multe societati teoretic autonome, dar supuse, in fapt, unei singure directii economice si financiare. Ceea ce da unei colectivitati de societati caracteristica de grup este controlul, care poate fi unic sau comun. Controlul se poate exercita prin aceasi administratie (control directorial) sau prin aceiasi actionari majoritari. Grupul de societati, in sine, nu are personalitate juridica si, deci, nu poate fi supus procedurii insolventei. Cu toate acestea, insolventa unei sau mai multor societati din cadrul grupului poate afecta intr-o maniera dramatica celelalte societati din grup, fie pentru ca socul insolventei este insuportabil, fie pentru ca se instituie raspunderea societatii-mama sau a societatii-filiala pentru implicarea contractuala sau faptica in managementul societatii declarate in insolventa. Intr-adevar, jurisprudential, se poate ajunge la situatia ca o societate-mama sau, invers, subsidiara sa, sa fie condamanta la acoperirea pasivului societatii debitoare, in calitate de administrator de fapt care a provocat insolventa societatii debitoare. Problema clasica a grupului de societati este, intr-adevar, concilierea intre interesele grupului de societati, pe ansamblu, si interesele proprii ale

40 A se vedea si Michel de Juglart, Benjamin Ippolito, Les societes commerciales. Cours de droit commercial, entierment refondue par Jacques Dupichot, Edition Monchrestien, Paris, 1999, p.27.41 Ibidem.

filialei (care trebuie protejate, mai ales daca filiala are actionari minoritari). Administratorii filialei trebuie sa apere filiala contra oricarui abuz de majoritate sau contract lezionar incheiat in favoarea societatii dominante42.

Legislatia germana a definit expres si reglementat detaliat, inca din 1965, grupul de societati (societatile legate). In cadrul grupului, societatea dominanta (konzern) determina politica economica a grupului. Legislatia franceza (ca si cea romaneasca) a neglijat problematica grupului de societati, marginindu-se la reglementarea participatiilor, a fuziunilor si divizarilor. Un raspuns original la aceasta problematica, dar fara succesul scontat43, l-a constituit reglementarea Grupurilor de Interese Economice (incepind din 1967), nostrificat si de legiuitorul roman in 2003. Pe planul dreptului comunitar, pe modelul francez al GIE a fost reglementat Grupul European de Interese Economice (GEIE).

Nici societatea civila, care in dreptul nostru nu beneficiaza de personalitate juridica, nu poate fi supusa procedurii insolventei, chiar daca ar desfasura o activitate economica sub forma de intreprindere. Avind in vedere ca in Romania exista intreprinderi organizate in forma societatilor civile, unele cu cifre de afaceri uriase, cum ar fi fondurile de investitii, fondurile de pensii, marile societati de avocati etc., fiind prezente foarte greu de ignorant in dreptul afacerilor, solutia lipsirii acestor entitati de personalitate juridica, cu corolarul excluderii de la procedurile de insolventa, este anacronica. Legislatia fondurilor de pensie, spre exemplu, exclude expres de la aplicabilitatea procedurii insolventei fondurile de pensii (art.8 din Legea nr.411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat), desi o astfel de regula este redundanta, intrucit fondurile de pensii sunt organizate exclusive sub forma unor societati civile, aderentii acestor fonduri fiind co-indivizari asupra activelor fondului si, oricum, nu ar putea fi supuse procedurii insolventei, in lipsa personalitatii juridice.

In cazul societatilor profesionale de avocati, practicieni in insolventa sau medici, care sunt dotate prin lege cu personalitate juridica, se poate sustine ca procedura insolventei este aplicabila in masura in care aceste entitati desfasoara si activitate economica. Chestiunea complicata in aceste situatii este nu aceea de a separa activitatile economice de activitatile normale ale avocatilor, medicilor sau practicienilor in insolventa, ci aceea de a stabili daca si in ce masura activitatea liberala sau reglementata de avocat, medic sau practician in insolvena este o activitate economica. Nu exclud interpretarea ca, de indata ce aceste activitati ce tin de exercitiul profesiei liberale sau reglementate capata forma unei intreprinderi, adica a unei activitati sistematice organizata de intreprinzator pe risc economic propriu in vederea obtinerii de profit, atunci ele capata si caracter economic, cu consecinta ca si procedura insolventei devine aplicabila societatii profesionale cu personalitate juridica.

§4. Institutiile publice si simplii particulari

18. Institutiile publice sunt excluse, in mod traditional, de la aplicabilitatea procedurii insolventei. Intr-adevar, art. 8 C.com., inca in vigoare, dispune ca statul si celelalte institutii publice nu pot fi asimilati comerciantilor. Cum pina de curind legislatia romaneasca a insolventei avea ca destinatar exclusiv comerciantul, este lesne de inteles ca instutiile publice nu intrau in

42 M. de Juglart, B. Ippolito, op.cit., p.33. 43 M. de Juglart, B. Ippolito, op.cit., p. 33. Autorii arata ca, pina in 1999, se constituisera in Franta mai putin de 10.000 de GIE.

sfera de aplicabilitate a acestei legi. Trebuie observat, insa, ca tendinta actuala a legislatiilor privind insolventa este aceea de a abandona conceptia traditionala conform caruia procedura insolventei se aplica exclusiv comerciantilor. Asadar, faptul ca o lege ar interzice asimilarea statului sau a institutiilor publice cu comerciantii nu mai are relevanta sub aspectul aplicabilitatii procedurii insolventei fata de institutiile publice. Pe de alta parte, prin dispozitii exprese ale legii sau, in cazul statelor, prin conventii internationale, se creeaza anumite regimuri juridice similare procedurii insolventei aplicabile statului sau institutiilor publice pentru cazul in care acestea s-ar afla in incetare de plati sau in insolventa. Spre exemplu, Bulgaria a fost in cursul anilor 1997-1998 in incetare de plati, motiv pentru care a fost administrata de un consiliu monetar, impus de creditori, in principal Banca Mondiala si Fondul Monetar International. In aceasta perioada, moneda nationala bulgara si-a pierdut valoarea circulatorie, fiind inlocuita cu marca germana, ca moneda de plata pe teritoriul Bulgariei. O serie de alte restrictii bugetare au fost impuse Bulgariei in aceasta perioada. In prezent, datorita criei economice mondiale, mai multe state sunt déjà in incapacitate de plata (cazurile Islandei si, respectiv, ale Letoniei si Lituaniei fiind notorii). Desigur ca nu este de conceput disparitia unui stat prin faliment, dar unele atribute ale suveranitatii sunt limitate, lucru insotit de multe alte restrictii ale drepturilor statului in cauza, pentru a permite redresarea acestuia si revenirea la normal. Este, de fapt, ceea ce inseamna, in linii mari, procedura insolventei fata de un intreprinzator obisnuit. Este evident, insa, ca procedura incetarii platilor de catre un stat tine de dreptul international public mai degraba decit de dreptul privat.

In doctrina recenta44 s-a observat ca legiuitorul din 2006 a creat, prin Legea nr. 273/2006 privind finantele publice locale, o prima bresa serioasa in conceptia traditionala conform careia institutiile publice nu pot fi supuse procedurii insolventei. Intr-adevar, art.75 din Legea nr.273/2006 se refera la starea de insolventa a unitatii administrativ-teritoriale (persoana juridica de drept public sub forma caruia se organizeaza comunitatile locale, orasul, judetul etc.). Dupa ce, la art. 74, legea vorbeste de starea de « criza financiara » ce poate fi depasita printr-un plan de redresare, la art. 75 din Legea nr. 273/2006 reglementeaza o procedura de insolventa sui generis a unitatii administrativ-teritoriale. Legea are, insa, multe inadvertente care vor face aplicarea sa dificila.

Poate ca, de lege ferenda, o eventuala lege a insolventei institutiilor publice ar fi necesara45. Aceasta intrucit este evident ca o suma impresionanta de comunitati locale sunt intr-o perpetua stare de insolventa, ceea ce le bareaza din start calea catre finantarea pe piata creditului sau pe piata de capital, fiind nevoite sa se multumeasca cu alocatiile bugetare, intotdeauna insuficiente si intotdeauna impartite pe criterii politice, cu ignorarea criteriilor economice si sociale.

19. Legislatia romaneasca se dezintereseaza de tratamentul judiciar al situatiei de supraindatorare a simplilor particulari. De lege lata, singura reglementare referitoare la situatia de insolvabilitate notorie datorita supraindatorarii simplilor particulari se regaseste in Codul civil, care contine o serie de dispozitii vetuste si desuete referitoare la starea de deconfitura. Deconfitura, pe care uneori legiuitorul o numeste insolvabilitate46, este starea constanta de insolvabilitate a unui simplu particular, adica exact ceea ce este falimentul pentru un

44 Br. Stefanescu, loc.cit., Dreptul nr.10/2006, p.9; I. Turcu, op.cit., p.274.45 US Commercial Code consacra intregul cap.IX reorganizarii autoritatilor locale. 46 A se vedea, in acest sens, art. 1133, art.1323, art.1673 pct.2,art.1523 pct.4, art.1552 pct.3 C.civ. si art. 128 si art.263 C.proc.civ.

comerciant47. Procedura deconfiturii trebuie constatata judiciar48, ceea ce presupune un timp indelungat care ii poate permite debitorului sa-si ascunda averea sau creditorilor sa profite de starea sa patrimoniala precara. Procedura deconfiturii nu organizeaza o colectivitate concursuala de creditori, ci doar constata o stare a patrimoniului debitorului care poate atrage o serie de consecinte patrimoniale fata de debitor (pierderea beneficiului termenului, rezolutiunea de drept a unor contracte, interdictia termenului de gratie etc.). Starea de deconfitura nu atrage, in schimb, nici o consecinta de natura nepatrimoniala fata de debitor. Debitorul, spre exemplu, isi pastreaza dreptul de a-si administra averea (in timp ce principalul efect al deschiderii procedurii insolventei este desesizarea debitorului), lasindu-i acestuia in continuare « dreptul » de a-si ruina averea si creditorii. Pe de alta parte, creditorii, in mod individual, il pot executa silit pe debitor, imediat, fara trecerea de vreun termen. Pentru acest motiv, cel ce observa la timp starea de insolvabilitate a debitorului, poate profita de informatie si poate sa-l execute rapid pe debitor, eventual in dauna altor creditori, mai ales a celor privilegiati, care nu vor fi obtinut la timp informatia. Din acest motive, procedura deconfiturii nu a avut o aplicabilitate practica deosebita, fiind cazuta de mult in desuetudine. Este evident ca, in conditiile actuale, in care celeritatea si transparenta procedurii insolventei sunt esentiale pentru succesul unei astfel de proceduri, procedura deconfiturii nu poate fi aplicata pentru situatia supraindatorarii simplilor particulari.

Legislatia anglo-saxona, in special cea americana si, dupa modelul acesteia, legislatia majoritatii covirsitoare a statelor membre ale Uniunii Europene, printre care si Marea Britanie, Franta, Germania si Spania, se preocupa in mod constant si serios de insolventa simplilor particulari, vazuti in special in calitatea acestora de consumatori de bunuri si credite.

Asa cum s-a aratat in doctrina romaneasca recenta49, legislatia americana permite si consumatorului sa se declare bankruptcy, punandu-si averea sub controlul unei curti federale cu scopul de a scapa de datorii. Procedura de bankruptcy aplicabila persoanelor fizice este reglementata de cap. VII din US Commercial Code. Pe perioada de bankruptcy, debitorul nu mai are acces la credite, cumparari in rate, contracte de leasing sau orice alte operatiuni care presupun creditarea. Daca starea de bankruptcy este declarata scuzabila, debitorului i se acorda asa-numitul « nou inceput » (a fresh new start), adica datoriile ramase neachitate i se sterg, el putind avea din nou acces la credite si recistigindu-si statutul personal anterior. In schimb, daca starea de bankruptcy este considerata ne-scuzabila, debitorul este decazut din aproape toate drepturile civile (cu exceptia celor personal-nepatrimoniale), pe termen de cel putin 5 ani de la data inchiderii procedurii. Interdictia accesului la credite echivaleaza cu o adevarata « moarte civila » pentru debitor, intrucit cel in cauza nu mai poate folosi instrumente electronice de plata, nu mai are acces la utilitati, nu mai poate beneficia de esalonarile la creditele ipotecare, creditele de consum, ratele de leasing etc. Mai mult chiar, pe perioada procedurii de bankruptcy si ulterior, pe cei 5 ani ulteriori inchiderii procedurii, sunt considerate infractiuni obtinerea de credite fara a dezvalui starea de faliment, contimuarea de afaceri sub alt nume, fara dezvaluirea faptului ca

47 Pentru detalii, a se vedea : Constantin Toneanu, Falimentele, Tratat systematic dupa jurisprudenta si doctrina asupra fiecarui articol in parte, comparative cu articolele corespunzatoare legislatiilor straine, partea I, Tipografia Buciumului roman, Galati, 1899.48 Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura All (Restitutio), Bucuresti, 1998, p.501.49 I. Turcu, Tratat de insolventa, CH Beck, 2007, p.9, nota 2 subs. Autorul citeaza o statistica interesanta publicata in L.P.Arbertman, E.T.McMahon, E.L. O’Brien, Street Law, Fifth Edition, West Publishing Company, 1994, p.311 ca in SUA, in anii 1991-1992, peste 70 % din procesele civile judecate de curtile federale au fost de personal bankruptcy. Si in Marea Britanie procedurile de insolventa aplicabile persoanelor fizice sunt foarte numeroase. La sfirsitul anului 2005 erau inregistrate 20.461 de astfel de cazuri, dintre care 6960 de cazuri erau proceduri de preventie a insolventei (din categoria procedurilor de Individual Voluntary Arrangements). In Germania, in anul 2006, numarul cazurilor de insolventa a simplilor particulari era de 93.242. Sursa : www.europeanpayment.com.

debitorul este sau a fost in faliment, implicarea in constituirea, administrarea sau conducerea unei societati, fara acordul tribunalului. De asemenea, debitorului i se poate interzice sa ocupe unele functii publice.

Exista serioase argumente pentru extinderea si la noi a legislatiei insolventei fata de simplii particulari, pentru situatiile de supraindatorare a acestora. Practic, asa cum s-a vazut, insolventa simplilor particulari face parte din acquis-ul comunitar, fiind o indicatie pentru legiuitorul roman pentru rapida reglementare a unui regim similar in Romania.

In urma cu peste un secol, un autor50 propunea extinderea procedurii falimentului si la necomercianti, aducind o serie de argumente foarte pertinente la vremea respectiva. Autorul arata ca, in afara de faptul ca distincita intre creantele comerciale si cele civile este arbitrara, se intimpla ca un necomerciant sa aiba si datorii comerciale si invers, un comerciant sa aiba datorii civile. De altfel, la procedura falimentului, dupa deschiderea acesteia, participa nu numai creante comerciale, ci si creante civile, fiscale sau salariale. Dar cel mai important argument al includerii necomerciantilor in sfera de aplicabilitate a procedurii falimetlui este acela ca creditorul, indiferent daca debitorul este comerciant sau nu, trebuie sa beneficieze de aceeasi protectie. Spre exemplu, nu se justifica in nici un fel pastrarea dreptului debitorului de a-si administra averea in caz de deconfitura, numai pentru ca debitorul nu are calitatea de comerciant. « Deconfitul trebuie sanctionat ca si falitul51 », printre altele si prin decaderea din dreptul de a-si administra averea.

In alta ordine de idei, in conditiile unei economii de piata, orientata catre consum, investiile personale si consumul se bazeaza (poate in exces) pe credit, care se contracteaza la banci, societati de leasing, societati de credite ipotecare, societati de credite de consum ori prin cumparari in rate sau pe credit. Multiplicarea si amplificarea creditelor poate duce, ca si in cazul comerciantilor, la crize financiare de supraindatorare. Realitatea inceputului de an 2009 ne arata ca, intr-adevar, aceste crize au devenit sufocante pentru simplii particulari. Tendinta de indatorare prin credite de consum este cu atit mai mare, cu cit rata de crestere a economiei este mai mare. Cind cresterea economica, mai ales cea bazata pe consum si pe datorie, incetineste sau chiar derapeaza in recesiune, ceea ce s-a consumat pe credit se intoarce ca un bumerang atit contra debitorului, cit si contra creditorului, caci apare inevitabil imposibilitatea rambursarii. Urmeaza, in mod perfect previzibil, o severa corectie, ceea ce va provoca mari probleme bancilor, care isi vor fi vazut clientela pentru creditele de retail injumatatita. Piata creditelor ipotecare, o piata puternic polarizata inspre o minoritate de clienti care au reusit sa le acceseze nu din nevoia de a obtine o locuinta, ci pentru a efectua plasamente in imobile pe care au sperat sa le poata vinde cu profit sau sa le inchirieze, adica pentru a specula, va fi prima care va cadea victima acestui efect de bumerang, intrucit specula a creat o adevarata “bula” imobiliara cu nimic mai prejos decit cea de pe piata americana (cunoscuta sub denumiri exotice, de genul “sub-prime” sau NINJA – no income, no job). In SUA, la inceputul lunii august 2007, piata ipotecara a fost cutremurata de un adevarat crah, economia cea mai puternica din lume fiind in prezent in plina criza economica si in plin sezon al falimentelor. Cauzele acestei crize sunt exact aceleasi care au stat si la baza crah-ului bursier american din 2002, adica « exuberanta » investitionala si speculatia52, ceea ce inseamna ca nici amercianii nu prea au invatat din propriile experiente. Efectele acestei crize reverbereaza acum in Romania, dar acestora li se adauga exagerarile bancilor si ale speculatorilor imobiliari autohtoni, care au determinat cresteri exponentiale de preturi la imobile, fara nici o legatura cu evolutia economica reala a tarii. Ca si familiile 50 M. A. Dumitrescu, Codul de comerciu adnotat, vol. II, Editura Librariei Leon Alcalay, Bucuresti, 1905, p.25. 51 Ibidem. 52 Pentru o scurta analiza a crah-ului bursier din SUA din anul 2002, a se vedea Gh. Piperea, Societati comerciale, piata de capital, acquis comunitar, editura CH Beck, Bucuresti, 2005, p.517-521.

americane, familiile europene, inclusiv concetatenii nostrii, nu isi mai pot refinanta creditele si, in final, nu isi vor mai putea achita debitele la banci. Dar, spre deosebire de americani si de europeni, care se pot pune sub protectia tribunalului pentru a scapa de efectele cele mai rele ale crizei, romanii nu o pot face in aceleasi conditii, din lipsa unei legi similare care sa permita falimentul simplilor particulari.

Corectia subsecventa spargerii bulei speculative a dus la reducerea valorii imobilelor, ipotecile asupra acestora nemaiputind acoperi valoarea creditului ipotecar. Creditarea, in prezent, este pur si simplu “inghetata” in Romania. Ca o consecinta a reducerii volumului creditarii, valorile mobiliare prin care sunt securitizate creditele ipotecare (obligatiuni sau titluri ipotecare) isi pierd din lichiditate, de unde rezulta pierderi pentru piata secundara a creditelor ipotecare (fonduri de investitii sau fonduri ipotecare). De altfel, si sectorul constructiilor si al materialelor de constructii are de suferit si, pe ansamblu, “criza” se extinde la intreaga economie. In plus, bancile vor avea cu siguranta mari probleme financiare, intrucit orice credit care nu mai poate fi rambursat – si este evident ca in caz de supraindatorare, clientul bancii nu va mai putea sa-si achite ratele – trebuie inscris ca si credit neperformant in evidentele bancii si trecut in « extrabilantier », operatiune care este insotita, obligatoriu, de constituirea de provizioane de risc, in suma egala cu cuantumul creditului ne-performant. Daca, in cazul clientilor persoane juridice, odata trecut de faza de deschidere a procedurii insolventei, banca poate dispune de sumele constituite cu titlu de provizioane (suma care, de la momentul trecerii creditului neperformant in « extrabilantier » si pina la trecerea la procedura de insolventa, fusese indisponibilizata sub forma de provizion), acest lucru nu este posibil fata de debitorii neperformanti persoane fizice, intrucit acestia nu pot fi subiecti ai procedurii insolventei pentru cazul supraindatorarii. Extinderea procedurii insolventei la simplii particulari pentru supraindatorare ar fi, asadar, un avantaj major pentru banci, care nu ar mai fi nevoite sa mentina provizioanele pina la momentul finalizarii executarii silite asupra datornicului, ci numai pina la momentul deschiderii procedurii insolventei asupra acestuia. In alta ordine de idei, o procedura de insolventa aplicabila persoanelor fizice pentru supraindatorare este necesara si pentru a proteja mediul bancar, in special, si mediul de afaceri, in general, de debitorii « profesionisti » (cei care fac un obicei din contractarea de credite, cumpararea de bunuri in rate, contractarea de leasing-uri, consumul de utilitati pe « credit », fara a se precupa si de rambursare), dar si pentru a da o a doua sansa debitorului scuzabil, care a ajuns in situatie de supraindatorare din motive independente de vointa sa. In conditiile reglementarilor actuale, biroul de credit asigura un anumit « filtru » contra debitorilor neonesti sau insolvabili, dar nu lasa nici o sansa reintegrarii debitorului inscris pe lista rau-platnicilor in rindul consumatorilor onesti.

Daca, de lege lata, nu exista o reglementare a insolventei simplilor particulari, in schimb, legislatia romaneasca abunda de reglementari care isi propun sa previna starea de supraindatorare a persoanelor fizice, simpli particulari53. Perspectiva din care este privita aceasta problema este, insa, unilaterala, reglementarile referitoare la preventia sau acoperirea riscului de supraindatorare fiind orientate catre creditori (banci, institutii financiare non-bancare, furnizori de utilitati), acestia fiind cei care trebuie sa ia masurile de preventie respective.

Cei care, cu sau fara rea-credinta, nu vor mai putea sa isi achite ratele la creditele de retail sau chiar la creditele ipotecare vor fi automat trecuti in bazele de date ale Biroului de credit, cu consecinta ca nici o banca nu ii va mai credita, nu le va mai emite carduri, nu le va mai admite ca garantii sau plati cecuri si bilete la ordin etc. si nici un IFN sau societate de leasing nu va mai

53 Pentru detalii, a se vedea Gh. Piperea, Insolventa : legea, regulile, realitatea, Wolters Kluwer, 2008, Cap. II (Procedurile de preventie a insolventei).

incheia cu ei vreun contract pe termen de minim 5 ani. Practic, aceste persoane vor fi “moarte” din punct de vedere civil timp de 5 ani. In al doilea rind, bancile ii vor trece, practic automat, in portofoliul de credite neperformante, constituind imediat provizioane asupra acestora. Urmeaza executarea silita declansata de banca si, inexorabil, evacuarea din casa cumparata pe credit ipotecar ori vinzarea bunului cumparat pe credit (foreclosure). De aici o acuta problema sociala, mult mai grava decit in SUA si in UE.

Ca solutie temporara ar putea fi imaginata suspendarea trecerii in baza de date a Biroului de credit pe o perioada de un an, pentru a putea traversa criza, idée care se poate lovi de realitatea ca, in contractele de credit (care sunt contracte de adeziune, totusi) se insereaza de regula o clauza-tip care stabileste ca clientul bancii este de acord ca, in caz de “default”, sa fie trecut in baza de date a Biroului de credit sau a Centralei Incidentelor de Plati (CIP). Suspendarea prin lege a inscrierii in Biroul de credit ar putea insemna o nepermisa interventie a legiuitorului in contractul partilor. Asa ca solutia preferabila este tot instanta de judecata. E adevarat ca orice proces costa, dar nu toate procesele sunt costisitoare. Spre exemplu, daca s-ar cere “protectia tribunalului”, taxa de timbre ar fi de doar 39 de lei. Desigur ca cel mai bine ar fi sa avem o lege a falimentului particularilor pentru supraindatorare, dar pot fi imaginate unele mecanisme prin care si de lege lata s-ar putea obtine in instanta falimentul unui particular sau efecte similare acestuia.

In cele ce urmeaza sunt prezentate citeva modalitati procedural prin care se pot obtine efecte similar procedurii insolventei.

a) Legea insolventei dispune ca un comerciant – persoana fizica poate cere protectia tribunalului, daca este in stare de insolventa. Odata deschisa procedura, persoana in cauza (care, este adevarat, va suferi multe sacrificii, ca de exemplu, sacrificiul limitarii capacitatii sale juridice, trecuta in mare parte la lichidator), va dodindi citeva beneficii esentiale care l-ar putea ajuta sa treaca mai usor peste perioada de criza, cum ar fi suspendarea urmaririlor silite ale creditorilor si inghetarea valorii datoriilor sale la valoarea nominala de la data deschiderii procedurii. Daca o persoana fizica particulara ajunge intr-o situatie de supraindatorare (care este, practic, identica cu insolventa), el este trecut in toate bazele de date posibile, pe toate listele negre posibile si, in consecinta, el nu mai are acces la credite, putind fi, in plus, imediat executat silit, fara a putea sa obtina protectia tribunalului, asa cum o poate face persoana fizica comerciant. Nu este asta o discriminare contrara Constitutiei? Mai mult, sa ne gindim la PFA si la persoanele care exercita profesii liberale, care nu sunt comercianti, dar care pot si ei sa fie in situatie de supraindatorare. Nu este oare vorba de o discriminare fata de acestia, caci si comerciantul si PFA organizeaza o afacere/intreprindere, adica isi asuma un risc? Ba da, cu siguranta. O persoana fizica in stare de supraindatorare poate sa ceara deschiderea procedurii insolventei fata de el; i se va ridica, poate chiar din oficiu, exceptia legitimarii procesuale active, spunindu-se ca legea insolventei nu i se adreseaza particularului, ci doar comerciantului. Ca raspuns, cel in cauza va putea sa ridice o exceptie de neconstitutionalitate, aratind ca legea, care il omite de la aplicarea insolventei, este neconstitutionala, caci contine o discriminare. Daca instanta constitutionala declara ca, intr-adevar, art. 1 din Legea insolventei este discriminatoriu, atunci legiuitorul este obligat sa emita o lege de complinire a omsiunii/inlaturare a discriminarii. In orice caz, la speta, nu se va aplica art. 1 care limiteaza aplicabilitatea insolventei la comercianti.

b) Dreptul la protectia tribunalului face parte din acquis-ul comunitar si, in virtutea art. 148 alin. 2 din Constitutie, textul legii romane care limiteza dreptul simplilor particulari de a cere protectia tribunalului nu este aplicabil, fiind aplicabil direct dreptul comunitar (ca la taxa auto).

Un Regulament al UE din 2000 privind insolventa transfrontaliera face ca, in cazul in care o persoana fizica, simplu particular, nerezident in Romania, ar fi declarat in insolventa in tara sa (toate statele UE, cu exceptia Romaniei si a Bulgariei, au reglementate astfel de proceduri), efectele acestei proceduri sa se extinda automat in Romania sau sa dea nastere la o posibila procedura secundara in Romania. Daca un non-rezident a luat credite din Romania sau are bunuri cu care a garantat in Romania creante, el va beneficia de efectul suspensiv (protectia tribunalului din tara sa), cu sau fara procedura secundara in Romania. Iata inca o noua discriminare, intre rezidentul unei tari care a organizat un faliment al particularilor (acesta poate chiar sa fie cetatean roman, rezident in state ale UE) si rezidentul in Romania. Atrag atentia ca Regulamentul din 2000 este direct aplicabil in dreptul roman, incepind cu 1 ianuarie 2007.

c) Teoria impreviziunii, din ce in ce mai des aplicata de instantele din Romania, in baza art. 970 alin.2 C.civ. (care ne spune ca un contract nu obliga numai la ceea ce este expres “intr-insul”, ci si la ceea ce obiceiul sau echitatea dau contractului dupa “urmarile” sale), permite tribunalelor sa dea decizii de re-echilibrare a contractului, dupa echitate. Debitorul, persoana fizica, daca din cauza conjuncturilor economice defavorabile, a ajuns sa nu mai poata face fata contractului, care s-a dezechilibrat in favoarea bancii, incit el nu mai consacra o situatie de “win-win”, ci provoaca pierderi nejustificate debitorului, atunci acel debitor poate cere bancii renegocierea contractului sau, in caz de refuz, poate cere instantei re-echilibrarea acestuia. Adica, instanta va acorda debitorului noi termene de executare, pina cind acesta isi va fi recapatat locul de munca sau pina cind ii vor fi revenit la nivelul necesar platii creditului sursele de finantare, va dispune inghetarea dobinzilor si a penalitatilor, va dispune reasezarea dobinzii etc. Dar tribunalul poate sa decida si administrarea controlata a averii debitorului sau numirea unui curator care sa il reprezinte pe debitor in administrarea averii sale, toate acestea fiind, de fapt, efecte similare falimentului.

Actuala situatie legislativa si existenta Biroului de credit in formula actuala vor atrage, in primul rind, o grava problema sociala – bancile vor executa din ce in ce mai multi debitori si ii vor scoate in strada, caci la creditele ipotecare singura garantie a fost casa. Dar problema sociala va fi insotita si de o imensa problema financiara. In acest moment, practic nimeni nu mai cumpara imobile sau, daca o face, pretul este la nivelului anului 2003. Bancile nu isi vor putea recupera in totalitate creantele, caci valoarea evaluata a bunului afectat garantiei la momentul acordarii creditului este déjà mult mai mare decit valoarea actual de piata. Costurile economice ale creditelor neperformante (privizioane in cuantumul creditului neperformant, adica 100% din valoarea creditului acordat, plus dobinzi) si cele administrative (costurile recuperarii creantelor, inclusiv prin executari silite) vor deveni de nesuportat. Pe de alta parte, reamintesc ca toti cei executati silit sunt, in prealabil si in mod automat, trecuti in baza de date a Biroului de credit, indiferent daca sunt sau nu rau-platnici (insolventa inseamna, totusi, ca nu mai poti sa platesti o datorie, caci nu mai ai cash, si nu ca nu mai vrei sa platesti), cu consecinta ca, pe o perioada de minim 5 ani, ei nu mai au acces la nici un credit pe teritoriul Romaniei si, deci, ei nu mai sunt client ai bancilor.

Sectiunea a IV-a Starea de insolventa

§1. Notiunea insolventei

20. Starea de insolventa este elementul esential care impune sau, dupa caz, permite declansarea procedurii de insolventa. Domeniul procedurii reglementate de legea insolventei se delimiteaza pe baza notiunii de insolventa.

In mod traditional, insolventa a fost definita ca o incetare de plati, adica situatia in care debitorul « nu mai poate face fata pasivului exigibil cu activul disponibil ». Aceasta este definitia data si in prezent de legea franceza incetarii de plati, criteriul pe baza caruia se poate deschide procedura colectiva franceza.

Legea romana a insolventei s-a indepartat in mod nejustificat de la aceasta definitie traditionala, mult mai clara decit sintagma confuza din art.3 pct. 1 (« acea stare a patrimoniului debitorului caracterizata prin insuficienta fondurilor banesti disponibile pentru plata datoriilor exigibile »), careia ii lipseste orice referire la elementul intentional, respectiv, imposibilitatea efectuarii platii, ceea ce poate provoca mari dificultatii in practica. Debitorul este in insolventa nu pentru ca este insolvabil si nici pentru ca refuza sa plateasca una sau mai multe datorii, ci pentru ca nu poate acoperi, cu lichiditatile disponibile, datoriile exigibile. Debitorul este in insolventa pentru ca este lipsit de cash-ul necesar plati datoriilor in maxim 30 de zile de la scadenta. Debitorul insolvabil sau cel care nu vrea sa plateasca una sau mai multe datorii nu este, neaparat, in insolventa.

Legiuitorul, in domeniul comercial, este preocupat de protectia creditului/increderii intre comercianti si a sigurantei mediului afacerilor. In dreptul civil, legiuitorul este preocupat sa mentina egalitatea de tratament juridic al partilor raportului juridic ori sa-l favorizeze intrucatva pe debitor, considerat in civil ca fiind partea mai “slaba” in contract. Din ideea de protectie a creditului, decurge importanta deosebita a executarii de catre debitor a obligatiilor sale la scadenta, fapt posibil numai daca debitorul dispune de lichiditatile necesare la momentul respectiv, adica de posibilitati de plata imediata. Daca in dreptul civil, creditul (solvabilitatea) debitorului se masoara dupa valoarea elementelor patrimoniale active de care dispune debitorul, raportata la cuantumul datoriilor sale (A>P = debitor solvabil ; A<P = debitor insolvabil sau « deconfit ») si, deci, creditul civil are un caracter real, in comercial creditul are un caracter personal54, constand in credibilitate. Diferenta se explica pentru motivul simplu ca un comerciant incheie zilnic operatiuni ce pot atinge sau chiar intrece ca valoare patrimoniul sau comercial (fond de comert). Cei ce contracteaza cu acesta ii apreciaza credibilitatea (creditul) nu dupa masa elementelor active ale patrimoniului sau, ci dupa exactitatea de care da dovada in executarea obligatiilor sale si dupa aptitudinile sale de afaceri (fler). De aceea, este posibil ca un comerciant insolvabil din punct de vedere civil (A<P), sa nu fie si in incetare de plati, pentru ca, de exemplu, avand credibilitate, poate obtine rapid un credit de la banca pentru a-si plati obligatiile scadente, poate trage cambii asupra debitorilor sai, poate obtine marfuri de la angrosist, urmand sa faca plata dupa ce vinde marfurile etc. Invers, comerciantul poate fi solvabil din punct de vedere civil (A>P), dar sa fie in incetare de plati, pentru ca nu mai beneficiaza de credibilitate: activele sale disponibile (adica vandabile transformabile in bani) pot fi uzate fizic sau moral, ultradimensionate, subproductive etc., deci, nevandabile ori vandabile la preturi infime. In aceasta situatie, chiar debitorul are interes sa se obtina o hotarire de deschidere a procedurii colective. Cat timp debitorul se bucura de credibilitate si nu ii tulbura pe creditori, insolvabilitatea sa nu intereseaza din punctul de vedere al dreptului afacerilor. In schimb, cand se manifesta lipsa de credit, lipsa de mijloace pentru plata datoriilor, adica atunci cind insolventa

54 D. D. Gerota, Teoria generala a obligatiilor comerciale in raport cu tehnica obligatiilor civile, Imprimeria Nationala, Bucuresti, 1932, p.27.

devine perceptibila sau vizibila, interventia tribunalului devine necesara55. Vom observa ca insolvabilitatea civila (denumita si « deconfitura ») nu se releva decat in cazurile in care debitorul isi vinde bunuri indisponibile, situatii rare si greu de dovedit pentru creditor. In plus, insolvabilitatea inseamna deja imposibilitatea debitorului de a-si plati la scadenta si integral datoriile, pentru ca activul este covarsit de pasiv, deci interventia tribunalului pentru redresarea debitorului ar fi tardiva. Doar creditorii titulari de garantii reale ar putea fi partial platiti, creditorii chirografari ramanand neplatiti, fapt contrar scopului procedurii colective, care este instituita pentru acestia din urma56.

Mai intai creditorul care intentioneaza declararea in insolventa a debitorului si apoi tribunalul care decide declararea in insolventa a debitorului sunt in fata unei decizii dificil de luat, primul pentru ca este pasibil de responsabilitate civila delictuala fata de debitor daca nu dovedeste ca acesta este in incetare de plati, secundul pentru ca poate compromite sansele de redresare a debitorului. Daca interventia tribunalului este tardiva, intreprinderea nu mai are sanse de redresare, iar creditorii nu mai au sanse de a-si incasa creantele. Daca decizia tribunalului intervine prea devreme, falimentul, fiind o procedura greoaie, care presupune costuri ridicate, poate fi traumatizant pentru creditor si-i poate ruina creditul debitorului care ar fi putut fi repus pe picioare printr-un tratament extrajudiciar. Rezulta ca decizia tribunalului trebuie sa se bazeze pe un criteriu sigur, adica revelator al unei situatii grave a debitorului, neremediabila decat prin interventia tribunalului, si in acelasi timp, usor de aplicat, adica un criteriu care sa permita sa se stie, fara anchete prea minutioase sau indelungate, daca este cazul sau nu ca tribunalul sa intervina, caci daca procedura colectiva este necesara, ea trebuie instituita cat mai devreme, nelasand timp pentru degradarea si mai grava a situatiei intreprinderii. In acest scop, pot fi avute in vedere doua solutii: (i) daca intreprinderea (debitorul) este in incetare de plati, situatie relativ usor de dovedit, creditorii vor putea sa ceara tribunalului deschiderea procedurii; debitorul aflat in stare de incetare de plati va fi obligat sa ceara deschiderea procedurii; (ii) daca intreprinderea (debitorul) este intr-o situatie care ameninta sa compromita continuarea exploatarii, adica starea de incetare de plati este iminenta, debitorul va putea cere ajutorul justitiei in redresarea intreprinderii prin deschiderea procedurii, fara a se lua debitorului libertatea de decizie cu privire la gestiunea intreprinderii. Legea franceza instituie drept criteriu al deschiderii procedurii colective prima ipoteza, pentru tratamentul extrajudiciar al dificultatilor intreprinderii fiind instituit al doilea criteriu, ceea ce inseamna ca debitorul, daca intelege sa faca apel la tribunal in vederea redresarii situatiei sale financiare, trebuie fie sa adopte una sau mai multe modalitati de preventie a dificultatilor, fie sa astepte sa ajunga in incetare de plati pentru a cere declansarea procedurii colective. In schimb, Legea romana a insolventei permite debitorului sa ceara deschiderea procedurii si daca insolventa sa este iminenta, permisiune care va putea fi folosita de catre debitorul onest care intentioneaza sa isi reorganizeze activitatea in baza unui plan de

55 A se vedea si I. Turcu, op.cit., p.4, care citeaza, la nota 2 subsol, o solutie din jurisprudenta interbelica  : “Aceasta solutiune este adoptata generalmente in dreptul falimentar pentru consideratiunea de ordine economica, ca numai neplata la timp a unei creante este prejuciabila si poate aduce perturbari comertului, aceasta cu atat mai mult cu cat judecatorul nu este in masura sa cunoasca prin mijloace sigure insolvabilitatea, ci numai faptul material si constant al incetarii platilor” (Trib, Ilfov, 13 iunie 1930, in Dreptul, 1930, p. 178). Idem, p.5, nota 3 subs. : « Pentru ca un comerciant sa fie declarat in stare de faliment, nu este indestulator a se dovedi incetarea virtuala a platilor sale, adica o stare de insolvabilitate, ci este necesar a se stabili incetarea efectiva a platilor, adica o stare de insolventa, a comerciantului, care nu mai poate face fata obligatiunilor sale comerciale ajunse la scadenta, aceasta independent de starea de solvabilitate sau insolvabilitate (Cas. III, decizia nr. 173 din 19 mai 1914, in B.D. 1914, vol. LIII2, p. 1455).56 Pentru o opinie partial diferita, a se vedea I.Bacanu, in S.Zilberstein, V.M.Cioban, I.Bacanu, Drept procesual civil. Executarea silita, vol.II, Lumina Lex, 1997, p.325-326, nota 40.

reorganizare. Desigur ca criteriul principal pe baza caruia se poate deschide procedura ramine insolventa actuala a debitorului, pentru aparitia careia, de altfel, legea il obliga pe debitor sa ceara deschiderea procedurii.

21. Vom defini starea de insolventa utilizind coordonatele traditionale ale incetarii de plati57, pentru a putea sti, in cazul cererii creditorilor, care este modalitatea de a rasturna prezumtia de insolventa, iar in cazul cererii debitorului, care este criteriul sigur dupa care judecatorul sindic poate aprecia daca insolventa este sau nu actuala, daca cererea debitorului – o marturisire, in sensul dreptului procesual civil – este abuziva sau nu, adica daca o opozitie poate fi admisa sau nu, cu consecinta revocarii sau mentinerii deschise a procedurii insolventei.

Incetarea de plati este manifestarea exterioara a neputintei debitorului de a mai face fata datoriilor sale. Dupa legea si jurisprudenta franceze, incetarea de plati are urmatoarele trei elemente: (i) debitorul nu mai poate face fata (ii) cu activul disponibil (iii) pasivului exigibil.

Pasivul exigibil reprezinta totalitatea datoriilor banesti ale debitorului ajunse la scadenta. Obligatiile de a da un bun individual determinat sau obligatiile de a face ori de a nu face nu sunt lichide si, de aceea, nu au relevanta la momentul analizei admisibilitatii cererii de deschidere a procedurii. Este adevarat ca, daca debitorul nu opteaza pentru executarea silita in natura, aceste obligatii se transforma in despagubiri, in caz de neexcutare, deci tot in datorii banesti, dar pina la momentul stabilirii prin titlu (hotarire judecatoreasca sau conventie a partilor), ele nu sunt lichide58. Asadar, nu se poate cere deschiderea procedurii insolventei pentru neexecutarea unor obligatii de a da un bun individual determinat, de a face sau a nu face. In alta ordine de idei, intrucit, pentru ca cererea creditorului sa poata fi primita, creanta sa contra debitorului trebuie sa fie certa, lichida si exigibila, cererea de deschidere a procedurii in baza unei creante care nu are caracter cert trebuie respinsa ca inadmisibila. Nu este certa o creanta rezultand din raspunderea civila delictuala ori din despagubiri ca urmare a nulitatii, rezilierii etc., cata vreme instanta nu s-a pronuntat cu putere de lucru judecat asupra acestei creante. Nu este certa nici creanta sub conditie suspensiva, pana la indeplinirea conditiei.

In aprecierea existentei starii de incetare de plati (echivalentul starii de insolventa), nu se tine seama de intregul pasiv exigibil, adica ajuns la scadenta, ci doar de pasivul efectiv pretins de catre creditori (seul le passif effectivement exige)59.

Aceste conditii referitoare la pasivul exigibil se pun numai in ce priveste cererea creditorului de deschidere a procedurii insolventei. In urma deschiderii procedurii, orice creanta, indiferent de natura sau de starea sa, va participa la procedura, cu conditia ca creditorul sa formuleze in termen declaratie de inregistrare a creantei sale si aceasta sa fie admisa pentru a fi inregistrata in tabelul creantelor.

Conditiile speciale referitoare la creanta nu se cer in cazul in care debitorul este cel ce face cererea de deschidere a procedurii, acesta fiind tinut doar sa dovedeasca faptul ca este in stare de insolventa (recunoasterea onesta a starii de insolventa fiind o proba suficienta a acesteia).

57I. Turcu, op.cit., p.369, considera ca expresia “incetarea platilor” sugereaza o stare ireversibila, incompatibila cu redresarea, motiv pentru care ea ar trebuie sa fie inlocuita cu “suspendarea platilor”, care are intelesul comun al unei stari de fapt temporare, de natura sa permita reluarea platilor, prin aplicarea procedurii colective.58 I. Turcu, op.cit., p.6 : « Printre exceptiile considerate conforme cerintelor art. 696 C.com. a fost si aceea ca creanta pretinsa nu este certa si lichida, deoarece cuantumul ei nu a fost determinat nici in conventia partilor, nici pe cale judiciara (C.A.Bucuresti IV, 23 septembrie 1924, Buletinul Curtii de Apel, 1924, p.412).59I. Turcu, op.cit., p.364, apud Y. Guyon.

Activul disponibil reprezinta sumele de care intreprinderea poate sa dispuna imediat, fie pentru ca sunt lichide, fie pentru ca preschimbarea (conversiunea) in lichiditati este posibila in orice moment. Daca activele disponibile nu sunt suficiente pentru a acoperi pasivul exigibil al debitorului, acesta este in incetare de plati, chiar daca exista active mobiliare sau imobiliare nedisponibile imediat ori daca debitorul are de incasat creante de la terti.

Comparind definitia incetarii de plati din legislatia franceza a intreprinderii in dificultate cu definitia insolventei din legea noastra, se poate observa si o alta diferenta importanta, in defavoarea legii noastre : in timp ce Legea insolventei se refera la « insuficienta fondurilor banesti disponibile », in Legea franceza din 1985 termenul echivalent este cel de “activ disponibil”, sintagma care include, pe langa sumele de bani disponibile (numerarul din casierie, soldurile creditoare ale conturilor bancare, sumele de care debitorul poate dispune imediat cu titlul de deschidere de credit bancar, scrisoarea de garantie bancara, avalul pe efectele de comert etc), toate activele imediat realizabile, adica cele care pot fi valorificate in cateva zile, cum sunt valorile mobiliare cotate si efectele de comert cu termen foarte scurt sau cu posibilitati de scontare imediata. Nu sunt incluse in activul disponibil imobilizarile corporale, creantele, fondul de comert si nici bunurile grevate de garantii reale.

Insuficienta activului disponibil este mai simplu sau mai dificil de revelat, dupa caz. Spre exemplu, incetarea materiala a platilor rezulta din proteste ale unor cambii emise sau acceptate de debitor, inchiderea intreprinderii, concedierile colective, retragerea autorizatiei sau licentei de functionare etc. In schimb, incetarea deghizata sau ascunsa a platilor poate ridica mari probleme de apreciere a probelor. Spre exemplu, debitorul isi procura lichiditati cu mijloace ruinatoare, este sustinut artificial sau abuziv de o societate din cadrul grupului, de o banca sau de un administrator, de stat sau comunitatea locala, prin ajutoare de stat directe sau mascate etc. Chestiuni procedurale delicate le ridica situatia in care creditorul indeplineste toate conditiile de admisbilitate prevazute de lege, dar debitorul nu raspunde in termen la notificarea privind cererea de deschidere a procedurii si, deci, nu isi poate formula apararea in cadrul careia sa demonstreze ca nu este in stare de insolventa. Asupra acestei situatii urmeaza sa insist in capitolul referitor la deschiderea procedurii, sectiunea referitoare la deschiderea procedurii la cererea creditorilor.

Imposibilitatea de a face fata nu se confunda cu refuzul de plata. Procedura insolventei are scopul de a institui o procedura colectiva menita a acoperi creantele contra debitorului aflat in insolventa. Ea nu este o masura menita a intimida un debitor care refuza cu buna sau rea-credinta sa plateasca. Legea romana, pe considerentul ca creditorul nu poate cunoaste motivul pentru care debitorul nu-si plateste datoria, a considerat ca este preferabil sa se prezume ca debitorul nu poate plati, ramanand ca debitorul sa rastoarne prezumtia (acesta urmeaza a proba, printre altele, ca refuzul de plata nu se datoreaza imposibilitatii de a plati, ci unor alte motive, cum ar fi neregularitatea crantei, stingerea acesteia, in total sau in parte, prescriptia etc.). O alta solutie ar fi lasat creditorul la latitudinea debitorului, creand teama de a nu cere declararea in faliment. Nu este neaparat necesar ca debitorul sa fie intr-o situatie iremediabil compromisa, ci numai in starea de imposibilitate actuala de a face fata datoriilor exigibile cu activele disponibile. Pe de alta parte, stare de imposibilitate de a face fata trebuie sa fie una serioasa, durabila, si nu o simpla jena momentana, care poate fi depasita in termeni rezonabili de debitor.

In fine, de remarcat ca, in dreptul francez, hotararea de deschidere a procedurii trebuie sa cuprinda, obligatoriu, data incetarii platilor. In cazul in care hotarirea de deschidere a procedurii omite sa stabileasca data incetarii platilor, aceasta coincide cu data hotararii. In perioada suspecta isi face aparitia starea de insolventa, fata de care legea declanseaza anumite obligatii ale debitorului, cum ar fi cea de a cere deschiderea procedurii insolventei in maxim 30 de zile de la

aparitia starii de insolventa, sub sanctiunea platii de daune, precum si sub sanctiunea pentru bancruta simpla, in cazul in care intirzierea formularii cererii este mai mare de 6 luni. Intrucit deschiderea procedurii poate intirzia foarte mult fata de momentul aparitiei starii de insolventa, perioada suspecta nu are o durata precisa in timp, ceea ce poate genera mari incertiduni care sa greveze circuitului juridic, motiv pentru care, de lege ferenda, calculul perioadei suspecte ar trebui sa se raporteze la data aparitiei starii de insolventa, iar aceasta data ar trebui stabilita cu precizie in hotarirea de deschidere a procedurii, asa cum impunea fostul art. 695 C.com. In functie de aceasta data stabilita cu precizie ar putea fi mult mai usoare stabilirea exsitentei si determinarea intinderii raspunderii pentru nedeclararea in termen sau pentru declararea prematura a insolventei de catre debitor. Consider ca, indiferent de existenta sau inexistenta unei prevederi similare in legea romana a unei astfel de cerinte, este legal ca, in hotarirea de deschidere a procedurii, sa se insereze si data incetarii platilor, intrucit de aceasta data depind foarte multe consecinte ale deschiderii procedurii, incepind cu fixarea in timp a perioadei suspecte si terminind cu responsabilitatea pentru depunerea prematura sau tardiva a cererii de deschidere a procedurii. O astfel de solutie jurisprudentiala nu ar adauga la lege, ci ar face unele dispozitii legale mai usor de aplicat60.

Unele proceduri colective se deschid pe baza altor criterii decit starea de insolventa a debitorului. Spre exemplu, in cazul insolventei transfrontaliere, hotarirea de deschidere a procedurii insolventei pronuntata fata de debitor in unul dintre statele membre ale Uniunii Europene are efecte si in Romania fata de bunurile, creditorii sau eventualele sedii secundare ale debitorului stabilite in Romania. De asemenea, o astfel de procedura deschisa intr-o tara membra este suficienta pentru ca o instanta romana sa pronunte deschiderea unei proceduri secundare, in cazul in care debitorul isi are stabilit pe teritoriul Romaniei un sediu secundar. Este adevarat, insa, ca o procedura secundara se poate deschide si in lipsa unei proceduri principale, caz in care trebuie sa se analizeze toate conditiile deschiderii procedurii prevazute de legea romana, in special starea de insolventa a debitorului. In cazul in care centrul principal al intereselor debitorului (COMI) este stabilit intr-un stat nemembru, efectele unei hotariri de deschidere a procedurii insolventei fata de debitor pronuntata in statul unde este stabilit COMI se extind si in Romania, cu conditia recunoasterii procedurii straine in Romania. In baza recunoasterii, unul sau mai multi creditori pot cere deschiderea unei proceduri secundare in Romania, daca debitorul are aici un sediu secundar. Intr- astfel de cerere nu este necesara dovada starii de insolventa, recunoasterea hotariri straine fiind suficienta. In cazul bancilor, al societatilor de asigurare si al societatilor financiare, procedura insolventei se deschide, in principal, la cererea autoritatii de supraveghere, care va trebui sa probeze ca indicele de solvabilitate a institutiei financiare in cauza a scazut sub minimul legal. In acest caz, nu se cere ca institutia financiara in cauza sa se afle in stare de insolventa. Si debitorului ii este permis sa ceara deschiderea procedurii, caz in

60 Recent, un autor (Csaba Bela Nasz, Consideratii in legatura cu insolventa debitorului supus procedurii reglementate de Legea nr.85/2006, in Pandectele romane nr.3/2009, p.52) s-a pronuntat impotriva acestei idei, pe motiv ca data intervenirii incetarii platilor nu poate fi precis determinata la data deschiderii procedurii ci doar ulterior si, in plu, pentru ca, odata stabilita prin hotarirea de deschidere a procedurii, data aparitiei insolventei ar ramine defintiv stabilita, intrind in puterea de lucru judecat, ceea ce “ar aduce mari prejudicii”. Argumentele nu sunt, insa, convingatoare, mai ales ca exista, asa cum recunoaste si autorul citat, cele doua modele (actuala legislatie franceza si fosta reglementare romaneasca a falimentului) care impun/impuneau stabilirea datei insolventei. Pentru proba acestei date – proba, intr-adevar, dificila, dar nu imposibila – se pot folosi diverse mijloace, inclusive prezumtiile. De exemplu, o prezumtie simpla ar putea fi recunoasterea debitorului care, in cererea sa ar putea declara si data aparitiei starii de insolventa. Ulterior, pe baza unor probe contrare reiesite, spre exemplu, din primul raport al administratorului judiciar/lichidatorului, aceasta data ar putea fi revizuita, solutie aplicabila si in legislatia franceza, in present, dar si in vechea reglementare romaneasca a falimentului.

care recunoasterea starii de insolventa este o proba suficienta pentru a se putea deschide procedura. In mod exceptional, si creditorilor li se permite sa ceara deschiderea procedurii, caz in care trebuie probata insolventa.

Codul de procedură fiscală se referă la stingerea creanţei bugetare prin plată, remiterea de datorie, ştergerea datoriei si instituirea procedurii insolvabilităţii. Insolvabilitatea la care se refera Codul de procedura fiscala nu are sensul pe care il da acestui termen Codul civil (A<P), ci un sens vecin notiunii de incetare de plati, intrucit debitorul “insolvabil” este debitorul care nu poate nici sa efectueze plata datoriei bugetare, nici sa fie executat silit, intrucit nu are bunuri in patrimoniu. Daca s-a instituit procedura insolvabilitatii, creanţa va fi trecută într-un cont extracontabil, urmind a fi reactivata doar in cazul in care debitorul va dobindi, totusi, bunuri sau fonduri. De remarcat ca, potrivit Codului de procedură fiscală, instituirea acestei proceduri echivalează cu o stingere a creanţei. În cazul în care persoana juridică este declarată insolvabilă, conform Codului de procedură fiscală, fiscul poate trece la executarea silită a persoanelor care se fac responsabile de această stare, ceea ce este un efect asemenator raspunderii organelor de conducere a debitoarei persoana juridica aflata in procedura insolventei.

§2. Tipurile de insolvente

22. Art. 3 pct. 1 din Legea insolventei defineste insolvenţa ca fiind “acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile”. Textul face, ulterior, o distinctie intre insolventa “prezumata ca fiind vadita” si insolventa iminenta.

Insolventa prezumată ca fiind vădită exista “atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori”.

Insolvenţa iminentă exista “atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei”. Insolventa iminenta este o stare viitoare a patrimoniului debitorului, previzibila intr-un viitor imediat, care permite debitorului sa ceara deschiderea procedurii, fie pentru a incerca redresarea, fie pentru a se pune la adapost de sicanele creditorilor.

Daca cererea unui creditor de deschidere a procedurii insolventei fata de debitor este admisibila doar in masura in care creanta sa contra debitorului este certa, lichida si exigibila de mai mult de 30 de zile si are un cuantum egal sau mai mare decit valoarea-prag, insolventa este prezumata ca fiind vadita atunci cind debitorul nu plateste datoria sa fata de unul sau mai multi creditori dupa 30 de zile de la scadenta. Este o distinctie pe care fosta Lege nr.64/1995 nu o facea. In sistemul acestei legi insolventa era “prezumata ca fiind vadita” chiar in cazul in care creditorul facea dovada existentei unei creante certe, lichide si exigibile de mai mult de 30 de zile. In sistemul actual, al Legii insolventei, creanta neplatita nu este neaparat una certa si lichida si nici neaparat egala sau mai mare cu valoarea-prag61. Diferenta este, insa, practic inexistenta, intrucit cererea de deschidere a procedurii provine fie de la un creditor indreptatit sa ceara deschiderea procedurii (care trebuie sa dovedeasca toate cele 6 conditii speciale referitoare la caracterul creantei sale), fie de la debitor (care, prin cererea de deschidere a procedurii, recunoaste existenta starii de insolventa, ceea ce face inutila prezumtia insolventei vadite). De aceea, diferenta dintre cele doua texte in concurs [art. 3 pct.1, lit.a), care defineste insolventa

61Cf. I. Turcu, op.cit., p.357, noul text al art. 31 permite inregistrarea cererii pentru o creanta, indiferent de natura acesteia.

prezumata ca fiind vadita, si art. 3 pct.6, care defineste creditorul indreptatit sa ceara deschiderea procedurii], este o simpla greseala de redactare a legii.

Singurul care ar putea invoca insolventa iminenta este debitorul insusi62. Din pacate, Legea insolventei lasa nereglementata situatia insolventei actuale, dar care nu

intruneste conditiile pentru a putea fi calificata drept “insolventa prezumata ca fiind vadita”. Un debitor se poate afla in situatie de insolventa, chiar daca aceasta nu este “vadita”, adica palpabila sau vizibila oricui, intrucit, pe de o parte, debitorul este singurul care detine informatia exacta relativa la riscurile afacerii sale, creditorii aflind de existenta acesteia de obicei post-factum63 si, pe de alta parte, debitorul poate uza de multiple modalitati prin care sa ascunda starea sa de insolventa sub masca unei false lichiditati, uneori inclusiv cu ajutorul bancilor sau al institutiilor publice care il ajuta in acest demers, cu sau fara intentie. Daca este conceptual posibila o stare viitoare de insolventa, atunci, logic, trebuie sa existe si o insolventa actuala. Pe de alta parte, asupra existentei starii de insolventa se pronunta judecatorul sindic, pe baza probelor administrate in cauza. Adevarul judiciar, inclusiv faptul existentei sau inexistentei starii de insolventa, se stabileste prin probe. El este un adevar relativ, subiectiv si incomplet din punct de vedere gnoseologic, fiind echivalent cu convingerea intima a judecatorului64. Care este, atunci, diferenta intre un adevar judiciar evident si unul abscons? Daca tot judecatorul sindic este cel ce spune dreptul (jurisdictio) conform convingerii sale intime, care este diferenta intre insolventa “vadita” (aparenta, vizibila, superficiala) si cea mai putin evidenta, dar demonstrabila? In plus, asa cum rezulta din art. 27 alin.1 din Legea insolventei, debitorul este obligat sa ceara deschiderea procedurii insolventei atunci cind se afla in stare de insolventa, adica atunci cind insolventa sa este actuala. Textul nu face nici o distinctie intre insolventa vadita (vizibila) si cea ne-vadita sau camuflata (absconsa), ci doar stabileste obligatia debitorului de a cere in termen deschiderea procedurii. Obligatia de a cere deschiderea procedurii este sanctionata atit cu raspunderea patrimoniala a debitorului pentru depunerea prematura sau tardiva a cererii cit si, mult mai important, cu raspunderea penala (depunerea cererii de deschidere a procedurii cu intirziere de mai mult de 6 luni de la aparitia starii de insolventa este considerata infractiune de bancruta simpla).

Asadar, insolventa actuala nu este definita, desi este evident ca ea exista nu numai sub forma unei aparente (o stare vizibila imediat, la o simpla privire superficiala), ci si sub forma unei realitati demonstrabile. De altfel, este logic ca aparenta este doar o parte a realitatii, mai precis, partea vizibila a acesteia, “virful aisbergului”, ponderea fiind data de situatiile “normale” de insolventa, ne-vadite, dar demonstrabile.

Legea insolventei nu stabileste nici momentul in care insolventa devine actuala. Insolventa este revelata numai in cadrul procesual al cererii de deschidere a procedurii, fie prin intermediul unei prezumtii, cind cererea este formulata de creditori, fie prin intermediul unei marturisiri, cind cererea este formulata de debitor. Nici intr-un caz, nici in altul, nu se poate sti momentul in care a aparut insolventa, ci numai momentul in care aceasta a fost revelata.

Consecintele drastice pentru debitor ale starii sale de insolventa ar fi impus o definitie a insolventei in general sau, cel putin, a momentului in care aceasta devine actuala.

62 In acelasi sens, Br. Stefanescu, loc.cit., Dreptul nr.10/2006, p.14.63In acelasi sens, I. Turcu, op.cit., p. 363. Autorul arata ca « incetarea platilor a fost indelung si temeinic definita de jurisprudenta noastra generata de aplicarea Codului comercial (art. 695) ca o stare de fapt. In mod firesc, perceptia debitorului este diferita de aceea a creditorului. In timp ce debitorul stie ca este in “incapacitate vadita” de a-si plati datoriile exigibile cu sumele de bani disponibile, creditorul este constrans sa constate o aparenta faptica, aceea ca debitorul a incetat sa-si plateasca datoria fata de el ».64 V. M. Ciobanu, Tratat teoretic si practic de procedura civila, Editura National, Bucuresti, 1997, vol II, p.146.

§3. Dovada starii de insolventa

23. Când debitorul cere deschiderea procedurii, avem de-a face cu o recunoaştere a stării de insolvenţă şi, practic, nu mai e nimic de dovedit. Daca, totusi, recunoasterea starii de insolventa este neonesta, ascuzind sicane la adresa creditorilor sau intentia de a scoate societatea debitoare, cel putin temporar, de sub controlul actionarilor sai, atunci cererea de deschidere a procedurii poate fi considerata un abuz si contestata de catre cei interesati, fie prin mecanismul interventiei in interes propriu (admisibila atit actionarilor debitoarei, cit si creditorilor), fie prin mecanismul opozitiei (admisibila doar creditorilor), fie chiar prin intermediul recursului (orice persoana interesata poate ataca cu recurs o incheiere data intr-o procedura necontencioasa, asa cum este cea declansata la cererea debitorului de deschidere a procedurii). Prin interventie, opozitie sau recurs, creditorii sau persoanele interesate pot demonstra că debitorul nu se află în stare de insolvenţă.

In cazul in care creditorii sunt cei care cer deschiderea procedurii, daca acestia vor face dovada ca sunt titulari ai unei creante certe, lichide si exigibile neplatita de mai mult de 30 de zile, care are o valoare egala cu valoarea-prag sau mai mare si daca vor face dovada ca au solicitat plata si debitorul a omis sa o efectueze in termenul legal, atunci sunt intrunite conditiile prezumtiei de insolventa vadita, nici o alta proba nemaifiind necesara creditorului. Desigur ca debitorul poate contesta ca s-ar afla in stare de insolventa, dar in acest caz sarcina probei se inverseaza. Debitorul contestator va trebui sa dovedeasca inversul insolventei, adica suficienta fondurilor banesti disponibile pentru plata datoriilor, plata la timp si integral a datoriilor catre salariati, fisc, furnizori de utilitati sau de materii prime, banci, societati de leasing etc. Legea insolventei utilizeaza termenul de insuficienta si nu pe acela de lipsa a fondurilor banesti disponibile, de unde concluzia ca procedura insolventei se va putea deschide chiar daca debitorul dispune de unele sume de bani si face unele plati, insa acestea nu sunt suficiente pentru achitarea tuturor datoriilor scadente. Daca, spre exemplu, debitorul plateste partial salariile, facturile la utilitati, ratele de credit sau de leasing, facturile furnizorilor de materii prime etc., oricit de mari sau importante ar fi aceste plati, faptul in sine al platii partiale nu poate rasturna prezumtia de insolventa. Prin intermediul inadmisibilitatilor sau, dupa caz, al exceptiei calitatii procesuale active, debitorul poate contesta si legitimitatea procesuala activa a creditorului, demonstrind ca creanta acestuia nu indeplineste conditiile pentru a-l face pe creditor sa fie indreptatit sa ceara deschiderea procedurii (creanta nu este certa, nu a fost solicitata la plata, nu este regulata nascuta, este stinsa, prescrisa etc.).

In cazul insolventei iminente, cel care trebuie sa faca dovada insolventei este debitorul. Nefiind vorba de o insolventa actuala, ci de una iminenta, simpla recunoastere a debitorului nu mai are deplina valoare probatorie a starii de insolventa, ci ea trebuie completata cu alte probe. Scrupulozitatea legii fata de insolventa iminenta este justificata, avind in vedere asimetria informationala in care se afla creditorii fata de debitor, acesta, in calitate de depozitar al informatiei economice si juridice referitoare la starea patrimoniului sau putind abuza de « beneficiul » pe care i-l lasa Legea insolventei, de a se pune sub protectia tribunalului, in contra eventualelor urmariri silite individuale aflate la indemina creditorilor.

§4. Testul insolventei

24. Orice intreprinzator, ca sa îşi poata desfăşura activitatea, are nevoie de finantare, pe care si-o poate asigura din surse proprii sau din surse externe. Dacă operaţiunile sale se deruleaza in proportie prea mare pe baza finantarilor externe, criza financiară este previzibila. Cauzele intrării într-o astfel de criză pot fi incompetenţa sau reaua-voinţa a administratorilor, dar si unor conjuncturi externe care îl pot face pe debitor sa intre într-o stare de supraîndatorare fără voia sa. Spre exemplu, consumatorii captivi, care depind de furnizarea de utilităţi de la companii care monopolizeaza piata respectiva, pot intimpina mari probleme daca furnizorul are, la rindul sau, probleme de lichiditate. Intreprinderea aflata in dificultate, in cautare disperata de fonduri, este o intreprindere vulnerabila, o intreprindere dependenta, comportamentul sau fiind dictat de catre bancile refinantatoare, de catre ceilalti creditori, de catre personalul salariat (prin sindicat) etc., toti acesti parteneri avand politici proprii, ce nu corespund decat rareori celui care ar conveni cel mai bine intreprinderii65. Când gradul de îndatorare atinge pragul critic, managerul debitorului va şti sau ar trebui sa ştie că în momentul deschiderii procedurilor de insolvenţă controlul va trece la administratorul judiciar sau la lichidator, care nu mai este un reprezentant al debitorului, ci un mandatar al justitiei si un reprezentant al creditorilor. Si atunci devine importanta depunerea la timp a cererii de deschidere a procedurii insolventei.

Debitorul se poate confrunta pe termen scurt cu dificultăţi în desfăşurarea activităţii specifice, legate în special de criza de lichiditate. Dacă însă aceste dificultăţi persistă, situaţia întreprinderii sale se agravează, putând conduce la insolvenţă.

Insolventa vadita presupune ca debitorul se află într-o evidentă si acuta criză de lichiditate. Resursele de care acesta dispune sau va dispune în perioada imediat următoare (credite neutilizate, încasari de la clienţi restanţi, factoring, avalul pe efecte de comert etc.) sunt insuficiente pentru a efectua platile la scadenta, integral. Persistenta dificultatilor financiare este vizibila oricui, mai ales ca apar semne ale incetarii platilor, cum sunt neplata al timp si integral a salariilor, a datoriilor catre fisc sau catre furnizorii de utilitati ; salariatii intra in greva, furnizorii de utilitati ameninta cu stoparea alimentarii cu utilitati, creditorii ameninta cu executarile silite etc. Pe scurt, este o stare maladiva care se poate observa « din avion ». aceasta stare nu necesita, in mod clar, nici un test al insolventei. Mai important, in acest caz, este de a sti cind dificultatile financiare pasagere si rezolvabile se transforma in probleme cronice, intrucit de la aparitia starii de insolventa debitorul are la dispozitie 30 de zile pentru a cere deschiderea procedurii, sub sanctiuni patrimoniale sau chiar penale. In plus, depistarea pericolului de insolventa poate fi un bun prilej de a declansa masurile de preventie care ii stau la dispozitie debitorului.

Insolventa iminenta necesita o analiza mai complexă, intrucit, in primul rind, este necesara o previzionare a momentului apariţiei stării de insolvenţă, proces in care trebuie tinut cont si de aspectele subiective si psihologice alaturate persoanei debitorului (nu oricine poate recunoaste ca este falit sau ca este pe cale de a deveni falit). Pe de alta parte, debitorul trebuie sa fie sigur de iminenta insolventei, adica de probabilitatea aparitiei insolventei in citeva luni, intrucit declansarea prematura a procedurii ar putea antama responsabilitatea sa ori ar putea compromite sansele reorganizarii. O stare previzionată de criză de lichiditate (aparent o stare de insolvenţă iminentă) poate fi depăşită prin măsuri ce pot fi planificate în momentul constatării existenţei riscului de insolventa. Avind in vedere aceste complicatii care pot aparea, debitorul trebuie sa aiba la indemina criterii si proceduri proprii sau standarde de masurare a riscului de insolventa, in aces scop debitorul putind să realizeze o previziune a situaţiilor sale financiare, în

65Doctrina franceza abunda de exemple in care tribunalele franceze au antrenat raspunderea bancii pentru oprirea intempestiva a unui credit si pentru acordarea sau mentinerea unui credit atunci cand nu era cazul, creind aparenta unei solvabilitati care se dovedeste ulterior ca fiind falsa. A se vedea Y. Guyon, op.cit., p.84-88.

special a fluxurilor de numerar si sa inventarieze măsurile pe care le are la dispoziţie în perioada premergătoare crizei de lichidităţi previzionate, astfel încât să fie în măsură să estimeze riscul apariţiei stării de insolvenţă. Semnale clare ale crizei de lichiditati sunt date de asa-numita degradare economica si de cea financiara :

a) degradarea economică reprezinta situatia in care debitorul are mai multe cheltuieli decât venituri, ceea ce reprezinta o lipsa a prifitabilitatii ; ultimul stadiu al degradării economice îl reprezintă înregistrarea unei valori adăugate negative ;

b) degradarea financiară reprezinta situatia in care debitorul nu poate acoperi din activele lichide datoriile exigibile ; pasivul pe termen scurt este superior activului pe termen scurt. Această situaţie generează imposibilitatea efectuării plăţilor scadente şi o situaţie tensionată cu partenerii de afaceri, în special cu creditorii şi furnizorii. Pentru a urmări degradarea stării financiare se poate apela la analiza structurală a activelor şi pasivelor pe termen scurt, pentru a evidenţia ponderea disponibilităţilor băneşti şi a datoriilor pe termen scurt, analiza lichidităţii şi a solvabilităţii societăţii, pentru a evidenţia dacă elementele de activ sunt suficiente pentru a acoperi datoriile societăţii, analiza vitezei de rotaţie a creanţelor şi datoriilor pe termen scurt, pentru a urmări ce relaţie există între durata de încasare a creanţelor şi durata de plată a datoriilor, analiza echilibrului financiar, pentru a urmări dacă regulile echilibrului financiar sunt respectate (mijloacele economice permanente să fie acoperite din resurse permanente, iar mijloacele economice temporare să fie acoperite din resurse temporare).

O situaţie previzională exactă a profiturilor poate fi stabilită pe baza balanţelor lunare de verificare, cu condiţia ca informaţia contabilă cuprinsă în aceste balante să reflecte realitatea economică (şi nu cea juridică) a societăţii.

Daca o astfel de analiza previzionala indica o criză de lichidităţi pentru care nu sunt identificate modalităţi de evitare sau de rezolvare, atunci debitorul trebuie să introducă cererea de deschidere a procedurii. Previzionarea unei crize de lichidităţi pentru care exista sau se identifica măsurile de contracarare, adica identificarea unei crize temporare si rezolvabile nu trebuie sa duca la depunerea cererii de deschidere a procedurii.

Dacă se instaleaza starea de încetare a plăţilor, criza este avansată, relaţiile întreprinderii cu partenerii săi au devenit conflictuale şi în majoritatea cazurilor salvarea activităţii este aproape imposibilă. În aceste situaţii, se impune declanşarea stării de insolvenţă.

Sectiunea a V-a Participantii la procedura insolventei

§1. Conceptul de participant la procedura insolventei

25. Notiunea de “participant la procedura insolventei” desemneaza, pe de o parte, persoanele carora le este destinata si, pe de alta parte, organele procedurii, care sunt abilitate prin lege sa o aplice.

Destinatarii procedurii insolventei sunt acei participanti la procedura care trebuie fie sa suporte consecintele deschiderii procedurii, fie sa beneficieze de aceste consecinte. In aceasta categorie sunt inclusi in mod direct debitorul si creditorii. In mod indirect, consecintele procedurii se resfring si asupra actionarilor debitorului persoana juridica.

Debitorul, chiar desesizat, este un participant practic omniprezent la procedura. Drepturile si obligatiile debitorului, inclusiv cele judiciare, se exercita sau, dupa caz, se indeplinesc, de regula, prin intermediul administratorului judiciar sau al lichidatorului. Situatia in care debitorul nu este desisezat, adica isi pastreaza administrarea averii proprii este exceptionala si rara. In aceasta situatie, debitorul isi exercita drepturile fie prin administratorul special, fie in nume propriu, uneori chiar in contra administratorului judiciar sau a lichidatorului.

Un creditor este considerat participant deplin la procedura in masura in care creanta sa intruneste conditiile pentru a putea fi calificat drept “creditor indreptatit sa participe la procedura”. Acest creditor participa la procedura intr-o dubla calitate, aceea de membru al colectivitatii creditorilor, care are interese comune cu ceilalti creditori asupra sau in contra debitorului, precum si aceea de titular de drepturi si obligatii individuale relative la debitor si la ceilalti creditori. Creditorii isi exercita drepturile in mod colectiv prin intermediul adunarii creditorilor si al comitetului creditorilor. Exercitiul colectiv al drepturilor creditorilor este una dintre fatetele procedurii insolventei, privita ca o procedura colectiva. Pe de alta parte, creditorii isi exercita unele drepturi sau, dupa caz, sunt tinuti de unele obligatii in mod individual. In aceasta privinta, creditorii sunt in concurs intre ei, concurs care se exercita pe baze egalitare in cadrul aceleiasi clase de creditori. Acest individualism al drepturilor si obligatiilor creditorilor reprezinta fateta concursuala si egalitara a procedurii insolventei.

Nu toti creditorii sunt, insa, indreptatiti sa participe la procedura insolventei. Creditorii care nu si-au inregistrat in termen creanta sunt considerati straini de procedura. Creditorii ale caror creante sunt contestate pot fi considerati straini de procedura, daca judecatorul-sindic nu decide ca creanta lor sa fie inregistrata provizoriu. Chiar si in acest caz, creditorii in cauza nu au deplinatatea drepturilor conferite de calitatea de participanti la procedura, drepturile lor rezultate din inregistrarea provizorie fiind precare si conditionate de admiterea sau respingerea contestatiei. Pretinsii creditori, carora nu li s-a admis cererea de inregistrare a creantei, nu au nici unul dintre drepturile participantului la procedura, dar au toate drepturile procesuale derivate din calitatea de parte in litigiul constind in contestatia la creanta lor. In fine, unii creditori “scapa” procedurii, in sensul ca ei pot incepe sau continua o executare silita individuala asupra bunurilor din patrimoniul debitorului, daca creanta lor este garantata cu bunurile respective si daca judecatorul-sindic admite o astfel de urmarire individuala. Creditorii cu creante ulterioare deschiderii procedurii sunt platiti pe masura scadentei, daca creanta lor rezulta din asa-numitele “operatiuni curente”, si nu ca urmare a unor distribuiri efectuate in executarea unui plan sau ca urmare a unei lichidari, asa cum se intimpla cu creditorii obisnuiti, participanti la procedura.

Desi o serie de consecinte ale procedurii insolventei se rasfring direct asupra lor (spre exemplu, controlul debitorului persoana juridica trece de la actionari la administratorul judiciar/lichidator si la creditori, odata cu deschiderea procedurii), actionarii debitorului persoana juridica nu participa in mod direct la procedura, ci numai printr-un reprezentant obligatoriu, respectiv, administratorul special. Actionarii debitorului au, totusi, posibilitatea sa participe la procedura prin intermediul unei interventii in interes propriu, formulata fie in cadrul unuia sau

mai multora dintre procesele aferente procedurii, fie in cadrul procedurii insasi. De remarcat relativul dezinteres al Legii insolventei fata de actionarii debitorului, care nu ii mai include pe acestia nici in rindul creditorilor, nici in rindul participantilor la procedura. Este adevarat, insa, ca Legea insolventei face unele referiri timide si neclare la distribuirea rezultatului lihidarii si la partajul intre actionari a acestui rezultat. In fine, Legea societatilor comerciale, care completeaza Legea insolventei cu titlu de drept comun, ii trateaza pe actionari ca fiind creditori reziduali (subordonati) pentru surplusul ramas in urma lichidarii, ceea ce inseamna ca, indirect, actionarii sunt totusi calificati drept creditori.

Avind in vedere ca procedura insolventei are un pronuntat caracter judiciar si ca aceasta procedura presupune un numar indefinit de procese civile, este posibil ca in persoana participantului la procedura sa se intruneasca si calitatea de parte in unul sau mai multe dintre procesele aferente sau derivate din procedura. Legea insolventei stabileste, in mod expres sau indirect, o serie de drepturi si obligatii ale participantilor la procedura care se disting de drepturile si obligatiile procesuale ale partilor in proces, dar care se pot cumula in persoana participantului la proces. In principiu, participantii la procedura nu sunt citati in proces decit in cazul in care au calitatea de parti in proces cu interese contradictorii. In rest, participantii la procedura insolventei sunt notificati, convocati sau informati, operatiuni care se efectueaza, de regula, prin Buletinul procedurilor de insolventa. Este adevarat ca, in cazuri exceptionale, expres prevazute de lege, unele acte sau operatiuni ale procedurii sunt efectuate prin proceduri directe si individuale cu participantii la procedura (de exemplu, creditorul contestat este notificat in mod individual si direct, pentru a putea sa-si faca apararea) iar unii participanti la procedura sunt citati, in conditiile Codului de procedura civila (de exemplu, la solutionarea cererii de admitere in principiu a planului sau a cererii de schimbare a administratorului judiciar/lichidatorului, se citeaza petentul, administratorul judiciar/lichidatorul, administratorul special si comitetul creditorilor; creditorii cu sediul sau domiciliul in straintate sunt citati cu formalitatile prevazute de Codul de procedura civila). Pe de alta parte, daca utilizarea Buletinului procedurilor de insolventa se justifica in cazul participantilor la procedura, nu acelasi lucru se poate spune in privinta partilor la nenumaratele procese aferente sau derivate din procedura insolventei, parti care nu cumuleaza si calitatea de participant la procedura. Pentru a se putea respecta principiul dreptului la aparare, aceste parti in proces care nu cumuleaza si calitatea de participant la procedura trebuie citate, “citarea” lor prin Buletinul procedurilor de insolventa fiind fundamental gresita.

§2. Organele procedurii

26. Legea insolventei stabileste, in art.5, ca organele care aplica procedura insolventei sunt instantele judecatoresti, judecatorul-sindic, administratorul judiciar si lichidatorul. Asadar, nu sunt organe ale procedurii adunarea creditorilor si comitetul creditorilor, care reprezinta cele doua forme de colectivitate organizata a creditorilor, si nici administratorul special, care este, dupa caz, reprezentantul legal al debitorului persoana juridica, in cazul in care aceasta isi pastreaza dreptul de administrare, sau mandatarul obligatoriu al asociatilor sau al actionarilor debitorului persoana juridica.

Organele procedurii au obligatia sa asigure derularea cu celeruitate a proceduriii, precum si realizarea drepturilor si obligatiilor celorlalti particpanti la procedura (art.5 alin.2). Fara sa fie insotita de vreo sanctiune expresa, aceasta obligatie este primordiala. Este o obligatie dificil de probat si executat intrucit, pe de o parte, procedura insolventei este complexa iar, pe de alta

parte, in caz de litigiu purtind asupra raspunderii pentru incalcarea acestei obligatii, obiectul probatiunii il reprezinta nu fapte ale organului in cauza, ci omisiuni, adica trebuie demonstrat ceea ce nu a facut organul procedurii in cauza pentru a indeplini obligatia de asigurare a celeritatii si a realizarii drepturilor si obligatiilor celorlalti particpanti la procedura. Cu toate acestea, proba nu este imposibila, intrucit este vorba de o obligatie constanta, prezenta in intreaga activitatea a organelor procedurii, ceea ce inseamna ca deraparea de la aceasta obligatie poate fi sanctionata. De altfel, Legea insolventei prevede diferite modalitati de sanctionare a organelor procedurii, mai precis, a administratorului judiciar sau a lichidatorului. Spre exemplu, acestia pot fi schimbati, pentru motive temeinice, un motiv temeinic fiind si incalcarea constanta sau substantiala a obligatiei de asigurare a celeritatii si a realizarii drepturilor si obligatiilor participantilor la procedura. De asemenea, administratorul judiciar sau lichidatorul pot fi obligati de catre judecatorul sindic, fie la plata de amenzi, fie la plata despagubiri, pentru incalcarea sau pentru indeplinirea cu intirziere a obligatiilor prevazute de Legea insolventei – inclusiv a obligatiei de asigurare a celeritati si a realizarii drepturilor si obligatiilor participantilor la procedura – daca exista culpa sau rea-credinta din partea administratorului judiciar/lichidatorului (art.22 alin.3-4). In plus, pentru incalcarea obligatiei de respectare a legii, practicianul in insolventa poate fi sanctionat disciplinar, de organele care fac parte din corpul profesional al acestora.

Calitatea de organ al procedurii incepe din momentul deschiderii procedurii si se sfirseste odata cu inchiderea procedurii. Art. 136 dispune ca, atit organele procedurii, cit si persoanele care le-au asistat, sunt “descarcati de indatoriti si responsabilitati” fata de ceilalti participanti la procedura, adica sunt desistati de procedura. Trebuie precizat ca judecatorul-sindic este numit inainte de deschiderea procedurii, el fiind competent sa judece si procesul initial de deschidere a procedurii, precum si toate celelalte proceduri sau incidente procedurale aferente. Pina la deschiderea procedurii, judecatorul-sindic nu este, insa, un organ al procedurii, ci un simplu judecator al pricinii relative la cererea de deschidere a procedurii, pentru bunul motiv ca nu exista inca o procedura a insolventei. Pe de alta parte, inchiderea procedurii se pronunta prin hotarire executorie, ceea ce inseamna ca si efectul de desistare este automat. Asadar, imediat ce s-a pronuntat hotarirea de inchidere a a procedurii, calitatea de organ al procedurii inceteaza. Cu toate acestea, administratorul judiciar sau lichidatorul sunt obligati sa continue sa il reprezinte pe debitor si intr-un eventual recurs contra hotaririi de inchidere a procedurii, iar in cazul in care un recurs contra hotaririi de inchidere a procedurii a fost admis, procedura se redeschide, cu consecinta re-investirii organelor procedurii (cu exceptia judecatorlui-sindic care, in cazul casarii cu trimitere, devine incompatibil).

26. Instantele judecatoresti. Judecatorul sindic. Conform art.6 din Legea insolventei, procedurile prevazute de aceasta lege, “cu exceptia recursului prevazut la art. 8”, sunt de competenta tribunalului in raza teritoriala a caruia se afla sediul sau domiciliul debitorului si sunt exercitate de un judecator sindic. Dincolo de formula usor neindeminatica a textului legal, retinem : (i) pricinile ce tin de procedura insolventei, inclusiv pricina relativa la cererea de deschidere a procedurii, sunt de competenta de prima instanta a tribunalului; (ii) tribunalul isi exercita aceste competente prin judecatorul-sindic, care are o competenta functionala (specializata) pentru aceste pricini; (iii) din punct de vedere teritorial, este exclusiv competent tribunalul de la sediul sau domiciliul debitorului; (iv) recursul contra hotaririlor judecatorului-sindic se judeca de Curtea de Apel, care judeca in “completuri” specializate (art.8 alin.3, teza intii).

Asadar, instantele judecatoresti pe care art. 5 le include in categoria orgenelor procedurii sunt tribunalul si curtea de apel. Obligatia de celeritate si obligatia de asigurare a realizarii drepturilor si obligatiilor participantilor la procedura incumba numai acestor instante. Asadar, nici o alta instanta judecatoreasca nu poate avea calitatea de organ al procedurii, de unde concluzia ca referirea generala la instantele judecatoresti nu este decit partial corecta. Unele incidente procedurale, cum ar fi exceptia de neconstitutionalitate, stramutarea sau regulatorul de competenta, se solutioneaza fie de Curtea Constitutionala, fie de alte instante judecatoresti decit tribunalul sau curtea de apel (spre exemplu, Inalta Curte de Casatie si Justitie este competenta sa dea regulator de competenta , in cazul in care se iveste un conflict de competenta intre doua curti de apel). Aceste instante nu sunt, in mod evident, organe ale procedurii.

Pricinile relative la procedura insolventei nu pot fi solutionate prin arbitraj; mai precis, atributiile jurisdictionale ale judecatorului sindic, precizate de art. 11, sunt exclusive. Este, insa, gresit sa se extinda aceasta interdictie la litigiile prin care debitorul ar avea de recuperat creante de la debitorii sai. Intr-adevar, numai actiunile contra debitorului pentru recuperarea creantelor sunt suspendate, in vederea asigurarii scopului procedurii insolventei.

In pricinile relative la procedura insolventei nu exista apel, ci numai recurs. Cu extrem de rare exceptii66, ciclul judiciar se incheie la curtea de apel.

Judecatorul sindic este desemnat prin repartizare aleatorie in sistem informatizat, in aceleasi conditii in care este repartizat orice judecator in orice pricina, adica in conditiile art. 53 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciara. A se observa ca textul se refera numai la judecatorii sindici, omitind sa se refere si la judecatorii de curte de apel, care trebuie sa judece recursuri contra hotaririlor judecatorilor sindici in “completuri” specializate. Pentru identitate de ratiune, este logic sa admitem ca si in cazul curtilor de apel, repartizarea aleatorie se va face dintre judecatorii specializati in proceduri de insolventa. Principiul repartizarii aleatorii este, desigur, important, dar practic este dificila sau chiar imposibila aplicarea sa eficienta, avind in vedere numarul mic de instante sau sectii specializate in proceduri de insolventa si numarul inca mic de judecatori sindici sau specalizati in proceduri de insolventa. In practica, se poate ridica exceptia lipsei repartizarii aleatorii, mai ales in cazul tribunalelor sau curtilor de apel cu 2-3 judecatori sindici sau specializati in proceduri de insolventa, ceea ce poate duce la mari neajunsuri practice.

Judecatorul sindic are doua categorii de atributii : (i) atributii jurisdictionale; (ii) atributii de control judiciar asupra activitatii administratorului judicia si a lichidatorului. Intr-adevar, art. 10 alin.2 limiteaza la aceste doua categorii de atributii competenta judecatorului-sindic, readucindu-l pe acesta in pozitia sa normala, de magistrat care nu trebuie sa se implice in administratia debitorului sau in gestiunea procedurilor de evaluare, contabilitate, plati, lichidari etc. Evolutia competentelor judecatorului-sindic a fost una sinuoasa. In vechea reglementare a falimentului din Codul comercial, judecatorul-sindic cumula atit atributii jurisdictionale (spre exemplu, putea solutiona in prima instanta unele contestatii la tabelul creantelor), cit si atributii administrative si de gestiune (aproape tate atributiile pe care, in prezent, sunt date in competenta administratorului judiciar sau a lichidatorului). Fosta Lege nr.64/1995, in forma sa initiala, nu era foarte departe de aceasta conceptie. Succesivle modificari ale acestei legi au dus ca, treptat, judecatorul-sindic sa fie degravat de atributiile administrative, care au trecut in totalitate la administratorul judiciar sau la lichidator. Judecatorul sindic a devenit un magistrat specializat,

66 Se poate imagina un recurs impotriva unei incheieri pronuntate de curtea de apel, incheiere care sa poata fi atacat separat cu recurs. Spre exemplu, o incheiere prin care curtea de apel dispune suspendarea judecarii recursului este atacabila separat cu recurs. Un astfel de recurs se judeca de Inalta Curte de Casatie si Justitie.

care are competente exclusive de jurisdictie a procedurii insolventei si de control judiciar al activitatii administratorilor judiciari sau a lichidatorilor67. Acestia din urma fie au conducerea in tot a activitatii debitorului, fie controleaza si supravegheaza activitatea debitorului, fiind la rindul lor sub controlul creditorilor (art. 10 alin.2 teza finala dispune ca deciziile manageriale - fie ca sunt ale administratorului judiciar/lichidatorului, fie ca sunt ale debitorului - pot fi controlate sub aspectul oportunitatii de creditori, prin organele acestora).

Atributiile jurisdictionale ale judecatorului-sindic pot fi rezumate la procedurile jurisdicţionale de acoperire a pasivului debitorului aflat în insolvenţă, respectiv : (i) deschiderea sau închiderea procedurii; (ii) contestaţiile la tabelul creanţelor sau la alte măsuri ale administratorului judiciar/lichidatorului; (iii) trecerea la reorganizarea judiciara sau la faliment, după caz ; (iv) anularea actelor frauduloase, a transferurilor sau a constituirilor de drepturi patrimoniale, încheiate de debitor în perioada suspectă; (v) acţiunea în raspundere contra asociaţilor sau contra persoanelor care au contribuit la ajungerea în stare de insolvenţă a debitorului persoană juridică ; (vi) alte pricini prevazute in mod expres de Legea insolventei (ex. : inlocuirea administratorului judiciar/lichidatorului ; anularea unei hotariri a adunarii creditorilor etc.). Toate aceste atribuţii sunt, de altfel, expres reglementate de art. 11 din Legea insolventei, fără ca printre aceste atribuţii să figureze şi recuperarea creanţelor debitorului de la debitorii sai. Fiind vorba de o competenţă exclusivă, ea nu se poate extinde prin analogie la alte situaţii decât cele vizate de text, în mod expres. In cazul actiunilor pentru recuperarea creantelor debitorului, este vorba nu de creanţe contra debitorului (acestea sunt, într-adevăr, de competenţa exclusivă a judecătorului-sindic), ci de creanţe ale debitorului contra debitorilor săi. De altfel, nu orice pricina în care ar fi implicat debitorul trebuie judecată de către judecatorul-sindic. Competenţa de a urmări încasarea creanţelor din averea debitorului aparţine administratorului judiciar sau lichidatorului, aşa cum rezulta din dispozitiile art. 20 alin.1 lit. l) si ale art. 25 lit.g) din Legea insolventei. Administratorul judiciar sau lichidatorul, pentru a-şi îndeplini această atribuţie, poate negocia cu debitorii debitorului, poate încheia tranzacţii, cu acordul judecătorului-sindic, şi poate declanşa fie procedurile judiciare de recuperare a acestor creanţe pe calea dreptului comun sau cea a procedurii insolventei, fie procedurile arbitrale. Recuperarea creanţelor debitorului prin procedurile prevăzute de Legea insolventei, adica prin procese de competenta judecatorului-sindic, este obligatorie numai acolo unde legea impune o astfel de procedură. Este cazul anulării actelor sau transferurilor frauduloase încheiate de debitor în perioada suspectă, clauza de arbitraj fiind, într-adevăr, inoperantă în acest caz.

Competenta materiala in procedurile de insolventa apartine tribunalului. Din punct de vedere teritorial, legea stabileste competenta exclusiva a trinunalului de la domiciliul sau sediul debitorului. Din punct de vedere functional, toate procedurile aferente procedurii de insolventa sunt dae in competenta functionala a judecatorului sindic, care este fie un judecator specializat in astfel de proceduri, fie un judecator membru al unei sectii specializate in proceduri de insolventa, sectie organizata la unele tribunale cu circumscriptii teritoriale mari (Bucuresti, Cluj, Timisoara, Pitesti etc.). Actiunile care nu sunt date in competenta exclusiva a judecatorului sindic, precum si cele care nu au legatura cu falimentul, au natura civila sau sunt date de legi speciale in competenta altor instante nu se judeca de judecatorul sindic. Spre exemplu, nu se judeca de judecatorul sindic cererile debitorului in pretentii contra propriilor debitori, cererile in revendicare, contestatiile fiscale. De asemenea, in cazul in care debitorul este parte a unui contract care a stabilit o competenta a unei instante straine sau, dupa caz, care a stabilit

67 Pentru aceasta evolutie, a se vedea : I. Turcu, op.cit., p.12 si urm.

competenta arbitrajului, judecatorul sindic nu este competent sa judece litigiile derivate dina ceste contracte (cu exceptia cazului in care ar fi vorba de actiuni in pretentii contra debitorului).

Hotaririle judecatorului sindic sunt definitive si executorii. Ele pot fi atacate cu recurs, dreptul la calea de atac a apelului fiind suprimat. Instanta de control judiciar este Curtea de Apel, care se pronunta prin hotarire irevocabila. Faptul ca in tara exista 15 curti de apel, fiecare avind propria jurisprudenta, nu este de natura a asigura unitatea si predictibilitatea solutiilor jurisprudentiale in materie. De lege ferenda, si aceste recursuri ar trebui orientate catre Curtea de Casatie, pentru a putea vorbi de jurisprudenta unitara.

Atributiile judecatorului-sindic sunt limitate la jurisdictia procedurii insolventei si la controlul judiciar al activitatii administratorului judiciar/lichidatorului. Deciziile manageriale relative la debitor sunt luate de managerul de criza sau sunt supravegheate de acesta, dupa cum debitorului i s-a ridicat sau nu dreptul de a-si administra afacerea.

27. Administratorul judiciar si lichidatorul sunt desemnati dintre practicienii in insolventa, persoane care exercita o profesie reglementata si care sunt organizati in Uniunea Nationala a Practicienilor in Insolventa (UNPIR), conform OUG nr.86/2006, aprobata si modificata prin Legea nr.259/2007.

Practicienii in insolventa sunt manageri de criza. Organizati ca profesie liberala, intr-un ordin profesional care are autoritate disciplinara asupra acestora, practicienii in insolventa nu sunt nici pe departe un rau necesar pentru economie, ci instrumentele indispensabile ale procedurilor de insolventa, care reprezinta unul dintre cele mai importante mecanisme ale economiei de piata. Prin procedurile de insolventa, in care trebuie inclus si tratamentul extrajudiciar al crizei financiare a intreprinderii (diversele proceduri de preventie a crizelor sau de redresare), economia de piata isi poate impune rigorile selective asupra jucatorilor pe piata concurentiala : intreprinderilor viabile, care se pot redresa, li se ofera o modalitate concurentiala si transparenta de salvgardare, evitind solutiile anticoncurentiale si ineficiente ale subventiilor sau ajutoarelor de stat (experimentate din plin de Romania in anii tranzitiei), intreprinderile neviabile fiind eliminate de pe piata, cu reintroducerea in circuitul economic a activelor acestora. Practicienii in insolventa, au rolul esential de a pune in practica aceste proceduri, pregatind intreprinderea sau activele reutilizabile ale acesteia pentru a fi preluate de manageri care sa poata sa faca fata concurentei comerciale. Managerii de criza sunt cei care pregatesc terenul pentru un nou tip de economie romaneasca, una concurentiala, si nu doar una nefunctionala, asa cum ne eticheta raportul de tara al Comisiei Europene pe anul 2004. Adevarul este ca aceste proceduri, ca si profesia de practician in insolventa, sunt privite cu reticenta sau cu teama, din ratiuni de lipsa de informatie. Lipsa de informatie a determinat legiuitorul roman sa prefere procedurile de privatizare celor de insolventa, desi privatizarea in Romania a fost un esec aproape total, si tot lipsa de informatie a dus la fraudarea statului sau a creditorilor prin reorganizari fortate de ratiuni politice sau socialisto-sindicale. Atit timp cit procedurile de insolventa sunt apanajul unor initiati, cazuri de acest gen se vor putea perpetua.

In procedura reglementata de Legea insolventei, practicianul in insolventa exercita un serviciu de interes public, fiind mandatarul judecatorului-sindic in relatiile cu participantii la procedura. Practicianul in insolventa este interfata judecatorului-sindic cu ceilalti participanti la procedura colectiva. Din acest motiv, exercitiul atributiilor practicianului in insolventa presupune o relatie permanenta de colaborare si coordonare cu judecatorul sindic, bazata pe incredere.

Asa cum rezulta din Legea insolventei, administratorul judiciar poate fi desemnat din oficiu de catre judecatorul-sindic sau poate fi numit de adunarea creditorilor sau de catre

creditorul care detine cel putin 50% din totalul creantelor ca valoare. Desemnarea din oficiu a administratorului judiciar este provizorie, doar numirea sau confirmarea acestuia de catre adunarea creditorilor sau de catre creditorul majoritar putind fi considerata definitiva68. Lichidatorul este, invariabil, numit de catre judecatorul-sindic. Administratorul judiciar desemnat provizoriu de catre judecatorul-sindic poate fi numit definitiv sau confirmat de catre adunarea creditorilor. Administratorul judiciar in functie la data trecerii la faliment poate fi desemnat lichidator.

Atributiile administratorului judiciar sunt foarte diverse, ele putind fi rezumate la controlul si supravegherea debitorului (daca nu s-a dispus desesizarea, caz in care administratorul judiciar devine conducatorul intreprinderii debitorului), reprezentarea judiciara a acestuia, elaborarea raportului cu privire la cauzele insolventei, elaborarea inventarului activelor debitorului si, respectiv, elaborarea listei creditorilor participanti la procedura (denumita « tabelul creantelor »). In cazuri exceptionale, administratorul judiciar este indrituit de lege sa elaborareze si sa implementeze un plan de rerorganizare a afacerii debitorului. Activitatea administratorului judiciar se subsumeaza perioadei de observatie sau celei de reorganizare judiciara. In caz de trecere la faliment (caz in care debitorul, inclusiv persoana juridica, este orientat de lege si de procedura catre lichidarea afacerii sale), administratorul judiciar este inlocuit cu lichidatorul. Acesta din urma are atributii similare cu cele ale administratorului judiciar, diferind doar atributiile specifice fazei falimentului in care se afla debitorul. De precizat ca administrtorul judiciar poate fi desemnat lichidator al aceluiasi debitor, daca s-a trecut la faliment.

§3. Debitorul si administratorul special

28. Debitorul este, din momentul deschiderii procedurii, desesizat de afacerea sa. Libertatea sa de decizie asupra propriei afaceri este drastic limitata. Debitorul persoana fizica, intrucit este in faliment odata cu deschiderea procedurii insolventei, fiindu-i aplicabila procedura simplificata, nu mai poate incheia acte juridice de sine-statator, ci numai prin reprezentantul sau legal, lichidatorul. Persoana juridica este reprezentata de administratorul judiciar sau de lichidator, cu exceptia cazului in care si-a declarat intentia de reorganizare, iar dreptul de a-si administra afacerea nu i s-a ridicat. In acest din urma caz, debitorul este reprezentat de administratorul special, care isi desfasoara activitatea sub controlul si supravegherea administratorului judiciar aflat, la rindul sau, sub controlul judiciar al judecatorului-sindic si sub controlul ”de oportunitate” al creditorilor, exercitat prin adunarea creditorilor sau prin comitetul creditorilor.

Conducerea activitatii debitorului trece la administratorul judiciar sau la lichidator inca de la deschiderea procedurii. Mandatul organelor debitorului persoana juridica inceteaza pe data deschiderii procedurii, daca debitorul nu si-a declarat in termen intentia de reorganizare. Chiar si in acest din urma caz, organele debitoarei persoana juridica isi pierd functia, in favoarea administratorului special, pe data desemnarii acestuia.

Din punct de vedere judiciar, debitorul nu mai poate sta singur în proces, ci numai prin reprezentantul sau legal, administratorul judiciar, lichidatorul sau administratorul special, dupa caz. Chiar si in cazul in care debitorul persoana juridica isi pastreaza dreptul de administrare,

68Afirmatia nu exclude o eventuala schimbare a administratorului judiciar, pentru motive temeinice, de catre judecatorul sindic. Si in acest caz, adunarea creditorilor este cea care numeste noul administrator judiciar, adunarea urmind a fi convocata in acest scop imediat dupa hotarirea de inlocuire a celui initial.

fiind reprezentat de administratorul special, debitorul este citat tot prin administratorul judiciar ori prin lichidator, asa cum rezulta din art. 87 pct.5 si art. 243 pct.3 C.proc.civ. Dacă debitorul a deschis un proces înainte de deschiderea procedurii insolvenţei, după deschiderea acesteia, administratorul judiciar sau, dupa caz, lichidatorul, trebuie introdus in proces, atit in tara, cit si in procedurile ce se deruleaza in strainatate, pina la introducerea acestora in proces cauza fiind suspendata de drept69.

Legea insolventei instituie, totusi, in beneficiul debitorului, unele drepturi procesuale cu caracter exorbitant, care se exercita fara reprezentarea judiciara a administratorului judiciar/lichidatorului si, uneori, in contradictoriu cu acesta. Spre exemplu, debitorul poate formula contestatii, atit contra masurilor administratorului judiciar/lichidatorului, cit si contra tabelelor creantelor.

Pe de alta parte, debitorul este un participant la procedura care beneficiaza de unele drepturi si caruia ii incumba unele obligatii exceptionale, rezultate din insasi faptul deschiderii procedurii insolventei, drepturi si obligatii care, in conditii normale, nu exista. Prin exercitiul acestor drepturi si, respectiv, prin respectarea sau incalcarea acestor obligatii, debitorul poate influenta in mod decisiv soarta procedurii si, ca o consecinta, si soarta drepturilor si obligatiilor celorlalti participanti la procedura, in special, ale creditorilor. Astfel, debitorul poate contesta ca ar fi in stare de insolventa, caz in care, daca i se respinge contestatia, el nu mai are dreptul la reorganizare judiciara sau poate cere sa i se aplice direct procedura falimentului, odata cu deschiderea procedurii ori poate formula recurs la hotarirea de deschidere a procedurii ; debitorul poate, de asemenea, sa formuleze un plan de reorganizare, sa conteste masurile administratorului judiciar/lichidatorului sau tabelele creantelor si sa atace cu recurs oricare dintre hotaririle judecatorului sindic. Pe de alta parte, debitorul este tinut sa depuna in termen la dosar actele prevazute de lege, sub sanctiunea trecerii la faliment si, dupa caz, a raspunderii sale civile sau chiar penale. Debitorul participa ca invitat la adunarea creditorilor, primeste raportul final al lichidatorului si bilantul de lichidare si participa la sedinta convocata de judecatorul-sindic pentru solutionarea obiectiunilor si aprobarea raportului, primeste notificarea inchiderii procedurii, putind formula obiectiuni sau recurs etc.

29. Avind in vedere ca debitorul este, de regula, desesizat dar, in acelasi timp, el este un participant practic omniprezent la procedura, chestiunea cea mai preocupanta este aceea a persoanei prin care se exercita aceste drepturi si se executa aceste obligatii, in cazul in care debitorul este o persoana juridica.

Legea insolventei a introdus in acest scop, al instituirii unui organ al debitorului persoana juridica imputernicit sa exercite drepturile si sa execute obligatiile debitorului, un participant atipic la procedura insolventei, respectiv, administratorul special.

Din analiza art. 3 pct.26 (care defineste administratorul special) si a art. 18 (care stabileste atributiile administratorului special) din Legea insolventei rezulta ca administratorul special are trei tipuri de atributii :

a) in cazul in care debitorul isi pastreaza dreptul de a-si administra averea, administratorul special are calitatea de reprezentant legal al debitorului; administratorul special inlocuieste, practic, administratorii in functie la data deschiderii procedurii (denumiti si

69 Chestiuni delicate se ridica in privinta mandatului avocatului angajat de debitor înainte de deschiderea procedurii insolvenţei. Fara a intra acum in detalii (pentru care trimit la Cap. VIII - Perioada de observatie), se poate considera ca mandatul avocatului inceteaza, in baza art. 1552 pct. 3 C. civ. care prevede că mandatul se stinge, printre altele, prin insolvabilitatea şi falimentul mandantului sau a mandatarului. Mandatul poate, totusi, sa supravietuieasca, in cazul in care el este ratificat de administratorul judiciar/lichidator.

administratori “statutari”), ceea ce contravine in mod evident ideii ca debitorul isi pastreaza dreptul de a-si administra averea;

b) dupa ce “debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare”, adica, in cazul trecerii la faliment sau in cazul in care dreptul de administrare s-a ridicat la cerere (in conditiile art. 47 alin.3), administratorul special reprezinta interesele asociatilor sau ale actionarilor; intr-adevar, conform art. 18 alin.1, teza finala, “dupa ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar sau de lichidator, care ii conduce si activitatea comerciala, iar mandatul administratorului special va fi redus [subl.n.] la a reprezenta interesele asociatilor sau ale actionarilor”; un administrator special numit de adunarea generala in perioada cind debitorului nu i se ridicase dreptul de administrare poate deveni dupa ridicarea acestui drept reprezentantul intereselor actionarilor;

c) indiferent de momentul in care se pozitioneaza in timp numirea administratorului special, acesta exercita unele drepturi ale debitorului (ex. : formuleaza contestatii) sau particpa, in numele debitorului, la unele acte de procedura (ex. : la judecarea actiunilor in anularea actelor incheiate in perioada suspecta, la facerea inventarului dupa intrarea in faliment) ori primeste in numele debitorului anumite acte ale procedurii (raportul final, “bilantul de inchidere”, notificarea inchiererii procedurii etc.); aceste atributii rezulta din art. 18 alin.2 din Legea insolventei si sunt in contradictie evidenta cu dispozitia mai sus citata a art. 18 alin.1 teza finala, dupa care mandatul administratorului special se restringe la a reprezenta interesele actionarilor sau ale asociatilor.

Exista o contradictie inexplicabila intre ideea “pastrarii dreptului de administrare” al debitorului si institutia administratorului special care ii “administreaza activitatea”, ii exercita drepturile si ii executa obligatiile, pe perioada cit debitorul isi pastreaza dreptul de administrare. Ori debitorul isi pastreaza dreptul de administrare si nu mai este nevoie de un mandatar obligatoriu care sai ii exercite drepturile, ori debitorul este desesizat, si atunci este necesar un mandatar, fie el si ad-hoc, care sa ii exercite drepturile pe care nu le poate exercita personal. Legea insolventei prevede, insa, pentru situatia in care debitorul este desesizat, ca administratorul special ii reprezinta exclusiv pe actionari (??!), pentru debitor el avind doar menirea de a participa la judecarea actiunilor in anulare, la facerea inventarului si de a primi raportul final, bilantul de inchidere si notificarea inchiderii procedurii. Dar debitorul ramine fara reprezentare in situatiile aratate mai sus. As putea spune ca Legea insolventei a reglementat institutia administratorului special tocmai invers decit trebuie, adica, nu pentru cazul in care debitorul ar fi fost desesizat si ar fi avut nevoie de un mandatar care sa ii exercite drepturile, ci pentru situatia in care nu este desesizat si nu ar fi avut, in mod normal, nevoie sa fie reprezentat de un alt mandatar decit administratorii sai initiali. Cele doua texte referitoare la administratorul special, mai sus citate sunt in contradictie cu dispozitiile art. 11 alin.2, teza a doua, conform carora atributiile manageriale apartin administratorului judiciar sau lichidatorului ori, in mod exceptional, debitorului, daca acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-si administra averea. Dupa cite se poate observa, legea nu face, in cuprinsul acestui text, nici o referire la administratorul special, acesta avind, in conceptia initiala a proiectului Legii insolventei un rol complet diferit de cel care i-a fost acordat prin Legea propriu-zisa a insolventei. Administratorul special era conceput initial ca un mandatar al debitorului pentru perioada in care acesta ar fi fost desesizat, adica i s-ar fi ridicat, la cererea creditorilor sau automat, pentru trecerea la faliment, dreptul de a-si administra averea. O anumita contradictie exista si fata de art. 11 alin.2 teza a treia, conform careia deciziile manageriale pot fi controlate sub aspectul oportunitatii de catre creditori, prin organele acestora. Se observa ca nu se face distinctie intre deciziile manageriale ale administratorului

juridiciar/lichidatorului si cele ale debitorului. Si acestea din urma decizii manageriale sunt sub controlul de oportunitate al creditorilor, care se substituie sau se adauga, in acest fel, actionarilor sau organelor de control si supraveghere ale societatii comerciale debitoare, din moment ce, prin definitie, debitorul isi pastreaza dreptul de a-si administra averea70.

§4. Creditorii

30. Creditorii indreptatiti sa participe la procedura au calitatea de participanti procedura, calitate care se poate manifesta fie ca membrii ai unei colectivitati organizate, in adunarea creditorilor sau in comitetul creditorilor, fie in mod individual, in conditii concursuale si egalitare. Trebuie precizat insa ca nu toti creditorii unui debitor fata de care s-a deschis procedura insolventei sunt si participanti la procedura. Este cazul creditorilor care nu si-au depus in termen declaratie de inregistrare a creantei si a pretinsului creditor. Pe de alta parte, unii creditor “scapa” procedurii, in timp ce unii creditori sunt participanti precari la procedura, drepturile lor fata de debitor si fata de ceilalti creditori fiind incomplete sau conditionate.

31. Adunarea creditorilor. Procedura insolventei este o procedura colectiva intrucit instituie o colectivitate organizata a creditorilor71. Intr-adevar, principalele drepturi ale 70O serie de alte chestiuni relative la institutia administratorului special au ramas neclarificate in Legea insolventei. Pentru amanunte, a se cedea Gh. Piperea, op.cit., p. 310-313.71Cu toate acestea, o procedura poate fi deschisa la cererea unui singur creditor sau poate sa se deruleze cu un singur creditor inscris in tabelul creantelor. Pentru explicatia acestui paradox, a se vedea I. Turcu, op.cit., p.330 si urm. Legislatia franceza a renuntat inca din 1985 la adunarea creditorilor. Actiunea colectiva a creditorilor se asigura printr-un reprezentant al creditorilor, mandatar al justitiei desemnat de tribunal, avind puterea de actiona in numele si in interesul creditorilor. In doctrina (I. Turcu, op.cit., p.331) s-a aratat ca acest reprezentant este singurul abilitat sa actioneze atat in interesul colectiv al creditorilor, cat si in interesul individual al fiecaruia dintre acestia (?!). Situatia din legislatia franceza nu este singulara. Legea italiana, care dateaza inca din anul 1942, nu reglementeaza nici ea adunarea creditorilor ca organ al procedurii. In schimb, este reglementat un comitetul al creditorilor, numit prin hotararea judecatorului delegat, care este compus din trei sau cinci membri si are un rol consultativ, opinia sa find ceruta atunci cand tribunalul sau judecatorul delegat o considera oportuna. US Bankruptcy code reglementeaza atributia administratorului (trustee) de a numi unul sau mai multe comitete ale creditorilor chirografari sau ale altor categorii de creditori. De regula, un asemenea comitet este alcatuit din titularii celor mai importante sapte creante. Comitetul este mandatarul masei creditorilor si in aceasta calitate are atributii de investigatie si de asistare a debitorului in administrarea averii si in elaborarea planului. Comitetul ii informeaza pe creditori despre activitatea debitorului si negozieaza cu debitorul masurile de protectie a intereselor creditorilor in cadrul planului. Personal sunt pentru renuntarea la adunarea creditorilor, in favoarea mentinerii comitetului creditorilor ca unic organ colectiv de decizie si reprezentare. Principalele trei motivatii sunt urmatoarele : (i) deciziile se iau in functie de valoarea creantei, si nu de numarul creditorilor, ceea ce inseamna ca voturile decisive apartin creditorilor mari, care sunt, in acelasi timp, si creditori privilegiati, fata de creditorii chirografari ei fiind dublu favorizati, prin rangul creantei si prin forta voturilor, care le permite orientarea discretionara a deciziilor adunarii in faovarea lor, inclusiv in privinta desemnarii administratorului judiciar sau a lichidatorului ; in ultima vreme, dupa ce competenta numirii administratorului judiciar si a lichidatorului a fost deplasata dinspre judecatorul sindic catre adunarea creditorilor, mari creditori de stat (ANAF si AVAS) au ajuns sa contoleze practic intreaga procedura si, in special, procedura de numire si remuneratia administratorilor judiciari sau a lichidatorilor, ceea ce poate ascunde mari fraude si coruptie  ; (ii) procedura insolventei este o procedura complexa, care necesita atentie, interes ridicat si permanent fata de publicatiile Buletinului procedurilor de insolventa si, in genere, cunostinte aprofundate de specialitate pentru a fi utilizata la adevarata sa valoare ; or, creditorii, in marea lor majoritate, se complac sau sunt prada unei sfinte ignorante, ceea face inutila adunarea creditorilor ; (iii) adunarea creditorilor se convoaca si se tine greu, formalitatile aferente convocarii si derularii acestora punind serios in discutie principiul celeritatii procedurii. Renuntarea la adunarea creditorilor ar pune in centrul procesului decizional comitetul creditorilor, un organism constituit de un numar mic de reprezentanti ai creditorilor, acestia fiind persoane avizate, care sa stie sa negocieze cu administratorul judiciar sau lichidatorul, sa stie sa controleze eficient decizia manageriala sub aspectul oportunitatii si care sa poata

creditorilor – controlul de oportunitate al deciziilor manageriale, numirea administratorului judiciar, votul asupra planului de reorganizare – se exercita cu titlu colectiv si organizat, in adunare creditorilor sau, dupa caz, in comitetul creditorilor.

Adunarea creditorilor reprezinta totalitatea creditorilor indreptatiti sa participe la procedura, adica acei creditor care au formulat si li s-a admis, in tot sau in parte, o cerere de inregistrare a creantei in tabelul creantelor, ceea ce rezulta din dispozitiile art. 72 alin. (3) teza a doua din Legea insolventei. Momentul dupa care creditorii inscrisi in tabelul preliminar de creante pot participa la adunarile creditorilor este cel al afisarii tabelului preliminar. Desigur ca, dreptul de a participa la adunarile creditorilor dupa afisarea tabelului preliminar este supus conditiei definitivarii tabelului creantelor, ceea ce inseamna ca, daca in urma admiterii unei contestatii la tabelul de creante, o creanta este respinsa, dreptul de a participa la adunarea creditorilor al creditorului care, odata cu admiterea contestatiei, devine un pretins creditor, este desfiintat retroactiv, cu consecinta nulitatii votului sau, dat anterior in adunarea creditorilor.

Nu pot fi convocati si nu pot participa la adunarea creditorilor acei creditori ale caror creante nu au fost admise si, deci, nu au fost inregistrate in tabelul preliminar.

Adunarea creditorilor este convocata si prezidata de administratorul judiciar sau de lichidator, daca legea sau judecatorul sindic nu dispun altfel. Adunarea creditorilor poate fi convocata si de comitetul creditorilor, precum si de creditorii care reprezinta cel putin 30% din totalul valoric al creantelor contra debitorului. Convocarea trebuie sa cuprinda in mod explicit ordinea de zi. Cu exceptia cazului in care la sedinta ar particpa toti creditorii, nici o deliberarea asupra unei chestiuni care nu figureaza pe ordinea de zi nu este valabila. Creditorii pot fi reprezentati in adunarea creditorilor. In plus, este permis votul prin corespondenta, in modalitatea prevazuta de art. 14 alin.4 (textul incepe cu sintagma “daca legea nu interzice expres”, continuind cu afirmarea votului prin corespondenta; tehnica reglementarii nu este tocmai fericita). La sedinta adunarii creditorilor pot participa 2 delegati ai salariatilor, care vor vota pentru creantele salariatilor. De regula, la sedinta este prezent si debitorul, dar el nu are dreptul de a participa la deliberari. Secretariatul sedintei este asigurat de administratorul judiciar sau de lichidator, dupa caz. Persoanele care asigura secretariatul vor redacta un proces verbal al sedintei, care va fi semnat de presedintele sedintei, de membrii comitetului creditorilor, de administratorul judiciar/lichidator (daca nu acesta este presedintele de sedinta), si va fi depus la grefa instantei.

In adunarea creditorilor, decizia se ia prin vot majoritar, in calculul majoritatii luindu-se drept criteriu valoarea creantei, si nu numarul de voturi per persona. In anumite situatii special prevazute de lege, majoritatile se formeaza dupa alte criterii sau, pentru ca votul sa fie valabil, sunt necesare unele formalitati prealabile. Spre exemplu, in cazul votului asupra planului de reorganizare, majoritatile se formeaza, mai intii, in cadrul aceleiasi clase de creditori, dupa care se ia in calcul numarul de clase de creditori. In cazul in care se propune numirea sau inlocuirea unui administrator judiciar sau a unui lichidator, votul majoritar este valabil cu conditia ca, in prealabil, sa se fi obtinut avizul comitetului creditorilor.

Legea insolventei stabileste un cvorum minim, de 30% din totalul valoric al creantelor fata de debitor. In privinta cvorumului, Legea insolventei precizeaza ca la sedinta adunarii creditorilor trebuie sa participe cel putin jumatate plus unul dintre membrii comitetului creditorilor. Hotarirea se poate adopta cu votul creditorilor reprezintind majoritatea valorica a

sa reprezinte realmente colectivitatera creiditorilor, adica masa creditorilor chirografari, acei creditori care, oricum, suporta cele mai multe dintre restrictiile de drepturi rezultate din aplicarea procedurii insolventei fata de debitorul lor. Este, cu siguranta, un subiect de reflectie pentru o viitoare modificare a Legii insolventei.

creantelor reprezentate in adunare. La formarea majoritatii nu se va tine cont de voturile date in conflict de interese. Spre exemplu, un creditor care intentioneaza sa implementeze un plan de reorganizare a debitorului, nu va avea drept de vot asupra planului. Un creditor care intentioneaza sa ofere ca pret sau ca o parte din pret pentru dobindirea unui bun al debitorului in procedurile de vinzare, nu va avea drept de vot in adunarea creditorilor unde se propune aprobarea acestei “vinzari” (in fapt, este vorba de o dare in plata, care poate schimba ordinea de preferinta, motiv pentru care operatiunea trebuie aprobata in prealabil de adunarea creditorilor, cu exceptia cazului in care creditorul ofertant este chiar creditorul care beneficiaza de o garantie reala asupra bunului ce urmeaza a fi vindut). Legea interzice dreptul de vot unor creditori si in anumite situatii speciale, cum ar fi adunarea creditorilor in care se voteaza planul, in cadrul careia afiliatii debitorului nu pot vota planul. In toate aceste cauri, este vorba de a proteja buna-credinta a creditorilor in contra intentiilor de falsificare a voturilor sau a vointei colective.

Creditorii care au votat contra hotaririi adunarii creditorilor sau cei care au lipsit motivat de la adunarea respectiva pot ataca cu actiune in nulitate hotarirea adunarii creditorilor, cerind judecatorului sindic desfiintarea acesteia, dar numai pentru motive de legalitate, nu si pentru motive de oportunitate.

32. Comitetul creditorilor trebuie desemnat de judecatorul-sindic in cel mai scurt timp de la intocmirea si afisarea tabelului preliminar.

Intr-o prima faza, judecatorul sindic desemneaza un comitet al creditorilor provizoriu, format de 3-7 creditori, dintre creditorii cu creante garantate, bugetare si chirigrafare cele mai mari. Pentru necesitatile procedurii, judecatorul sindic va desemna si un presedinte al comotetului creditorilor, in persoana caruia va fi citat comitetul creditorilor si care va sta in justitie in numele comitetului creditorilor. Ulterior desemnarii provizorii a comitetului creditorilor, in prima adunare a creditorilor (care nu se poate intruni mai devreme de afisarea tabelului preliminar, intrucit nu se poate sti care dintre creditorii petenti in cererile de inregistrare a creantelor sunt acceptati sau nu pe tabelul preliminar, deci sunt sau nu participanti la procedura) se va mentine comitetul creditorilor desemnat provizoriu de judecatorul sindic, sau se va numi un alt comitet sau o alta componenta a comitetului.

Practic, pina la desemnarea unui comitet al creditorilor trec aproximativ 5 luni, necesare afisarii tabelului preliminar. Intrucit nici adunarea creditorilor nu se poate intruni mai devreme de afisarea tabelului creantelor, inseamna ca, timp de aproximativ 5 luni, administratorul judiciar sau lichidatorul nu prea are cui sa dea socoteala, din punct de vedere al oportunitatii deciziilor sale manageriale, ceea ce contravine principiului controlului managerial. In plus, un act de procedura esential, negocierea onorariului, nu se poate efectua in nici un fel pe toata aceasta indelungata perioada, ceea ce poate crea o anumita incertidunie referitoare la statul practicianului in cadrul procedurii.

Atributiile comitetului creditorilor sunt enumerate de art. 17, dar unele dintre aceste atributii sunt prevazute si de texte speciale, dispersate in intreaga Lege a insolventei. Dintre acestea, cele mai importante sunt : (i) controlul de oportunitate al deciziilor manageriale ale administratorului judiciar/lichidatorului ori ale debitorului; (ii) introducerea actiunii in anulare a actelor debitorului din perioada suspecta sau a actiunii in raspunderea conducatorilor debitorului persoana juridica, daca administratorul judiciar/lichidatorul omit sa introduca astfel de actiuni; (iii) negocierea onorariului practicianului in insolventa si avizarea numirii sau a inlocuirii sale; (iv) formularea cererii de ridicare a dreptului debitorului de a-si administra averea. Comitetul creditorilor este citat pentru a participa la unele momente importante ale procedurii, cum ar fi

inlocuirea administratorului judiciar/lichidatorului sau aprobarea planului de reorganizare. Membrii comitetului creditorilor sunt obligati sa participe la toate adunarile creditorilor, lipsa lor putind duce la nulitatea hotaririlor adunarii generale.

Comitetul creditorilor se intruneste lunar sau, la cerea a cel putin doi dintre membrii sai sau a administratorului judiiar/lichidatorului, ori de cite ori este necesar.

Deciziile comitetului creditorilor se iau cu majoritatea voturilor membrilor sai, cuantumul sau calitatea creantei reprezentante de membrii comitetului creditorilor neavind relevanta. Este interzis votul acelui membru al comitetului creditorilor care se afla, datorita interesului propriu, in conflict cu interesul colectiv al creditorilor participanti la procedura. Deciziile comitetului creditorilor pot fi contestate in adunarea creditorilor, care le poate anula sau modifica prin vot.

33. Drepturile si obligatiile individuale ale creditorilor. Procedura insolventei este o procedura concursuala in cadrul careia creditorii indreptatiti sa participe la procedura isi pot manifesta pe deplin drepturile individuale ale creditorilor. Procedura insolventei este și o procedura egalitara, intrucit creditorii isi manifesta, in cadrul acelaiasi clase de creditori, drepturi si obligatii egalitare.

Interesul comun al colectivitatii creditorilor nu exclude interesele individuale, eventual conflictuale ale creditorilor. Creditorii se pot contesta intre ei. Fiecare creditor este in concurenta cu ceilalti, urmarind sa-si maximizeze procentul de recuperare a creantei. Ceea ce primeste un creditor diminueaza sansele celorlalti de a-si recupera creantele. De aceea poate parea paradoxal sa se vorbeasca, in aceste conditii, despre interesul comun al creditorilor participanti la procedura72. Cu toate acestea, art. 17 alin. (5) il obliga sa se abtina de la vot, in comitetul creditorilor, pe acel creditor care, in problema supusa la vot, are un interes individual inconciliabil cu interesul colectiv al masei credale.

In adunarile creditorilor, nu se poate neutraliza prin vot un drept individual al creditorilor si nici nu se pot impune obligatii individuale acestora, altele decit cele asumate constient si individual de creditori. Spre exemplu, nu se poate obliga un creditor prin votul celorlati creditori sa renunte la o parte sau la totalitatea creantei sale, sa isi converteasca creantele in actiuni emise de debitor, sa se refuze dreptul de a contesta hotarirea adunarii creditorilor etc.

Asa cum rezulta din art. 74 alin.2 si din art. 3 pct.8 din Legea insolventei, creditorii care au calitatea de participanti la procedura au dreptul individual de a participa si a vota la adunarea creditorilor, inclusiv prin corespondenta, de a fi desemnat membru in comitetul creditorilor, de a participa la distributiile de fonduri rezultate din reorganizarea debitorului sau din lichidarea prin faliment a averii debitorului, de a fi informat sau notificat cu privire la desfasurarea procedurii, de a contesta masurile administratorului judiciar/lichidatorului, inclusiv tabelele de creanta, de a contesta creanta unuia sau mai multor creditori sau numai rangul acestora etc. Trebuie precizat ca, pina la afisarea tabelului preliminar al creantelor, nimic nu este cert in privinta calitatii creditorilor de participanti la procedura. Intr-adevar, conform art. 72 alin.3 teza a doua, numai creditorii care apar in tabelul prelimar al creantelor, astfel cum acesta a fost afisat, au dreptul de a participa la prima adunare a creditorilor, drepturile prevazute de art. 74 alin.2 fiind dobindite numai de creditorii care apar in tabelul definitiv al creantelor. Pe de alta parte, concluzia rezulta si din definitia creditorului indreptatit sa participe la procedura, adica acel creditori care a formulat si i-a fost admisa, in total sau in parte, o cerere de inregistrare a creantei pe tabelul definitiv (art. 3 pct.8). Or, tabelul definitiv al creantelor nu poate fi afisat mai devreme de expirarea termenului de notificare, de depunere a cererii de inregistrare a creantelor si de

72I. Turcu, op.cit., p.329.

contestatii, la care trebuie adaugate termenul sau termenele de solutionare a contestatiilor (este adevarat ca Legea insolventei permite judecatorului sindic sa curme aceasta perioada de incertitudine, intrucit una sau mai multe creante contestate pot fi trecute in tabel cu titlu priovizoriu, ceea ce permite disjungerea contestatiei de procedura de afisare, adica defintivarea partiala a tabelului creantelor). Aceasta inseamna ca, pina la definitivarea tabelului creantelor, creditorii care au facut cerere de inregistrare a creantei nu sunt indreptatiti sa participe la procedura (?!!).

Nici un creditor care a formulat cerere de inregistrare a creantei nu are calitatea de creditori indreptatit sa participe la procedura pina la definitivarea tabelului creantelor, chiar daca creanta sa nu a fost contestata. Pare greu de crezut ca tocmai creditorii care au formulat cerere de intregistrare a creantei, ba mai mult, nici nu au fost contestati in vreun fel, sa fie lipsiti de cel mai elementar drept, acela de a participa la procedura. Dar aceasta este singura concluzie care rezulta din art. 3 pct.8, art. 74 alin.2 si art. 72 aln.3 teza a doua din Legea insolventei. Singurele drepturi pe care la au creditorii in aceasta perioada pina la definitivarea tabelului definitiv sunt  : dreptul de a formula cererea de inregistrare a creantei, dreptul de a contesta decizia administratorului judiciar/lichidatorului de a refuza inregistrarea creantei ori de a o inregistra numai partial sau fara garantii, dreptul de a contesta alte creante. In masura in care nu este vorba de chestiuni contencioase, la care sa fie parte, creditorii nici macar nu trebuie sa fie citati. In plus, procedurile se deruleaza prin Buletinul procedurilor de insolventa, adica aproape clandestin pentru acei creditori care nu au cunostinta de existenta acestui instrument al procedurii insolventei. Este un aspect paradoxal al Legii insolventei, care poate ridica probleme de constitutionalitate, pe motiv ca bareaza liberul acces la justitie al creditorilor. Este o chestiune preocupanta de lege ferenda, intrucit, prin deschidere procedurii insolventei, creditorii sufera serioase limitari sau restrictii ale drepturilor atasate, in mod obisnuit, creantei lor si sunt tinuti de o serie de obligatii, cum ar fi obligatia de a-si formula in termen cererea de inscriere a creantei sale, obligatia de a respecta eventualele masuri de modificare a creantei lor prin planul de reorganizare, obligatia de a respecta ordinea de preferinta la distributia fondurilor rezultate din lichidare etc.

Nu sunt creditori indreptatiti sa participe la procedura si, deci, nu beneficiaza de drepturile aferente acestei calitati si nici nu le incumba obligatiile ce decurg din aceasta calitate :

a) creditorii care nu si-au declarat in termen legal creanta contra debitorului ; Legea insolventei creează numai condiţiile participării creditorilor la procedura insolventei, fiind obligatorie notificarea creditorilor, cunoscuti sau necunoscuti, referitoare la deschiderea procedurii, dar creditorii care, pina la expirarea perioadei de inregistrare a declaratiilor de creanta, nu s-au inscris la masa credala, sunt straini de procedura ; consecintele tardivitatii cererii de inregistrare a creantei sunt drastice, intrucit, pina la inchiderea procedurii creanta nu poate fi in nici un caz recuperata, dat fiind efectul suspensiv al deschiderii procedurii iar daca debitorul este radiat dupa inchiderea procedurii, creanta se stinge definitiv ; tot ce poarte spera un creditor cu creanta neinscrisa este ca debitorul sa nu fie radiat dupa inchiderea procedurii, ceea ce este exceptional si, in plus, contine si riscul prescriptiei creantei ; de remarcat ca, in vechea forma a fostei Legi nr.64/1995, de dinainte de modificarea acesteia din 2004, creanta neinscrisa in termen nu era considerata straina de procedura, ci era inscrisa pe tabelul creantelor, cu titlu de « creanta tardiva », care avea regimul creantei provizorii sau conditionate ; creditorul care nu a fost notificat in conditiile art. 7 si, astfel, nu si-a depus declaratie de creanta in termenul stabilit de judecatorul-sindic, poate formula declaratie de creanta ulterior expirarii acestui termen; nefiind inca inscris pe tabelul preliminar, acest creditor are pozitia pretinsului creditor;

b) creditorii ale caror creante sunt contestate, nefiind trecute in tabelul creantelor  ; acestia sunt, practic, straini de procedura, cel putin pe perioada solutionarii contestatiei ei neavind plenitudinea drepturilor creditorilor indreptatiti sa participe la procedura ; intr-adevar, „creditorul indreptatit sa participe la procedura” este creditorul care a cerut si a obtinut, in tot sau in parte, inscrierea la masa credala si care, in aceasta calitate, are toate drepturile aferente procedurii, in timp ce „creditorul” este cel care a cerut inscrierea creantei sale la masa credala si care poate face dovada creantei sale (art.3 pct.7); per a contrario, pretinsul creditor, a carei creanta a fost in totalitate respinsa, nu este un creditor in sensul art.3 pct. 7, din moment ce, cel putin pe perioada solutionarii contestatiei, el „nu poate face dovada creantei sale”, deci nu este un participant la procedura; pretinsul creditor are dreptul de a contesta refuzul sau omisiunea trecerii sale pe tabel; in aceasta contestatie, pretinsul creditor are calitatea de parte in proces, fara a avea si calitate de participant la procedura; judecatorul-sindic poate decide ca acest pretins creditor sa fie trecut provizoriu pe tabelul creantelor, caz in care el capata regimul juridic al creditorului caruia creanta i-a fost inregistrata provizoriu.

In cazul in care un creditor a fost admis pe tabel si ulterior se formuleaza contestatie, obisnuita sau pentru dol, fals sau eroare esentiala, la inscrierea sa pe tabel, acest creditor devine un creditor contestat, dar nu si un pretins creditor. Cu exceptia cazului in care judecatorul-sindic a decis sa inscrie aceasta creanta in tabel cu titlu de creanta provizorie, creditorul astfel contestat ramina un participant propriu-zis la procedura, cu drepturi si obligatii depline, intrucit cel putin pina la admiterea contestatiei, creditorul „a putut face dovada creantei sale”, in sensul art. 3 pct. 7, motiv pentru care a si fost trecut pe tabelul creantelor in urma procedurii de verificare a creantei derulata de catre administratorul judiciar. Asadar, nu orice creditor contestat este un creditor strain de procedura.

Legea insolventei reglementeaza si o categorie de participanti precari la procedura, a caror creanta este provizorie, fiind conditionata de admiterea sau respingerea contestatiei ce are ca obiect creanta in cauza. Intr-adevar, judecatorului-sindic poate decide ca o creanta contestata si netrecuta initial pe tabelul creantelor, sa fie trecuta totusi pe tabel, cu titlu de creanta inscrisa provizoriu. Provizoratul poate privi fie creanta in totalitatea sa, fie rangul creantei. Creditorul in cauza este un creditor provizoriu, un participant precar la procedura, care nu beneficiaza de toate drepturile prevazute pentru creditorii indreptatiti sa participe la procedura.

Drepturile creditorului provizoriu nu sunt foarte clar precizate in Legea insolventei. Art. 74 alin. (2) dispune ca, după înregistrarea tabelului definitiv, numai titularii creanţelor înregistrate în tabelul definitiv pot să participe la votul asupra planului de reorganizare sau la orice repartiţii de sume în caz de faliment în procedura simplificată. Textul nu face nici o referire, dar nici vreo distinctie in privinta creditorului provizoriu. Doar art. 127 dispune ca, in cazul trecerii la faliment, cu ocazia distributiilor partiale, vor fi provizionate sume proportionale datorate creditorilor cu creante admise provizoriu, in conditiile prevazute de lege pentru creantele sub conditie, sumele provizionate fiind indisponibilizate pina la solutionarea contestatiei ori, in extremis, pina la inchiderea procedurii. In rest, creditorul provizoriu nu are niciunul dintre drepturile creditorului indreptatit sa participe la procedura; el nu este un participant cu drepturi depline la procedura, avind dreptul doar la indisponibilizarea („provizionarea”) in vederea unei viitoare distributii a unor sume proprotionale cu creanta sa; el nu are dreptul de a participa la adunarile creditorilor sau la comitetul creditorilor.

§5. Auxiliarii

34. Atit judecatorul sindic, cit si administratorul judiciar/lichidatorul au dreptul de a desemna persoane de specialitate, pentru a-i sprijini in indeplinirea atributiilor lor.

Art. 10 permite judecatorului sindic sa-si desemneze persoane de specialitate, prin incheiere, stabilindu-i si remuneratia, care se achita din fondul de lichidare73. Fara a fi in prezenta unei precizari expres, consider ca este vorba, in cazul prevazut de art. 10, exclusiv de practicinei in insolventa, care sa-l asiste pe judecatorul-sindic in demersul de admitere in principiu a unui plan de reorganizare. Nu poate fi vorba, in acest caz, nici de avocati, nici de experti, nici de evaluatori, intrucit toate atributiile manageriale referitoare la procedura au fost date in comptenta exclusiva a administratorului judiciar/lichidatorului, acesta fiind cel care, in conditiile art. 23, ar putea angaja astfel de persoane de specialitate.

Spre deoesbire de art. 10, art.23 permite administratorului judiciar/lichidatorului sa angajeze persoane de specialitate (experti, evaluatori, avocati, chiar alti practicieni in insolventa), care sa-l asiste in indeplinirea sarcinilor sale sau care sa efectueze diferite demersuri ce tin de lichidare (cum ar fi declansarea si/sau sustinerea unor litigii sau arbitraje pentru recuperarea creantelor debitorului), dar numai cu aprobarea comitetului creditorilor. Remuneratia acestor persoane de specialitate se suporta din averea debitorului, cu titlu de cheltuieli de procedura. Art. 23 permite angajarea persoanelor de specialitate, fara acordul comitetului creditorilor, daca se stabileste ca remuneratia acestora se va achita din fondul de lichidare.

§6. Pozitia asociatilor, a actionarilor sau a membrilor persoanei juridice in cadrul procedurii insolventei

35. Asociatii, actionarii sau membrii debitorului persoana juridica nu au dreptul sa participe direct la procedura insolventei, drepturile lor, privite colectiv, fiind exercitate de administratorul special.

Legea nu reglementeaza nici o sanctiune explicita pentru omisiunea desemnarii administratorului special de catre adunarea generala a asociatilor/actionarilor, nici in privinta debitorului, nici in privinta actionarilor. Din moment ce Legea insolventei dispune ca actionarii sunt reprezentati in cadrul procedurii exclusiv prin administratorul special, inseamna ca omisiunea desemnarii acestuia ii face pe actionari sa fie complet straini de procedura.

Asociatii/actionarii pot, totusi, sa formuleze, individual, cereri de interventie, fie accesorii, fie principale, si sa formuleze individual recurs contra hotaririlor judecatorului-sindic pronuntate in proceduri necontencioase. Legea insolventei a eliminat asociatii/actionarii din rindurile participantilor directi la procedura, calitatea lor de creditori ai debitorului pentru creanta reziduala rezultata din detinerea de parti sociale/actiuni devenind indiferenta pentru procedura insolventei. Asociatii/actionarii debitorului nu mai au nici calitatea de persoane indreptatite sa propuna un plan de reorganizare. Daca fosta Lege nr.64/1995 permitea asociatilor/actionarilor sa se reuneasca in adunari generale, desemnate drept participanti la procedura si sa exercite anumite drepturi cu caracter limitat referitoare la procedura colectiva, Legea insolventei a eliminat aceasta adunare generala din rindul participantilor la procedura. Totusi, pe fundalul legislatiei societatilor comerciale, drepturile obisnuite ale asociatilor/actionarilor se pastreaza, acestea putind fi exercitate, in principal, in afara procedurii, desi Legea insolventei contine unele

73 Textul continua cu sintagma “in conformitate cu criteriile stabilite prin Hotarire de Guvern”. Aceasta este o reminiscenta nejustificata a fostei Legi nr.64/1995, care vorbea de astfel de hotarire de guvern relativ la remuneratia administratorului judiciar/lichidatorului, care in prezent este stabilita pe baza criteriilor stabilite in OUG nr.86/2006, si nu prin hotarire de guvern. In orice caz, in prezent nu exista o astfel de hotarire de guvern, ceea ce ar putea face textul legal inaplicabil in cazul in care textul ar fi aplicat ad litteram.

mecanisme care fac posibila chiar in cadrul procedurii insolventei distributia valorii reziduale si partajul intre actionari74. Pe de alta parte, unele interferente ale asociatilor/actionarilor cu procedura insolventei se pastreaza : spre exemplu, administratorul special este desemnat in adunarea generala a asociatilor/actionarilor, iar unele masuri necesare implementarii unui plan de reorganizare (majorari de capital, vinzari de active de valoare mare, fuziuni, divizari etc) presupun hotariri ale adunarii generale a asociatilor/actionarilor.

Într-o societate comercială normala, management-ul societăţii este în principal controlat de asociaţi/actionari prin intermediul adunarii generale, al cenzorilor ori, in sistemul dualist de administrare, prin consiliul de supraveghere. Într-o societate comercială în insolvenţă sau în pragul insolvenţei, controlul acţionarilor asupra management-ului se transferă la creditori. O societate aflata in pragul insolventei isi orienteaza afacerea catre operatiunile impuse de creditori (care, pentru a nu recurge la executari silite si pentru a continua sa finanteze societatea, impun diferite conditii pentru reesalonari), comportamentul managerial fiind dictat mai mult de interesele creditorilor si mai putin de interesele actionarilor. O societate in insolventa intra, practic, total sub controlul creditorilor. Controlul management-ului debitorului revine creditorilor, control exercitat prin adunarea creditorilor şi comitetul creditorilor. Activitatea desfăşurată în procedura insolvenţei este controlata doar din punct de vedere judiciar de judecătorul sindic. Intr-un sens larg, instituirea procedurii insolventei este, in sine, o preluare ostila a societatii in cauza, din moment ce controlul se transfera de la actionari la creditori. Intr-adevar, rolul asociatilor/actionarilor societatii aflata in insolventa este redus pina la estompare. Practic, de la data deschiderii procedurii insolventei, adunarea generala a asociatilor/actionarilor (AGA) isi vede suspendate atribuţiile principale. AGA se mai poate implica doar in desemnarea administratorului special ori in procedurile de majorare a capitalului, fuziune sau divizare necesare pentru implementarea unui plan de reorganizare. In cadrul procedurii, eventualele drepturi ale asociatilor/actionarilor sunt exercitate de catre administratorul special, consacrat de Legea insolventei drept mandatar al acestora. Procedura insolvenţei permite o adevărată preluare ostila75, fie de către terţi fie de către creditori. Aceştia din urma, prin diferite tehnici de inginerie financiare, pot plăti acţiunile societăţii în insolvenţă prin creanţele deţinute.

Subcapitolul IIDeschiderea procedurii insolventei

Sectiunea 1Periodizarea procedurii insolventei

74 Pentru detalii, a se vedea Gh. Piperea, op.cit., Cap. 12 (Inchiderea procedurii).75Preluarea reprezintă transferul controlui prin vot de la actualul acţionar majoritar la un alt actionar majoritar. Preluarea este ostilă atunci cind nu este o preluare negociată, adica o preluare care presupune ca management-ul debitorului a fost de acrod cu schimbarea controlului societatii.

36. Legea insolventei are în vedere (i) o procedura colectiva « generala » care se deschide printr-o faza de observatie si se continua cu două modalitati distincte ale procedurii, reorganizarea judiciara si/sau falimentul, care pot fi si succesive, precum si (ii) o procedura « simplificata », care presupune fie trecerea directa la faliment, dupa o scurta perioada de observatie, fara posibilitatea de reorganizare judiciara (ca, de exemplu, in cazul societatilor-fantoma), fie deschiderea directa a procedurii de faliment (ca, de exemplu, in cazul societatilor dizolvate deja). In primul caz faza de observatie, scurtata la maxim 60 de zile, este urmata direct de faliment, fara posibilitatea reorganizarii judiciare.

Procedura colectiva obisnuita este scindata, ca si in dreptul francez, in 2 faze: o faza (perioada) de observatie si o faza « definitiva », de tratament judiciar, cuprinzand fie redresarea propriu-zisa (reorganizarea judiciara sau lichidarea pe baza de plan), fie falimentul.

Sentinta de deschidere a procedurii declanseaza faza de observatie (cu exceptia cazului in care, in procedura simplificata, se deschide direct procedura falimentului). In faza de observatie pot apare nenumarate litigii sau proceduri necontencioase, dintre litigii cele mai numeroase fiind cele declansate de diversele contestatii (la tabelul creantelor sau la masurile administratorului judiciar/lichidatorului). Faza de observatie se incheie cu hotarirea prin care se alege una dintre cele doua proceduri, hotarire care declanseaza faza „definitiva”. Trecerea de la faza de observatie la reorganizarea judiciara este marcata de hotarirea de confirmare a unui plan de reorganizare judiciara. Trecerea de la faza de observatie direct la faliment, posibila daca, pentru un motiv sau altul, nu poate fi admis un plan de reorganizare, este marcata de hotarirea prin care se dispune inceperea procedurii de faliment. Trecerea de la reorganizarea judiciara la faliment, ca efect al esecului planului, este marcata de hotarirea prin care se dispune falimentul cu titlu de sanctiune pentru neexecutarea planului. Asadar, daca planul de reorganizare nu este executat de catre debitor sau nu da rezultatele scontate, se trece la faliment, cu titlu de sanctiune ; daca, insa, reorganizarea se termina cu succes, procedura se inchide, fara a se mai trece la faliment.

Procedura insolventei se finalizeaza prin sentinta de inchidere a procedurii. Mai mult decit atit, deschiderea procedurii insolventei genereaza nu numai efecte

contemporane procedurii, ci si efecte asupra unei perioade de timp anterioara deschiderii procedurii (denumita si « perioada suspecta »), precum si anumite efecte ce se perpetueaza in timp dupa inchiderea procedurii (e vorba, in principiu, de decaderi profesionale si interdictii). Toate aceste momente presupun pronuntarea unor hotariri ale judecatorului-sindic care modifica in mod dramatic situatia juridica si chiar personala sau profesionala a debitorului, dar si situatia creditorilor participanti la procedura sau chiar a partenerilor contractuali ai debitorului din perioada anterioara deschiderii procedurii.

Este limpede astfel ca deschiderea procedurii insolventei prin hotarire judecatoreasca genereaza un complex de procese, cu parti, obiect si cauze diferite, toate solutionate de judecatorul-sindic. Procedura insolventei nu este un singur proces, ci o pluralitate practic indeterminata de procese. « Dosarul de insolventa » nu este, deci, dosarul unui singur proces.

In functie de aceste momente diferite in timp fata de deschiderea sau inchiderea procedurii, in cazul procedurii « generale » putem vorbi de :

a) perioada suspecta, adica o perioada de timp ce se intinde pe maxim 3 ani anteriori deschiderii procedurii insolventei si fata de care legea leaga o prezumtie de frauda in dauna creditorilor, aplicabila in cazul in care, in cadrul procedurii, se va fi formulat o actiune in anulare; actele juridice, transferurile sau constituirile de drepturi din aceasta perioada pot fi anulate la cererea, in principal, a administratorului judiciar/lichidatorului sau, in subsidiar, a comitetului creditorilor ; perioada suspecta nu este inca o perioada de insolventa, iar in lipsa

hotaririi de deschidere a procedurii, aceasta perioada este indiferenta Legii insolventei, nici unul din efectele procedurii insolventei neproducindu-se fata de debitor, creditor sau co-contractantii debitorului ;

b) sentinta de deschidere a procedurii care, chiar supusa recursului, este definitiva si executorie ; aceasta sentinta declanseaza toate efectele propriu-zise ale procedurii insolventei, atit cele fata de debitor, cit si cele fata de creditori, precum si efectele asupra perioadei anterioare deschiderii procedurii si, respectiv, asupra perioadei posterioare inchiderii procedurii ; procedura insolventei genereaza un potential practic infinit de procese, de genul contestatiilor, actiunilor in anulare, actiunilor in raspundere etc.; procesele aferente procedurii insolventei nu sunt posibile in lipsa sentintei de deschidere a procedurii ; in cazul in care, in recurs sau intr-o alta cale de atac, sentinta de deschidere a procedurii este desfiintata, toate celelalte procese declansate in baza ei ramin fara obiect ;

c) perioada de observatie care presupune, in principal, inventarul bunurilor debitorului si stabilirea masei credale, prin elaborarea si afisarea tabelului de creante ; in aceasta perioada anumite contracte ale debitorului sunt mentinute, in timp ce altele inceteaza de drept sau prin actul de vointa al administratorului judiciar ; toate actele debitorului care nu sunt incuviintate in prealabil de judecatorul sindic, cu exceptia actelor de gestiune curenta, sunt nule ;

d) perioada definitiva, care presupune ca judecatorul-sindic a decis fie confirmarea unui plan de reorganizare judiciara, fie trecerea la faliment ; in cazul in care reorganizarea judiciara, desi confirmata de judecatorul-sindic, a esuat, judecatorul-sindic dispune trecerea la faliment ;

e) inchiderea procedurii care presupune dezinvestirea organelor procedurii si incetarea tuturor efectelor procedurii, cu exceptia decaderilor si interdictiilor aplicabile debitorului persoana fizica sau conducatorilor debitorului persoana juridica ; ca efect al inciderii procedurii, cu putine exceptii, persoana juridica este radiata, iar datoriile acesteia se sterg ca urmare a incetarii personalitatii juridice a debitorului ;

f) perioada decaderilor si interdictiilor, uleriora inchiderii procedurii ; in aceasta perioada debitorului sau conducatorilor acestuia li se aplica, pe termen limitat de obicei la 5 ani, sanctiuni profesionale si decaderi care sa-i tina pe acestia departe de mediul lor de afaceri, pe care l-au contaminat cu insolventa.

Procedura simplificata de faliment se supune aceleiasi periodizari, cu exceptia faptului ca perioada de observatie fie lipseste total, fie se intinde pe maxim 60 de zile de la deschiderea procedurii, iar reorganizarea judiciara este exclusa.

In toata perioada de la deschiderea procedurii, pina la inchiderea acesteia, pot fi declansate litigii specifice procedurii insolventei. Aceste procese sunt posibile numai datorita existentei procedurii insolventei deschise fata de debitor si numai pe perioada de existenta a acesteia. Dintre aceste litigii specifice procedurii insolventei se pot da citeva exemple, dupa cum urmeaza : (i) contestatiile la masurile administratorului judiciar/lichidatorului sau la tabelul creantelor ; (ii) anularea unor acte juridice incheiate de debitor in perioada suspecta; (iii) angajarea raspunderii organelor de conducere ale debitorului persoana juridica ; (iv) angajarea raspunderii asociatilor care raspund nelimitat si solidar pentru datoriile societatii comerciale; (v) alte procese aferente procedurii, cum ar fi : procese referitoare la hotaririle organelor colective ale creditorilor ; inlocuirea administratorului judiciar/lichidatorului ; incuviintarea unor masuri sau acte ale administratorului judiciar, ca de exemplu vinzarile prin negociere directa sau tranzactiile referitoare la creantele debitorului contra debitorului sau.

Debitorul poate, insa, sa fie parte (pirit, reclamant, intervenient) si in procese de drept comun, cum sunt procesele debitorului contra debitorilor sai sau procesele debitorului in care se

revendica sau se contesta drepturi reale. Debitorul poate fi parte civila sau parte responsabila civilmente in procese penale. In toate aceste procese, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar sau de lichidator. Chiar daca, prin controlul pe care il exercita creditorii si judecatorul-sindic asupra administratorului judiciar, aceste procese sunt strins legate de procedura insolventei, suntem in prezenta unor procese independente de regulile speciale de procedura impuse de Legea insolventei, procese care se supun regulilor de procedura de drept comun, inclusiv cele de competenta. Spre exemplu, un litigiu referitor la creanta unui debitor aflat in insolventa asupra unui debitor al sau poate fi solutionat prin arbitraj, daca intre parti a fost convenit un compromis arbitral. Celelalte litigii de acest gen sunt in competenta instantei de drept comun, si nu a judecatorului-sindic.

Sectiunea a II-a Titularii cererii de deschidere a procedurii

37. Legea insolventei recunoaste calitate procesuala activa pentru cererea de deschidere a procedurii exclusiv debitorului si creditorului “indreptatit sa ceara deschiderea procedurii”. Intr-adevar, (i) debitorul, este obligat sa ceara deschiderea procedurii in termen de 30 de zile de

la aparitia starii de insolventa; Legea insolventei recunoaste facultatea debitorului de a cere deschiderea procedurii insolventei daca insolventa sa este iminenta; (ii) creditorul poate cere deschiderea procedurii insolventei daca intruneste calitatile cerute de lege pentru a fi “indreptatit” sa ceara deschiderea procedurii; notiunea de “creditor indreptatit sa ceara deschiderea procedurii este definita nu foarte inspirat de art. 3 pct.8 din Legea insolventei.

Ca o precizare de ordin general, se poate observa ca Legea insolventei incurajeaza debitorul sa ceara sau sa fie de acord cu deschiderea procedurii, in timp ce creditorul este descurajat sa faca acelasi demers. Astfel, pe de o parte : (i) debitorul poate cere deschiderea procedurii cind insolventa este iminenta; (ii) debitorul trebuie sa ceara in termen deschiderea procedurii, daca vrea sa evite consecintele neplacute ale declararii tardive a insolventei; (iii) daca sunt mai multe cereri concurente de deschidere a procedurii, iar una dintre ele este cererea debitorului, atunci toate dosarele aferente acestor cereri se conexeaza la cererea debitorului, chiar daca aceasta ar fi mai recenta; (iii) daca, in cazul judecarii cererii creditorului de deschidere a procedurii, debitorul recunoaste starea de insolventa in care se afla, renuntind la a mai face sau a mai sustine o contestatie la cererea creditorului, atunci debitorului i se permite sa ceara reorganizarea judiciara, in caz contrar acest drept fiindu-i refuzat. Pe de alta parte : (i) creditorul trebuie sa faca dovada existentei unei creante care sa indeplineasca cele 5 (sau chiar 6) conditii pentru a putea fi considerat “creditor indreptatit sa ceara deschiderea procecdurii”; (ii) chiar si in cazul in care creanta sa intruneste aceste conditii, creditorul poate fi obligat la o cautiune, care poate reprezenta 20% din valoarea creantei pretinse, ceea ce poate fi prohibitiv pentru creditor; (iii) daca cererea de deschidere a procedurii formulata de creditor se respinge, creditorul care a formulat cererea poate fi obligat la despagubiri pentru faptul ilicit de a cere deschiderea procedurii insolventei fata de un debitor care nu se afla in aceasta stare. Situatia nu este particulara Romaniei, ea fiind prezenta si in alte legislatii europene, cum este cea franceza. Asa cum se arata si in doctrina recenta76, in practica franceza se constata o retinere prudenta a creditorilor de a cere deschiderea procedurii colective fata de debitor, datorita succesivelor masuri legislative care au accentuat exigentele fata de creditori.

38. In cazul institutiilor financiar-bancare (banci, institutii de credit, institutii financiare non-bancare, entitati reglementate ale pietei de capital, societati de asigurare), deschiderea procedurii insolventei are loc, de regula, la cererea institutiilor de supraveghere si control, desi nu este exclusa deschiderea procedurii si la cererea debitorului si, in mod exceptional, la cererea creditorilor.

Tot in cazul societatilor din domeniul financiar-bancar, falimentul este o sanctiune pentru cazurile in care masurile de preventie a insolventei au dat gres. In acest caz, falimentul se deschide automat, fara cercetarea starii de insolventa.

In fine, in cazurile de insolventa transfrontaliera, o procedura de insolventa deschisa intr-un stat membru al UE are efecte de plin drept in Romania, asupra bunurilor debitorului aflate pe teritoriul Romaniei, in timp ce acest efect poate fi recunoscut in Romania de un tribunal, daca o procedura de insolventa a fost deschisa intr-un stat non-membru UE. In acest din urma caz, tribunalul din Romania nu cerceteaza nici starea de insolventa, nici titularitatea petentului, ci

76 I. Turcu, op.cit., p.378. Autorul citeaza o lucrare destul de recenta (F. Perrochon, R. Bonhomme , Enterprises en difficulte. Instruments de credit et de paiement, 5e edition, L.G.D.J., Paris 2001, p. 119), conform careia, din nefericire, instantele franceze sunt « feroce » fata de creditorii care au avut indrazneala de a insista sa fie platiti. De altfel, dupa 1994, urmind o solutie a jurisprudentei, in dreptul francez s-a impus obligatia creditorului de a face dovada ca a incercat in prealabil executarea silita a creantei. Asa se explica, conform autorilor citati, scaderea ponderii procedurilor deschise la cererea creditorilor, de la 46% in 1992, la 32% in anul 2000.

numai daca exista o hotarire de deschidere a procedurii si petentul are o creanta de recuperat de la debitor in Romania. In ambele cazuri, daca exista un sediu secundar al debitorului in Romania, se poate deschide in Romania o procedura secundara, caz in care, de asemenea, nu se mai cerceteaza conditiile obisnuite referitoare la petent, la creanta petentului sau la starea de insolventa, ci numai daca exista o hotarire de deschidere a procedurii in strainatatre si daca exista un sediu secundar in Romania.

39. In principiu, cererile de deschidere a procedurii insolventei se solutioneaza prin proceduri necontencioase, care nu presupun contradictorialitate, si deci, nici citarea partilor. Cu toate acestea, procedura poate deveni contencioasa, fie prin formularea unei opozitii a creditorului contra cererii de deschidere a procedurii insolventei formulate de debitor (opozitie care, de lege lata, in mod cu totul ilogic si bulversant, este ulterioara deschiderii procedurii), fie prin introducerea de catre debitor a unei contestatii la cererea creditorului, fie prin interventia in proces a unui creditor, actionar minoritar, administrator etc. Creditorii devin participanti la procedura colectiva numai dupa ce aceasta a fost deschisa in forma ceruta de lege si au fost admisi la masa credala. In cazul in care, prin cereri de interventie in interes propriu, creditorii sunt admisi sa participe la judecarea cererii debitorului de deschidere a procedurii, atunci procedura devine contencioasa, creditorii intervenienti devenind parti in procesul de deschidere a procedurii colective. Pot deveni parti in proces, prin cereri de interventie (in interesul debitorului sau in interes propriu), si asociatii/actionarii.

Procedura necontencioasa este reglementata in Codul de procedura civila, Cartea III, la art. 331-339, si are ca obiect cererile pentru dezlegarea carora este nevoie de mijlocirea instantei, fara insa sa se urmareasca stabilirea unui drept potrivnic fata de o alta persoana , precum sunt cele privitoare la darea autorizatiilor judecatoresti sau la luarea unor masuri legale de supraveghere, ocrotire ori asigurare. Caracteristica esentiala a procedurii necontencioase consta in absenta unui litigiu si a unui adversar. In schimb, principala trasatura a procedurii contencioase este aceea ca este bilaterala si presupune un conflict de interese77.

Sectiunea a III-a Deschiderea procedurii la cererea debitorului

77In acelasi sens, I. Turcu, op.cit., p.552.

40. Debitorul aflat in stare de insolventa78 este obligat, conform art. 27 alin.1 din Legea insolventei, sa formuleze o cerere de deschidere a procedurii insolventei, in termen de 30 de zile de la aparitia starii de insolventa. Desi legea nu o dispune in mod expres, este evident ca, pentru a exista obligatia debitorului de a cere deschiderea procedurii insolventei, starea de insolventa trebuie sa fie déjà instalata, adica actuala. Daca insolventa este doar iminenta, debitorul are facultatea, si nu obligatia, de a cere deschiderea procedurii insolventei (art. 27 alin.2 din Legea insolventei).

Asadar, debitorul : (i) este obligat sa ceara deschiderea procedurii insolventei, daca insolventa este

actuala, si (ii) este indreptatit sa ceara deschiderea procedurii insolventei daca insolventa

este iminenta (este pe cale sa se instaleze). Din punct de vedere formal, cererea de deschidere a procedurii insolventei trebuie sa

imbrace tiparul cererii de chemare in judecata, prevazute la art. 112 C.proc.civ., tinind cont de specificul necontencios al cererii.

Legea insolventei impune ca cererea de deschidere a procedurii insolventei sa fie insotita si de o lista de documente, informatii si declaratii, prevazuta de art.28, lista care poate fi rezumata la : (i) documentele contabile anuale si curente ale debitorului, (ii) lista (inventarul) bunurilor debitorului, (iii) lista creditorilor, (iv) lista platilor si a transferurilor patrimoniale din ultimele 120 de zile, (v) lista operatiunilor curente pe care si le propune debitorul pentru perioada de observatie, (vi) declaratii referitoare la intentiile debitorului in procedura de insolventa (daca opteaza petru reorganizare sau pentru faliment) si la onorabilitatea conducatorilor debitorului. O parte din aceste documente, informatii sau declaratii pot fi depuse si ulterior, in termen de 10 zile de la depunerea cererii de deschidere a procedurii. Sanctiunea nedepunerii acestor acte sau informatii nu este nulitatea cererii, asa cum s-ar putea intui, ci trecerea la faliment in procedura simplificata, asa cum rezulta din art. 28 alin.2 din Legea insolventei79. Refuzul debitorului sau al reprezentantilor sai legali de a depune aceste acte, declaratii sau informatii, dupa ce acest lucru le va fi fost impus de judecatorul-sindic, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, constituie infractiune si se pedepseste cu pedeapsa prevazuta de art. 147 din Legea insolventei.

In plus, cererea de deschidere a procedurii formulata de debitorul persoana juridica trebuie sa indeplineasca si alte conditii speciale de forma, impuse fie de Legea insolventei, fie de Legea societatilor comerciale, fie de alte legi speciale. Spre exemplu, cererea de deschidere a procedurii va fi semnata de persoanele care « potrivit actelor constitutive sau statutelor, au calitatea de a le reprezenta » (art.27 alin.3). In cazul societatilor pe actiuni care sunt administrate printr-un consiliu de administratie, decizia de a formula cererea de deschidere a procedurii insolventei este o atributie exclusiva a consiliului de administratie, care nu poate fi delegata la directori. Asadar, cererea de deschidere a procedurii trebuie insotita de decizia consiliului de administratie care sa aprobe o astfel de cerere si ea va fi semnata de reprezentantul legal 78 Definitia data debitorului de art. 3 pct.6, care vorbeste de o persoana al carui patrimoniu este in stare de insolventa, este destul de indepartata de sintagma “debitor aflat in stare de insolventa”, la care se refera art. 27 alin.1. De aici concluzia ca, cel putin la nivel teoretic, debitorul aflat in stare de insolventa nu este acelasi lucru cu debitorul al carui patrimoniu este in stare de insolventa. Nu este, insa, vorba o distinctie reala, ci de o greseala de redactare a textelor legale. 79 Textul legal dispune ca omisiunea depunerii actelor in termen va fi considerata o “recunoastere a starii de insolventa a patrimoniului” debitorului (din nou sintagma gresita de la art. 3 pct.6), cu consecinta trecerii la procedura simplificata. In realitate, insasi cererea de deschidere a procedurii este o recunoastere a starii de insolventa, asa cum s-a vazut in cap. III si cap.V, iar procedura simplificata se deschide si ea, ca si procedura generala, pe baza recunoasterii starii de insolventa.

(directorul general). In cazul bancilor sau al institutiilor financiare non-bancare, cererea trebuie semnata de conducatorii acestora (cel putin doi).

Din punctul de vedere al conditiilor de fond, Legea insolventei nu pretinde decit ca debitorul sa dovedeasca starea de insolventa actuala sau iminenta in care se afla. In privinta insolventei actuale nici o proba nu este necesara din moment ce debitorul recunoaste ca se afla in stare de insolventa. In schimb, pentru insolventa iminenta, debitorul trebuie sa faca proba ca insolventa se va instala cu siguranta intr-un viitor apropiat. Spre exemplu, amenintarea cu executari silite ce ar urma sa fie declansate de creditorii privilegiati sau de fisc, incetarea lucrului de catre salariati, oprirea sau amenintarea cu oprirea furnizarii de utilitati etc. sunt probe temeinice ale iminentei starii de insolventa. Nu sunt, insa, probe ale insolventei iminente in ele insele simplele sicane sau neintelegeri cu creditorii, negocierile mai tensionate cu salariatii, esecul in demersul de obtinere a unor facilitati sau esalonari etc.

Creditorii pot fi foarte simplu luati prin surprindere de astfel de cereri sau chiar prejudiciati, ceea ce poate duce la imposibilitatea acestora de a se opune la sau de a contesta in mod eficient cererea de deschiderea a procedurii formulata de debitor. Ceea ce se comunica, in conformitate cu art.32 alin (2), este incheierea de deschidere a procedurii pronuntata la cererea debitorului80. O astfel de reglementare il pune pe creditor in imposibilitatea de a contesta cererea debitorului si in postura ingrata de a rasturna, in cadrul opozitiei, marturisirea debitorului si, in acelasi timp, sa suporte consecintele procedurii insolventei (efectul suspensiv fiind, poate, cel mai deranjant pentru creditor). Desigur ca creditorul interesat are la indemina calea de atac a recursului, dar si acesta are inconvenientul ca intervine post factum cind, practic, nu se mai poate face nimic.

41. Deschiderea procedurii la cererea debitorului poate sa nu fie o optiune acceptabila pentru serie indefinita de persoane. Legea insolventei reglementeaza un singur caz in care o anumita categorie de persoane interesate, creditorii, se pot opune la deschiderea procedurii in urmarea cererii debitorului. Este vorba de opozitia reglementata de art. 32 alin.2 teza a doua din Legea insolventei81.

Dar cererea de deschidere a procedurii formulata de debitor poate fi contestata, in afara de creditori, si de alte persoane care ar putea dovedi un interes, iar mijloacele procedurale aflate la indemina acestora nu se rezuma la opozitie. Intrucit cererea debitorului de deschidere a procedurii este o cerere cu caracter necontencios, sunt aplicabile dispozitiile art. 335 C.proc.civ. care permit formularea unei cereri de interventie in interes propriu de catre orice persoana interesata (caz in care cererea capata caracter contencios), precum si dispozitiile art. 336 alin.3 C.proc.civ., care permit oricarei persoane interesate sa formuleze recurs contra incheierii prin care a fost “dezlegata” o cerere cu caracter necontencios. Cererea de interventie nu este reglementata de Legea insolventei, dar tiparul sau juridic, reglementat de art. 49-52 C.proc.civ., este aplicabil si in cazul procesului de deschidere a procedurii la cererea debitorului, intrucit suntem intr-o procedura necontencioasa, care face admisibila o cerere de interventie, in conditiile art. 335 C.proc.civ. Pe de alta parte, potrivit art. 336 alin.3 C.proc.civ., recursul contra incheierii de solutionare a cerereii necontencioase poate fi formulat de “orice persoana interesata, chiar daca nu a fost citata la dezlegarea cererii”. Specific procedurii insolventei este principiul conform caruia sunt citate la procesele aferente procedurii numai partile cu interese contrare,

80 I. Turcu, op.cit., p.558. 81Pentru detalii relative la opzitie si la controversele doctrinare relative la aceasta, a se vedea Gh. Piperea, op.cit., p. 387-390.

toate celelalte persoane potential participante la proces fiind tratate ca si tertii in procedurile necontencioase. De aici concluzia ca, in cererea de deschidere a procedurii formulata de debitor, care este o cerere necontencioasa, creditorii, actionarii, administratorii etc. nu sunt citati. Totul este ca persoanele in cauza sa-si dovedeasca interesul in a se respinge cererea debitorului de deschidere a procedurii si sa aiba la timp informatia relativa la depunerea de catre debitor a cererii. O interventie tardiva face, practic, inutila orice contestare a cererii debiorului, intrucit efectele deschiderii procedurii sunt in proportie mare ireversibile. Chiar daca debitorul sau creditorul care au obtinut deschiderea procedurii ar renunta la cerere, opozitia la inchiderea procedurii a oricaruia dintre creditorii care au facut deja cerere de inscriere la masa credala face impizibila inchiderea procedurii.

Pentru coerenta, sa retinem ca pot formula opozitie, in conditiile art. 32 alin.2 teza a doua, exclusiv creditorii, dar pot formula cerere de intereventie in interes propriu si recurs creditorii, actionarii, asociatii sau membrii persoanei juridice precum si, in anumite conditii speciale, administratorii persoanei juridice.

Creditorul, daca dovedeste un interes, poate formula : -opozitie, incident procedural care se pozitioneaza in timp dupa deschiderea procedurii,

conform art.32 alin.2 teza a doua din Legea insolventei; -cerere de interventie in interes propriu, incident procedural care intervine, in mod

obligatoriu, inainte de deschiderea procedurii (conform art. 50 C.proc.civ., interventia principala poate fi formulata numai in fata primei instante, pina la inchiderea dezbaterilor);

-recurs la hotarirea de deschidere a procedurii; creditorul prejudiciat in actiunea sa judiciara sau in executarea sa silita individuala poate face recurs, intrucit este o persoana interesata sa nu se dechida procedura; cu exceptia cazului in care s-a decis deschiderea procedurii simplificate, hotarirea de deschidere a procedurii nu poate fi suspendata de instanta de recurs (art. 8 alin.4 si, respectiv, art. 8 alin.5 lit.b) din Legea insolventei).

Actionarul, asociatul sau membrul debitorului persoana juridica, daca dovedeste un interes, poate contesta cererea de deschidere a procedurii, fie prin cerere de interventie in interes propriu, fie prin recurs, cu exceptia cazului in care cererea de deschidere a procedurii insolventei a fost precedata de o hotarire a adunarii generale in acest sens. Mijlocul procedural de contestare la indemina acestora poate fi, deci, cererea de interventie in interes propriu, care trebuie introdusa inainte de solutionarea in prima instanta a cererii debitorului, sau recursul contra hotaririi de deschidere a procedurii insolventei care se introduce, evident, dupa ce procedura se va fi deschis. In recursul actionarului, ca si in cazul recursului creditorului, hotarirea de deschidere a procedurii nu poate fi suspendata decit in cazul in care se va fi decis deschiderea procedurii simplificate.

In societatile pe actiuni care si-au instituit organe colegiale de conducere, decizia de a cere deschiderea procedurii apartine consiliului de administratie sau directoratului, dupa caz. In acest caz, ar putea un membru al CA sau al directoratului care s-a opus la luarea deciziei sa conteste cererea de deschidere a procedurii sau sa atace cu recurs hotarirea de deschidere a procedurii? Interesul ar exista, intrucit cel in cauza isi va fi pierdut functia in cazul deschiderii procedurii. Dar poate fi infrinta vointa colectiva a consiliului de administratie/directoratului printr-o cerere in justitie, in fata judecatorului sindic sau a instantei de recurs? Cu exceptia cazului in care se pun in practica atributii delegate de AGA la CA (spre exemplu, modificari ale capitalului social, schimbarea sediului sau a obiectului principal de activitate), deciziile CA nu pot fi atacate in justitie pe calea unei actiuni in anulare, ci numai la AGA. Formalitatile convocarii AGA sunt, insa, indelungate si, practic, cel ce ar vrea sa conteste este lipsit de

mijoacele de a emite sau de a obtine convocarea, intrucit dreptul de a emite sau de a cere convocarea apartine tot CA ori directoratului, respectiv, actionarului ce detine cel putin 5% din actiuni (in acest caz, actionarul nu convoaca el insusi adunarea generala, ci are dreptul de a cere CA sau directoratului sa convoace, in caz de omisiune sau refuz avind dreptul sa ceara convocarea tribunalului). Consider ca se poate cere totusi, pe cale incidentala, constatarea nulitatii deciziei CA. In cererea interventie in interes propriu sau in recursul administratorului in cauza se contesta legitimitatea sau legalitatea cererii de deschidere a procedurii pe temeiul unei exceptii de nulitate a deciziei CA de a se introduce cererea de deschidere a procedurii.

Ar putea contesta si actionarul o astfel de decizie a CA? Consider ca da, daca el poate dovedi un interes. Actionarul in cauza poate folosi aceleasi artificii procedurale ca si administratorul din ipoteza de mai sus.

Art. 132 alin.1 din Legea societatilor comerciale dispune ca hotaririle adunarii generale a actionarilor sunt obligatorii pentru toti actionarii, inclusiv pentru cei care au lipsit de la sedinta sau au votat contra luarii hotaririi, cu conditia ca hotarirea respectiva sa fie conforma legii si actului constitutiv. In caz de neconformitate cu legea sau actul constitutiv, actionarul care a lipsit de la sedinta sau care a votat contra luarii hotaririi poate cere anularea acesteia. De asemenea, orice persoana interesata poate ataca hotarirea adunarii generale cu actiune in nulitate absoluta. Cita vreme hotarirea adunarii generale este valabila si executorie, cererea de deschidere a procedurii aprobata prin hotarire a adunarii generale nu poate fi contestata de actionari. Numai daca hotarirea adunarii generale este anulata, cererea de deschidere a procedurii poate fi contestata de actionar prin cerere de interventie sau prin recurs contra hotaririi de deschidere a procedurii insolventei. Daca, in prealabil anularii, hotarirea adunarii generale a fost suspendata, aceasta este lipsita temporar de efecte, deci actionarul interesat poate contesta, respectiv, ataca cererea de deschidere a procedurii.

Interesul actionarului consta in protejarea investitiei sale, intrucit actiunile la o societate in insolventa sunt puternic devalorizate. Daca actiunile sunt emise de o societate cotata, insolventa este un caz de suspendare de la tranzactionare, iar falimentul este un caz de retragere de la tranzactionare (delistare), ceea ce reprezinta un prejudiciu dramatic pentru actionari. Problema care se pune este, insa, a obiectului probatiunii : actionarul trebuie sa dovedeasca faptul – negativ – ca nu exista insolventa. In plus, actionarul trebuie sa rastoarne recunoasterea (marturisirea) debitorului. Proba nu este insa imposibila, ea fiind tot atit de lesnicioasa sau dificila ca si cea pe care trebuie sa o faca creditorul in opozitie sau debitorul in contestatia sa la cererea creditorului de deschidere a procedurii. Daca insolventa este reala si actuala, actionarul poate demonstra un interes, probind ca debitorul are sanse de reorganizare. Legea insolventei permite suspendarea hotaririi de deschidere a procedurii simplificate, pentru a permite fie proba inexistentei insolventei, fie proba sanselor de reorganizare.

42. Este de presupus ca debitorul onest - atit cu creditorii sai cit si cu sine insusi - va cere deschiderea procedurii insolventei cind insolventa este iminenta, daca exista sanse de reorganizare judiciara, caz in care, practic, recunoaste criza in care se afla si isi avertizeaza creditorii asupra iminentei catastrofei, cerindu-le sansa reorganizarii judiciare. Daca starea de insolventa s-a instalat déjà, este de presupus ca si sansele unei reorganizari s-au diminuat catre disparitie, iar debitorul onest va cere direct falimentul.

In comportamentul debitorului in situatie de criza financiara, extremele sau starile patologice sunt : (i) fie acelea in care, in fata uneia sau mai multor cereri de deschidere a procedurii formulate de creditori debitorul contesta ca ar fi in stare de insolventa, desi aceasta

este demult instalata, (ii) fie acelea in care debitorul, in mod temerar, spera ca va reusi sa depaseasca criza, continuind afacerea cu mijloace ruinatoare sau deceptive, pina cind inevitabilul – deschiderea procedurii insolventei - se produce, (iii) fie acelea in care debitorul se foloseste cu rea-credinta de dispozitiile Legii insolventei referitoare la suspendarea urmaririlor silite si a curgerii dobinzilor ori a continuarii contractelor de furnizare de utilitati, cerind prea devreme deschiderea procedurii si producind, astfel, prejudicii creditorilor afectati de efectele deschiderii procedurii. Primele doua situatii se rezuma la problematica tardivitatii cererii de deschiderea a procedurii, in timp ce ultima situatie substantiaza regimul juridic al cererii premature de deschidere a procedurii.

Interesele creditorilor sau ale actionarilor pot fi prejudiciate atat prin intarzierea depunerii cererii de deschidere a procedurii, prin agravarea starii de insolventa, cat si de preamaturitate, prin efectul suspensiv (al actiunilor pentru realizarea creantelor contra debitorului si al curgerii dobinzilor si penalitatilor) antrenat de deschiderea procedurii82.

Ambele aspecte ale cererii neconforme de deschidere a procedurii – tardivitatea si prematuritatea - sunt reglementate, nu foarte coerent, de Legea insolventei.

Art. 27 alin.4 din Legea insolventei dispune ca introducerea prematura, cu rea-credinta a cererii de deschidere a procedurii atrage raspunderea patrimoniala a debitorului persoana fizica sau juridica, pentru prejudiciile pricinuite.

Pentru a putea vorbi de raspunderea debitorului, nu este suficient ca cererea sa deschidere a procedurii sa fie prematura, ea trebuie sa fie si introdusa cu rea-credinta. Suntem in prezenta unei raspunderi civile delictuale a debitorului, pentru prejudiciile pricinuite prin introducerea prematura si cu rea-credinta a cererii de deschidere a procedurii. In cazul debitorului persoana juridica, suntem in prezenta unei raspunderi pentru fapta proprie si nu a unei raspunderi a organelor de conducere. Reaua credinta trebuie dovedita de cel care se opune la deschiderea procedurii sau care contesta cererea de deschidere a procedurii formulata de debitor.

Raspunderea debitorului pentru prematuritatea crerii de deschidere a pocedurii si pentru reaua sa credinta este, in regula generala, o raspundere fata de un anume creditor sau fata de un anume actionar, prejudiciat prin introducerea prea devreme a cererii. Nu suntem decit in cazuri exceptionale in prezenta unui prejudiciu colectiv, al tuturor creditorilor sau actionarilor, prejudiciu care trebuie acoperit in cadrul procedurii, prin trecerea creantei de despagubiri pe tabelul creantelor. Instanta competenta sa se pronunte asupra actiunii in raspundere este, in mod obisnuit, instanta de drept comun, doar in mod exceptional fiind competent sa se pronunte judecatorul sindic (este vorba de cazurile in care se mentine deschisa procedura, chiar daca s-a constatat prematuritatea si reaua credinta a cererii debitorului)83.

Tardivitatea cererii de deschidere a procedurii, adica omisiunea sau intirzierea introducerii cererii de deschidere a procedurii de catre debitor, poate antama raspunderea civila sau chiar raspunderea penala a debitorului. Astfel, art. 27 alin.1 din Legea insolventei dispune ca debitorul este obligat « sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus prevederilor prezentei legi, in termen de maximum 30 de zile de la aparitia starii de insolventa ». Dupa cum se poate observa, textul nu prevede expres nici o sanctiune pe plan civil a incalcarii obligatiei de depunere in termen a cererii si nici momentul la care se considera ca a aparut starea de insolventa. Pe de alta parte, conform art. 143 alin.1 din Legea insolventei, neintroducerea sau introducerea tardiva a cererii de deschidere a procedurii, daca au trecut mai mult de 6 luni de la expirarea termenului

82 In acelasi sens, I. Turcu, op.cit., p.351.83 Pentr o alta opinie, a se vedea I. Turcu, op.cit., p. 354. Autorul considera ca raspunderea se stabileste de judecatorul-sindic, in cadrul procedurii, fara nici o distinctie.

prevazut de art. 27 alin.1, constituie infractiunea de bancruta simpla, pentru care poate fi sanctionat penal debitorul persoana fizica sau reprezentantul legal al debitorului persoana juridica. Nici acest text nu prevede nimic in legatura cu raspunderea civila. In plus, marea problema de legalitate a incriminarii este ca nu se poate sti cu exactitate care este momentul de la care curg cele 30 zile + 6 luni. Textul se refera la aparitia starii de insolventa ca moment de inceput al curgerii celor 30 de zile, dar data instalarii insolventei nu este stabilita legal. Din lipsa de prevedere legala, judecatorii sindici nici ei nu stabilesc, in hotarirea de deschidere a procedurii, data aparitiei starii de insolventa. Deci, nici macar hotarirea judecatoreasca nu ne poate oferi un criteriu cert de stabilire a datei aparitiei starii de insolventa. Or, o infractiune careia ii lipseste situatia - premisa (starea de insolventa, in cazul infractiunii de bancruta simpla) nu exista, de unde inaplicabilitatea practica a textului incriminator. Probabil ca in practica sarcina stabilirii datei aparitiei starii de insolventa va reveni procurorului (?!) sau judecatorului din penal. Cum acestia nu sunt specializati in insolventa, chestiunea va fi, invariabil, trimisa spre rezolvare « competenta » eternilor si inutililor experti judiciari.

Asadar, in cazul obligatiei debitorului de a depune in termen cerere de deschidere a procedurii insolventei suntem in prezenta unei obligatii care nu isi regaseste in Legea insolventei suportul sanctionator, nici in plan civil, nici in plan penal. Cel putin aparent, obligatia este complet inutila. Totusi, sanctiunea normei civile nu este aplicabila doar in cazul in care este expresa in lege, ci si in cazul in care este virtuala, iar o norma legala trebuie interpretata in sensul in care sa se aplice, si nu in sensul in care sa nu se aplice. Daca exista un prejudiciu pentru tarditivatea cererii, atunci el poate fi reparat in conditiile art. 998-1003 C.civ. si ale art. 35 din Decr. nr.31/1954. Actionarii ar putea fi prejudiciati prin intirzierea introducerii cererii, intrucit astfel li se reduc sau anihileaza sansele unei reorganizari. Creditorii chirografari ar putea fi afectati prin majorarea cuantumului creantelor privilegiate prin dobinzi si penalitati, ceea ce le va reduce sau anihila cota falimentara. La fel, pot fi afectati de tardivitate creditorii  chirografari care ar fi putut beneficia in urma unei reorganizari judiciare care sa le fi asigurat, spre exemplu, un procent mai mare de recuperare a creantelor lor.

Cu precizarea ca problema tardivitatii nu poate fi exterioara procedurii insolventei, asa cum este cazul prematuritatii (pentru prematuritate, cererea debitorului de deschidere a procedurii poate fi respinsa ; in schimb, chestiunea tardivitatii apare doar dupa deschiderea procedurii si nu poate duce la repunerea partilor in situatia anterioara), solutiile si nuantele aratate relative la sanctiunea pentru prematuritate sunt valabile si in cazul tardivitatii. Asadar :

-raspunderea pentru tardivitatea cererii este o raspunderea civila delictuala ;-actiunea in raspundere este de competenta judecatorului sindic, care o va solutiona in

modalitatea specifica procedurii insolventei, adica in cadrul unei declaratii de creanta pe care trebuie sa o formuleze victima prejudiciului ;

-administratorul judiciar sau lichidatorul nu au competenta verificarii creantei si a trecerii sale pe tabelul preliminar ;

-creanta de despagubiri este conditionata de o hotarire a judecatorului sindic de admitere a sa pe tabelul definitiv al creantelor ; pina la acest moment, daca creanta de despagubiri este contestata, judecatorul-sindic poate dispune, prin incheiere, trecerea sa pe tabelul creantelor cu titlul de creanta admisa provizoriu ;

-creanta de despagubiri poate fi contestata atit de debitor, cit si de creditori  ; daca, in contestatie, creditorii contesta individualitatea prejudiciului, considerind ca ele este unul general, tardivitatea afectind toata masa credala sau numai creditorii chirografari, atunci prejudiciul rezultat din tardivitate devine unul colectiv si actiunea in raspundere trebuie continuata de

comitetul creditorilor, structura organizata a creditorilor care le poate exercita drepturile colective.

In orice caz, daca intirzierea nu este din culpa debitorului, nu va putea fi antamata raspunderea acestuia pentru tardivitate. Astfel, daca debitorul cere in termen deschiderea procedurii, dar cererea ii este respinsa, fie din oficiu de judecator, fie in urma admiterii unei cereri de interventie sau prin revocarea hotaririi in urmarea admiterii opozitiei ori in recurs si daca ulterior se (re)deschide procedura, raspunderea debitorului, inclusiv cea penala, este inlaturata. Cu o singura conditie : data aparitiei starii de insolventa sa fie anterioara sau contemporana primei cereri de deschidere a procedurii, care a apartinut debitorului.

43. Cererea debitorului de deschidere a procedurii insolventei reprezinta o recunoastere a starii de insolventa, fie ca aceasta este actuala sau iminenta. Sustin aceasta idee chiar daca Legea insolventei vorbeste de o astfel de recunoastere numai in cazul in care debitorul nu va fi depus toate actele la care il obliga art. 28 sa le depuna. Starea de insolventa este o conditie a deschiderii procedurii iar debitorul, afirmand ca este in stare de insolventa, face sa se nasca un summum de obligatii si restrictii in sarcina sa, asa cum se intimpla in cazul oricarei recunoasteri (luata ca act juridic unilateral decalrativ sau constitutiv de drepturi si ca un mijloc de proba). Pentru a intari cele afirmate, sa incercam o comparatie cu cazul in care cererea de deschidere a procedurii apartine nu debitorului, ci creditorilor. In acest caz, debitorul are doar doua optiuni : sa conteste care ar fi in stare de insolventa (ceea ce, pentru debitor este riscant, intrucit, daca i se respinge contestatia, el nu va mai avea dreptul sa ceara reorganizarea, mergind direct in faliment) sau sa recunoasca, expres au prin tacere, starea sa de insolventa. In fata unei astfel de recunoasteri, procesul se termina cu deschiderea procedurii, fara a fi nevoie de nici o alta proba a insolventei. In cazul exemplificat, recunoasterea este provocata de creditor, o recunoastere similara cu cea provocata de un interogatoriu cerut de reclamant, in timp ce in cazul in care debitorul este autorul cererii, recunoasterea este voluntara. Din punct de vedere juridic, intre recunoasterea voluntara si cea provocata nu exista nici o diferenta. Desigur ca ambele feluri de recunoastere pot fi rasturnate sau invalidate in varii modalitati, inclusiv prin sanctionarea unui abuz de drept (ex. : recunoasterea voluntara a debitorului este facuta nu cu scopul de a declansa o modalitate de acoperire a pasivului sau caruia nu ii mai poate face fata cu lichiditatile de care dispune, ci pentru a paraliza una sau mai multe executari silite ; recunoasterea provocata de cererea unui creditor de deschidere a procedurii poate fi una de coniventa, urmarind alte scopuri decit cel prevazut de art. 2 din Legea insolventei), dar aceste elemente tin de regimul juridic al probelor si de atitudinea partilor in proces, fara a inlatura calificarea cererii debitorului drept o recunoastere a starii de insolventa.

Asa fiind, este, practic, imposibila respingerea cererii de deschidere a procedurii, pentru ca ar insemna sa se contrazica aceasta recunoastere continuta intr-o cerere care, mai ales in cazul in care insolventa este actuala, este obligatorie conform legii. Debitorul nu are de ales decit sa ceara deschiderea procedurii, pentru a evita consecintele patrimoniale sau personale neplacute ale omisiunii depunerii cererii in termenul legal. In fapt, judecatorul-sindic va putea respinge cererea debitorului de deschidere a procedurii insolventei numai daca va putea decela in cererea debitorului un abuz de drept, adica in cazul in care debitorul nu introduce cererea decit cu scop sicanatoriu, pentru a paraliza eventuale urmariri silite ale unor creditori. Judecatorul-sindic se poate, evident, sesiza din oficiu asupra abuzului de drept, dar poate stabili aceasta si in urma unei cereri de interventie a unuia dintre creditori, de obicei acela a carei urmarire silita se incearca a fi

paralizata, ori in urma admiterii unei opozitii, dar in orice caz, cererea debitorului va putea fi respinsa numai daca este temeinic motivata.

Daca s-a respins cererea debitorului de deschidere a procedurii, acesta are la indemina atit calea de atac a recursului (in solutionarea acestuia, curtea de apel poate modifica incheierea de la fond si poate admite cererea de deschidere a procedurii), cit si calea introducerii unei noi cereri de deschidere a procedurii. Aceasta a doua optiune este dezavantajoasa pentru debitor, intrucit, volens nolens, cererea sa de deschidere a procedurii va fi considerata tardiva (cererea nu va fi considerata si de rea-credinta, daca debitorul dovedeste ca insolventa era actuala sau iminenta la data primei cereri, respinsa contra vointei sale).

Sectiunea a IV-aDeschiderea procedurii la cererea creditorilor

45. Plata sau acoperirea unei creante prin concursul justitiei in procedura de drept comun parcurge, de regula, doua faze: faza judecatii si faza executarii silite. Titlurile executorii care nu

sunt contestate in justitie trec direct in faza executarii silite. In procedura insolventei, creantele se pot realiza fara ca creditorul sa fie nevoit sa parcurga cele doua faze din dreptul comun. Procedura insolventei este instituita de lege pentru acoperirea creantelor contra debitorului aflat in stare de insolventa, iar organele procedurii au obligatia sa asigure realizarea drepturilor participantilor la procedura. Creantele respective se pot realiza fara a fi nevoie de un titlu executoriu contra debitorului, singura conditie pusa de Legea insolventei creditorului fiind aceea de a formula o cerere de inscriere in tabelul creantelor, cerere la care trebuie sa se ataseze titlul creantei sale. In urma procedurii de verificare, administratorul judiciar sau lichidatorul poate trece in totalitate sau in parte creanta respectiva pe tabel sau o poate respinge, cel interesat avind, totusi, dreptul de a contesta masura. Dupa definitivarea tabelului, creditorul trecut in acest tabel este un “creditor indreptatit sa participe la procedura“, unul dintre drepturile acestui creditor fiind si acela de a primi, in conditiile planului de reorganizare sau ale ordinii de preferinta din art. 121 si art. 123 din Legea insolventei, o parte sau integralitatea creantei sale. Procedura insolventei este, deci, cel putin aparent, un avantaj pentru creditor, pentru ca procedura colectiva este (poate fi) direct o procedura executionala, caracterizata prin celeritate, ceea ce nu se poate spune despre procedura de drept comun84.). Pe de alta parte, taxa de timbru aplicabila atit cererii de deschidere a procedurii, cit si cererii de inregistrare a creantei in tabelul creantelor contra debitorului aflat in insolventa este fixa si, as spune, modica (39 de lei), in timp ce taxa de timbru in litigiile de drept comun este procentuala si se aplica la valoarea creantei pretinse. In fine, in litigiile comerciale de drept comun, este obligatorie asa-numita conciliere directa prealabila (procedura reglementata de art. 7201 C.proc.civ.), procedura care amina, de obicei, startul procesului, cu cel putin 30 de zile, in timp ce pentru cererea creditorului de deschidere a procedurii nu este necesara parcurgerea procedurii concilierii prealabile directe.

Aceste avantaje sunt, insa, relative, deoarece actiunea (cererea) creditorului de deschidere a procedurii fata de debitor are diverse limite si antameaza diverse pericole pentru creditori. Astfel, in principiu, creditorii mici si mijlocii evita sa ceara deschiderea procedurii insolventei fata de furnizorul ori clientul lor. Psihologic, retinerea se poate explica prin teama de a pierde un partener de afaceri, pierdere care s-ar putea repercuta in lant si fata de alti parteneri de afaceri care vor fi avertizati ca furnizorul sau clientul lor recurge la masuri agresive pentru a-si realiza creantele. Aceasta actiune este dificila si datorita faptului ca relatiile de afaceri tind sa se depersonalizeze, deseori creditorul cunoscandu-l putin sau deloc pe debitorul sau, ceea ce face imposibil sau, in orice, ca, dificil de stiut daca neplata se datoreaza unei jene momentane a debitorului sau insolventei acestuia. Dar actiunea creditorilor este si periculoasa, intrucit insolventa (incetarea platilor) nu este intotdeauna evidenta, iar cerand prematur insolventa debitorului, creditorul comite un delict civil generator de raspundere. Legea insolventei pune la dispozitia debitorului un mijloc foarte dur de aparare contra abuzului sau incertitudini creditorului petent, respectiv, obligarea la cautiunea de maxim 10% din valoarea creantei pretinse85, suma care, daca se admite contestatia debitorului si, deci, se respinge cererea

84 A se observa ca Legea insolventei a incercat sa scurteze cat mai mult aceasta procedura si sa elimine sau sa reduca la maxim posibilitatea reorganizarii judiciare, atunci cand nu este cazul, adica atunci cind situatia debitorului este definitiv compromisa.85 Art. 33 alin.3 vorbeste chiar de 10% din valoarea creantelor, ceea ce ar putea sugera ca este vorba de totalul creantelor contra debitorului. In realitate, este vorba fie de valoarea creantei pretinse de un singur creditor sau de mai multi creditori in co-participare procesuala, fie de valoarea creantelor pretinse te toti creditorii care au cerut deschiderea procedurii, iar cererile lor au fost conexate. Este asa, intrucit pina la momentul definitivarii tabelului creantelor, moment ulterior deschiderii procedurii, nu se poate sti care este totalul creantelor contra debitorului, ci numai cuantumul creantei pretinse de creditorul petent.

creditorului, va putea fi atribuita debitorului contestator pentru acoperirea prejudicului cauzat prin cererea prematura de deschidere a procedurii. Din alt punct de vedere, actiunea creditorilor nu prezinta pentru acestia decat un interes redus, caci : (i) fie creditorii sunt profesionisti ai creditului (ex.: banci) care isi asigura garantii reale, astfel ca, o urmarire silita a bunurilor ipotecate/gajate poate fi mai utila decat insolventa debitorului; ar fi paradoxal sa se conteze pe acesti creditori pentru declansarea procedurii, mai ales ca ei ar risca o reputatie de severitate susceptibila sa-i indeparteze ceilalti clienti ; (ii) fie creditorul nu este un profesionist al creditului (ex.: un client care a platit un avans ori un furnizor care nu a stipulat in favoarea sa o clauza de rezerva a proprietatii) si, nebeneficiind de nici o garantie, nu are nici o sansa (sau sanse foarte mici) de a fi platit, iar daca debitorul este un client important al creditorului, acesta din urma este deseori obligat sa nu actioneze, in vederea mentinerii relatiilor de afaceri cu acel client ; de unde reticenta evidenta de a cere deschiderea procedurii. In fine, in conduita retincenta a creditorului fata de o eventuala cerere de deschidere a procedurii, trebuie sa tinem cont si de nenumaratele restrictii ale drepturilor creditorilor, ca efecte ale deschiderii procedurii. Intr-adevar, asa cum am aratat in preambulul Cap. V, procedura insolventei este o procedura de sacrificiu. Dar nu oricine isi poate asuma acest sacrificiu.

46. Cererea de deschidere a procedurii insolvenţei formulata de creditori declanseaza un adevarat proces care, in mod obsinuit, are caracter necontencios, intrucit debitorul, cunoscind starea sa de insolventa vadita, achieseaza expres sau implicit la cererea creditorului. Daca insa debitorul contesta cererea creditorului, atunci procesul capata carcater contencios, cu toate rigorile impuse de contradictorialitate, disponibilitate, pozitie procesuala, probatoriu etc. Asadar, ambele parti (creditorul si debitorul) urmeaza a fi citate pentru solutionarea contestatiei. In doctrina86 s-a admis chiar ipoteza interventiei unei banci sau a unui garant in interesul debitorului, atunci cand cererea de deschidere a procedurii apartine unui creditor si banca sprijina contestatia debitorului, care neaga starea de insolventa.

Unul sau mai multi creditori, care au o creanta certa, lichida, exigibila si neachitata de debitor timp de cel putin 30 de zile, pot introduce cerere de deschidere a procedurii insolventei fata de debitor, acesta fiind prezumat, in atari conditii, a fi in stare de insolventa. Cererea i se comunica debitorului, in termen de 10 zile de la comunicare acesta avind dreptul sa conteste ca s-ar afla in insolventa. Comunicarea se efectueaza in conditiile Codului de procedura civila, si nu prin publicarea in Buletinul procedurilor de insolventa, intrucit nu suntem inca in prezenta unei proceduri de insolventa. In schimb, in recurs sau alte cai de atac la incheierea/sentinta de deschidere a procedurii, intrucit suntem in prezenta unei proceduri deja deschise, toate citarile, comunicarile si notificarile aferente se vor efectua prin Buletinul procedurilor de insolventa.

Daca exista mai multi creditori care cer deodata deschiderea procedurii insolventei, atunci acestora li se aplica dispozitiile din Codul de procedura civila referitoare la co-participare procesuala. Daca exista mai multe cereri concurente de deschidere a procedurii, atunci acestea se conexeaza la dosarul cel mai vechi. Daca printre cererile concurente se afla si cererea debitorului, atunci toate cererile se conexeaza la dosarul acestie ultime cereri. In fine, daca exista o procedura déjà deschisa si una sau mai multe alte cereri de deschidere a procedurii, toate aceste cereri vor fi conexate la dosarul de insolventa, putind fi considerate cereri de inscriere la masa credala (cu conditia sa contina elementele si sa imbrace formele prevazute de Legea insolventei pentru declaratia de creanta). Toate aceste masuri procesuale sunt necesare in vederea constituirii unui dosar unic al procedurii, care sa permita solutii coerente si prompte.

86 I. Turcu, op.cit., p.554.

Inainte de a verifica temeinicia cererii creditorului, judecatorul-sindic va trebui sa verifice admisibilitatea cererii acestuia, respectiv:

a) daca cererea de deschidere a procedurii indeplineste conditiile de forma generale preconizate de art. 112 si art. 132 C.proc.civ., sub sanctiunea nulitatii cererii ;

b) daca cererea indeplineste conditiile de forma speciale prevazute in art. 31 alin.1 din Legea insolventei, respectiv : (i) indicarea cuantumului si a temeiului creantei, si, daca este cazul, a existentei vreunei garantii reale contra debitorului si a existentei vreunei masuri asiguratorii asupra bunurilor debitorului, precum si (ii) indicarea intentiei de a participa la reorganizarea judiciara a debitorului, caz in care creditorul va trebui sa isi declare aceasta intentie prin cererea de deschidere a procedurii precizind, cel putin la nivel de principiu, modalitatea in care intelege sa participe la reorganizare. Daca in cererea sa creditorul va indica aceste elemente, el nu va mai fi obligat sa formuleze cerere de inscriere la masa credala, odata cu ceilalti creditori indreptatiti sa participe la procedura, ci va fi trecut pe tabelul creantelor cu suma si garantia verificate de judecatorul sindic. Asadar, creanta si garantia creditorului indreptatit sa ceara deschiderea procedurii nu va mai trebui supusa verificarii administratorului judiciar/lichidatorului. Neindicarea cuantumului si a temeiului creantei poate pune judecatorul-sindic in imposibilitate de a verifica caracterul cert, lichid si exigibil timp de mai mult de 30 de zile al creantei, ceea ce va duce fie la nulitatea, fie la respingerea cererii. Neindicarea existentei garantiei poate fi sanctionata cu refuzul recunoasterii privilegiului conferit in mod normal de garantie, ceea va putea duce la trecerea creditorului care a cerut deschiderea procedurii in rindul creditorilor chirografari. Cerinta indicarii existentei unor masuri asiguratorii asupra bunurilor debitorului este o simpla cerinta de informare a judecatorului-sindic, intrucit orice masura asiguratorie devine inutila dupa data deschiderii procedurii, dat fiind efectul suspensiv al procedurii fata de orice urmarire silita individuala pentru realizarea creantelor contra debitorului, creante anterioare deschiderii procedurii. Omisiunea de a indica intentia creditorului de a participa la reorganizarea judiciara a creditorului poate fi sanctionata cu ridicarea dreptului creditorului respectiv de a participa la reorganizarea debitorului, cu toate ca art. 32 alin.4 permite oricarui creditor – deci, si petentului in cererea de deschidere a procedurii - care detine cel putin 20% din valoarea masei credale si care si-a declarat intentia de a depune un plan prin cererea de inscriere la masa credala;

c) daca creanta creditorului este certa, lichida si exigibila, nefiind achitata timp de minim 30 de zile87. Pentru a se putea verifica aceste caracteristici ale creantei, creditorul este obligat sa anexeze cererii sale titlurile doveditoare ale creantei. Afirmarea existentei unei creante este insuficienta, creditorul urmind a dovedi, cel putin ca aparenta a dreptului, existenta creantei si caracterul sau cert, lichid si exigibil. Spre deosebire de creditorul indreptatit sa participe la procedura, care se inscrie la masa credala chiar in lipsa unui titlu pentru creanta sa, creditorul indreptatit sa ceara deschiderea procedurii trebuie sa dovedeasca creanta sa, si nu oricum, ci cu inscrisuri. Intr-adevar, avind in vedere caracteristicile speciale ale creantei pretinse de petent (creanta certa si lichida), caracteristici cerute pentru ca cererea sa sa fie admisibila, este evident ca alte mijloace de proba decit inscrisurile sunt inadmisibile. Cita vreme, insa, debitorul nu a formulat contestatie la cererea de deschidere a procedurii, dezinteresindu-se de chestiune, judecatorul-sindic trebuie sa se limiteze la analiza titlului creantei si caracteristicile acesteia, fara

87 Jurisprudenta si doctrina franceze pretind, in mod justificat, si o a sasea conditie pe care trebuie sa o indeplineasca cererea creditorului pentru a putea fi considerata admisibila, respectiv, creanta sa fi fost ceruta la plata, si nu numai exigibila. Consider si eu ca, pentru a putea juca prezumtia de insolventa, creanta ar trebui sa fie nu numai certa, lichida si exigibila de 30 de zile, ci si ceruta la plata, intrucit numai in acest fel se poate prezuma imposibilitatea de plata.

a se putea lansa in probatorii complexe, de genul expertizei sau a actelor solicitate de la terti. O astfel de maniera de lucru ar insemna incalcarea evidenta a principiului disponibilitatii ;

d) daca creanta are o valoare egala sau mai mare cu valoarea-prag.Daca cererea creditorului indeplineste conditiile de admisibilitate analizate mai sus si

daca creanta intruneste caracteristicile enumerate, atunci sunt intrunite conditiile de aplicabilitate ale prezumtiei de insolventa. In lipsa unei contestatii, judecatorul-sindic nu are nimic de facut altceva decit sa aplice prezumtia de insolventa si sa deschida procedura.

Asadar, in functie de momentul procesual si de atitudinea debitorului, sarcina probatiunii este impartita intre creditor si debitor. In privinta stabilirii existentei starii de insolventa, sarcina probatiunii este rasturnata in favoarea creditorului, odata ce sunt indeplinite conditiile de admisibilitate analizate mai sus. Prezumtia insolventei este declansata de proba intrunirii acestor conditii, proba care este in sarcina creditorului. Odata facuta aceasta proba, creditorul beneficiaza de prezumtia « insolventei vadite » a debitorului care, pentru a se apara contra dechiderii procedurii, va trebui sa faca proba ca nu este in insolventa.

47. Daca formuleaza contestatie, debitorul poate contesta nu numai starea de insolventa, ci si faptul ca creditorul ar fi indreptatit sa ceara deschiderea procedurii, adica faptul ca creditorul ar avea o creanta certa, lichida si exigibila. Spre exemplu, debitorul poate pretinde ca refuzul sau de plata nu este determinat de incapacitatea de plata, ci stingerea creantei, prescrierea acesteia, caracterul conditionat sau nedeterminat al acesteia etc. Debitorul poate, de asemenea, sa probeze ca, de fapt, creditorul practica un mic santaj prin formularea cerererii de deschidere a procedurii, intentionind sa-l forteze pe debitor la plata. Fiind dovedit abuzul de drept al creditorului, cererea poate fi respinsa. In plus, creditorul poate fi obligat la depunerea unei cautiuni, pentru evitarea prejudicierii debitorului. Dar, odata dovedita existenta creantei, precum si a caracteristicilor cerute acesteia pentru a face admisibila cererea de deschidere a procedurii, debitorul se afla in fata prezumtiei de insolventa, pe care trebuie sa o rastoarne pentru a putea obtine respingerea cererii debitorului. Intr-adevar, conform art.33 alin.2, in termen de 10 zile de la primirea copiei de pe cererea creditorului de deschidere a procedurii, debitorul trebuie fie sa conteste, fie sa recunoasca starea de insolventa.

Pentru a putea rasturna prezumtia de insolventa, debitorul trebuie sa formuleze in termen constestatie si sa dovedeasca faptul ca efectueaza plati curente de salarii, impozite si taxe, utilitati, eventual rate de credit, prin extrase de cont bancar. Nu este suficienta dovada faptului ca debitorul a facut plati sporadice catre creditori, chiar daca ar fi vorba de un numar relativ mare de plati de acest gen. Sincopele in efectuarea platilor sunt, in realitate, dovezi ale insolventei si nu dovada contrarie prezumtiei de insolventa. Nu este utila o expertiza care sa-si propuna sa dovedeasca, spre exemplu, ca debitorul ar putea avea capacitatea, in viitor, sa-si achite datoriile, intrucit insolventa sau lipsa acesteia se analizeaza la momentul cererii de deschidere a procedurii, si nu la momente ulterioare sau raportat la expectatii nerealiste ale debitorului.

Contestatia schimba pozitia procesuala a partilor. Creditorul, care a formulat o cerere initial necontencioasa, devine un intimat in contestatia debitorului, contestatie care, de altfel, are natura juridica a cererii de interventie in interes propriu, la care se refera art. 335 C.proc. Creditorul este asimilabil, cel putin din perspectiva probatorie, cu piritul intr-o actiune de drept comun, in timp ce debitorul este un intervenient in interes propriu, care are aceeasi pozitie procesuala ca si reclamantul, asa cum rezulta din art. 49 si art. 52 C.proc.civ. In procesul initial, de deschidere a procedurii, debitorul isi pastreaza administrarea patrimoniului sau, pina la pronuntarea hotaririi de deschidere a procedurii care, fiind executorie de drept, provoaca de

regula desesizarea debitorului, care va fi reprezentat, in procedura si in alte procese, de administratorul judiciar/lichidator sau de administratorul special. Debitorul poate formula, insa, si recurs contra hotaririi de deschidere a procedurii, caz in care nu mai este doar in contradictoriu cu creditorul-petent, ci si cu administratorul judiciar/lichidatorul. Legea insolventei permite debitorului, chiar desesizat, să exercite o serie de acţiuni sau drepturi procesuale cu caracter exorbitant, uneori chiar împotriva administratorului judiciar/lichidatorului (recurs, contestatie la tabelul creantelor, contestatie la masurile practicianului in insolventa etc.). Debitorul nu va fi reprezentat in acest recurs de administratorul jidiciar/lichidator, ci de cel care, in mod obisnuit, ii exercita drepturile (in cazul in care acesta nu exista, se aplică prevederile art. 41 C. proc. civ. alin. (1) conform carora „orice pers care are folosinţa drepturilor civile poate să fie parte în judecată” şi cele ale art. 44 C. proc.civ., care permit numirea unui curator special care să reprezinte persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de folosinta limitata).

Debitorul poate sa recunoasca existenta starii de insolventa, caz in care i se permite sa formuleze o cerere de reorganizare judiciara (daca, evident, sunt indeplinite si celelalte conditii legale). Daca insa debitorul, caruia i s-a comunicat in mod legal cererea de deschidere a procedurii, nu se manifesta in nici un fel fata de aceasta cerere, atunci judecatorul-sindic este obligat sa deschida procedura. Tacerea debitorului nu mai permite judecatorului-sindic sa verifice existenta starii de insolventa, intrucit, in caz contrar, prezumtia de insolventa vadita nu ar mai avea sens. Intr-adevar, termenul de 10 zile de la comunicarea cererii crditorului de deschidere a procedurii este un termen de decadere, care opreste debitorul de la a introduce ulterior contestatie. In plus, judecatorul-sindic si-ar putea manifesta « rolul activ » si cere expertize, extrase de cont si alte probe, ceea ce ar prelungi inutil procesul de deschidere a procedurii, in contra principiului celeritatii statuat de art. 5.

Daca s-a admis contestatia, cererea creditorului va fi respinsa, acesta putind fi obligat la acoperirea prejudiciului creat debitorului prin introducerea cererii. Ideea acoperirii acestui potential prejudiciu sta la baza instituirii cautiunii, pe care judecatorul-sindic o poate stabili in sarcina creditorului, la cererea debitorului.

In prezenta unei contestatii din partea debitorului, recursul va putea fi formulat numai de partile in procesul de fond, intrucit in recurs nu se poate schimba calitatea partilor si nu se pot depasi limitele procedurale ale hotaririi de fond. Creditorul va avea, desigur, dreptul de a formula recurs, curtea de apel putind modifica sentinta de la fond in sensul respingerii contestatiei debitorului si admiterii cererii creditorului.

Daca debitorul va putea demonstra ca cererea creditorului nu i s-a comunicat in formele prevazute de art. 33 alin.2 din Legea insolventei, el va putea fie sa formuleze o contestatie, cerind repunerea in termen, fie sa formuleze o contestatie in anulare, pentru nelegala citare (contestatia in anulare este inadmisibila daca se mai poate exercita recurs sau daca debitorul ar fi putut exercita un recurs, dar nu a facut-o). Debitorul poate invoca cu succes « comunicarea » cererii de deschidere a procedurii prin Buletinul procedurilor de insolventa, intrucit art. 33 alin.2 din Legea insolventei este o exceptie de la principiul publicitatii prin Buletin, mai ales ca, la momentul depunerii cererii sia al solutionarii ei, debitorul nu va fi fost – inca – in procedura insolventei, asadar acesta cerere a creditorului trebuie sa i se comunice debitorului in modalitatile prevazute de Codul de procedura civila. Trebuie retinut, insa, ca art. 122 alin. (3) C.proc.civ. prevede ca neregularitatea actelor de procedura se acopera daca partea nu a invocat-o la prima zi de la infatisare ce a urmat dupa aceasta neregularitate si inainte de a pune concluzii in fond. In consecinta, neprimirea de catre debitor, conform dispozitiilor art. 33, a cererii creditorului de deschidere a procedurii trebuie sa fie invocata, sub sanctiunea decaderii, la prima sedinta

convocata de judecatorul-sindic, daca debitorul participa la sedinta. Daca debitorul nu a participat la sedinta pentru ca nu a primit notoficarea, neregularitatea fiind de ordine publica, incalcarea dispozitiilor art. 33 ali.2 din Legea insolventei poate fi constatata si din oficiu in recursul debitorului contra sentintei de deschidere a procedurii, conform dispozitiilor art. 306 alin. (2) C.proc.civ88.

Fiind vorba de o procedura necontencioasa, recursul contra sentintei de deschidere a procedurii va putea fi formulat de orice persoana interesata, respectiv, de creditori, de asociatii/actionarii sau membrii persoanei juridice debitoare, de administratorii statutari ai persoanei juridice care s-au opus la introducerea cererii de deschidere a procedurii etc.

Daca o cerere anterioara de deschidere a procedurii a fost respinsa pentru orice motive (cererea era inadmisibila, cererea era nefondata, intrucit debitorul nu era in stare de insolventa, cererea a fost respinsa ca prematura) si ulterior procedura insolventei a fost deschisa a la cererea aceluiasi creditor sau a altuia, intrucit insolventa de deveni, intre timp, actuala, prina hotarirea a judecatorului sindic nu are autoritate de lucru judecat fata de cea de-a doua cerere care, de altfel, poate sa apartina si debitorului89.

Daca in urma contestatiei debitorului, a cererii de interventie ori a persoanei interesate, hotarirea de deschidere a procedurii este desfiintata, cererea de deschidere a procedurii va fi considerata lipsita de efecte, chiar de la inregistrarea ei90. Este adevarat, insa, ca, in cazul in care cererea se respinge ca urmare a contestatiei sau recursului debitorului, un efect al cererii de deschidere a procedurii formulata de creditor se mentine, totusi, desi nu este vorba de un efect specific procedurii insolventei : este vorba de raspunderea creditorului pentru daune cauzate de introducerea prematura si cu rea credinta a cererii de deschidere a procedurii.

Daca, in final, recursul sau va fi fost respins, sentinta de deschidere a procedurii devenind irevocabila, dreptul debitorului de a cere reorganizarea judiciara este suprimat, cu consecinta intrarii directe in faliment a acestuia, intrucit legea a inteles sa il sanctioneze pe debitorul neonest care, desi stia ca se afla in stare de insolventa, a ascuns aceasta stare creditorilor sai. Falimentul poate fi evitat, in aceasta situatie, numai daca administratorul judiciar sau creditorii ce detin minim 20% din total masei credale si-au exprimat, in termen legal si in formele prevazute de art. 59 alin.1 sau, respectiv, art. 60 alin.2, intentia de a propune un plan de reorganizare a activitatii debitorului. ,

48. La cererea debitorului, formulata odata cu contestatia sau ulterior introducerii acesteia, judecatorul-sindic ii poate obliga pe creditorii semnatari ai cererii introductive sa consemneze o cautiune la o banca, in valoare de maxim 10% din cuantumul creantei pretinse. Daca se impune cautiunea si ea nu este consemnata de catre creditor, cererea sa se respinge. Daca s-a platit cautiunea si cererea creditorului de deschidere a procedurii a fost admisa, debitorul fiind declarat in insolventa, atunci cautiunea se restituie deponentului. Dimpotriva, daca se respinge cererea creditorului, in urma admiterii contestatiei, cautiunea va putea fi folosita la acoperirea pagubelor suferite de debitor.

Cererea debitorului de obligare la consemnarea unei cautiuni presupune o contestatie, formulata in termen si ea trebuie sa aiba o justificare conforma scopului cautiunii, adica aceea de a impiedica abuzul de drept al creditorului care ar fi tentat sa introduca prematur si cu rea credinta cereri de deschidere a procedurii insolventei fata de orice debitor, neselectiv. Decizia de 88 I. Turcu, op.cit., p.371.89 A se vedea si I. Turcu, op.cit., p.376, care citeaza o jurisprudenta ca C.A.Ploiesti, sectia comerciala (decizia nr.601 din 18 septembrie 2001, in Culegere de practica judiciara pe anul 1999-2002, Ministerul Justitiei, p. 279).90 I. Turcu, op.cit., p.375.

a impune o cautiune este una delicata91, judecatorul-sindic fiind pus intr-o pozitie aparent contradictorie atunci cind stabileste obligatia de consemnare a cautiunii si, in acelasi timp, trebuie sa se pronunte asupra insolventei vadite, adica aparente, care mai este si prezumata. Intr-adevar, insolventa este prezumata ca fiind vadita, daca se dovedesc conditiile de admisibilitate ale cererii creditorului. In schimb, obligarea la consemnarea cautiunii presupune unele dubii ale judecatorului-sindic asupra seriozitatii demersului creditorului. In aceste conditii, nu este foarte clar de ce a mai fost reglementata cautiunea, din moment ce insolventa este prezumata ca fiind vadita, iar obligarea la cautiunea se justifica prin dubiile pe care le poate avea judecatorul asupra seriozitatii cererii de deschidere a procedurii.  De precizat ca, chiar daca judecatorul–sindic este cel care stabileste cautiunea, el nu va avea competenta functionala de a se pronunta si asupra cererii de despagubire formulata de debitor in cazul in care se respinge cererea creditorului. Intr-adevar, daca cererea de deschidere a procedurii este respinsa, nici unul din efectele deschiderii procedurii insolventei nu se poate naste, deci nici competenta functionala a judecatorului-sindic, care se dezinvesteste de cauza cind respinge cererea creditorului. Debitorul trebuie sa formuleze o cerere de despagubire la instanta de drept comun, cerere in care va trebui sa faca dovada intrunirii elementelor raspunderii civile delictuale. Sarcina probei acestor elemente (fapta ilicita, prejudiciului, legatura de cauzalitate intre fapta si prejudiciu, culpa autorului prejudiciului) este destul de facila, intrucit prin consemnarea cutiunii, prejudiciul a fost, practic, cuantificat, iar respingerea cererii de deschidere a procedurii ca prematura face dovada faptei ilicite, raminind practic ca debitorul sa faca doar dovada culpei, care este o culpa agravata, sub forma relei credinte sau a abuzului de drept. Numai in cazul in care debitorul ar pretinde ca dauna este mai mare decit cuatumul cautiunii, el va trebuie sa faca dovada acestui prejudiciu suplimentar.

Asadar, ca si in cazul prematuritatii cererii debitorului, si raspunderea creditorului este o raspundere civila delictuala, care poate fi antrenata printr-o actiune a debitorului formulata la instanta de drept comun. Singurele deosebiri importante sunt : (i) dupa ce cererea creditorului va fi fost constata ca prematura, procedura insolventei nu se va putea deschide sau mentine deschisa (ii) judecatorul sindic nu este competent sa se pronunte intr-o astfel de actiune; (iii) sarcina probei este mai facila pentru debitor. Cererea debitorului de despagubire pentru prematuritatea cererii creditorului de deschidere a procedurii nu mai poate fi primita dupa ce s-a pronuntat sentinta de deschidere a procedurii, pentru ca ar fi lipsita de finalitate, intrucat nu mai exista posibilitatea respingerii cererii creditorului92.

Subcapitolul IIIEfectele deschiderii procedurii insolventei

Sectiunea IPrincipiul celeritatii procedurii

49. Asigurarea continuitatii si celeritatii procedurii insolventei este o preocupare constanta a legiuitorului si, in acelasi timp, o datorie primordiala a judecatorului-sindic si a 91 I. Turcu, op.cit., p.374, considera ca « judecatorul-sindic trebuie sa dea dovada de multa retinere in admiterea cererii de obligare la consemnarea cautiunii si sa nu cedeze tentatiei de a uza de aceasta posibilitate pentru a se debarasa de dosar. El este dator sa analizeze cu mult discernamant critic cerera debitorului si sa ii ceara acestuia sa faca dovada sustinerilor. Totodata, trebuie sa evite dimensionarea exagerata a cautiunii, obligandu-l pe creditor sa mai suporte si paguba care ar rezulta din blocarea acestor fonduri ». 92 I. Turcu, op.cit., p.372, care citeaza o solutie nepublicata a C.A.Cluj (sectia comerciala si de contencios administrativ, decizia nr.47/R din 4 mai 2002.

administratorului judiciar/lichidatorului, asa cum rezulta expres din art. 5 alin.2 din Legea insolventei.

Continuitatea si celeritatea pot fi asigurate prin impunerea dosarului unic, in care procedura insolventei sa continue, chiar daca pe rol sunt una sau mai multe cai de atac, mai ales ca toate hotaririle judecatorului-sindic sunt definitive si executorii. Legea reglementeaza un dosar unic al procedurii care se deruleaza sub jurisidictia judecatorului-sindic, precum si, indirect, dar indubitabil, un dosar unic al cailor de atac ce pot fi exercitate contra multitudinii de hotariri judecatoresti ce pot fi pronuntate de judecatorul-sindic.

De asemenea, cele doua deziderate ale legii stau la baza procedurii specifice insolventei de citare, comunicare a actelor de procedura si de notificare prin intermediul Buletinului procedurilor de insolventa.

In faza anterioara deschiderii procedurii pot co-exista unul sau mai multe dosare de deschidere a procedurii insolventei fata de un debitor, consecinte ale unor cereri formulate de persoane diferite (debitor, creditori). Dupa deschiderea unei proceduri de insolventa fata de un debitor, pot co-exista dosarului procedurii de insolventa deja deschisa si una sau mai multe cereri de deschidere a procedurii fata de acelasi debitor. In fine, data fiind multitudinea de hotariri ce pot fi pronuntate de judecatorul-sindic, exista un potential nelimitat de cai de atac ce pot co-exista cu privire la una si aceeasi procedura de insolventa sau la unul si acelasi debitor. Pentru a evita solutii contradictorii, toate aceste dosare trebuie reunite (conexate) intr-un dosar unic al cauzei. Institutia dosarului unic al cauzei, ce trebuie format atit la fond, cit si in recurs, este necesara pentru a disciplina practica si a conferi continuitate si celeritate procedurii insolventei si nu pentru a crea impresia ca exista un singur proces referitor la insolventa unui debitor.

Multitudinea hotaririlor judecatorului-sindic, atacabile fiecare cu recurs, poate provoca adevarate blocaje decizionale, mai ales in dosarele complexe, cu un numar mare de participanti la procedura. Uneori pluralitatea recursurilor duce la situatia fragmentarii dosarului cauzei, parti din dosar (“urme”, in jargonul arhivelor instantelor) fiind dispersate la tribunal, la curtea de apel, la acelasi complet sau la complete diferite etc. De aceea Legea insolventei a instituit in mod judicios regula solutionarii tuturor recursurilor intr-un singur dosar (art. 8 alin.6), in acelasi timp, asa cum este reglementata si obligativitatea solutionarii intr-un singur dosar si deodata a tuturor contestatiilor la tabelul creantelor. Dupa deschiderea procedurii, toate recursurile, inregistrate simultan sau succesiv, trebuie, ca si la momentul intial, al deschiderii procedurii, sa fie conexate intr-un dosar unic. Asadar, la fond, in fata judecatorului-sindic, vom avea un dosar unic al procedurii insolventei, iar la Curtea de apel vom avea un dosar unic al cailor de atac contra hotaririlor judecatorului-sindic. Mai mult, pentru operativitate, art. 8 alin.3 din Legea insolventei dispune (preluind o solutie din Legea nr. 149/2004) ca, in vederea solutionarii recursului, se trimit la curtea de apel in copie certificata, sub semnatura grefierului-sef al tribunalului, numai actele ce intereseaza rezolvarea recursului, selectate de judecatorul-sindic.

In procedura de insolventa, citarea părţilor, precum şi comunicarea oricăror acte de procedură, a convocărilor şi notificărilor se efectuează in mod obisnuit prin Buletinul procedurilor de insolvenţă, asa cum dispune art. 7 alin.1 din Legea insolventei.

Buletinul procedurilor de insolventa este o publicatie editata de Oficiul National al Registrului Comertului care are ca scop publicarea citatiilor, convocarilor, notificarilor si

comunicarilor actelor de procedura aferente procedurii insolventei, efectuate de instantele judecatoresti, administratorul judiciar sau lichidator dupa deschiderea procedurii93.

Anumite acte ale practicianului nu sunt, totusi, supuse publicitatii in Bultetin, ci unei altfe forme de publicitate. Este cazul tabelelor de creanta si al planurilor de distributie partiala sau finala, care se afiseaza la tribunal. Rapoartele administratolului judiciar/lichidatorului se publica in Buletin, dar ele trebuie sa fie prezentate si sustinute in instanta, pentru ca judecatorul-sindic sa-si poate exercita controlul judiciar. Pe de alta parte, de la principiul publicitatii prin Buletinul procedurilor de insolventa, legea stabileste mai multe categorii de exceptii.

a) Pentru depunerea declaratiei de creanta, creditorii sunt notificati in conditiile Codului de procedura civila si prin publicarea in Buletin si intr-un ziar de larga circulatie a notificarii (art. 61 alin.3). Creditorii care au înregistrat cereri de admitere a creanţelor sunt prezumaţi că au în cunoştinţă termenele pentru verificarea si definitivarea creantelor, termenul pentru inregistrarea, verificarea si definitivarea creantelor ce vor fi trecute in tabelul definitiv consolidat, precum si termenele pentru contestarea creantelor şi nu vor mai fi citaţi (art.7 alin.7). Teza a doua a art.7 alin.3 dispune ca, pentru creditorii care nu au putut fi identificaţi în lista prevăzută la art. 28 alin. (1) lit. c) 94, procedura notificării prevăzute la art. 61 va fi considerată îndeplinită dacă a fost efectuată prin Buletinul procedurilor de insolvenţă. Textul este la limita constitutionalitatii, intrucit introduce o discriminare nepermisa intre creditori si, in plus, le poate rapi acestora dreptul de acces la justitie si dreptul la un proces echitabil. De aceea, si apelind la principiu aplicabilitatii directe in dreptul intern a dreptului la un proces echitabil, consider ca creditorul necunoscut poate formula declaratie de creanta chiar si peste termenele prevazute de art. 62, cu conditia ca procedura sa mai fie inca deschisa.

b) Comunicarea actelor de procedură anterioare deschiderii procedurii şi notificarea deschiderii procedurii nu se efectueaza prin intermediul Buletinului, ci in conditiile Codului de procedura civila. Citarea la judecarea procesului initial, de deschidere a procedurii, se efectueaza conform Codului de procedura civila, intrucit nu suntem inca in procedura insolventei. De asemenea, sentinta de deschidere a procedurii nu se publica in Buletin, ci, pentru a se putea exercita calea de atac, se comunica debitorului, creditorului petent si, dupa caz, partilor, in functie fie de autorul cererii de deschidere a procedurii, fie de caracterul necontencios sau contencios al procedurii de deschidere. Sentinta de deschidere a procedurii se notifica practicianului in insolventa desemnat administrator judiciar (sau lichidatorului, daca procedura se deschide direct ca procedura simplificata de faliment).

93Formatul si continutul-cadru ale actelor care se publica in Buletinul procedurilor de insolventa si ale dovezii privind indeplinirea procedurii de citare, convocare, notificare si comunicare sunt reglementate prin Ordinul Ministrului Justitiei nr. 1692/C/2006 si sunt utilizate in mod obligatoriu de toti participantii la procedura, asa cum prevede art. 7 alin. (5) din lege. Continutul Buletinului este structurat pe tipuri de acte : citatii, convocari, notificari, comunicari ale hotararilor pronuntate de instantele judecatoresti care aplica procedura insolventei si alte categorii de acte. Informatia este structurata pe judete, pe firme, pe organe care aplica procedura si pe categorii de acte. Informatia cu privire la firma cuprinde denumirea, codul unic si numarul de ordine din registrul comertului, iar informatia cu privire la organe mentioneaza instanta, judecatorul-sindic, administratorul judiciar sau lichidatorul. Buletinul publica si documentele insotitoare ale actelor de procedura mentionate mai sus. Instantele judecatoresti sunt obligate, la fel ca si judecatorii-sindici, administratorii si lichidatorii, sa transmita la Oficiul Registrului Comertului unde este inregistrat debitorul un exemplar de pe actele de procedura si de pe hotarari, in vederea publicarii acestora in Buletin.94Este vorba de lista pe care este obligat sa o depuna la dosar debitorul, fie odata cu cererea de deschidere a procedurii, fie in termen de 10 zile de la deschiderea procedurii. Este o lista pe care debitorul nu o depune intotdeauna sau pe care o depune incompleta.

c) Comunicarea citaţiilor, a convocărilor şi notificărilor faţă de participanţii la proces, al căror sediu, domiciliu sau reşedinţă se află în străinătate, este supusă dispoziţiilor Codului de procedură civilă.

d) În cazul în care debitorul este o societate tranzacţionată pe o piaţă reglementată, judecătorul-sindic va comunica Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare hotărârea de deschidere a procedurii.

e) In recurs, partile sunt citate prin formalitatile prevazute de Codul de procedura civila (aceasta exceptie a fost introdusa la art. 8 alin.1 prin modificarea Legii insolventei, prin OUG 173/2008).

f) Publicarea in Buletin nu poate inlocui comunicarea hotaririi, fara a aduce atingere principiului liberului acces la justitie.

Constitutionalitatea art.7 din Legea insolventei a fost de curind pusa in discutia Curtii Constitiutionale95. Autorul exceptiei de neconstitutionalitate, precum si reprezentatul Ministerului Public au sustinut ca dispozitiile art. 7 din Legea insolventei “nu asigura conditiile unui proces echitabil fata de acele persoane care sunt introduse in procedura insolventei ulterior deschiderii acesteia si care sunt citate direct prin Buletinul procedurilor de insolventa” si ca „art.7 din Legea insolventei este contrar dreptului de acces liber la justitie si dreptului la un proces echitabil, intrucit impun […] obligatia de a se abona la Buletinul procedurilor de insolventa si de a urmari toate numerele acestui buletin pentru a vedea daca a fost actionat in judecata de o terta persoana”. Autorul exceptiei de neconstitutionalitate mai sustine ca, „din cauza prevederilor insuficient de clare ale textelor criticate, instantele de judecata nu mai comunica nici un inscris depus de parti la dosar, decit prin intermediul acestui buletin, astfel ca nu mai poate fi formulata o aparare corespunzatoare”. Curtea de apel Timisoara, in fata careia s-a ridicat exceptia de neconstitutionalitate, a admis ca textul art. 7 este contrar dreptului de acces liber la justitie, drept care presupune, in concordanta cu dreptul la aparare, incunostiintarea oricarei persoane in mod cert despre existenta unui litigiu in care este implicat, intr-o modalitate si intr-un termen rezonabile pentru a nu le fi prejudiciate drepturile. Avocatul poporului considera, in plus, ca textul art. 7 din Legea insolventei este neconstitutional si pentru ca instituie o discriminare pe criteriul averii, intrucit lipsa posibilitatilor materiale de a plati taxa de acces la Buletinul procedurilor de insolventa creeaza premisele acestei discriminari, restringind, in acelasi timp, accesul liber la justitie.

Curtea Constitutionala a decis, prin decizia nr. 1137/2007, ca art. 7 din Legea insolventei este neconstitutional in masura in care este interpretat in sensul ca persoanele impotriva carora se va deschide o actiune potrivit dispozitiilor acestei legi ulterior deschiderii procedurii insolventei se vor cita direct prin Buletinul procedurilor de insolventa, fara a beneficia de o prima comunicare [subl.n., Gh.P.] a actelor de procedura potrivit Codului de procedura civila, asemanator solutiei consacrate pentru debitor si creditori.

Persoanele la care se refera decizia Curtii Constitutionale sunt exemplificate in considerentele deciziei ca fiind persoanele la care se refera art. 138 din Legea insolventei (membrii organelor de conducere a debitorului persoana juridica, in cazul in care sunt actionati in raspundere), precum tertii dobinditori ai unor bunuri sau valori ale debitorului (in cazurile de actiune in anulare a actelor incheiate de debitor in perioada suspecta sau a actelor incheiate de debitor dupa data deschiderii procedurii, dar fara acordul judecatorului sindic sau al comitetului creditorilor). Pe de alta parte, din decizia citata a Curtii Constitutionale ar rezulta ca textul art. 7 ar fi neconstitutional numai in cazul in care ar implica lipsa unui prime comunicari a actelor de

95A se vedea Decizia CC nr.1137/4 decembrie 2007, publicata in M. Of. nr.31/15 ianuarie 2008.

procedura fata de persoanele vizate, ulterior acestea fiind incluse in categoria participantilor la procedura insolventei fata de care este suficienta citarea si comunicarea prin Buletinul procedurilor de insolventa.

Asadar, in momentul in care aceasta decizie devine obligatorie (in termen de 45 de zile de la publicare, daca legea nu este modificata pentru a fi pusa de acord cu decizia), vom avea si o a patra categorie expres prevazuta in lege de exceptii de la principiul citarii si comunicarii prin Buletinul procedurilor de insolventa, respectiv, persoanele care, fara sa fie particpanti directi la procedura, devin parti in diverse proceduri sau actiuni ce deriva din procedura insolventei, cum sunt actiunea in raspundere contra conducatorilor debitorului sau actiunea in anularea actelor juridice incheiate de debitor in perioada suspecta sau dupa deschiderea procedurii.

Consider ca decizia Curtii Constitutionale este corecta, in liniile sale esentiale, dar ea este incompleta si are o motivare gresita.

In primul rind, asa cum s-a vazut, autorul exceptiei de neconstitutionalitate, Ministerul Publica, Curtea de Apel Timisoara si Avocatul poporului au ridicat si alte obiectii de neconstittionalitate ale art. 7 din Legea insolventei, toate acestea fiind, in opinia mea, intemeiate. Intr-adevar, Constitutia este incalcata din moment ce : (i) orice persoana care ar putea avea in viitor o problema legata de insolventa unui tert, cu care a avut sau nu legaturi comerciale sau de alta natura, va trebui sa consulte permanent Buletinul procedurilor de insolventa, pentru a vedea daca nu cumva este actionat in judecata; (ii) toate actele de procedura sunt comunicate persoanelor terte de procedura insolventei prin Buletinul procedurilor de insolventa, facind imposibil dreptul la aparare; (iii) accesul la Buletin este platit, si nu gratuit.

In al doilea rind, nu este solutionata problema creditorului necunoscut, care nu poate fi „incunostiintat” de faptul deschiderii procedurii decit prin Buletinul procedurilor de insolventa, ceea ce, indirect, ridica si in acest caz, aceeasi problema a impzobilitatii accesului la justitie a acelui creditor. Pentru identitate de ratiune, macar pentru „prima comunicare a actelor de procedura”, ca sa ne mintinem in tenta argumentatiei Curtii Constitutionale, si acestui creditor necunoscut trebuie sa i se asigure o comunicarea corespunzatoare sau, dupa caz, dreptul de a depune declaratie de creanta peste termenul obisnuit.

In fine, trebuie observat ca persoanele la care se refera Curtea Constitutionala nici nu sunt participanti la procedura inspolventei, ci doar parti la diferitele litigii aferente procedurii insolventei si care ii implica in calitate de piriti sau in alt fel, fara a-i transforma, insa, in participanti la procedura. Or, citarea, comunicarea si notificarea prin Buletinul procedurilor de insolventa se aplica (si, in parte, se justifica, din ratiuni de celeritate) numai in cazul participantilor la procedura, partile la diferitele procese aferente procedurii insolventei fiind citate, in conditiile Codului de procedura civila. Este ceea ce rezulta indirect, dar indubitabil, din dispozitiile art. 7 alin.2 din Legea insolventei96.

Sectiunea a II-aConsecintele deschiderii procedurii insolventei, in general

96 Art. 7 alin.2 teza intii dispune ca „in procedurile contencioase reglementate de prezenta lege vor fi citate [subl.n., Gh.P.] in calitate de parti numai persoanele ale caror drepturi sau interese sunt supuse spre solutionare judecatorului sindic, in conditii de contradictorialitate”.

50. Hotarirea de deschidere a procedurii este cauza tuturor efectelor deschiderii procedurii. Inexistenta acestei hotariri sau desfiintarea sa echivaleaza cu inexistenta oricaruia dintre efectele deschiderii procedurii.

Asa cum este si firesc, majoritatea efectelor deschiderii procedurii se concentreaza in perioada existentei procedurii si in jurul participantilor la procedura. Efectele procedurii se pot insa extinde si dincolo de limitele temporale ale procedurii, precum si dincolo de cercul participantilor propriu-zisi la procedura.

Astfel, spre exemplu, deschiderea procedurii produce unele efecte retroactive asupra actelor incheiate de debitor intr-o perioada anterioara deschiderii procedurii, perioada care se poate extinde pe maxim 3 ani anteriori deschiderii procedurii. Legea insolventei instituie o prezumtie de frauda in privinta acestor acte si permite lipsirea lor de efecte, chiar daca, in mod normal, adica in lipsa procedurii insolventei deschise fata de debitor, aceste acte ar putea fi perfect valabile. Deschiderea procedurii insolventei infecteaza insa aceste acte cu o prezumtie de frauda, prezumtie reglementata pentru a facilita reintregirea patrimoniului debitorului.

Pe de alta parte, exista unele efecte ale procedurii insolventei chiar ulterior inchiderii acesteia. Este vorba despre decaderile si interdictiile profesionale consecutive inchiderii procedurii, precum si despre efectele subsecvente radierii debitorului persoana juridica. Este cazul, spre exemplu, al transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor ramase dupa faliment in patrimoniul asociatilor societatii comerciale radiate sau al stingerii datoriilor prin disparitia debitorului.

Unele efecte ale deschiderii procedurii se extind dincolo de cercul participantilor la procedura insolventei. Spre exemplu, creditorii neinscrisi in tabelul creantelor contra debitorului sunt tinuti, ca si creditorii inscrisi in tabel, de efectul suspensiv al urmaririlor individuale si al curgerii dobonzilor. Piata reglementata pe care sunt tranzactionate valorile mobiliare emise de debitor precum si investitorii in acele valori mobiliare sufera efectul de suspendare de la tranzactionare a acelor valori mobiliare si, la momentul trecerii la faliment, chiar efectul de delistare, ceea ce reduce drastic lichiditatea acelor valori mobiliare. Bancile la care debitorul avea conturi deschise pierd un client in favoarea bancii la care s-a deschis contul unic al procedurii de insolventa si asa mai departe.

Deschiderea procedurii insolventei atrage competenta functionala a judecatorului sindic pentru toate procedurile judiciare prevazute de Legea insolventei, precum si pentru toate litigiile sau pricinile aferente. De asemenea, prin deschiderea proceduri insolventei, judecatorul sindic este indrituit sa exercite controlul judiciar al procedurii. Daca, insa, s-a respins cererea de deschidere a procedurii, judecatorul-sindic se dezinvesteste de cauza si el nu mai are nici una dintre competentele prevazute de Legea insolventei.

Numirea administratorului judiciar/lichidatorului este, si ea, o consecinta a deschiderii procedurii insolventei.

Raspunderea pentru prejudicii aduse participantilor la procedura prin neindeplinirea, prin indeplinirea intirziata sau deficitara fie a obligatiei de celeritate si de urmarire a realizarii drepturilor participantilor, fie a atributiilor administratorului judiciar/lichidatorului se poate antrena in cadrul procedurii, prin hotarire a judecatorului sindic, dar numai in cazul in care exista o procedura de insolventa deschisa.

Raspunderea debitorului pentru cerere tardiva si raspunderea debitorului pentru cerere prematura de deschidere a procedurii poate fi angajata numai in cazul in care se mentine procedura deschisa. Raspunderea creditorilor pentru cerere prematura nu poate fi angajata in

procedura insolventei, pentru ca nu se va fi deschis procedura sau pentru ca se va fi desfiintat cu efect retroactiv hotarirea de deschidere a procedurii.

51. Efectele patrimoniale ale deschiderii procedurii se pot rezuma la urmatoarele categorii : (i) suspendarea actiunilor juridicare sau extrajudiciare pentru realizarea creantelor si a urmaririlor individuale contra debitorului; (ii) suspendarea curgerii dobinzilor, a penalitatilor si a celoralte costuri atasate capitalului ; (iii) intreruperea cursului prescriptiei ; (iv) inchiderea conturilor bancare si deschiderea contului unic al procedurii de insolventa ; (v) nulitatea unor acte ale debitorului, incheiate dupa deschiderea procedurii ; (vi) anularea unor acte incheiate de debitor in perioada suspecta ; (vii) interdictia vinzarii actiunilor/partilor sociale detinute la debitor de catre conducatorii acestuia ; (viii) iertarea de datorii a debitorului ; (ix) transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor ramase dupa lichidare la asociati sau actionari.

Desi fac parte din categoria efectelor patrimoniale ale deschiderii procedurii, actiunea in raspundere contra asociatilor cu raspundere nelimitata si actiunea in raspundere contra organelor de conducere a debitorului persoana juridica vor fi analizate in capitole separate. De asemenea, procedura inscrierii la masa credala este si ea un efect patrimonial al deschiderii procedurii, dar chestiunea va fi analizata in cap. VIII, referitor la perioada de observatie. Sa retinem pentru moment ca dupa deschiderea procedurii se naste obligatia oricarui creditor de a formula in termen cerere de inregistrare a creantei sale in tabelul creantelor, sub sanctiunea considerarii sale ca fiind strain de procedura.

Efecte nepatrimoniale ale deschiderii procedurii pot fi, si ele rezumate la urmatoarele categorii : (i) desesizarea debitorului si limitarea capacitatii sale de folosinta, in caz de trecere la faliment ; (ii) dizolvarea persoanei juridice, in caz de trecere la faliment ; (iii) obligatia publicizarii starii de insolventa ; (iv) predarea documentelor de catre debitor ; (v) suspendarea de la tranzactionare sau retragerea de la cota bursei a valorilor mobiliare emise de debitorul aflat in insolventa sau faliment stricto sensu; (vii) decaderile profesionale si interdictiile.

§1. Suspendarea actiunilor judiciare sau extrajudiciare de realizare a creantelor asupra debitorului

52. Procedura insolventei este o procedura colectiva si concursuala. Creditorii sunt chemati sa participe la procedura pentru a putea sa-si realizeze creanta lor contra debitorului in mod colectiv si organizat. Pe perioada existentei procedurii, dreptul fiecarui creditor de a apela la concursul fortei coercitive a statului pentru a-l sili in mod individual si pe cont propriu pe debitor sa isi achite datoria este suspendat. Drepturile aferente calitatii de creditor indreptatit sa participe la procedura insolventei, atit cele cu caracter colectiv, cit si cele cu caracter individual, se execrita in cadrul procedurii. Creditorii straini de procedura sufera acelasi efect al suspendarii urmaririlor individuale ca si creditorii indreptatiti sa participe la procedura, numai ca cei dintii sufera si consecinta neinscrierii la masa credala, adica al refuzului dreptului de a participa la procedura. Continuarea actiunilor individuale ale creditorilor dupa deschiderea procedurii colective ar prezenta inconvenientul micsorarii activului patrimonial al debitorului in detrimentul colectivitatii creditorilor, lasandu-i pe creditori, altii decit creditorul urmaritor, in afara protectiei oferite de procedura colectiva, precum si pe acela ca ar micsora sansele reorganizarii debitorului. In plus, ar aparea si o incertitudine la nivelul masei pasive, masa care nu ar putea fi stabilita cu exactitate, in conditiile in care unele creante ar fi realizate individual, in afara procedurii.

Legea insolventei stabileste, in art. 36, principiul efectului suspensiv conform caruia, dupa deschiderea procedurii insolventei, tuturor creditorilor debitorului le este interzis sa inceapa sau sa continue o urmarire silita individuala asupra debitorului. Principiul efectului suspensiv de urmarire individuala cunoaste un numar limitat de exceptii (care vor fi analizate mai jos).

Art. 36 din Legea insolventei dispune ca, “de la data deschiderii procedurii se suspenda de drept toate actiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creantelor asupra debitorului sau asupra bunurilor sale”. Cu toata formularea sa lapidara, textul nu este deloc clar si nici complet. De aceea, sunt necesare citeva precizari prealabile. Astfel :

(i) desi textul se refera expres la “actiuni”, este evident ca aplicabilitatea sa se extinde si la orice forma de urmarire silita individuala pornita contra debitorului, urmarirea silita facind si ea parte din conceptul larg de actiune civila. De altfel, asa cum am mai spus si cu alta ocazie, realizarea unui drept subiectiv (in cazul de fata, a unei creante) prin concursul fortei coercitive a statului parcurge de regula doua faze, faza de judecata si faza de executare silita. Executarea silita poate fi pornita si in baza unui alt titlu executoriu decit hotarirea judecatoreasca, ceea ce face ca realizarea creantei, in acest caz, sa parcurga doar faza executarii silite. Dar o astfel de executare silita nu e mai putin actiune civila decit cea clasica;

(ii) textul se refera la toate actiunile pentru realizarea creantelor contra debitorului, adica atit la cele incepute inainte de deschiderea procedurii, cit si la cele incepute dupa deschiderea procedurii; pentru actiunile pe care creditorii le-ar intentiona dupa deschiderea procedurii, existenta procedurii este un impediment legal care opreste orice astfel de potentiale actiuni sau urmariri silite; o actiune care s-a solutionat deja sau o executare care s-a finalizat deja, chiar daca acestea s-au derulat dupa deschiderea procedurii insolventei, nu mai pot fi suspendate si nici desfiintate;

(iii) textul se aplica atit in cazul in care cel supus procedurii insolventei este debitor principal, cit si in cazul in care el este doar un tert garant care a constituit in garantie unul sau mai multe bunuri ale sale; creditorii care au pornit o executare silita asupra bunurilor constituite in garantie de catre debitor ca tert garant trebuie sa se inscrie si ei la masa credala, laolalta cu ceilalti creditori ai debitorului;

(iv) textul nu se refera decit la actiunile pentru realizarea creantelor asupra debitorului, nu si la altfel de actiuni contra debitorului sau la actiuni ale debitorului insusi; actiunile reale (actiunea in revendicare, actiunea pentru predarea bunului vindut, actiunile posesorii, actiunile confesorii etc.) sau actiunile in constatare nu se suspenda prin aplicarea art. 36 din Legea insolventei; actiunile reale si actiunile in constatare in care debitorul este reclamant pot fi, totusi, suspendate in conditiile art. 243 alin.1 pct.5 C.proc.civ.; actiunile reale sau actiunile in constatare in care debitorul este pirit nu se suspenda, dar administratorul judiciar/lichidatorul va trebui sa fie introdus in proces, in calitate de reprezentant legal sau judiciar al debitorului; actiunile in pretentii in care debitorul este reclamant nu intra sub incidenta art. 36 din Legea insolventei, dar ele pot fi suspendate in conditiile art. 243 alin.1 pct.5, mai jos analizate;

(v) suspendarea priveste toate acţiunile pentru realizarea creantelor contra debitorului, atit cele judiciare propriu-zise si executările silite asupra bunurilor din averea debitorului (care constituie o continuare a procesului civil, deci una din modalităţile de exercitare a acţiunii civile), cit şi acţiunile extrajudiciare, cum ar fi executarea silită a creanţelor bugetare sau a celor bancare, care nu se fundamentează pe titluri executorii de provenienţă judiciară. De asemenea,

sunt suspendate sau oprite si masurile de indisponibilizare, fie cele asiguratorii, fie cele executorii97;

(vi) suspendarea operează prin efectul legii şi trebuie numai constatată, la sesizarea sau la cererea persoanei interesate98; constatarea suspendarii se poate face chiar si intr-o contestatie la executare.

53. La o prima vedere, s-ar putea spune ca efectul suspensiv de urmarire individuala se extinde si asupra cailor de atac formulate contra hotaririlor pronuntate in actiunile in pretentii contra debitorului. Intr-adevar, actiunea civila, lato sensu, se poate extinde si in caile de atac si, ulterior, in faza executarii silite. Aplicarea tale quale a principiului efectului suspensiv si asupra cailor de atac ar fi o eroare, intrucit ar rapi dreptul debitorului la aparare si, in plus, ar putea insera la masa credala, in mod injust, un creditor contestabil, cu consecinta inaspririi conditiilor concursului intre creditori.

Efectul suspensiv nu se extinde si asupra apararilor piritului contra actiunii creditorului, aparari care ar putea fi facute cu ocazia introducerii cailor de atac aflate la indemina debitorului (pirit in actiunea in pretentii introdusa de creditor).

Interpretind teleologic textul art. 36 din Legea insolventei, vom observa ca el este reglementat prin Legea insolventei pentru a asigura caracterul colectiv si concursual al procedurii, adica pentru a-i orienta pe creditori catre realizarea drepturilor lor contra debitorului in cadrul colectiv si concursual al procedurii, si nu pentru a limita sau bara dreptul la aparare al debitorului (drept care, de altfel, profita si creditorilor necontestati, intrucit succesul debitorului in demersul sau de contestare a creantei stabilite prin hotarirea nedefinitiva elimina din concurs acest creditor). Asadar, textul art. 36 din Legea insolventei are in vedere doar latura activa a actiunii contra debitorului, adica demersul individual al creditorului de a-si realiza creanta cu concursul fortei coercitive a statului, nu si apararea debitorului. Doar creditorii trebuie opriti din demersurile lor individuale contra debitorului, demersuri care ar face practic imposibila procedura insolventei si, de altfel, ar face inutila caracterizarea procedurii ca fiind colectiva si concursuala. Odata deschisa procedura insolventei, debitorul se pune « sub protectia tribunalului », fiind pozitionat in centrul unui adevarat « cerc de foc » in afara caruia creditorii trebuie tinuti pentru a permite derularea procedurii. Dar deschiderea procedurii nu poate sa faca din debitor un prizioner lipsit de aparare. Concluzionez spunind ca apelul sau recursul debitorului (ca si orice cale de atac) nu se suspenda ca urmare a interventiei procedurii insolventei fata de debitor, art. 36 din Legea insolventei neavind aplicabilitate in cazul apararilor debitorului.

54. Exceptiile de la efectul suspensiv sunt prevazute fie in Legea insolventei, fie in legi speciale.

Suspendarea nu are nici un efect asupra unui codebitor, tinut alaturi de debitorul insolvent, si nici asupra unui fidejusor care a garantat o obligatie a debitorului insolvent. Asadar, codebitorul si fideiusorul pot fi urmariti silit de creditor, fara ca acestuia sa i se poate opune efectul suspensiv. Pentru acest motiv, co-debitorul si fideiusorul trebuie sa aiba minima diligenta si sa se inscrie in tabelul crantelor anterior platii efective, pentru a nu risca sa ramina straini de

97 In acelasi sens, I. Turcu, op.cit., p. 383. Autorul arata ca “aceasta norma legala (art.36 din Legea insolventei, n.n.) constituie temei al ridicarii sechestrului asigurator aplicat anterior. Atat art. 36, cat si art. 41, contin dispozitii legale avand ca scop mentinerea averii debitorului in starea existenta la deschiderea procedurii”.98 I. Turcu, op.cit., p. 242.

procedura, ceea ce ar putea duce chiar la stingerea creantei lor rezultind din regresul contra debitorului principal. Creantele acestora vor fi inscrise in tabelul creantelor cu titlu de creante conditionate. Daca creditorul comun a inceput deja urmarirea impotriva codebitorului sau a fideiusorului, creanta rezultind din regres este certa si poate fi inscrisa ca atare in tabelul creantelor.

Clauza de rezerva a dreptului de proprietate este un mecanism care permite vanzatorului sa se asigure contra riscului de insolvabilitate a cumparatorului, in contractele in care plata pretului nu se efectueaza integral la momentul incheierii contractului. Clauza de rezerva a dreptului de proprietate duce la mentinerea in patrimoniul vanzatorului a dreptului de proprietate asupra lucrului vandut, cumparatorul fiind un simplu posesor precar. In cazul in care cumparatorul a devenit subiect al unei proceduri de insolventa, vanzatorul beneficiar al clauzei nu este un simplu creditor al debitorului pentru plata pretului (caz in care va trebui sa se inscrie in masa credala pentru a-si recupera creanta, urmand a suporta concursul celorlalti debitori), ci si un proprietar deplin al bunului. In aceasta calitate, daca bunul a ajuns in posesia debitorului-cumparator, el va avea, in principiu, dreptul sa i se restituie bunul vandut, fara a fi nevoit sa suporte concursul creditorilor cumparatorului. Daca nu a predat inca bunul, el va putea sa-l retina, nefiind obligat la predare, cel putin in cazul in care, in aplicarea art. 86 din Legea insolventei, administratorul judiciar nu ia masura continuarii contractului si, corelativ, nu cere predarea bunului99.

Leasingul este o modalitate de finantare a investitiilor care permite locatorului sa-si procure bunurile necesare activitatii proprii fara sa fie nevoit sa achite integral pretul acestora sau sa se imprumute la banci pentru aceasta. Prin faptul ca bunul nu devine proprietatea locatorului decit la momentul exprimarii optiunii sale de cumparare la valoarea reziduala, finantatorul este garantat, cel putin in parte, in plata creantei sale rezultind din ratele de leasing, intrucit poate revendica bunul oricind de la locator, chiar si in cazul in care acesta ar fi intrat in insoventa.

In cazurile analizate mai sus, proprietatea nu se transmite la cumparator, respectiv, la utilizator, decit la momentul la care se achita toate ratele de pret, respectiv, toate ratele de leasing. Daca in cursul executarii contractelor respective, cumparatorul sau utilizatorul devine debitor intr-o procedura de insolventa, vinzatorul sau finantatorul are latitudinea de a se inscrie la masa credala cu creanta rezultata din pretul sau ratele de leasing neachitate (pentru aceasta creanta creditorul beneficiind de privilegiul vinzatorului, respectiv, al imprumutatorului) sau de a revendica bunul de la debitor.

Cu toate acestea, revendicarea nu este admisibila in orice conditii. Daca bunul sau bunurile cumparate cu clauza de rezerva a dreptului de proprietate sau, dupa caz, luate in sistem leasing sunt esentiale pentru reusita unui plan de reorganizare, revendicarea nu este admisibila. Daca bunurile vindute cu pastrarea la vinzator a dreptului de proprietate sau daca bunurile care fac obiectul contractului de leasing sunt bunuri necesare continuarii activitatii debitorului, revendicarea este, de asemenea, inadmisibila. Revendicarea nu este admisibila nici in cazul in care administratorul judiciar a decis, in baza art. 86 din Legea insolventei, continuarea contractului in cauza. Pentru a se feri de o astfel de eventualitate, vinzatorul sau finantatorul sunt datori sa uzeze de dreptul de a-l notifica pe administratorul judiciar in legatura cu intentia lor de a inceta contractul si numai in cazul in care administratorul fie este de acord cu incetarea, fie nu raspunde notificarii in termen de 30 de zile, sa revendice bunul, care le va fi predat fie de buna 99 Daca proprietatea s-a transferat la debitor sau, din contra, a ramas la vinzator, dar administratorul judiciar a decis continuarea contractului si pastrarea bunului, vinzatorul este beneficiar al unui privilegiu asupra bunului vindut, daca pretul acestuia nu i-a fost integral achitat, privilegiu care se mentine si in procedura insolventei deschisa fata de cumparator, cu conditia ca acest privilegiu sa fie conservat in mod corespunzator.

voie de catre debitor, fie prin executare silita (in cazul leasingului, contractul este titlu executoriu pentru obligatia de predare).

Regimul juridic al compensatiei legale si al operatiunilor de netting100 (operatiuni care implica, de regula, tranzactii cu instrumente financiare derivate) poate fi privit ca o exceptie de la principiului efectului suspensiv.

Astfel, conform art. 52 din Legea insolventei, deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii.

Compensaţia este un mod de stingere a obligaţiei care duce la realizarea creanţei creditorului101 si care constă în stingerea a două obligaţii reciproce, până la concurenţa celei mai mici dintre ele102.

Compensatia poate fi legala, judiciara sau conventionala. Conform art. 1144 C.civ., “compensaţia se operează de drept, în puterea legii, şi chiar când debitorii n-ar şti nimic despre aceasta”, cu conditia ca creantele in discutie sa fie reciproce si sa fie certe, lichide si exigibile. Cele două datorii se sting reciproc “în momentul când ele se găsesc existând deodată şi până la concurenta cotitatilor lor respective”. Asadar, compensatia legala este, practic, automata, ea operind chiar si in lipsa consimtamintului titularilor creantelor reciproce. Persoana interesata poate chiar sa formuleze o actiune in constatarea compensatiei legale, pentru a o face opozabila unei sau unor persoane, inclusiv creditorilor inscrisi la masa credala. Actiunea in constatare, asa cum am aratat mai sus, nu este o actiune in realizare si, in consecinta, nu este supusa dispozitiilor art. 36 din Legea insolventei. Din acest motiv, compensatia creantei creditorului contra debitorului supus procedurii insolventei nu este oprita sau suspendata in baza art. 36, intrucit nu suntem in prezenta unei actiuni a creditorului pentru realizarea creantei sale. O anumita retinere fata de aplicabilitatea textului ar putea rezulta din temerea ca, prin compensatie, s-ar aduce atingere ordinii de preferinta prevazuta de art. 123 din Legea insolventei, mai ales in cazul in care creditorul care ar beneficia de compensatie ar fi un creditor chirografar. Temerea este, totusi, nejustificata, intrucit compensatia opereaza automat si, in plus, compensatia nu este doar o modalitate de stingere a creantelor reciproce, ci si o modalitate de garantare a platii creantei. Creditorul beneficiar al compensatiei este chiar un creditor garantat, care ar putea fi incadrat, in privinta creantei reciproce fata de debitor, in situatia de la art. 121 din Legea insolventei care, de altfel, deroga de la ordinea de preferinta din art. 123. In fine, o creanta a debitorului contra debitorilor sai este un activ patrimonial, supus concursului creditorilor inscrisi la masa credala, insa este un activ foarte greu de realizat, intrucit debitorul debitorului trebuie actionat in judecata in cazul in care refuza plata de buna voie, ceea ce presupune un timp indelungat alocat “lichidarii” creantei, o reactie rapida a practicianului in insolventa pentru a se apara de prescriptie, formalitati ulterioare de executare silita etc. Avind in vedere ca creanta contra debitorului debitorului se realizeaza imediat, ca efect al compensatiei, si ca datoria recirpoca a debitorului fata de debitorul sau se sterge, eliminind concursul cu creditorul in cauza, consider ca dispozitia art. 52 din Legea insolventei este judicioasa.

Din cite se observa, art. 52 din Legea insolventei se refera doar la compensatia legala, nu si la cea conventionala sau la cea judiciara. Restrictia isi are logica sa, intrucit atit compensatia

100 Pentru detalii relative la aceste operatiuni si regimul lor in procedurile de insolventa, a se vedea GH. Piperea, op.cit., p. 512-525. 101 Pentru detalii, a se vedea şi Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Drept civil. Teoria Generală a Obligaţiilor, ediţia a VIII-a, Bucureşti, All Beck, 2002, p. 394.102 Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op.cit., p.395.

judiciara, cit si cea conventionala presupun ca cel putin una dintre creantele reciproce sunt incerte, ele devenind certe doar ulterior hotaririi judecatoresti sau conventiei partilor. Daca creanta contra debitorului este incerta, atunci este necesara o actiune judiciara sau extrajudiciara pentru realizarea sa, compensatia judiciara fiind o actiune contra debitorului, iar conventia de compensatie fiind o modalitate extrajudiciara de realizare a creantei contra debitorului care, ambele, trebuie sa suporte efectul suspensiv. Includerea compensatiei judiciare si a celei conventionale in ipoteza textului art. 52 ar fi dus, in mod indirect, la incalcarea ordinii de preferinta din art. 123 din Legea insolventei. Desigur ca nimic nu se opune ca judecatorul-sindic, dupa ascultarea creditorilor privilegiati, sa dispuna o compensatie judiciara. De asemenea, in baza acordului creditorilor, dat fie in adunarea creditorilor, fie in comitetul creditorilor, se poate semna cu creditorul vizat o conventie de compensatie care, ulterior, sa fie omologata de judecatorul sindic. In astfel de cazuri se schimba ordinea de preferinta din art. 123, dar pentru acest lucru exista acordul creditorilor privilegiati, singurii care ar putea fi prejudiciati de schimbarea ordinii de preferinta.

55. Legea insolventei permite creditorilor beneficiari de garantii reale sa ceara judecatorului sindic sa continue sau sa inceapa, in cadrul procedurii, o executare silita individuala asupra bunului sau bunurilor asupra carora poarta garantia. Daca admite cererea creditorului, judecatorul sindic va dispune ridicarea efectului suspensiv prevazut de art. 36 din Legea insolventei si valorificarea imediata, in cadrul procedurii, a bunului supus garantiei. Executarea nu se face in conditiile dreptului comun, ci in cadrul procedurii, prin intermediul administratorului judiciar sau, dupa caz, al lichidatorului. Din pretul bunului supus ”valorificarii imediate” se achita, cu prioritate, cheltuielile de procedura, conform art. 121 alin.1 pct.1, intre care si onorariul administratorului judiciar/lichidatorului.

Astfel, conform art.39 din Legea insolvenţei, ridicarea efectului suspensiv se poate dispune, la cererea creditorului interesat, in doua situatii :

a) valoarea obiectului garanţiei, determinată de un evaluator conform standardelor internaţionale de evaluare, este pe deplin acoperită de valoarea totală a creanţelor şi părţilor de creanţe garantate cu acel obiect şi (i) obiectul garanţiei nu prezintă o importanţă determinantă pentru reuşita planului de reorganizare propus, iar (ii) obiectul garanţiei face parte dintr-un ansamblu funcţional si prin desprinderea şi vânzarea lui separată, valoarea bunurilor rămase nu se diminuează ;

b) nu există o protecţie corespunzătoare a creanţei garantate în raport cu obiectul garanţiei, din cauza diminuării valorii obiectului garanţiei sau existenţei unui pericol real ca aceasta să sufere o diminuare apreciabilă, a diminuării valorii părţii garantate dintr-o creanţă cu rang inferior, ca urmare a acumulării dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor de orice fel la o creanţă garantată cu rang superior sau a lipsei unei asigurări a obiectului garanţiei împotriva riscului pieirii sau deteriorării.

Cele doua variante sunt alternative, si nu cumulative. Asadar, creditorul petent poate obtine ridicarea suspendarii fie probind situatia de la lit. a, fie afirmind situatia de la lit. b (in acest caz joaca o prezumtie de admisibilitate a cererii de ridicare a suspendarii103, debitorul si

103 Creditorul care pretinde ridicarea efectului suspensiv trebuie să facă dovada doar a faptului ca obiectul garantiei nu prezinta o importanta determinanta pentru reusita unui plan de reorganizare propus, « rămânând debitorului/administratorului sau altei părţi interesate sarcina producerii dovezii contrare şi, respectiv, a celorlalte elemente », asa cum rezulta din art. 39 alin.3 din Legea insolventei. Interpretat per a contrario, textul art. 39 alin.3 ne duce la concluzia ca celelalte conditii de admisibilitate a cererii de ridicare a efectului suspensiv sunt prezumate, din moment sarcina « producerii dovezii contrare » incumba debitorului, administratorului si celorlalte persoane

celalalte persoane interesate fiind tinute sa dovedeasca faptul contrar, asa cum rezulta din art. 39 alin.3). Numai persoanele care au propus déjà un plan (debitorul, administratorul judiciar sau unii dintre creditori) pot fi incluse in categoria celor care ar avea interesul sa se opuna la ridicarea efectului suspensiv, intrucit numai demersurile lor de reorganizare pot fi neutralizate de acest gen de cereri. Pe de alta parte, in cazul prevazut la art. 39 alin.1 lit. A., ridicarea suspendarii nu poate fi refuzata daca nu exista un plan de reorganizare propus. Daca debitorul nu si-a declarat in termen intentia de reorganizare sau daca a expirat termenul de depunere a unui plan de reorganizare, cererea de ridicare a suspendarii nu poate fi respinsa decit pentru motivul de la art. 39 alin.1 lit. A lit. a), adica pentru situatia in care bunul afectat garantiei face parte dintr-un ansamblu functional a carei valoare ar fi diminuata prin vinzarea separata a bunului afectat garantiei.

Pentru admisibilitatea cererii de ridicare a efectului suspensiv in varianta de la art. 39 alin.1 lit. B este necesara afirmarea lipsei unei protectii corespunzatoare a creantei garantate in raport cu obiectul garantiei, pe motiv de diminuare a valorii bunului, de majorare a cuantumului obligatiei garantate prin adaugarea de dobinzi si penalitati sau de lipsa a unei asigurari contra riscului pieirii sau deteriorarii bunului afectat garantiei. Debitorul, administratorul sau alte persoane interesate trebuie sa faca dovada faptului contrar (adica, pastrarea sau chiar cresterea valorii bunului, existenta asigurarii etc). Dar, daca exista o diminuare a valorii bunului sau un risc de dimnuare, daca exista o acumulare excesiva de dobinzi si penalitati aferente unei creante garantate (care poate primi in continuare dobinzi, si dupa deschiderea procedurii, pina la valorificarea bunului supus garantiei) sau un risc de pierdere a bunului, aceste situatii sunt prejudiciabile pentru toti creditorii si nu numai pentru cei garnatati sau pentru cei cu garantii in rang inferior, ceea ce ridica probleme de legitimitate a textului legal.

In orice caz, este greu de decelat scopul in care a fost instituita prin art. 39 din Legea insolventei aceasta derogare de la regula efectului suspensiv. In primul rind, trebuie observat ca art. 39 vorbeste de un adevarat proces, in care creditorul petent in cererea de ridicare a suspendarii trebuie sa faca dovezi complicate ale raportului valoare bun – cuantum creanta, ale lipsei unei legaturi de cauzalitate intre pastrarea bunului in patrimoniul debitorului si reusita unui plan de reorganizare etc., iar debitorul sau celelalte persoane interesate trebuie sa faca dovada contrara prezumtiei de admisibilitate a cererii creditorului. O astfel de procedura, care implica si expertize sau evaluari, cu toata cavalcada de aminari aferenta, poate dura luni sau chiar ani de zile. In plus, administratorul judiciar sau, dupa caz, lichidatorul, trebuie să împace interesele în prezenta si, in acelasi timp, sa-si atinga scopul principal al atributiilor sale de conservare si administrare a bunurilor din averea debitorului, adica acela de a maximiza valoarea averii debitorului. La o analiza atenta, se poate observa ca textul este foarte greu de aplicat si, in plus, ii poate afecta atit pe creditorii garantaţi, cit şi pe cei chirografari, care ar putea fi prejudiciaţi prin posibilitatea vânzării bunurilor garantate sub valoarea lor reala de piaţă. « Valorificarea imediata » nu este nici mai rapida, nici mai eficienta decit vinzarea sau lichidarea efectuata in cadrul procedurii.

Exceptia de la art. 36 din Legea insolventei reglementata de art. 39 pune in umbra principiul concursualitatii, care este esential in procedurile colective. Conditiile in care judecatorul sindic poate dispune ridicarea suspednarii sunt subiective, fiind dificil de stabilit valoarea reala a unui bun constituit in garantie. Conditia ca bunul sa nu fie de o importanta vitala pentru reusita reorganizarii unui plan de reorganizare este echivoca, iar textul legal nu acopera situatia in care pretul obtinut din vinzarea bunului acopera integral valoarea creantei garantate si cheltuileilie de

interesate.

procedura sau este vindut la un pret superior. De asemenea, nu este acoperita situatia in care exista mai multe creante garantate cu acelasi bun (fie garantiile sunt diferite, fie sunt mai multe garantii de ranguri diferite). In fine, creditorii beneficiari ai unor garantii reale sunt, oricum, protejati de Legea insolventei, care instituie in privilegiul lor regula ca, la vinzarea bunului asupra caruia poarta garantia, mai intii se achita cheltuielile de procedura, restul fiind distribuit in mod prioritar titularului garantiei. Numai daca si dupa acoperirea creantei garantate mai ramine un rest, acesta va fi distribuit celorlalti creditori, in ordinea de preferinta prevazuta de art. 123 din Legea insolventei.

In consecinta, de lege ferenda, ar trebui sa se renunte la procedura ridicarii efectului suspensiv.

56. Deschiderea procedurii insolventei suspenda de drept orice pricina in care ar fi reclamant debitorul (art. 243 alin.1 pct.5 C.proc.civ.). Daca, totusi, deschiderea procedurii este ulterioara momentului in care s-a trecut de faza dezbaterilor, suspendarea nu mai opereaza (art. 243 alin.2 Cproc.civ.). In comparatie cu dispozitiile art. 36 din Legea insolventei, care are in vedere numai actiunile in realizarea creantelor contra debitorului, adica pricini in care debitorul este pirit sau executari silite contra debitorului, regula suspendarii de drept este de generala aplicare, avind in vedere toate actiunile in care debitorul este reclamant, adica atit actiunile comerciale, cit si cele civile sau de alta natura, atit actiunile pentru realizarea creantelor, cit si actiunile in constatare sau actiunile pentru realizarea unor drepturi reale. Suspendarea de drept se justifica prin efectul de desesizare a debitorului, care face ca, in procedurile judiciare in care este parte debitorul, reprezentarea judiciara a acestuia sa treaca la administratorul judiciar sau la lichidator, indata ce s-a deschis procedura insolventei. Asadar, administratorul judiciar sau lichidatorul trebuie sa fie introdus in proces, pentru a putea asigura reprezentarea judiciara a debitorului si a putea asigura opozabilitatea hotaririi ce se va pronunta fata de masa credala104. Intr-adevar, art. 87 pct.5 C.proc.civ. dispune ca debitorul aflat in procedura insolventei este citat prin administratorul judiciar sau prin lichidator. De altfel, pricina a carei judecata s-a suspendat de drept prin deschiderea procedurii se redeschide doar prin cererea de redeschidere formulata, in baza art. 245 pct.2, de administratorul judiciar sau de lichidator, dupa caz. Ma intreb daca nu cumva suspendarea ar putea fi evitata prin introducerea in cauza a administratorului judiciar sau a lichidatorului, fie din oficiu, fie la cererea partilor. Suspendarea este o masura care duce la intreruperea cursului judecatii asupra unei pricini in care debitorul fie incearca recuperarea unei creante, fie incearca recunoasterea unui drept real, adica incearca sa isi mareasca masa activelor ce ar urma sa fie obiect al procedurii insolventei. Recuperarea creantelor debitorului sau a activelor sale este in interesul tuturor participantilor la procedura, in special al creditorilor, suspendarea unor proceduri in care se incearca recuperarea unor creante sau active fiind de natura a stopa sau intirzia aceasta recuperare. Din perspectiva celeritatii procedurii si a intereselor masei credale, masura suspendarii este neproductiva. Pe de alta parte, repunerea cauzei pe rol poate sa insemne si plata a 50% din taxa de timbru anterior achitata (chiar daca actiunea formulata de debitor prin administratorul judiciar sau prin lichidator este scutita de taxa

104 Conform doctrinei de drept procesual civil (a se vedea Gabriel Boroi, Codul de procedura civila comentat si adnotat, AllBeck, 2001, vol.I, p.429), suspednarea judecarii cauzei in aceasta situatie are ca scop introducerea in cauza, ca reprezentant al debitorului, a administrastorului judiciar sau a lichidatorului. Textul anterior modificarii din mai 2001 al art.243 alin.1 pct.5 era diferit, dispunind ca pricina se suspenda daca una din parti intra in faliment, caz in care suspendarea dura pina la introducerea in cauza ajudecatorului sindic. Asadar, nu era vorba doar de procesele in care debitorul falit era reclamant si, in orice caz, nu se ridica problema existentei sau inexistentei efectului de desesizare, aceasta fiind automata si fara exceptie in cazurile de faliment.

de timbru). In orice caz, daca actiunea debitorului a fost formulata inca de la inceput prin administrator judiciar sau prin lichidator, suspendarea nu se mai justifica. Intr-adevar, textul prezuma ca pricina a fost pornita de debitor inainte de deschiderea procedurii, efectul de desesizare ce insoteste deschiderea procedurii survenind procesului deja declansat.

Regula suspendarii de drept are, insa, un inconvenient major. In procedura insolventei reglementata de actuala Lege a insolventei, debitorul isi pastreaza dreptul de a-si administra averea daca si-a declarat in termen intentia de reorganizare, precum si in cazul in care s-a confirmat un plan de reorganizare si judecatorul-sindic nu a dispus ridicarea dreptului de administrare. In aceste cazuri, cel putin teoretic, debitorul este reprezentat de administratorul special. Daca este asa, inseamna norma generala nu este compatibila cu dispozitiile Legii insolventei si, in conditiile art. 145 din Legea insolventei, regula suspendarii de drept va avea aplicabilitate doar in cazul in care debitorul este desesizat.

§2. Suspendarea curgerii dobinzilor, a majorarilor si a penalitatilor

57. Deschiderea procedurii insolventei suspenda curgerea dobinzilor, a majorarilor si a penalitatilor ori a cheltuielilor de orice fel aplicabile creantelor banesti anterioare deschiderii procedurii, asa cum rezulta din art. 41 alin.1 din Legea insolventei. De asemenea, nu se vor putea adauga astfel de accesorii nici creantelor nascute ulterior deschiderii procedurii, daca nici un plan de reorganizare nu a fost confirmat, asa cum rezulta din art. 41 alin.4 din Legea insolventei.

Regula inghetarii creantelor banesti la data deschiderii procedurii se aplica tuturor creditorilor creditori obisnuiti, inclusiv fiscul105 si salariatii, cu exceptia cazului in care s-a prevazut altfel in programul de plati din cuprinsul unui plan de reorganizare confirmat. Efectul de inghetare a valorii creantei banesti se extinde chiar si asupra creditorilor care nu au fost admisi in tabelul creantelor.

Legea insolventei prevede, insa, o exceptare partiala de la aceasta regula, in favoarea creditorilor garantati, in sensul ca acestora li se permite adaugarea de dobinzi si penalitati la creanta anterioara deschiderii procedurii, daca valoarea bunului afectat garantiei la data constituirii acesteia este “corespunzator mai mica” decit valoarea evaluate a bunului la momentul vinzarii in cadrul procedurii (spre exemplu, intr-un contract de ipoteca, valoarea imobilului dat in garantie era evaluat la momentul constituirii ipotecii la 100 de lei, iar la momentul vinzarii in cadrul procedurii valoarea evaluate a acestuia este de 120 de lei; in acest caz, creditorul beneficiar al garantiei reale poate adauga dobinzi si penalitati si dupa deschiderea procedurii, acestea fiind trecute la cerere in tabelul creantelor si urmind a beneficia de distributii in rind cu creanta principala). Daca nu exista aceasta diferenta “corespunzatoare” in plus, ci valoarea bunului s-a pastrat sau, dupa caz, s-a redus (lucru foarte probabil in present, data fiind scaderea accentuata a preturilor imobilelor, ca urmare a crizei economice pe care o traversam), creditorul garnatat va suferi acelasi efect de inghetare a valorii creantei sale la valoarea nominal din data deschiderii procedurii.

Fata de caracterul concursual si egalitar al procedurii, este echitabil un tratament egal al tuturor creditorilor. S-ar putea spune ca creditorii garantati au fost mai diligenti in a-si proteja creanta prin constituirea de garantii si ca, din acest motiv, efectul inghetarii creantei nu ar trebui sa li se aplice acestora. Insa acest comportament diligent este rasplatit oricum de ordinea de

105 Art. 1221 C.proc.fiscala dispune ca “pentru creanţele fiscale născute anterior sau ulterior datei deschiderii procedurii insolvenţei nu se datorează şi nu se calculează majorări de întârziere după data deschiderii procedurii insolvenţei”.

preferinta la distribuirea fondurilor rezultate din lichidare, mai precis, a sumelor rezultate din vinzarea bunului asupra caruia poarta garantia. O protectie excesiva a unor creditori in dauna altora este contraproductiva, putind duce la retineri ale creditorilor in a cere deschiderea procedurii. In masura in care procedura dureaza extrem de mult, creditori, altii decit cei garantati, ajung sa piarda orice sansa de a-si recupera creanta la valoarea reala, din moment ce creantele garantate s-ar majora cu mult fata de valoarea avuta la momentul la care debitorul a contractat creanta garantata. Drepturile creditorilor garantati cu garantii reale sunt protejate prin sistemul de distribuire a sumelor intre creditori, sistem guvernat de o ordine de prioritate intre creante. Chiar si in aceste conditii, rareori creditorii garantati isi recupereaza principalul, calcularea in continuare a dobinzilor sau a altor accesorii neaducind avantaje semnificative ci, mai degraba, dezavantaje. Bancile, spre exemplu, trebuie sa isi constituie provizioane, adica sume indisponibile, pentru intreaga suma aferenta creditului neperformant, adica si a principalului si a dobinzilor, ceea ce inseamna ca, pe masura majorarii dobinzilor, se mareste costul ce trebuie suportat de banca pentru un credit neperformant si scade sansa incasarii principalului si a dobinzilor. Mai mult decit atit, calculul in continuare a dobinzilor si a celorlalte accesorii complica procedura, deterioreaza sansele reorganizarii si reduce sansa creditorilor chirografari si a creditorilor privilegiati, altii decit creditorii garantati (ma refer la salariati si la creditorii bugetari) de a-si incasa macar in parte creantele.

De aceea, de lege ferenda nu ar trebui admise nici un fel de exceptii de la principiul inghetarii valorii creantelor banesti.

Oricum, aplicarea acestei exceptari de la regula duce la mari probleme in practica. Spre exemplu, continua evaluare a imobilului la diverse monente ale procedurii spre a se vedea daca creditorul garantat are sau nu dreptul la dobinzi si penalitati in completare complica inutil procedura. In plus, evaluarea este o buna modalitate de a incalca clauzele contractului creditorului garantat cu debitorul.

De la regula inghetarii valorii creantelor banesti se poate deroga si in cazul in care a fost confirmat un plan de reorganizare. Prin programul de plati se pot stipula dobinzi atit pentru creantele anterioare (spre exemplu, in favoarea furnizorilor de utilitati, pentru a-i convinge sa voteze planul sau in favoarea unora dintre furnizorii de materii prime sau de marfa, pentru a-i convinge sa continue afacerea cu debitorul, in vederea punerii in aplicare a planului) cit si pentru creantele ulterioare deschiderii procedurii. Prin programul de plati, de altfel, se pot opera si alte modificari ale creantelor, inclusiv ale celor garantate, in sensul adaugarii de dobinzi sau al reducerii ori chiar al stergerii acestora, numai ca astfel de masuri trebuie in prealabil negociate cu creditorii, in asa fel incit sa fie eliminat riscul unui vot negativ asupra planului.

In fine, art. 41 alin.3 dispune ca se platesc dobinzi si penalitati asupra creantelor nascute ulterior deschiderii procedurii, creante care sunt nascute din activitatea curenta a debitorului. Plata dobinzilor si a penalitatilor aferente acestor creante se face ca si plata creantelor insele, adica pe masura scadentei lor, care rezulta din actele juridice sau operatiunile curente ale debitorului.

58. Efectul de inghetare a curgerii dobinzilor nu se intinde si la actualizarea valorii creantei banesti in functie de devalorizarea monedei de plata, proces care poate avea loc datorita duratei mari a procedurii.

Desi Legea insolventei stabileste ca creanta se incrie in tabel la valoarea nominala de la data declaratiei de inscriere la masa credala, consider ca nimic nu se opune la actualizarea valorii creantei banesti, pe motiv, spre exemplu, de inflatie sau deflatie (ambele fenomene

cunoscute in practica noastra). Daca, spre exemplu, la data deschiderii proceduri, o creanta baneasca are un cuantum real de 100 Euro, la momentul distributiei, situat, spre exemplu, la 4 ani de la data deschiderii procedurii, creanta baneasca poate sa mai valoreze doar 80 de Euro, intrucit inflatia a fost, cel putin in ultimii patru ani, de 5% anual. Diferenta de 20 de Euro reprezinta un prejudiciu considerabil al creditorului, rezultat din intirzierea platii. Creditorul pierde, in acest caz, nu numai sporul de valoare al creantei banesti rezultat din dobinzile pe care nu le mai poate calcula dupa data deschiderii procedurii, ci pierde chiar o parte din principal, adica sufera o eroziune a capitalului, care este cu totul altceva decit daunele moratorii. In cazul actualizarii valorii creantei banesti suntem, de fapt, in prezenta unor daune compensatorii, admisibile si in cazul creantelor banesti, prin aplicabilitatea dispozitiilor art. 1084 C.civ106.

Asadar, desi conform art. 41 din Legea insolventei, pe perioada de la deschiderea procedurii colective pina la inchiderea acesteia, se suspenda curgerea de dobinzi, penalitati si alte costuri ale oricaror creante banesti contra debitorului aflat in aceasta procedura, totusi, trebuie retinut ca :

(i) textul reglementeaza o interdictie, el fiind deci de stricta interpretare si aplicare ; neavind in vedere actualizarea creantelor banesti, el nu poate fi extins prin analogie la aceasta institutie ;

(ii) textul are in vedere numai daunele moratorii (prejudiciile suferite prin intirziereea in plata unei sume de bani), sub forma de dobinzi, penalitati si alte costuri sau cheltuieli, nu si daunele rezultind din devalorizarea monedei nationale, care sunt, de altfel, daune-compensatorii; textul se refera exclusiv la daunele ce rezulta din intirzierea platii unei sume de bani, evaluate dupa criteriul dobinzii legale (art.1088 C.civ.) sau prin clauza penala (art.1069 C.civ.), nu si la eventualele pretentii de despagubiri care rezulta din re-evaluarea valorii creantelor banesti si care isi au temeiul in art.1084 C.civ. (principiul repararii integrale); pentru a reliefa distinctia neta intre daunele moratorii (evaluate legal sau conventional sub forma de dobinzi, respectiv, penalitati) si reactualizarea valorii creantelor banesti, ca daune interese compensatorii, este relevanta jurisprudenta fostei CSJ107;

(iii) textul reglementeaza suspendarea si nu intreruperea cursului dobinzilor sau al penalitatilor ; nefiind vorba de o intrerupere a curgerii dobinzilor sau de o exonerare a debitorului de la plata acestora, ci de o suspendare, inseamna ca la inchiderea procedurii colective, se reia de unde a fost suspendat cursul dobinzilor, intocmai ca la suspendarea cursului prescriptiei dreptului material la actiune, cu conditia ca debitorul sa fie o persoana juridica iar inchiderea procedurii sa nu duca la disparitia personalitatii juridice a debitorului.

§3. Intreruperea cursului prescriptiei

59. Deschiderea procedurii suspenda cursul prescriptiei pentru actiunile in realizarea creantelor contra debitorului. Precizez ca este vorba de o suspendare, si nu de o intrerupere a cursului prescriptiei (intreruperea prescriptiei fiind efectul tiptic al cererii de chemare in judecata). Aceasta inseamna ca, daca evenimentul care a facut posibila suspendare s-a epuizat, cursul prescriptiei se reia, in calculul prescriptiei neintrind perioada de suspendare. Daca

106 Pentru amanunte, a se vedea Gh. Piperea, Nota la deciziile CSJ nr. 1897/2000 si nr.3208/2000, in Pandectele romane nr.4/2001, p.103-115. 107 A se vedea : CSJ, s.com., dec. nr.1897/2000 si nr.3208/2000, in Pandectele ro,mane nr.4/2001, p.103-104; CSJ, s.com., dec. nr. 479/1995 si dec.nr.661/1995, in Buletinul Jurisprudentei pe anul 1995, p.338 si, respectiv, p. 346; ibidem, p. 340, CSJ, s.com., dec. nr. 508/1995.

procedura se inchide fie pentru ca hotarirea de deschidere a procedurii a fost desfiintata sau invalidata in opozitie sau in recurs, fie pentru ca un plan de reorganizare a fost implementat cu succes, fie pentru ca nu s-a inscris la masa credala nici un creditor, adica in toate cazurile de inchiderea a procedurii care nu se soldeaza cu radierea debitorului persoana juridica, prescriptia se reia imediat dupa inchiderea procedurii sau a dosarului procedurii. Daca insa este vorba de un debitor persoana fizica, prescriptia nu se mai poate relua, intrucit acesta beneficiaza de efectul de stergere a tuturor datoriilor anterioare deschiderii procedurii (cu exceptia cazurilor penale, de genul bancrutei frauduloase). Daca este vorba de un debitor persoana juridica si inchiderea procedurii se soldeaza cu radierea acesteia, adica cu disparitia personalitatii sale juridice, atunci nu se mai pune problema reluarii prescriptiei, intrucit si in acest caz datoriile se sting, prin disparitia juridica a debitorului.

De precizat ca deschiderea procedurii in sine, si nu cererea de deschidere a procedurii sau cererea de inscriere la masa credala, are efect de intrerupere a prescriptiei. De asemenea, se poate invoca existenta temporara a unei proceduri deschise fata de debitor ca motiv temeinic de repunere in termenul de prescriptie.

§4. Inchiderea conturilor bancare si deschiderea contului unic al procedurii de insolventa

60. Conform art. 4 alin.2 din Legea insolventei, platile debitorului, inclusiv cheltuielile procedurii care se suporta din averea debitorului, se efectueaza printr-un cont deschis la o banca, pe baza de dispozitii emise de debitor sau, dupa caz, de administratorul judiciar, iar in cursul falimentului, de lichidator. Desigur ca platile vor putea fi dispuse de debitor numai in cazul in care nu a intervenit desesizarea, iar platile se subsumeaza sferei operatiunilor curente. Daca debitorul a fost desesizat, platile se vor face exclusiv de catre administratorul udiciar sau de lichidator. Daca platile ar fi aferente unor operatiuni neuzuale sau neobisnuite, care ele insele trebuie sa fie in prealabil autorizate de judecatorul sindic, atunci si aceste plati neuzuale trebuie facute doar cu autorizarea prealabila a judecatorului sindic.

Disponibilitatile debitorului sunt pastrate intr-un cont special de depozit bancar, conform art. 4 alin.3.

Din art. 48 rezulta ca, daca debitorul a fost desesizat, judecatorul sindic va da dispozitie tuturor bancilor la care debitorul are disponibil in conturi sa nu efectueze nici o plata fara un ordin in acest sens al administratorului judiciar sau al lichidatorului, sub sanctiunea platii de daune si de amenzi. Practic, din momentul desesizarii debitorului, toate sumele aflate in conturi bancare sunt blocate la dispozitia administratorului judiciar sau a lichidatorului. In calitate de reprezentant legal al debitorului, practicianul in insolventa va deschide sau va pastra deschis un cont bancar unic al procedurii de insolventa, prin care se vor face toate platile si incasarile debitorului. Pentru a se putea aplica masura indisponibilizarii, precum si pentru a se putea deschide contul unic al procedurii, debitorul este obligat sa furnizeze toate actele si informatiile necesare, inclusiv lista bancilor si a conturilor deschise la aceste banci, sub sanctiunea pedespei pentru infractiunea prevazuta de art. 147 din Legea insolventei. Dupa momentul desesizarii debitorului, platile efectuate de acesta sunt inopozabile masei credale, astfel ca ele sunt supuse repetitiunii. In plus, daca o banca efectueaza astfel de plati, in contra masurii indisponibilizarii, ea poate fi obligata la despagubiri.

Masura indisponibilizarii sumelor aflate in cont si a deschiderii contului bancar unic este necesara pentru coerenta si celeritatea procedurii, precum si pentru facilitarea controlului judiciar

si al controlului de gestiune la care este indrituit comitetul creditorilor. Masura ar trebuie luata in toate procedurile de insolventa, imediata ce debitorul a fost desesizat. In caz contrar, controlul si supravegherea activitatii debitorului devin imposibile.

Pe de alta parte, deseori se intimpla ca debitorul, desi desesizat, sa continue sa desfoare afaceri, mai mult sau mai putin clandestin, ocolind conturile societatii debitoare, fie prin efectuarea de plati cash, care nu trec prin conturi bancare si, deci, sunt dincolo de orice control al creditorilor, fie prin efectuarea de plati si incasari prin afiliati sau persoane controlate de debitor. Spre exemplu, o afiliata a debitorului se poate constitui intr-un vehicul al platilor si incasarilor debitorului, erijindu-se atit in furnizor de materii prime si materiale ori de “consultanta” cit si in client, cumparator al marfurilor sau serviciilor societatii insolvente, in acelasi timp. In calitate de furnizor, societatea-vehicul este creditor al societatii aflate in insolventa (si, eventual, desesizata), iar ca client este debitor al aceleiasi societatii insolvente. Cum creantele in prezenta sunt reciproce, certe, lichide si exigibile, opereaza compensatia, adica stergerea creantelor reciproce si, deci, regula indisponibilizarii devine inutila sau ineficienta. Contul unic al procedurii de insolventa este, astfel, ocolit. In plus, uneori administratorii debitorului, fara stiinta practicianului in insolventa, emit bilete la ordin sau cecuri in garantarea unor imprumuturi sau avansuri care sunt, ulterior, utilizate pentru efectuarea unor plati care ocolesc si ele contul unic de insolventa. Practicile respective, destul de frecvente in ultimul timp, sunt ilegale, dar tolerate de instante, in masura in care scopurile urmarite sunt cit de cit legitime (activitatea societatii poate supravietui un timp in acest fel si salariatii pot fi platiti pentru unele activitati urgente, cum ar fi, spre exemplu, stringerea recoltei, finalizarea unei constructii, evitarea unei greve etc). Daca scopul ocolirii contului unic al procedurii de insolventa este ilegitim, atunci astfel de practici trebuie curmate si sanctionate, inclusiv penal, intrucit sunt in frauda directa a creditorilor, care isi vad reduse sansele de recuperare a creantelor lor prin acumularea de datorii sau, dimpotriva, prin plata unor datorii in contra ordinii legale de preferinta. Astfel de practici sunt, in mod evident, in sfera de aplicabilitate a sanctiunii penale pentru bancruta frauduloasa, in varianta ascunderii unor active importante.

§5. Regula bussines as usual si limitele sale

61. In procedura generala, pe intreaga perioada de observatie, activitatea debitorului continua in limitele normale ale afacerii acestuia. Este ceea ce, in dreptul anglo-saxon se exprima prin sintagma “business as usual”.

Regula business as usual este reglementata de art. 49 din Legea insolventei intr-o formulare alambicata, care poate fi totusi explicitata dupa cum urmeaza :

a) activitatile curente, care se incadreaza in limitele normale, obisnuite ale afacerii debitorului, vor putea fi continuate pe perioada de observatie; afacerea obsinuita a debitorului este cea care rezulta din scopul sau statutar de activitate, orice depasire a limitelor acestuia fiind o activitate neobisnuita care face inaplicabila regula business as usual; de altfel, depasirea limitelor scopului statutar de activitate (ultra vires) este o incalcare a principiului specialitatii capacitatii de folosinta a persoanei juridice, actele juridice incheiate in astfel de conditii fiind nule; activitatile curente sunt definite de art. 3 pct.14 ca fiind fapte de comerţ şi operaţiuni financiare propuse a fi efectuate de debitor în perioada de observaţie, în cursul normal al comerţului său, cum ar fi continuarea activităţilor contractate, conform obiectului de activitate, efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi aferente acestora si asigurarea finanţării capitalului de lucru în limite curente;

b) activitatile si platile curente sunt efectuate de debitor, sub supravegherea administratorului judiciar, daca debitorul nu a fost desesizat;

c) activitatile si platile curente sunt efectuate de administratorul judiciar, daca debitorul a fost desesizat, fie din start, de la data deschiderii procedurii, fie ulterior, cind debitorul a fost desesizat la cerere;

d) platile curente se pot efectua numai catre creditorii cunoscuti; e) actele juridice, activitatile si platile neobisnuite vor putea fi autorizate de

administratorul judiciar, în exercitarea atribuţiilor sale de supraveghere, dar numai dupa aprobarea prealabila a comitetului creditorilor, convocat in acest scop; cererea de autorizare se semneaza de debitor, prin administratorul special (in cazul in care acesta nu exista, cererea se semneaza de orice alt reprezentant al debitorului, statutar sau numit ad-hoc de judecatorul sindic); autorizarea se poate da chiar si pentru vinzarea de imobile, cu conditia ca la vinzare sa se tina seama de imperativul acordarii unei protecţii corespunzătoare creanţei garantate, in conditiile expuse la art. 39 din legea insolventei;

f) anumite acte, operatiuni sau plati neobisnuite ale debitorului pot fi autorizate si de judecatorul-sindic, asa cum rezulta in mod indirect, dar indubitabil, din art.46 alin1; fiind vorba de situatii identice, consider ca legea face dubla reglementare, atribuind, in mod eronat, competenta de autorizare atit administratorului judiciar, cit si judecatorului sindic, doua organe ale procedurii care nu se situeaza pe acelasi plan din punctul de vedere al atributiilor in cadrul procedurii; in orice caz, dubla reglementare nu este de natura a da coerenta textului legal ci, dimpotriva, poate conduce la mari confuzii in practica, intrucit se poate spune ca o competenta o poate exclude pe cealalta sau, si mai grav, ca se cumuleaza.

Regula business as usual nu se poate aplica in cazul procedurii simplificate, intrucit debitorul este fie direct in faliment, de la deschiderea procedurii, fie va fi in faliment, dupa o scurta perioada de observatie, care nu este prevazuta de lege decit pentru verificarea indeplinirii conditiilor trecerii la faliment in procedura simplificata. Intrucit activitatea debitorului nu mai poate continua in timpul falimentul stricto sensu, toata procedura fiind orientata catre lichidarea bunurilor din averea debitorului, inseamna ca nu se mai poate vorbi de afaceri ale debitorului in aceasta faza.

Debitorul poate fi desesizat inca din start, de la data deschiderii procedurii, intrucit nu si-a declarat in termen intentia de reorganizare sau nu mai poate cere reorganizarea (a mai fost in reorganizare in ultimii 5 ani anteriori deschiderii procedurii ; s-a opus la deschiderea procedurii si contestatia sa a fost respinsa). Debitorul poate fi, insa, desesizat oricind in cursul procedurii, si la cererea creditorilor (individual), a comitetului creditorilor ori a administratorului judiciar, pe motiv ca debitorul provoaca averii sale pierderi continue sau pe motiv de lipsa a probabilităţii de realizare a unui plan raţional de activitate (art.47 alin.5). Daca debitorul este desesizat pe parcursul procedurii, insasi mandatul administratorului special este suspendat, asa cum rezulta din art. 3 pct. 30 din Legea insolventei. In aceste cazuri, afacerea obisnuita a debitorului este preluata si continuata de administratorul judiciar, cu conditia ca reorganizarea activitatii debitorului sa mai fie inca posibila. Este cazul unui plan de reorganizare propus de administratorul judiciar sau de creditorii care detin un minim de 20% din valoarea creantelor contra debitorului. Realizarea acestui plan, presupunind ca el va fi confirmat, nu ar fi posibila daca activitatea debitorului ar fi oprita. In schimb, daca nu exista nici un plan de reorganizare sau planul a fost respins ori a esuat, in mod evident nu mai putem vorbi de continuarea activitatii debitorului, ci de trecerea la faliment.

Dispozitiile art. 49 din Legea insolventei, mai sus explicitate, reprezinta regula in cazul continuarii afacerii debitorului dupa deschiderea procedurii. Exceptia cea mai importanta de la aceasta regula este reglementata de art. 46 din Legea insolventei, care stabileste ca toate actele, operatiunile si platile efectuate de debitor dupa deschiderea procedurii sunt nule. Fiind vorba de o exceptie de la o regula, poate ca textul art. 46 si-ar fi gasit locul mai degraba dupa art. 49 si nu inainte. In plus, formularea din art. 46 (toate actele, operatiunile si platile […] sunt nule) si topica textelor ne-ar putea duce la concluzia gresita ca situatia reglementata de art. 46 ar fi regula si cea din art. 49 ar fi exceptia. Dar nu este deloc asa, intrucit in procedura generala activitatea debitorului continua, pina cind se va decide de catre judecatorul sindic ca nici un plan de reorganizare nu este posibil si ca se impune trecerea la faliment. Pina la acest moment, activitatea (afacerea) debitorului continua, altfel ideea care sta la baza instituirii perioadei de observatie ar fi lipsita de sens. Dimpotriva, regula este, in aceasta perioada, cea statuata de art. 49 (business as usual), asa cum am aratat mai sus. In orice caz, alin.2 al aceluiasi art. 46 dispune ca debitorul şi/sau, după caz, administratorul judiciar sunt obligaţi să întocmească şi să păstreze o listă cuprinzând toate încasările, plăţile şi compensările efectuate după deschiderea procedurii, cu precizarea naturii şi valorii acestora şi a datelor de identificare a cocontractanţilor, asadar, ideea continuarii afacerii debitorului este prezenta chiar in corpusul art. 46.

Poate ca, de lege ferenda, ar fi necesara o reformulare a celor doua texte (regula si exceptia).

In legatura cu art. 46 alin.1 se impun inca doua precizari : a) textul stabileste ca actele si platile debitorului sunt nule, de unde o posibila concluzie

ca ne-am afla in prezenta unei nulitati de drept, automate. In realitate, nulitatea trebuie constatata pentru a avea efecte, formula legii aratind, de fapt, ca ne aflam in prezenta unei nulitati absolute si neconditionate, adica nulitatea poate fi invocata de orice persoana interesata (si nu numai de creditori sau de administratorul judiciar sau de lichidator), oricind, inclusiv dupa deschiderea procedurii, si neconditionat de existenta vreunei vatamari;

b) nulitatea prevazuta de art. 46 nu este o consecinta a desesizarii, intrucit ea intervine si in cazul in care debitorul nu este desesizat; actele sau platile neobisnuite care nu sunt autorizate de administratorul judiciar, dupa o prealabila consultare cu comitetul creditorilor, sau de judecatorul sindic sunt nule, chiar si in cazul in care debitorul “si-a pastrat dreptul de administrare”.

§6. Actiunea in anularea actelor incheiate de debitor in perioada suspecta

62. Pastrind proportiile necesare, insolventa este dezastrul in afaceri. Dincolo de nefirescul in sine al dezastrului, probabil ca tentatia evitarii lui cu orice pret, chiar cu riscul sacrificarii unor active importante si cu riscul inselarii partenerilor de afaceri, este naturala.

In fata amenintarii pierderii controlului afacerii sale, debitorul va incearca mai intii sa-si salveze afacerea, facind eforturi pentru a-si crea o imagine - deseori falsa - de onorabilitate si credibilitate, profitind de faptul ca informatia financiar contabila este in posesia sa, nefiind disponibila creditorilor. Aceasta informatie poate sa fie traficata sau utilizata in mod neonest, in dauna creditorilor, care au investit totusi incredere in debitor atunci cind au intrat in afaceri cu acesta. Din ratiuni ce tin de psihologie sau de calcul rece, in perioada imediat anterioara deschiderii procedurii insolventei, debitorul care stie ca se apropie momentul colapsului financiar, va incerca sa-si externalizeze activele importante, pentru a le ascunde de urmarirea creditorilor sau pentru a-si procura lichiditati in conditii ruinatoare, sa perfecteze garantii asupra

unor active in favoarea unor creditori care pun astfel de conditii pentru a continua sa finanteze activitatea debitorului, sa-i plateasca pe unii creditori in defavoarea altora, iar administratorii sau actionarii sai majoritari vor incerca sa-si preconstituie garantii pentru imprumuturi sau alte creante proprii contra debitorului, in defavoarea altor creditori. Ulterior, debitorul poate chiar, stiind exact cind a intervenit sau va interveni insolventa, sa-si « organizeze » insolventa, cerind din proprie initiativa deschiderea procedurii, dar numai dupa ce va fi sigur ca creditorii nu vor mai lua nimic din valoarea activelor sale.

Doctrina si jurisprudenta denumesc « perioda suspecta » intervalul de timp de dinainte de deschiderea procedurii insolventei, cind insolventa este iminenta sau actuala, tocmai datorita potentialului ridicat de frauda in dauna creditorilor. Legea insolventei ataseaza acestei perioade o prezumtie de frauda, care se justifica prin imperativul protectiei creditorilor fata de malverasatiunile debitorului, posibile datorita asimetriei informatiilor (creditorii nu cunosc decit prea tirziu, post factum, starea de insolventa a debitorului). In lipsa prezumtiei, administratorul judiciar/lichidatorul, in principal, si creditorii, in subsidiar, ar trebui sa dovedeasca frauda, intocmai ca la actiunea revocatorie (pauliana), ceea ce este dezavantajos pentru procedura. De altfel, insasi denumirea de „perioada suspecta” folosita in practica pentru a defini perioada anterioara deschiderii procedurii, contine intrinsec ideea de prezumtie de frauda : este suspect ceva ce lasa impresia ca ascunde o frauda.

Legea insolventei organizeaza o actiune in anulare a actelor juridice incheiate de debitor in “perioada suspecta“, actiune menita a reintregi patrimoniul debitorului si a-i (re)pune pe creditori in pozitie de concurs egal fata de masa bunurilor de impartit. Actiunea in anulare este la indemina administratorului judiciar sau a lichidatorului, persoana terta de actul respectiv, care nu a participat la incheiarea lui, dar care este indrituita prin lege sa se judece cu debitorul si cu co-contractantul sau si sa reprezinte interesele tuturor creditorilor intr-o asemenea actiune in anulare. Frauda nu trebuie dovedita, ci doar afirmata, debitorul sau co-contractantul sau urmind a rasturna prezumtia, pentru a pastra intacta tranzactia facuta in perioada « suspecta ».

Este bine de stiut ca, in actiunile in anulare, judecatorii rareori dau solutii de respingere. Legea insolventei permite, in principal, administratorului judiciar/lichidatorului sa

introduca actiuni pentru (i) anularea actelor frauduloase incheiate de debitor in dauna drepturilor creditorilor in cei trei ani anteriori deschiderii procedurii precum si (ii) actiuni pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale catre terti, realizate de debitor prin acte sau operatiuni neobisnuite sau care depasesc limitele normale ale activitatii debitorului, acte si operatiuni incheiate, dupa caz, in cei trei ani anteriori deschiderii procedurii, in cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii sau in anul anterior deschiderii procedurii. Administratorul judiciar/lichidatorul poate introduce si (iii) actiuni pentru restituirea de catre terti a bunurilor transmise, a contravalorii acestora, in cazul in care restituirea in natura nu mai este posibila, precum si a valorii altor prestatii executate in baza actelor, constituirilor sau tranferurilor anulate. Aceeasi indrituire o are si comitetul creditorilor, dar numai in subsidiar, pentru cazul in care administratorul judiciar/lichidatorul ar refuza expres sau implicit, prin omisiune, sa formuleze actiune in anulare.

Consecinta admiterii actiunii in anulare este reintregirea patrimoniului debitorului : platile efectuate se anuleaza, activul transferat se intoarce in patrimoniul debitorului (in caz ca nu mai este posibila restituirea in natura, se plateste contravaloarea acestuia), ipoteca este desfiintata, iertarea de datorie este neutralizata etc. Mai mult, si sub-dobinditorul poate fi deposedat de bunul achizitionat, astfel ca este posibila o actiune in garantie pentru evictiune. Mai precis, daca partenerul de afaceri al debitorului a re-vindut bunul, si acest act ulterior se anuleaza, al doilea

cumparator are dreptul sa-i ceara socoteala primului cumparator, pentru evictiune. Co-contractantul debitorului sau fostul beneficiar al operatiunii anulate restituie activul sau contravaloarea acestuia la masa credala, fara a avea dreptul la restituirea contraprestatiei imediat. El trece pe tabelul creantelor, in rindul creditorilor chirografari, adica al creditorilor subordonati bancilor, salariatilor, statului si altor creditori privilegiati. Cel mai grav pentru co-contractant este ca nici macar buna sa credinta la incheierea contractului sau operatiunii nu are o relevanta foarte mare. Adica, un co-contractant de buna credinta nu se poate increde foarte mult in aparenta de legalitate si normalitate a actului incheiat : chiar si peste 4 ani si jumatate de la incheierea sa (trei ani perioada suspecta maxima plus 18 luni termenul – de decadere – de exercitare a actiunii in anulare in cadrul procedurii insolventei) acest act poate fi anulat! Informatia financiara si contabila referitoare la afacere se afla in posesia debitorului, care este prezumat de incredere si, in plus, si-a creat probabil si o imagine falsa de onorabilitate, in timp ce co-contractantul sau ar trebui sa prevada cu citiva ani inainte ca debitorul va intra in insolventa !

Care este explicatia unei astfel de situatii aparent anormale ? Este legea gresita sau injusta ? Categoric nu. Inainte de orice explicatie, as remarca faptul ca in alte legislatii, cum ar fi cea americana, actele juridice incheiate in perioada suspecta de catre debitor in cele 90 de zile anterioare declararii sale in faliment (bankruptcy) nici nu mai sunt supuse unei proceduri judecatoresti de anulare, ci sunt anulate automat, la deschiderea procedurii. Pe de alta parte, de cele mai multe ori, aceste acte incheiate in perioada suspecta presupun sau devoaleaza concursul fraudulos al co-contractantului si/sau al sub-dobinditorului. Or, frauda corupe (fraus omnia corrumpit). Restabilirea egalitatii intre creditori, egalitate inselata prin actul juridic anulabil, este primordiala si, deci, justetea regimului actiunii in anulare este indubitabila.

Ramine, insa, problema partenerilor de afaceri de buna credinta ai debitorului care, prin incheiarea actului anulabil, sunt si ei, ca si ceilalti creditori, inselati in asteptarile lor referitoare la siguranta circuitului juridic.

Primul lucru pe care un intreprinzator diligent trebuie sa-l faca, pentru a putea gestiona eficient riscul unor astfel de afaceri ce ar putea fi anulate in viitor, este sa se informeze exact despre continutul Legii insolventei si sa isi aproprie dispozitiile legale referitoare la aceste actiuni in anulare. Se va putea observa, spre exemplu, ca Legea insolventei dispune totusi ca anularea nu se va putea cere daca actul juridic respectiv se inscrie in circuitul normal al afacerii debitorului, adica al activitatii curente a debitorului. De aceea, nu este indicat a se cumpara active de valoare mare decit de la societati comerciale care se ocupa in mod obisnuit cu astfel de afaceri. Actele juridice incheiate in perioada suspecta nu sunt nule in ele insele si nu sunt invariabil lovite de ineficacitate, caci aceasta ar compromite securitatea relatiilor juridice, din moment ce insolventa este o situatie de fapt cunoscuta doar de debitor.

In al doilea rind, se va putea observa ca legea se refera la afaceri incheiate sau realizate de debitor, adica afaceri care presupun un act de vointa din partea debitorului, de unde concluzia ca transferurile de drepturi patrimoniale efectuate printr-o forma oarecare de executare silita108 nu

108 Legitimitatea excluderii de la aplicabilitatea actiunii in anulare a executarii silite este dubitabila. Doctrina si jurisprudenta veche includeau actele de executare silita in sfera de aplicabilitate a actiunii in anulare. A se vedea, in acest sens, C.com.adn., p.484 : « nu numai plata voluntara este supusa acestui tratament, ci si cea obtinuta prin executare silita, cind creditorul cunostea starea de incetare de plati a debitorului ». Se poate argumenta ca, in acest caz, ar exista un concurs fraudulos intre debitor si creditorul urmaritor, menit a scoate de sub urmarirea colectiva a creditorului bunul sau suma de bani executata silit. Totusi, actuala forma a art. 79-80 din Legea insolventei are in vedere acte facute de debitor, ceea ce reprezinta o indirecta trimitere la acte voluntare. Or, actele de executare silita exclud vointa debitorului, desi ar putea totusi ascunde un concert fraudulos intre debitor si creditor sau ar putea falsifica intentia creditorului urmaritor. In practica sunt destul de frecvente cazurile de executari silite aranjate,

sunt supuse actiunii in anulare reglementate in Legea insolventei. Daca societatea in cauza executata silit, nu exista decit un risc minor de anulare a unui astfel de transfer de drepturi patrimoniale.

In al treilea rind, la momentul pregatirii incheierii actului, trebuie verificata starea financiara a societatii, fie prin informatii cerute chiar acesteia, fie printr-o cercetare cit de cit atenta a situatiei financiare facuta publica pe site-ul MF sau al Registrului Comertului. Un grad de indatorare foarte mare relativ la cifra de afaceri este un indiciu negativ asupra unei iminente interventii a insolventei. Existenta unor restante de plata a contributiilor la bugetul de stat sau a unor pierderi declarate prin situatiile financiare anulare, situatii care se publica pe site-ul Ministerului Finantelor, este un indiciu ca actul nu trebuie incheiat in conditii normale.

In fine, decizia de vinzare trebuie sa fie aprobata in organele colegiale de conducere ale societatii sau chiar in AGA ale debitorului, intrucit este vorba in marea majoritate a cazurilor de actiuni in anulare de active de valori insemnate, al caror transfer poate usor atrage atentia creditorilor participanti la procedura. Daca se cumpara active de la o societate care isi restringe activitatea sau isi schimba locatia, obiectul de activitate, clientela etc., este indicat ca in contract sa fie trecute motivele pentru care activul in cauza se vinde. Astfel se pot reduce riscurile de anulare, pe argumentul ca in tranzactia respectiva achizitorul a fost diligent. Publicitatea facuta vinzarii sau faptul ca vinzarea se face prin intermediar pot si acestea reduce riscul anularii, fara a-l elimina insa.

Daca exista totusi interesul de a cumpara active de la o societate aflata in perioada suspecta (pretul este bun, activul prezinta mare interes pentru cumparator, contravaloarea activului este un mijloc pentru finantarea societatii de catre actionarul sau majoritar sau de catre o afiliata a acesteia, cumparatorul vrea sa profite de situatia dezastruoasa a vinzatorului etc.), atunci contractul trebuie sa fie conceput intr-o asemenea maniera incit sa reduca la minimum impresia de operatiune neobisnuita, eventual prin constituirea de garantii personale de la reprezentantii societatii vinzatoare.

63. Elementele caracteristice ale actiunii in anularea actelor incheiate de debitor in perioada suspecta pot fi rezumate dupa cum urmeaza :

A. Legitimarea procesuala activa apartine, in principal, administratorului judiciar/lichidatorului si, in subsidiar, comitetului creditorilor, pentru cazul omisiunii administratorului judiciar/lichidatorului de a formula actiunea in termen.

Actiunea in anulare nu poate fi formulata de partile actului juridic, ale transferului sau ale constituirii de drepturi patrimoniale, adica de debitor si de co-contractanul sau. Acestia nu pot avea, in actiunea in anulare reglementata de Legea insolventei, decit calitate procesuala pasiva, adica nu pot fi intr-o astfel de actiune decit piriti.

Actiunea in anulare formulata de catre comitetul creditorilor este admisibila daca se probeaza riscul pierderii termenului si refuzul expres sau implicit al administratorului judiciar/lichidatorului de a introduce actiunea. Daca, spre exemplu, comitetul creditorilor a pus in discutie in sedintele acestui comitet, necesitatea sau utilitatea introducerii unei astfel de actiuni, iar administratorul judiciar/lichidatorul a refuzat expres sau a omis sa introduca actiunea, atunci actiunea in anulare devine admisibila. Daca actiunea comitetului creditorilor va fi

inclusiv cele facute de executori fiscali, in care pretul executarii silite este falsificat prin mecanismul pasilor de reducere a pretului la licitatie pina la un nivel care sa poata fi suportat de interpusii debitorului, astfel ca bunul ramine sub controlul acestuia, dar este ferit de urmarirea creditorilor ; acelasi lucru se face si cu creditorii falsi sau cu creditorii afiliati debitorului.

considerata admisibila, administratorul judiciar/lichidatorul va putea fi schimbat pentru motive temeinice.

Legea nu atribuie creditorilor, in mod individual, legitimare procesuala activa pentru actiunea in anulare.

B. Indiferent de persoana care are legitimare procesuala activa, actiunea in anulare, in

cele trei forme ale sale, este de competenta judecatorului sindic. Judecatorul-sindic nu se poate sesiza, insa, din oficiu cu o astfel de actiune.Daca se introduce actiune in nulitate de drept comun, intrucit nu sunt intrunite conditiile

de admisibilitate ale actiunii in anulare, in special cele referitoare la termene, competenta judecatorului sindic este inlaturata, in favoarea instantei de drept comun, intrucit nu mai exista situatia premisa a procedurii insolventei deschisa fata de debitor si, deci, nici competenta functionala a judecatorului sindic. Spre exemplu, din moment ce expirarea termenului de decadere duce la pierderea dreptului de a formula actiune in anulare in baza Legii insolventei, inseamna ca debitorul redevine un participant obsinuit la un litigiu de drept comun, administratorul judiciar sau lichidatorul pierde legitimarea procesuala activa speciala pentru actiunea in anulare reglementata de Legea insolventei, iar competenta functionala a judecatorului sindic inceteaza. Daca in actiunea in anulare formulata peste termen in fata judecatorului sindic se invoca motive de nulitate absoluta (care, asa cum se stie, pot fi invocate oricind si de catre orice persoana interesata), atunci judecatorul sindic va putea sa isi decline competenta catre instanta de drept comun, care va putea solutiona cauza in conditiile dreptului comun.

Aceeasi solutie referitoare la competenta este aplicabila si in cazul in care data actului atacat este anterioara cu mai mult de 3 ani, 1 an sau 120 de zile, dupa caz, datei deschiderii procedurii.

C. Actiunea in anulare trebuie introdusa de administratorul judiciar/lichidator in termen de un an de la expirarea termenului de depunere a raportului “cauzal” prevazut de art.20 alin.1 lit.b) si de art. 59 din Legea insolventei (maxim 60 de zile de la desemnarea administratorului judiciar/lichidatorului, adica de la deschiderea procedurii), dar nu mai tirziu de 18 luni de la deschiderea procedurii. Suntem in prezenta unui termen de decadere, si nu a unui termen de prescriptie, de unde concluzia ca acest termen nu este susceptibil de suspendare sau intrerupere. Desi Legea insolventei omite sa stabileasca un termen pentru actiunea comitetului creditorilor, consider ca si aceasta trebuie introdusa tot in termenul de 1 an, respectiv, de 1 an si jumatate, aplicabil administratorului judiciar/lichidatorului. A decide altfel ar insemna ca termenul de decadere fixat pentru administratorul judiciar/lichidator este lipsit de sens, din moment ce comitetul creditorilor ar putea introduce actiunea si dupa expirarea termenului aplicabil administratorului judiciar/lichidatorului, ceea ce ar oferi petentilor sau chiar administratorului judiciar/lichidatorului indolent o modalitate indirecta de ocolire a termenului de exercitare a actiuni in anulare.

Daca termenul de decadere fixat de legea insolventei pentru exercitiul actiunii in anulare este depasit, actul nu mai poate fi atacat cu actiunea in anulare reglementata de Legea insolventei. Actul va putea fi, totusi, atacat, inclusiv de administratorul judiciar sau de lichidator, (fie in calitatea lor de reprezentati ai intereselor colective ale creditorilor, fie in calitatea lor de reprezentanti legali ai debitorului), cu actiune in nulitate, in conditiile dreptului comun, daca vor putea dovedi un interes direct, nascut si actual pentru a cere nulitatea. Este evident ca reintregirea

patrimoniului debitorului este un astfel de interes si o actiune a practicianului in insolventa nu va putea fi respinsa pentru lipsa de calitate procesuala activa sau pentru lipsa de interes.

Aceleasi solutii sunt valabile, in mod corespunzator, si cazurilor in care sunt depasite perioadele de 3 ani, 1 an sau 120 zile anterioare deschiderii procedurii, desemnate de doctrina si jurisprudenta drept « perioada suspecta ». Asadar, daca data actului supus unei eventuale actiuni in anulare este anterioara cu mai mult de 3 ani, 1 an sau 120 de zile, dupa caz, datei deschiderii procedurii, atunci actiunea in anulare reglementata de Legea insolventei devine inadmisibila, dar poate fi exercitata o actiune in nulitate absoluta, in conditiile dreptului comun.

In forma actuala a Legii insolventei, in functie de natura si gravitatea pentru creditori a actului sau operatiunii vizate, perioda suspecta se intinde pe 120 de zile, un an sau 3 ani inainte de data deschiderii procedurii.

Momentul de la care incepe sa curga cele trei tipuri de termene este ales in mod eronat de legiuitor. Acest moment ar fi trebuit sa fie data cererii de deschidere a procedurii de insolventa, data la care este certa aparitia starii de insolventa, fie pentru ca debitorul, in cererea sa de deschidere a procedurii recunoaste ca se afla in insolventa actuala sau iminenta, fie pentru ca, in cazul in care cererea de deschidere a procedurii apartine creditorului, insolventa este prezumata109. Pe de o parte, o astfel de solutie ar putea re-echilibra macar in parte diferenta dintre debitor si creditori in privinta informatiei financiar-contabile referitoare la afacerile debitorului. Pe de alta parte, o astfel de solutie ar putea elimina practicile debitorilor neonesti care se opun la deschiderea procedurii numai pentru a amina momentul deschiderii procedurii, in asa fel incit cele trei tipuri de termene sa poata fi depasite si astfel actiunea in anulare sa nu mai fie posibila in cadrul procedurii insolventei (unde actiunea in anulare este facilitata in favoarea creditorilor). In practica, unii debitori amina momentul deschiderii procedurii prin diferite mijloace de tergiversare pina cand actul/actele de instrainare potential anulabile se indeparteaza in timp mai mult de 3 ani anteriori deschiderii procedurii, facind astfel inutila formularea actiunii in anulare in cadrul procedurii insolventei, actiune care devine din start inadmisibila pentru ca nu mai este in termen. O modalitate de evitare a unui astfel de abuz de drept procesual este reglementata in art. 85 alin.4 din Legea insoloventei, care extinde prezumtia de frauda si dincolo de cei 3 ani, pentru cazul in care debitorul a intirziat momentul deschiderii procedurii pentru a expira termenele prevazute de art. 79-80. Dar textul este insuficient si, practic, inutil, intrucit, odata expirate termenele prevazute de art. 79-80, actiunea in anulare nu se mai poate exercita in cadrul procedurii insolventei, ci numai pe calea dreptului comun, unde nu se va putea aplica prezumtia de frauda decit daca se va putea dovedi intirzierea culpabila a deschiderii procedurii in scopul trecerii termenelor perioadei suspecte.

In sistemul Codului comercial, era obligatorie fixarea datei incetarii platilor, data fata de care se calculau termenele actiunii in anulare, precum si termenul de 3 zile in care debitorul trebuia sa ceara deschiderea procedurii pentru a se apara de pedeapsa pentru infractiunea de bancruta. Data incetarii platii se putea stabili fie prin sentinta de deschidere a procedurii, fie ulterior, prin sentinta separata. Astfel, fostul art. 722 C.com. dispunea ca, prin sentinta declarativa de faliment sau printr-o alta posterioara, tribunalul, din oficiu sau la cererea oricarui interesat, determina provizoriu data incetarii platilor. In lipsa unei astfel de determinari, se prezuma ca incetarea platilor a avut loc pe data pronuntarii sentintei de faliment. Data incetarii

109In doctrina (I. Turcu, op.cit,. p.299), observindu-se ca durata cuprinsa intre inregistrarea cererii introductive si hotararea de deschidere a procedurii scapa de sub control si prelungirea ei nejusitificata poate oferi prilejul eludarii drepturilor creditorilor prin acte ale debitorului care ar putea fi in fapt, ireversibile, s-a propus is solutia impunerii prin lege a efectului retroactiv al hotararii de deschidere a procedurii, pana la data inregistrarii cererii introductive.

platilor nu se putea fixa la o data anterioara cu mai mult de 3 ani fata de data declararii falimentului. Stabilirea datei incetarii platilor era, deci, provizorie, putind fi modificata de tribunal, inclusiv in urma unei contestatii din partea debitorului (care avea interesul ca aceasta data sa fie cit mai apropiata de data deschiderii procedurii, pentru a restringe aria de aplicabilitate a actiunii in anulare) sau din partea creditorilor (care aveau interesul ca aceasta data sa fie cit mai indepartata de data deschiderii procedurii, pentru a largi aria de aplicabilitate a actiunii in anulare), contestatie formulata in baza art. 723 C.com. Dupa expirarea termenului de contestatie, data incetarii platilor devenea definitiv fixata110.

Ca si in cazul depasirii termenelor, daca nu sunt indeplinite celelalte conditii de admisibilitate ale actiunii in anulare reglementate de art. 79-80 (legitimare procesuala activa, existenta unui comitet al creditorilor etc.), se pot introduce actiuni de drept comun pentru invalidarea actelor respective, cum ar fi actiuni pentru nulitatea absoluta a actelor juridice, actiunea revocatorie (pauliana), actiunea oblica, actiunea in constatarea simulatiei etc. Astfel de actiuni sunt inclusiv la indemina creditorilor, priviti individual. Desigur ca, in aceasta situatie, va fi necesara observarea tuturor conditiilor de exercitiu al acestor actiuni de drept comun. Spre exemplu, o actiune in anulare, permisa numai partilor actului juridic, nu poate fi introdusa pe calea dreptului comun, intrucit administratorul judiciar/lichidatorul ar cumula pozitiile contradictorii de reclamant si pirit ; actiunea in anulare de drept comun formulata de creditor ar fi respinsa ca lipsita de interes sau pentru lipsa calitatii procesuale active, din moment ce creditorul este un tert de contract, actiunea in anulare de drept comun fiind doar la indemina partilor actului; in schimb, o actiune in constatarea nulitatii absolute, permisa oricarei persoane interesate si oricind, va putea fi exercitata de administratorul judiciar/lichidator in calitate de reclamant (daca acesta actioneaza in numele creditorilor, debitorul va avea pozitia procesuala de pirit  ; practic, administratorul judiciar sau lichidatorul nu vor putea actiona in calitate de reclamant pentru debitor, intrucit ar inseamna ca debitorul sa isi invoce propria turpitudine, ceea este motiv de inadmisibilitate a actiunii) sau de creditori, individual. In cazul in care actiunea de drept comun este introdusa de administratorul judiciar sau de lichidator, ea este scutita de taxa de timbru, ca si orice actiune pentru recuperarea bunurilor sau a creantelor debitorului. Actiunea in nulitate nu va fi suspendata in baza art. 36, intrucit este vorba de o actiune neevaluabila in bani si nu de o actiune pentru realizarea unor creante contra debitorului.

Din perspectiva celeritatii si a intereselor creditorilor, si actiunea in nulitate pe drept comun ar trebui solutionata tot de judecatorul sindic, dar deocamandata o astfel de idee nu poate fi decit o sugestie de lege ferenda.

D. Intrucit “actul fraudulos”, “constituirile” sau “transferurile” de drepturi sunt incheiate de debitor, de unde concluzia ca « anularea » acestora il poate afecta pe debitor, si pentru ca finalitatea actiunii in anulare – reintregirea patrimoniul debitorului, diminuat prin externalizari frauduloase ale acestuia incheiate in perioada suspecta – este in contradictie cu interesele debitorului, debitorul nu poate fi pirit in actiunea in anulare. Debitorul este cel ce se apara intr-o astfel de actiune.

Asadar, calitatea procesuala pasiva in actiunile in anulare prevazute la art. 79 si 80 incumba debitorului si, dupa caz, cocontractantului sau (art.85 alin.6 teza intii) ori subdobinditorului de rea-credinta al bunului.

Administratorul judiciar/lichidatorul, in calitate de organ al procedurii, nu se poate confunda cu interesele debitorului, astfel ca :

110Cas. II, decizia din 16 febr. 1940, in Pandectele Romane 1941, III, p.25, cit. in C.com.adn., p.471.

(i) atunci cind formuleaza actiunea in anulare, administratorul judiciar/lichidatorul va avea pozitia reclamantului, el judecindu-se cu debitorul, precum si cu co-contractantul sau ; intrucit debitorul este pirit, fiind in prezenta unei contradictii de interese, debitorul va fi reprezentat, intr-un astfel de litigiu, de administratorul special (art.85 alin.6 teza a doua)  ; daca acesta nu exista, debitorul va fi reprezentat in proces de un reprezentant ad-hoc, numit, la nevoie, de judecatorul-sindic ;

(ii) atunci cind comitetul creditorilor formuleaza actiunea, administratorul judiciar/lichidatorul se va situa pe o pozitie neutra.

E. Perioada de maxim 3 ani anteriori deschiderii procedurii este cunoscuta in doctrina si sub denumirea de « perioada suspecta ». Suspiciunea deriva din prezumtia ca debitorul, care simte sau vede apropierea catastrofei, va incerca sa diminueze efectele negative pentru sine ale insolventei, externalizind fraudulos sau prin mijloace ruinatoare active, diminuindu-si pasivul in dauna unor dintre creditori, efectuind plati fara contraprestatie, constituind garantii pentru creante neprioritare etc. Acestei perioade suspecte i se aplica o prezumtie relativa de frauda in dauna creditorilor, prezumtie care nu se extinde la tertul dobinditor sau sub-dobinditor (art.85 alin.3).

In prezenta prezumtiei de frauda, administratorul judiciar, lichidatorul sau, in subsidiar, comitetul creditorilor, nu va fi obligat sa dovedeasca cele sustinute in actiune, ci numai existenta unor fapte vecine si conexe care sa declanseze prezumtia, adica incheierea actului in perioada suspecta (art. 79) si, cumulativ, ca actul a fost incheiat in perioada suspecta, in conditii neobisnuite ce depasesc limitele activitatii normale a debitorului si indeplineste si celelalte conditii aferente (art. 80). Pentru a nu pierde procesul, debitorul va trebui sa faca dovada contrarie, adica a caracterului ne-fraudulos al contractului, adica a faptului ca nu exista frauda (art. 79) sau, dupa caz, ca nu exista frauda si, cumulativ, ca actul a fost incheiat in conditiile normale ale activitatii sale curente (art. 80). Co-contractantul debitorului, asupra caruia nu se extinde prezumtia de frauda, nu va trebui decit sa dovedeasca faptul ca actul a fost incheiat in conditiile normale, obsinuite ale activitatii debitorului. Din perspectiva finalitatii actiunii in anulare, aceea de reintregire a patrimoniului debitorului in folosul comun al creditorilor, buna sau reaua-credinta a co-contractantului debitorului nu au relevanta111. Dovada inexistentei fraudei il apara, insa, si pe co-contractantul debitorului de consecintele nefaste ale admiterii actiunii in anulare. Intr-adevar, Legea insolventei dispune in art. 82 ca nu se va putea cere anularea unui transfer cu caracter patrimonial efectuat de catre debitor in cursul desfasurarii normale a activitatii sale curente112. Intrucit dispozitia legala este in sensul ca « nu se va putea cere » anularea si nu ca « nu se va putea dispune » anularea, inseamna ca dovada faptului ca transferul a avut loc in cursul desfasurarii normale a activitatii curente a debitorului face actiunea inadmisibila, si nu neintemeiata. Daca, totusi, transferul nu se situeaza in limitele obisnuite ale activitatii debitorului, fiind anormale sau ocazionale, caz in care actiunea ar fi admisibila, debitorul sau co-contractantul sau vor putea sa se apere pe fondul actiunii, adica sa tinda la respingerea actiunii ca neintemeiata. Chiar daca buna sau reaua-credinta a co-contractantului nu

111Tertul dobinditor de rea credinta va fi sanctionat cu refuzul inscrierii sale pe tabelul creantelor cu creanta rezultata din restituirea pretului bunului. 112Textul se limiteaza la anularea transferurilor de drepturi patrimoniale, desi actiunea in anulare poate avea ca tinta atit transferul, cit si constituirea de drepturi patrimoniale, precum si actele frauduloase. Daca exceptarea actelor frauduloase este justificata (frauda exista chiar si in cazul activitatii normale a debitorului), exceptarea constituirilor de drepturi este nejustificata, mai ales ca art. 80 se refera la transferuri si constituiri de drepturi (transferul de drepturi fiind, din punctul de vedere al teoriei generale a obligatiilor, tot o constituire de drepturi).

prezinta relavanta in actiunea in anulare, consider totusi ca dovada platii unui pret similar cu cel al pietei pentru bunul transferat sau a platii unui pret mai mare, dovada efectuarii unui minim de publicitate prealabila vinzarii, dovada incheierii contractului prin intermediul unui agent imobiliar etc., adica dovada faptului ca transferul, chiar anormal sau ocazional, nu are nimic ilegitim in el sau nu are cum sa dauneze creditorilor, reprezinta o buna aparare, care poate duce la respingerea pe fond actiunii in anulare. Intrucit este vorba de o actiune in reintregirea patrimoniului debitorului, inseamna ca existenta unei contraprestatii echivalente a co-contractantului este un bun motiv de respingere a actiunii, intrucit patrimoniul debitorului a ramas intreg intr-o asemenea situatie, adica valoarea activului a fost inlocuita cu o contra-valoare corespunzatoare.

Textul art. 82 vorbeste de transferuri facute de debitor “in cursul desfasurarii normale a activitatii sale curente” si pare a trimite la definitia activitatilor curente din art. 3 pct. 14 din Legea insolventei. Asa cum s-a vazut, activitatile curente sunt cele din perioada de observatie, adica dupa deschiderea procedurii. In plus, “activitatile curente” nu sunt cele efectuate propriu-zis de debitor in perioada de observatie, ci cele propuse a fi efectuate de debitor in perioada de observatie. Or, in cazul actiunii in anulare avem de a face cu o perioada anterioara deschiderii procedurii si cu acte juridice deja incheiate sau chiar executate inainte de deschiderea procedurii, ceea ce face ca definitia legala a activitatilor curente sa nu fie aplicabila modalitatilor de aparare in actiunea in anulare. In realitate, activitatile curente si desfasurarea lor normala la care se refera art. 82 tin de tipul afacerii debitorului, de limitele specialitatii capacitatii sale de folosinta, de piata pe care actioneaza, de liceitatea sau iliceitatea activitatii sale etc. O vinzare de active imobiliare ale societatii care produce tractoare pentru a le transforma in proiecte rezidentiale nu reprezinta o activitate normala, dar daca vinzarea se face pentru a reloca fabrica din centrul unui oras in afara sa, din ratiuni ecologice si de legislatie a mediului, atunci aceasta vinzare este normala si nu va putea fi anulata.

Din analiza celor doua texte legale care reglementeaza cazurile de actiune in anulare se observa o distinctie putin justificabila. Astfel, daca art. 79 se refera la « acte juridice frauduloase », art. 80 se refera la « constituiri si transferuri », fara vreo referire la frauda. Actiunea reglementata de art. 79 pare a avea ca fundament frauda in dauna creditorilor, in timp ce actiunea reglementata de art. 80 pare a avea ca fundament caracterul neobisnuit al actelor debitorului. Cu toate acestea prezumtia de frauda se poate extinde si asupra cazurilor prevazute de art. 80, frauda fiind prezumata in dauna debitorului si in favoarea creditorilor, reprezentati de administratorul judiciar/lichidator. Pe de alta parte, art.82, care dispune ca anularea unui transfer cu caracter patrimonial nu se va putea cere daca acesta a fost efectuat in cursul desfasurarii normale a activitatii curente a debitorului, se refera numai la cazurile de « transferuri » enumerate la art.80, nu si la « constituiri » sau acte frauduloase. Oare art. 79 se refera numai la acte juridice bi- sau multilaterale (contracte), a caror anulare depinde de caracterul lor fraudulos, in timp ce art. 80 se refera la acte juridice cu titlu gratuit (acte juridice unilaterale), operatiuni comerciale, plati anticipate si contracte care ar putea fi anulate independent de existenta fraudei ? In orice caz, este vorba de acte juridice voluntare ale debitorului (constituirile sau transferurile de drepturi sunt si ele manifestari de vointa), incheiate in perioada suspecta, acte juridice care au avut ca efect (nu neaparat ca scop) descompletarea patrimoniului debitorului. « Iesirile » de active sau de drepturi pecuniare din patrimoniul debitorului care nu presupun manifestarea de vointa a debitorului, nu intra sub incidenta actiunii in anulare reglementata de art. 79-80 din Legea insolventei. Este cazul, bunaoara, al vinzarilor printr-o forma oarecare de executare silita.

F. Actiunea in anularea unui transfer cu caracter patrimonial se noteaza din oficiu in cartea funciara, pentru a fi opozabila tertilor. Notarea actiunii in cartea funciara opreste, practic, circulatia juridica a imobilului in cauza, intrucit titlul asupra bunului, garantia sau un alt drept real asupra acestuia, dobindite dupa data notarii in cartea funciara a actiunii in anulare transferului, vor fi “conditionate de dreptul de a fi recuperat bunul”, adica “persoana” la care se refera art. 85 alin.2 va dobindi bunul, dreptul sau garantia sub conditia rezolutorie a recuperarii acestora la masa bunurilor de impartit.

Pentru asigurarea recuperarii in natura a bunurilor transferate, se poate dispune un sechestru judiciar asupra acestora, cu conditia ca bunurile respective sa mai fie in posesia tertului contractant al debitorului. De asemenea, pentru asigurarea contra riscului insolvabilitatii in cazul recuperarii unor sume de bani, se va putea dispune un sechestru asiguratoriu, caz in care este obligatorie depunerea unei cautiuni, intrucit ne aflam intr-un litigiu comercial. Instituirea acestor sechestre opreste si ea circulatia juridica a activului in cauza.

G. Efectul admiterii actiunii in anulare il reprezinta reintregirea activului patrimonial al debitorului, similar repunerii in situatia anterioara, ca efect al admiterii actiunii in nulitate de drept comun. Asadar, se restituie pretul si, respectiv, bunurile (in lipsa acestora, se achita de catre tertul dobinditor contravaloarea bunurilor), se restituie platile anticipate, se radiaza constituirile de drepturi etc. Principiul restituirii in natura se extinde si la subdobinditorii de rea-credinta, dar numai daca acestia au cunoscut sau trebuiau sa cunoasca faptul ca transferul de drepturi era susceptibil de a fi anulat, intrucit provenea de la un debitor aflat in insolventa sau in insolventa iminenta113, si daca nu au achitat valoarea corespunzatorare a bunului (cele doua conditii sunt cumulative).

Tertul dobinditor care a restituit averii debitorului bunul sau valoarea acestuia are dreptul sa se inscrie la masa credala cu valoarea bunului, cu conditia ca tertul sa fi acceptat transferul cu buna credinta si fara intentia de a-i impiedica, intirzia sau insela pe creditori. In caz de rea-credinta din partea acestuia, tertul dobinditor nu va avea dreptul sa se inscrie in tabelul creantelor. Avind in vedere ca inchiderea procedurii se poate solda fie cu radierea debitorului persoana juridica, fie cu iertarea de datorii a debitorului persoana fizica, adica cu stergerea datoriilor anterioare deschiderii procedurii, inseamna ca tertul dobinditor de rea-credinta este sanctionat foarte dur, intrucit el pierde si bunul si dreptul de a-si recupera pretul platit.

A se observa ca, intre art. 79 si art. 80, Legea insolventei pastreaza o diferenta complet nejustificata. Astfel, daca in cazul actelor, transferurilor si constituirilor de drepturi la care se refera art. 80 se vorbeste expres si de restituirea prestatiilor (repunerea in situatia anterioara), la art. 79 nu se vorbeste decit de « anulare ». Este evident, insa, ca anularea ar fi fara sens daca ea nu ar fi insotita de reintoarecerea in patrimoniul debitorului a activelor externalizate prin frauda in perioada suspecta (sau a valirii acestora), adica de reintregirea activului patrimonial al debitorului. Daca, in cazul nulitatii de drept comun, este admisibila o anulare sau o constatare a nulitatii actului care sa nu fie insotita si de repunerea in situatia anterioara, in cazul actiunii in anulare reglementata de art. 79 separatia nu este posibila, actiunea fiind introdusa cu singurul scop al reintregirii activului patrimonial al debitorului. Asadar, anularea la care se refera art. 79 din Legea insolventei este insotita automat de revenirea activului sau a valorii sale in averea debitorului, masura urmind a fi dispusa de judecatorul sindic chiar si in lipsa unei precizari in petitul actiunii.

113 Daca subdobinditorul este sot, ruda sau afin al debitorului, se prezuma ca acesta cunoastea starea de anulabilitate a actului, intrucit debitorul era in stare de insolventa sau de insolventa iminenta.

64. Registrele contabile ale debitorului sau cartile funciare pot demonstra existenta, intr-un trecut nu prea indepartat, a unor active importante care, la momentul deschiderii procedurii nu mai exista in patrimoniul debitorului. Daca pretul sau contraprestatia co-contractantului debitorului sunt derizorii ori disproportionat de mici in raport cu prestatia debitorului, daca actul este anormal, intrucit plata s-a facut in alt mod decit cel obisnuit (spre exemplu, printr-o dare in plata, printr-o novatie sau o delegatie etc.), daca sunt vizibile relatiile de afiliere sau legaturile strinse ale cocontractantilor, iar actul este situat in perioada suspecta, atunci actiunea in anulare devine necesara, intrucit actul respectiv este anormal, neobisnuit, fiind facut pentru externalizarea activului si scoaterea sa de sub urmarirea colectiva a creditorilor. Buna credinta a co-contractantului nu este relevanta in privinta admisibilitatii actiunii in reintregirea patrimoniului debitorului, ci numai in privinta dreptului co-contractantului de a se inscrie la masa credala pentru pretul bunului, pentru a suporta concursul celorlalti creditori. Reaua-credinta a co-contractantului duce, insa, chiar la respingerea creantei sale rezultata din restituirea platii pretului.

In dreptul nostru, sanctiunea anularii actului juridic incheiat in perioada suspecta este neconditionata de existenta unui prejudiciu in patrimoniul creditorilor114.

114 In sens contrar, I. Adam, C. N. Rusu, p.495. Autorii sustin ca « este fara putinta de tagada ca, fata de redactarea art.79 din lege, cand se foloseste sintagma “…in dauna…” legiuitorul nu a prezumat existenta prejudiciului si, ca atare cine formuleaza actiunea are obligatia sa faca dovada existentei acestui element al actiunii revocatorii  ». In schimb, in dreptul francez, pentru ca un act juridic incheiat in perioada suspecta sa fie anulat trebuie ca aceasta sa produca un prejidiciu (tuturor creditorilor sau numai unora dintre ei), sa fie incheiata de debitorul care stia ca este in incetare de plati si actul sa fie incheiat in perioada suspecta. Legea franceza enumera si anumite cazuri de nulitate de drept. Este vorba de acte anormale in ele insele si a caror nulitate se impune, chiar daca cocontractantul nu cunostea incetarea platilor. Acestea pot fi clasificate dupa cum urmeaza : a) actele fara contraprestatie, respectiv, actele cu titlu gratuit (liberalitati) si contractele comutative dezechilibrate (in acest caz vorbim de absenta partiala a contraprestatiei, intrucit obligatiile debitorului intrec intr-o maniera anormala obligatiile cocontractantului) ; b) acte care nu corespund obligatiilor debitorului, adica acte pe care acesta nu era obligat sa le incheie, ca de exemplu plata unor datorii neexigibile sau constituirea unor garantii reale pentru datorii anterioare (beneficiarul acestei garantii nu este indepartat de la masa credala, dar nu mai este privilegiat) ; c) acte anormale cum sunt : (i) stingerea unor datorii exigibile prin mijloace anormale, cum ar fi darea in plata sau delegatia, care rastoarna principiul executarii in natura a obligatiei; creditorul care a primit altceva decat i se datora este suspectat de frauda  ; (ii) depozitarea in consignatie a unor bunuri in perioada executarii silite ; (iii) prenotarile unor ipoteci sau gajuri. Daca creditorul este platit la scadenta in altceva decit bani (suntem in prezenta unei dari in plata, datio in solutum), o asemenea stingere de datorie nu este naturala si poate justifica banuiala ca creditorul cunostea starea de incetare de plati in care se afla debitorul (C.com.adn., p.485, unde este citat M.A. Dumitrescu, Codul de comert adnotat, Editura Cugetarea, Bucuresti, 1927, p.545). In dreptul francez se considera ca sunt mijloace normale de plata : plata in natura (in bani sau prin remiterea lucrului ce constituie obiectul contractului), plata prin emiterea efectelor de comert, viramentele bancare, borderourile de cesiune, la care se adauga sintagma "alte moduri de plata admise in relatiile de afaceri" (aceasta include cecurile, cardurile si compensatia legala). Prin contrariu, tot ceea ce nu se incadreaza in aceasta enumerare inseamna mijloca anormal de plata si, deci, intra in categoria actelor anulabile. Cazurile de nulitate de drept, care se impun judecatorului (nulitati neconditionate), corespund, practic, cazurilor de anulare reglementate de art. 79-80 din Legea insolventei. In fine, atunci cand este vorba de acte incheiate cu un co-contractant care cunoaste starea de incetare a platilor, tribunalul nu numai ca anuleaza actul, dar el si respinge creanta co-contractantului rezultata din repunerea in situatia anterioara, ca o sanctiune aplicata cocontractantului si nu actului (care, dealtfel, in conditii normale ar fi valabil). Asa cum rezulta din art. 83 alin.2 teza a doua din Legea insolventei, aceeasi sanctiune este conceputa si in legea noastra, intrucit tertul dobinditor de rea-credinta nu va avea dreptul sa fie inscris pe tabelul creantelor cu creanta rezultata din restituirea pretului.

65. Natura juridica a actiunii in nulitate este controversata. Cvasitotalitatea doctrinei, atit cea interbelica, cit si cea actuala, oscileaza intre a califica aceste actiuni drept forme de sanctiune a actului juridic pentru incalcarea conditiilor impuse de lege fie pentru valabilitatea sa, fie pentru opozabilitatea sa fata de terti. Se vorbeste, spre exemplu, de nulitate relativa 115, de inopozabilitate116 sau de revocare pauliana117.

In realitate, suntem in prezenta unor actiuni in reintregirea patrimoniului debitorului, care se justifica indiferent de culpa si care este straina ideii de sanctiune.

Actiunea in « anulare » la care se refera art. 79 si art. 80 din Legea insolventei nu isi are temeiul in incalcarea conditiilor de valabilitate sau de opozabilitate ale actului juridic in sine, ci exclusiv in starea de insolventa in care se afla debitorul, stare care este ulteriora incheierii actului. Or, asa cum este unanim acceptat in doctrina, nulitatea este o sanctiune a actului juridic a care se justifica prin incalcarea conditiilor de valabilitate ale incheierii actului, adica pentru cauze contemporane actului (cam acelasi lucru se poate spune si despre inopozabilitate). In schimb, « anularea » la care se refera Legea insolventei nici macar nu are caracter de sanctiune118. A se observa ca, cel putin in cazurile prevazute la art. 80, in conditiile in care persoana interesata nu dovedeste ca actul, transferul sau constituirea de drepturi patrimoniale sunt realizate in conditiile normale ale activitatii debitorului, chiar si tertul co-contractant de buna credinta poate fi obligat sa restituie bunul instrainat de debitor sau contravaloarea acestuia, ceea ce este complet in contra ideei de nulitate, inopozabilitate, revocare etc., care toate au la baza conceptul de sanctiune pentru incalcarea culpabila a conditiilor de valabilitate, opozabilitate etc. De altfel, reintregirea patrimoniului se impune indiferent daca repunerea partilor in situatia anterioara mai este posibila sau nu, tertul co-contractant fiind obligat, spre exemplu, sa intoarca la masa bunurilor de impartit, fie bunul, fie contravaloarea acestuia.

115 St. D. Carpenaru, Drept comercial roman, AllBeck, ed. a V-a, p. 615 ; Gh. Beleiu, Drept civil roman. Introducere in dreptul civil, Casa de Editura si Presa „Sansa”, 1992, p. 201. 116 Pentru prof. Turcu, revocarea in profitul exclusiv al masei credale este o forma de inopozabilitate, si nu de revocare pauliana propriu-zisa. A se vedea I. Turcu, op. cit., p.419. 117In sensul ca ne-am afla in prezenta unei actiuni revocatorii speciale, in care lipseste actul de efecte in profitul exclusiv al masei credale, s-a pronuntat jurisprudenta interbelica a Curtii de Casatie : « ineficacitatea actelor prejudiciabile masei credale, incheiate de falit, nu opereaza decat in mod relativ, in profitul masei credale; ca atare, actiunea pentru anularea acestor acte juridice nu poate fi introdusa de falit, deoarece, intrucat il priveste, actele juridice incheiate chiar dupa declararea falimentului sunt perfect valabile, nulitatea prevazuta de art.724 alin. (1) C.com. nefiind decat o revocare, fata de masa credala, a actelor desesizatului, ca o consecinta imediata a desesizarii si a indisponibilitatii reale de care este lovit patrimonial falitului » (Cas.III, 26 septembrie 1939, in P.R. 1940, III, p. 119). Pentru natura juridica de revocare sui generis s-a pronuntat I. Schiau, Regimul juridic al insolventei comerciale, Ed. AllBeck, 2001, p.151. Conform lui P.C Vlachide (Repetitia principiilor de drept civil, Vol II, Ed. Europa Nova, Bucuresti 1994, pag. 215), actiunea pauliana este o creatie pretoriana, datorata pretorului Paulus, care a introdus-o in edictul sau (quae in fraudem creditorum alienat sunt revocantur – D.XLII, 8; reluata in D.XXII, I, 38, 4) pentru revocarea fraudei comisa de debitor prin acte de instrainare. 118 In sens contrar, a se vedea I. Turcu, op.cit., p.416. Autorul arata ca actele vizate de dispozitiile art. 79 sunt acte savarsite de debitor cu rea-credinta, in dublu scop, acela al lezarii drepturilor creditorilor sau acela al eludarii legii si al obtinerii unui profit pentru debitor ori pentru o alta persoana. De asemenea, autorul retine si ca frauda poate fi savarsita in doua modalitati, de regula, cu complicitatea unei terte persoane sau de insusi debitorul singur. Acelasi autor (I. Turcu, op.cit., p.420) retine ca, pentru a se retine frauda, este suficient ca debitorul sa fi fost constient ca prin incheierea lui il prejudiciaza pe creditor. Nu este necesara dovada dolului. Complicitatea tertului la frauda nu este necesar a fi dovedita. Subdobanditorul bunului va fi tratat la fel ca si persoana care a fost parte in actul incheiat cu debitorul. Ca urmare a anularii actului, valoarea se intoarce in averea debitorului, iar pentru eventuala restituire a prestatiei sale, partea care a contractat cu debitorul, daca nu a fost complice la frauda, va avea o creanta pe care o va prezenta, la fel ca si ceilalti creditori, la dosarul procedurii deschise.

Ceea ce caracterizeaza in modul cel mai specific aceste actiuni este neobisnuitul actului debitorului, iesirea acestuia din tiparele sale normale, depasirea limitelor activitatilor curente ale debitorului, depasire care exteriorizeaza starea psihologica anormala a debitorului de dinainte de deschiderea procedurii. Intr-adevar, in conditii normale, debitorul nu si-ar instraina activele cu consecinte ruinatoare, nu si-ar defavoriza creditorii in beneficiul sau sau al altor creditori prin plati anticipate, dari in plata, constituiri sau perfectari de garantii post factum etc. Dincolo de limitele temporale ale perioadei suspecte sau de constringerile procedurii insolventei, adica in conditii normale, actul juridic « anulabil » in baza art.79-80 ar putea fi perfect valabil. Pe de alta parte, actul juridic in cauza fiind prin definitie pre-existent deschiderii procedurii, inseamna ca el este valabil incheiat la momentul deschiderii procedurii, dar va fi fost invalidat fata de masa credala numai pentru ca va fi intervenit procedura colectiva fata de debitor. Or, nulitatea, ca de altfel si revocarea pauliana si inopozabilitatea, presupun incalcarea unor conditii contemporane incheierii actului, fiindu-i straine cauze ulterioare de ineficacitate a actului juridic. Mai mult, daca ar fi vorba de nulitate, atunci ar avea dreptul sa ceara anularea sau constatarea nulitatii si debitorul si co-contractantul sau. Or, legitimare procesuala activa in actiunea in « anulare » reglementata de art. 79-80 din Legea insolventei are doar administratorul judiciar sau lichidatorul, precum si, in subsidiar, comitetul creditorilor. Debitorul si co-contractantul sau au exclusiv calitatea de piriti intr-o astfel de actiune. In fine, invalidarea actului respectiv are efect concursual, fiind in profitul intregii mase credale, si nu in intesesul individual al creditorilor, care nu au calitate procesuala activa in astfel de actiuni. Invalidarea profita chiar si creditorilor ale caror creante s-au nascut ulterior perfectarii actului atacat, impotriva principiilor traditionale ale actiunii in nulitate sau ale actiunii pauliene.

§7. Interdictia vinzarii actiunilor sau partilor sociale detinute la debitor de catre conducatorii acestuia

66. Conform art. 42 din Legea insolventei, după deschiderea procedurii la cererea creditorilor, este interzis administratorilor debitorilor, persoane juridice, sub sancţiunea nulităţii, să înstrăineze, fără acordul judecătorului-sindic, acţiunile ori părţile lor sociale sau de interes pe care le detin la debitor. Judecătorul-sindic dispune, prin hotarirea de deschidere a procedurii, indisponibilizarea titlurilor detinute de administrator la debitori, urmind ca administratorul judiciar sau lichidatorul ori, dupa caz, debitorul, sa efectueze formalitatile necesare indisponibilizarii în registrele speciale de evidenţă ori în conturile înregistrate electronic. Aceste formalitati sunt necesare pentru asigurarea opozabilitatii fata de terti a interdictiei de instrainare.

Asa cum rezulta din interpretarea per a contrario a textului art. 42, interdictia de instrainare opereaza numai in cazurile in care procedura insolventei s-a deschis la cererea creditorilor, nu si in cazurile in care procedura s-a deschis la cererea debitorului (si nici in cazurile in care s-a deschis falimentul fata de institutiile financiar-bancare, la cererea autoritatii de control si supraveghere).

De asemenea, trebuie retinut ca interdictia instrainarii si, corelativ, masura indisponibilizarii pot fi ridicate prin hotarire a judecatorului sindic. Dispozitia legala se refera la acordul judecatorului-sindic, ceea ce inseamna ca acest acord ar putea fi dat si prin alt act al judecatorului. Ridicarea interdictiei de instrainare este justificata in cazul in care vinzarea titlurilor detinute de administrator la debitor este necesara pentru implementarea unui plan de reroganizare propus de administratorul judiciar sau de creditorii care detin cel putin 20% din totalul creantelor. Daca debitorul este in faliment (fie in procedura generala, fie in cea

simplificata), practic titlurile emise de debitor, deci si cele detinute de administratorii debitorului la acesta, sunt lipsite de valoare, astfel ca masura indisponibilizarii este inutila.

Termenul de “administrator al debitorului” trebuie interpretat in sensul larg al notiunii de administrator, pe care il da, spre exemplu, Legea societatilor comerciale acestei notiunii. Asadar, persoana fata de care opereaza interdictia de instrainare este atit administratorul obisnuit, cit si membrii consiliului de supraveghere, directorul sau membrul directoratului. La fel, in sfera persoanelor carora le este interzisa instrainarea titlurilor de participare emise de debitor intra si conducatorii institutiilor financiar-bancare si ai organizatiilor cooperatiste (oricare ar fi denumirea acestora). Interdictia nu ii priveste, insa, pe presedintele si pe membrii comitetului director al asociatiei sau fundatiei, intrucit acesti potentiali debitori in proceduri de insolventa nu au capital social si, deci, nu pot emite titluri de participare.

Interdictia de instrainare si masura indisponibilizarii se justifica prin idea de asigura creditorilor o garantie a executarii creantei contra administratorilor, nascuta din antrenarea raspunderii acestora in baza art. 138 din Legea insolventei. Garantia este, insa, iluzorie, daca actiunile/partile sociale sunt emise de un debitor fara nici o sansa de redresare sau de supravietuire, intrucit aceste titluri nu mai au nici o valoare si, de altfel, devin caducei dupa radierea debitorului. Avind in vedere ca, in majoritatea covirsitoare a cazurilor debitorul chiar nu mai are nici o sansa de supravietuire odata deschisa procedura colectiva (sa ne reaminitm, spre exemplu, ca cel putin 90% din cazurile de insolventa sunt cazuri de procedura simplificata, deci de faliment), inseamna ca reglementarea interdictiei de instrainare este cvasiinutila. Pe de alta parte, insa, s-ar putea identifica si alte finalitati subsidiare ale reglementarii. Spre exemplu, ideea de protectie tertilor fata de administratorii care incearca sa scape de actiunile/partile sociale emise de un debitor insolvent si, deci, lipsite de valoare (cu toate ca scopul procedurii insolventei nu este protectia tertilor, ci acoperirea creantelor contra debitorului, asa cum rezulta din art. 2 din Legea insolventei) sau ideea de a-i impiedica pe administratori sa se elibereze de actiuni/parti sociale si sa scape, astfel, de o eventuala raspundere angajata in baza art. 138 din Legea insolventei (desi raspunderea se angajeaza pentru fapte contemporane aparitiei starii de insolventa si are in vedere doar calitatea de organ de conducere al debitorului, si nu calitatea de asociat sau actionar). In fine, unii administratori ai unor persoane juridice fata de care s-a deschis procedura insolventei isi vind actiunile sau partile sociale catre terti care, ulterior, fie dispar, facind inutila sau dificila actiunea in raspundere, fie muta sediul social al debitoarei in alt judet, pentru a tergiversa procedura sau chiar pentru a atrage competenta altui tribunal. Pentru astfel de manopere exista, insa, multe alte metode de contracarare, mai eficiente decit masura indisponibilizarii, ceea ce lasa reglementarea interdictiei de instrainare in postura de text legal cvasiinutil.

In orice caz, atit pentru motive de corecta interpretare a textului legal, cit si pentru motive de cvasiinutilitate a reglementarii, interdictia nu poate fi extinsa la toate persoanele care ar detine actiuni/parti sociale emise de debitor. In practica, mai important este de a sti daca, in cazul reorganizarii prin cooptarea unui tert investitor, actionarii care sunt si administratori ar putea sa-si cedeze actiunile, in vederea implementarii planului. In configurarea unei solutii, trebuie reamintit ca art.42 impune interdictia instrainarii si indisponibilizarea doar in cazul in care procedura s-a deschis la cererea creditorilor, nu si in cazul in care procedura s-a deschis la cererea debitorului. Daca debitorul a cerut deschiderea procedurii si prin planul de reorganizare (propus de debitor, administratorul judiciar sau de catre creditori) se propune vinzarea unor pachete de actiuni catre terti, ca masura de realizare a planului, nimic nu se opune la instrainarea actiunilor administratorilor debitorului. Daca, insa, procedura s-a deschis la cererea creditorilor,

atunci vinzarea actiunilor administratorilor nu este posibila decit cu acordul judecatorul sindic, care va putea da o hotarire sau o dispozitie de ridicare a indisponibilizarii, prin radierea masurii din registrele de actiuni.

§8. Stergerea datoriilor debitorului

67. Inchiderea procedurii de faliment duce la descarcarea (iertarea) de datorii a debitorului persoana fizica, cu exceptia cazului in care acesta va fi fost gasit vinovat de bancruta frauduloasa sau de plati ori de transferuri frauduloase (art.137 alin.1 teza intii). Trebuie precizat ca este vorba numai de datoriile anterioare deschiderii procedurii, nu si de cele ulterioare acestui moment si, in plus, este vorba numai de debitorul persoana fizica, nu si de debitorul persoana juridica. Pe de alta parte, a se observa ca textul legal citat opereaza o modalitate noua de stingere a obligatiilor, necunoscuta in dreptul civil, o iertare de datorie care intervine in puterea legii, si nu in baza unei conventii intre creditor si, respectiv, debitor ori in baza unei liberalitati din partea creditorului.

Avind in vedere ca art. 137 alin. 1 din Legea insolventei se refera exclusiv la persoanele fizice care sunt debitori intr-o procedura de faliment, urmeaza sa admitem ca descarcarea de datorii nu se aplica debitorilor persoane juridice.

Cu toate acestea, observind ca, in marea majoritate a cazurilor, inchiderea falimentului unei persoane juridice se soldeaza cu radierea acesteia, adica cu decesul sau oficial, si avind in vedere ca datoriile sale nu se transmit unei alte persoane juridice sau fizice ca urmare a radierii, putem retine ca si in acest caz opereaza stingerea datoriilor persoanei juridice, dar nu ca efect al descarcarii de datorii, ci ca efect al disparitiei personalitatii juridice. Spre deosebire de situatia debitorului persoana fizica, fata de care efectul descarcarii opereaza numai pentru datoriile anterioare deschiderii procedurii, in cazul persoanei juridice opereaza stingerea tuturor datoriilor, atit cele anteriorare, cit si cele ulterioare deschiderii procedurii. Efectul extinctiv de personalitate juridica antreneaza si efectul extinctiv de datorii.

Ca si in cazul radierii societatilor comerciale pentru alte motive decit inchiderea falimentului, fostii asociati/actionari vor putea fi, totusi, actionati in judecata de oricare dintre fostii creditori, in conditiile imbogatirii fara justa cauza (actio de in rem verso)119. Daca creditorul respectiv va putea demonstra ca patrimoniul sau a fost redus in favoarea majorarii patrimoniului asociatilor/actionarilor piriti, ca intre micsorarea unui patrimoniu si marirea celuilalt (celorlalte) exista o legatura de cauzalitate, iar majorarea nu isi gaseste o justa cauza, atunci asociatii/actionarii vor putea fi obligati la plata creantei contra fostei societati debitoare, creanta care s-a stins ca urmare a inchiderii falimentului. Nu este vorba, nici in acest caz, asa cum nu este vorba nici in cazul radierii dupa lichidarea obisnuita a unei societati comerciale, de o raspundere a fostului asociat sau actionar pentru datoriile fostei societati, ci de o raspundere proprie, a fostului asociat/actionar, pentru imbogatire fara justa cauza. Creanta rezultata dintr-o astfel de actiune este una originara si nu derivata din creanta contra fostei societati, care ramine stinsa. Asadar, niciun element al creantei vechi si nici un accesoriu al acesteia nu se transfera asupra noii creante.

Din punct de vedere practic, actio de in rem verso este greu de probat. In cazul inchiderii falimentului, o actio de in rem verso a unui creditor al fostei societati are sanse chiar mai reduse de reusita decit in mod obisnuit, intrucit (i) stingerea obligatiilor fostei societati este efectul inchiderii falimentului, care, in principiu, este o cauza justa pentru marirea patrimoniului fostului asociat/actonar si, in plus, (ii) stingerea datoriilor fostei societati, de care oricum

119Pentru amanunte, a se vedea St. D. Carpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, op.cit., 2006, p.748.

asociatul/actionarul nu era tinut, este insotita de disparitia actiunilor sau partilor sociale emise de fosta societate, contributia la capitalul social a celor in cauza fiind si ea pierduta; in prezenta unei astfel de micsorari, concomitenta cu majorarea patrimoniului, actiunea poate fi respinsa ca inadmisibila.

In cazul descarcarii de datorii, fidejusorul sau co-debitorul principal sunt tinuti, in continuare, la plata (art. 137 alin.3 din Legea insolventei). Legea acorda beneficiul descarcarii de datorii intuitu personae, adica exclusiv debitorului falit onest, beneficiu care nu se extinde si la fideiusor sau la codebitor. Este evident ca, in acest caz, legea deroga de la regula accesorialitatii, din moment ce pastreaza intacta obligatia accesorie (fideiusiunea), in timp ce datoria principala se stinge.

Avind in vedere ca, in cazul persoanei juridice fata de care s-a inchis procedura falimentului, stingerea datoriilor nu este efectul descarcarii de datorii, ci efectul stingerii personalitatii juridice, inseamna ca norma speciala care inlatura efectul descarcarii fata de fideiusor si fata de co-debitorul principal si care este o norma de exceptie ce nu se poate extinde prin analogie, nu se aplica. Asadar, revenind la regula accesorialitatii, trebuie sa decidem ca si cele doua obligatii de garantie se sting odata cu obligatiile principale (stinse impreuna cu toate obligatiile debitorului).

Daca s-a confirmat un plan de reorganizare fata de un debitor, acesta va fi descarcat de diferenta dintre valoarea obligatiilor pe care le avea inainte de confirmarea planului si cea prevazuta in plan (art. 137 alin.3). Aceasta inseamna ca toate modificarile cuantumului creantelor operate prin plan, acceptate de creditori prin vot (sau impuse de votul majoritar al celorlalti creditori) devin ireversibile odata cu confirmarea planului. Intr-adevar, pentru reusita planului, unele creante sunt reduse prin programul de plati, atit prin reducerea principalului sau a dobinzilor, cit si prin renuntarea la dobinzi si penalitati. Efectul extinctiv se extinde si la creantele bugetare. Un plan confirmat fiind un plan votat si admis de judecatorul sindic, nu ne aflam in prezenta unui ajutor de stat, ci a stingerii creantei bugetare, in total sau in parte, prin efectul legii si al unei hotariri judecatoresti. Intrucit legea nu distinge, inseamna ca efectul extinctiv al confirmarii planului se mentine si in cazul in care planul esueaza in faliment. Solutia este indirect confirmata si de dispozitiile art. 110 din Legea insolventei, de unde rezulta ca, in cazul esecului reorganizarii, creditorii participa la distribuiri cu valoarea creantelor inscrise in planul confirmat, cu exceptia cotei incasate in cursul reorganizarii.

§9. Transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor ramase dupa lichidare la asociati, actionari sau membri

68. Prin efectul inchiderii procedurii falimentului, asociatii, actionarii sau membrii debitorului persoana juridica pot deveni proprietari ai bunurilor din patrimoniul debitorului sau titulari ai drepturilor de creanta pe care acesta le detinea contra debitorilor sai, daca toate datoriile vor fi fost acoperite, iar bunurile sau creantele respective nu vor fi fost inca lichidate la data inchiderii procedurii falimentului.

Acest drept de proprietate este un efect patrimonial al deschiderii procedurii, el neexistind decit datorita existentei procedurii insolventei. In conditii normale, persoana juridica este proprietar al bunurilor din patrimoniul sau, patrimoniu care constituie, de altfel, gajul general al creditorilor sai chirografari. Pentru o societate sau alta persoana juridica in bonis, trecerea la asociati/actionari/membri a proprietatii asupra acestor bunuri sau confuzia de patrimonii intre acestia si persoana juridica nu sunt posibile. In caz contrar, suntem in prezenta unei personalitati juridice fictive. Principiul separatiei de patrimonii este prevazut, in cazul societatilor comerciale,

de art. 3 alin.1 din Legea societatilor comerciale si este atributul de esenta al personalitatii juridice a societatii comerciale, fara de care nu exista subiectivitate proprie a societatii si, deci, nici procedura a insolventei care sa poata fi deschisa fata de o astfel de entitate.

Trecerea in faza de inchidere a falimentului fata de un debitor persoana juridica inseamna trecerea personalitatii juridice a debitorului in faza terminala. Dupa ce judecatorul sindic dispune radierea, societatea inceteaza sa mai existe. Bunurile sale, daca mai ramin dupa ce vor fi fost achitate sau acoperite toate datoriile persoanei juridice, trec la asociatii, actionarii sau membrii sai.

Astfel, art. 133 lit. a) din Legea insolventei dispune ca, daca toate creantele au fost acoperite prin distributiile facute, judecatorul sindic va pronunta o sentinta de inchidere a procedurii falimentului si de radiere a debitorului, chiar inainte ca bunurile debitorului sa fi fost lichidate in intregime, daca toti asociatii sau membrii debitorului persoana juridica soliticita acest lucru. Bunurile ramase nelichidate (inclusiv creantele) urmeaza sa treaca in proprietatea indiviza a asociatilor/actionarilor, corespunzator cotei de participare la capitalul social. Asadar, procedura falimentului se inchide, personalitatea juridica a debitorului se stinge ca urmare a radierii, iar asociatii, actionarii sau membrii debitoarei redevin persoane nelegate de pactul societar si, in acelasi timp, co-proprietari in indiviziune asupra surplusului de bunuri sau creante inca nelichidate, care au apartinut fostei persoane juridice. Situatia este similara cu cea prevazuta de art. 235 din Legea societatilor comerciale, text care reglementeaza dizolvarea unei societati comerciale care si-a achitat toate datoriile si, prin acordul tuturor asociatilor/actionarilor, decide radierea din registrul comertului, fara lichidare, dar si transferul catre asociati/actionari al dreptului de proprietate asupra bunurilor ramase dupa radiere.

Dispozitia legala referitoare la transferul dreptului de proprietate la asociati/actionari pentru inchiderea falimentului inainte de lichidarea completa a bunurilor debitorului este lacunara.

Dificultati rezulta, in primul rind, din faptul ca, imediat dupa radiere, se naste o indiviziune asupra bunurilor respective, fostii asociati/actionari devenind co-proprietari asupra acestor bunuri, corespunzator cotelor de participare la capitalul social. Intrucit nimeni nu poate fi obligat sa ramina in indiviziune, se poate pune problema unui partaj intre fostii asociati/actionari. Ca si in cazul lichidarii voluntare, si in cazul inchiderii falimentului inainte de lichidarea complete a bunurilor debitorului poate apare problema partajului intre asociati/actionari surplusului de bunuri. Nici Legea societatilor comerciale, nici Legea insolventei nu reglementeaza insa acest partaj, motiv pentru care devin aplicabile dispozitiile Codului civil referitoare la lichidare 120. Intr-adevar, potrivit art. 1531 C.civ., dispozitiile referitoare la contractul de societate se aplica si societatilor comerciale, in masura in care nu sunt contrare legilor si uzurilor comerciale, iar art. 1 alin.2 C.com. dispune ca, acolo unde legea comerciala nu dispune, se aplica legea civila si, in fine art. 149 din Legea insolventei dispune ca dispozitiile acesteia se completeaza cu cele ale Codului commercial, ale Codului civil si ale Codului de procedura civila, “in masura compatibilitatii lor”. Art. 1530 C.civ. face trimitere, pentru imparteala averii societatii intre asociati, la regulile privind imparteala mostenirii, la forma acesteia si la obligatiile ce rezulta intre mostenitori. In aplicarea acestora se va tine, insa, cont si de dispozitiile special ale Legii insolventei. Spre exemplu, art. 133 lit.a) din Legea insolventei dispune ca bunurile trec in proprietatea asociatilor/actionarilor proportional cu cotele de participare la capitalul social, desi prin actul constitutiv asociatii/actionarii s-ar fi putut intelege asupra unor cote diferite sau ca

120In acest sens, a se vedea D.D. Gerota, Curs de societati comerciale, Ed. „Fundatia Culturala Regele Mihai I”, Bucuresti, 1928, p.191, precum si St. D. Carpenaru, Curs de drept comercial roman, Ed. All Beck, 1998, p.262.

aportul fusese constituit avind vedere doar folosinta asupra bunurilor aportate si nu dreptul de proprietate.

In al doilea rind, dificultati pot apare si in legatura cu titularitatea asupra bunurilor-surplus. Transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile este supus intabularii, pentru a fi opozabil tertilor. La fel, transferul unei creante trebuie fie notificat, fie urmat de acceptarea cesiunii de catre debitorul cedat, pentru a fi opozabila acestuia. Asadar, care este titlul de proprietate (indiviza sau partajata deja) si care este titlul creantei necesare formalitatilor de opozabilitate? Consider ca titlul despre care vorbim este chiar sentinta de inchidere a procedurii, in care judecatorul sindic trebuie sa dispuna si radierea persoanei juridice, precum si transferul dreptului de proprietate indiviza asupra bunurilor sau al dreptului de creanta divizat la asociati/actionari. Este adevarat ca din textul art. 133 lit.a) nu rezulta decit ca sentinta de inchidere a falimentului consemneaza inchiderea procedurii si radierea persoanei juridice, nu si trecerea proprietatii la asociati/actionari, dar a lasa pe seama fostilor asociati/actionari problema titularitatii dreptului de proprietate asupra bunurilor-surplus ar insemna o denegare de justitie din partea judecatorului-sindic, intrucit fostii asociati/actionari ar urma sa-si dovedeasca titlul cu hotarirea de inchidere a procedurii, care nu prevede decit radierea, motiv pentru care la intabulare sau la notificarea catre debitorul cedat a schimbarii creditorului ar intimpina dificultati insurmontabile. Dar, desigur, si aceasta din urma este o solutie. Probabil ca Legea insolventei ar trebui, si in aceasta privinta, revizuita.

Dificultati pot apare si in plan fiscal. Surplusul de bunuri rezultat in urma inchderii falimentului inainte de lichidarea complete a lor poate sa genereze un impozit, asimilat de Codul fiscal cu impozitul pe venit, daca fostii asociati/actionari sunt persoane fizice, si cu impozitul pe dividend, daca fostii asociati/actionari sunt persoane juridice121. Desi impozitul in cauza urmeaza a fi suportat de asociati/actionari, el incumba societatii falite, intrucit este un impozit care se plateste prin retinere la sursa, si deci va fi virat fiscului de catre lichidator, cu ocazia distributiei finale. Asdara, daca exista un surplus de bunri ori daca sumele de bani obtinute din vanzarea bunurilor si recuperarea creantelor debitorului sunt mai mari decat valoarea totala a creantelor inscrise in Tabelul definitiv consolidat iar excedentul urmeaza a fi distribuit actionarilor/asociatilor societatii, este aplicabil art.67 alin.1 lit.d) din Codul fiscal, conforma caruia „venitul impozabil obtinut din lichidare sau dizolvare fara lichidare a unei persoane juridice de catre actionari/asociati persoane fizice se impune cu o cota de 16%, impozitul fiind final”. Totodata, conform art.66 alin.8 din Codul fiscal, „venitul impozabil realizat din lichidare sau dizolvare fara lichidare a unei persoane juridice reprezinta excedentul distributiilor in bani sau in natura peste aportul in capitalul social al persoanei fizice beneficiare”. A se observa ca aportul la capitalul social luat in calcul pentru a se putea stabili baza de aplicare a impozitului de 16% este cel actualizat ca urmare a reevaluarii patrimoniului societatii sau, dupa caz, ca urmare a aplicarii ratei anuale a inflatiei, de la data constituirii sale si pina la data platii impozitului final.

Improprietarirea asociatilor sau a fondatorilor asupra bunurilor-surplus al lichidarii nu este posibila in cazul asociatiilor si fundatiilor care au fost debitori intr-o procedura de faliment care s-a inchis pentru acoperirea intregii mase credale, raminind un surplus de bunuri, intrucit OG nr.26/2000 privind asociatiile si fundatiile dispune ca bunurile ramase dupa lichidarea acestora – inclusiv cele ramase dupa inchiderea falimentului - nu se pot atribui asociatilor sau fondatorilor,

121Potrivit art.7 alin.1 pct.12, in intelesul Codului fiscal, nu reprezinta dividend „distribuirea in bani sau in natura efectuata in legatura cu lichidarea unei persoane juridice”, ceea ce inseamna ca, desi cota de impunere este aceeasi, bunurile surplus nu sunt venituri de natura dividendelor, ci doar asimilate dividendelor.

ci ele trebuie repartizate unei ONG cu scop indentic sau similar, fie de catre lichidator, fie de catre Curtea de Apel in raza careia isi avea sediul defunctul ONG.

§10. Desesizarea debitorului

69. Deschiderea procedurii atreneaza desesizarea debitorului, administrarea averii sale trecind fie la administratorul judiciar sau la lichidator, fie la administratorul special, dupa cum debitorul si-a exprimat sau nu intentia de reorganizare.

Intr-adevar, daca debitorului nu ii este permisa reorganizarea sau, desi ii este permisa reorganizarea, nu a formulat in termen legal declaratie de intentie de reorganizare, administrarea averii sale trece la administratorul judiciar sau la lichidator, care vor avea si calitatea de reprezentanti legali ai debitorului. In aceasta situatie, administratorul special nu este reprezentantul debitorului, ci reprezentantul actionarilor sau ai asociatilor debitorului persoana juridica.

Daca debitorul persoana juridica si-a exprimat intentia de reorganizare, administrarea averii sale este incredintata administratorului special, care ii inlocuieste de drept, pe data numirii sale, pe administratorii statutari ai debitorului. Asadar, si in acest caz debitorul persoana juridica este, practic, desesizat, din moment ce managementul sau, in functie la data deschiderii procedurii, isi vede mandatul intrerupt, in favoarea administratorului special. Numai in cazurile exceptionale in care, din ratiuni obiective sau subiective si culpabile, nu a fost numit un administrator special, debitorul isi pastreaza dreptul de a-si administra averea, intrucit organele sale isi exercita in continuare mandatul. Dar aceasta situatie este precara, neputind dura in timp si are, de altfel, un caracter evident ilegal.

Daca debitorului i s-a ridicat dreptul de a-si administra averea, desi acest drept i-a fost conferit prin lege de faptul ca si-a declarat in termen intentia de reorganizare, insasi mandatul administratorului special este suspendat, asa cum rezulta din art. 3 pct.30 din Legea insolventei. In acest caz, desesizarea debitorului nu rezulta din omisiunea declararii intentiei de reorganizare sau din inexistenta dreptului debitorului la reorganizare, ci din hotarirea judecatorului-sindic, pronuntata in conditiile art. 47 alin.5 din Legea insolventei, la cererea administratorului judiciar, a comitetului creditorilor sau a oricaruia dintre creditori care probeaza ca debitorul provoaca pierderi continue averii sale sau lipsa probabilitatii de realizare a unui plan de reorganizare.

Desesizarea pentru inexistenta dreptului la reorganizare sau a declaratiei de intentie de reorganizare sanctioneaza situatiile prevazute la art. 1 alin.2 (procedura simplificata), reintrarea in stare de insolventa dupa ce debitorul a mai fost in reorganizare judiciara in ultimii 5 ani (art.30) sau esecul planului de reorganizare si este automata. In schimb, desesizarea ulterioara a debitorului este exclusiv judiciara si sanctioneaza pierderile continue aduse averii debitorului in perioada de observatie sau in procedura reorganizarii ori lipsa sanselor de reorganizare. Debitorul este, si in acest caz, desesizat, administratorul special fiind si el suspendat din functie, dar intreprinderea debitorului mai poate fi, totusi, reorganizata, in baza unui plan de reorganizare propus de administratorul judiciar sau de creditor. Cu siguranta, insa, ca practic, ridicarea dreptului de administrare pentru pierderi si pentru lipsa sanselor de reorganizare este vecina cu falimentul. Desesizarea judiciara este, de fapt, o faza prealabila falimentului.

In toate situatiile, administratorul judiciar sau lichidatorul este reprezentantul judiciar al debitorului, intrucit trebuie introdus in toate cauzele debitorului in care acesta este reclamant, precum si in cauzele in care acesta este pirit, altele decit actiunile in pretentii.

In orice caz, nu se poate spune ca reglementarea referitoare la desesizare este foarte coerenta. Asa cum am mai spus si cu alt prilej, administratorul special este oprit de la a-l reprezenta pe debitor tocmai in cazurile in care o astfel de reprezentare ar fi imperativa. S-a vazut, spre exemplu, ca, in cazurile in care debitorul este desesizat, administratorul special devine un reprezentant exclusiv al actionarilor sau al asociatilor debitorului (in cazul desesizarii judiciare, si aceasta calitate ii este suspendata). Dar chiar si in aceste cazuri, in care debitorul este desesizat, el pastreaza de la lege anumite drepturi procesuale cu caracter exorbitant, pe care nu si le mai poate exercita prin administratorul special, fiind, in acelasi timp, desesizat. Solutii practice exista (asa cum am aratat in cap. V, acest reprezentant va putea fi administratorul statutar, unul dintre asociati/actionari, un mandatar ad-hoc numit de judecatorul-sindic etc.), dar ar fi fost preferabil ca solutia sa fie prevazuta in lege, si nu sa fie dedusa pe cale de interpretare a dreptului comun. De altfel, reafirm ca administratorul special, menit in proiectul Legii insolventei a acoperi tocmai aceasta lacuna de reglementare, s-a transformat in Legea propriu-zisa a insolventei in inversul sau, adica intr-o institutie care incurca mai mult decit sa ajute.

70. Daca debitorul nu este desesizat, adica, utilizind formula din Legea insolventei, “isi pastreaza dreptul de a-si administra averea”, el va avea dreptul de a-si conduce afacerea, prin administratorul special, adica dreptul de a incheia afaceri sau efectua activitati comerciale conform regulii business as usual, mai sus analizata. Daca, din contra, debitorul este desesizat, fie automat, fie pe cale judiciara, afacerea sa va putea fi continuata de administratorul judiciar, pina cind se va trece la faliment, fie pentru ca nu este posibila o reorganizare, fie pentru ca reorganizarea a esuat.

Pe de alta parte, chiar daca debitorul este desesizat, dreptul de proprietate asupra bunurilor aflate in patrimoniul sau nu este alterat in nici un fel.

Se obisnuieste sa se comparare aceasta desesizare a debitorului cu o incapacitate de exercitiu, cand drepturile incapabilului sunt exercitate prin intermediul unei alte persoane (tutore, curator), actele de dispozitie ale incapabilului fiind semnate, pentru valabilitate, doar de reprezentantul legal.

Dar in realitate nu este vorba decit cel mult in cazul debitorului persoana fizica de o limitare a capacitatii juridice122, in sensul ca lichidatorul va face toate actele de dispozitie, de administrare si de conservare necesare lichidarii averii falitului, acesta din urma pastrind, totusi, dreptul de a incheia acte juridice de natura strict personala (casatorie, divort, acceptarea sau renunatarea la o succestiune etc.).

In cazul debitorului persoana fizica, patrimoniul sau se separa in doua fractiuni distincte, de indata ce s-a deschis procedura falimentului. Masa bunurilor debitorului (masa active) supusa lichidarii devine, din acest moment, un patrimoniu de afectatiune. Afectatiunea este, in mod evident, lichidarea spre indestularea creditorilor. Cel care administreaza in acest scop special masa active este lichidatorul, echivalent, din acest punct de vedere, cu trustee-ul din dreptul anglo-saxon. Din interpretarea fostului art. 717 C.com., doctrina interbelica123 a conchis ca din ziua falimentului i se ridica falitului administratia bunurilor sale, nu si proprietatea bunurilor

122Majoritatea doctrinei interbelice nici nu era de acord ca am fi in prezenta unei incapacitati. Astfel, se considera ca prin desesizare, debitorul nu devine incapabil. Actele sale sunt numai inopozabile masei credale. Daca judecatorul sindic nu cere anularea acestor acte, ele ramin bine facute (C.com.adn., p.461). Jurisprudenta Curtii de Casatie era si ea in acest sens. Astfel, s-a decis ca « falitul nefiind lovit de incapacitate, ci numai de o indisponibilitate fata de masa credala, careia nu poate sa-i aduca nici un prejudiciu, actele sale sunt valabile in ele insele, fara ca falitul sau persoana cu care a contractat sa poate cere anularea acestor acte (Cas. I, dec. nr.61/1916, cit. in C.com.adn., p.462). 123A se vedea C.com.adn., p.460.

sale. Debitorul, pina la lichidare, ramine proprietarul bunurilor sale, numai ca exercitiul dreptului de proprietate nu ii mai apartine, acesta fiind trecut la judecatorul-sindic. Dar aceste bunuri, chiar daca apartin falitului, sunt aservite scopului falimentului, adica lichidarea acestora in vederea acoperirii creantelor contra debitorului. Asadar, odata deschisa procedura falimentului, aceste bunuri alcatuiesc un patrimoniu de afectatiune, administrat de judecatorul-sindic in vederea lichidarii124. Aceasta este, de altfel, conceptia anglo-saxona asupra desesizarii debitorului aflat sub incidenta procedurii de bankruptcy, procedura administrata de un trustee.

In ce-l priveste, debitorul persoana juridica nu sufera decit in cazul falimentului o limitarea capacitatii de folosinta. In perioada de observatie sau, dupa caz, in procedura reorganizarii judiciare (posibile, de altfel, numai in cazul debitorului persoana juridica, nu si in cazul debitorului persoana fizica), debitorul isi pastreaza dreptul de administrare, pe care si-l exercita, de regula, prin administratorul special. Dar chiar si in cazul in care debitorul ar fi desesizat, capacitatea sa judicia ramine aceeasi, numai ca drepturile sale sunt exercitate de administratorul judiciar, in calitate de reprezentant legal, care ii inlocuieste in functie pe reprezetnantii legali ai debitorului din perioada cind acesta se afla in bonis. Persoana juridica isi exercita drepturile si isi asuma obligatiile prin organele sale iar actele juridice facute de organele sale, in limitele puterilor ce le-au fost incredintate, sunt actele persoanei juridice insasi (art. 34-35 alin.1 din Decr. nr.31/1954 privind persoanele fizice si persoanele juridice). Or, administratorul judiciar sau lichidatorul sunt organele debitorului, ceea ce inseamna ca actele acestora sunt actele debitorului, intocmai cum actele organelor debitorului din perioada in care se afala in bonis erau actele debitorului insusi. Asadar, nu avem de a face cu o incapacitate, ci cu o inlocuire a reprezentantului legal. Desesizarea, in cazul persoanei juridice, se traduce prin incetarea functiei reprezentatilor legali in favoarea administratorului judiciar sau a lichidatorului, nefiind vorba de o limitare a capacitatii de exercitiu. De altfel, asa cum am spus si cu alt prilej 125, in cazul unei persoane juridice nu se poate opera o reala separare intre categoriile traditionale de capacitate de folosinta si capacitate de exercitiu, separare specifica persoanei fizice si justificata prin ratiuni de ocrotire sau protectie a persoanelor nevirstnice sau lipsite de discernamint fata de riscul incheierii unor acte juridice lezionare. Numai persoanele fizice pot fi lipsite de capacitate de exercitiu, cu capacitate de exercitiu restrinsa si cu capacitate de exercitiu deplina. Persoana juridica are prin definitie capacitate de exercitiu deplina : persoana juridica este o realitate juridica, si nu fizica, nu are vointa organica proprie si nu se manifesta decit prin organele sale, obligatoriu persoane deplin capabile.

Totusi, debitorul persoana fizica, precum si conducatorii debitorului persoana juridica pot suferi, in anumite conditii, unele incapacitati speciale de folosinta sau decaderi profesionale. Spre exemplu, falitul fraudulos, chiar reabilitat, este nedemn de a exercita profesia de avocat. Cel care a fost gasit vinovat de savirsirea unor infractiuni prevazute in Legea insolventei sau in Legea societatilor comerciale ori a unor infractiuni economice prevazute in Codul penal nu mai pot fi fondatori si nici administrator de societati comerciale timp de 5 ani de la reabilitare.

§11. Dizolvarea persoanei juridice in caz de trecere la faliment

71. Daca s-a dispus trecerea la faliment, judecatorul sindic pronunta dizolvarea debitorului persoana juridica, ceea ce inseamna ca, din momentul respectiv, persoana juridica respectiva nu mai poate face acte juridice sau operatiuni noi, ci numai acte juridice si operatiuni

124C.com.adn., p.461 ; Fintescu, op.cit., p.177, apud. C.com.adn.125St. D. Carpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, op.cit., 2006, p.24.

necesare lichidarii. Capacitatea de folosinta a persoanei juridice, limitata in mod obisnuit de scopul sau statutar de activitate, este si mai drastic limitata prin trecerea la faliment, intrucit debitorul sew pregateste sa dispara ca subiect de drept. De retinut ca, in procedura simplificata, falimentul poate fi simultan deschiderii procedurii si ca, deci, dizolvarea persoanei juridice poate fi un efect direct, si nu numai mediat, al deschiderii procedurii.

Procedura falimentului stricto sensu poate dura perioade indelungate de timp, perioade in care debitorul are nu numai capacitatea de folosinta restrinsa la necesitatile lichidarii, dar el este si desesizat, in sensul ca masa activa, acea parte a patrimoniului sau care este supusa lichidarii in vederea indestularii creditorilor, este gestionata de lichidator. In orice caz, falimentul, inclusiv acest efect al limitarii capacitatii de folosinta, sunt ireversibile in dreptul roman, neesitind, practic, decit o singura situatie in care starea de faliment ar putea fi inlaturata, respectiv, cazul in care fie hotarirea de deschidere a procedurii, fie hotarirea de trecere la faliment sunt desfiintate in recurs.

Cu toata limitarea capacitatii de folosinta si cu toata desesizare, debitorul pastreaza toate drepturile procesuale cu caracter exorbitant reglementate de lege in favoarea sa, drepturi pe care le poate exercita in nume propriu, pina la raminerea irevocabila a hotaririi de inchidere a procedurii.

§12. Publicizarea starii de insolventa si obligatia de informare

72. In vederea protejarii tertilor impotriva unor situatii prejudiciabile in care s-ar putea pune acestia in cazul in care ar contracta cu un debitor care se afla in stare de insolventa precum si a asigurarii securitatii circuitului juridic civil, starea de insolventa a debitorului trebuie facuta publica, scop pentru care Legea insolventei impune mai multe masuri de publicizare.

Astfel, conform art. 37 din Legea insolventei, pentru a se putea face aplicarea dispozitiilor art. 36, prin sentinţa de deschidere a procedurii judecătorul-sindic va dispune comunicarea acesteia către instanţele judecătoreşti în a căror jurisdicţie se află sediul debitorului declarat la registrul comerţului şi tuturor băncilor unde debitorul are deschise conturi. Conform art. 45, după rămânerea irevocabilă126 a hotărârii de deschidere a procedurii, toate actele şi corespondenţa emise de debitor, administratorul judiciar sau lichidator vor cuprinde, în mod obligatoriu şi cu caractere vizibile, mentiunea, în limbile română, engleză şi franceză, a starii de insolventa in care se afla debitorul. După trecerea la reorganizare judiciară sau, dupa caz, la faliment, actele şi corespondenţa vor purta mentiunea, in cele trei limbi, a starii de reorganizare judiciară sau, dupa caz, a starii de faliment. Omisiunea respectarii acestei obligatii de publicizare, care incumba atit debitorului, cit si practicianului in insolventa, poate da nastere la o actiune in despagubiri, pentru acoperirea prejudiciilor suferite din cauza acestei omisiunii de terţii de bună-credinţă. Prejudicial va fi suportat personal de cei in culpa pentru omisiunea publicizarii, “fără a fi atinsă averea debitorului”. Asadar, raspunderea pentru ocultarea starii de insolventa nu incumba debitorului si nu va putea da nastere la concurs intre cel prejudiciat prin omisiunea publicizarii si creditorii debitorului.

Mentiunea in registrul comertului de la sediul debitorului a deschiderii procedurii insolventei se efectueaza din oficiu.

126Este unul din putinele cazuri in care efectele hotaririlor judecatorului sindic nu se produc imediat, la data pronuntarii lor, ci numai dupa ce acestea devin irevocabile. In practica, majoritatea debitorilor si a practicienilor in insolventa aplica dispozitiile art. 45 inca de la deschiderea procedurii, fara sa mai astepte ca hotarirea de deschidere a procedurii sa devina irevocabila, ceea ce poate provica unele consecinte neplacute daca, ulterior, se desfiinteaza in recurs aceasta hotarire.

73. Debitorul este obligat, in baza art. 35, in termen de 10 zile de la deschiderea procedurii (in cazul in care cererea de deschidere a procedurii provine de la creditori), să depună la dosarul cauzei actele şi informaţiile prevăzute de art. 28. Daca cererea de deschidere a procedurii insolventei apartine debitorului, atunci acesta este obligat sa depuna actele prevazute la art. 28 odata cu cererea de deschidere a procedurii sau cel mai tirziu in termen de 10 de la data depunerii cererii. Daca, in acest caz, debitorul nu va depune in termen legal lista completa a documentelor, cererea sa va fi considerate o recunoastere a starii de insolventa si debitorul va dispune deschiderea procedurii simplificate de faliment. Dispozitia este extrem de dura si nejustificata, dar debitorul, cunoscind aceasta sanctiune severa, nu se va aventura sa ceara deschiderea procedurii fara sa aiba déjà pregatite toate actele si documentele prevazute la art. 28, pentru a nu risca sa intre direct in faliment, desi ar putea urmari o reorganizare judiciara.

Conform art. 44 din Legea insolventei, debitorul are obligaţia de a pune la dispoziţie administratorului judiciar sau, după caz, lichidatorului toate informaţiile cerute de acesta, precum şi toate informaţiile apreciate ca necesare, cu privire la activitatea şi averea sa, precum şi lista cuprinzând plăţile şi transferurile patrimoniale făcute de el în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii. A se observa ca, in acest caz, nu este vorba numai de actele si informatiile prevazute la art. 28, ci de toate actele si informatiile cerute de practicianul in insolventa pentru ca acesta sa isi poata exercita in deplina cunostinta de cauza mandatul. Intre actele si informatiile care nu sunt cuprinse in lista de la art. 28, dar care sunt necesare practicianului in insolventa, cele mai importante si mai frecvent cerute sunt lista cu bancile unde sunt deschise conturi pe numele debitorului (precum si conturile si persoanele care au drept de semnatura pe conturi) si lista operatiunilor effectuate in ultimile 120 de zile ineinte de data deschiderii procedurii insolventei. Nepredarea acestor documente si informatii constituie de cele mai multe ori o prezumtie a faptului ca debitorul sau conducatorii acestuia au ceva de ascuns, motiv pentru care, de cele mai multe ori, lichidatorul propune angajarea raspunderii in baza art 138 sau chiar sesizeaza parchetul pentru bancruta frauduloasa. De altfel, nepredarea documentelor si informatiilor, dup ace acestea au fost cerute debitorului de catre practicianul in insolventa constituie, in sine, o infractiune, pedepsita de art. 145 din Legea insolventei.

Subcapitolul IVPerioada de observatie, reorganizarea judiciara si falimentul

Sectiunea IPerioada de observatie

§1. Precizari prealabile

74. Anterior anului 2002, fosta Lege nr.64/1995 nu instituia faze distincte ale procedurii colective. Procedura colectiva in forma initiala a legii era o procedura unica, ce incepea cu hotararea de deschidere a procedurii si continua, dupa un interval stabilit prin lege, cu instituirea reorganizarii judiciare sau cu hotararea de trecere la faliment. In anul 2002 a fost modificata fosta Lege nr.64/1995, printr-o ordonanta a guvernului (OG nr.38/2002), ulterior aprobata cu modificari neesentiale prin lege. Urmand modelul francez al Legii privind procedurile colective

din 1985, OG nr.38/2002 a introdus si reglementat asa-numita faza de observatie127. Procedura colectiva obisnuita a fost, astfel, scindata in 2 faze: o faza (perioada) de observatie si o faza “definitiva”, de tratament judiciar, cuprinzand, fie redresarea propriu-zisa (reorganizare judiciara), fie falimentul. OG nr.38/2002 a reglementat perioada de observatie, precum si modalitati - adaptate acestei perioade - de functionare a organelor procedurii, de continuare a activitatii debitorului si de stabilire a masei pasive. Faza de observatie reprezenta institutionalizarea unei situatii juridice care oricum exista si sub reglementarea anterioara. Reglementarea acesteia a putut fi un bun mijloc de a reduce din neajunsurile aplicarii in practica a procedurii anterioare, dar, pe de alta parte, a putut complica si mai mult procedura, mai ales ca nu se reglementa o durata maxima a acestei perioade128.

Actuala Lege a insolventei a pastrat ideea fazei de observatie din fosta Lege nr.64/1995, dar i-a redus fie aplicabilitatea, fie durata de timp pentru care este instituita. Denumirea de “faza de observatie” a fost inlocuita cu cea de “perioada de observatie”.

Astfel, de lege lata, perioada de observatie exista doar in procedura generala. In procedura simplificata, perioada de observatie, de regula, este exclusa. In mod exceptional, legea permite, totusi, o perioada de observatie si in cadrul procedurii simplificate, dar aceasta “perioada de observatie” este limitata la un interval de maxim 60 de zile de la data deschiderii procedurii, avind ca scop exclusiv stabilirea conditiilor de aplicabilitate a procedurii simplificate pentru situatiile de la art. 1 alin.2, lit.c-d din Legea insolventei. Avind in vedere scopurile multiple ale perioadei de observatie propriu-zise (respectiv, verificarea conditiilor aplicabilitatii procedurii reorganizarii judiciare ce ar urma sa fie instituita asupra intreprinderii debitorului, verificarea existentei si a realitatii bunurilor debitorului, stabilirea masei credale si identificarea timpurie a cauzelor insolventei si a eventualelor responsabilitati pentru aducerea debitorului in stare de insolventa), comparativ cu scopul unic al “perioadei de observatie” in procedura simplificata (care este menita exclusiv a verifica conditiile de aplicabilitate ale procedurii simplificate in cazurile prevazute de art.1 alin.2 lit.c-d) si avind in vedere ca perioada de observatie din procedura generala nu este limitata in timp, in timp ce “perioada de observatie” din procedura simplificata este limitata la maxim 60 de zile de la deschiderea procedurii, se poate spune ca aceasta din urma nu este o adevarata perioada de observatie, ci o simpla perioada de timp necesara pregatirii falimentului debitorului. De altfel, concluzia de mai sus este sustinuta si de definitia legala a perioadei de observatie. Legea insolventei defineste perioada de observatie la art. 3 pct.15 ca fiind o perioada cuprinsa intre data deschiderii procedurii si data confirmarii planului sau, dupa caz, a intrarii in faliment. Asa cum rezulta, insa, din definitia procedurii simplificate, de la art. 3 pct.25, perioada de observatie poate sa lipseasca din procedura colectiva, intrucit debitorul poate, in cazurile de la art.1 alin.2, fie sa intre direct in procedura falimentului (spre exemplu, o societate dizolvata anterior deschiderii procedurii colective), fie sa intre in faliment dupa o perioda de observatie scurta, de maxim 60 de zile de la data deschiderii procedurii, “perioada in care vor fi analizate elementele aratate la art. 1 alin.2 lit.c) si d)”.

Si in cazul bancilor sau al altor institutii de credit ori financiare, procedura reorganizarii judiciare este exclusa, astfel ca si in aceste cazuri perioada de observatie este exclusa.

127Perioada de la data deschiderii procedurii pana la confirmarea unui plan sau pina la pronuntarea falimentului este denumita in doctrina franceza “perioada de observatie”.128In dreptul francez, aceasta perioada dureaza de la 6 luni la 18 luni, iar in cazul procedurilor “simplificate” de faliment, aplicabile intreprinderilor de mici dimensiuni, intre o luna si 3 luni. In dreptul nostru nu s-a instituit nici in present o perioada maxima de observatie decit pentru cazurile de aplicabilitate a procedurii simplificate.

75. Potrivit Legii insolventei, procedura generala de insolvenţa începe, asadar, cu o hotarire a judecatorului-sindic de deschidere a procedurii care initiaza o perioadă de observaţie.

In aceasta perioda de observatie, in decursul careia nimic ireversibil nu se intimpla cu soarta sau averea debitorului, se stabilesc cauzele insolventei, sansele de reroganizare si persoanele eventual culpabile de aducerea in stare de insolventa a debitorului, este realizat inventarul bunurilor debitorului şi se intocmeste tabelul de creanţe. Astfel se va sti, cel putin la nivel superficial, de ce s-a ajuns in insolventa si cine este vinovat de aceasta, daca intreprinderea debitorului poate fi salvata prin reorganizare si care este dimensiunea „averii” debitorului, adica asa-numita masa activa, comparativ cu totalul creantelor contra debitorului care vor da dreptul titularilor lor sa participe la procedura. Aceasta comparatie intre activul si pasivul debitorului poate sa fie un indiciu al probabilitatii sau improbabilitatii reorganizarii judiciare. Daca debitorul este insolvabil, in mod evident o reorganizare juridiciara poate fi exclusa, cu exceptia cazului in care ar exista o sursa credibila de finantare. De observat ca, in aceasta faza, nu se stabileste si valoarea acestor active. Evaluarea activelor este, de obicei, o operatiune ce precede lichidarea (desi este posibila si o vinzare de active in perioada de observatie, cu acordul judecatorului-sindic sau al comitetului creditorilor).

In procedurile colective in care reorganizarea este exclusa, operatiunile efectuate de administratorul judiciar in perioada de observatie vor trebui efectuate de lichidator, ca prime masuri ale procedurii falimentului. De aceea, analiza perioadei de observatie si a acestor masuri, luate de regula, in perioada de observatie, de catre administratorul judiciar, este valabila, in mod corespunzator, si cu referire la primele masuri luate in procedura falimentului. Este evident, insa, ca unele reguli ale perioadei de observatie, cum ar fi regula “business as usual” si regula continuarii contractelor in curs de executare ale debitorului nu isi mai au aplicabilitatea in procedura falimentului, intrucit activitatea debitorului inceteaza, procedura fiind orientata exclusiv catre lichidarea activelor sale si distributia fondurilor obtinute catre creditori.

Legea insolventei opereaza o separatie logica intre activul si pasivul patrimoniului debitorului atunci cind vorbeste de facerea inventarului si intocmirea tabelelor de creante. Intr-adevar, in perioada de observatie (iar in cazul procedurii simplificate fara faza de observatie, in debutul procedurii), asa-numitele “prime masuri” sunt menite a stabili activul patrimonial al debitorului, prin intermediul inventarului si, respectiv, pasivul patrimonial al acestuia, prin intermediul notificarilor, declaratiilor de inregistrare a creantelor si al intocmirii diverselor tabele de creanta.

§2. Rapoartele administratorului judiciar

76. In perioada de observaţie, administratorul judiciar este, in mod evident, actorul principal al procedurii. In timp ce debitorul care si-a pastrat dreptul de a-si administra averea isi continua afacerea, conform regulii « business as usual », fiind sub supravegherea sau controlul administratorului judiciar, acesta din urma trebuie să întocmească un număr de rapoarte şi de analize esenţiale pentru desfăşurarea procedurii, pe baza cărora creditorii, judecătorul sindic sau administratorul judiciar insusi trebuie să ia decizii cruciale, cu impact hotaritor asupra debitorului şi a sumelor care urmează a se recupera. Spre exemplu, administratorul judiciar trebuie, dupa caz, sa participe la elaborarea planului de reorganizare a debitorului sau sa elaboreze el insusi, in termen, un plan de reorganizare, singur sau impreuna cu creditorii care detin cel putin 20% din creante. De asemenea, administratorul judiciar trebuie sa stabileasca activităţile curente ale debitorului, sa efectueze analizele în vederea anulării unor acte

frauduloase sau a unor tranzacţii ce ar prejudicia drepturile creditorilor, precum si analizele necesare menţinerii sau denunţării unor contracte in curs de executare ale debitorului etc. Administratorul judiciar trebuie în acelaşi timp să analizeze în amănunt istoricul debitorului, activitatea curentă şi perspectivele acestuia etc., in vederea fundamentarii corecte a deciziilor care trebuie luate în această perioadă129.

Administratorul judiciar este tinut sa elaboreze rapoarte periodice de activitate, pe care le supune controlului judiciar al judecatorului sindic si pe care le comunica creditorilor, prin intermediul comitetului creditorilor130.

În perioada de observatie, administratorul judiciar trebuie să întocmească un prim raport, care este esenţial pentru continuarea procedurii. Este vorba despre raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă (denumit in practica, in mod ingenuu, si raportul “cauzal”), raport la care se refera art. 20 alin. 1 lit.b) si art. 59 din Legea insolventei131.

Raportul trebuie sa examineze activitatea debitorului, sa releve cauzele si imprejurarile care au dus la aparitia starii de insolventa, sa indice persoanele carora le-ar fi imputabila insolventa si existenta premiselor anagajarii raspunderii acestora in conditiile art.138, precum si, in cazul procedurii generale, existenta sau inexistenta sanselor de reorganizare a activitatii debitorului.

Asa cum rezulta din art. 20 alin.2 lit.b), raportul trebuie “supus judecatorului-sindic” in termen de 60 de zile de la desemnarea administratorului judiciar. Termenul de 60 de zile se calculeaza de la data deschiderii procedurii, daca este vorba de primul administrator judiciar. Daca, din varii motive, primul administrator judiciar a fost inlocuit cu un altul, si primul nu va fi elaborat raportul in termenul de 60 de zile, administratorul judiciar inlocuitor va elabora raportul in termen de 60 de zile de la desemnarea sa. Art. 59 alin.1 introduce in aceasta ecuatie a termenelor raportului “cauzal” si un termen judiciar, ce poate fi stabilit de judecatorul-sindic, dar care nu poate fi mai mare de 60 de zile de la desemnarea administratorului judiciar. Cel putin in privinta termenului, este evidenta lipsa de coordonare intre cele doua texte legale care vorbesc de raportul “cauzal”.

Desi din lege rezulta ca raportul este doar “supus” judecatorului-sindic, este evident ca judecatorul-sindic, in exercitarea controlului judiciar asupra activitatii administratorului judiciar, se va pronunta asupra valabilitatii, temeiniciei si acuratetei raportului, punind in discutia creditorilor aceste aspecte ale raportului. Numai un raport omologat de judecatorul-sindic are efectele prevazute de lege sau implicate de raport. In practica, in mod eronat, raportul administratorului judiciar este rareori discutat de creditori si analizat de judecatorul-sindic, simpla sa depunere fiind considerata a avea efect de aprobare. Practica, foarte frecventa din pacate, este ilegala, intrucit elimina in fapt atit controlul judiciar al judecatorului-sindic asupra activitatii administratorului judiciar, cit si controlul de oportunitate al creditorilor asupra aceleiasi activitati.

Daca raportul “cauzal” nu cuprinde mentiunile obligatorii pe care le fixeaza art. 20 alin.1 lit.b) si art. 59 alin.1 si alin.2 din Legea insolventei, el este nul, urmind a fi refacut sau completat, prin dispozitie a judecatorului-sindic, pina la primul termen de continuare a procedurii. Nulitatea

129Pentru amanunte, a se vedea Ministerul Justitiei – Notiuni de economie., p.223 si urm. 130Aceeasi obligatie o are si lichidatorul judiciar, dar in cazul acestuia nu mai putem vorbi de perioada de observatie, intrucit suntem déjà in faliment.131Daca s-a deschis procedura simplificata de faliment, acelasi gen de raport va trebui intocmit de lichidatorul judiciar, daca un astfel de raport nu va fi fost intocmit si depus anterior de administratorul judiciar, asa cum rezulta din art. 25 lit.a) din Legea insolventei.

acestui raport sau obligarea administratorului judiciar la a-l reface pot fi un motive temeinice de schimbare a administratorului judiciar. Desi nulitatea raportului si inlocuirea administratoruli judiciar sunt sanctiuni foarte drastice si nu sunt expres prevazute in lege, consider ca ele se impun, avind in vedere importanta capitala a mentiunilor obligatorii din raportul “cauzal”. Intr-adevar, aprecierea administratorului asupra probabilitatii de reusita a unui plan de reorganizare poate sa cintareasca foarte mult in decizia judecatorului-sindic de a admite un plan de reorganizare. Identificarea timpurie de catre administratorul judiciar a cauzelor insolventei poate determina directiile de intocmire si realizare ale unui plan de reorganizare, dar si culpabilitatea anumitor persoane pentru aducerea debitorului in stare de insolventa. De altfel, in raportul “cauzal” administratorul judiciar trebuie sa se pronunte asupra identitatii persoanelor responsabile de insolventa si asupra existentei premiselor angajarii raspunderii acestora. Intr-o eventuala actiune in raspundere, lipsa raportului “cauzal” sau lipsa din raportul “cauzal” a unor mentiuni cu privire la persoanele responsabile si cu privire la premisele raspunderii poate fi considerata o cauza de inlaturare a raspunderii, intrucit se poate sustine, nu fara temei, ca raportul si mentiunile referitoare la premisele raspunderii sunt o situatie-premisa a raspunderii, fara de care nu exista raspundere.

Conform art. 59 alin.3, daca raportul administratorului judiciar arata ca activitatea debitorului poate fi redresata pe baza de plan, atunci in acelasi raport el va trebui sa precizeze fie ca recomanda planul propus de debitor, la intocmirea caruia colaboreaza sau nu cu debitorul, fie ca intentioneaza sa propuna un alt plan, “singur” sau impreuna cu unul sau mai multi creditori. Daca, dimpotriva, raportul propune intrarea in faliment, in procedura generala, atunci se urmeaza procedura prevazuta de art. 59 alin.4-5 si, respectiv, de art.60, in urma caruia judecatorul-sindic va da o sentinta de trecere la faliment. Procedura presupune publicizarea raportului, urmata de votul adunarii creditorilor asupra propunerii administratorului judiciar de trecere la faliment, propunere insotita si de “punctul de vedere” al comitetului creditorilor. Trecerea la faliment poate fi blocata doar in ipoteza in care creditorul/creditorii care detin cel putin 20% din creante isi manifesta intentia de a depune un plan sau in ipoteza (fantezista, dar imaginata si ea de art. 60 din Legea insolventei) in care, intre timp, s-a confirmat un plan de reorganizare.

Un raport si o procedura asemenatoare de trecere la faliment sunt prevazute si la art. 54 din Legea insolventei. Termenele sunt, insa, mai reduse (30 de zile pentru depunerea raportului si 20 de zile de la primirea raportului pentru adunarea creditorilor), intrucit se presupune ca debitorul s-ar incadra in criteriile prevazute de art. 1 alin.2, adica ar putea fi deschisa procedura simplificata de faliment. Ca si in procedura generala, insa, si in acest caz raportul administratorului judiciar poate propune intrarea in faliment sau continuarea perioadei de observatie din procedura generala. Cu o singura exceptie (in cazul prevazut de art. 59-60, trecerea la faliment poate fi blocata de creditorii care detin 20% din creanta si isi manifesta intentia de reroganizare a debitorului si, respectiv, de aparitia intempestiva a unei hotariri de confirmare a unui plan de reorganizare, in timp ce, in cazul prevazut de art. 54, trecerea la faliment nu poate fi blocata decit de propunerea administratorului judiciar, bizara de altfel, de “continuare a perioadei de observatie din procedura generala”), nu exista nici un fel de diferenta intre cele doua situatii juridice vizate de art. 59-60 si, respectiv, art. 54 din Legea insolventei. Din comparatia celor doua cazuri, s-ar putea sustine ca suntem in prezenta a doua institutii distinct, intrucit, in cazul raportului “cauzal”, care se intocmeste in termen de 60 de zile, debitorul poate intra in faliment “in procedura generala”, in timp ce in cazul “raportului de 30 de zile” debitorul poate intra in faliment in procedura “simplificata”. Dar falimentul este una si aceeasi procedura, indiferent de modalitatea in care s-a ajuns la aceasta situatie (prin procedura

“generala” sau prin procedura “simplificata”) si are aceleasi efecte, adica, dizolvarea debitorului persoana juridica, lichidarea bunurilor, distribuirea fondurilor rezultate din lichidare si celelalte operatiuni menite a duce la inchiderea procedurii. Din acest motiv este evident ca legea face, din pacate, dubla reglementare. Pe de alta parte, a se observa ca, prin raportul sau “de 30 de zile”, administratorul judiciar poate face reversibila starea de faliment in procedura simplificata, din moment ce el poate propune “continuarea perioadei de observatie din procedura generala”, ceea ce, in mod evident, nu este in spiritul reglementarii referitoare la falimentul simplificat.

77. Cauzele insolvenţei sunt cit se poate de diverse, dar ele pot fi identificate, mai facil sau, dimpotriva, mai dificil, analizând :

(i) plăţile mari, semnificative, în raport cu încasările aferente activităţii care a ocazionat aceste plăţi,

(ii) contul de profit şi pierdere pe activităţi sau contracte, cont care compară veniturile cu cheltuielile (costurile) aferente lor,

(iii) gradul de încasare a veniturilor, care poate fi redus fie pentru ca debitorii debitorului nu au plătit la termen, fie pentru că în sectorul economic respectiv există o criză,

(iv) gradul ridicat de indatorare la banci, multitudinea contractelor si operatiunilor efectuate pe credit, indatorarea fata de bugetul de stat,

(v) operatiunile economice sau de trezorerie efectuate in cadrul grupului de societati din care face parte debitorul,

(vi) afacerile fondatorilor sau ale managerilor cu societatea debitoare insasi, (vii) gradul de dependenta economica sau juridica a debitorului fata de unul sau mai multi

clienti ori furnizori (debitorului este fie client captiv, fie furnizor captiv al unei alte intreprinderi),

(viii) dependenta debitorului de subventii sau ajutoare de stat, de contracte cu statul sau cu alte institutii publice finantate de la buget,

(ix) situatia sociala din intreprindere si gradul de influenta a sindicatului sau a salariatilor asupra situatiei financiare a intreprinderii etc.

Analiza cauzelor insolventei trebuie sa se intinda pe o perioada de minim 3 ani anterioara deschiderii procedurii, pentru a putea oferi o imagine reala a intreprinderii debitorului. De altfel, perioada de 3 ani coincide cu perioada suspecta, perioada in care, asa cum s-a vazut, debitorul care stie ca se apropie insolventa, se angajeaza in acte juridice si operatiuni neobisnuite, diferite de cele pe care le-ar efectua in situatia normala, dar menite fie a acoperi realitatea insolventei printr-o imagine falsa de prosperitate, fie a externaliza active in dauna creditorilor.

Odata stabilite cauzele insolventei, pot fi identificate si celelalte doua elemente esentiale ale raportului « cauzal », respectiv, sansele reorganizarii si responsabilitatea persoanelor care au cauzat insolventa.

§3. Inventarul si conservarea bunurilor debitorului

78. Desi din Legea insolventei pare a rezulta ca inventarul bunurilor debitorului se efetueaza numai de lichidator, in vederea pregatirii lichidarii, in realitate si in perioada de observatie, una dintre principalele operatiuni efectuate de administratorul judiciar este inventarul bunurilor debitorului, masura necesara atit stabilirii situatiei exacte a bunurilor din averea debitorului, cit si conservarii acestora in vederea pregatirii operatiunilor curente, a operatiunilor de realizare a planului sau, dupa caz, a operatiunilor de vinzare efectuate inainte de lichidare.

Intr-adevar, stabilirea « masei active » este imperios necesara pentru a evalua sansele reorganizarii sau, dupa caz, pentru a putea realiza ori monitoriza realizarea planului de catre debitor, precum si pentru a se putea gestiona operatiunile curente ale debitorului si continuarea contractelor in curs de executare ale acestuia. Spre exemplu, nu se poate vorbi in mod serios de o evaluarea a pierderilor continue aduse averii debitorului pentru a se putea decide trecerea la faliment, daca nu exista un criteriu exact de referinta, acesta neputind fi altul decit cel care rezulta din inventar, adica masa activa a debitorului existenta la data deschiderii procedurii. De altfel, in raportul întocmit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au determinat insolvenţa debitorului, un loc aparte îl ocupă bunurile de orice fel ale debitorului. In elaborarea acestui punct din raportul « cauzal », administratorul judiciar nu se poate baza pe lista bunurilor debitorului care, daca exista, nu arata decit exsitenta « scriptica » a masei active, nu si realitatea acesteia.

La operatiunile de inventariere se adauga si masurile propriu-zise de conservare a patrimoniului debitorului, cum sunt punerea de sigilii, inchiderea conturilor bancare si deschiderea conturilor speciale de debitor in insolventa, refacerea contabilitatii, luarea inscriptiilor ipotecare si a altor inregistrari sau notari in cartea funciara ori in arhivele electronice de garantii reale mobiliare, ridicarea sechestrelor existente asupra bunurilor debitorului etc.

Inventarul si operatiunile de conservare se pot face sau, dupa caz, relua in cadrul procedurii de faliment, dupa cum acestea s-au efectuat sau nu in perioada de observatie. Daca nu exista perioada de observatie, in mod evident, toate aceste operatiuni se efectueaza in procedura falimentului, de catre lichidator. Daca inventarul nu s-a efectuat in perioada de observatie, el va fi obligatoriu dupa trecerea la faliment. Este important ca, in cazul in care, la finele perioadei de observatie, se trece la faliment, iar lichidatorul este altcineva decit administratorul judiciar din perioada de observatie, sa se efectueze un inventar propriu de catre lichidator, precum si sa se ia masurile de conservare necesare, pentru a evita o resposabilitate solodar intre administratorul judiciar si lichidator, in cazurile de nereguli producatoare de prejudicii in patrimoniul creditorilor.

Operatiunile de inventariere si de conservare a bunurilor debitorului presupun efectuarea unor operaţiuni contabile privind constatarea şi conservarea bunurilor debitorului si elaborarea unor situaţii financiare de începere a procedurii insolventei.

In demersul de inventariere, esentiala este intocmirea listei bunurilor debitorului. A se observa ca Legea insolventei considera aceasta lista esentiala, intrucit debitorul este obligat ca, printre actele si informatiile pe care trebuie sa le depuna la dosarul cauzei conform art. 28, sa insereze si o lista completa a bunurilor sale, incluzând toate conturile şi băncile prin care îşi rulează fondurile. Pentru bunurile grevate de datorii, debitorul trebuie sa menţioneze datele din registrele de publicitate. Sa ne reamintim ca nedepunerea informatiilor si documentelor prevazute de art. 28 odata cu cererea de deschidere a procedurii sau in cele 10 zile ulterioare depunerii cererii este sanctionata cu deschiderea procedurii simplificate de falimentul. Dacă cererea de deschidere a procedurii insolvenţei aparine creditorilor, debitorul este obligat sa depuna lista bunurilor sale (impreuna cu celelalte acte si informatii prevazute la art. 28) în termen de 10 zile de la data deschiderii procedurii, sub sanctiunea amenzii civile pe zi de intirziere, aplicabilă persoanelor care îl reprezintă legal pe debitor. Daca aceasta lista nu este depusa nici dupa ce administratorul judiciar sau lichidatorul ii pune in vedere debitorului sa o faca, atunci acesta este pasibil de pedeapsa prevazuta de art. 145 din Legea insolventei pentru infractiunea de nedepunere a actelor si informatiilor cerute de practicianul in insolventa. În fine, daca lista bunurilor debitorului nu exsita sau nu este depusa de debitor, ea poate fi intocmita de

administratorul judiciar sau de lichidator, laolalta cu celelalte doumente contabile pe care le poate intocmi sau reface practicianul in insolventa in conditiile art. 20 alin.1 lit.c). Daca lista este incompleta sau incorecta, administratorul judiciar sau lichidatorul o pot completa sau corecta in acelasi conditii. cazul în care apar modificări cu privire la ansamblul bunurilor deţinute şi debitorul nu face această precizare, sau nu o mai poate face deoarece dreptul de administrare a averii sale i-a fost ridicat de către instanţa judecătorească, obligaţia îi revine lichidatorului. În cazul în care debitorul ulterior intrării în procedura simplificată de insolvenţă nu prezintă lista completă a bunurilor, a creditorilor şi alte documente prevăzute de art 28 din Legea insolvenţei, lichidatorul desemnat le va reconstitui în măsura posibilului, cheltuielile fiind suportate din averea debitorului.

Lista bunurilor debitorului, care reprezinta averea « scriptica » a acestuia, trebuie confruntata cu realitatea. Operatiunea de inventariere stabileşte propriu-zis masa activă reala a debitorului, atât din punct de vedere descriptiv, cât şi cantitativ şi valoric. Practicianul in insolventa trebuie sa constituie o comisie de inventariere, care sa verifice fie bucata cu bucata, fie prin sondaj, realitatea faptica a bunurilor debitorului. In cazurile complexe, operatiunea de inventariere poate presupune un timp destul de indelungat, dar ea este necesara mai ales ca lipsurile constatate la inventar pot constitui serioase motive pentru actiuni in raspundere contra conducatorilor debitorului, iar daca sunt grave si denota fraude, aceste lispuri pot duce si la actiuni penale pentru bancruta frauduloasa. In orice caz, inventarul bunurilor debitorului reprezinta baza asupra careia se efectueaza evaluarea bunurilor debitorului in vederea vinzarilor (in perioada de observatie sau in procedura de reorganizare) sau a lichidarilor (in rocedura falimentului).

Sigilarea bunurilor debitorului poate fi utila (in procedura falimentului, aceasta este chiar necesara, fiind obligatorie conform legii) intrucit este o măsură preventivă cu caracter conservator fiind aplicată în scopul evitării manavrelor sau gresesilor debitorului care ar putea cauza diminuarea averii sale. Acţiunea de sigilare o precede pe cea de inventariere.

Conservarea bunurilor din averea debitorului este o operatiune continua, care dureaza, practic, pe tot parcursul procedurii, de la deschidere procedurii, până la reorganizarea cu succes a întreprinderii debitorului sau până la lichidarea efectivă a bunurilor din patrimoniul acestuia. După identificarea şi sigilarea bunurilor debitorului, practicianul in insolventa va aplica măsurile adecvate menţinerii bunurilor în cea mai bună stare. În acest fel, bunurile corporale vor fi păstrate în condiţii care să le asigure conservarea substanţei şi paza lor, iar drepturile patrimoniale vor fi protejate prin măsuri cum ar fi: întreruperea unei prescripţii, exercitarea acţiunilor în justiţie, luarea inscripţiilor ipotecare, efectuarea somaţiilor. Alături de aceste măsuri care privesc conservarea bunurilor, practicianul in insolventa poate lua şi măsuri de conservare a drepturilor debitorului, respectiv, formularea de obiecţiuni la creanţele depuse, urmărirea încasării creanţelor din averea debitorului, rezultate din transferul de bunuri sau sume de bani efectuate de acesta înaintea deschiderii procedurii etc.

În caz de pierdere, sustragere sau distrugere a unor documente contabile conform art. 26 din Legea nr. 82/1991 (Legea contabilităţii), se vor lua măsuri de reconstituire a acestora. Legea contabilitatii prevede o intreaga procedura de reconstituire. Atributia de reconstituire a documentelor contabile (precum si a celorlalte acte prevazute la art. 28 si pe care debitorul este obligat sa le depuna la dosarul cauzei) incumba administratorului judiciar sau, dupa caz, lichidatorului, asa cum rezulta din art. 20 alin.1 lit.c) si, respectiv, art. 25 lit.d) din Legea insolventei.

§4. Stabilirea masei credale

79. In principiu, in vederea stabilirii masei pasive, administratorul judiciar trebuie sa intreprinda ca prima masura notificarea deschiderii procedurii, urmind apoi a primi declaratiile de creanta ale creditorilor si a demara operatiunea de verificare a creantelor. Dupa verificare, administratorul judiciar va afisa tabelul preliminar al creantelor si va convoca prima adunare a creditorilor (a carei componenta se stabileste nu dupa criteriul “creditorului indreptatit sa participe la procedura”, identificat prin inscrierea sa in tabelul defitiv al creantelor, ci dupa tabelul preliminar al creantelor, care este doar o lista provizorie a creditorilor). Debitorul, administratorul judiciar si orice creditor pot contesta orice inscriere in tabelul creantelor. Dupa ce toate contestatiile vor fi fost solutionate de catre judecatorul-sindic, administratorul judiciar va afisa tabelul definitiv al creantelor, creditorii inscrisi in acest tabel fiind “creditori indreptatiti sa participe la procedura”. Toata aceasta operatiune complexa de stabilire a masei credale dureaza un minim de 5 luni de la data deschiderii procedurii, chiar si in procedura simplificata, date fiind termenele legale de notificare, de verificare a creantelor si de solutionare a contestatiilor. In toata aceasta perioada nici un creditor, nici macar creditorul care a cerut si a obtinut deschiderea procedurii, nu este “indreptatit sa participe la procedura”, ceea ce este o bizarerie a Legii insolventei.

De la principiul notificarii creditorilor sunt exceptati salariatii debitorului, intrucit acestia sunt trecuti in tabelul creantelor in baza inregistrarilor in contabilitatea debitorului. Din aceasta cauza, salariatii nu sunt obligati nici sa formuleze declaratie de creanta, de unde consecinta scutirii de taxa de timbru aplicabila oricarui creditor pentru declaratia de creanta. Cu toate acestea, salariatii sau fostii salariati, daca au pretentii mai mari decit cele care rezulta din contabilitatea debitorului, sunt obligati sa formuleze declaratie de creanta pentru surplus.

De la principiul verificarii creantelor sunt exceptate creantele stabilite prin titluri executorii.

In fine, sa retinem in acest preambul ca judecatorul-sindic poate dispune ca o creanta supusa contestarii, pina la solutionarea contestatiei, sa fie trecuta in tabelul creantelor cu titlu de creanta provizorie, care are regimul juridic al creantei sub conditie (aceasta creanta, intrucit nu este nascuta pina la indeplinirea conditiei, nu beneficiaza de nici unul dintre drepturile creditorilor indreptatiti sa participe la procedura, drepturi prevazute de art. 76).

80. Notificarea deschiderii procedurii este stabilita, de art. 61 din Legea insolventei, in sarcina administratorului judiciar132.

Notificarea se trimite tuturor creditorilor mentionati in lista depusa de debitor, conform art.28 sau, dupa caz, art. 32 alin.2, precum si debitorului si registrelor in care este inregistrat debitorul, in vederea efectuarii de mentiuni referitoare la deschidere procedurii. Daca debitorul nu a depus lista creditorilor sau aceasta este incompleta, judecatorul sindic sau, dupa caz, administratorul judiciar, poate sa numeasca un expert contabil care sa intocmeasca aceasta lista, fie intocmind sau refacand documentele contabile respective, fie completandu-le. Daca creditorii cu sediul in strainatate au reprezentanti cunoscuti in tara, notificarea se va trimite acestora.

132Daca nu exista perioada de observatie, notificarea este in sarcina lichidatorului. Pentru intocmirea tabelului definitiv consolidat, lichidatorul reface procedura notificarii, dar numai in privinta creantelor nascute intre data deschiderii procedurii insolventei si data trecerii la faliment. In fosta Lege nr.64/1995, in forma data acesteria de OG nr.38/2002, notificarea era in sarcina judecatorului-sindic sau, dupa caz, a administratorului judiciar, ceea ce facea din judecatorul-sindic un co-administrator al procedurii, idée inadmisibila din perspectiva calitatii sale de magistrat.

Notificarea se realizeaza conform dispozitiilor din Codul de procedura civila referitoare la comunicarea actelor de procedura, si se va publica, pe cheltuiala debitorului, si in Buletinul procedurilor de insolventa.

In privinta creditorilor necunoscuti, publicarea notificarii in Buletinul procedurilor de insolvente este considerata ca fiind suficienta. Regula echivalarii publicarii in Buletinul procedurilor de insolventa cu notificarea creditorilor care nu au fost identificati in lista creditorilor pusa la dispozitie de catre debitor, regula prevazuta in art. 7 alin.3 teza a doua din Legea insolventei, este excesiva, putind pune probleme de incalcare a liberului acces la justitie. De altfel, asa cum am spus si cu alt prilej, textul este in mod evident neconstitutional, intrucit il poate pune pe creditorul necunoscut sau nerecunoscut de debitor in postura de a-si pierde creanta contra debitorului prin simplul fapt ca nu a perceput in termen publicarea notificarii in Buletin. Este imposibil a se pretinde oricarui creditor sa-si urmareasca orice debitor pentru a vedea daca acesta nu este cumva in procedura insolventei. Curtea Constitutionala a decis déjà ca, cel putin in parte, art. 7 din Legea insolventei este neconstitutional, “in masura in care se intepreteaza ca prima comunicare a actelor de procedura catre persoanele impotriva carora se promoveaza oa actiune in temeiul Legii nr.85/2006, ulterior deschiderii procedurii insolventei, se realizeaza numai prin Buletinul procedurilor de insolventa, iar nu si dispozitiilor Codului de procedura civila133”. In realitate, in practica, foarte rar se aplica art. 7 alin.3 teza a doua, instantele considerind, in mod judicios, ca, daca creditorul in cauza dovedeste ca nu a fost notificat in termen sau nu i-a ajuns la cunostinta in alt mod faptul deschiderii procedurii, creditorul respective va putea sa faca declarative de creanta. Desigur ca, daca aparitia acestui creditor in ridnul celor “indreptatiti sa participe la procedura” se va intimpla dupa ce se va fi confirmat un plan, dup ace se vor fi efectuat distributii, dup ace se va fi inschis procedura etc., acest creditor va lua procedura in starea in care se afla. Asadar, el nu se va mai putea opune la reorganizare, nu va putea pretinde restituirea sumelor distribuite contra ordinii de preferinta modificata prin aparitia sa pe table, nu va putea pretinde restituirea sumei platite unui creditor dincolo de cota falimentar etc.

Conform art. 62 din Legea insolventei, notificarea va cuprinde : (i) termenul limita de depunere a opozitiilor creditorilor la cererea de deschidere a procedurii formulata de debitor si termenul limita de solutionare a acestor opozitii (max.10 zile de la expirarea termenului de depunere); (ii) termenul limita de inregistrare de catre creditori a cererii de admitere a creantelor contra debitorului (max.60 de zile de la deschiderea procedurii) precum si cerintele pe care trebuie sa le indeplineasca o creanta inregistrata ca sa poata fi considerata valabila; (iii) termenul de verificare a creantelor, intocmire, afisare si comunicare a tabelului preliminar (max.30 de zile, pentru procedura generala, si max. 15 zile pentru procedura simplificata, termene care curg de la expirarea termenului de depunere a cererilor de admitere a creantelor); (iv) termenul de definitivare a tabelului creantelor (max.30 de zile pentru procedura generala, si max. 15 zile pentru procedura simplificata, termene care curg de la expirarea termenului de intocmire, afisare si comunicare a tabelului preliminar); (v) locul, data si ora primei adunari a creditorilor (max. 5 zile de la expirarea termenului de afisare a tabelului preliminar). Desi termenele stabilite de art. 62 ne apar ca fiind foarte stricte, in realitate aceste termene sunt respectate foarte rar, in practica fiind aproape in mod invariabil prorogate. Aceasta intrucit numai foarte rar administratorul judiciar primeste imediat instiintarea de numire provizorie; de obicei, aceasta instiintare intirzie intre 2 si 3 saptamini de la data deschiderii procedurii, astfel ca termenele prevazute de art. 62 se

133Curtea Constitutionala, decizia nr.1137/4.12.2007, publicata in M. Of. nr.31/15.01.2008. In reglementarea anterioara, creditorii necunoscuti erau “notificati” si prin publicarea notificarii intr-un ziar de larga circulatie.

proroga, de fapt, pina la al doilea termen de continuare a procedurii, ceea ce inseamna un minim de 2 luni la tribunalele cu sectii de faliment si minim 4 luni la tribunalele fara sectii de faliment. Judecatorul-sindic poate prelungi aceste termene, pentru motive temeinice, cu maxim 30 de zile si, respectiv, in cazul procedurii simplificate, cu 15 zile. In practica, aceste noi termene sunt cum mult mai lungi, fiind stabilite in functie de programarea termenelor de continuare a procedurii pe fiecare judecator-sindic (complet).

Pe de alta parte, a se observa ca prima adunare a creditorilor se intruneste in termen de 5 zile de la afisarea tabelului preliminar, ceea ce inseamna ca la aceasta adunare nu participa creditorii indreptatiti sa participe la procedura, ci creditorii care sunt inscrisi in tabelul preliminar si care sunt, cel putin teoretic, contestabili, pina la definitivarea tabelului creantelor. Termenul de 5 zile este nerealist; pentru a se putea respecta acest termen, administratorul judiciar nu ar trebui sa astepte expirarea termenului de afisare a tabelului preliminar, ci sa convoace din timp adunarea, in asa fel incit sa poata trece termenele legale de convocare (in caz contrar, el risca o anulare a hotaririi adunarii creditorilor, adunare in care, de altfel, se discuta desemnarea sa definitiva sau, dupa caz, inlocuirea sa).

Dupa definitivarea tabelului creantelor, vor putea participa la adunarea creditorilor numai creditorii a caror creanta figureaza in tabelul definitiv al creantelor. In cazul unui numar foarte mare de creditori sau in circumstante extraordinare, convocarea se va face prin publicitate, in conformitate cu art. 95 C.pr.civ.

Notificarea este un act procesual esential pentru procedura. In functie de primirea sau nu a notificarii, creditorii vor putea sa se inscrie in termen la masa credala, pentru a-si valorifica drepturile pe care art. 76 din Legea insoloventei le confera oricarui “creditor indreptatit sa participle la procedura”. Nedepunerea declaratiei de creanta in termenul legal este sanctionata cu decaderea din drepturile prevazute de art. 76. Creditorul respectiv risca, in plus, sa nu isi mai poata recupera niciodata creanta contra debitorului, daca procedura se inchide si intervine fie efectul de descarcare de datorii a debitorului persoana fizica, fie efectul de stingere a creantelor pentru stingerea personalitatii juridice a debitorului. Tot in functie data notificarii deschiderii procedurii se calculeaza si termenul opozitiei, precum si termenul de intocmire a tabelului preliminar al creantelor, termenul de definitivare a tabelului creantelor si data primei adunari a creditorilor.

81. Colectivitatea organizata a creditorilor, constituita in asa-numita „masa credala”, care se manifesta prin adunarea si comitetul creditorilor, este una dintre caracteristicile fundamentale ale procedurii insolventei.

Nu toti creditorii reali sau pretinsi ai debitorului sunt, insa, membri ai acestei colectivitati, intrucit nu toti sunt indreptatiti sa participe la procedura. Asa cum rezulta din definitia creditorului indreptatit sa participe la procedura, prevazuta de art. 3 pct.8 din Legea insolventei, pentru a dobindi aceasta calitate, un creditor trebuie (i) sa fi formulat in termenul legal o cerere de admitere a creantei in tabelul creantelor si (ii) rezultatul verificarii creantei de catre administratorul judiciar/lichidator sau al admiterii creantei prin sentinta a judecatorului-sindic data in contestatiile la tabel, (iii) creanta sa fi fost admisa in tabelul definitiv al creantelor.

Art. 64 din Legea insolventei dispune ca, in afara de salariatii debitorului, toti ceilalti creditori ale caror creante sunt anterioare deschiderii procedurii trebuie sa formuleze cerere de admitere a creantei in tabelul creantelor134.

134 Conform I. Turcu, op.cit., p. 412, „cererea de inregistrare a creantei este o veritabila actiune in justitie contra debitorului si de aceea hotararea de admitere a creantei pronuntata de judecatorul-comisar poseda toate

Cererea de admitere a creantelor este supusa taxei de timbru, precum si cerintelor de forma prevazute de art. 65.

Toate „cererile de creante” (in realitate, este vorba de cererile de admitere a creantelor) vor fi pastrate intr-un registru special, la grefa tribunalului (art.64 alin.1, teza a doua). De aici rezulta ca depunerea cererii de admitere a creantei la administratorul judiciar, si nu la grefa tribunalului, nu este o cerere conforma, creditorul putind fi sanctionat cu nulitatea cererii, cu consecinta ulterioarei decaderi din dreptul de a formula o astfel de cerere, pentru depasirea termenului legal. Pentru acest motiv, creditorii ar trebui sa fie foarte atenti cu aceasta formalitate, ingrijindu-se ca cererea sa fie inregistrata la tribunal. Inregistrarea sau trimiterea prin posta a cererii la administratorul judiciar ne apare ca o simpla intentie a creditorul de a da celeritate procedurii, si nu ca o formalitate care ar acoperi cerinta de forma a iregistrarii cererii la tribunal.

Cererea de admitere a creantelor trebuie facuta chiar daca acestea nu sunt stabilite printr-un titlu. In acest caz, desi nu rezulta expres din lege, asupra existentei creantei se pronunta admnistratorul judiciar sau lichidatorul, in virtutea dreptului acestora de a verifica creantele. Evident ca, in caz de contestatie, se va pronunta judecatorul-sindic.

Aceeasi obligatie de a formula cerere de admitere in tabelul creantelor o au si titularii creantelor nescadente si ai creantelor sub conditie, care vor fi inscrise in tabelul creantelor in mod provizoriu si care vor participa la distribuiri de sume in masura permisa de Legea insolventei.

Ca atare, creditorii nu sunt acceptati de plin drept la adunarile creditorilor, la votul asupra planului de reorganizare sau la distribuirea fondurilor obtinute din lichidare, ci doar daca se inscriu, prin cerere de admitere a creantei, formulata in termen legal, la masa credala si daca isi dovedesc creanta.

Daca cererea de admitere a creantei a fost respinsa, ori este tardiva, atunci titularul creantei respective devine creditor strain de procedura, cu consecinta ca nu va mai avea nici unul dintre drepturile prevazute de art. 76. Daca, in solutionarea contestatiei la creanta, judecatorul-sindic va decide ca una sau mai multe creante contestate sa fie trecute in tabel cu titlu provizoriu, aceste creante vor avea regimul juridic al creantei conditionate. Provizoratul ia sfirsit in momentul in care se va fi solutionat in mod irevocabil contestatia, in favoarea (creanta se consolideaza si se inscrie ca pura si simpla pe tabel) sau defavoarea creditorului (creanta este respinsa irevocabil).

De la principiul ca toti creditorii, pentru a putea fi indreptatiti sa participe la procedura, trebuie sa depuna cereri de admitere a creantei, in termenul fixat in hotarirea de deschidere a procedurii, sub sanctiunea decaderii din drepturile prevazute de art. 76, exista trei categorii de exceptii : (i) salariatii, pentru creantele salariale, (ii) creditorul/creditorii care au formulat si li s-a admis cerere de deschidere a procedurii fata de debitor si (iii) creditorii care au creante ulterioare datei de deschidere a procedurii. In doua dintre sectiunile de mai jos ale prezentului capitol este analizata in mod special situatia salariatilor si cea a creditorilor care detin contra debitorului creante ulterioare deschiderii procedurii.

82. Art. 66 din Legea insolventei dispune ca toate creantele vor fi supuse procedurii de verificare, cu exceptia creantelor cu exceptia creantelor bugetare rezultind dintr-un titlu executoriu „necontestat in termenele prevazute de legi speciale” si a celor constatate prin titluri executorii. Sunt supuse procedurii de verificare inclusiv creantele salariale, intrucit acestea sunt scutite doar de formalitatea cererii de admitere la masa credala, nu si de procedura verificarii.

caracteristicile unei hotarari judecatoresti care are autoritatea lucrului judecat”.

Desi din art. 66 nu rezulta expres, totusi, nu sunt supuse verificarii creantele ulterioare deschiderii procedurii, adica acele creante care rezulta din continuarea activitatii debitorului, care sunt platite pe masura scadentei lor, cu exceptia cazului in care s-a trecut la faliment, cind aceste creante sunt trecute pe tabelul definitiv consolidat al creantelor pe pozitia privilegiata de la art. 123 pct.3.

Daca exceptarea de la procedura verificarii a creantelor constatate prin hotariri judecatoresti este deplin justificata (intrucit, in procedura verificarii, administratorul judiciar nu poate pune in discutie o hotarire judecatoreasca), mai putin justificata este exceptarea creantelor stabilite prin alte titluri executorii. Exceptarea de la verificare a creantelor bugetare, spre exemplu, este chiar neconstitutionala, daca este intepretata in sensul ca aceste creante a fi si incontestabile, intrucit aceasta interpretare ar echivala cu o barare a liberului acces la justitie. In practica, aceasta exceptare de la procedura verificarii a aratat faptul ca in atare situatie organele fiscale au tratat cu superficialitate calculul exact al obligatiilor fiscale, bazandu-se pe imprejurarea ca acest tip de creante nu poate fi verificat, fapt ce a dus la desfasurarea in paralel a unor actiuni de contestare in contecios care nu a facut decit sa complice procedura insolventei.

Consider ca, oricum, chiar si in cazul creantelor care nu sunt supuse verificarii, ele pot fi contestate. Ne referim la titlurile de creanta bugetara, contractele de credit bancar, titlurile executorii notariale, efectele de comert etc. Titlurile executorii ce constau in hotarari judecatoresti irevocabile nu pot fi contestate, intrucat au autoritate de lucru judecat. In practica, interpretandu-se gresit dispozitia legala cu privire la exceptarea de la verificare, se considera ca titlul de creanta bugetara nu poate fi contestat. In realitate, asa cum am aratat, creantele bugetare pot fii contestate in cadrul procedurii insolventei. Creantele bugetare pot fi contestate si prin procedurile specifice reglementate de legile fiscale.

Procedura de verificare este efectuata de administratorul judiciar (operatiunea revine lichidatorului, in cazul trecerii la faliment), care va verifica „de indata” cererea si documentele depuse si va efectua o cercetare amanuntita pentru a stabili legitimitatea, valoarea exacta si prioritatea creantelor. Pentru a putea realiza procedura de verificare, administratorul judiciar va putea solicita explicatii de la debitor, precum si de la fiecare creditor, putind cere informatii si documente suplimentare (art.67).

In urma acestei verificari, administratorul judiciar va inscrie creantele in tabelul preliminar la valoarea nominala de la data deschiderii procedurii sau, in cazul creantelor care nu sunt exprimate in moneda nationala, la cursul de schimb oficial al BNR de la data deschiderii procedurii. Valoarea creantelor astfel stabilita se va pastra neschimata pina la inchiderea procedurii, deci va fi luata ca atare si in momentul distribuirilor, chiar daca moneda nationala va fi suferit devalorizari sau, dimpotriva, aprecieri intre momentul deschiderii procedurii si cel al distribuirilor.

Inghetarea valorii creantelor la nivelul valorii nominale de la data deschiderii procedurii, regula expres prevazuta de art. 69 din Legea insolventei, se adauga regulii inghetarii creantei banesti la valoarea capitalului si a dobinzilor curse pina la data deschiderii procedurii, prevazuta de art. 41 alin.1 din Legea insolventei. Spre deosebire de aceasta din urma regula, care permite unele exceptii, asa cum s-a vazut (creditorii titulari de creante garantate pot calcula dobinzi pina la momentul la care este vindut bunul asupra caruia poarta garantia), regula prevazuta de art. 69 nu comporta nici o exceptie : toate creantele, de orice fel, atit cele chirografare, cit si cele garantate, precum si creantele fiscale sau bugetare, se inscriu in tabel cu valoarea nominala de la data deschiderii procedurii, calculata la cursul de schimb practicat de BNR la data deschiderii procedurii. In plus, asa cum se va vedea mai jos, creantele nascute in

cursul perioadei de observatie se platesc in perioada de observatie, pe masura scadentei lor, cu titlu de plati curente, in cazul trecerii la faliment aceste creante nascute din continuarea procedurii fiind privilegiate prin rangul prevazut de art. 123 pct.3 din Legea insolventei. Regimul juridic al creantelor ulterioare deschiderii procedurii restringe si el, in mod drastic, sansele de recuperare a creantelor anterioare deschiderii procedurii. Regula inghetarii valorii creantelor anterioare deschiderii procedurii se justifica, probabil, ca si regula inghetarii creantei la valoarea capitalului si a dobinzilor curse pina la deschiderea procedurii, prin ratiuni de simplificare a procedurii. Dar ea poate, totusi, crea mari prejudicii creditorilor, mai ales in cazul unei mari perioade de timp pe care se intinde procedura. Privit din aceasta perspectiva, principiul celeritatii procedurii capata o importanta vitala pentru creditori. De aceea, in programul de plata prevazut in planul de reorganizare, creditorii ar trebui sa-si negocieze in mod serios nu numai dobinzile la sumele inscrise in plan, ci si valoarea si momentul la care se calculeaza cuantumul platii efective. In caz de faliment insa, consecinta inghetarii creantelor la valoarea nominala nu poate fi inlaturata in nici un fel.

Daca administratorul judiciar are dubii cu privire la existenta, cuantumul sau garantiile vreunei creante, el va trebui sa formuleze contestatie la creanta respectiva. In caz contrar, in ce-l priveste, va opera prezumtia de validitate a creantei si a garantiei, prezumtie la care se refera art. 66 alin.3 din Legea insolventei. Daca administratorul judiciar nu a facut o astfel de contestatie (sau o mentiune in acest sens pe tabel), administratorul judiciar nu va mai putea formula ulterior contestatia obisnuita la tabel. Cel mult, el va putea formula contestatia speciala prevazuta de art. 75 din Legea insolventei, mai jos analizata.

Dupa ce toata procedura de verificare si calculare a valorii nominale a creantelor va fi fost finalizata, administratorul judiciar va stabili si rangul creantelor, respectiv, daca creantele sunt privilegiate sau chirografare ori subordonate, pure si simple sau cu termen ori conditie etc. In cazul in care exista un drept de preferinta, se va preciza titlul din care izvoraste preferinta, rangul acesteia si motivele acceptarii totale sau partiale ori ale inlaturarii unor drepturi de preferinta.

83. Toate aceste rezultate ale verificarii se materializeaza in tabelul preliminar al creantelor.

In practica, in mod gresit se foloseste ca model si chiar ca temei de drept pentru stabilirea tipului de creante si a rangului acestora ordinea de preferinta de la art. 121 si, respectiv, de la art. 123 din Legea insolventei. Eroarea rezida in faptul ca cele doua texte se refera la ordinea de preferinta obisnuita la distribuirea fondurilor rezultate din lichidare, adica la procedura falimentului, in timp ce tabelul preliminar se intocmeste, de regula, in perioada de observatie.

Tabelul preliminar este afisat de grefa instantei si comunicat debitorului. Creditorii ale caror creante sau drepturi de preferinta au fost inlaturate (refuzate) sau au fost trecute partial in tabel vor fi notificati de urgenta, pentru a putea formula contestatii.

Conform art. 66 alin.3, toate creantele prezentate pentru a fi admise si inregistrate la grefa tribunalului sunt prezumate ca fiind valabile si corecte daca nu sunt contestate de catre debitor, administratorul judiciar sau creditori. Per a contrario, toate creantele – inclusiv cele stabilite prin titluri executorii - pot fi contestate, cu exceptia, asa cum am spus, a creantelor constatate prin hotariri judecatoresti irevocabile.

Dupa ce este intocmit, tabelul preliminar se afiseaza de catre grefa la usa instantei, intocmindu-se un proces verbal de afisare si se comunica debitorului. Tabelul preliminar se comunica si creditorilor ale caror creante au fost contestate de administratorul judiciar. Formalitatile de afisare si comunicare sunt esentiale pentru curgerea termenului de contestatie,

astfel ca lispa sau neregulata afisare ori comunicare fac sa nu curga termenul de contestatie sau chiar, la extrema, sa antreneze nulitatea tabelului. A se observa ca publicizarea tabelului preliminar al creantelor este una din situatiile exceptate de la publicarea in Buletinul procedurilor de insolventa. Publicarea tabelului in Buletin (demers, de altfel, util), nu inlocuieste formalitatea afisarii si comunicarii si, deci, nu inlatura dreptul celui interesat de a face contestatie peste termen sau, dupa caz, nu acopera eventuala nulitate a tabelului. In orice caz, dupa afisare, creditorii inscrisi in tabelul preliminar de creante pot participa la adunarile creditorilor (art. 72 alin.3, teza a doua), chiar daca ei nu sunt inca, tehnic vorbind, creditori indreptatiti sa particpe la procedura.

Tabelul preliminar, astfel afisat si comunicat, este supus contestatiilor debitorului, administratorului judiciar si a oricaruia dintre creditori. Contestatiile la tabel vor trebui solutionate in termenul stabilit prin notificare ca data maxima a definitivarii tabelului creantelor, si vor trebui depuse cu cel putin 10 zile inainte de aceasta data135. Consider ca stabilirea unui termen ferm pentru depunerea contestatiilor ar fi fost mult mai eficienta in practica. Altfel, pot aparea confuzii, spre exemplu, in cazul in care data definitivarii tabelului creantelor nu s-a stabilit, din greseala judecatorului sindic sau a grefierului, sau daca termenele de notificare si de depunere a cereririlor de admitere a creantelor s-au prorogat din cauza comunicarii tirzii catre administratorul judiciar a faptului desemnarii sale in dosar, cazuri in care nu se mai poate stabili cu precizie termenul de depunere a contestatiei. Se ajunge, pe o alta cale, la situatia din reglementarea anterioara, cand nu se stabilea nici un termen pentru aceasta contestatie, termenul si durata de solutionare a contestatiilor fiind lasate la latitudinea judecatorului-sindic sau a partilor.

Contestatiile vor putea fi facute fie in contra masurii administratorului de a le inlatura din tabel, in tot sau in parte, sau de a nu le admite un drept de preferinta, fie in contra inscrierii lor in tabelul preliminar, astfel cum au fost declarate de creditori. Contestatiile vor fi solutionate deodata, printr-o singura sentinta, chiar daca pentru solutionarea unora este nevoie de administrarea de probe. In cazul acestora din urma, judecatorul-sindic va putea sa le admita pe tabel, in tot sau in parte, in mod provizoriu.

84. Odata solutionate toate contestatiile la tabelul preliminar, se intocmeste tabloul definitiv al creantelor, care se inregistreaza si se afiseaza, prin mijlocirea administratorului judiciar, la tribunal. Tabloul definitiv al creantelor va arata valoarea, prioritatea si situatia – garantata sau negarantata – a fiecarei creante.

Titularii creantelor inregistrate in tabelul definitiv au plenitudinea drepturilor pe care Legea insolventei le creeaza in favoarea lor si pe care le exercita fie in mod colectiv, in adunarile creditorilor, fie in mod individual. Acesti creditori sunt „creditori indreptatiti sa participe la procedura”. Acesti creditori pot, asadar : (i) sa participe la adunarile generale; a se observa ca acest drept este anticipat de inscrierea creditorilor in tabelul preliminar136; (ii) sa participe la votul asupra planului de reorganizare137;(iii) sa participe, in functie de marimea creantei sale, la compunerea comitetului creditorilor; (iv) sa participe la distribuirile de sume in cadrul

135Contestatiile la tabel sunt cele mai numeroase si mai complicate procese aferente procedurii insolventei. Pentru procedura de solutionare a contestatiilor la tabel, a se vedea supra, Cap. V (Procedura insolventei ca proces civil).136Avind in vedere ca inscrierile in tabelul preliminar pot fi contestate, iar contestatiile se pot solda fie cu inlaturarea unora sau mai multor creditori, fie cu inlaturarea sau reducerea unor garantii, rezulta ca exista un mare risc de denaturare sau chiar de falsificare a vointei majoritare in adunarile creditorilor. Consider, de aceea, ca solutia Legii insolventei de a permite tinerea unor adunari ale creditorilor cu creditori a caror calitate este provizorie (preliminara), adica cu persoane care nu sunt inca „creditori indreptatiti sa participe la procedura”, este nejustificata.

reorganizarii sau al falimentului; (v) sa-si recupereze creantele contra conducatorilor debitorului persoana juridica sau contra asociatilor cu raspundere nelimitata ai debitorului.

Dupa afisarea tabloului definitiv, creditorii care nu au formulat in termen cerere de admitere a creantelor, sunt decazuti din drepturile prevazute de art. 76 din Legea insolventei, respectiv, din dreptul de a participa la votul asupra planului de reorganizare, la adunarile creditorilor, la repartitiile de sume in caz de reorganizare sau de faliment si din dreptul de a-si realiza, ulterior inchiderii procedurii, creantele contra debitorului sau a asociatilor cu raspundere nelimitata a debitorului.

Desi nu rezulta expres din dispozitiile art. 76, este totusi evident ca nici creditorii carora li s-a respins in totalitate creanta nu vor avea drepturile prevazute de art. 76, intrucit si acesti creditori sunt straini de procedura. Unicul drept pe care pare sa il pastreze creditorii straini de procedura este acela de a pretinde plata creantei de la debitorul care s-a facut vinovat de bancruta frauduloasa ori de plati sau transferuri frauduloase sau de la fostii asociati cu raspundere nelimitata ai debitorului persoana juridica138. O rezerva trebuie, totusi, mentinuta fata de acest asa-zis drept, intrucit inchiderea procedurii falimentului fata de persoana fizica opereaza automat o descarcare de datorii (cu exceptia foarte restrictiva a condamnarii debitorului pentru bancruta frauduloasa sau alte fapte penale in legatura cu falimentul), iar inchiderea falimentului fata de o persoana juridica opereaza automat o stingere a datoriilor acesteia, pentru stingerea personalitatii juridice, fapt ce antreneaza si stingerea oricaror datorii ale altor persoane care, in situatii normale, ar fi fost tinute pentru debitor (co-debitor, fideiusor, membru al organlor de conducere). Singurele situatii in care creditorii straini de procedura si-a mai putea recupera creantele fata de debitor ar fi acelea in care debitorul persoana fizica nu beneficiaza de descarcarea de datorii, iar debitorul persoana juridica nu inceteaza sa existe ca urmare a inchiderii procedurii. Creanta ar putea fi recuperata de la terti numai in cazul in care debitorul a fost o persoana juridica, iar fostii asociati ai acesteia erau asociati cu raspundere nelimitata. Si ar mai fi o conditie : creanta respectiva sa nu se fi prescris intre timp.

Creditorii ale caror creante au fost inlaturate din tabel prin frauda, dol, omisiune esentiala sau prin omisiunea unui titlu hotarator care nu a fost cunoscut la data definitivarii tabelului pot formula contestatie in conditiile art.75 din Legea insolventei. Aceasta contestatie poate fi formulata peste termenul contestatiei obsinuite, dupa afisarea tabelului definitiv, pina la inchiderea procedurii. Daca se admite contestatia, creditorii respectivi vor avea calitatea de creditori indreptatiti sa participe la procedura.

Asa cum rezulta din partea initiala a art. 76, decaderea nu se aplica nici creditorilor care nu au fost corect notificati in legatura cu deschiderea procedurii, acestia putind formula cerere de admitere a creantei dupa ce vor fi luat cunostinta de deschiderea procedurii 139. In lipsa unei prevederi legale, acesti creditori pot face cerere de admitere a creantei practic oricind in cursul procedurii, dar vor lua procedura in starea in care se afla la momentul admiterii cererii lor. Legea nu reglementeaza, totusi, situatia acelor creditori care, nefiind indicati de debitor odata cu cererea de deschidere a procedurii sau in termen de 10 zile, nu au fost deloc notificati. Singura solutie pentru acesti creditori este sa se inscrie la masa credala si sa ia procedura in starea in care se afla,

137Avind in vedere importanta acestui vot pentru soarta debitorului si a procedurii insasi, consider ca nu pot participa la acest vot decit creditorii inscrisi in tabelul definitiv; de altfel, planul oricum se depune dupa afisarea tabelului definitiv, votul fiind subsecvent admiterii planului, deci o adunare a creditorilor formata din creditorii inscrisi in tabelul preliminar care sa fie chemta sa voteze planul nici nu este de conceput138Art. 76 alin.1 pct.3, partea finala, nu este foarte clar. Interpretarea propusa propusa mai sus este o solutie. 139Acesti creditori pot fie sa ceara admiterea creantei peste termen, fie sa atace cu contestatie in anulare eventuala hotarire care a dus la decaderea lor din drepturile prevazute de Legea insolventei.

la fel ca in cazul creditorilor neregulat notificati. Ei nu vor fi decazuti din drepturile prevazute la art.76, dar interventia lor in procedura s-ar putea dovedi tardiva, fata de momente sau proceduri hotaritoare care au fost depasite si la care ei nu mai pot participa (votul asupra planului, prima adunare a creditorilor, chiar si primele distribuiri etc). Drepturile ambelor categorii de creditori vor putea fi admise ex tunc, si nu retroactiv, intrucit altfel s-ar incalca drepturile celorlalti creditori, cistigate uneori prin hotariri judecatoresti irevocabile.

Tabelul definitiv nu poate fi, propriu-zis, contestat, intrucit el este rezultatul unei hotariri judecatoresti date in contestatiile obisnuite la tabel. Fiind vorba, practic, de o un act omologat printr-o hotarire judecatoreasca, el nu poate fi atacat decit cu aceleasi cai de atac cu care se poate ataca insasi hotarirea (recurs, contestatie in anulare, revizuire). Desigur ca este posibila definitivarea tabelului prin neformularea contestatiilor in termen. Dar un astfel de tabel definitiv nu mai poate fi atacat nici el, intrucit potentialii contestatori sunt decazuti din dreptul de a mai formula contestatii.

Cu toate acestea, chiar in prezenta unui tabel definitiv consolidat, se mai poate formula o contestatie speciala, neobisnuita prin motivatiile ei, precum si prin faptul ca poate fi formulata oricind, pina la inchiderea procedurii. Este vorba de contestatia pentru motiv de fals, dol sau eroare esentiala, precum si pentru motivul existentei unor titluri hotaratoare si care pana atunci nu fusesera cunoscute140, contestatie la care face referire art. 75 din Legea insolventei. Contestatia se poate face „impotriva trecerii unei creante sau a unui drept de preferinta in tabelul definitiv de creante”. A se observa ca, spre deosebire de contestatia obsinuita, care poate fi formulata doar de debitor, de administratorul judiciar sau de creditori, contestatia de la art. 75 poate fi formulata de orice „parte” interesata (in realitate, este vorba de persoana interesata), pana la inchiderea procedurii. In categoria persoanelor interesate, spre exemplu, ar putea fi inclusi actionarii debitorului, care in mod normal nu au dreptul de a contesta creantele, dar il vor avea pentru motivele de la art. 75. Pana la solutionarea irevocabila a contestatiei, judecatorul sindic va putea trece creanta sau dreptul de preferinta contestat ca admis numai provizoriu. Textul legal citat este introdus ca atare prin fosta OG nr. 38/2002. In reglementarea anterioara (a se vedea art.99 din fosta Lege nr.64/1995), o astfel de contestatie putea fi formulata numai pentru motiv de frauda sau de comportare necorespunzatoare a creditorului (?! – n.n., Gh.P.), nu si pentru eroare esentiala sau descoperirea ulterioara a unor titluri hotaratoare necunoscute. O astfel de contestatie nu putea fi introdusa de orice persoana interesata, ci numai de catre judecatorul sindic sau de catre oricare dintre creditori.

Textul art. 75 contine, totusi, doua erori de reglementare: (i) nu se refera si la omisiunea trecerii pe tabelul definitiv a unei creante sau a unui drept de preferinta, ci numai la actiunea de a trece in tabel astfel de creante sau drepturi de preferinta si (ii) nu se refera la cazul in care notificarea deschiderii procedurii fata de un creditor nu a fost facuta cu indeplinirea conditiilor prevazute de art.7. Consider ca, pentru identitate de ratiune, contestatia la care ne referim se aplica si acestor situatii.

Tabloul definitiv este criteriul principal in baza caruia se va face distribuirea fondurilor obtinute din lichidare (daca nu este completat cu tabelul definitiv consolidat) si, in principiu, este baza de la care se porneste in elaborarea programului de plata din planul de reorganizare judiciara. Nici un creditor care nu a fost inscris in tabelul definitiv nu va participa la distributie si nici o creanta care nu a fost acceptata sau nu a fost declarata in termen nu va fi luata in considerare in vederea vreunei distribuiri. Titularii de creante tardiv declarate sunt decazuti din

140Conform I. Turcu, op.cit., p.412, textul art.75 alin. (2) nu defineste sintagma “titluri hotaratoare”, „deschizand larg portile hazardului interpretarilor de tot felul”.

dreptul de a participa la distribuiri de sume in caz de faliment. Aceste creante sunt in afara procedurii. Daca se inchide procedura, ele vor mai putea fi acoperite de catre debitor, daca acesta nu a incetat sa existe, ca subiect de drept sau daca nu a fost descarcat de datorii sau de fostii asociati cu raspundere nelimitata ai debitorului persoana juridica141.

§5. Situatia intreprinderii debitorului in perioada de observatie

85. In cursul perioadei de observatie, exploatarea intreprinderii debitorului trebuie sa continue in conditii cat mai apropiate posibil de cele existente in cursul exploatarii normale (inainte de deschiderea procedurii), in caz contrar, sansele redresarii devenind nule.

Legea insolventei instituie regula „business as usual”, precum si o serie de limite importante ale acestei reguli. Astfel, debitorului ii sunt permise activitati si plati curente, pe care le va exercita fie prin administratorul special, daca nu i s-a ridicat dreptul de a-si administra averea, fie prin intermediul administratorului judiciar, daca i s-a ridicat acest drept. In cazul in care debitorul nu este desesizat, activitatea acestuia se desfasoara sub controlul si supravegherea administratorului judiciar. Reamintesc ca debitorul este desesizat fie odata cu deschiderea procedurii (ca efect al lipsei dreptului debitorului de a cere reorganizarea judiciara), fie in cursul perioadei de observatie (ca sanctiune a pierderilor continue aduse averii debitorului), caz in care reprezentarea legala a debitorului trece la administratorul judiciar. Actele juridice sau platile care ies din limitele obisnuite ale comertului debitorului nu pot fi incheiate decit cu acordul comitetului creditorilor sau al judecatorului-sindic. Regula autorizarii prealabile a actelor juridice neobisnuite se aplica atit in cazul in care debitorul este desesizat, cit si in cazul in care debitorul isi pastreaza dreptul de a-si administra averea.

Atit in cazul in care are „conducerea in tot” a activitatii debitorului, cit si in cazul in care are doar atributia de supraveghere si control al debitorului, administratorul judiciar este, la rindul sau, sub controlul judiciar al judecatorului-sindic si sub controlul de oportunitate al creditorilor (exercitat prin comitetul creditorilor sau, dupa caz, prin adunarea creditorilor). In cazul in care debitorul nu este desesizat, administratorul judiciar va exercita controlul si supravegherea activitatii debitorului in aproximativ aceleasi conditii in care, intr-o societate pe actiuni in bonis, directorii sunt controlati si supravegheati de administratorii non-executivi sau, dupa caz, de membrii consiliului de supravghere. La rindul lor, acestia sunt controlati de adunarea generala actionarilor, asa cum, in procedura insolventei, creditorii controleaza administratorul judiciar. Asadar, controlul indirect al afacerii debitorului este exercitat de creditori (acest control fiind dublat si de controlul judiciar exercitat de judecatorul sindic), in timp ce actionarii sau asociatii debitorului persoana juridica, titulari ai dreptului de control asupra activitatii unei societati in bonis, sunt „tinuti la distanta” de procedura insolventei, ei fiind practic straini de procedura. Controlul afacerii debitorului trece, deci, de la actionari sau asociati, la creditori.

86. În foarte multe cazuri, activitatea curentă (de exploatare) continuă şi după deschiderea procedurii, provocând pierderi. Dar, in orice caz, cu sau fara pierderi aduse averii debitorului, adica diminuari ale masei active supuse eventualei lichidari prin faliment, masa credala trebuie sa suporte şi creanţele care rezulta din activitatea curenta, creante care sunt platite pe masura

141In reglementarea anterioara, acesti creditori puteau, totusi, participa la distributie numai daca, dupa acoperirea tuturor creantelor inscrise in tabloul definitiv ar mai fi ramas un excedent (art.111 din fosta Lege nr.64/1995, in forma sa initiala).

scadentei lor sau, in caz de trecere la faliment, in mod prioritar faţă de creantele anterioare deschiderii procedurii. Creditorii anteriori trebuie să decidă asupra continuării activităţii, deoarece ei suportă riscul acumulării de noi pierderi şi de noi datorii. O eventuală hotărâre a adunării creditorilor de aprobare a continuării exploatării trebuie sa reuseasca sa creeze un compromis acceptabil intre interesele divergente ale diferitelor categorii de creditori. Creditorii garantaţi vor avea, in mod evident, tendinta de a cere lichidarea cit mai rapida a bunurilor asupra carora poarta garantiile. Creditorii bugetari vor tergiversa votul, in asteptarea aprobarii de la organul ierarhic superior. Creditorii furnizori de utilităţi vor fi interesaţi în a le furniza în continuare având prioritate la plată. Salariaţii sunt primii interesati în continuarea exploatării intreprinderii debitorului, pentru a nu-si pierde locurile de munca, motiv pentru care de multe ori ei sunt folositi de debitor ca „masa de manevra” cu ajutorul careia debitorul sau actionarii sai majoritari forteaza continuarea exploatarii si, ulterior, confirmarea reorganizarii judiciare. In fine, creditorii chirografari ar trebui sa fie si ei interesati in continuarea exploatarii intreprinderii debitorului, intrucit in caz de faliment, la distribuire, conform art.123, ei sunt preferiti de alti creditori, riscind sa nu incaseze nimic de la debitor precum si sa isi vada creantele stinse dupa inchiderea procedurii de faliment.

Continuarea activităţii poate fi, totusi, justificată chiar si in prezenta unor pierderi ori chiar si in cazul in care este evidenta lipsa sanselor de reorganizare. După deschiderea procedurii (şi, unerori, chiar după intrarea în faliment), trebuie menţinute în funcţiune, spre exemplu, unele instalaţii care, dacă ar fi oprite, ar necesita cheltuieli de conservare superioare pierderilor ocazionate de continuarea activităţii. De asemenea, se justifica menţinerea activităţii aferente unor active care ar putea prezenta un interes la cumparare in stare de funcţionare, cu avantajele menţinerii autorizaţiilor si permiselor necesare. Potentialii cumparatori ar putea fi mai usor convinsi daca ar putea verifica funcţionarea reală a acestor active. La fel, poate fi justificata sau chiar obligatorie continuarea activitatii in acele domenii in care orice oprire necesită o perioadă foarte lungă si costuri mari pentru obţinerea unor noi producţii/venituri (spre exemplu, în agricultură, oprirea exploatării terenului prin însămânţări, arături, recolte etc., conduce la mari costuri la reluarea activitatii, fără a se obtine venituri; la fel, in viticultura sau pomicultura, în industria navală, în zootehnie etc.).

Dar, in orice caz, continuarea de catre debitor a afacerii sale nu se poate intinde dincolo de momentul in care apar pierderi insemnate in averea sa sau dincolo de momentul in care devine evident ca nu exista sanse rezonabile de reorganizare. Dupa constatarea pierderilor continue sau a lipsei sanselor de reorganizare, orice creditor, precum si administratorul judiciar si comitetul creditorilor, au indrituirea de a cere ridicarea dreptului debitorului de a-si administra averea. Hotarirea de desesizare a debitorului este momentul in care este oprita continuarea de catre debitor a afacerii sale. Desi, cel putin teoretic, continuarea afacerii debitorului prin trecerea conducerii afacerii acestuia la administratorul judiciar este posibila, totusi, desesizarea intervine pentru pierderi continue aduse averii debitorului sau pentru lipsa sanselor de reorganizare, ceea ce inseamna ca desesizarea la cerere este, de fapt, o anticamera a falimentului.

87. Continuarea afacerii debitorului in perioada de observatie poate ridica unele chestiuni speciale de fiscalitate. Daca, in mod normal, impozitul pe profit si cel pe dividende, precum si celelalte taxe si impozite aferente activitatii debitorului, nu prezinta diferente notabile fata de situatia in care debitorul ar exploata o întreprindere in bonis, situatia este destul de diferita in cazul taxei pe valoarea adaugata (tva).

Astfel, conform art. 160 din Codul fiscal, debitorul aflat in procedura insolventei este obligat sa aplice măsurile de simplificare ale evidentei si platii taxei pe valoarea adaugata, daca atit debitorul, cit si partenerul sau contractual sunt inregistrati ca platitori de tva. Masurile de simplificare sunt aplicabile atit in cazul in care debitorul este furnizor de bunuri sau servicii, cit si in cazul in care debitorul este beneficiar de bunuri sau servicii. Singura situatie in care masurile de simplificare nu s-ar aplica este aceea in care debitorul este furnizor de bunuri in cadrul comerţului cu amănuntul. Pe facturile emise pentru livrările de bunuri in care una dintre partile implicate este debitorul aflat in procedura insolventei, furnizorii (atit debitorul, cit si partenerul sau contractual) sunt obligaţi să înscrie menţiunea "taxare inversă", fără să înscrie taxa aferentă. Pe facturile primite de la furnizori, beneficiarii vor înscrie taxa aferentă, pe care o evidenţiază atât ca taxă colectată, cât şi ca taxă deductibilă în decontul de taxă. Pentru operaţiunile supuse măsurilor de simplificare nu se face plata taxei între furnizor şi beneficiar. În situaţia în care furnizorul/prestatorul nu a menţionat "taxare inversă" în facturile emise pentru bunurile/serviciile care se încadrează la masurile de simplificare reglementate de art. 160 din Codul fiscal, beneficiarul este obligat să aplice taxare inversă, să nu facă plata taxei către furnizor/prestator, să înscrie din proprie iniţiativă menţiunea "taxare inversă" în factură şi să evidentieze atit taxa colectata, cit si taxa deductibila in decontul de taxa.

Asadar, in cadrul regimului de „taxare inversa”, tva-ul nu circula intre debitor si partenerul sau contractual.

Regimul juridic al „taxarii inverse” se aplica oricarei vinzari sau cumparari efectuate de debitor. Acest regim juridic, care nu presupune nici o inregistrare de tva, si care impune ca tva-ul sa nu circule intre debitor si partenerul sau contractual, se aplica nu numai livrarilor de bunuri sau prestarilor de servicii, ci si transferurilor de drepturi de proprietate asupra bunurilor instrainate sau dobindite de debitor. El are in vedere nu numai operatiunile sau activitatile curente ale debitorului, ci si actele juridice neobisnuite (respectiv, acele acte care, pentru a fi valabile si opozabile masei credale, trebuie aprobate in prealabil de judecatorul sindic sau de comitetul creditorilor). „Taxarea inversa” se aplica inclusiv onorariul lichidatorului, al avocatilor, al expertilor etc., daca acesta se suporta din averea debitorului.

O mentiune speciala trebuie facuta in legatura cu vinzarile de bunuri imobilie care reprezinta constructii cu terenul aferent. Astfel, din art. 141 lt. f) din Codul fiscal rezulta ca este considerate operatiune scutita de tva si livrarea de către orice persoană (deci, si de catre debitorul aflat in procedura insolventei) a unei construcţii, a unei părţi a acesteia şi a terenului pe care este construită, precum şi a oricărui alt teren, cu exceptia cazului in care constructia este noua.

§6. Situatia partenerilor contractuali ai debitorului in perioada de observatie

88. Unul dintre paradoxurile procedurii insolventei il reprezinta soarta contractelor debitorului aflate in curs de executare la momentul deschiderii procedurii. Aceste contracte pot sa fie continuate sau, dupa caz, denuntate, prin simplul act expres de vointa al administratorului judiciar (sau al lichidatorului), dincolo de orice culpa sau implicare a debitorului sau a co-contractantului. Singurul criteriu pe baza caruia un contract poate fi continuat sau, dupa caz, denuntat, este acela al „cresterii la maximum” a valorii averii debitorului, criteriu impus de art. 86 din Legea insolventei. Daca un contract poate duce la cresterea valorii averii debitorului, el poate fi continuat, indiferent daca debitorul este in culpa contractuala, nefiind la zi cu platile sau cu executarea prestatiilor la care s-a obligat. Contractul in cauza nu poate fi nici reziliat, nici suspendat (prin invocarea exceptiei de neexecutare) de catre co-contractantul debitorului.

Dimpotriva, daca un contract produce pierderi averii debitorului, acesta va putea fi „denuntat” de catre administratorul judiciar (sau lichidator), adica executarea sa va fi incetata, chiar daca acel contract este pe deplin valabil si opozabil. Daca debitorul detine, cu orice titlu, un bun asupra caruia nu are un drept de proprietate, iar bunul necesar este un activ care, utilizat, poate duce la cresterea la maxim a averii debitorului, spre exemplu, prin executarea unui plan de reorganizare pentru care activul respectiv este esential, bunul (activul) nu va fi predat proprietarului, chiar daca debitorul si contractantul sau se vor fi inteles in sensul predarii. Debitorul nu va putea fi evacuat din imobilul folosit cu titlu de chirie, daca pastrarea locatiei respective este necesara continuarii afacerii debitorului. In fine, furnizorul de utilitati nu va putea intrerupe furnizarea daca debitorul este un consumator captiv sau daca administratorul judiciar/lichidatorul mentine contractul.

Administratorul judiciar (sau lichidatorul, in caz de trecere la faliment) poate opta pentru menţinerea sau denunţarea acestor contracte în curs de executare. Daca opteaza pentru mentinere, atunci contractul se mentine in totalitate. La fel, daca opteaza pentru denuntare. Cu singura exceptie a contractelor de credit, este exclusa opţiunea doar pentru anumite clauze, adica unele parti din contract sa fie mentinute, iar altele sa fie denuntate. Criteriul acestei optiuni este cel prevazut de art. 86 alin. 1, adica maximizarea valorii averii debitorului. Mentinerea contractului implica executarea obligatiilor ce revin debitorului, iar denuntarea il va expune pe debitor la plata unor daune-interese. Administratorul judiciar (sau lichidatorul) are intreaga raspundere de a opta pentru cea mai buna solutie pentru a „creste la maximum” averea debitorului.

89. Chiar daca debitorului ii este permis sa isi continue afacerea, conform regulii „business as usual”, administratorul judiciar poate, totusi, sa influenteze in mod esential aceasta activitate, intrucit acesta are, asa cum rezulta din art. 86 din Legea insolventei, dreptul de a denunta (de a inceta executarea) sau, dimpotriva, de a mentine unele contracte in curs de executie ale debitorului, chiar in contra vointei acestuia si chiar in contra unor dispozitii contractuale contrare. Clauzele contractuale tipice conform carora „in cazul falimentului sau al insovabilitatii constatate judiciar a uneia dintre partile contractante, contractul inceteaza de drept” sunt total inoperante in prezenta dispozitiei imperative din art. 86 din Legea insolventei. Astfel de clauze pot fi considerate ca fiind necrise, din moment ce ele contravin unei norme legale imperative, intrucit partile unui contract nu pot deroga, prin actul lor juridic, de la normele ce intereseaza ordinea publica (art. 5 C.civ.)142. Co-contractanul debitorului poate determina si el o astfel de incetare sau, dupa caz, mentinere a contractelor in curs de executare ale debitorului, intrucit acelasi art. 86 ii permite acestuia sa provoace o reactie a administratorului judiciar, adica sa il notifice pe acesta in legatura cu intentia de a continua sau inceta contractul. In cazul in care co-contractantul debitorului propune incetarea contractului, iar administratorul judiciar nu raspunde in termen de 30 de zile de la primirea notificarii, contractul se considera incetat de plin drept. Dar chiar si in acest caz, tot administratorul judiciar/lichidatorul determina soarta contractului respectiv, fie prin act expres de mentinere sau denuntare a contractului, fie prin tacere.

Totusi, situatiile in care administratorul judiciar ar lua decizii de acest gen, fara a se consulta cu debitorul, sunt rare. In realitate, acest gen de decizii sunt chiar urmarite de debitor, in

142In acelasi sens, a se vedea I. Turcu, op.cit., p.451, care declara aceste clauze nule. Autorul adauga ca solutia nulitatii unor astfel de clauze se impune si pentru ratiuni de ordin enonomic, intrucit incetarea, in aces mod, a contractelor „ar compromite iremediabil orice sansa de reorganizare si continuare a activitatii debitorului”.

intentia sa de a pregati un plan de reorganizare judiciara care sa se bazeze pe sau, dimpotriva, sa se dezintereseze de astfel de contracte, pentru buna realizare a planului143.

Chestiunea preocupanta in aceasta procedura de incetare sau de continuare a contractelor in curs de executare este aceea de a sti daca creanta co-contractantului rezultata din contractul care inceteaza sau, dimpotriva, continua, este o creanta anterioara sau ulteriora deschiderii procedurii. Distinctia este importanta, intrucit creantele anterioare se inscriu pe tabel si trebuie sa suporte toate restrictiile impuse de efectele procedurii (suspendarea urmaririlor individuale, suspendarea curgerii dobinzilor, inghetarea creantei la valoarea nominala de la data deschiderii procedurii etc.), in timp ce creantele ulterioare nu sufera aceste restrictii, ele fiind platite in perioada de observatie pe masura ce devin scadente, iar in cazul trecerii la faliment ele beneficiind de privilegiul creantelor nascute din continuarea procedurii (reglementata de art. 123 pct.3).

In cazul continuarii contractului cu executie succesiva, trebuie sa operam o distinctie intre creantele succesive ce rezulta din contract, in functie de momentul deschiderii procedurii. Acele creante succesive care au apucat sa curga pina la deschiderea procedurii vor fi considerate creante anterioare si inscrise ca atare pe tabelul creantelor. Este ceea ce rezulta din dispozitiile art. 86 alin.7 din Legea insolventei. Creantele rezultate din contractele cu executare succesiva, continuate prin actul de vointa al administratorului judiciar si care curg dupa data deschiderii procedurii vor fi considerate creante ulterioare, care „scapa” procedurii.

Daca este vorba de un contract cu executie dintr-o data, dar care nu a fost executat in proportie „substantiala” pina la deschiderea procedurii, atunci prestatia debitorului este o creanta ulterioara.

Mai complicata este situatia in care contractul respectiv nu este continuat, ci, dimpotriva, denuntat (incetat) prin actul de vointa al administratorului judiciar.

Din art. 86 alin.2 din Legea insolventei rezulta ca, in acest caz, cocontractanul debitorului poate introduce o actiune in despagubiri impotriva debitorului. Este evident ca actiunea in despagubiri se solutioneaza in cadrul procedurii, de catre judecatorul sindic, actiunile de drept comun pentru realizarea creantelor contra debitorului fiind suspendate sau oprite. Problema care se pune este aceea de a se sti ce anume inseamna „despagubirea” la care se refera art. 86 alin.2. Se refera, oare, legiuitorul la raspunderea contractuala a debitorului sau la raspunderea delictuala pentru denuntarea (incetarea) contractului? Pentru a vorbi de o raspundere contractuala, ar trebui ca aceasta sa isi aiba temeiul in faptul neexecutarii culpabile de catre debitor a obligatiilor sale. Or, am vazut ca vointa debitorului in aceasta situatie nu are nici o relevanta, intrucit denuntarea contractului i se impune si lui, ca si contractantului sau, prin vointa administratorului judiciar/lichdatorului, care este un tert de contract. Denuntarea contractului nu este o rezolutiune sau o reziliere a contractului, nu este o invalidare a acestuia prin alte mijloace de drept comun (nulitate, inopozabilitate, revocare, simulatie, actiune oblica etc.), ci este un act de vointa al administratorului judiciar/lichidatorului care se justifica prin imperativul cresterii la maxim a averii debitorului, si nu pe temeiul contractului144. Denuntarea contractului este o situatie juridica, un fapt juridic al altuia pentru care raspunde debitorul in aceeasi maniera in care raspunde, spre exemplu, paznicul juridic al lucrului, in cazul prevazut de art. 1000 alin.1 C.civ. Raspunderea respectiva este, deci, o raspundere extracontractuala, reglementata de regulile raspunderii civile delictuale145. Denuntarea contractului nu are, in sine, caracter delictual, dar 143Nu intodeauna aceste intentii sunt legitime. Pentru exemple, a se vedea I. Tircu, op.cit., p.442-443. 144In conceptia prof. I. Turcu (op.cit., p. 443), subterfugiul “denuntarii”, reglementat de art. 86 alin.1, ofera administratorului o scuza legitima de a rupe relatia contractuala neconvenabila. 145 In sens contrar, a se vedea I. Adam, C. N. Rusu, op.cit., p.535.

regulile raspunderii delictuale sunt dreptul comun pentru orice raspundere extracontractuala (atit pentru fapte ilicite, cit si pentru fapte ilicite sau situatii obiective). Indirect, o asemenea raspundere obiectiva, se rasfringe si asupra creditorilor, intrucit titularului dreptului la actiunea in despagubire ii va concura pe ceilalti creditori in momentul in care se vor face distribuiri. In orice caz, fiind vorba de o creanta rezultata din despagubiri, ea nu exista decit dupa ce judecatorul sindic o va fi admis ca atare. Fiind vorba de o creanta care rezulta din continuarea procedurii, ea are regimul juridic al creantei ulterioare. Ce se intimpla, insa, cu creanta care rezulta din contract, acel contract care a fost denuntat de administratorul judiciar? Ma refer atit la creanta de plata a pretului sau a restului de plata, cit si la creanta constind in dobinzi si alte costuri care au apucat sa curga pina la data deschiderii procedurii. Intra si aceste creante in notiunea de despagubiri la care se refera art. 86 alin.2? Avind in vedere consideratiile de mai sus, raspunsul trebuie sa fie negativ. In plus, a considera ca si aceste creante intra sub incidenta actiunii in despagubiri ar insemna a ignora contractul partilor, ceea ce este inadmisibil. In mod evident, contractantul isi pastreaza intacte drepturile care rezulta din contractul denuntat de administratorul judiciar/lichidator, el urmind a fi inscris, la cerere, in tabelul creantelor. Despagubirile la care se refera art. 86 alin.2 exced contractului, sunt o eventuala creanta in plus fata de cele rezultate din contract, creanta care isi are sorgintea exclusiv in faptul denuntarii contractului. Este vorba, deci, de daunele provocate de denuntare insasi, si nu de eventualele despagubiri care ar rezulta din contract sau de dobinda legala. Si in legatura cu creantele rezultate din contract, insa, se ridica problema caracterului lor anterior sau ulterior deschiderii procedurii. Care este deci, in acest caz, data nasterii creantei (sau a exigibilitatii ei): data incheierii contractului (ori a implinirii termenului contractului), data care este anterioara deschiderii procedurii, sau, dimpotriva, data refuzului executarii contractului, prin decizia administratorului judiciar/lichidatorului de denuntare a sa? Consider ca numai daca termenul caruia ii este supusa creanta contra debitorului rezultata dintr-un astfel de contract se implineste ulterior deschiderii procedurii putem vorbi de o creanta ulterioara, care sa „scape” procedurii. In celelalte cazuri, creanta co-contractantului este o creanta anterioara dechiderii procedurii, care intra in rindul celorlalte creante anterioare contra debitorului si care se inscrie, deci, in tabelul creantelor.

90. Actele juridice in curs de executare ale debitorului sunt identificate in art. 86 alin.1 din Legea insolventei ca fiind contractele care, la data deschiderii procedurii, nu vor fi fost executate in totalitate sau substantial de catre toate partile implicate.

Din interpretarea art. 86 alin.1 din Legea insolventei, rezulta ca pot fi considerate contracte in curs de executare atit cele cu executare dintr-o data (uno ictu), cit si cele cu executare succesiva, precum si cele care sunt afectate de un termen sau de o conditie. Pentru a fi considerate contracte in curs de executare, contractele in discutie trebuie doar (i) sa existe la data deschiderii procedurii si (ii) sa fie să fie susceptibile de a fi executate ulterior.

In cazul contractelor cu executare dintr-o data, executarea în totalitate de către toate părţile semnifică terminarea contractului. Daca acest eveniment este plasat in timp inainte de data deschiderii procedurii, nu mai suntem in prezenta unui contract in curs de executare. Daca una sau unele dintre partile contractului si-au executat in totalitate prestatiile contractale, iar cealalta (celelalte parti) nu si-a executat prestatia contractuala, atunci nu mai suntem in prezenta unui contract in curs de executare, ci a unui contract care a fost substantial executat si care da dreptul creditorului de a se inscrie la masa credala. Spre exemplu, contractul de vânzare – cumpărare nu mai este in curs daca cumparatorul, care a ajuns debitor intr-o procedura de

insolventa a primit marfa şi n-a plătit-o integral înainte de începerea procedurii. In acest caz, vânzătorul are dreptul de a cere admiterea in tabelul creantelor, precum si un privilegiu asupra marfii vindite si neplatite. In contractul de vânzare-cumpărare, elementul decisiv de apreciere din perspectiva analizata îl constituie transferul dreptului de proprietate : dacă acesta s-a operat înainte de deschiderea procedurii, nu mai există contract în curs. In cazul unui contract de vanzare-cumparare cu rezerva dreptului de proprietate, acesta este considerat un contract in curs, din moment ce, la data deschiderii procedurii, nu operase nici transferul dreptului de proprietate, nici plata pretului, ci doar predarea fololsintei bunului la cumparator (debitor in procedura insolventei). Contractele de credit nu pot fi considerate ca fiind in curs de executare, in sensul dispozitiilor art. 86 alin.1 din Legea insolventei, daca fondurile au fost, in intregime, predate debitorului inainte de data deschiderii procedurii.

Un contract încheiat pe o durată nedeterminată nu exista la data deschiderii procedurii daca anterior a fost in regulat denunţat, iar preavizul a expirat înainte de deschiderea procedurii. Daca un contract a fost desfiinţat prin rezoluţiune, reziliere sau nulitate, contractul nu exista, cu conditia ca desfiintarea sa fi fost regulat facuta. Pentru un contract cu termen, dacă termenul se împlineşte (ia sfârşit) înăuntrul perioadei de observaţie, administratorul nu va putea asuma contractul deoarece aceasta ar echivala cu prorogarea unilaterală a contractului. Cu toate acestea, contractele de închiriere, care sunt indispensabile pentru continuarea procedurii, trebuie menţinute.

91. O reglementare speciala, partial diferita de cea impusa de art. 86 alin.1 din Legea insolventei contractelor obisnuite ale debitorului, este impusa contractelor de credit ale debitorului. Astfel, art. 81 alin.3 dispune ca aministratorul judiciar (sau lichidatorul) va putea mentine contractele de credit si va putea, cu acordul cocontractantilor, sa le modifice clauzele, astfel incat acestea sa asigure echivalenta viitoarelor prestatii ale debitorului. Aceeasi dispozitie este reluata, cu minime diferente de formulare, in art. 86 alin.3, teza intii. Se observa ca, in baza textelor citate, administratorul judiciar poate mentine aceste contracte (nu si sa le denunte) si poate, doar cu acordul co-contractantilor, sa modifice aceste contracte, in vederea obtinerii unei echivalente a prestatiilor debitorului. Modificarile contractelor de credit vor fi supuse aprobarii comitetului creditorilor, care va verifica „daca ele sunt atit in folosul averii debitorului, citi si in cel al averii creditorilor” (art. 86 alin.3, teza a doua). Ne putem intreba daca, totusi, aceste contracte pot fi mentinute sau denuntate in conditiile art.86 alin.1, adica pentru „cresterea la maxim a averii debitorului” si daca banca ar avea dreptul de a determina, prin notificare, o atitudine expresa a administratorului judiciar in sensul continuarii sau denuntarii contractului de credit. Trebuie retinut ca, in contractele de credit, este uzuala o clauza de incetare de drept a contractului de credit si de exigibilitate anticipata a obligatiei de rambursare si a celei de plata a dobinzilor si a penalitatilor in caz de insolventa a debitorului (insolventa sau, dupa caz, falimentul debitorului sunt declarate cauze de „default” in contract). Din acest motiv, bancile nu uzeaza, in mod obisnuit, de notificarea la care se refera art. 86 alin.1. Reamintesc, insa, ca incetarea contractului prin incidenta unor clauze contractuale nu are nimic de a face cu denuntarea la care se refera art. 86 alin.1 si ca, in prezenta acestei norme imperative, clauzele contractuale de incetare a contractului pentru insolventa debitorului sunt nule. Asadar, aministratorul judiciar poate sa continue sau sa denunte si contractele de credit, intrucit este vorba de un contract pe termen lung si care nu a fost executat in totalitate sau substantial de catre partile implicate si intrucit este vorba de cresterea la maxim a averii debitorului. In mod practic, este de interes doar mentinerea sau modificarea contractului de credit, pentru a se putea

fundamenta si, ulterior, executa un plan de reorganizare judiciara. In alte conditii, interesul practic al continuarii sau modificarii contractului de credit nu exista.

92. La rindul lor, contractele de furnizare de utilitati in cadrul carora debitorul este consumator captiv se disting, ca regim juridic, de celelalte contracte in curs de executare ale debitorului. Art. 38 din Legea insolventei dispune ca orice furnizor de servicii - electricitate, gaze naturale, apă, servicii telefonice sau altele asemenea – va fi obligat, în perioada de observaţie şi în perioada de reorganizare, sa continue furnizarea de utilitati, fiindu-i interzis să schimbe, să refuze ori să întrerupă temporar un astfel de serviciu către debitor sau către averea debitorului, în cazul în care acesta are calitatea de consumator captiv.

Consumatorul captiv este, in sensul art. 3 pct. 32 din Legea insolventei, cel care, din considerente tehnice, economice sau de reglementare, nu poate alege furnzorul, adica acesta din urma exercita, practic, un monopol natural, legal sau faptic asupra activitatii de furnizare de utilitati respectiva, pe care debitorul nu il poate inlatura. Inseamna ca, pentru a primi utilitati, debitorul este obligat sa le contracteze cu furnizorul respectiv, intrucit nu exista alt furnizor. Asadar, in acest caz nu se mai poate pune problema optiunii administratorului judiciar (sau a lichidatorului) intre denuntare si continuare si nici problema notificarii in vederea obtinerii unei atitudini exprese din partea administratorului judiciar/lichidatorului. Debitorul fiind un consumator captiv, iar furnizarea de utilitati fiind absolut necesara continuarii activitatii debitorului, furnizarea de utilitati nu poate fi intrerupta in cursul perioadei de observatie sau al reorganizarii judiciare146. Daca s-a trecut la faliment, redevine aplicabil art. 86 alin.1, astfel ca, daca furnizarea de utilitati este necesara operatiunilor de lichidare, lichidatorul va putea mentine contractul pe perioada lichidarii.

93. Unele contracte ale debitorului nu mai pot fi continuate sau, dupa caz, denuntate, de administratorul judiciar sau de lichidator, chiar daca in mod normal acestea ar putea intra in categoria contractelor in curs de executare. Este vorba de asa-numitele „contracte considerate executate”.

Este considerata ca fiind executata vânzarea unui imobil in cadrul carei „vinzatorul a retinut titlul de proprietate” pina la plata pretului vinzarii (art. 86 alin.4 din Legea insolventei). Vânzarea se consideră executată de către vânzător si nu va fi supusa optiunii administratorului judiciar sau a lichidatorului de a mentine sau denunta contractul, daca vinzatorul a retinut titlul de proprietate pina la plata integrala a pretului. Pina la plata integrala a pretului, proprietatea nu trece la cumparator. Dar situatia vinzatorului este diferita, dupa cum acesta a predat bunul debitorului sau nu. Daca vinzatorul nu a predat bunul imobil, el nu va mai putea fi obligat sa o faca decit daca i se va plati pe loc pretul, intrucit va avea dreptul sa ridice exceptia de neexecutare a contractului. Vinzatorul bunului imobil respectiv scapa in acest fel de rigorile procedurii insolventei, intrucit isi pastreaza dreptul de proprietate si posesia asupra bunului imobil, pe care il poate revalorifica ulterior. Daca din revalorificare rezulta o diferenta in minus fata de pretul obtinut de la primul cumparator, adica de la debitor, vinzatorul va avea dreptul sa ceara admiterea in tabelul creantelor pentru diferenta de pret ramasa nerecuperata. Daca, insa, vinzatorul a apucat sa predea posesia imobilului la debitor, el nu va mai putea sa isi reia bunul, intrucit vinzarea se considera a fi executata si, deci, vinzatorul nu va mai avea decit dreptul de a cere sa fie admis pe tabelul creantelor cu creanta rezultind din pret, creanta care, insa, va beneficia de privilegiul vinzatorului pentru pretul neachitat prevazut de art. 1737 pct. 1 C. civ..

146In acelasi sens, Br. Stefanescu, loc.cit., Dreptul nr.10/2006, p.21.

Solutii similare sunt adoptate de legiuitor si in situatiile in care unele bunuri din proprietatea altor persoane se afla in detentia debitorului, cu orice titlu, la data deschiderii procedurii. Aceste situatii pot fi efectele unei mari diversitati de contracte intre proprietarul bunului si debitor : vanzare cu rezerva dreptului de proprietate, depozit, inchiriere, leasing. Astfel de situatii sunt reglementate de art. 90 alin.1 din Legea insolventei si au la baza ideea ca, fiind vorba de bunuri mobile care se afla detentia debitorului, se poate crea aparenta falsa ca averea debitorului ar cuprinde si aceste bunuri, desi in realitate ele sunt proprietatea altor persoane147. In asemenea situatii, proprietarul isi va putea recupera bunul, extragindu-l astfel din masa activa a patrimoniului debitorului. Cu toate acestea, asa cum am aratat si cu alt prilej148, daca bunurile in cauza sunt esentiale pentru continuarea afacerii debitorului sau pentru reusita unui plan de reorganizare, administratorul judiciar va putea sa retina bunul, chiar daca, spre exemplu, bunurile sunt doar in detentia debitorului, in baza unui contract de leasing sau in baza unui contract de vinzare cu clauza rezervei dreptului de proprietate149.

Daca un bun mobil, vandut debitorului si neplatit de acesta, era in tranzit la data deschiderii procedurii si bunul nu se afla inca la dispozitia debitorului si nici alte parti nu au dobandit drepturi asupra lui, atunci vanzatorul isi poate lua inapoi bunul. Este ceea ce rezulta din dispozitiile art. 89 din Legea insolventei, regula care este in acord cu dispozitiile art. 421 C.com. care permit expeditorului in cadrul unui contract de transport de marfuri, fie sa suspende transportul, cerindu-i carausului, printr-un contra-ordin, sa intoarca marfa la punctul de plecare, fie sa ceara carausului, printr-un contra-ordin, sa schimbe destinatia marfii transportate. Ipoteza este analizata de doctrina de dreptul transporturilor ca o exceptie de la principiul fortei obligatorii a contractului si este jusitificata prin faptul ca expeditorul (vinzator) este fie proprietar al bunurilor transportate si, in aceasta calitate, poate dispune cum vrea de ele, fie este indrituit de lege sa deturneze transportul unei marfi asupra careia nu mai este proprietar, in asa fel incit sa se asigure contra riscului ca, in timp ce marfa se afla in tranzit catre destinatar (cumparator), acesta sa fi intrat in procedura insolventei. Expeditorul (vinzator) se pune astfel la adapost de riscul de a nu-si incasa pretul marfii de la debitorul sau insolvent150.

Daca vinzatorul opteaza sa isi ia inapoi bunul aflat in tranzit, toate cheltuielile vor fi suportate de catre vanzator si el va trebui sa restituie debitorului orice avans din pret. Daca vanzatorul admite ca bunul sa fie livrat, el va putea recupera pretul prin inscrierea creantei sale in tabelul de creante, beneficiind in acest caz de privilegiul vinzatorului pentru neplata pretului bunului vindut. Daca administratorul judiciar/lichidatorul cere ca bunul sa fie livrat, el va trebui sa ia masuri sa se plateasca din averea debitorului intregul pret datorat in baza contractului. Practic, vinzatorul isi va lua inapoi bunul dacă acesta mai poate fi utilizat in activitatea sa sau revindut. Produsele finite, cele perisabile, cele specializate dupa calitatea debitorului, in general marfurile care sunt greu vandabile altcuiva decit debitorul, nu vor fi luate inapoi de vinzator, care va prefera sa se inscrie pentru pret la masa credala. Pe de alta parte, dacă bunul mobil vândut este esenţial pentru continuarea afacerii debitorului sau pentru reusita unui plan de reorganizare, administratorul judiciar va fi obligat sa ceara bunul sau sa-l pastreze, urmind sa plateasca din averea debitorului intregul pret al bunului respectiv. Se observa ca vinzatorul nu va fi obligat sa

147I. Turcu, op.cit., p.458.148 Supra, Cap. VII (Efectele deschiderii procedurii).149In doctrina s-a considerat ca bunul ar putea fi retinut de administratorul judiciar numai in cazul in care plata pretului ar fi efectuata pe loc. A se vedea I. Turcu, op.cit., p.458. 150Pentru amanunte, a se vedea E. Cristoforeanu, Despre contractul de transport, vol. I, 1925, p. 148, precum si Gh.Piperea, Curs de dreptul transporturilor, All Beck, 2005, p.35-36.

se inscrie pentru pret la masa credala, ci va avea dreptul la plata pe loc a pretului, ceea ce inseamna ca, si in acest caz, vinzatorul „scapa” de rigorile procedurii.

94. Contractele de închiriere în care debitorul este locatar şi contractele de muncă vor putea fi denuntate numai cu respectarea termenelor legale de preaviz (art. 86 alin.5). Daca s-a trecut la faliment, contractele de munca vor fi desfacute de urgenta, fara a fi necesara parcurgerea procedurii de concediere colectiva.

Decizia de denuntare a unui contract de inchiriere in care debitorul este locatar este delicata, intrucit ea presupune parasirea locatiei in care isi desfasoara activitatea debitorul, a punctelor de lucru, a celorlalte sedii secundare etc., locatii in care debitorul este conectat la utilitati, sunt depozitate sau arhivate documentele debitorului, isi are sediul cunoscut debitorul etc. Costurile necesare mutării întregii activităţi pe alt amplasament pot fi ridicate. Dar daca este necesara restrângerea spaţiului ocupat de către debitor, transferarea unei părţi a activităţii în spaţii cu locaţie mai puţin costisitoare, menţinerea doar a conducerii sau a reprezentării comerciale într-un loc central, cu vad etc., toate acestea in vederea cresterii la maxim a averii debitorului, atunci denuntarea se impune.

Daca debitorul este locator intr-un contract de inchiriere, denuntarea contractului este necesara doar in cazul in care chiria platita de locatar este inferioara chiriei practicate pe piata (art. 91 din Legea insolventei). Daca in contractul respectiv debitorul s-a obligat sa presteze personal anumite servicii chiriasului, aceste prestatii vor fi oprite de administratorul judiciar. In acest caz, locatarul va putea evacua cladirea si va putea sa se inscrie la masa credala cu creanta reprezentind contravaloarea serviciilor respective sau, dimpotriva, va putea ramine in cladire, scazind din chirie contravaloarea serviciilor. In orice caz, un contract de inchiriere care are un termen mai mare de un an este opozabil administratorului judiciar si creditorilor numai in cazul in care poarta data certa. Daca termenul este mai mare de trei ani, contractul este opozabil numai in cazul in care este notat in cartea funciara. In caz contrar, chiriasul poate fi evacuat, intrucit dispozitiile art. 91 nu deroga de la dreptul comun al opoizabilitatii contractului de inchiriere de imobile.

Situatia contractelor având ca obiect bunuri sau valori cotate pe pieţe reglementate este reglementata de art. 88 din Legea insolventei. Daca debitorul este parte a unui contract cuprins într-un acord master de netting, care prevede transferul anumitor mărfuri, titluri reprezentative ale mărfurilor sau active financiare cotate pe o piaţă reglementată de mărfuri, servicii şi instrumente finaciare derivate, la o anumită dată sau într-o perioadă de timp şi scadenţa intervine sau perioada expiră după data deschiderii procedurii, se va executa o operaţiune de compensare bilaterală a tuturor contractelor cuprinse în acordul master de netting respectiv. Dacă din operaţiune averea debitorului în insolvenţă va mai avea de încasat o diferenţă, acesta urmează să o încaseze, iar dacă rezultă o obligaţie fata de contrapartida, aceasta va fi înscrisă în tabelul de creanţe.

Daca un comisionar devine subiect al unei proceduri de insolventa si este, dupa momentul deschiderii procedurii insolventei, în posesia unor bunuri aparţinând comitentului, bunuri care, conform regulilor comisionului, în raporturile dintre comitent şi comisionar, se consideră că au fost dobândite de către comitent direct de la terţ, deşi acesta din urmă a tratat cu comisionarul, atunci comitentul are două variante, care nu mai depind de opţiunea lichidatorului şi anume: (i) să-şi recupereze bunurile în natură sau (ii) să faca cerere de admitere a creantei in tabelul creantelor fata de debitorul-comisionar.

În virtutea regulilor contractului de consignaţie, reglementat prin Legea nr.178/1934, proprietarul îşi poate revendica bunul pe calea unei ordonanţe prezidenţiale. Pentru evitarea acestei proceduri contencioase, Legea insolventei prevede restituirea bunului.

In cazul contractului de lohn, daca cel ce face prelucrarea se găseşte, la deschiderea procedurii, în posesia bunurilor beneficiarului lohn-ului, acesta din urma nu-şi poate recupera bunurile fără a–l despăgubi pe executantul (procesatorul) prestaţiilor în lohn, care poate invoca un drept de retentie pentru a păstra posesia bunurilor. Soluţia vânzării bunurilor către clientul căruia îi erau destinate (bunurile fabricate in sistem lohn au de regulă imprimată şi emblema acestui client sau marca sa de fabrică) este mult mai eficienta, urmând ca pretul obsinut să fie împărţiţi între proprietarul mărfii şi procesatorul în lohn, pe baza unui mecanism contractual.

95. Debitorul poate fi angrenat in diverse prestări de servicii specializate sau cu caracter personal. Pot fi incluse in aceasta categorie contractul de mandat, de comision, de concesiune a unei licenţe de exploatare, de concesiune comercială exclusivă, franchising etc. In baza dispoziţiilor art. 92 din Legea insolventei, administratorul judiciar sau lichidatorul poate denunta contractul, având în vedere caracterul strict personal sau specializat al serviciilor la care s-a obligat debitorul. În cazul denuntarii, cocontractantul va fi în drept a solicita daune interese, în afara contravalorii plăţilor efectuate pentru servicii din cadrul contractului, sub forma de avansuri sau plăţi periodice. Creditorul însă poate accepta efectuarea prestaţiei de către o persoană desemnată de către judecătorul-sindic sau de administratorul judiciar. Este evident, insa, ca nu se poate denunta un contract care a incetat deja pe data deschiderii procedurii. Spre exemplu, in cazul in care debitorul ar avea, intr-un contract de mandat, calitatea de mandatar, contractul inceteaza de drept ca urmare a insolvabilitatii sau falimentului mandatarului, asa cum rezulta din art. 1552 C.civ.

Contractul de mandat in cadrul caruia debitorul este mandant si, in special, contractul de asistenta juridica prin care se incredinteaza unui avocat asitenta juridica si reprezentarea debitorului inceteaza din momentul in care se deschide procedura insolventei. Intr-adevar, din art. 1552 C.civ. rezulta ca mandatul inceteaza pentru insolvabilitatea sau falimentul mandantului. Incetarea intervine de drept, pe data deschiderii procedurii insolventei. Asa cum s-a putut observa, din art.86 alin.1 din Legea insolventei rezulta ca administratorul judiciar are dreptul sa denunte sau sa continue orice contract. La o analiza superficiala s-ar putea spune ca Legea insolventei are in vedere si contractul de mandat in care debitorul este mandant. Dar, in realitate, regula din art. 86 alin.1 se aplica doar daca ar fi vorba de contracte care sunt curs de executare la data deschiderii procedurii sau care nu au fost substantial executate. Daca insa deschiderea procedurii in sine provoaca incetarea de drept a mandatului, atunci acesta nu mai este in curs de executare la deschiderea procedurii. Trebuie precizat ca, in ipoteza analizata, art. 92 din Legea insolventei, mai sus citat, nu are aplicabilitate, intrucit acolo este vorba de servicii specializate sau personale prestate de debitor co-contractantilor sai, si nu de serivicii prestate debitorului, cum sunt cele de mandat sau cele avocatiale. Daca in ipoteza de la art. 92 debitorul este mandatar, in ipoteza analizata mai sus debitorul este mandant. Pentru a evita efectul incetarii de drept, mandatul, inclusiv cel de avocat, trebuie sa fie reinoit de administratorul judiciar, din proprie initiativa sau la intiativa mandatarului. Continuarea executarii mandatului dupa deschiderea procedurii face ca actele juridice incheiate de fostul mandatar sa fie inopozabile masei credale. Actele juridice incheiate de fostul mandatar pot fi, totusi, ratificate de catre administratorul judiciar, dar cu acordul comitetului creditorilor sau al judecatorului-sindic, intrucit astfel de acte nu mai au natura juridica a actelor ce tin de activitatea curenta a

debitorului, ci devin acte neobisnuite. Tertul contractant de buna credinta poate invoca aparenta scuzabila de mandat al celui care a continuat sa actioneze ca mandatar dupa incetarea mandatului prin deschiderea procedurii insolventei, dar care nu l-a instiintat pe tertul contractant de faptul incetarii mandatului151.

96. Actele juridice, platile si operatiunile curente se pot incheia de catre debitor, in perioada de observatie, fara vreo restrictie, intrucit acestea tin de afacerea obisnuita a debitorului (business as usual). Daca debitorul si-a pastrat dreptul de a-si administra averea, el va incheia aceste acte, plati si operatiuni prin administratorul special (si, in mod exceptional, in cazul in care din varii motive nu a fost numit un administrator special, prin administratorii statutari sau printr-un mandatar ad-hoc numit provizoriu de judecatorul sindic). Singura limitare a liberatii de actiune si a controlului debitorului asupra afacerii sale este, in acest caz, dreptul de control si supraveghere pe care il exercita administratorul judiciar. Daca debitorul a fost desesizat, atunci actele, platile si operatiunile curente ale debitorului vor fi semnate de administratorul judiciar.

Actele juridice, platile si operatiunile neobisnuite ale debitorului, incheiate sau perfectate dupa data deschiderii procedurii, sunt nule, daca nu sunt in prealabil aprobate fie de judecatorul sindic, fie de comitetul creditorilor. Este o nulitate care rezulta din caracterul neobsinuit al actelor respective, care depasesc limitele normale ale afacerii debitorului. Debitorul nu poate sa inceapa, in situatia de insolventa in care se afla, o alta afacere decit afacerea sa obisnuita. Perioada de observatie este menita a stabili, printre altele, daca aceasta afacere poate continua si numai prin planul de reorganizare ea poate fi reorientata. Dar nulitatea este neutralizata prin autorizarea prealabila a judecatorului sindic sau a comitetului creditorilor.

Sub vechea reglementare a falimentului din Codul comercial, nici solutiile legale, si nici cele jurisprudentiale sau doctrinare nu erau aceleasi ca cele impuse de actuala Lege a insolventei. Mai intii, trebuie observat ca, neexistind perioada de observatie, nici nu putea fi vorba de continuarea afacerii debitorului (decit in cazurile exceptionale si inutile de moratoriu sau concordat falimentar). Asa fiind, nu puteau exista acte, plati sau operatiuni curente ale debitorului, motiv pentru care, in mod logic, fosta reglementare a falimentului se dezinteresa de aceste acte. Falitul era desesizat imediat dupa declararea sa in faliment, fara exceptie, iar averea sa era supusa, in mod automat si direct, lichidarii prin faliment. Totusi, pentru cazurile practice in care, din varii motive, debitorul falit incheia acte juridice sau facea plati dupa interventia starii de incetare de plati, aceste acte sau plati erau privite ca fiind inopozabile fata de creditori. Fostul art. 724 C.com. dispunea ca “toate actele si operatiunile falitului si toate platile facute de dinsul, in urma sentintei declarative de faliment sunt nule de drept. Sunt asemenea nule, fata cu masa creditorilor : (i) toate actele si instrainarile cu titlu gratuit facute cu sase luni inainte de data incetarii platilor ; (ii) plata datoriilor neajunse la scadenta, facute in urma datei incetarii platilor, fie in bani, fie prin cesiune, vinzare, compensatiune sau in alt fel ; (iii) toate instrainarile, cu orice titlu, insa numai de bunuri miscatoare, facute de falit in interval de sase luni inainte de epoca incetarii platilor catre sotul sau sotia falitului, catre rudele sale in linie directa si catre rudele colaterale sau aliatii pina la gradul al patrulea”. Se observa, mai intii, ca data fata de care se stabileste „nulitatea de drept” sau „nulitatea fata de masa creditorilor” este data incetarii platilor, si nu data deschiderii falimentului. Doctrina interbelica a fost in sensul ca exprimarea

151Chestiunea este, totusi, controversata, intrucit tertul contractant de buna credinta ar putea sa pretinda ca a dobindit din contract fie proprietatea asupra bunurilor vindute prin mecansimul mandatului, fie o creanta contra debitorului care, fiind nascuta ulterior deschiderii procedurii, are natura juridica a creantei ulterioare, care scapa rigorilor procedurii insolventei. Aplicarea in acest caz a teoriei mandatului aparent ar putea afecta drepturile creditorilor inscrisi la masa credala, motiv pentru care creditorii ar putea sa pretinda ca si acest act juridic le este inopozabil.

din art. 724 alin.1 (“sunt nule de drept”) nu este corecta, intrucit nulitatea nu este absoluta, ea neputind fi invocata de orice interesat, ci numai de masa credala152. S-a observat ca cel de-al doilea alineat al art. 724 continea formula « sunt asemenea nule, fata cu masa creditorilor », ceea ce a putu intari concluzia ca nu era vorba de o nulitate absoluta, ci de o nulitate sui generis, ce putea fi invocata numai de creditori. In acest sens a fost jurisprudenta Curtii de Casatie 153, conform careia « toate actele facute de falit din ziua pronuntarii sentintei declarative de faliment sunt nule ; insa aceasta nulitate nu este creiata in favoarea falitului, ci in favoarea creditorilor sai si deci numai dinsii o pot invoca ; ineficacitatea actelor prejudiciabile masei credale nu opereaza decit in mod relativ, in profitul masei credale si, ca atare, actiunea pentru anularea acestor acte juridice nu poate fi introdusa de falit, deoarece intrucit il priveste, actele juridice incheiate de dinsul, chiar dupa declararea starii de faliment, sunt perfect valabile ».

Pe de alta parte, problema restituirii bunurilor aflate la falit se putea pune si in cazul falimentului din vechea reglementare. Neexistind o reglementare speciala in Codul comercial, se ajunsese la concluzia ca tertul revendicant avea la indemina fie revendicarea obisnuita, guvernata de principiile codului civil, fie revendicarea reglementata de codul de comert (revendicarea falimentara)154. O parte a doctrinei a conchis ca aceste actuni nu sunt actiuni in revendicare propriu zise, ci actiuni in restituire155. In orice caz, fostul art.813 C.com. prevedea posibilitatea revendicarii marfurilor aflate la falit, in depozit sau in consignatie. Revendicarea era admisibila daca se facea dovada dreptului de proprietate asupra marfurilor, potrivit dreptului comun, daca se proba existenta in natura a lucrurilor revendicate si daca se dovedea identitatea acestor lucruri. Revendicarea era admisa si in caz de vanzare de lucruri mobile la care vanzatorul isi va fi rezervat proprietatea. De asemenea, fostul art. 814 C.com. permitea vinzatorului unui bun aflat in tranzit sa si-l ia inapoi, cu conditia ca pretul sa nu fi fost platit, marfa sa fi fost identificata si aceasta sa nu fi ajuns in posesia falitului. Fostul art. 815 C.com. si el vanzatorului sa retina marfurile vandute care nu vor fi fost predate falitului sau care ii vor fi fost expediate lui sau unei alte persoane pentru contul sau. Daca vanzatorul nu iesea din posesia marfurilor, el avea dreptul de retentie asupra lor, pana la plata integrala a pretului.

§7. Situatia creditorilor in perioada de observatie

97. Profesorul Yves Guyon remarca inca din 1999 ca marii sacrificati ai legislatiei intreprinderilor aflate in dificultate sunt creditorii, care sunt „martori neputinciosi ai ruinei financiare a debitorului, ruina ale carei consecinte sunt create dincolo de ei”. De asemenea, profesorul Guyon observa ca legea nu mai vorbeste de plata creditorilor, ci de acoperirea pasivului, pasiv ce poate fi acoperit si fara plata. In fine, ni se mai spunea cu ironie ca, „daca creditorii au putine sperante de a fi platiti, ei au macar slaba si glorioasa consolare ca falimentul produce unele consecinte rele contra debitorului156”.

Intr-adevar, procedura generala se deschide cu o perioada de observatie care, pentru creditorii anteriori deschiderii procedurii este o perioada de asteptare si de nenumarate restrictii. Urmaririle individuale se suspenda, creanta este inghetata la valoarea nominala a acesteia de la data deschiderii procedurii, debitorul isi continua afacerea, creând noi datorii care sunt platite

152C.com.adn., p.477.153Cas. II, dec. nr.155/1896, cit. in C.com.adn., p.481 ; Cas. III, dec. nr.55/1939, in Revista de Drept comercial 1940, p.100, cit. si in C.com.adn., p.481.154 M.Pascanu op.cit. pag.288.155 Pentru amanunte, a se vedea C.com.adn., p.550.156Y. Guyon, op.cit., vol. II, p.421.

prioritar fata de datoriile „istorice”, administratorul judiciar este numit provizoriu, pe baza ofertelor depuse de oarecari practicieni in insolventa la dosar, sau pe baza simplei aprecieri a judecatorului-sindic, iar creditorii sunt tinuti la distanta de procedura pina cind, intr-un final „glorios”, se va afisa tabelul preliminar al creantelor si, in baza acestuia, se va putea tine o prima adunare a creditorilor in care creditorii sa ajunga cit de cit sa simta controlul pe care il pot exercita asupra debitorului si asupra administratorului juridiciar.

Optiunea legiuitorului este, insa, justificata prin scopul pe care il fixeaza pentru instituirea procedurii insolventei, respectiv, acela al acoperirii creantelor contra debitorului. Perioada de observatie si restrictiile aferente asupra drepturilor creditorilor se justifica pentru coerenta in stabilirea masei active si a masei credale, a cauzelor insolventei si a eventualelor responsabilitati pentru aducerea debitorului in stare de insolvente si pentru asigurarea caracterului concursual si egalitar al procedurii insolventei.

98. Creditorii indreptatiti sa participe la procedura sunt creditorii titulari ai creantelor anterioare deschiderii procedurii si care au fost inscrisi, la cerere, in tabelul definitiv al creantelor.

Acesti creditori au o serie de drepturi pe care le exercita in mod colectiv, in adunarea creditorilor sau, dupa caz, in comitetul creditorilor. Prin aceste forme de organizare a colectivitatii creditorilor se exercita controlul de oportunitate al creditorilor asupra procedurii, a activitatii debitorului si a activitatii administratorului judiciar. Este vorba de un control de aceeasi natura cu cel exercitat de adunarea generala a actionarilor sau de consiliul de administratie asupra managementului societatii pe actiuni. De altfel, deschiderea procedurii insolventei transfera de la actionari la creditori acest control ceea ce echivaleaza, in sine, cu o adevarata preluare ostila a societatii in cauza.

Creditorii respectivi au, insa, si diferite drepturi individuale, pe care le exercita, uneori, chiar in contra celorlalti creditori. Spre exemplu, fiecare creditor indreptatit sa participe la procedura are dreptul sa participe la si sa voteze in adunarea creditorilor, dreptul de a fi numit in comitul creditorilor, in functie de cuantumul creantei sale, dreptul de contesta unele inscrieri de creanta in tabelul creantelor, dreptul de a contesta masurile administratorului judiciar sau ale lichidatorului, dreptul de a participa la distribuirile facute in cadrul programului de plati din planul de reorganizare sau la distribuirile din faliment, dreptul de a cere plata de la asociatii care raspund nelimitat pentru datoriile societatii debitoare etc.

Creditorii titulari de creante anterioare deschiderii procedurii sunt, insa, nevoiti sa suporte rigorile procedurii, in special acele restrictii impuse drepturilor lor aferente creantei pe care o detin contra debitorului. Astfel :

(i) deschiderea procedurii duce la suspendarea urmaririlor individuale contra debitorului, cu exceptia cazului in care, prin hotarire a judecatorului sindic, data la cererea titularului unei creante garantate, s-a decis ca bunul asupra caruia poarta garantia sa fie urmarit in mod individual, in beneficiul exclusiv al creditorului garantat;

(ii) deschiderea procedurii insolventei determina inghetarea creantei la valoarea sa nominala din momentul deschiderii procedurii si fixarea acestei creante la valoarea capitalului, dobinzilor si penalitatilor care au putut curge pina la data desciderii procedurii; creditorii beneficiari de garantii reale pot continua sa calculeze dobinzi si alte costuri ale creantei si dupa data deschiderii procedurii, dar numai pina la data vinzarii bunului asupra careia poarta garantia; de la principiul inghetarii creantei la valoarea nominala de la data deschiderii procedurii nu

exista decit exceptia negocierii paritatii monedei de plata in planul de reorganizare, in toate celalte cazuri principiul raminind aplicabil.

Creditorii inscrisi ca atare in tabelul preliminar au in mod anticipat dreptul de a participa la adunarea creditorilor, cu exceptia celei in care se voteaza planul de reorganizare (care presupune ca exista deja un tabel definitiv). Desi tabelul preliminar este doar o lista provizorie a creantelor, intrucit administratorul judiciar, debitorul sau creditorii pot contesta creantele inscrise in acest tabel, totusi, Legea insolventei permite reunirea acestora intr-o prima adunare a creditorilor, din ratiuni de celeritate si pentru a se putea elimina starea de provizorat a desemnarii administratorului judiciar.

99. Creditorii straini de procedura, adica acei creditori care fie au facut tardiv cerere de admitere a creantei, fie au fost contestati si li s-a respins in mod irevocabil cererea, nu au decit dreptul de a contesta faptul neinscrierii lor pe tabelul creantelor.

Daca in urmarea inchiderii falimentului se sting toate creantele contra debitorului, fie prin efectul descarcarii de datorii (persoana fizica), fie prin efectul stingerii personalitatii juridice (persoana juridica), creditorii straini de procedura isi pierd si aceasta calitate, intrucit creanta lor se stinge. Cel mult ei il vor putea actiona in judecata pe acela care, prin efectul extinctiv de datorii, isi va fi marit patrimoniul in dauna fostului creditor (actio de in rem verso).

Creditorii care nu au fost notificati in conditiile art. 7 din Legea insolventei, mai ales creditorii necunoscuti sau neinscrisi in contabilitatea debitorului, pot formula cerere de admitere a creantei dupa expirarea termenului fixat in mod obsinuti de lege pentru astfel de cereri. De asemenea, daca vor putea dovedi o frauda, o eroare esentiala sau existenta unui titlu hotaritor, acesti creditori vor putea formula, peste termenul contestatiei obisnuite, pina la inchiderea procedurii, contestatia prevazuta de art. 75 din Legea insolventei. Daca, in urma acestor demersuri, ei vor fi trecuti pe tabelul definitiv al creantelor, astfel rectificat, ei vor deveni creditori indreptatiti sa participe la procedura, trecind in rindul celorlalti creditori care vor fi avut deja aceasta calitate, dar vor lua procedura in starea in care se afla, adica vor trebui sa suporte efectele unui plan confirmat deja sau, dupa caz, ale unor distributii efectuate deja.

Creditorii contestati au, practic, o pozitie similara cu cea a creditorilor straini de procedura, mai ales daca, in solutionarea contestatiei, judecatorul-sindic a dispus masura trecerii lor in tabelul creantelor cu titlu de creanta provizorie, creanta care are tratamentul juridic al creantei conditionate. Creditorul respectiv nu participa, propriu-zis, la procedura, ci in tabelul creantelor i se va rezerva o suma care sa poata sa-i fie atribuita in cazul in care creanta sa va fi, ulterior, definitiv admisa. Masura trecereii creantei contestate in pozitia de creanta provizorie se justifica din ratiuni de celeritate a procedurii. Intr-adevar, planul de reoganizare trebuie propus in termen de 30 de zile de la afisarea tabelului definitiv, dar tabelul nu se definitiveaza decit dupa ce vor fi fost solutionate toate contestatiile. Trecerea creantei contestate pe pozitia de creanta provizorie permite separarea contestatiei respective de intreg si continuarea procedurii fara blocajul creat de lentoarea solutionarii contestatiei respective.

100. Creditorii titulari ai unor creante ulterioare deschiderii procedurii nu sunt, practic, participanti la procedura, cel putin in perioada de observatie sau in perioada de reorganizare judiciara intrucit, in ambele cazuri, creantele lor sunt rezultate din activitatea curenta a debitorului sunt achitate la scadenta, cu titlu de plati curente. Daca insa se trece ulterior la faliment, aceste creante sunt trecute pe tabelul definitiv consolidat, in calitate de creante

rezultate din continuarea procedurii, ele beneficiind de rangul prevazut de art. 123 pct.3. din Legea insolventei.

Spre deosebire de creditorii ce detin creante anterioare contra debitorului, creditorii titulari de creante ulterioare „scapa” procedurii, intrucit (i) ei nu sunt tinuti sa-si declare creantele; (ii) pe tot parcursul perioadei de observatie si, dupa caz, pe cel al perioadei de reorganizare judiciara, ei nu sunt tinuti sa suporte, practic, nici una dintre rigorile care sunt impuse creditorilor anteriori deschiderii procedurii, intrucit creantele nascute din continuarea procedurii sunt platite la scadenta, deci urmaririle individuale pentru plata acestora nu sunt oprite, iar erfectul inghetarii creantei banesti la valoarea nominala a acesteia de la data deschiderii procedurii nu se produce; (iii) dupa trecrea la faliment, ei sunt privilegiati fata de ceilalti creditori intrucit creantele lor sunt platite cu prioritate fata de celelalte creante chirografare, inclusiv fata de cele bugetare157.

Esential este a se sti care sunt acesti creditori care „scapa” procedurii. De remarcat ca, spre deosebire de legislatia franceza a procedurilor colective, care defineste creantele ulterioare158, legislatia noastra nu o face. Indirect, din definitia activitatilor si a platilor curente, precum si din institutia rangului privilegiat al creantelor rezultate din continuarea proceduriiin caz de faliment, rang reglementat de art. 123, se poate deduce ca au calitatea de creante ulterioare acele creante care rezulta din continuarea activitatii debitorului si care pot primi plati curente din partea acestuia in perioada in care debitorului i se permite continuarea afacerii sale. Dar tot creante ulterioare sunt si cele care rezulta din actele juridice neobisnuite ale debitorului, care sunt valabil incheiate daca sunt in prealabil autorizate de judecatorul-sindic sau de comitetul creditorilor. De asemenea, sunt creante ulterioare si toate acele creante rezultate din contractele cu executie succesiva, care continua dupa data deschiderii procedurii, din contractele in curs de executare sau din contractele considerate executate, dupa caz, contracte despre care s-a facut vorbire mai sus. Calificarea ca fiind creante ulterioare rezulta fie din dispozitii speciale ale Legii insolventei (spre exemplu, art. 86 alin.7, art. 86 alin.4, art. 89, art.90 alin.1, art. 91, mai sus citate si analizate), fie din interpretarea dispizitiilor legale aplicabile. Dificila este situatia obligatiilor rezultate din fapte juridice ilicite, intrucit aceste obligatii nu sunt lichide decit din momentul definitivarii hotaririi de condamnare la daune, ceea ce se poate intimpla dupa deschiderea procedurii. Dobanzile care curg si dupa deschiderea procedurii (este vorba de dobinzile si celelalte costuri care pot fi calculate de creditorii garantati si dupa data deschiderii procedurii) nu sunt creante posterioare, caci au caracter accesoriu datoriei principale, care este anterioara deschiderii procedurii si care, deci, participa ca atare la masa credala. In orice caz, pentru ca creantele sa fie considerate posterioare si sa participe la procedura colectiva, acestea trebuie sa se fi nascut regulamentar. Daca se nasc neregulamentar, aceste creante nu participa la procedura (dar titularii lor au recurs contra debitorului, personal).

In doctrina si jurisprudenta franceze este admis ca nu sunt obligati sa-si declare creantele cei care nu au o creanta baneasca contra debitorului, cum ar fi: vanzatorul unui imobil neplatit care exercita o actiune rezolutorie pentru a-si relua imobilul; vanzatorul neplatit, beneficiar al unei clauze contractuale de rezerva a proprietatii (in aces caz nici nu este vorba de o creanta, ci de un drept de proprietate); obligatarii (acestia actioneaza colectiv prin reprezentant, in

157In dreptul francez situatia este chiar mai favorabila, intrucit privilegiul creantelor ulterioare se impune chiar si creantelor privilegiate sau care beneficiaza de garantii reale, cu exceptia creantelor salariale. 158 Legea franceza privind procedurile colective, din anul 1985, acorda, in baza art.40, prioritate creantelor nascute regulamentar dupa deschiderea procedurii, din continuarea activitatii intreprinderii; beneficiul nu se extinde la creantele rezultate din acte facute in interesul personal al debitorului.

considerarea unei creante unice). Asa cum s-a putut observa mai sus, o parte dintre aceste solutii sunt aplicabile si in dreptul nostru.

101. Unii creditori isi constiuie, din ratiuni de prudenta, garantii reale sau personale contra unor terti, tinuti fie alaturi de debitor (solidaritate pasiva), fie in locul acestuia (fideiusiune). Legea insolventei permite acestor creditori sa isi recupereze creanta de la oricare persoana dintre debitor, co-debitor solidar, fideiusor sau tert garant, cu conditia ca creanta sa nu fie platita cu surplus159.

In dreptul comercial, foarte des, creditorul beneficiaza de garantii personale sau de solidaritatea pasiva a mai multor codebitori, deoarece solidaritatea codebitorilor si fidejusorului cu debitorul este prezumata, iar in cazul debitorilor cambiali ori al asociatilor in societati de persoane, solidaritatea exista de plin drept. Daca numai unul/unii dintre codebitori sau debitorul principal este in procedura de insolventa, drepturile creditorului raman intacte - el poate cere plata creantei de la debitorul solvabil. Cand insa toti codebitorii sunt in faliment, creditorul are dreptul sa se inscrie la masa credala a tuturor debitorilor (“drept de declaratie cumulativa”) pentru a-si recupera intreaga creanta cerand, deci, plata integrala in fiecare procedura. Dar, evident, el nu va putea obtine mai mult decat i se datoreaza, pentru ca s-ar ajunge la o imbogatire fara justa cauza a sa. In consecinta, declaratia cumulativa (inscrierea creditorului la mai multe falimente) da o mare eficacitate garantiilor personale, agravand obligatia codebitorilor, deoarece acestia pierd actiunile lor de regres.

§8. Situatia salariatilor debitorului in perioada de observatie

102. In cursul perioadei de oservatie, salariatii sunt relativ avantajati fata de ceilalti creditori, intrucit, pentru salariile restante sau pentru orice alte creante de natura salariata restante, ei beneficiaza de privilegiul rangului 2 in ordinea de preferinta de la art. 123 din Legea insolventei, in caz de faliment160. In caz de reorganizare judiciara, titularii creantelor de natura salariala primesc, de regula, plata integrala a acestor creante, intruci altfel se opun la admiterea planului. Pe de alta parte, salariile curente sunt achitate pe masura scadentei lor, intrucit sunt creante care rezulta din continuarea procedurii, deci au natura juridica a creantelor ulterioare, care „scapa” rigorilor procedurii. De altfel, art. 156 din Codul muncii dispune ca “salariile se platesc inaintea oricarei alte obligatii a angajatorilor”. La randul sau, contractul colectiv de munca unic la nivel national pe anii 2005-2006 prevede, in art. 48, ca “toate drepturile banesti cuvenite salariatilor se platesc inaintea oricaror obligatii banesti ale unitatii” si ca “in caz de faliment sau lichidare judiciara, salariatii au calitatea de creditori privilegiati, iar drepturile lor banesti constituie creante privilegiate, urmand sa fie platite integral, inainte de a-si revendica cota-parte ceilalti creditori.”159Conditiile acestor plati, precum si drepturile creditorilor si influenta acestor drepturi asupra procedurii insolventei sunt tratate in Cap. XIII (Debitori solidari, fideiusori, terti garanti).160 A se vedea si Ion Traian Stefanescu, Regimul creantelor salariale in cazul insolventei angajatorului, Dreptul nr.10/2006, p.50.

Mai importante pentru salariati sunt, insa, concedierile. In perioada de observatie, acestea trebuie sa fie exceptionale (mai ales pentru ca, sperand redresarea, potentialul uman al intreprinderii nu ar trebui sa se diminueze). Astfel, asa cum s-a vazut mai sus, contractele de muncă pot fi denuntate in perioada de observatie numai cu respectarea termenelor legale de preaviz (art. 86 alin.5). Dar, daca s-a trecut la faliment, contractele de munca vor fi desfacute de urgenta, fara a fi necesara parcurgerea procedurii de concediere colectiva. Orice litigiu intre debitor si (fostii)salariati referitor la concediere este un litigiu de munca si nu este de competenta judecatorului-sindic.

Situatia managerilor cu contract de munca este, insa, diferita de cea a simplilor salariati. A se observa, in primul rind, ca numai in societatile pe actiuni cumulul functiei de manager cu un contract de munca este interzis. In celelalte tipuri de societati, managerii debitorului sunt si angajati cu contract de munca al scoeitatii. In unele societati de stat, in care s-a instituit regimul disciplinei finaciare, managerii sunt angajati cu contract de munca, la care se anexeaza un asa-numit „contract de performanta”161. In orice caz, insa, deschiderea procedurii insolventei provoaca incetarea mandatului sau a functiei managerilor societatii debitoarei, intrucit acestia urmeaza a fi inlocuiti in calitatea de reprezentant legal al debitorului fie de catre administratorul special (daca debitorul si-a patrat dreptul de administrare), fie de catre administratorul judiciar (daca debitorul a fost desesizat). Asadar, acestor salariati speciali ai societatii debitoare nu li se aplica dispozitiile legale referitoare la concediere si la protectia in caz dee concediere colectiva. Litigiile referitoare la incetarea functiei de manager al debitorului nu sunt litigii de munca, ci proceduri ce intra in competenta judecatorului-sindic, intrucit se refera la reprezentarea legala a debitorului aflat in procedura insolventei.

In cazul concedierilor, legislatia noastra prevede, pe linga privilegiul creantei ulterioare si cel al rangului 2 in caz de faliment, si alte masuri de protectie sociala, intre care un loc aparte il detine fondul de garantare a platii indemnizatiilor salariatilor unui debitor in insolventa, pentru concedieri colective, constituit in baza art. 167 din Codul muncii, precum si in baza art. 2 din Legea nr.200/2006162.

In sensul Directivei nr. 80/987/C.E.E, statele membre trebuie sa ia masurile necesare pentru ca institutiile de garantie sa plateasca creantele salariatilor rezultate din contractele sau raporturile lor de munca. Limitele posibile pentru plata creantelor salariatilor de catre instituiile de garantie sunt: (i) fixarea unei anumite durate minime (de obicei, acestea se orienteaza catre o perioada reprezentind ultimele 3 pina la 18 luni ale raportului de munca); (ii) plafonarea platilor 161Pentru detalii referitoare la controlul managementului prin mecanismele guvernarii corporatiste, ca mijloc de preventie a insolventei, a se vedea Cap. II (Mijloacele de preventive a insolventei).162Conform Notei de fundamentare a proiectului Legii insolventei, textul propus a avut în vedere armonizarea legislaţiei europene cu dreptul intern. Directiva 80/987/CEE/20.10.1980 a precizat necesitatea protejării creanţelor salariale. Textul a trebuit corelat cu dispoziţiile Codul Muncii referitoare la Fondul de garantare a pentru plata creantelor salariale, precum si cu Legea nr.200/2006 privind constituirea si utilizarea Fondului de garantare pentru plata creantelor salariale (publicata in M. Of. Nr. 453 din 25 mai 2006). In termen de 90 de zile de la publicarea legii in Monitorul Oficial, Guvernul avea obligatia sa elaboreze si sa publice Normele metodologice de aplicare a acesteia (art. 30 din Legea nr. 200/2006). Legea nr. 200/2006 transpune Directiva Consiliului nr.80/987/CEE privind apropierea legislatiilor statelor membre referitoare la protectia salariatilor in cazul insolvabilitatii angajatorului, publicata in J.O.C.E. nr. L 283 din 28 octombrie 1980, cu modificarile aduse prin Directiva Parlamentului European si a Consiliului nr. 2002/74/CE, publicata in J.O.C.E. nr. L 270 din 8 octombrie 2002. A se vedea si Directiva 2002/74/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 23 septembrie 2002 pentru modificarea Directivei 80/987/CEE a Consiliului privind apropierea legislatiilor statelor membre la protectia salariatilor in cazul insolventei angajatorului. Pentru amanunte, a se vedea si I.Tr. Stefanescu, loc.cit., p.51. Autorul analizeaza si Conventia Organizatiei Internationale a Muncii nr. 173 (1992), neratificata de Romania, precum si concordanta directivelor comunitare cu aceasta conventie internationala.

efectuate de catre institutia de garantie, care sa nu fie inferioare unui nivel socialmente compatibil cu obiectivele directivei. Prin Directiva nr. 2002/74/C.E.E a fost completata Directiva nr.80/987/C.E.E cu o serie de dispozitii referitoare la intreprinderile transnationale. In cazul in care se afla in stare de insolvabilitate o intreprindere avand activitati pe teritoriul a cel putin doua state membre, institutia competenta sa plateasca creantele salariatilor este cea a statului pe teritoriul caruia salariatii in cauza isi exercita in mod obisnuit munca lor. Nivelul drepturilor salariatilor este determinat de legea aplicabila institutiei de garantare competenta sa faca platile163.

Salariatii pot fi desemnati ca membri ai comitetului creditorilor, in functie de marimea creantei lor, ori chiar sa-si declare intentia de a participa la reorganizarea debitorului propunand un plan in acest sens164.

103. Prin „creante izvorate din raportul de munca”, in sensul art. 123 pct.2 din Legea insolventei, intelegem atit creantele salariale, care izvorasc din raporturi de munca propriu-zise intre debitor si salariatii acestuia, precum si orice alta creanta a salariatului fata de angajatorul sau, inclusiv creantele rezultate din litigii de munca sau din pierderea sau reducerea capacitatii de munca in urma unui accident de munca. Fiind vorba de creante care rezulta din contractul individual de munca sau din contractul colectiv de munca, si indemnizatiile pentru concediere colectiva pe care angajatorul se va fi obligat sa le plateasca salariatilor intra in aceeasi categorie a creantelor izvrite din raporturile de munca.

Legea insolventei a renuntat si la limitarea in timp a vechimii creantelor izvorite din raportul de munca (vechea reglementare limita priviliegiul salariatilor la nivelul salariului pe ultimele 6 luni anterioare deschiderii procedurii.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 200/2006, din Fondul de garantare se asigura plata creantelor salariale care rezulta din contractele individuale si colective de munca incheiate de salariati cu angajatorii, impotriva carora au fost pronuntate hotarari judecatoresti definitive de deschidere a procedurii insolventei si fata de care a fost dispusa masura ridicarii totale sau partiale a dreptului de administrare, denumiti angajatori in stare de insolventa.

Art. 13 din Legea nr. 200/2006 stabileste ca din resursele Fondului se suporta urmatoarele categorii de creante salariale: salariile restante; compensatiile banesti restante, datorate de catre angajatori pentru concediul de odihna neefectuat, dar numai pentru maximum un an de munca (fata de un minim de 6 luni prevazut de cinventie); platile compensatorii restante, in cuantumul stabilit in contractul colectiv de munca si/sau in contractul individual de munca; compensatiile restante pe care angajatorii au obligatia de a le plati, potrivit clauzelor acelorasi contracte (colective si individuale) in cazul accidentelor de munca sau al bolilor profesionale; indemnizatiile restante, pe care angajatorii au obligatia, potrivit legii, de a plati pe durata intreruperii temporare a activitatii. Potrivit art. 14 alin. 1, suma totala a creantelor salariale nu poate depasi cuantumul a trei salarii medii brute pe economie pentru fiecare salariat. Conform art. 15 alin. 1, creantele salariale prevazute la art. 13, cu exceptia compensarilor pentru concediul de odihna (care au ca limita maxima un an de munca) se suporta pentru o perioada fixa de 3 luni calendaristice.

Potrivit art. 16 din Legea nr.200/2006, “creantele izvorate din raporturi de munca, platite in cazul falimentului, potrivit legislatiei in vigoare, se diminueaza cu sumele achitate din Fondul de garantare”. Din analiza acestui text legal nu rezulta daca, dupa efectuarea platii, Fondul de

163 A se vedea I. Tr. Stefanescu, loc.cit., p.52. 164 Ipoteza este admisa de Br. Stefanescu, loc.cit., p.28.

garantare se subroga sau nu in drepturile salariatilor, in limita platilor efectuate. Daca plata din Fondul de garantare ar fi o favoare acordata salariatilor care isi vor fi pierdut locul de munca in urmarea falimentului angajatorului, atunci platile efectuate de fondul de garantare nu ar fi menite sa inlocuiasca indemnizatiile platibile de catre angajator, ci s-ar cumula cu acestea. Daca, insa, platile ar fi efectuate in locul angajatorului, pentru a asigura o plata urgenta a salariilor, plata care nu ar putea fi efectuata imediat din distribuirile aferente falimentului, atunci este evident ca Fondul se va subroga in drepturile salariatilor platiti si va avea contra angajatorului o creanta in acelasi cuantum si de acelasi rang165. In toate cazurile, potrivit art. 17, daca urmare a redresarii angajatorilor, se pronunta inchiderea procedurii de insolventa de catre judecatorul sindic, cei in cauza, respectiv angajatorii, trebuie sa restituie in termen de 6 luni sumele suportate din Fondul de garantare.

Fondul de garantare se constituie, conform Legii nr.200/2006, in baza mai multor principii, prespectiv : (i) cel al contributivitatii, conform caruia Fondul se constituie pe baza contributiilor datorate de angajatori; (ii) cel al obligativitatii, potrivit caruia angajatorilor le revine obligatia legala de a participa la constituirea Fondului; (iii) cel al repartitiei, pe baza caruia Fondul realizat se redistribuie pentru plata drepturilor salariale datorate de angajatori in stare de insolventa; (iv) cel al universalitatii, respectiv executarea obligatiei de plata a creantelor salariale, indiferent de indeplinirea sau neindeplinirea obligatiei de contributie a angajatorilor; al independentei resurselor gestionate de Fond (care, in consecinta, nu pot fi folosite in alte scopuri decat pentru plata creantelor salariale); (v) cel al interdictiei aplicarii masurilor asiguratorii sau a executarii silite asupra Fondului.

Resursele financiare ale Fondului se constituie din: (i) contributia angajatorilor, care consta in obligatia de a plati lunar o suma pentru Fond, calculate in cota de 0,25% din fondul total de salarii lunare realizate de salariati (a se observa ca Legea nr.200/2006 a operat, corelativ, potrivit art. 7, o reducere a cotei contributiei datorate la bugetul asigurarilor pentru somaj de catre angajatori, care s-a diminuat cu 0,25 puncte procentuale); (ii) venituri reprezentand dobanzi, majorari de intarziere pentru neachitarea in termenul de plata a contributiei la Fondul de garantare, precum si alte sume provenite din sume admise de lege; (iii) sume provenite din recuperarea debitelor create in conditiile Legii nr. 200/2006, altele decat cele provenind din contributiile la Fond.

Gestionarea Fondului revine, potrivit art. 10 din Legea nr.200/2006, Agentiei Nationale pentru Ocuparea Fortei de Munca (ANOFM). Stabilirea creantelor salariale si efectuarea platii acestora se realizeaza de agentiile teritoriale (si a municipiului Bucuresti) pentru ocuparea fortei de munca, fie la cererea scrisa a administratorului sau a lichidatorului debitorului (angajatorului), fie la cererea salariatilor angajatorului aflat in stare de insolventa sau a organizatiilor legal constituite ce reprezinta intersele acestora. In acest din urma caz, salariatii sau organizatiile lor legal constituite, inainte de a se adresa organizatiei teritoriale, trebuie sa notifice in scris administratorul sau lichidatorul in vederea efectuarii de catre acestia a demersurilor necesare pentru plata creantelor salariale.

In aplicarea principiilor directivelor comunitare, art. 20 din Legea nr. 200/2006 dispune ca, in cazul angajatorului transnational aflat in stare de insolventa, stabilirea cuantumului creantelor salariatilor care presteaza munca in mod obisnuit pe teritoriul Romaniei si efectuarea

165In doctrina recenta de dreptul muncii (I. Tr. Stefanescu, loc.cic., p.59) s-a apreciat ca “ tinand seama de caracterul de regula alimentar al creantelor salariatilor, de nevoile lor presante (de subzistenta), legiuitorul accepta ca, inainte de plata creantelor potrivit art 123 din Legea nr.85/2006, sa se acopere creantele in cauza din Fondul de garantare”, fara sa rezulte daca exista in acest caz o subrogare a Fondului in drepturile salariatilor platiti.

platii acestora se realizeaza de agentia teritoriala in a carei raza isi desfasoara activitatea salariatii.

Seactiunea a II-aReorganizarea judiciara

§1. Precizari prealabile

104. Nota de fundamentare a proeictului Legii insolventei argumenteaza ca proiectul isi propunea consolidarea eficienţei procedurii de reorganizare prin: (i) instituirea obligaţiei ca persoanele îndreptăţite să propună un plan să isi anunte din timp intenţia lor, indicând şi premizele pe care le au în vedere pentru construirea planului, astfel încât administratorul judiciar să poată evalua bazat pe elemente concrete şansele de reorganizare; (ii) instituirea obligaţiei debitorului de a consulta creditorii atunci când preconizeaza participarea lor la realizarea planului; (iii) îmbunătăţirea sistemului de vot, prin stabilirea unor grupe de vot care să reflecte interesul creditorilor în procedură, prin eliminarea unor grupe de creditori sau prin eliminarea condiţiei de acceptare a planului de către 50% dintre creditori; (iv) clarificarea conceptului de reorganizare, demers pentru care legea a prevazut expres faptul că planul va putea prevedea fie restructurarea şi continuarea activităţii debitorului, fie lichidarea unor bunuri din averea acestuia, fie o combinaţie a celor două variante de reorganizare, lichidarea parţială sau totală fiind realizată conform prevederilor art. 114-119 din lege.

Asa cum am aratat si supra, Legea insolventei incurajeaza debitorul sa ceara sau sa fie de acord cu deschiderea procedurii, in timp ce creditorul este descurajat sa faca acelasi demers.

In schimb, situatia este diametral opusa in privinta reorganizarii. Debitorul este fie descurajat sa ceara reorganizarea, fie restrictionat sever in privinta

indrituirii sale de a cere reorganizarea. Atentia legiuitorului se orienteaza prioritar catre eventualul plan de reorganizare propus de administratorul judiciar sau de catre creditori. Este rezonabila asertiunea ca, daca o intreprindere insolventa are, totusi, sanse de restructurare, atunci aceasta intreprindere trebuie sa treaca sub controlul altcuiva decit debitorul, intrucit debitorul si-a

adus intreprinderea in stare de insolventa si nu mai beneficiaza de increderea creditorilor ca se va redresa prin forte proprii sau atrase. De aici si reticenta legii fata de intentia sau planul de reorganizare ale debitorului.

Debitorul onest, atit cu creditorii sai, cit si cu sine insusi, va cere deschiderea procedurii insolventei cind insolventa este iminenta, daca exista sanse de reorganizare judiciara, caz in care, practic, va recunoaste criza in care se afla si isi va avertiza creditorii asupra iminentei catastrofei, cerindu-le sansa reorganizarii judiciare. Daca starea de insolventa s-a instalat déjà, este de presupus ca si sansele unei reorganizari s-au diminuat catre disparitie, iar debitorul onest va cere direct falimentul.

In orice caz, trebuie observat ca reorganizarea judiciara, in sine, este o modalitate exceptionala a procedurii. Majoritatea covirsitoare a cazurilor de insolventa se traduc prin proceduri simplificate de faliment, fie pentru ca legea prevede deschiderea procedurii direct ca faliment stricto sensu (comercianti persoane fizice, societati dizolvate), fie pentru ca legea prevede falimentul dupa o scurta perioada de observatie, fara posibilitatea reorganizarii (societati fantoma, societati fara bunuri, societati fara activitate etc., adica imens de multele cazuri de IMM-uri care fie nu au facut fata concurentei, fie au scurtcircuitat mediul de afaceri si, pentru acest motiv, trebuie sa fie eliminate din acest mediu)166.

§2. Persoanele indrituite sa propuna un plan

105. Legea insolventei stabileste, in art. 94, trei categorii de persoane indrituite sa propuna un plan, respectiv, debitorul, administratorul judiciar si unul sau mai multi creditori care detin separat sau impreuna un minim de 20% din valoarea totala a creantelor inscrise in tabelul definitiv al creantelor. Un plan poate fi propus si de doua dintre categoriile de persoane indrituite, in colaborare.

Dreptul de a propune un plan este limitat de lege in raport de fiecare dintre cele trei categorii de persoane indrituite. Astfel : (i) debitorul va putea propune un plan de reorganizare in 30 de zile de la afisarea tabelului definitiv de creante167, dar numai dupa prealabila aprobare de catre adunarea generala a actionarilor/asociatilor168  si numai daca nu ii este interzisa sau refuzata reorganizarea; (ii) administratorul judiciar poate propune un plan in acelasi interval de timp, dar numai daca si-a manifestat aceasta intentie in raportul « cauzal », raport in care a indicat posibilitatea reorganizarii debitorului ; (iii) creditorii pot propune un plan in acelasi interval de timp, daca si-au manifestat aceasta intentie fie prin cererea de deschidere a procedurii, fie, in cazul celorlalti creditori, pana la adoptarea raportului « cauzal » si daca detin cel putin 20% din valoarea creantelor cuprinse in tabelul definitiv.

166De altfel, intr-una dintre variantele initiale ale proiectului se propunea chiar renuntarea la reorganizarea judiciara in favoarea unor masuri extrajudiciare de preventie a insolventei, dupa modelul societatilor din domeniul bancar.167 In doctrina (Br. Stefanescu, loc.cit., p.23) s-a spus ca debitorul nu ar mai avea dreptul de a propune un plan inainte de afisarea tabelului definitiv, asa cum era posibil in reglementarea anterioara. Considera ca nimic nu se opune ca planul sa fie depus inainte de termenul fixat de lege, care este un termen de decadere, si nu un termen prohibitiv. De altfel, asa cum se va arata mai jos, este chiar indicat ca debitorul sa depuna, odata cu cererea de deschidere a procedurii, un plan propriu-zis de reroganizare si nu numai o descriere sumara a directiilor reorganizarii, asa cum cere expres legea. 168 Indirect din acest text ar rezulta ca, in cazul celorlalte persoane juridice, carora nu le este interzisa reorganizarea, o asemenea aprobare prealabila nu ar fi necesara.

106. Debitorul poate propune un plan daca, pe de o parte, indeplineste conditiile formale pozitive prevazute in Legea insolventei si, in acelasi timp, nu este oprit de la un astfel de demers de un impediment legal.

Conditiile de forma ale reorganizarii pretinse de debitor se refera atit la forma si termenul depunerii cererii (intentiei) de reorganizare, cit si la formalitatile si termenul de depunere ale planului insasi. Astfel :

(i) intentia de reorganizare se depune fie odata cu cererea de deschidere a procedurii, fie in termen de 10 zile de la inregistrarea cererii; daca cererea de deschidere a procedurii a apartinut creditorilor, atunci intentia de reorganizare se depune in termen de 10 zile de la data deschiderii procedurii, cu conditia insa ca debitorul sa nu fi contestat ca ar fi fost in stare de insolventa;

(ii) intentia de reorganizare se formuleaza sub forma unei declaratii prin care debitorul isi arata intentia de a formula un plan de reorganizare, declaratie in care va antama fie restructurarea activitatii, fie lichidarea, in tot sau in parte, a averii, in vederea stingerii datoriilor sale; la declaratia de intentie, debitorul va trebui sa ataseze si o “descriere sumara” a modalitatilor pe care le are in vedere pentru reorganizarea activitatii;

(iii) planul in sine poate fi depus fie odata cu cererea de deschidere a procedurii, fie ulterior deschiderii procedurii, dar nu mai tirziu de 30 de zile de la data afisarii tabelului definitiv al creantelor; depunerea planului in acelasi timp cu cererea de deschidere a procedurii nu numai ca denota seriozitate din partea debitorului (care se prespune ca, inainte de deschiderea procedurii, a negociat cu creditorii principali, cu sindicatul si cu potentialii investitori), dar este si un demers care poate da celeritate procedurii, intrucit pot fi scurtate la maxim termenele procedurale si, implicit, perioada de observatie, care este o perioada de asteptare si de sacrificii atit pentru debitor, cit si pentru creditori;

(iv) planul de reorganizare judiciara a unei societati comerciale trebuie aprobat in prealabil de adunarea generala a asociatilor/actionarilor169; a se observa ca, in cazul societatilor pe actiuni, cererea de deschidere a procedurii este semnata de reprezentantul legal al debitoarei dar este aprobata, in prealabil, de consiliul de administratie al societatii iar daca debitorul intentioneaza sa propuna un plan de reorganizare, acesta trebuie aprobat in prealabil de adunarea generala a actionarilor; asadar, in cazul societatilor pe actiuni, daca debitorul intentioneaza sa depuna planul de reorganizare odata cu cererea de deschidere a procedurii, este necesara atit aprobarea cererii de deschidere a procedurii de catre consiliul de administratie, cit si aprobarea planului de reorganizare de catre adunarea generala a actionarilor, in acelasi timp.

Impedimentele la reorganizarea solicitata de debitor sunt multiple. Astfel, debitorului a carei afacere a mai facut in cei 5 ani anteriori obiectul unui reorganizari, nu i se permite reorganizarea judiciara (art. 30 si art. 94 alin.4 din Legea insolventei). La fel, debitorul care a fost condamnat170 sau ai carui administratori, directori si/sau asociati au fost condamnati pentru bancruta frauduloasa si alte infractiuni economice prevazute de art. 94 alin.4 din Legea insolventei nu i se permite reorganizarea. De asemenea, debitorul trebuie sa ceara in termen deschiderea procedurii, sub sanctiunea considerarii cererii sale ca fiind tardiva, cu tot cortegiul de consecinte neplacute ale tardivitatii cererii, inclusiv refuzul dreptului de a cere reorganizarea171. Daca, in cazul judecarii cererii creditorului de deschidere a procedurii, debitorul

169Cerinta nu trebuie extrapolata la celelalte situatii in care se propune un plan de reorganizare a unui debitor societate comerciala (planul propus de administratorul judiciar si planul propus de creditori).170Textul art. 94 alin.4 din Legea insolventei are in vedere doar debitorul persoana juridica, nu si debitorul persoana fizica, intrucit acesta nu poate cere reorganizarea judiciara, fiind supus direct falimentului. 171Unii autori contesta justetea sanctiunii trecerii la faliment fata de debitorii onesti care nu si-au declarat in termen intentia de reorganizare. A se vedea I. Adam, C. N. Rusu, op.cit., p.261.

contesta ca ar fi in stare de insolventa si ulterior, contestatia i se respinge, atunci debitorului nu i se mai permite sa ceara reorganizarea judiciara. In fine, sanctiunea nedepunerii in termenul legal a actelor si informatiilor prevazute de art. 28 trecerea la faliment in procedura simplificata, asa cum rezulta din art. 28 alin.2 din Legea insolventei. Textul legal dispune ca omisiunea depunerii actelor in termen va fi considerata o “recunoastere a starii de insolventa a patrimoniului” debitorului (din nou sintagma gresita de la art. 3 pct.6), cu consecinta trecerii la procedura simplificata. In realitate, insasi cererea de deschidere a procedurii este o recunoastere a starii de insolventa, asa cum s-a vazut in cap. III si cap.V, iar procedura simplificata se deschide si ea, ca si procedura generala, pe baza recunoasterii starii de insolventa. Intentia art. 30 este aceea de a-l opri pe debitor de la a formula o cerere de reorganizare judiciara, pentru a-l sanctiona pentru faptul ca, desi i s-a acordat in trecut sansa reorganizarii, nu a profitat sau nu a fost demn de aceasta sansa, ajungind din nou in insolventa. Cel putin aparent, acest impediment la reorganizare nu se extinde si la celelate persoane indrituite sa propuna un plan de reorganizare a debitorului (administrator judiciar, creditor). Dar art. 1 alin.2 lit.f) impune, totusi, trecerea la faliment in procedura simplificata, daca debitorul se afla in situatia de la art. 30, negind si celorlalti potentiali titulari ai dreptului de a propune un plan sansa de a incerca reorganizarea judiciara a debitorului. Intre art.30 si art. 1 alin.2 lit.f) din Legea insolventei exista, cel putin aparent, o contradictie. Intentia legiuitorului este insa evident aceea ca, daca debitorul a mai facut obiectul unei proceduri de reorganizare in cei 5 ani anteriori datei hotaririi de deschidere a procedurii, intreprinderea sa este condamnata la faliment. Cu totul alta este situatia debitorului care a fost condamnat pentru “falsificare” sau pentru infranctiuni prevazute de Legea nr.21/1996 a concurentei (infractiunea poate fi savirsita inclusiv de debitorul persoana juridica) sau a debitorului persoana juridica ai carui administrator, directori si/sau asociati (??!) au fost condamnati pentru infractiuni de bancruta, gestiune frauduloasa, inselaciune, delapidare, fals ori infractiuni prevazute in Legea nr.21/1996 etc., in ultimii 5 ani anteriori deschiderii procedurii. In acest caz, precum si in celelalte situatii in care debitoruli ii este interzis sa ceara reorganizarea, ceilalti titulari ai dreptului de a propune un plan pot incerca reorganizarea judiciara a debitorului.

In toate situatiile in care debitorului ii este interzis sau oprit sa ceara reorganizarea dar, in acelasi timp, le este permis administratorului judiciar sau creditorilor sa o ceara, legea creeaza mijlocul perfect pentru ca intreprinderea debitorului sa fie separate de acesta, intrucit controlul afacerii debitorului va trece, prin implmentarea planului, la terti investitori sau la creditori.

107. Creditorii pot propune un plan de reoganizare daca detin cel putin 20% din valoarea creantelor. Legea insolventei are in vedere trei baze diferite de aplicare a acestui procent de 20%. Astfel :

(i) in cazul prevazut in art. 33 alin.4 teza a doua, procentul de 20% se aplica asupra totalului masei credale; a se observa ca ne aflam la momentul deschiderii procedurii, cind nu se stie care va fi totalul masei credale, ci numai valoarea creantelor inscrise in contabilitatea debitorului si pe care acesta a acceptat sa le arate; fiind vorba de un debitor care contesta ca ar fi in insolventa, este greu de crezut ca debitorul va fi de accord sa furnizeze la timp aceste informatii judecatorului-sindic, pentru ca acesta sa poata adopta solutia trecerii la procedura generala, in loc de trecerea la faliment ca sanctiune aplicata debitorului pentru negarea starii de insolventa; pe de alta parte, nimic nu garanteaza ca, in urma verificarii creantelor si a solutionarii contestatiilor la tabelul preliminar, procentul de 20% apreciat de judecatorul-sindic la momentul deschiderii procedurii va ramine neschimbat; implicit, textul admite o potential falsificare a

vointe creditorilor in sensul evitarii falimentului, mai ales in cazul in care creditorul in cauza este un afiliat al debitorului;

(ii) in cazul prevazut de art. 94 alin.1 lit.c), procentul de 20% se aplica totalului creantelor inscrise in tabelul definitiv al creantelor; acest tabel este singurul criteriu care da indreptatire creditorilor sa participe la procedura si singurul criteriu exact de stabilre a procentului de 20%;

(iii) in cazul prevazut de art.60 alin.2, procentul de 20% se aplica totalului creantelor inscrise in tabelul preliminar al creantelor; a se observa ca suntem la momentul raportului “cauzal”, care trebuie depus in maxim 60 de zile de la data deschiderii procedurii; termenul raportului, la care se pot adauga prelungirea termenului prevazut pentru notificarea creditorilor si termenul necesar tinerii adunarii creditorilor, sunt insuficiente pentru a permite elaborarea, notificarea si afisarea tabelului preliminar, astfel ca este foarte probabil ca, pina la adunarea creditorilor care voteaza fie trecerea la faliment, fie continuarea procedurii generale, sa nu existe creditori indreptatiti sa is idea un astfel de vot (??!); desigur ca ne aflam la un moment cu mult anterior afisarii tabelului definitiv al creantelor, motiv pentru care nu se poate aplica criteriul prevazut de art. 94 alin.1 lit.c), dar nici criteriul tabelului preliminar nu se poate aplica; in mod practic, s-ar putea apela la prezumtia din art. 66 alin.3 (creantele necontestate sunt prezumate ca fiind valabile), in sensul ca totalitatea creantelor prezentate spre a fi admise, precum si a celor care exista in contabilitatea debitorului sunt prezumate ca acceptate si, deci, totalul lor poate fi luat in calcul pentru aplicarea porcentului de 20%.

Creditorul petent in cererea de deschidere a procedurii poate propune un plan de reorganizare chiar si in cazul in care nu detine un asemenea portofoliu de creante fata de debitor, daca acest creditor isi va fi declarat intentia de reorganizare a debitorului in conditiile art. 31 alin.1 lit.d) din Legea insolventei, precizind, cel putin la nivel de principiu, modalitatea in care intelege sa participe la reorganizare. Acest creditor va putea, totusi, sa propuna un plan de reorganizare, chiar si in lipsa unei astfel de declaratii formulate odata cu cererea de deschidere a procedurii, daca, singur sau impreuna cu alti creditori, detine un minim de 20% din valoarea creantelor.

In conditiile art. 60 alin.2 din Legea insolventei, creditorii care detin cel putin 20% din totalul creantelor inscrise in tabelul preliminar al creantelor contra debitorului pot bloca trecerea la faliment anuntindu-si intentia de a propune un plan de reorganizare, chiar daca administratorul judiciar propune, in raportul sau “cauzal”, trecerea la faliment. Si acesti creditori pot propune un plan de reorganizare in termenul legal, de 30 de zile de la afisarea tabelului definitive al creantelor. Daca creditorii respectivi sunt persoane afiliate debitorului sau care actioneaza in mod concertat cu debitorul in scopul tergiversarii trecerii la faliment, ceilalti creditori, in adunarea creditorilor convocata special pentru analiza raportului “cauzal”, vor putea vota, iar judecatorul-sindic va putea decide, totusi, trecerea la faliment, constatind ca intentia de reorganizare este falsa sau manifesta un abuz de drept.

A se observa ca, in mod cu totul exceptional (dar si total suprinzator fata de scopul procedurii simplificate), in cazul in care, in procedura simplificata, administratorul judiciar sau creditorii “descopera” ca intreprinderea debitorului are, totusi, sanse de redresare, ei pot bloca trecerea la faliment, in conditiile prevazute de art. 54 alin.1 din Legea insolventei, provocind continuarea perioadei de observatie si, implicit, o potentiala reorganizare judiciara pe baza unui plan depus fie de administratorul judiciar, fie de creditori, fie de ambele persoane indrituite sa propuna un plan, in colaborare.

In functie de modalitatile de realizare a planului, se poate pune problema unor modificari ale actelor constitutive ale debitorului. Asa cum se stie, in mod obisnuit, modificarea actelor constitutive este de competenta adunarii generale a actionarilor/asociatilor, in mod exceptional o astfel de modificare putind fi dispusa printr-o hotarire judecatoreasca (art. 204 din Legea societatilor comerciale). Chiar si in cazul procedurii de reorganizare, in mod obsinuit actionarii sau asociatii sunt chemati sa decida, in adunarea generala, asupra diferitelor chestiuni ce tin de realizarea planului, dar care presupun modificari ale actelor constitutive ale societatii. Dar, in conditiile art. 95 alin.7 din Legea insolventei, actele constitutive ale societatii pot fi modificate, fara acordul asociatilor sau actionarilor acesteia, prin planul propus de creditori, daca, in mod cumulativ, (i) planul concurent al debitorului ofera o recuperare mai redusa a creantelor debitorului172 (ii) in caz de faliment, asociatilor/actionarilor debitorului nu li s-ar cuveni nimic din distribuire; (iii) asociatii/actionarii debitorului refuza sa participe la planul propus de creditori. Inregistrarea mentiunii de modificare a actelor constitutive se va face, in acest caz, in baza hotaririi de confirmare a planului de catre judecatorul-sindic. Asadar, in acest caz, modificarea actelor constitutive este decisa, practic, de creditori, cu confirmarea judecatorului-sindic. Controlul societatii trece, in acest fel, in totalitate la creditori, inclusiv sub raportul controlului decizional in adunarea generala a actionarilor.

Dispozitia citata este un aspect particular al unei institutii mai vaste, reglementata pentru prima data in legislatia noastra prin Legea insolventei. Este vorba despre preluarea prin procedurile de insolventa.

Principiile guvernarii corporatiste impun responsabilizarea managementului societatii, in interesul prioritar al actionarilor si al celorlalte persoane care graviteaza in jurul societatii (salariati, creditori sau clienti dependenti intr-o mai mare sau mai mica masura de societate, comunitate locala, fisc, denumiti in teoria guvernarii corporatiste stakeholders). Legea sau statutul societatii trebuie sa permita controlul managementului, iar acesta trebuie structurat, conform principiilor guvernarii corporatiste, pe mai multe paliere (prin consiliul de administratie sau de supraveghere, prin jocul concurentei comerciale, prin mecanismele pietei de capital, prin procedurile de insolventa).

Piaţa de capital, prin reglementarile si infrastructura sa, pune la dispoziţia investitorilor un mecanism important de control care le dă posibilitatea să-şi lichideze rapid investitiile, fie prin refuzul de a mai finanta proiectele de restructurare sau dezvoltare a activitatii emitentului care presupun majorari de capital social, deci noi emisiuni de titluri, fie prin lichidarea stocului de actiuni sau alte titluri detinute, in cazul in care si-au pierdut increderea in managementul emitentului. Refuzul finantarii din partea investitorilor reprezintă o presiune considerabilă pentru manageri, fiind foarte dificil ca societatea să strângă un capital suplimentar de la terti. De asemenea, pierderea increderii in managementul emitentului poate declansa mecanismele de preluare ostila (hostile take-over). O societate cu activitate slabă din cauza managementului ineficient poate fi dobândită de către investitorii care şi-au dat seama de adevăratul său potenţial, care ulterior preluarii vor restructura societatea pentru a opera activitatea acesteia in conditii de eficienta sau a o revinde in profit. Preluările implică achiziţionarea acţiunilor unei societăţi de către o alta, în schimbul numerarului sau al dividendelor societăţii achizitoare si nu trebuie confundata cu fuziunea sau divizarea, care reprezinta preluarea sau transferul pe cale amiabila, de intelegere intre actionarii societatilor in cauza, a activelor si pasivelor societatii care urmeaza

172Daca nu exista un plan concurent al debitorului, atunci prima conditie a aplicabilitatii reglementarii citate nu se mai cere. A decide altfel ar insemna sa intepretam textul in sensul in care sa nu se aplice, ceea ce este prohibit de regulile de intepretare juridica.

sa dispara ca efect al fuziunii sau divizarii. In locul implicarii active a investitorilor dispersati in supravegherea si controlul societatii cotate, preluarile, care presupun achizitionarea pachetului majoritar de actiuni, ofera solutia implicarii directe in controlul societatii, inclusiv prin schimbarea echipei manageriale.

Amenintarea cu preluarea forteaza administratia in functie sa actioneze in interesul actionarilor, prin maximizarea valorii firmei. In special pe pietele de capital din Statele Unite si Marea Britanie functioneaza adevarate pieţe pentru controlul societăţilor cotate. Controlul societatilor cotate este supus licitării permanente. De altfel, pe aceste piete dezvoltate de capital exista adevarati « vinatori de control », specializati in preluari urmate de revinzarea cu profit a pachetelor de control dupa ce societatea preluata va fi fost restructurata. Scaderea increderii in managementul societatii duce la scaderea valorii societatii. Preluarea se justifica in cazul in care valoarea firmei scade nu din cauza lipsei perspectivelor, ci din cauza ineficientei managementului, caz in care e necesara o noua administraţie care sa readuca valoarea societatii la potentialul sau firesc. Dupa re-eficientizarea societatii, pachetul de control poate fi re-vindut, cu profit. De aceea, ameninţarea cu preluarea încurajează administraţia să acţioneze în interesul acţionarilor prin maximizarea valorii firmei.

Preluările sunt, totusi, mecanisme costisitoare de înlocuire a administraţiei şi de îndreptare a neajunsurilor administrative. Ele subminează atât administraţia firmei achizitoare, cât şi pe cea a firmei vizate, şi nu sunt automat aducatoare de îmbunătăţiri ale rentabilităţii societăţii. Experienta anilor optzeci a facut ca oferta de preluare sa fie vazuta ca o modalitate foarte directa si costisitoare de a inlocui citiva administratori incompetenti, care ar fi putut fi obtinuta mai eficient prin mijloace de control intern. Preluările reflectă numai interesele acţionarilor. Achiziţiile se produc pe baza unor licitaţii care urmăresc maximizarea valorii acţiunilor societăţii vizate. Nu se iau în considerare interesele furnizorilor, cumpărătorilor, angajaţilor sau alt altor mandatari.

Pentru ca mecanismul preluarii sa poata functiona eficient, investitorii trebuie, totusi sa beneficieze, in vederea atingerii acestui scop, de o piata a valorilor mobiliare solida si eficienta, pe care circula titluri cu un grad mare de lichiditate. Or, aceasta piata este inca in stadiul incipient la noi, fapt pentru care este cert ca eficienta unei astfel de afaceri, cel putin in acest moment, ar fi scazuta. Este deja o oportunitate pierduta societatile de stat cotate pe fosta piata extrabursiera, unde asemenea masuri ar fi putut duce la restructurare si eficienta. Statul roman a preferat insa privatizarile, a caror efecienta, pe ansamblu, este discutabila. In prezent, aceste societati sunt supuse unui masiv proces de delistare. In Romania, piata pentru controlul corporatiilor (piata preluarilor) este aproape inexistenta, datorita concentrarii structurilor de putere si lichiditatii scazute a pietelor. In plus, reglementarile referitoare la preluare nu sunt clare, fiind foarte frecvent schimbate, sub masca armonizarii cu reglementarile europene. Totusi, aceasta piata se poate dezvolta in cadrul fazei post-privatizare de realocare de capital si restructurare. Este esential ca mecanismele de monitorizare si control sa fie intarite pentru a preveni tranzactiile abuzive, delictele de initiat si manipularea pietei.

Controlul managementului poate fi exercitat de investitorii « externi » si prin intermediul procedurilor de insolventa.

Gradul de indatorare a intreprinderii este un instrument de control, deoarece indatorarea limitează libertatea de administrare şi conducere. Creditorii, mai ales bancile si creditorii bugetari care acorda intreprinderii in cauza esalonari, refinantari sau ajutoare de stat, impun debitorului, intr-o maniera foarte severa, o conduita foarte stricta. Bancile, spre exemplu, impun ca toate operatiunile de incasari si plati ale debitorului lor, atit cele curente, cit si cele

neobisnuite, sa se desfoasare prin conturi deschise de debitor la aceste banci. Aceste restrictii se impun pentru necesitatea ca banca sa aiba o continua monitorizare a operatiunilor debitorului si, in caz de nevoie, pentru ca banca sa-si traga din cont, prin debitare automata, sumele pe care debitorul i le datoreaza. In caz de nerespectare a obligatiilor impuse de creditori, creantele acestora devin scadente imediat, dindu-le dreptul la executare silita sau, dupa caz, la deschiderea procedurii insolventei. Controlul afacerii debitorului este, practic, in miinile acestor creditori, intrucit operatiunile financiare sunt in permanenta monitoarizare a acestora si sub amenintarea cu executarea silita sau cu falimentul, orice act sau operatiune importanta a debitorului fiind supusa unei aprobari prealabile din parte bancii173. Atâta timp cât debitorul îşi achită principalele obligaţii ce decurg din datorii, controlul asupra sa rămâne în mâinile acţionarilor şi ale administraţiei. Dacă o firmă nu îşi îndeplineşte obligaţiile, atunci controlul este transferat de la acţionari la creditori, nu numai din momentul deschiderii procedurii ci si dinainte de deschiderea procedurii, din perioada in care debitorul era doar in starea prealabila insolventei si incheia conventii cu creditorii de genul celor mai sus exemplificate. Creditorii sunt cei care controleaza afacerea debitorului, in modalitatea controlului si supravegherii activitatii acestuia din perioada prea-insolventa, sau prin intermediul managerilor procedurilor de insolventa, in perioada de insolventa. Intr-adevar, activitatea managerilor procedurilor de insolventa este controlata, sub raport jurisdictional, de judecatorul-sindic, iar sub raport “comercial”, de adunarea creditorilor si comitetul creditorilor.

Procedura insolventei poate antama si raspunderea, patrimoniala sau penala, a managerilor societatii, daca acesteia se fac vinovati de aducerea societatii in stare de insolventa. “Amenintarea” cu o astfel de perspectiva poate impune, sub raport psihologic, un control al activitatii manageriale, o prudenta de bonus pater familias in gestiunea afacerilor firmei. Dar aceasta modalitate de control isi poate dovedi eficienta doar atunci cand la baza deciziilor manageriale stau criterii de concurenta, iar falimentul este perceput ca o masura tot atat de normala ca si decesul persoanei fizice. Legislatia romana a falimentului este rareori aplicata marilor companii, datorita, spre exemplu, multiplelor exceptari legale aplicabile societatilor de stat privatizabile. Pe de alta parte, legislatia si practica judiciara din Romania lasa la indemina debitorului o intreaga varietate de modalitati de a evita sau deturna procedurile colective de la scopul lor legitim.

Insolventa este o provocare, mai ales in cazul marilor firme insolvabile care reprezinta o sursa de locuri de munca si o puternica infrastructura sociala in zonele respective. Protectia drepturilor creditorilor este mecanismul de baza care da posibilitatea intaririi constrangerilor bugetare. Debitorii ar trebui sa fie convinsi ca ei vor trebui sa faca fata obligatiilor pentru a face dovada unui comportament responsabil. Creditorii ar trebui de asemenea sa aiba siguranta ca-si pot recupera creantele pentru a putea pune la dispozitia societatilor comerciale capitalul de imprumut respectiv. In ciuda unei cresteri a capacitatii de imprumut a bancilor si a credibilitatii sectorului privat, finantarea imprumuturilor corporatiste va ramane la un nivel scazut daca nu va exista o protectie suficienta a drepturilor creditorilor. In caz de insolventa, atunci cind restructurarea esueaza, trecerea automata si rapida la faliment in vederea lichidarii se impune, pentru a permite anticiparea mecanismelor falimentului si transformarea falimentului intr-o amenintare credibila.

173 Banca nu se poate, insa, implica in managementul debitorului si nici nu poate depasi limitele rezonabile ale controlului si supravegherii, intrucit risca o raspundere pentru datoriile debitorului in calitate de conducator de fapt al afacerii acestuia, in baza art. 138 din Legea insolventei.

Preluarile ostile prin piata de capital sunt putin probabile in Romania, in prezent, dar pot fi organizate preluari ostile mult mai energic si cu mult mai multa frecventa in procedurile de insolventa. Cele doua modalitati utilizabile in acest scop sunt preluarea prin plan de reorganizare si preluarea prin lichidarea in bloc174. Cele doua tipuri de preluari sunt ostile fata de debitor/actionarii sai majoritari, dar fata de creditori, care controleaza firma aflata in procedura de insolventa, sunt preluari amiabile, negociate. Creditorii pot utiliza pentru preluare fie fonduri proprii (inclusiv creanta cu care sunt inscrisi in tabelul creditorilor), fie fonduri atrase. Creanta inscrisa in tabelul definitiv se poate converti in actiuni, initiativa venind din partea creditorilor175.

Reorganizarea propusa de debitor are, oricum, foarte mici sanse in practica, intrucit el este in insolventa, deci intr-o stare de minima credibilitate din partea creditorilor si a mediului de afaceri, iar reorganizarea propusa de administratorul judiciar se bazeaza fie pe investitii ale tertilor, fie pe aranjamente cu creditorii, foarte rar fiind bazate pe noi angajamente financiare ale actionarilor existenti ai debitorului. De aici concluzia ca creditorii interesati in preluarea afacerii debitorului au cale libera si facila catre acest final. Mecanismele procedurii insolventei nu trebuie, insa, utilizate abuziv in scopul facilitarii unor preluari ale controlului. Practica a aratat ca diverse scheme dubioase au implicat actionari semnificativi, manageri externi si uneori chiar si creditori in actiuni care au condus firme care nu erau realmente insolvabile la situatia de a fi declarate in faliment.

108. Administratorul judiciar este si el o persoana indrituita sa propuna un plan de reorganizare, desi calitatea sa de organ al procedurii, care este tinut de obligatia de impartialitate, ar putea fi pusa in discutie, atit la sustinerea planului, cit si la implentarea sa. Chestiunea este delicata, mai ales ca, pentru realizarea planului, administratorul este remunerat cu un onorariu de succes aplicabil asupra sumelor distribuite creditorilor. O situatie deosebita poate apare in cazul in care judecatorul sindic decide, in baza art. 98 alin.3 teza a doua, sa ceara unui practician in insolventa sa evalueze sansele unui plan de reorganizare propus de administratorul judiciar. Daca evaluarea va fi defavorabila, administratorul judiciar este expus schimbarii, fie in perioada de observatie (pentru cazul in care un alt plan concurent este inca posibil), fie ca urmare a trecerii la faliment, motiv pentru care judecatorul-sindic ar trebui sa aiba retineri in a numi un astfel de evaluator, pentru a nu pune administratorul judiciar, specialist in insolventa si el, ca si evaluatorul numit de judecatorul-sindic, intr-o astfel de situatie nedorita.

Din art. 59 alin.3 din Legea insolventei rezulta ca, in raportul sau „cauzal”, administratorul judiciar trebuie sa isi manifeste o pozitie ferma referitoare la sansele reorganizarii. Daca raportul arata ca activitatea debitorului poate fi redresata pe baza de plan, atunci in acelasi raport el va trebui sa precizeze fie ca recomanda planul propus de debitor, la intocmirea caruia colaboreaza sau nu cu debitorul, fie ca intentioneaza sa propuna un alt plan, “singur” sau impreuna cu unul sau mai multi creditori. In caz contrar, se va trece la faliment, omisiunea pronuntarii asupra reorganizarii putind fi sanctionata cu inlocuirea administratorului judiciar cu un alt lichidator provizoriu. Trecerea la faliment poate fi blocata doar in ipoteza in

174In acest caz nu se « cumpara » societatea, ci activele sale patrimoniale, libere de orice sarcini, ipoteci si datorii. Vinzarea in bloc se aproba de catre creditori, cu majoritatile cerute de lege. Vinzarea in bloc presupune active in stare functionala. Asadar, se vind fie intreprinderea (afacerea) debitorului, fie parti din ea. Cumparatorul poate sa vrea activele pentru orice scop, inclusiv pentru a schimba total destinatia acestora, dar afacerile mari, specializate, nu se cumpara pentru a fi demolate, ci pentru a fi operate in continuare sau pentru a fi revindute. Este vorba, deci, tot de o preluare, iar investitorii interesati pot fi concurenti ai debitorului, fonduri de venture capital etc. 175Planul propus de debitor/administratorul judiciar nu poate duce la conversia creantei in actiuni, fara acordul creditorilor.

care creditorul/creditorii care detin cel putin 20% din creantele inscrise in tabelul preliminar al creantelor isi manifesta intentia de a depune un plan (art. 60 alin.2) sau in ipoteza in care, intre timp, s-a confirmat un plan de reorganizare (art.60 alin.4)176.

Un raport asemenator este prevazut si la art. 54 din Legea insolventei, cu exceptia faptului ca termenele implicate sunt mai reduse, intrucit se presupune ca debitorul ar trebuie sa treaca la faliment in procedura simplificata. Ca si in procedura generala, insa, si in acest caz raportul administratorului judiciar poate propune intrarea in faliment sau continuarea perioadei de observatie din procedura generala, ceea ce este cu totul paradoxal. A se observa ca, prin raportul pe care trebuie sa il depuna in baza art. 54 din Legea insolventei (raport denumit si “raportul de 30 de zile”, pentru a fi diferentiat de raportul „cauza”), administratorul judiciar poate face reversibila starea de faliment in procedura simplificata, din moment ce el poate propune “continuarea perioadei de observatie din procedura generala”. Perioada de observatie are ca efect si indrituirea debitorului, a administratorului judiciar si a creditorilor de a propune un plan, ceea ce, in mod evident, rastoarna principiile acceptate ca stind la baza reglementarii referitoare la falimentul simplificat.

Administratorul judiciar poate utiliza, pentru finantarea executarii planului, fonduri din vinzarea de active excedentare, majorari de capital social (aporturi noi de la actionarii debitorului), fuziuni sau divizari, dar si finantari de la terti, cum ar fi fondurile de investitii cu capital de risc (venture capital).

§3. Continutul minim al planului

109. Planul de reorganizare trebuie sa contina, in esenta, informatii relative la debitor, la managementul acestuia si la actionarii sai semnificativi, prezentarea activului, evaluarea patrimoniului, sursele de finantare pe perioada reorganizarii, previziunea situatiilor financiare (cash flow) si programul de plata a creantelor in perioada de reorganizare.

Din definitia planului de reorganizare, prevazuta de art. 3 pct. 20 din Legea insolventei, rezulta ca planul ar trebui sa prevada, impreuna sau separat, (i) restructurarea operationala sau financiara a debitorului, (ii) restructurarea corporativa a debitorului prin modificarea structurii de capital social si (iii) restringerea activitatii prin lichidarea unor bunuri din averea debitorului.

Art. 95 din Legea insolventei este, insa, mult mai vast, textul preconizind un numar de indicatii obligatorii ale planului, un program de plata a creantelor, o serie de mentiuni obligatorii ale planului si, in fine, mai multe alternative de realizarea a planului.

Indicatiile obligatorii ale planului sunt :(i) perspectivele de redresare in raport cu posibilitatile si specificul activitatii debitorului, cu

mijloacele financiare disponibile si cu cererea pietei fata de oferta debitorului ; (ii) modalitatea de selectie, desemnare si inlocuire a administratorilor si directorilor ;(iii) programul de plata a creantelor, definit de art. 3 pct.22 ca fiind « tabelul de creante

mentionat in planul de reorganizare care cuprinde cuantumul sumelor pe care debitorul se obliga sa le plateasca creditorilor, prin raportare la tabelul definitiv de creante si la fluxurile de numerar aferente planului de reorganizare, […] precum si termenele la care debitorul urmeaza sa plateasca acester sume ». Programul de plata a creantelor, confirmat odata cu intregul plan de

176Ipoteza este complet absurda, intrucit un plan de reorganizare nu poate fi depus decit dupa afisarea tabelului definitiv. Pentru a intra in procedura de confirmare, planul trebuie depus, iar depunerea planului se situeaza, de obicei, la un moment ulterior afisarii tabelului definitiv, mai précis, in cele 30 de zile ulterioare. Chiar daca planul este depus mai devreme, votul asupra sa nu poate fiind dat decit de catre debitorii care sunt inscrisi in tabelul definitiv. Cu atit mai putin un plan poate fi confirmat in cele 60 de zile de la data deschiderii procedurii.

reorganizare, nu este altceva decit un tabel definitiv al creantelor modificat. Termenele de plata din programul de plata sunt esentiale intrucit depasirea acestora poate insemna esecul planului de reorganizare, judecatorul-sindic putind dispune trecerea la faliment daca aceste termene sunt depasite.

Planul trebuie sa contina urmatoarele mentiuni obligatorii : (i) categoriile de creante care nu sunt defavorizate ; votul creditorilor care fac parte din

aceasta categorie este prezumat favorabil planului, intrucit instituirea reorganizarii judiciare nu ii prejudiciaza pe creditorii in cauza ;

(ii) tratamentul categoriilor de creante defavorizate ; notiunea de « categorie de creanta defavorizata » este definita de art. 3 pct.21, conform caruia se prezuma a fi defavorizata categoria de creante pentru care planul prevede o modificare, in sensul reducerii cuantumului, al garantiilor si al altor accesorii, al reesalonarii sau al reducerii valorii actualizate a creantei sub valoarea admisa in tabelul definitiv al creantelor ; a se observa ca legea vorbeste de categoria de creante, si nu de creanta concreta, ceea ce inseamna ca modificarile creantei exemplificate de art. 3 pct.21 se pot aplica numai unei clase (categorii) de creante in mod egalitar, fiind interzisa modificarea unei creante concrete in alte conditii decit cele aplicate in mod generic categoriei din care face parte creanta respectiva.

Planul va trebui sa specifice in detaliu « masurile adecvate » de aplicare a sa. Legea insolventei prevede, in art. 95 alin.6, un numar foarte mare de potentiale « masuri

adecvate ». Dintre aceste « masuri adecvate», unele sunt, in realitate, consecinte generice ale reorganizarii (pastrarea conducerii afacerii sale de catre debitor, sub controlul si supravegherea administratorului judiciar177), altele sunt interdictii ale unor operatiuni [lit. K – « planul de reorganizare nu poate prevedea conversia creantelor bugetare in titluri de valoare » ; lit.L, lit.a) – « prohibirea emiterii de actiuni fara drept de vot »], altele sunt explicatii ale unei masuri propriu-zise de realizare a planului (lit. F – « lichidarea partiala sau totala a activului debitorului in vederea executarii planului se face potrivit art. 116-120 », adica textele referitoare la lichidare in cadrul procedurii falimentului), iar altele sunt obligatii impuse unor terti (lit. L, cu referire la persoanele prevazute la lit. C si lit. D, adica la persoanele catre care se transmit active sau la societatea care rezulta din fiziune).

In realitate, planul trebuie sa prevada alternativ, ca masuri de realizare a sa : (i) continuarea activitatii debitorului prin restructurarea operationala si/sau financiara a

debitorului, schimbarea actionariatului sau modificarea capitalului social; reducerea capitalului social poate fi necesara pentru “scoaterea” pierderilor din bilant, urmata de majorarea capitalului social fie prin noi aporturi ale actionarilor existenti, fie prin noi aporturi ale unor terti investitor; emiterea de parti sociale sau actiuni noi reprezinta un efect al noilor aporturi si nu masuri in sine de realizare a planului, asa cum considera, in mod gresit, legiuitorul, in art. 95 alin.6 lit. J; daca debitorul este un emitent de valori mobiliare in sensul Legii nr.297/2004 privind piata de capital, emiterea noilor actiuni este supusa dispozitiilor Legii pietei de capital, inclusiv cele referitoare la oferta publica de valori mobiliare; “titlurile de valoare” presupuse de implementarea planului pot fi emise si in favoarea unor creditori, cu conditia ca acestia din urma sa fie de acord cu aceasta emisiune; acordul creditorilor trebuie sa fie expres si dat in forma scrisa; creantele bugetare nu pot fi convertite in actiuni ca masura de realizare a planului178; in lipsa de astfel de masuri de

177Legea omite, de altfel, sa trateze ipoteza in care fie creditorii, fie administratorul judiciar au propus si urmeaza sa implementeze planul, precum si ipoteza in care debitorul este desesizat si administrarea afacerii sale trece la administratorul judiciar, fara a se elimina sau intrerupe reorganizarea. 178 Dispozitia, parvenita in lege ca urmare a scandalului Rafo, este excesiva sau, in orice caz, insuficient gindita. Scopul acestei prohibitii pare a fi acela de a bloca ajutoare de stat mascate sub forma unor planuri de reorganizare.

finantare, planul trebuie sa prevada alte resurse financiare, precizind sursa de provenienta a acestora;

(ii) fuziunea sau divizarea debitorului; fuziunea presupune disparitia ca persoana juridica a societatii absorbite (sau a celei contopite); daca debitorul este societatea absorbanta, atunci planul de reorganizare se continua, el presupunind atit o majorare de capital social cu capitalul social al societatii absorbite, ci si o majorare a masei credale (creditorii celor doua sau mai multe societati participante lafuziune se reunesc in tabelul creantelor fata de debitor), ceea ce prespune ca tabelul creantelor se modifica masiv prin programul de plata a creantelor; daca, in schimb, debitorul este societatea care urmeza a dispare ca efect al fuziunii, atunci apare o problema teoretica si practica deosebita : procedura insolventei se inchide pentru disparitia personalitatii juridice a debitorului, ceea ce inseamna ca o hotarire de deschidere a procedurii si o hotarire de confirmare a planului pot fi anihilate prin votul combinat al creditorilor, al actionarilor debitorului si al actionarilor societatii absorbante (care este o societate in bonis sau o alta societate in insolventa); dupa realizarea fuziunii, procedura se inchide in cazul in care societatea absorbanta este o societate in bonis; divizarea este prefigurata si ea (sub formula de la art.95 alin.6, lit. C, “transmiterea tuturor sa a unora dintre bunurile averii debitorului catre una ori mai multe persoane […] juridice, constituite anterior sau ulterior confirmarii planului”) ca o masura adecvata de realizare a planului; intr-adevar, “transmiterea” la care se refera art. 95 alin.6 lit. C poate fi o transmitere in schimbul unui prêt (vinzare sau locatiune) sau o transmitere cu titlu de aport la capitalul social al unei alte societati, pentru care debitorul va primi actiuni sau parti sociale;

(iii) restrangerea activitatii prin lichidarea unor bunuri din averea debitorului (lichidarea totala sau partiala) sau prin distribuirea acestora catre creditori, in contul creantelor; legea impune ca lichidarea sa se efectueze conform reglementarilor referitoare la lichidarea in caz de faliment; dispozitia este o greseala conceptuala, intrucit planul este confirmat de judecatorul-sindic, dupa ce va fi fost votat de creditori; a relua toate procedurile de vinzare din cadrul lichidarii este antieconomic si contrar principiului celeritatii; a se observa ca vinzarea in bloc si vinzarea de imobile prin negociere directa presupun un nou vot in adunarea creditorilor si o noua dispozitie de vinzare data de catre judecatorul-sindic; in plus, in cazul vinzarilor de imobile prin negociere directa este obligatorie si asa-numita procedura de supraofertare, procedura care, in mod evident, prelungeste inutil perioada de realizare a planului;

(iv) esalonarea, scutirea de dobinzi si alte costuri, remiterea totala sau partiala de datorie, modificarea sau stingerea garantiilor reale; remiterile de datorie au efecte benefice asupra debitorilor dar, deoarece se contabilizeaza ca venituri, pot conduce la obtinerea unui profit impozabil, de unde un potential risc de esec al planului.

110. Principala componenta a planului o reprezinta planul de afaceri. Planul de afaceri trebuie sa prevada sursele de finantare ale reorganizarii si fluxurile sale

financiare (cash flow). Un plan de reorganizare judiciara este serios si poate fi luat in calcul la vot de catre creditori doar in cazul in care el prezinta credibilitate, adica denota sanse reale de realizare. Trecutul recent al întreprinderii trebuie să poată duce la opinia că întreprinderea e redresabilă. Spre exemplu, nu este serioasă o ipoteză de realizare în viitor a unui profit, dacă în

Intr-adevar, conversia creantelor bugetare in actiuni emise de contribuabil este, de cele mai multe ori, un ajutor de stat. Dar nu orice ajutor de stat este ilegal sau interzis. In conditii de transparenta, cu acordul creditorului bugetar si sub controlul judiciar al judecatorului-sindic, conversia creantelor bugetare in actiuni nu este un ajutor de stat ilegal. Refuzul conversiei in actiuni se poate dovedi antieconomic, in cazurile in care numai prin conversia respectiva debitorul – si, implicit, salariatii sai – ar putea fi salvat.

ultimul an pierderile au fost mari şi s-au acumulat rapid. In analiza potentialului de reusita a planului, creditorii votanti analizeaza si modul in care se comporta debitorul in perioada de observatie, interval in care gestiunea întreprinderii trebuie să fie ireprosabila. Estimarea sanselor de reusita a planului are in vedere, in principal, profitul şi excedentul de trezorerie previzionate, precum si un minim de lichidităţi estimate care sa permita concluzia ca planul va putea duce atit la plata datoriilor curente, rezultate din continuarea procedurii, cit si la achitarea, conform programului de plati, a datoriilor anteriorare deschiderii procedurii.

Pentru elaborarea planului de reorganizare sunt utile studii de piaţă pentru sectorul in care activeaza sau isi propune sa activeze debitorul, care sa reliefeze tendinţele pieţei si ale preţurilor, analiza evoluţiei preconizate a costurilor salariale şi ale principalelor materii prime şi utilităţi, rapoarte tehnice privind diagnosticul echipamentelor societăţii, gradul de uzură, randamentele estimate, sumele necesare pentru reparaţii şi pentru dotare cu noi echipamente si licenţe, o structură a costurilor fiecărui produs prognozat a se fabrica, estimări privitoare la evoluţia preţului imobilelor pentru a fundamenta anumite vânzări, estimări ale evoluţiei cursului valutar, ale evolutiei fiscalitatii, estimări privind investiţiile de mediu necesare respectării reglementărilor comunitare, restricţiile legale ce pot afecta produsele societăţii, mărcile, brevetele etc. Previziunile fluxurilor de numerar (cash flow) sunt credibile daca sunt susţinute prin angajamente bancare de creditare a societăţii condiţionate de aprobarea planului de reorganizare, creşteri de capital sau împrumuturi ce urmează a fi acordate de către actionari/asociaţi ori de catre terti investitori, oferte ferme de cumparare a unor active din partea unor cumpărători identificaţi, oferte de creditare a societăţii de către salariaţi sau participarea acestora la capital etc. Opinia fundamentata a administratorului judiciar, daca este favorabila, cintareste greu in balanta opiniilor creditorilor, putind influenta pozitiv votul in adunarea creditorilor. De asemenea, judecatorul-sindic are posibilitatea ca, la momentul solutionarii cererii de admitere in principiu a planului, sa desemneze un un practician in insolventa care sa isi exprime opinia privind posibilitatea de realizare a planului (art.98 alin.3, teza a doua).

Perioada de realizare a planului nu poate fi mai mare de 3 ani de la data confirmarii. La recomandarea administratorului judiciar, perioada de realizare a planului poate fi prelungita cu cel mult 1 an, cu conditia ca recomandarea sa fie data in cel mult 18 luni de la data confirmarii si prelungirea sa fie acceptata prin votul a cel putin doua treimi dintre creditorii aflati in sold la acea data.

§4. Procedura confirmarii planului

111. Proiectul de plan se depune, in copie, in termenul legal de 30 de zile de la data afisarii tabelului creantelor, la grefa instantei si la registrele in care este inregistrat debitorul (registrul comertului sau registrul societatilor agricole). O copie a proiectului de plan va fi comunicata, dupa caz, debitorului, administratorului special si comitetului creditorilor. A se observa ca, in acest caz, nu sunt aplicabile dispozitiile art. 7 referitoare la comunicarea actelor procedurii prin Buletinul procedurilor de insolventa.

Avind in vedere ca proiectul planului se depune la grefa instantei si se inregistreaza in registrul comertului, rezulta ca orice persoana interesata si, in special creditorii si salariatii debitorului, pot consulta proiectul de plan in vederea votarii lui sau, dupa caz, a contestarii lui.

Desi ar putea parea ca depunerea planului in termenul legal si publicizarea lui prin depunerea la grefa si la registrele unde este inregistrat debitorul ar fi suficiente pentru o confirmare a planului intr-o perioada rezonabila de timp, in realitate, lucrurile sunt mult mai

complexe. Pentru ca reorganizarea ceruta de debitor sa aiba sanse, cererea debitorului trebuie introdusa inainte de instalarea insolventei, mai précis, in stadiul de insolventa iminenta sau, in orice caz, in stadiul incipient al insolventei cind numarul creditorilor si tensiunea in rindurile acestora cauzata de jena financiara a debitorului nu sunt prea mari. Intentia de reorganizare trebuie insotita si de indicarea unui practician in insolventa, cunoscator al afacerii debitorului, care sa fie numit administrator judiciar si care sa faciliteze procedura confirmarii planului. Intentia de reorganizare trebuie sa se concretizeze nu intr-o simpla declaratie, ci trebuie sa fie insotita de o schita sau chiar de un plan de reorganizare, care sa formeze convingerea creditorilor ca intentia debitorului este serioasa. In fine, debitorul trebuie sa fie in masura sa dovedeasca existenta unor fluxuri de numerar suficiente pentru acoperirea necesitatilor curente ale afacerii sale, precum si pentru acoperirea, intr-o proportie cit mai mare si intr-un timp cit mai scurt, a datoriilor scadente ale debitorului. A se observa ca, in privinta fluxurilor de numerar, debitorul ar trebui sa se abtina de la a obtine bani din vizari de active inainte de deschiderea procedurii insolventei, pentru a nu se expune unei actiuni in anulare care ar compromite reorganizarea. In lipsa unor astfel de conditii prealabile, sansele ca planul debitorului sa se realizeze sunt minime. In privinta planului propus de administratorul judiciar sau de creditori, toate informatiile si demersurile necesare planului debitorului trebuie obtinute intr-un termen foarte scurt, de maxim 30 de zile de la afisarea tabelului definitiv (in cazul creditorilor), sau chiar de 60 de la deschiderea procedurii (in cazul administratorului judiciar). Un plan in aceste conditii trebuie sa aiba premise foarte favorabile pentru a fi implementat, adica afacerea debitorului sa aiba perspective foarte solide de redresare, singura conditie a succesului find indepartarea debitorului de la conducerea afacerii sale. Altfel, esecul planului de reorganizare nu mai este doar un esec al debitorului, ci si al administratorului judiciar sau al creditorului care l-a propus, cauzind foarte multe consecinte neplacute acestora, inclusive indepartarea administratorului judiciar de dosarul respectiv, in care nu va mai fi numit lichidator judiciar, sau falimentul creditorului, antrenat de angajarea in esecul reorganizarii debitorului.

In practica, foarte rar – sau aproape deloc – se intilnesc situatii in care banci sau alte institutii financiare sa accepte sa finanteze o reorganizare judiciar, deorece normele de prudenta bancara sunt, in mod exagerat, foarte stricte cu debitorii aflati in insolventa. Nu exista inca, in Romania, institutii financiare sau fonduri cu capital de risc specializate care sa se implice in reorganizari judiciare, desi piata reorganizarilor este - sau poate fi – considerabila. De aceea, sursele de finantare ale reorganizarii sunt, in majoritatea covirsitoare a cazurilor, vinzarea de active si infuzia de capital. Vinzarea totala a activelor, in bloc, este foarte “atractiva”, in cazul in care afacerea debitorului este localizata in zone cu potential de dezvoltare imobiliara ridicat. Afacerea respectiva este fie relocata, fie lichidata in totalitate, cu consecinte favorabile fata de creditori, dar cu posibila disparitie a debitorului (ceea ce este paradoxal, intrucit planul de reorganizare trebuie sa propuna continuarea afacerii debitorului).

Este evident faptul ca, daca un debitor este insolvabil sau daca nu mai exista piata pentru produsele debitorului, sansele de reorganizare sunt minime,

112. Art. 98 alin.2 din Legea insolventei reglementeaza o procedura de admitere a planului (denumita “admitere in principiu” in vechea reglementare), care presupune citarea si audierea persoanelor care au propus planul, a debitorului, a administratorului judiciar si a comitetului creditorilor.

Procedura admiterii planului este inutila si complicata, mai ales ca persoanele respective sunt nu numai citati, ci si audiati, iar in practica sunt citati la sedinta respectiva toti membrii

comitetului creditorilor, si nu doar comitetul creditorilor in sine, ca entitate. Asa cum am aratat si in cap. V, sunt cazuri in practica in care s-au desfiintat, prin admiterea unor contestatii in anulare pentru nelegala citare hotariri date in recurs fara citarea membrilor in comitetul creditorilor. Judecatorul sindic efectueaza o verificare pur formala a indrituirii persoanei in cauza de a propune planul si a continutului minim al planului, chestiuni care pot fi foarte simplu verificate si de un secretar al sedintei adunarii creditorilor. Judecatorul sindic nu are nici macar dreptul de a alege intre mai multe planuri de reorganizare, el neputind face altceva decit sa transmita adunarii creditorilor spre votare toate eventualele planuri depuse.

Este adevarat ca, la solutionarea cererii de admitere in principiu, judecatorul sindic poate cere unui practician in insolventa sa isi spuna parerea asupra sanselor de realizare a planului, dar dispozitia legala respective mai mult incurca decit sa ajute. Daca planul este depus de administratorul judiciar, practicianul in insolventa despre care vorbeste art. 98 alin.3 teza a doua poate fi altul, dar in acest caz ar apare o chestiune de eficienta a administratorului judiciar si de veridicitate a constatarilor sale din raportul cauzal. Daca verdictul celuilalt practician in insolventa este nefavorabil, primul este expus schimbarii prin trecerea la faliment. Daca planul este propus de debitor sau creditori, este inutila aprecierea unui alt practician in insolventa, fiind suficienta opinia administratorului judiciar din raportul sau cauzal sau dintr-un raport separat, cerut de judecator in legatura cu planul propriu zis.

In mod normal, decizia asupra planului ar trebui sa apartina creditorilor, judecatorul sindic limitindu-se la a verifica formal conditiile de valabilitate ale hotaririi adunarii creditorilor si a omologa, apoi, planul de reorganizare, care nu este altceva decit un contract judiciar intre persoana care proprune planul (debitor, administrator judiciar, creditor) si creditorii inscrisi in tabelul definitiv al creantelor. Interventia dubla a judecatorului-sindic este de natura a complica procedura de confirmare a planului care, si asa, este complexa si deosebit de dificila.

Hotarirea de admitere a planului este supusa recursului. Respingerea cererii de admitere a planului sau, dupa caz, desfiintarea in recurs a hotaririi de admitere a planului duce automat la falimentul debitorului.

113. Dupa admiterea planului se urmeaza o noua – si inutila – publicitate referitoare la acesta. Art. 99 alin.2 prevede ca judecatorul va dispune ca, in termen de 5 zile de la admitere, un anunt referitor la propunerea planului (??! - n.n., Gh. P.) se va publica in Buletinul procedurilor de insolventa, cu indicarea celui care l-a propus, a datei cind se va vota asupra planului (care nu va fi mai mare de 25 de zile de la data admiterii planului) si a faptului ca se va putea vota prin corespondenta, precum si a datei de confirmare a planului, care nu va depasi 15 zile de la data exprimarii votului asupra planului. Nu se stie de ce legiuitorul a simti nevoie unei a doua publicari a planului si a celui care l-a propus, din moment ce o astfel de publicare a fost déjà efectuata inainte de admiterea planului. Nu se stie nici de ce se mai vorbeste inca de anuntul referitor la propunerea planului, din moment ce suntem déjà in faza ulterior admiterii acestuia. De altfel, textul mai contine doua paradoxuri incredibile, intrucit admite implicit ca adunarea creditorilor poate avea loc inainte de afisarea tabelului definitiv si ca actionarii ar putea vota asupra planului. Astfel:

-art. 99 alin.1 dispune ca, dupa admiterea planului, judecatorul sindic va da dispozitie administratorului judiciar sa convoace adunarea creditorilor si debitorul. Data este fixate in functie de un termen maxim de 25 zile, dar termenul este calculat in asa fel incit data adunarii sa nu fie fixata mai inainte de afisarea tabelului definitiv de creante (subl.n., Gh. P.). Ipoteza este absurda, intrucit pina la afisarea tabelului definitiv al creantelor nu exista creditori care sa fie

indreptatiti sa participe la votul asupra planului de reorganizare. In realitate, textul contine mai multe reminiscente ale vechii reglementari a reorganizarii din fosta Lege nr.64/1995, care permitea concluzia ca votul asupra planului s-ar fi putut da inainte de afisarea tabelului definitiv al creantelor. Asadar, termenul de 25 de zile curge de la data admiterii planului, orice alta solutie fiind absurda;

-art. 99 alin.3 dispune ca actionarii (subl.n., Gh. P.) si creditorii cu titluri de valoare la purtator vor trebuie sa depuna originalele la administrator [...] sub sanctiunea decaderii din dreptul de a vota; dar dreptul de vot asupra planului apartine doar creditorilor indreptatiti sa participe la procedura, nu si actionarilor, ceea ce face inexplicabil textul legal citat.

114. Modul in care se desfasoara votul in adunarea generala este reglementat de art. 99. In prealabil, trebuie precizat ca nu orice creditor poate participa la acest vot. Creditorii straini de procedura si creditorii cu creante inscrise provizoriu in tabelul creantelor nu au drept de vot. Daca sunt contestatii care impiedica afisarea, intr-un timp rezonabil, a tabelului definitiv al creantelor, in asa fel incit sa se poata publica, admite si vota un plan de reorganizare, judecatorul-sindic va dispune trecerea creantei respective pe tabel, ca creanta inscrisa provizoiru. Creditorul in cauza nu va avea drept de vot in adunarea creditorilor referitoare la votul asupra planului.

Pe de alta parte, spre deosebire de celelalte tipuri de adunarea a creditorilor, in cazul carora nu este posibil votul prin corespondenta, in cazul adunarii creditorilor convocata pentru votul asupra planului votul prin corespondenta este permis de art. 99 alin.2.

Adunarea creditorilor este convocata, organizata si prezidata de administratorul judiciar. La sedinta de vot asupra planului este convocat si debitorul (in mod normal, debitorul este doar invitat la adunarile creditorilor).

Adunarea creditorilor convocata pentru votul asupra planului se concretieaza intr-o hotarire, supusa acelorasi conditii de valabilitate ca si celelalte hotariri ale adunarii creditorilor si, deci, si unei eventuale actiuni in anulare, care va fi solutionata de judecatorul-sindic odata cu cererea de confirmare a planului.

Dinamica votului in adunarea creditorilor este complexa. Aplicarea mecanica a textului legal poate duce fie la blocaje, fie la formarea unor majoritati false.

Astfel, conform art. 100 din Legea insolventei, la începutul şedinţei de vot, administratorul judiciar va informa creditorii prezenţi despre voturile valabile primite în scris.

Fiecare creanţă beneficiază de un drept de vot179, pe care titularul acesteia îl exercită în categoria de creanţe din care face parte creanţa respectivă.

Legea creeaza trei categorii de baza de creante si o categorie suplimentar, care votează separat: (i) creditorii cu creanţe garantate; (ii) creditorii bugetari; (iii) furnizorii de utilitati sau de materii prime pentru care debitorul este consumator captiv; (iv) ceilalţi creditori chirografari.

Categoria suplimentara de creante se justifica atit pentru caracteristicile special ale creantelor respective (debitorul este consumator captiv pentru produsele furnizate de titluarul creantei respective), cit si datorita necesitatii crearii unei certitudini a votarii planului de reorganizare. Un plan va fi socotit acceptat de o categorie de creanţe dacă în categoria respectivă planul este acceptat de o majoritate absolută din valoarea creanţelor. Daca majoritatea nu poate fi

179 Nu este vorba de un vot in personam, ci de un drept de vot care se exercita in functie de valoarea creantei, majoritatea necesara pentru aprobarea planului fiind cea de la art. 100 alin.4 (majoritatea absoluta din valoarea creantelor din categoria respectiva). Asadar, nu este vorba de o inversare a regulii majoritatii ca valoare a creantei in favoarea regulii “un om – un vot”, ci de aceeasi regula, dar neindeminatic formulata.

obtinuta in cadrul categoriei respective, atunci este utila crearea unei categorii suplimnetare de creditori, care sa poata vota planul.

Categoriile care, direct sau indirect, controlează, sunt controlate sau se află sub control comun cu debitorul, în sensul legislaţiei pieţei de capital, pot participa la şedinţă, dar pot vota cu privire la plan doar în cazul în care acesta le acordă mai puţin decât ar primi în cazul falimentului. Asadar, nu au drept de vot creditorii afiliati debitorului, pentru ca, altfel, s-ar putea falsifica majoritatea necesara aprobarii planului.

Creditorii care nu sunt defavorizati sunt prezumati a vota pentru plan. Un vot impotriva aprobarii planului din parte acestora ar fi lipsit de interes, deci ar urma sa fie ignorant. In orice caz, va trebui ca cel putin o categorie de creditori defavorizati sa accepte planul.

Categoria de creante defavorizate este definite de art. 3 pct. 21 ca fiind creante propuse a fi modificate prin plan, fie prin reducerea cuantumului, fie prin reducerea garantiilor sau a accesoriilor, fie prin reesalonare sau prin reducerea valorii actualizate a creantelor sub valoare nominala de la data deschiderii procedurii.

De asemenea, nici una dintre categoriile care respinge planul nu trebuie sa primeasca mai putin decit ar primi in faliment, iar in cazul in care o categorie defavorizata respinge planul, nici o categorie inferioara nu primeste mai mult decit ar fi primit in faliment.

Creditorii bugetari pot acorda inlesniri la plata in conditiile art. 125 din Codul de procedura fiscala. Planul de reorganizare nu este supus acestor dispozitii, intrucit, pe de o parte, procedura de confirmare a sa este reglementata de o lege speciala in raport de Codul de procedura fiscala si, pe de alta parte, conformarea este o procedura judiciara, care nu se poate confunda cu procedura administrativa a inlesnirilor la plata. Asadar, si creditorii bugetari pot vota planul, chiar daca in plan se prevad esalonari, reduceri de dobinzi si penalitati si chiar stergeri de datorii. Fiind vorba de o procedura judiciara, transparenta si supusa votului creditorilor, inseamna ca eventualele ajustari ale creantelor bugetare contra debitorului nu reprezinta o forma de ajutor de stat care sa fie supusa unei aprobari prealabile din partea autoritatilor din domeniul concurentei sau care sa fie interzise.

In practica, foarte rar se intimpla ca creditorii bugetari sa accepte ca creanta bugetara sa fie platita intr-o proportie ma mica de 100%. Asadar, aceste creante trebuie trecute in programul de plata cu intreaga valoare, pentru a nu risca un vot negativ asupra planului. In acest caz, trebuie ca cel putin una dintre categoriile defavorizate sa accepte planul. Cum si creditorii garantati sunt greu de convins sa accepte modificari ale crantelor lor, rezulta ca, de obicei, se creeaza o categorie suplimentara dintre creditorii furnizori de utilitati, care vor fi defavorizati prin plan si care, in acelasi timp, sa fie convinsi sa accepte planul. Fiind vorba de furnizori de utilitati, acest lucru nu va fi foarte greu, intrucit furnizorii de utilitati isi pot pastra astfel un client si, in acelasi timp, nu sunt nevoiti sa distruga infrastructura necesara aprovizonarii debitorului.

115. Confirmarea planului de reorganizare intervine in baza unei hotariri a judecatorului sindic, care va verifica in sedinta publica, in prezenta tuturor creditorilor, a debitorului si a administratorului judiciar, daca hotarirea adunarii creditorilor referitoare la votul asupra planului a fost legal luata, daca s-au respectat conditiile referitoare la majoritatea in cadrul celor trei/patru categorii de creante si majoritatile in cadrul fiecarei categorii in parte, daca s-au respectat conditiile referitoare la creantele defavorizate si, in fine, daca planul asigura un tratament corect si echitabil fiecarei creante defavorizate.

Un singur plan de reorganizare poate fi confirmat.

Hotarirea de confirmare a planului este si ea, ca orice alta hotarire a judecatorului syndic, supusa recursului. Respingerea cererii de confirmare sau desfiintarea hotaririi de confirmare a planului duce automat la falimentul debitorului.

§5. Perioada reorganizarii judiciare

116. Coordonatele esentiale ale perioadei reorganizarii judiciare pot fi rezumate dupa cum urmeaza :

a. Hotarirea judecatorului sindic de confirmare a planului de reorganizare face trecerea la faza definitiva, de tratament judiciar a procedurii insolventei, in modalitatea reorganizarii judiciare. Dupa confirmarea planului, debitorul este in perioada reorganizarii judiciare.

b. Planul confirmat este un titlu executoriu in contra debitorului, dar si in contra creditorilor, inclusiv a celor care au votat contra planului. Masurile propuse in plan se impun cu caracter executoriu debitorului, care va trebui sa ia masurile organizatorice, financiare, de personal, de marketing si structurale prevazute in plan.

c. Primul efect al confirmarii planului este acela ca intreprinderea debitorului se reorganizeaza conform planului. In mod evident, activitatea debitorului continua, in conditii similare celor impuse debitorului in perioada de observatie. Dupa momentul confirmarii planului, afacerea debitorului se realizeaza conform planului, chiar daca afacerea preconizata in plan nu mai respecta liniile obisnuite ale activitatii debitorului de dinainte de deschiderea procedurii.

d. Cel de-al doilea efect al confirmarii planului este acela ca creantele si drepturile creditorilor si ale celorlalte parti interesate180 se modifica astfel cum se prevede in plan. Modificarea acestor creante este ireversibila. In cazul intrarii in faliment dupa confirmarea unui plan de reorganizare, titularii acestor creante vor putea participa la distribuiri numai cu valoarea creantelor prevazute in programul de plati, mai putin cota incasata in timpul reorganizarii (art.110 din Legea insolventei)181. Desi creanta in sine se modifica ireversibil ca urmare a confirmarii palnului, garantia aferenta creantei nu se stinge si nici nu se modifica prin plan, ci numai prin acordul expres, prealabil si dat in aceeasi forma in care este facuta conventia de garantiei, al creditorului. De altfel, creditorii conserva actiunile lor contra co-debitorilor si a fidejusorilor, pentru intreaga valoare a creantelor lor, chiar daca au votat planul (art.102)182, iar garanţiile reale şi personale constituite pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate prin planul de reorganizare rămân valabile în favoarea creditorilor pentru plata sumelor datorate acestora potrivit planului de reorganizare (art.111). In plus, conform art. 112 alin.(1) din Legea insolventei, creditorii nu sunt obligaţi să restituie sumele încasate în cursul reorganizării.

180 Nu este foarte clar cine sunt aceste „celelalte parti interesate”. Poate actionarii? Poate expertii neplatiti inainte de confirmarea planului?181 Dispozitia poate parea injusta, intrucit o indulgenta a creditorului la adresa debitorului sau un calcul rezonabil situate la data votului asupra planului care prevede modificarea creantei poate sa se traduca intr-o stergere in parte a creantei. Dar trebuie sa retinem ca prin plan nu se poate prevedea o cota de plata a unei categorii de creante care sa fie mai mica decit cota falimentara prevazuta pentru categoria respectiva de creante, in caz contrar planul neputind fi confirmat. Asadar, creditorul in cauza nu este prejudiciat, intrucit el va lua din distributiile efectuate in procedura de faliment tot atit cit ar fi luat si in cazul in care nu ar fi existat plan. Dispozitia citata se justifica, de fapt, pe considerentul ca creditorul respectiv nu se poate imogati fara just temei, in devafoarea celorlalti creditori sau a actionarilor debitorului.182 A se observa ca textul legal citat deroga de la principiul accesorium sequitur principalem, intrucit permite supravietuirea unei obligatii de garantie in limitele sale initiale, ciar si in caz de stingere sau reducere a cunatumului obligatiei principale.

e. Reorganizarea judiciara poate dura maximum 3 ani (putind fi prelungita, dupa procedura prevazuta de art. 95 alin.4, cu inca un an).

f. Legea insolventei prevede două mari categorii de planuri de reorganizare: (i) planuri bazate pe reducerea activului debitorului (respectiv lichidarea parţială sau totală a acestuia), în vederea achitării în totalitate a creanţelor restante si (ii) planuri care prevăd reorganizarea operaţională şi/sau financiară a debitorului, având drept urmare o restituire a obligaţiilor faţă de creditori în cuantum cel puţin egal cu cel pe care l-ar fi obtinut in caz de faliment.

g. În ambele variante, esential este tratamentul corect şi echitabil al fiecărui titular de creanţe, atit la momentul confirmarii planului, cit si pe parcursul perioadei de reorganizare.

117. Afacerea debitorului continua in perioada reorganizarii judiciare, conform regulii business as usual.

Art. 103 din Legea insolventei dispune ca debitorul isi va conduce activitatea, sub supravegherea administratorului judiciar si in conformitate cu planul confirmat, pina cind judecatorul sindic va dispune motivat, fie incheierea procedurii insolventei si luarea tututor masurilor pentru reinsertia debitorului in activitatea comerciala183, fie incetarea reorganizarii si trecerea la faliment. Intreprinderea debitorului va fi condusa de administratorul special, sub supravegherea administratorului judiciar (daca debitorul nu a fost desesizat). Actionarii nu pot interveni in conducerea activitatii sau in administrarea averii debitorului, cu exceptia cazurilor expres si limitativ prevazute de lege si in planul de reorganizare. Actionarii pot interveni in viata societatii supuse reorganizarii judiciare doar in cazul in care sunt necesare adunari generale prin care fie sa fie aprobate situatiile financiare anuale, fie sa se modifice actele constitutive, in conditiile planului. Fostii administratori ai debitorului, de dinainte de deschiderea procedurii nu mai au nici o tangenta cu viata societatii de dupa confirmarea planului de reorganizare, cu exceptia cazului in care debitorul a fost desesizat inainte de confirmarea planului sau in cursul reorganizarii, pentru cazurile exceptionale in care debitorul trebuie sa isi exercite acele drepturi procesuale cu caracter exorbitant pe care i le confera Legea insolventei si judecatorul-sindic a decis sa le incredinteze acestora un mandat ad-hoc de reprezentare a debitorului.

Regula business as usual respectiva se aplica in limite similare cu cele aplicabile continuarii activitatii debitorului in perioada de observatie. Actele juridice si platile curente sunt facute de debitor, prin administratorul special (sub controlul si supravegherea administratorului judiciar), sau de administratorul judiciar, daca debitorul a fost desezizat. Actele neobisnuite se incheie in conditiile stabilite prin plan sau, dupa caz, cu acordul prealabil al judecatorului-sindic sau, respectiv, al comitetului creditorilor.

Finantarea reorganizarii, garantiile constituite in perioada de reorganizare, vinzarile de active propuse prin plan, toate acestea se efectueaza in conditiile stabilite prin plan, dar unele dintre acestea fac necesara fie interventia adunarii creditorilor, fie interventia adunarii generale a actionarilor. Spre exemplu, vinzarile de active, chiar daca sunt prevazute prin plan, trebuie sa parcurga formalitatile (complicate si complet inutile) prevazute de lege pentru lichidarea acestora in caz de faliment. Finantarea planului prin majorarea de capital social, cu sau fara cooptarea unui tert investitor, necesita modificari ale actelor constitutive ale debitorului, ceea ce presupune, de obicei, o adunare generala a actionarilor, daca nu sunt indeplinite conditiile art. 95 alin.7 din Legea insolventei pentru ca modificarea actelor constitutive sa fie decisa de adunarea 183Este vorba fie de activitatea economica pe care o realiza debitorul in mod obisnuit inainte de deschiderea procedurii, fie de cea care rezulta din modificarile impuse de plan. Pentru ca debitorul supus reorganizari nu este numai comerciantul, ci si alti debitori care desfasoara activitate economica sub foma de întreprindere, restringerea referintei din text la „asctivitatea comerciala a debitorului” este nejustificata.

creditorilor. Vinzarile de active nepropuse in plan sunt operatiuni juridice neobisnuite care nu pot fi efectuate decit cu prealabila aprobare a judecatorului sindic sau a comitetului creditorilor.

Din dispozitiile art. 112 alin.(3) din Legea insolventei rezulta ca actele efectuate în intervalul dintre data confirmarii planului si data intrarii in faliment, care respecta prescriptiile art. 49 alin.1-2 (acte curente si acte neobsinuite autorizate) si prescriptiile planului de reorganizer,e sunt valabile si opozabile creditorilor, chiar daca se va fi trecut, ulterior, la faliment. Celelalte acte ale debitorului sunt prezumate ca fiind facute in frauda creditorilor si vor fi anulate, cu excepţia cazului în care co-contractantul dovedeşte buna sa credinţă la momentul încheierii actului. A se observa ca, desi se vorbeste si in acest caz de prezumtia de frauda si este vorba tot de o actiune in reintregirea patrimoniului debitorului, nu se poate aplica, prin analogie, intregul regim juridic al actiunii in anularea actelor incheiate de debitor in perioada suspecta, intrucit cocontractantul are dreptul, in cazul prevazut de art. 112 alin.3, sa dovedeasca buna sa credinta si sa obtina respingerea actiunii in anulare. De altfel, suntem in prezenta unor acte juridice ulterioare deschiderii procedurii, si nu anterioare acesteia. In plus, bunul vindut sau transferat altfel decit prin vinzare nu poate fi recuperat de la sub-dobinditor, indiferent de buna sau reaua sa credinta, decit prin mijloacele de drept comun.

Spre deosebire de actele oneroase, actele cu titlu gratuit, efectuate între data confirmării planului de reorganizare şi intrarea în faliment, sunt nule (art. 112 alin.2).

118. Cu exceptia contractelor cu furnizorii de utilitati si a clauzelor contrare din planul de reorganizare, regimul juridic al contractelor in curs de executare este aplicabil, mutatis mutandis, si perioadei de reorganizare. Asadar, dispozitiile art. 86, precum si cele derogatorii de regula din art. 86 alin.1, respectiv, art. 97-92 din Legea insolventei, sunt aplicabile in mod corespunzator si reorganizarii.

Pentru furnizorii de utilitati, Legea stabileste un regim juridic preferential nejustificat si, in orice caz, cu totul imprecis. Art. 104 dispune ca, prin derogare de la art. 38, judecatorul-sindic poate sa dispuna, la cererea furnozorului, ca debitorul sa depuna o cautiune la o banca, drept conditie pentru indatorirea furnizorului de a-i presta serviciile sale pe perioada reorganizarii. Cautiunea este de maxim 30% din costul acestor servicii prestate debitorului si neachitate ulterior deschiderii procedurii. Practic, prin efectul acestui art. 104, se pierde beneficiul art. 38, conform caruia daca debitorul este un consumator captiv al serviciilor prestate de un furnizor de utilitati, acesta din urma nu poate opri furnizarea de utilitati. Desi, prin definitie, debitorul este un consumator captiv pentru serivciile furnizorului respectiv, se observa ca legea pune la dispozitia furnizorului un mijloc de a se elibera de contract, din moment ce se poate institui o cautiune de o asemenea anvergura. In plus, este neclar criteriul de aplicare a procentului de maxim 30%. Este vorba de toate serviciile prestate debitorului si neachitate ulterior deschiderii procedurii, atit cele anterioare, cit se cele ulterioare deschiderii procedurii? Daca ar fi asa, atunci cautiunea de 30% ar fi un bun prilej de a bloca planul, avind in vedere ca suma constituind cautiunea poate fi considerabila. Daca este vorba de creantele rezultind din furnizari de utilitati anterioare deschiderii procedurii, atunci se ridica alte probleme majore. Spre exemplu, ar avea debitorul dreptul, dupa deschiderea procedurii, sa faca plati de creante anterioare deschiderii procedurii? Raspunsul este afimativ, dar platile respective sunt neobisnuite, putind fi facute doar cu autorizarea judecatorului-sindic sau a comitetului creditorilor. Nu cred ca o astfel de plata ar fi interesul debitorului si nici al confirmarii planului, pentru ca furnizorii de utilitati pot fi o categorie (clasa) separata de creditori care, prin votul lor ar putea influenta in mod decisiv soarta confirmarii planului. Plata acestor creante ar elimina clasa creditorilor respectivi. In plus, putem

sa ne intrebam daca plata cautiunii ar putea fi impusa de creditorii – furnizori de utilitati ca o conditie a votului asupra planului. In acest caz, daca se stabileste prin plan un procent mai mic de plata decit cautiunea (spre exemplu, in programul de plati se prevad plati de la 0 la 29% in favoarea creditorilor respectivi, iar cautiunea este de 30%), ce sens mai are cautiunea? In alta ordine de idei, se vorbeste in text de o cautiune care nu va depasi 30% din „costul” serviciilor respective. Conjectural, s-ar putea sustine ca nu este vorba de creanta in sine, ci de pretul de cost al furnizorului pentru producerea si livrarea seriviilor respective, fara marja sa de profit si fara penalitati (??!). In fine, ne putem intreba care este regimul cautiunii : este cautiunea dedicata acoperirii eventualelor pierderi ale furnizorului de utilitati? Daca se trece la faliment, cautiunea se distribuie furnizorului, in contra ordini de preferinta prevazute de art. 123? Legea nu este clara si ar fi hazardanta o solutie, in lipsa oricarei referinte jurisprdentiale.

119. Plata creantelor anterioare deschiderii procedurii se efectueaza conform programului de plati, in conditiile si la termenele prevazute in plan.

Creditorii anteriori deschiderii procedurii isi exercita drepturile rezultate din calitatea lor de creditori indreptatiti sa participe la procedura, in aceleasi conditii cu cele impuse pentru perioada de observatie. Drepturile colective ale acestora se exercita direct, in adunarea creditorilor, si prin reprezentanti, in comitetul creditorilor. Creditorii nu isi pierd nici unul dintre drepturile individuale recunoscute pentru intreaga procedura a insolventei, cu exceptia celor care sunt modificate, restrinse sau sterse prin planul de reorganizare.

Creditorii ulteriori deschiderii procedurii, salariatii si fiscul au o pozitie similara celei pe care o au in perioada de observatie.

Indiferent de categoria din care fac parte, creditorii au dreptul la tratament echitabil pe toata perioada de reorganizare. Pentru a se stabili daca exista tratament echitabil al creditorilor, se evalueaza activele debitorului, comparind situatia acestora în condiţiile continuării activităţii cu situatia lor în condiţiile opririi activităţii şi a vânzării în lichidare a bunurilor.

Platile cuvenite administratorului judiciar, expertilor, practicianului in insolventa chemat sa isi exprime pararea asupra sanselor de realizare a planului etc., se fac la momentele prevazute de lege, cu exceptia cazului in care acestia ar accepta in scris alte termene de plata. Planul trebuie sa precizeze in programul de plati cum va fi asigurata aceasta plata (art. 102 alin.4). Plata va putea fi facuta trimestrial, „pe baza de acte legale”. Nu este deloc clar despre ce plata este vorba : plata sumelor cuvenite administratorului judiciar si a persoanelor auxiliare care concura la procedura sau a plata prevazuta in plan pentru toate creantele, anterioare sau ulterioare deschiderii procedurii? Dincolo de formularea neindeminatica a textului, este clar ca platile pentru operatiunile curente sunt plati curente, platile pentru creantele ulterioare deschiderii procedurii sunt plati curente, iar platile pentru creantele anterioare deschiderii procedurii sunt plati care sunt incluse in programul de plati, care poate sa prevada plati trimestriale, dar nu in mod obligatoriu la acest interval de timp. Platile acestea din urma pot fi facute si lunar sau semestrial, anual, bienal etc.

120. Pentru succesul planului de reorganizare este necesar să fie identificate şi aplicate un set de măsuri de urgenţă care să vizeze, în principal, restructurarea financiară (eşalonate pe maxim un trimestru), şi un program de activităţi cu caracter de permanenţă (eşalonat pe o durată de 3 ani) care privesc domeniul organizatoric, managerial şi tehnologic.

Aparent, dacă termenele şi sumele propuse în planul confirmat sunt respectate, planul este considerat respectat. Totusi, sub aceasta aparenta de normalitate a executarii planului se pot

ascunde mari probleme ale debitorului, astfel ca, in judecata asupra succesului planului, trebuie analizate rentabilitatea activităţii de exploatare, conformitatea cu planul a preţurilor produselor vândute şi a activelor valorificate, evoluţia costurilor efective comparativ cu cele prevăzute în plan, realizarea obiectivelor necesare continuării activităţii (obţinerea, prelungirea sau confirmarea autorizaţiilor, permiselor, avizelor eliberate de organele administrative de mediu, sanitare, sanitar-veterinare, muncă, etc.), pastrarea nucleului de salariati calificati in operatiunile de baza etc. In lipsa acestor semnale pozitive dinspre afacerea debitorului, creditorii ar trebui sa pregateasca cererea de trecere la faliment.

Sursele de finanţare pe perioada reorganizării pot fi noile aporturi ale actionarilor existenti sau a actionarilor noi, cooptati in vederea implementarii planului, creditele bancare sau diferite alte scheme de finantare, precum si vânzarea unora dintre activele debitorului. În cazul în care debitorul este un emitent de valori mobiliare, noile aporturi necesita majorarea de capital social, operatiune care presupune o oferta publica de valori mobiliare. Daca unii dintre actionarii existenti participa la majorarea capitalului social, potentiala depasire a pragului de detinere de actiuni emise de debitor va fi considerata o depasire neintentionata, in sensul art. art. 205 din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, si nu va avea nici una dintre obligatiile aferente depasirii intentionate a pragului de detinere (notificarea CNVM, oferta publica etc.).

Modificarea planului este posibila, cu conditia ca modificarea sa fie necesara pentru succesul planului si ca formalitatile aferente confirmarii planului sa fie respectate si in cazul confirmarii modificarii (publicare, admitere, votare in adunarea creditorilor, republicare, confirmare).

In practica Tribunalului Bucuresti se admite ca un plan poate fi modificat numai in perioada de 30 de zile de la data afisarii tabelului definitiv in care trebuie depus si planul in sine. O astfel de solutie este excesiva, intrucit este posibil ca un plan sa fie implementat cu succes daca, spre exemplu, se invedereaza necesara o vinzare de active sau o investitie a unui tert, neprevazute initial in plan. Daca majoritatea creditorilor, pe categorii de creante si, in cadrul fiecarei categorii, majoritatea creantelor ca valoare, sunt de acord cu modificarea, nu exsita motive intemeiate pentru respingerea de plano a modificarii planului. Este adevarat ca legea nu prevede posibilitatea modificarii planului, dar argumentul nu este deloc pertinent, intrucit :

- daca legea nu interzice modificarea planului, inseamna ca o permite ; - planul este un contract judiciar intre debitor, pe de o parte, si creditorii sai, pe de alta

parte ; daca partile sunt de acord cu modificarea sa, judecatorul sindic trebuie sa admita modificarea, in caz contrar el contravenind vointei partilor ;

- scopul procedurii insolventei si, implicit, al reorganizarii judiciare, este acoperirea creantelor contra debitorului, asa cum rezulta din art. 2 din legea insolventei ; daca creditorii considera ca prin modificarea planului pot dobindi un grad mai mare de recuperare a creantelor lor, comparativ cu sansele de recuperare in caz de faliment, inseamna ca scopul procedurii insolventei este atins printr-o astfel de modificare a planului, iar judecatorul sindic nu se poate opune la modificare fara a incalca principiul realizarii drepturilor particpantilor la procedura, pe care i-l impune art.5 din Legea insolventei.

Debitorul sau, dupa caz, administratorul judiciar, trebuie sa raporteze trimestrial comitetului creditorilor asupra modului in care se executa planul si, in special, asupra situatiei financiare a averii debitorului si asupra cheltuielilor efectuate „pentru bunul mers al activitatii” (art. 106 alin.1 si 2). Rapoartele trimestriale, ulterior aprobarii lor de catre comitetul creditorilor, se inregistreaza la grefa tribunalului si se notifica de catre debitor sau, dupa caz, de catre administratorul judiciar, tuturor creditorilor. In termen de 5 zile de la sedinta comitetului

creditorilor in care se prezinta si se dezbate raportul, comitetul creditorilor poate convoca adunarea creditorilor pentru a prezenta creditorilor masurile luate de debitor si efectele acestora. Adunarea creditorilor se convoaca atunci cind este necesara o hotarire a acestora pentru implementarea masurilor propuse (spre exemplu, aprobarea unui aranjament financiar sau, dupa caz, aprobarea unei tranzactii cu bunurile debitorului) sau daca, in urma analizarii raportului, comitetul creditorilor constata ca exista rsicul de esec al planului sau de pierderi din averea debitorului si, cu toate acestea, nu considera necesara introducerea unei cereri de aprobare a incepereii falimentului, in conditiile art. 105. In acest caz, oricare dintre creditori va putea formula o asemenea cerere.

121. Sanctiunea pierderilor aduse averii debitorului sau a esecului planului este trecerea la faliment.

Trecerea la faliment in urma unei proceduri de reorganizare se dispune in trei cazuri. Astfel, (i) daca debitorul nu se conformeaza planului, suntem in prezenta unui esec al planului care justifica trecerea la faliment; (ii) daca desfasurarea activitatii debitorului produce pierderi averii sale, se poate dispune, de asemenea, inceperea procedurii falimentului ; (iii) in fine, daca in cei trei (sau, dupa caz, patru) ani care reprezinta perioada maxima a procedurii de reorganizare, planul nu se realizeaza, se trece, de asemenea, la faliment.

Sanctiunea ne-platii la termen a acestor creante este in mod evident trecerea la faliment, intrucit ne aflam in prezenta unui esec al planului. Dar din lege nu rezulta nici o referinta asupra importantei omisiunii de plata si nici asupra momentului in care neplata creantelor la termenul stabilit in programul de plati se considera un esec al planului, pentru a se putea considera ca suntem in prezenta unui esec si ca se poate aplica sanctiunea trecerii la faliment. O simpla depasire a termenului, daca nu releva o situatie generalizata de imposibilitate de plata a creantelor si, in consecinta, de continuare a implementarii planului, nu poate duce automat la trecerea la faliment. Consider ca, asa cum insolventa nu inseamna dificultati pasagere de plata, ci lipsa acuta de lichiditati, conjugata cu imposibilitatea de a face fata datoriilor scadente, nici neplata unei creante sau intirzierea pasagera a platilor nu inseamna esecul planului, neputind justifica masura grava a trecerii la faliment. Omisiunea unor plati la termen şi înregistrarea de pierderi temporare nu semnifica automat esecul planului. Indicatorii economico-financiari, fluxul de numerar, contul de profit şi pierderi şi bilanţul previzionate, care reflectă starea financiară a debitorului după aplicarea măsurilor prevazute in plan pot reliefa o îmbunătăţire a lichidităţii prin gestionarea mai bună a capitalului de lucru, o restrângere a portofoliului de produse sau activităţi la cele profitabile şi competitive sau o creştere a profitabilităţii (prin renegocierea preţului de vânzare, reorientarea spre alte pieţe, reducerea costurilor de producţie), in ciuda dificultatilor pasagere in executarea planului, pot fi elemente care sa permita evitarea trecerii la faliment. In lipsa acestor semnale pozitive, insa, orice dificultate in efectuarea platilor si orice pierdere adusa averii debitorului trebuie sa conduca, inevitabil, la faliment.

Trecerea la faliment se dispune de catre judecatorul-sindic, prin incheiere motivata. Legitimarea procesuala activa in cererea de trecere la faliment apartine, in toate cele trei

cazuri, administratorului judiciar, comitetului creditorilor, oricarui creditor, precum si administratorului special. Formularea cererii de aprobare a intrarii in faliment nu suspenda executarea planului si nici continuarea activitatii debitorului, pina la pronuntarea asupra sa, prin incheiere. Daca ritmul de erodare prin pierderi a averii debitorului este galopant, pentru a se putea salva cit mai mult din averea debitorului, orice petent in cererea de aprobare de intrare in

faliment poate cere suspendarea provizorie a executarii planului si, implicit, a activitatii debitorului, pina la solutionarea cererii.

Legea insolventei dispune, in art. 102 alin.1, ca insusi planul de reorganizare judiciara confirmat de judecatorul-sindic este considerat a fi „o hotarire judecatoreasca definitiva si irevocabila” (?? – n.n., Gh.P.). Planul, odata confirmat, modifica creantele si drepturile creditorilor si ale celorlalte persoane interesate. Titlul executoriu pentru executarea silita a acestor creante contra debitorului este sentinta de confirmare a planului (?? – n.n.). Dincolo de modul confuz in care este redactat textul184, este de observat ca reorganizarea respectiva a esuat, fiind urmata de faliment. Asadar, nu ne mai aflam in ipoteza unei reorganizari.

Sectiunea a III-aFalimentul

§1. Precizari prealabile

122. Legea insolventei consacra o procedura « generala » care se deschide printr-o faza de observatie si se continua cu două modalitati alternative ale procedurii, reorganizarea judiciara si/sau falimentul, care pot fi si succesive, precum si o procedura « simplificata », care presupune fie deschiderea directa a procedurii falimentului, fie trecerea la faliment dupa o scurta perioada de observatie, fara posibilitatea de reorganizare judiciara. Deschiderea directa a procedurii falimentului este dispusa, in cazurile prevazute de art. 1 alin.2 in care nu este permisa reorganizarea, prin insasi hotarirea de deschidere a procedurii insolventei. Trecerea de la faza de observatie direct la faliment, posibila daca, pentru un motiv sau altul, nu poate fi admis un plan de reorganizare, este marcata de hotarirea prin care se dispune inceperea procedurii de faliment. Trecerea de la reorganizarea judiciara la faliment, ca efect al esecului planului, este marcata de hotarirea prin care se dispune falimentul cu titlu de sanctiune pentru neexecutarea planului. Falimentul este, deci, (i) o rezultanta directa a deschiderii procedurii, (ii) o rezultanta a perioadei de observatie, fie pentru ca reorganizarea judiciara este interzisa, fie pentru ca debitorul nu are sanse de reorganizare sau pentru ca este decazut din dreptul de a cere reorganizarea sau (iii) o rezultanta a esecului planului de reorganizare.

Odata ce s-a trecut la faliment, prin hotarire a judecatorului sindic, debitorul se afla in faza definitiva a procedurii insolventei, toate operatiunile procedurii fiind orientate catre lichidarea averii debitorului. Conducerea debitorului trece, invariabil, la lichidator. Debitorul persoana juridica este dizolvat ca urmare a trecerii la faliment. Prin hotarirea de trecere la faliment, judecatorul-sindic numeste provizorie un lichidator, care va fi supus confirmarii creditorilor, in prima adunare a creditorilor de dupa trecerea la faliment185. Lichidatorul va

184 Planul este declarat … hotarire judecatoreasca. Planul, desi e o hotarire judecatoreasca, nu poate fi el insusi pus in executare, considerindu-se ca hotarirea de confirmare este titlu executoriu. Se vorbeste de executare silita, cind creantele la care se refera planul esuat urmeaza, in realitate, sa fie lichidate prin faliment, stricto sensu. 185Lichidatorul numit provizoriu poate fi si administratorul judiciar din perioada de observatie sau din perioada reorganizarii. De asemenea, daca deschiderea falimentului in procedura simplificata a fost precedata de o dizolvare a debitorului persoana juridica, atunci lichidator proviziriu in faliment poate fi numit lichidatorul din procedura voluntara, dar in toate cazurile parecierea asupra numirii lichidatorului provizoriu aparine judecatorului-sindic, cre

trece la reconfigurarea masei credale, notificind creditorii in vederea depunerii cererilor de admitere a creantelor si procedind la verificarea creantelor, dupa care va elabora si inregistra tabelul suplimentar de creante si, dupa eventualele contestatii, va elabora si afisa tabelul definitiv consolidat. El va incepe deindata lichidarea, dup ace va fi efectuat inventarul. Daca va fi cazul, va formula actiune in anulare actiune in raspundere.

Inchiderea procedurii falimentului inseamna, de regula, descarcarea de datorii a debitorului persoana fizica. In cazul debitorului persoana juridica, inchiderea procedurii falimentului inseamna, de regula, stingerea personalitatii juridice a debitorului, cu efectul corelativ al stingerii tutoror datoriilor debitorului.

Inchiderea cit mai rapida a falimentului este un imperativ, atit pentru a elimina din cimpul relatiilor comerciale si de afaceri un debitor care a cauzat mari dificultati mediului din care provine, cit si pentru a permite creditorilor profesionisti, de regula banci, sa isi foloseasca provizioanele de rsic constituite pentru sumele blocate in creantele fata de debitor, devenite irecuperabile prin inchiderea procedurii falimentului.

§2. Procedura simplificata de faliment

123. Nota de fundamentare a Legii insolventei sustine ca, in scopul eficientizarii procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului, s-a prevăzut introducerea unei proceduri simplificate aplicabilă micilor comercianţi şi/sau societăţilor comerciale fără active şi/sau fără evidenţe contabile. Nota de fundamentare observa, in mod corect, ca unul dintre principalele motive de blocaj al instantelor de faliment, sub imperiul vechii reglementari, era constituit de proporţia covârşitoare de dosare vizând debitori cu o cifră de afaceri redusă şi cu un activ limitat sau chiar inexistent, care erau trecute prin procedura fostei Legi nr.64/1995, o procedura “extrem de complexă şi consumatoare de timp şi de resurse”, fără a li se putea aplica un tratament proporţional cu starea lor de fapt. Experienţa şi impactul economic au arătat că astfel de debitori nu au o şansă reală de reorganizare şi, de aceea, tendinţa lor de a cere să li se reorganizeze activitatea era doar un artificiu prin care se putea îndepărta momentul intrării în faliment, cu costuri suplimentare pentru restul mediului de afaceri. Pentru corectarea acestei situaţii, in lege s-au introdus prevederi care să permită, după constatarea de către judecătorul sindic a îndeplinirii unor anumite criterii, trimiterea acestor debitori în faliment în maximum 60 de zile de la data deschiderii procedurii.

Procedura simplificată de faliment se instituie in contra : (i) comerciantului persoană fizică, actionind in mod individual sau intr-o asociaţie familială; (ii) altor categorii de comercianţi care nu detin bunuri, nu au acte constitutive, nu au administratori sau nu au sediu cunoscut; (iii) debitorilor care nu au prezentat in termen actele si informatiile la care se refera art. 28 din Legea insolventei; (iv) societatilor comerciale dizolvate anterior desciderii procedurii; (v) debitorilor care si-au declarat intentia de a intra in faliment sau carora legea le interzice reorganizarea.

Procedura simplificata presupune ca debitorul este sau va fi declarat in faliment dupa o scurta perioada de observatie, intrucit reorganizarea judiciara nu este posibila.

In conceptia Legii insolventei, procedura simplificata de faliment se caracterizeaza prin interdictia reorganizarii judiciare, si nu prin absenta perioadei de observatie. In mod clar si univoc, art. 1 alin.2 din Legea insolventei, precum si alte texte corelative procedurii simplificate,

va trebui sa selecteze dintre ofertele depuse la dosar si va trebui sa motiveze alagerea sa, in caz contrar hotaririrea sa fiind recurabila.

stabilesc ca, in procedura simplificata, reorganizarea judiciara este refuzata debitorului. Sunt cazuri, enumerate de art. 1 alin.2, in care debitorul intra direct in procedura de faliment, odata cu deschiderea procedurii insolventei. Dar, in cele mai multe cazuri de procedura simplificata, este necesara o minima perioada de timp pentru a proba ca debitorul se afla in situatiile vizate de text. Este vorba de debitorii-fantoma, care scurtcircuiteaza mediul de afaceri si fata de care Legea insolventei si-a impus imperativul eliminarii din circuitul de afaceri. Fiind vorba de o sanctiune atit de drastica (procedura simplificata de faliment nu mai este un faliment-remediu, ci un faliment-sanctiune), sanctiune care poate atinge nu numai debitorul, ci si salariatii acestuia si creditorii acestuia, inclusiv fiscul, masura trecerii la faliment in procedura simplificata trebuie luata in conditii clare, precise, prevazute ca atare in lege. De altfel, in legislatia franceza, care s-a constituit ca model pentru reglementarea romaneasca a procedurii simplificate, perioada scurta de observatie este prevazuta pentru toate cazurile de proceura simplificata.

Procedura simplificata se deschide (i) fie direct, ca faliment stricto sensu ; spre exemplu, comerciantii persoane fizice, asociatiile familiale, societatile comerciale anterior dizolvate, debitorii care si-au declarat intentia de a intra in faliment sau care nu sunt indreptatiti sa beneficieze de reoganizare judiciara (fie pentru ca, in cei 5 ani anteriori datei deschiderii procedurii, au mai beneficiat de o reorganizare judiciara, fie pentru ca au contestat ca ar fi in stare de insolventa, iar contestatia le-a fost respinsa); (ii) fie ca procedura de insolventa in care nu este permisa reorganizarea, cu o scurta perioada de observatie de maxim 60 de zile; spre exemplu, debitorii care nu au depus sau nu au prezentat documentele prevazute de art. 28, documente care trebuie depuse odata cu cererea de deschidere a procedurii sau in maxim 10 zile de la data deschiderii procedurii; la fel, comerciantii care nu detin bunuri in patrimoniu, actele constitutive sau evidentele contabile le sunt de negasit, nu au administrator ori sediul nu mai exista sau nu mai corespunde adresei inregistrate la registrul comertului. Perioada de observatie – scurta, de maxim 60 de zile – este neaparat necesara in aceste din urma cazuri, pentru a se putea verifica ipoteza legala de trecere la faliment prin procedura simplificata. Nu se poate dispune direct falimentul, spre exemplu, pentru nedepunerea in termen a actelor prevazute la art. 28, intrucit legea ii da debitorului dreptul de a le depune in termen de 10 zile dupa deschiderea procedurii.

Procedura simplificata poate fi provocata de debitor, de lichidatorul unei societati comerciale dizolvate si de administratorul judiciar. Legea insolventei prevede si cazuri in care procedura simplificata este antrenata dincolo de manifestarea de vointa a vreunuia dintre participantii la procedura, respectiv, ope legis.

Debitorul poate provoca procedura simplificata fie expres, fie implicit, prin simpla tacere. Astfel, debitorul poate provoca procedura simplificata atunci cind : (i) si-a declarat intenţia de a intra în procedura simplificată; (ii) a omis sa-si declare in termen intenţia de reorganizare; (iii) la cererea creditorului de deschidere a procedurii, a contestat că ar fi în stare de insolvenţă, iar contestaţia a fost respinsă; (iv) a omis sa depuna in termen actele prevazute la art. 28; (v) a omis sa opteze intre a contesta sau a recunoaste expres starea de insolventa si se afla in una dintre situatiile prevazute la art. 1 alin.2 lit.c).

Daca lichidatorul unei societati comerciale dizolvate descopera ca societatea este in stare de insolventa, el este obligat sa ceara deschiderea procedurii insolventei (art.2701 din Legea societatilor comerciale). Or, o societate dizolvata anterior deschiderii procedurii intra de plin drept in faliment prin procedura simplificata, fara perioada de observatie. Asadar, cel care provoaca procedura simplificata in aceasta situatie este lichidatorul societatii dizolvate. Lichidatorul din procedura lichidarii voluntare trebuie sa declare falimentul inainte de a incepe

orice demers de lichidare, daca sesizeaza ca debitorul este in stare de insolventa, in caz contrar putind fi acuzat de declarare tardvia a insolventei sau chiar de bancruta frauduloasa, daca a continuat sa vinda active ale debitorului, desi era evident ca masa credala nu va fi fost acoperita in totalitate din lichidarea voluntara. Daca lichidatorul din procedura voluntara a constatat sau a perceput insolventa si, cu toate acestea, a continuat procedurile de lichidare voluntara, atunci actul juridic prin intermdiul caruia s-a concretizat operatiunea de lichidare este nul absolut, intrucit lichidatorul incalca in acest fel norma imperativa din art. 2701 din Legea societatilor comerciale. Actul respectiv este, de altfel, anulabil si in conditiile art. 79-80 din Legea insolventei, prin intermediul unei actiuni in reintregirea patrimoniului debitorului.

Procedura simplificata poate fi antrenata si de raportul depus de administratorul judiciar, conform art.54 din Legea insolventei. Prin acest raport, prezentat judecatorului-sindic, raport care va trebui depus in maxim 30 de zile de la desemnarea sa, administratorul judiciar va trebui să propună fie intrarea în procedura simplificată, fie continuarea perioadei de observaţie din procedura generală.

Daca debitorul a mai facut obiectul unei proceduri de reorganizare judiciara in cei 5 ani anteriori datei deschiderii procedurii, precum si in cazul in care debitorul este un comerciant, persoana fizica, actionind individual sau in asociatii familiale, procedura simplificata se declanseaza ope legis fata de acestia, fara vreo manfiestare de vointa din partea lor sau a organelor procedurii.

124. In cazul in care procedura simplificata se deschide direct, ca procedura de faliment stricto sensu, regulile de procedura sunt aceleasi ca si cele obisnuite pentru procesul initial, adica procesul de deschidere a procedurii.

Procedura simplificata, ca si procedura insolventei, in genere, se deschide fie la cererea debitorului, fie la cererea unuia sau mai multor creditori.

Daca, insa, procedura simplificata se deschide printr-o scurta perioada de observatie, cadrul procesual si procedura in sine sunt diferite, in functie de modalitatea de deschidere a procedurii simplificate sau de trecere la procedura simplificata. Astfel, in cazul prevazut la art. 54, aprobarea raportului administratorului judiciar declanseaza falimentul fata de debitor, prin procedura simplificata. In cazul in care initiativa trecerii la faliment prin procedura simplificata apartine debitorului, practic trecerea la faliment se produce ope legis, procedura simplificata urmind a se dechide odata cu deschiderea procedurii in genere. Cel care ar avea interes sa conteste sau sa se opuna la deschiderea procedurii in genere s-ar opune, automat, si deschiderii procedurii simplificate. Totusi, un actionar al debitorului sau o alta persoana interesata (ex. : un fideiusor al debitorului, un administrator al debitorului) ar putea contesta, printr-o cerere de interventie in interes propriu, ca abuziva cererea in sine de trecere la faliment, demonstrind ca o reorganizare judiciara este totusi, posibila, dar ea este refuzata de debitor in contra intereselor intervenientilor. Daca trecerea la faliment prin procedura simplificata este urmarea respingerii contestatiei debitorului, momentul trecerii la faliment este momentul respingerii contestatiei. In fine, daca trecerea la faliment prin procedura simplificata este urmare omisiunii debitorului de a reactiona la cererea creditorului de deschidere a procedurii, judecatorul-sindic pronunta hotarirea de trecere la faliment practic in baza legii. Totusi, (i) debitorul poate dovedi, intr-o cale de atac (fie recurs, fie contestatie in anulare) ca nu i s-a comunicat in mod corespunzator cererea de deschidere a procedurii, astfel ca nu a putut reactiona in termen util pentru a-si exercita optiunea intre a contesta sau a recunoaste starea de insolventa; admiterea caii de atac va repune debitorul in situatia de a-si manifesta aceasta optiune; (ii) orice persoana interesata se va putea opune, prin

mecansimul interventiei, la trecerea debitorului la faliment prin procedura simplificata, fara ca prin aceasta opozitie intervenientul sa se transforme in aparatorul debitorului.

§3. Falimentul in procedura generala

125. Procedura falimentului, in alte cazuri decit in procedura simplificata, se deschide :a) daca nici un plan nu este confirmat si termenul pentru depunerea sa a expirat; b) in perioada de observatie, daca administratorul judiciar constata, in raportul sau amanuntit

asupra cauzelor insolventei, ca debitorul nu are sanse de reorganizare si creditorii voteaza in adunarea generala trecerea la faliment;

c) in perioada de reorganizare sau, dupa caz, la finalul acesteia, daca (i) activitatea debitorului produce pierderi; (ii) planul a esuatș (iii) termenul reorganizarii a expirat, fara ca planul sa fi avut succes.

Daca debitorul nu este din start in postura de a i se aplica procedura simplificata de faliment, raportul “cauzal” va indica dacă există vreo “posibilitate reală de reorganizare efectivă” a activităţii debitorului ori, după caz, motivele care nu permit reorganizarea şi, în acest caz, va propune intrarea în faliment. Propunerea este supusă aprobării adunării generale a creditorilor la prima şedinţă a acesteia. Propunerea, insotita de aprobarea creditorilor (care se da cu majoritatea calificata de 2/3 din voturile titularilor de creante, ca valoare), poate fi aprobata de judecatorul-sindic, daca nu exista un creditor sau un grup de creditori care sa reprezinte minim 20% din creante si care sa propuna un plan de reorganizare a activitatii debitorului sau daca, până la data şedinţei adunării generale a creditorilor de aprobare a raportului, nu a fost admis déjà un plan de reorganizare. In aceste conditii, judecătorul-sindic va decide, prin sentinţă, intrarea în faliment a debitorului.

Asa cum am aratat si cu alta ocazie, art. 54, fata de dispozitiile art.59-60 din Legea insolventei, face dubla reglementare, intrucit si in cazul “raportului de 30 de zile”, aplicabil procedurii simplificate, se poate propune intrarea in faliment sau continuarea perioadei de observatie. Falimentul, fie ca se ajunge la el prin procedura simplificata sau prin procedura generala, este o procedura care se deruleaza dupa aceleasi reguli si are exact aceleasi efecte. Atit falimentul propus prin raportul prevazut de art. 54, cit si falimentul propus prin raportul prevazut de art. 59, se justifica pentru ca nu exista, in opinia administratorului judiciar, nici o sansa de reorganizare a debitorului. Asa fiind, nu exista motive serioase pentru aplicabilitatea concomitenta a celor doua reglementari.

Prin hotărârea deschidere a procedurii ca procedura de faliment sau prin hotarirea prin care se decide intrarea în faliment, fie in procedura simplificata, fie in procedura generala, judecătorul-sindic va pronunţa dizolvarea societăţii debitoare şi va dispune ridicarea dreptului de administrare al debitorului, desemnarea unui lichidator, cu stabilirea atribuţiilor şi a remuneraţiei acestuia, termenul maxim de predare a gestiunii averii de la debitor/administratorul judiciar către lichidator, împreună cu lista actelor şi operaţiunilor efectuate după deschiderea procedurii menţionate, notificarea intrării în faliment etc. In toate cazurile de trecere la faliment, intr-un eventual recurs se poate dispune suspendarea executarii hotaririi de trecere la faliment.

§4. Reconfigurarea masei credale si inventarul

126. Daca falimentul s-a dispus odata cu deschiderea procedurii, stabilirea masei credale urmeaza aceleasi proceduri prevazute de lege pentru procedura generala, cu exceptia faptului ca

operatiunea se efectueaza nu in cursul perioadei de observatie, ci in cursul procedurii de faliment si a faptului ca termenele de notificare, verificare si contestare sunt reduse la jumatate fata de procedura generala. In procedura simplificata se intocmesc tabelul preliminar is tabelul definitiv al creantelor.

Dupa trecerea la faliment in procedura generala, adica dupa ce se va fi trecut fie de faza de observatie, fie de faza de reorganizare judiciara, masa credala trebuie sa fie reconfigurata, intrucit intre data deschiderii procedurii si data trecerii la faliment vor fi putut aparea noi datorii ale debitorului, atit din operatiunile sale curente, cit si din operatiunile neobisnuite, precum si din contractele a caror executare va fi fost continuata in perioada de observatie sau de reorganizare. In plus, daca bunul asupra caruia poarta garantia nu va fi fost vindut in perioada de observatie sau de reorganizare, atunci creditorul titular al garantiei va putea sa calculeze dobinzi si alte accestorii pina la momentul in care bunul va fi vindut. De altfel, masa credala se poate ”completa” in perioada de observatie sau de reorganizare si cu taxe si impozite care rezulta din continuarea activitatii debitorului. Toate aceste creante care completeaza masa credala sunt, de principiu, creante ulterioare deschiderii procedurii, mai précis creante care rezulta din continuarea procedurii, fiind privilegiate de lege prin rangul prevazut de art. 123 pct.3 din Legea insolventei. Pentru toate aceste motive, masa credala trebuie sa fie reconfigurata, in vederea stabilirii totalitatii creantelor, in ordinea lor de preferinta, care urmeaza a participa la distributia fondurilor rezultate din lichidare.

In vederea restabilirii masei credale, lichidatorul trebuie sa urmeze procedura prevazuta de art. 62-76 din Legea insolventei, adica sa emita notificari catre creditori, sa primeasca cererile acestora de inscriere la masa credala, sa verifice creantele acestora si sa intocmeasca tabelul suplimentar al creantelor, urmind ca, dupa expirarea termenului de contestatii sau, dupa caz, dupa solutionarea contestatiilor, sa afiseze tabelul definitiv consolidat al creantelor.

Notificarile nu vor fi facute catre toti creditorii, ci numai catre creditorii ulteriori deschiderii procedurii. Creditorii inscrisi in tabelul definitiv nu vor fi obligati sa reformuleze cereri de inscriere a creantelor lor, dar ei vor putea contesta creantele inscrise in tabelul suplimentar.

Sunt obligati sa formuleze cerere de inscriere in tabelul suplimentar toti titularii de creante ce rezulta din continuarea activitatii debitorului, inclusiv cei bugetari, cu exceptia salariatilor. Creditorii titulari de garantii, chiar daca ei sunt inscrisi in tabelul definitiv, vor fi obligati sa formuleze cerere de inscriere in tabelul suplimentar a dobinzilor, penalitatilor si a celorlalte costuri186 care ar putea fi calculate, in conditiile art. 41 alin.1 (bunul asupra caruia poarta garantia nu a fost vindut inca). In lipsa, creanta acestor creditori, inclusiv cea constind in dobinzi, penalitati si alte costuri va fi practic, pierduta, creditorul fiind decazut din dreptul de a o pretinde.

Procedura verificarii creantelor in perioada falimentului este similara celei derulate in perioada de observatie. Creditorii trebuie sa isi probeze prin titluri creantele pretinse, lichidatorul, debitorul si oricare dintre creditori avind dreptul sa le conteste. Lipsa unei contestatii asupra acestora le prezuma validitatea si indreptatirea de a participa la procedura.

Tabelul suplimentar (tabelul preliminar, in procedura simplificata) este intocmit de lichidator la finalul operatiunii de verificare a creantelor nascute dupa data trecerii la faliment. Dupa ce tabelul va fi notificat debitorului, precum si acelor creditori ale caror creante au fost

186 Consider ca actualizarea creantelor banesti este posibila si admisibila, mai ales ca principiul inghetarii creantei la valoarea nominala de la data deschiderii procedurii este aplicabil si la reconfigurarea masei credale in procedura falimentului.

contestate sau respinse de catre lichidator, acesta din urma procedeaza la inregistrarea tabelului suplimentar.

Dupa notificarea si inregistrarea tabelului suplimentar, orice creditor, debitorul, precum si lichidatorul, poate formula o contestatie contra inscrierii unei creante in tabelul suplimentar. Contestatia obsinuita se poate face in termenul defipt de Legea insolventei in art. 73. Pentru dol, eroare grava sau descoperirea unui titlu hotaritor, se poate face o contestie de catre orice persoana interesata, in tot timpul cit va tine lichidarea, in conditiile art. 75 din Legea insolventei.

Tabelul definitiv consolidat (tabel definitiv, in procedura simplificata) este rezultatul fie al trecerii termenului contestatiei obisnuite, fie al solutionarii contestatiilor la tabelul suplimentar. Conform definitiei date de art. 3 pct.19 din Legea insolvenţei, tabelul definitiv consolidat reprezinta „totalitatea creanţelor ce figurează ca admise în tabelul definitiv de creanţe şi cele din tabelul suplimentar necontestate, precum şi cele rezultate în urma soluţionării contestaţiilor la tabelul preliminar suplimentar”. Textul continua aratind ca, in situaţia în care s-a dispus intrarea în faliment după confirmarea unui plan de reorganizare, se intocmeste o varianta actualizata a tabelului definitiv consolidat, in concordanta cu programul de plati din planul de reorganizare si deducerea sumelor achitate pe parcursul desfasurarii acesteia.

Tabelul definitiv consolidat este echivalentul tabelului definitiv din perioada de observatie si, ca si tabelul definitiv, nu este supus contestatiei obisnuite. In schimb, hotarirea data de judecatorul-sindic in solutionarea contestatiei la tabelul definitiv consolidat este supusa recursului, solutia data in recurs putind duce la modificarea sau reconfigurarea tabelului definitiv consolidat. O contestatie neobisnuita, formulata in conditiile art. 75 din Legea insolventei, poate fi oricind formulata de orice persoana interesata, pina la inchiderea procedurii.

Admiterea unei astfel de contestatii poate provoca si ea modificarea tabelului definitiv consolidat. Daca trecerea la faliment a fost precedata de o reorganizare judiciara, masa credala trebuie reactualizata pentru a fi pusa in concordanta cu platile facute conform programului de plata din planul de reorganizare. In plus, distributiile partiale pot modifica in mod esential tabelul definitiv consolidat, fie pentru ca una sau mai multe creante au fost achitate prin distributii, in totalitate sau in parte, fie pentru ca garantiile s-au stins cu ocazia unor vinzari de active. In fine, in acest tabel se pot strecura diverse erori materiale, cum sunt cele de calcul sau cele referitoare la inscrierile de garantii, care pot fi corectate de judecatorul-sindic in baza art. 281 C.proc.civ., prin procedura indreptarii erorii materiale. Astfel ca, in aceste cazuri, putem avea un tabel definitiv consolidat, modificat si rectificat.

Legea pretinde inregistrarea si afisarea de indata a acestui tabel definitiv consolidat. Vinzarile propriu-zise, ca proceduri de lichidare, nu pot fi demarate decit dupa facerea inventarului187, dar, in practica, rareori se intimpla ca lichidarile sa inceapa inainte de afisarea tabelului definitiv consolidat.

Tabelul definitiv consolidat este principalul criteriu al distribuirii fondurilor rezultate din lichidare si, in acelasi timp, criteriul care confera creditorilor indreptatirea de a participa la procedura, inclusiv dreptul de a vota in adunarile creditorilor. Dar mobilitatea practic nelimitata a acestui tabel definitiv consolidat obliga practicianul in insolventa sa actualizeze permanent acest tabel si sa puna informatia cu privire la starea masei credale la un moment dat la dispozitia creditorilor si a celorlalti participanti la procedura. In caz contrar, procesul distriburii fondurilor rezultate din lichidare si votul in adunarea creditorilor pot fi ingreunate sau chiar falsificate in conditiile in care nu se stie exact care este situatia creditorilor inscrisi in tabel. Spre exemplu, un creditor care, inainte de distributiile partiale, detinea 30% din voturi, ca valoare a creantelor, nu

187 In reglementarea anterioara, momentul in care incepea procedurile de lichidare era acela al afisarii tabelului.

mai poate avea aceeasi pondere a voturilor dupa efectuarea distributiei, daca creanta sa a fost platita, sa spunem, in proportie de 80% ca urmare a distributiilor si nici nu mai poate face parte din comitetul creditorilor. In practica, foarte des se intimpla ca, in ciuda distributiilor partiale sau a rectificarilor succesive ale tabelului, unii (fosti)creditori sa continue sa voteze in adunarea creditorilor, sa aiba calitatea de membru in comitetul creditorilor sau sa formuleze diverse contestatii fie la tabel, fie la distributii, fie la inchiderea procedurii, sa ceara sa se formuleze actiuni in anulare sau actiuni in raspundere etc., desi creanta lor se va fi platit, fie in totalitate, fie in parte. Asadar, lichidatorul nu se poate rezuma la inregistrarea si afisarea tabelului definitiv consolidat, in forma sa initiala, ci el este obligat sa gestioneze atent situatia tabelului si sa adapteze procedura in permanenta la realitatea tabelului, ori de cite ori se pune, spre exemplu, problema unei distriburi partiale sau a participarii la o adunare generala a actionarilor.

127. Identificarea bunurilor, inventarul, aplicarea sigiliilor, intocmirea listei bunurilor, si masurile de conservare a bunurilor sunt masuri care converg catre stabilerea masei bunurilor de lichidat in vederea distribuirii fondurilor ce ar rezulta catre creditori.

Prin hotarirea de trecere la faliment, judecatorul sindic dispune notificarea tribunalelor din tara in vederea sigilarii bunurilor debitorului care s-ar putea afla in raza teritoriala a acestora.

De precizat ca, in operatiunile de stabilire a masei active, implicarea debitorului este minima, acesta avind doar obligatia (si nu dreptul) de a semna inventarul. Rolul comitetului creditorilor se reduce si el la aprobarea angajarii unui evaluator sau a unei vinzari neobinsuite, inainte de afisarea tabelului definitiv consolidat.

Judecătorul – sindic va dispune sigilarea bunurilor din averea debitorului, iar atunci când acesta posedă bunuri şi în alte judeţe, va trimite notificări tribunalelor din acele judeţe, în vederea sigilării de urgenţă a bunurilor. Documentele întocmite de alte tribunale, certificând că sigiliile au fost aplicate, se vor trimite judecătorului – sindic. Sunt supuse operatiunii de sigilare bunurile debitorului existente în magazine, magazii, depozite, birouri, corespondenţa comercială, arhiva, dispozitivele de stocare şi prelucrare a informaţiei, contractele, mărfurile şi orice alte bunuri mobile aparţinând averii debitorului188. Dacă averea debitorului poate fi inventariată complet într-o singură zi, lichidatorul va putea proceda imediat la inventariere fără a aplica sigilii.

Lichidatorul va stabili care bunuri vor trebui valorificate de urgenţă şi care sunt strategiile de punere în valoare a bunurilor, astfel încât valorificarea lor să fie maximă, va determina gradul de perisabilitate a bunurilor, iar în funcţie de acesta, va trece la valorificarea de urgenta a acestora sau la depozitarea temporară şi conservarea lor până la finalizarea inventarului si va lua masuri de conservare cu costuri care să nu fie disproporţionat de mari în raport cu valoarea bunurilor, cu lichidităţile posibil de obţinut prin valorificarea lor şi cu posibilităţile materiale ale debitorului în vederea conservării bunurilor. Bunurile debitorului pot fi vândute de lichidator înainte de afişarea tabelului definitiv consolidat al creanţelor doar cu caracter de excepţie, având drept justificare preocuparea de a împiedica diminuarea averii debitorului, datorită timpului necesar întocmirii tabelului de creanţe189. Intra in aceasta categorie chiar si bunurile imobile – de tipul instalaţii, fabrici, clădiri – care implică cheltuieli de conservare ridicate şi în acelaşi timp nejustificate. În orice caz, vinzarea cu caracter de exceptie trebuie aprobata, in prealabil, de judecatorul sindic sau de comitetul creditorilor, in conditiile art. 49 din Legea insolventei. 188 De la principul punerii sub sigilii sunt exceptate doar bunurile prevazute de art. 113 alin.3 din Legea insolventei (obiecte usor deterirabile, registre de contabilitate, titulri comerciale de valoare, numerar). Bunurile exceptate de la sigilare vor fi excluse şi de la conservare, deoarece acestea sunt supuse valorificării.189 Gh. Gheorghiu, Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 179.

Debitorul şi creditorii titulari de garanţii reale pot formula contestaţii la astfel de masuri ale lichidatorului.

Din punct de vedere contabil, inventarierea reprezintă o lucrare preliminară elaborării situaţiilor financiare prin care se stabileşte mărimea reală a patrimoniului şi evaluarea elementelor patrimoniale la valoarea actuală. Astfel, inventarierea constă în ansamblul operaţiunilor prin care se constată existenţa tuturor elementelor de activ şi pasiv, cantitativ valoric, la o anumită dată de referinta, precum şi al operatiunilor de stabilire a valorii actuale a acestor elemente. In procedura insolvenţei, inventarierea averii debitorului este operaţiunea prin care lichidatorul identifică, în mod concret, toate bunurile debitorului, în vederea cunoaşterii acestora şi a stării în care se prezintă, precum şi a evaluării lor. Bunurile debitorului trec, dupa efectuarea inventarului, in custodia lichidatorului, care este detentorul legal al acestora, exercitind animo alieno posesia bunurilor respective ale debitorului. Lichidatorul, care este asimilat depozitarului judiciar al bunurilor debitorului, va răspunde pentru orice culpă – culpa levis în abstracto – în ceea ce priveşte păstrarea bunurilor debitorului, conform art.1600 C.civ. Semnarea listelor de inventariere marchează momentul de la care lichidatorul preia in custodie, spre administrare si conservare, bunurile debitorului.

Efectuarea inventarului necesita prezenţa debitorului, acesta din urmă fiind obligat să asiste la inventariere atunci când judecătorul sindic dispune aceasta. Omisiunea debitorului de a participa la inventariere nu duce la nulitatea inventarierii, ci la lipsirea debitorului de dreptul de contesta inventarul. Judecătorul sindic poate dispune ca, la întocmirea listelor de inventariere, să participe şi un expert evaluator, pe cheltuiala averii debitorului. Numirea expertului se va face atunci când există dificultăţi în aprecierea valorii bunurilor debitorului, care se pot referi la vechimea bunurilor, gradul de uzură sau alte elemente.

Listele de inventariere trebuie să indice toate bunurile debitorului, cu descrierea fiecăruia, precum şi cu precizarea valorii lor aproximative la data întocmirii inventarului.

Finalizarea inventarului este momentul de la care incep procedurile de lichidare.

§5. Lichidarea

128. Lichidarea incepe “indata dupa finalizarea de catre lichidator a inventarierii bunurilor din averea debitorului”, asa cum rezulta din art. 116 alin.2 teza a doua din Legea insolventei. Cu toate acestea, vinzarile urgente de bunuri perisabile sau de alte bunuri, inclusiv imobile, vor putea fi facute si inainte de finalizarea inventarului, cu aprobarea judecatorului-sindic sau a comitetului creditorilor, in conditiile art.49 din legea insolventei.

Lichidarea se efectueaza de catre lichidator, « sub controlul judecatorului sindic » (art. 116 alin.1, teza intii). Legea se refera, in mod evident, la controlul de legalitate asupra procedurii, care apartine judecatorul sindic. Controlul de oportunitate asupra activitatii lichidatorului este, in mod evident, in atributiile comitetului creditorilor sau ale adunarii creditorilor, care sunt, de altfel, chemate sa se pronunte in diferite stadii ale lichidarii, cum ar fi aprobarea angajarii unui evaluator (de competenta comitetului creditorilor) sau aprobarea vinzarii in bloc sau a vinzarii de imobile prin negociere directa (de competenta adunarii creditorilor).

Pentru maximizarea valorii averii debitorului, lichidatorul va face toate demersurile de expunere la piaţă, într-o formă adecvată, a acestora, cheltuielile de publicitate fiind suportate din averea debitorului.

In vederea inceperii operatiunilor de lichidare, lichidatorul va proceda la evaluarea bunurilor din patrimoniul debitorului, scop in care va putea apela la evaluatori independenti sau la un evaluator propriu, dupa cum va avea sau nu acordul comitetului creditorilo in acest sens. In mod obligatoriu, evaluarea se face in conformitate cu standardele internaţionale de evaluare. În funcţie de circumstanţele cauzei şi pe cât posibil, bunurile din averea debitorului vor fi evaluate atât individual, cât şi în bloc. Principalele active, imobilele, maşinile şi echipamente, precum şi mijloace de transport vor fi analizate pe fişe individuale atât din perspectiva tehnică cât şi din perspectiva modului în care ele vor putea fi valorificate. Evaluarea bunurilor privite ca un ansamblu functional se justifica mai ales in cazul in care activitatea debitorului ar putea să fie reluată de cumparator, chiar daca, de regula, evaluarea de acest gen este mai complexa si, deci ,necesita mai mult timp.

In cazul in care exista garantii constituite asupra bunurilor care constituie activul de lichidat in bloc, trebuie tinut cont ca partea din preţul activului vindut in bloc care este corespunzator garantiei se va distribui către creditorul garantat şi numai diferenţa se va distribui spre restul creditorilor. De aceea, în raportul de evaluare va trebui să se evidenţieze valoarea garanţiilor raportată la valoarea totală a activului, ceea uneori poate ridica probleme deosebit de complicate, mai ales in cazul in care garantiile se intrepatrund sau sunt constituite pe bunuri care formeaza un ansamblu (bunuri imobile prin destinatie), precum si in cazul in care garantia este un gaj asupra fondului de comert.

Valoarea stabilita de evaluator este criteriul orientativ dupa care se stabileste fie pretul de pornire a negocierii, fie pretul de pornire a licitatiei. Evaluarea este una aproximativa, deoarece, în caz de lichidare nu valoarea de achiziţie a bunului este determinanta in stabilirea pretului, ci oferta pietei190. In orice caz, pretul de pornire, precum si limita minima sub care nu se poate scadea acest prêt sunt stabilite, de obicei, prin hotarire a adunarii creditorilor, pretul de pornire si limita minima putind fi modificate prin alta hotarire a adunarii creditorilor, in cazul in care nu s-a reusit vinzarea intr-un timp rezonabil.

129. Principala sarcina a lichidatorului in etapa lichidarii este maximizarea valorii averii debitorului. In acest scop, lichidatorul dispune de o plaja mare de optiuni, putind propune mai multe metode de vânzare, fara ca legea sa mai impuna vreo ordine de preferinta intre acestea. Metodele de vinzare (licitaţia publică, negocierea directă sau o combinaţie a celor două), este aprobată de adunarea creditorilor, pe baza propunerii lichidatorului şi a recomandării comitetului creditorilor. Odată cu propunerea de vânzare, lichidatorul va prezenta şi regulamentul de vânzare corespunzător. In alegerea strategiei si a metodelor de vinzare, criteriile principale sunt inventarul şi rapoartele de evaluare a averii debitorului. Cu toate acestea, in cazul în care se propune vânzarea în bloc a bunurilor debitorului, trebuie tinut cont de faptul ca potenţialii cumpărători pot fi interesaţi mai mult de valoarea afacerii si mai putin de valoarea evaluata sau inventariata a bunurilor debitorului.

In cazurile complexe, după obţinerea aprobării din partea adunării creditorilor asupra modalităţii de vânzare, pe baza informaţiilor culese în timpul inventarierii, a rezultatelor evaluării şi a opţiunilor strategice, lichidatorul va întocmi un memorandum de prezentare a proprietăţilor şi va stabili strategia de publicitate, după care va testa interesul pieţei pentru respectivele proprietăţi191.

190 Ibidem. 191 Ministerul Justitiei. Notiuni de economie.

Potrivit art. 116 alin.2 teza a doua din Legea insolventei, bunurile debitorului vor putea fi vândute în bloc, ca un ansamblu în stare de funcţionare sau individual.

Prin « bloc, ca ansamblu funcţional », se înţelege o parte sau toate bunurile debitorului, necesare pentru desfăşurarea unei afaceri, pentru care un cumpărător oferă un preţ nedefalcat pe bunurile componente. Asadar, cumparatorul preia o afacere de la debitor, ceea ce inseamna ca afacerea respectiva, care nu a fost eficient gestionata de catre debitor, poate fi eficientizata de cumparator. Din acest punct de vedere, procedura falimentului isi vadeste nu numai caracteristica de sanitar al mediului economic si de afaceri, ci pe aceea de mijloc de eficientizare a economiei prin competitie. Activul respectiv trece la cumprator liber de orice sarcini dar cu toate failitatile de care dispunea la debitor, inclusiv cu accesul la utilitati si cu posibilitatea angajarii fostilor salariati ai debitorului. Dar nimic nu se opune ca, in functie de interesele sale, cumparatorul sa reorienteze activul respectiv catre un alt obiectiv de afacere sau chiar catre o alta destinatie, intrucit cumparatorul preia activul respectiv liber de orice sarcini, inclusiv de « sarcina » obiectului de activitate ale debitorului si a fostilor salariati ai debitorului. Cumparatorul va putea, spre exemplu, sa transforme o fosta fabrica situata in zona locuibla a orasului intr-un proiect rezidential sau imobiliar ori va putea demola constructiile respective, in vederea ecologizarii zonei.

Etapele vinzarii pot fi simplificate dupa cum urmeaza : -alegerea metodei de vinzare si intocmirea regulamentului de vinzare ; -aprobarea propunerii de vinzare, la propunerea comitetului creditorilor, prin hotarire a

adunarii creditorilor ; -expunerea pe piata a activelor (marketing, reclama, facilitati de vinzare) si, in general,

prezentarea activelor ; in practica, in cazurile complexe, se elaboreaza fie un « memorandum de prezentare », fie, urmind sintagma din legislatia privatizarii, un « caiet de sarcini » ; 

-negocierea sau derularea procedurilor de licitatie si efectuarea vinzarii ; trebuie tinut cont de limitele negocierii, eventual fixate de hotarirea adunarii creditorilor, precum si de faptul ca prêt de piata in cazul vinzarilor in faliment este complet diferit fata de pretul de piata in cazul unor societati in bonis;

-adjudecarea si incheierea contractelor de vinzare-cumparare ; -incasarea pretului.

130. Analizele de factura economica recomanda ca terenurile fară construcţii, are nu necesită pază şi implică doar costuri cu impozitul pe teren sa fie păstrate pentru a fi vândute ultimele, având în vedere tendinţa constantă de creştere a preţurilor din ultimii 5 ani, precum şi continuarea creşterii în perspectiva aderării la Uniunea Europeană. De asemenea, pentru terenuri de suprafaţă mare, pretabile pentru ansambluri rezidenţiale, este de analizat şi varianta parcelării pe loturi. Conform acelorasi analize de factura economica, in cazul terenurilor cu construcţii, varianta demolării construcţiilor, urmata de valorificarea terenului liber pare mai profitabilă, cel puţin în aglomerările urbane. In cazul constructiilor, se pot lua in calcul eventuale amenajari (reamenajari) ale acestora, astfel încât preţul lor de piaţă să crească peste nivelul costurilor adiţionale de reamenajare. Societăţile asupra cărora debitorul falit deţine creanţe se pot afla, la rândul lor, în situaţii dificile, situatii care fac, practic, imposibil de recuperat aceste creante, in conditii de celeritate. In aceste conditii, lichidatorul poate apela la alte mijloace de lichidizare a acestor creante, cum ar fi opratiunile de factoring si forfetare, precum si apelarea la firme specializate de recuperari de creante, carora sa le fie cesionate creantele debitorului sau, dupa caz, sa le fie incredintata sarcina recuperarii creantelor. De asemenea, in astfel de situatii,

lichidatorul poate recurge si la mediere, conciliere si arbitraj, putind incheia tranzactii cu debitorul debitorului, cu aprobarea prealabila a judecatorului-sindic. In afara de tranzactii, pentru clarificarea creantelor, lichidatorul poate propune creditorilor si unele compensatii conventionale cu debitorii debitorilor care au, in acelasi timp, calitatea de creditori dar care nu sunt neaparat reciproce, certe, lichide si exigibile (caz in care ar interveni, oricum, compensatia legala). De asemenea, cu acordul creditorilor, lichidatorul poate accepta si conventii de dare in plata cu debitorul debitorului. In fine, lichidatorul poate promova, tot cu acordul creditorilor, si vinzarea de drepturi litigioase. In toate aceste demersuri de lichidare a creantelor, trebuie tinut cont ca acestea sunt prescriptibile, ca presupun costuri judiciare si timp, in cazul in care debitorul debitorului nu le achita de buna voie si ca incercarea de a le recupera integral poate sa provoace daca nu pierderi debitorului, cel putin un grad redus de recuperare, de unde concluzia ca creditorii nu ar trebui sa fie foarte reticenti la astfel de metode de recuperare a creantelor.

131. Vinzarea prin negociere directa a imobilelor prespune unele formalitati complicate si inutile, care fac aceasta metoda de vinzare greu de ales de catre lichidator. In practica este preferata vinzarea la licitatie care, insotita fiind de o serie de formalitati procedurale, asigura intr-un grad destul de mare informarea creditorilor si a participantilor la licitatie si, corelativ, increderea initiatorului licitatiei si a participantilor la licitatie ca rezultatele acesteia sunt definitive, fara a putea sa mai fie ulterior foarte usor contestate. In plus, la licitatie este permisa, in anumite conditii, depunerea creantei ca prêt sau ca o parte din prêt (ceea ce scuteste creditorul de consemnarea garantiei de particpare la licitatie, dar il si obliga sa adjudece la un prêt de minim 75% din pretul de pornire a licitatiei, prêt care, asa cum s-a vazut mai sus, este cel evaluat impreuna cu sau in urmarea inventarului). Este posibila chiar si atribuirea bunului in contul creantei, mai ales in cazul in care singurul creditor ofera, in tot sau in parte, creanta sa pentru bun.

Asa cum s-a putut observa mai sus, procedurile de lichidare se realizeaza fie ca vinzari la licitatie, fie ca vinzari prin negociere directa. Vinzarea la licitatie se finalizeaza printr-un act de adjudecare, in timp ce vinzarea prin negociere directa de finalizeaza prin incheierea unui contract de vinzare-cumparare.

Ambele modalitati de lichidare pot fi contestate, competenta de a solutiona diferitele forme de contestatie apartinind judecatorului-sindic.

In cazul vinzarii la licitatie, se poate contesta atit masura lichidatorului de organizare si finalizare a licitatiei (caz in care sunt aplicabile dispozitiile art.21 alin.2-4, analizate mai sus), ci si licitatia in sine. Actul de adjudecare nu este, insa, un acord de vointa, astfel ca nu poate fi atacat separat, ca act de vinzare-cumparare, ci numai impreuna cu licitatia sau cu masura lichidatorului.

In schimb, in cazul vinzarii directe se poate contesta valabilitatea contractului, atit sub aspectul conditiilor de fond, cit si sub aspectul formalitatilor vinzarii.

Pentru vinzarea in bloc a activelor debitorului prin negociere directa, precum si pentru vinzarea prin negociere directa a imobilelor debitorului, Legea insolventei stabileste, in art. 117 si art. 118, unele formalitati speciale ale vinzarii, toate prevazute sub sanctiunea nulitatii. Astfel :

a) conform art. 117, in cazul propunerii de vânzare în bloc, lichidatorul va prezenta comitetului creditorilor un raport în care vor fi indicate, descrise şi evaluate bunurile ce urmează a fi vândute împreună, precizându-se şi sarcinile de care, eventual, sunt grevate, însoţit de propuneri vizând modalităţile de vânzare. Acestea sunt : (i) vânzare prin negociere directă către un cumpărător deja identificat, cu precizarea condiţiilor minime ale contractului, cum ar fi preţul

şi modalitatea de plată; (ii) vânzare prin negociere directă, fără cumpărător identificat, cu precizarea preţului minim propus; (iii) vânzarea la licitaţie. In termen de 20 de zile de la prezentarea raportului, lichidatorul va convoca adunarea generală a creditorilor. Dacă adunarea generală a creditorilor aprobă raportul, judecătorul-sindic va da dispoziţie lichidatorului, prin încheiere, să efectueze actele şi operaţiunile de lichidare, în condiţiile propuse în raport;

b) conform art. 118, imobilele vor putea fi vândute direct, în urma propunerii lichidatorului, aprobată de adunarea generală a creditorilor; propunerea lichidatorului va trebui să identifice imobilul, prin situaţia de pe teren şi prin datele din registrele de publicitate imobiliară, să arate sarcinile de care este grevat şi să indice pasul de supraofertare şi data până la care, în caz de aprobare a vânzării, sunt acceptate supraoferte; lichidatorul va convoca adunarea generală a creditorilor, în termen de maximum 20 de zile de la data propunerii, notificând propunerea administratorului special, creditorilor cu garanţii reale asupra bunului, titularilor unor drepturi de retenţie de orice fel şi comitetului creditorilor, si supunând votului adunării generale a creditorilor propunerea de vânzare; ulterior aprobării de către adunarea generală a creditorilor, vânzarea va putea fi făcută, sub sancţiunea nulităţii, numai după 30 de zile de la data ultimei publicări făcute de lichidator în ziar a anunţului privind condiţiile de supraofertare. Formalitatea supraofertarii este greu de justificat, mai ales ca, cel putin apparent, lichidatorului i se permite sa incalce o negociere finalizata (practice, un ante-contract) cu primul ofertant, ceea ce este putin compatibil cu principiul libertatii de vointa si cu principiul bunei credinte.

Vinzarea valorilor mobiliare poate fi o piatra de incercare pentru procedurile de insolventa si pentru lichidator, in mod concret, intrucit legislatia pietei de capital nu este corelata cu Legea insolventei.

Astfel, principiul fundamental al tranzactiilor cu valori mobiliare este acela dupa care aceste tranzactii se pot efectua in mod exclusiv pe piata de capital si cu intermedierea brokerilor, organizati in societati de servicii de investitii financiare (SSIF), atit tranzactiile in canitati mici, cit si tranzactiile in cantitati mari (in acest caz fiind necesara parcurgerea formalitatilor de oferta publica). Principiul respectiv nu este aplicabil decit tranzactiilor consensuale, nu si vinzarilor silite sau lichidarilor in cadrul procedurilor de insolventa, dar in practica, in mod aproape invariabil, se considera ca si vinzarilor de valori mobiliare efectuate de lichidator in procedura falimentului li se aplica principiul intermedierii, al tranzactionarii pe piata de capital si, dupa caz, al ofertelor publice de valori mobiliare. Societatile de registru si depozitarul central refuza inregistrarea unor tranzactii cu valori mobiliare care nu sunt facute cu respectarea acestor formalitati, chiar si in caz de executare silita sau de lichidare. Astfel ca, in practica, lichidatorii sunt obligati sa apeleze la SSIF pentru a putea vinde valorile mobiliare. De altfel, majoritatea judecatorilor-sindici dispun valorificarea actiunilor detinute de debitor in conditiile Legeii nr.297/2004 privind piata de capital. Practica este gresita, intrucit : (i) Regulamentul Bursei de Valori Bucuresti nr. 4/2005 privind tranzacţiile bursiere, prevede la art. 9 ca tranzacţiile exceptate sunt transferurile directe ale dreptului de proprietate asupra instrumentelor financiare, efectuate cu respectarea prevederilor legale incidente, ca efect al lichidării (pct. e) si punerii in executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive si irevocabile, investita cu formula executorie (pct. f); (ii) Regulamentul CNVM nr. 9/2006 stabileste norme cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor asupra carora poarta garantii reale mobiliare, textul referindu-se exclusiv la faptul ca numai in cazul vanzarii valorilor mobiliare grevate de o astfel de sarcina se apelează la o societate de servicii de investiţii financiare, nu si in cadrul procedurii de lichidare. Pe de alta parte, art. 93 din Legea 85/2006 prevede ca lichidatorul poate valorifica drepturile debitorului rezultind din detinerea de actiuni la alte societati comerciale, inclusiv actiuni la

societatile comerciale cotate, iar art. 53 din Legea nr.85/2006 prevede ca bunurile instrainate de lichidator, in exercitiul atributiilor sale prevazute de prezenta lege, sunt dobindite libere de orice sarcini, precum ipoteci, garantii reale mobiliare sau drepturi de retentie, de orice fel, ori masuri asiguratorii.

132. În cazul valorificării activelor debitorului, contabilitatea va evidenţia pe de o parte dreptul de proprietate asupra activului vindut, drept transferat la cumpărător, iar pe de altă parte venitul obţinut (preţul de vânzare) şi TVA-ul datorat bugetului de stat. De asemenea contabilitatea va reflecta scăderea din gestiune a bunurilor vândute şi încasarea de la cumpărător a contravalorii bunurilor vândute. Sumele încasate din vânzări în numerar se depun de către lichidator în contul averii debitorului deschis la o unitate bancară, iar recipisele vor fi predate judecătorului sindic. Sumele încasate prin instrumente bancare (ordin de plată) se depun direct în contul bancar al debitorului.

§6. Distribuirea sumelor rezultate din lichidare

133. In cursul sau dupa efectuarea lichidarii, in masura in care se incaseaza sume din lichidarea, acestea sunt supuse distribuitiilor partiale catre creditori, distributii care trebuie efectuate la fiecare trei luni, calculate de la data deschiderii procedurii. In scopul efectuarii distributiilor partiale, lichidatorul va intomi un plan de distributie partial, insotit de un raport asupra fondurilor obsinute din lichidare, pe care il va prezenta comitetului creditorilor. In plan, lichidatorul va prevedea plata remuneratiei sale, precum si a celorlalte cheltuieli de procedura, si va propune distribuirea fondurilor obsinute din lichidare catre creditori, dupa cum urmeaza lichidatorului, raportul asupra findurilor obtinute, planul de distribuire, contestatii, suspendarea:

-in cazul bunurilor asupra carora poarta garantii, se vor plati mai intii cheltuileile de procedura, dupa care va fi achitata creanta al carei titular este beneficiarul garantiei; daca ramine un surplus dupa aceste plati, acest surplus va fi distribuit catre ceilalti creditori, in ordinea de preferinta de la art. 123; daca, dimpotriva, creanta sau creantele garantate nu sunt achitate in intregime din pretul bunului asupra caruia purta garantia, atunci titularii garantiei devin pentru restul de creanta ramas neachitat creditori chirografari; in orice caz, este de retinut ca dispozitiile art. 121 deroga de la cele ale art. 123, astfel ca vor avea prioritate la aplicare;

-in cazul bunurilor asupra carora nu poarta garantii, se vor plati mai intii cheltuielile de procedura, dupa care se vor plait creantele inscrise in tabelul definitiv consolidate, in ordinea de preferinta de la art. 123;

-in cazul in care titularii garantiilor si, respectiv, titularii creantelor in rang preferit sunt de accord, distributia se poate face catre unii creditori care nu sunt titular de garantii sau, dupa caz, au un rang al creantelor inferior; ordinea de preferinta prevazuta de lege este numai de natura, nu si de esenta distribuirii, astfel ca nimic nu se poune, spre exemplu, ca din ratiuni sociale, creditorii garantati sa fie platiti in urma salariatilor;

-creditorii pot fi de acord ca un creditor care cumuleaza si calitatea de debitor al debitorului, sa fie “platit” prin compensarea creantei sale contra debitorului, cu datoria fata de acesta; evident ca, daca sunt indeplinite conditiile compensatiei legale, aceasta opereaza automat, fara ca prin acest efect sa se aduca atingere ordinii de preferinta; in plus, judecatorul syndic poate idpune si o compensatie judiciara, admitind, spre exemplu, atribuirea unui bun supus lichidarii in contul creantei.

Daca in perioada de observatie si in perioada de reorganizare creantele rezultate din operatiunile curente ale debitorului, cele rezultate din operatiunile neobisnuite ale acestuia, dar autorizate in prealabil de judecatorul sindic sau de comitetul creditorilor si, respectiv, creantele rezultate din contractele in curs de executare, sunt platite pe masura scadentei lor, dupa trecerea la faliment aceste creante nu mai sunt platite pe masura scadentei, ci sunt trecute pe tabelul creantelor, urmind a beneficia de privilegiul crentelor rezultate din continuarea procedurii. Dar acest privilegiu este primat de privilegiul creditorilor beneficiari de garantii care, conform art.121 din Legea insolventei, sunt platiti cu prioritate si integral (cu exceptia cheltuielilor procedurii) din fondurile rezultate din vinzarea bunurilor asupra carora poarta garantiile. Din aceasta perspectiva, prudenta (uneori exagerata) a creditorilor in a acorda credit sau incredere debitorilor aflati in perioada de observatie sau de reorganizare este justificata, deoarece legea nu le asigura un privilegiu absolut in cazul esecului planului de reorganizare.

Ordinea de preferinta prevazuta de art. 123 este aplicabila cu titlu de norma generala, in cazurile in care fie nu exista garantii (in acest caz, toate creantele fiind chirigrafare), fie pretul bunurilor asupra carora a purtat garantia a acoperit creanta garantata, raminind un surplus, fie creditorii garnatati au fost de acord cu modificarea ordinii de preferinta. Astfel, cu titlu de norma generala, creantele se vor achita in urmatoarea ordine :

1. taxele, timbrele şi orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin Legea procedurii insolvenţei, inclusiv cheltuieli necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor din averea debitorului şi plata persoanelor angajate;

2. creanţele izvorâte din raporturi de muncă ;3. creanţele reprezentând creditele, cu dobânzile şi cheltuielile aferente, acordate de

instituţii de credit după deschiderea procedurii, precum şi creanţe rezultând din continuarea activităţii debitorului după deschiderea procedurii;

4. creanţele bugetare; 5. creanţele reprezentând sumele datorate de către debitor unor terţi în baza unor obligaţii

de întreţinere, alocaţii pentru minori sau de plată a unor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă;

6. creanţele reprezentând sumele stabilite de judecătorulsindic pentru întreţinerea debitorului şi a familiei sale, dacă aceasta este persoană fizică;

7. creanţele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile şi dobânzile aferente, cele rezultate din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări, precum şi din chirii;

8. alte creanţe chirografare; 9. creanţe subordonate, în următoarea ordine de preferinţă: (i) credite acordate persoanei

juridice debitoare de către un asociat sau acţionar deţinând cel puţin 10% din capitalul social, respectiv din drepturile de vot în adunarea generală a asociaţilor, ori după caz, de către un membru al grupului de interes economic; (ii) creanţe izvorând din acte cu titlu gratuit.

Prin planul de distribuire se vor prevedea atit procentul, cit si suma alocată pentru fiecare creanţă. Procentul de satisfacere a creanţelor poate fi unic pentru toate categoriile de creditori sau diferenţiat pentru fiecare categorie în parte. În cazul în care s-a prevăzut ca plata creanţelor să se facă într-un anumit procent, sumele vor fi acordate proporţional cu suma alocată pentru fiecare creanţă din tabelul definitiv consolidat între creditorii de acelaşi rang. Nu este permisă satisfacerea diferenţiată a creditorilor din aceeaşi categorie, aceasta echivalând cu o favorizare a unora, în detrimentul celorlalţi. Titularilor de creanţe dintr-o categorie li se vor putea distribui sume numai după deplina îndestulare a titularilor de creanţe din categoria ierarhic superioară.

Cu ocazia distribuirii parţiale se vor consemna următoarele sume: (i) sume proporţionale datorate creditorilor ale căror creanţe sunt supuse unei condiţii suspensive care nu s-a realizat încă; (ii) sume proporţionale, datorate proprietarilor de titluri la ordin sau la purtător şi care au originalele titlurilor, dar nu le-au prezentat; (iii) sume proporţionale, datorate creanţelor admise provizoriu; (iv) rezerve destinate să acopere cheltuielile viitoare ale averii debitorului. Pentru creditorii cu creanţe înscrise în tabelul de creanţe, cărora li s-au alocat sume numai parţial, sau cu creanţe sub condiţie suspensivă şi care au luat parte la distribuire, sumele cuvenite vor fi păstrate la bancă, într-un cont special de depozit, până la clarificarea situaţiei.

Înregistrarea în contabilitatea debitorului a plăţii creanţelor se face prin scăderea obligaţiei faţă de terţi (furnizori, buget, etc.) şi micşorarea disponibilităţilor băneşti la bancă.

Asa cum rezulta din art. 122 alin.3-4 din Legea insolventei, comitetul creditorilor sau oricare dintre creditori poate formula contestatie la raportul lichidatorului care insoteste planul de distributie, precum si la planul de distributie in sine, contestatie care trebuie depusa in termen de 15 zile de la afisarea planului de distributie si care trebuie solutionata de judecatorul-sindic in termen de 20 de zile de la afişare, intr-o sedinta cu lichidatorul, cu debitorul şi cu creditorii, şedinţă în care se vor soluţiona deodată, prin sentinţă, toate contestaţiile. Formularea contestatiei nu suspenda distributia. Contestatorul are dreptul sa ceara judecatorului-sindic si suspendarea distributiei, pentru evitarea produceii unor pagube inevitabile. Desi masura suspendarii este o masura exceptionala, care ar trebui dispusa numai in cazuri de ilegalitati vadite, majoritatea practicienilor in insolventa suspenda distributiile din proprie initiativa, dar fara drept, imediat ce sunt notificati cu contestatia, ceea ce este ilegal, masura punind creditorii in postura de a astepta solutionarea contestatiilor, chiar si in cazul in care acestea sunt formulate doar cu scop sicanatoriu.

In mod evident, nu orice creditor poate contesta distributiile partiale, ci numai creditorii indreptatiti sa participe la procedura. Creditorii inscrisi provizoriu in tabel si cei care au creante sub conditie pot contesta planul de distributie numai in cazul in care nu li s-au provizionat sume proportionale cu creanta lor. Creditorii care sunt déjà platiti in intregime nu mai pot contesta distributia si, deci, nu mai pot nici sa ceara suspendarea distributiei.

La inchiderea lichidarii se efectueaza distribuirea finala. Aceasta este insotita de propuneri in vederea inchiderii procedurii, de raportul final de activitatea si de situatiile financiare finale.

Si aceasta distributie poate fi contestata si, respective, suspendata. Distribuirea propriu-zisa este efectuata dupa ce toate contestatiile vor fi fost solutionate. Inchiderea procedurii are loc, insa, dupa ce raportul final va fi fost aprobat, eventualele fonduri nereclamate au fost consemnate la o banca, urmind a li se da dstinatia prevazuta de art. 130, iar eventualul surplus de bunuri sau creante ale debitorului a fost partajat intre actionarii acestuia.

Subcapitolul VInchiderea procedurii

134. Procedura insolventei se finalizeaza prin sentinta de inchidere a procedurii. Dupa inchiderea procedurii, atit judecatorul-sindic, cit si administratorul judiciar sau lichidatorul se dezinvestesc de intreaga procedura a insolventei fata de debitorul respectiv, ei nemaiavind nici una dintre competentele si, respectiv, atributiile prevazute de Legea insolventei. Nici unul dintre efectele deschiderii procedurii si nici unul dintre litigiile specifice procedurii insolventei nu supravietuiesc inchiderii procedurii. Actiunea in raspundere contra administratorilor sau contra asociatilor cu raspundere nelimitata ai debitorului persoana juridica nu mai poate fi continuata dupa inchiderea procedurii, intrucit ii va fi lipsind situatia premisa. Acest gen de procese sunt posibile numai datorita existentei procedurii insolventei deschise fata de debitor si numai pe perioada de existenta a acesteia.

Exista, insa, unele efecte ale insolventei care se perpetueaza in timp dincolo de inchiderea procedurii. Este vorba despre decaderile si interdictiile profesionale consecutive inchiderii procedurii, precum si de interdictia debitorului care a fost supus unei procedurii de reorganizare judiciara de a mai cere inca o data reorganizarea in cei 5 ani ulteriori inchiderii procedurii. Pe de alte parte, inchiderea procedurii genereaza si unele efecte patrimoniale specifice, posibile doar pentru ca fata de debitor a fost anterior deschisa procedura insolventei. Este cazul, spre exemplu, al transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor ramase in surplus dupa faliment in patrimoniul asociatilor debitorului societate comerciala (radiata ca efect al inchiderii procedurii) sau al stingerii datoriilor prin disparitia debitorului persoana juridica ori prin descarcarea de datorii a debitorului persoana fizica.

135. Inchiderea procedurii poate fi pronuntata, conform Legii insolventei, in 5 situatii diferite : (i) insuficienta fondurilor necesare acoperirii cheltuielilor administrative ale procedurii; (ii) executarea cu succes a planului de reorganizare; (iii) terminarea lichidarii si a tuturor distributiilor in caz de faliment; (iv) acoperirea intregii mase credale, chiar inaintea finalizarii lichidarii; (v) neinregistrarea nici unei creante la masa credala, dupa deschiderea procedurii la cererea debitorului (in acest caz, inchizind procedura, judecatorul-sindic revoca hotarirea de deschidere a procedurii).

In cazul in care activele sau fondurile debitorului nu exista sau sunt insuficiente pentru acoperirea “cheltuielilor administrative” (este vorba, in realitate, de cheltuielile procedurii),

procedura insolventei se poate inchide in orice stadiu, chiar daca fie nu s-a trecut la faliment inca, fie s-au efectuat unele vinzari si distributii de fonduri, dar cheluileile de procedura ulterioare efectuarii distributiilor nu mai pot fi acoperite din fondurile debitorului192. In mod obisnuit, aceasta modalitate de inchidere a procedurii este proprie societatilor fantoma, fata de care de altfel se deschide procedura simplificata de faliment si fata de care exista imperativul eliminarii rapide din mediul de afaceri, pentru ca acesta sa nu fie contaminat de astfel de societati. Dar este util ca procedura sa nu se inchida imediat in aceste cazuri, ci numai daca, prin raportul sau de 60 de zile sau, dupa caz, de 30 de zile, lichidatorul va arata ca debitoruri nu dispune de fonduri urmaribile, daca nu exista externalizari anterioare de active care sa poata fi anulate si nici asociati sau conducatori ai debitorului persoana juridica pasibili de actiunea in raspundere. Pe de alta parte, exista cazuri in care toate activele debitorului au fost vindute, toti banii obtinuti au fost distribuiti catre creditori, care i-au incasat cu buna stiinta, dar procedura continua, din varii motive, inclusiv, spre exemplu, pentru motivul ca debitorul sau alte persoane interesate au formulat una sau mai multe contestatii sau una sau mai multe cai de atac contra uneia dintre hotaririle judecatorului sindic. Chiar daca o astfel de contestatie sau o astfel de cale de atac a fost admisa, procedura poate fi totusi inchisa, intrucit partile si participantii la procedura nu mai pot fi repusi in situatia anterioara, adica, spre exemplu (fostii) creditorii nu mai pot fi obligati sa restituie ceea ce au primit cu buna credinta in cadrul distribuirilor partiale sau finale, ceea ce inseamna ca fondurile debitorului sunt insuficiente, si in aceasta situatie, pentru acoperirea cheltuielilor de procedura. In cazul inchiderii procedurii pentru situatia prevazuta de art. 131, cheltuielile procedurii pot fi acoperite, in masura in care exista disponibil, din fondul de lichidare prevazut de art. 4 din Legea insolventei. Ca urmare a inchiderii procedurii, indiferent daca a fost vorba de o procedura care s-a limitat la perioada de observatie sau care a trecut in faza de faliment, debitorul persoana juridica este radiat, personalitatea sa juridica incetind ca urmare a inchiderii procedurii. A se observa, insa, ca inchiderea procedurii pentru insuficienta fondurilor nu este limitata la persoana juridica, fiind deopotriva aplicabila si persoanei fizice. Daca s-a inchis procedura fata de o persoana fizica pentru acest motiv si nu exista caz de frauda, debitorul va fi descarcat de datoriile anterioare deschiderii procedurii.

Daca o reorganizare judiciara s-a incheiat cu succes, judecatorul sindic va constata indeplinirea tuturor obligatiilor asumate in planul confirmat si va inchide procedura printr-o sentinta. Cu unele exceptii limitate, intreprinderea debitorului redevine o intreprindere normala. Personalitatea juridica a debitorului se pastreaza, intrucit reorganizarea chiar a avut ca scop supravietuirea debitorului. Debitorul, intr-un termen de 5 ani ulterior, nu va mai putea face insa o noua cerere de reorganizare, iar modificarile aduse prin plan creantelor anterioare deschiderii procedurii sunt ireversibile.

Inchiderea procedurii pentru terminarea lichidarii si a distributiilor catre creditori este modalitatea obsinuita de inchidere a procedurii, desi, din punct de vedere cantitativ, este o situatie de exceptie, fiind mult mai rar intilnita in practica decit inchiderea procedurii pentru insuficienta fondurilor debitorului. Formalitatile inchiderii procedurii in acest caz (pentru care trimit la Cap. X, Falimentul) sunt excesiv de complicate si indelungate, ceea ce reprezinta o evident incalcare a principiului celeritatii procedurii. O continuare a procedurii, prin perpetuarea formalitatilor de inchidere, este complet inutila, mai ales pentru faptul ca, dupa terminarea

192 Prin sentinta comerciala nr.6007/C/2006 (nepublicata), Tribunalul Cluj a constatat ca toate activele debitoarei au fost vindute, ca s-au efectuat distributii catre creditori, ca Arhivele Nationale si Casa de Pensii Cluj au refuzat praluarea arhivelor debitoarei, ca arhivele debitoarei trebuie depozitate si pastrate in conditii de siguranta si ca exsita societati comerciale care preiau cu plata documente ale unor foste persoane juridice, astfel ca a dispus plata acestor fornduri necesare arhivarii din fondul de lichidare prevazut de art. 4 din Legea insolventei.

distributiilor, creditorii fata de care s-au efectuat plati totale sau partiale nici nu mai au calitatea de creditori indreptatiti sa participe la procedura. In mod normal, odata cu dovada efectuarii distributiei finale si a intocmirii situatiei financiare finale, procedura ar trebui inchisa. In orice caz, inchiderea procedurii in acest caz presupune ca masa credala nu a fost in totalitate acoperita, deci unii creditori vor fi prejudiciati prin efectul stergerii creantelor lor ramase neacoperite prin distributiile efectuate in cadrul procedurii, ceea ce legitimeaza, totusi, intr-o anumita masura, scrupulozitatea exagerata a legiuitorului in acest caz de inchidere a procedurii. A se observa ca, si in acest caz, prin inchiderea procedurii, debitorul persoana juridica isi pierde personalitatea juridica si, in consecinta, toate creantele contra unui astfel de debitr se sting prin extinctia personalitatii juridice.

Art. 133 din Legea insolventei reglementeaza ipoteza in care creantele contra debitorului au fost complet acoperite prin distributiile efectuate in cursul procedurii. Si in acest caz se poate inchide procedura, dar fara a se mai trece prin formalitatile complicate ale inchiderii procedurii pentru terminarea lichidarii. Legea prevede radierea debitorului si in acest caz, desi debitorul ar putea avea interesul sa isi continue afacerea, mai ales ca, prin acoperirea in totalitate a datoriilor sale, nu isi mai pune in dificultate creditorii si nu mai contamineaza cu insolventa mediul sau de afaceri. Legea prevede radierea chiar si in cazul in care, in urma acoperirii tuturor creantelor debitorului, ar ramine un surplus de bunuri sau creante, acestea din urma intrind in patrimoniul asociatilor sau actionarilor debitorului, in stare de co-proprietate. Practic, ipoteza prevazuta de art. 133 din Legea insolventei este foarte similara ca efecte cu lichidarea voluntara reglementata de Legea societatilor comerciale. Asa cum lichidarea voluntara poate fi reversibila, daca asociatii sau actionarii decid astfel prin hotarire a adunarii generale (si daca legea nu le-o interzice expres), tot astfel ar trebui sa i se permita debitorului sa isi continue afacerea dupa ce se va fi constatat ca si-a achitat toate datoriile.

Daca s-a deschis procedura la cererea unuia sau mai multor creditori, procedura se poate inchide, oricit de avansata ar fi, daca debitorul sau un tert achita toate creantele contra debitorului, inclusiv cele rezultate din procedura (cheltuielile de procedura, inclusiv onorariul administratorului judiciar sau al lichidatorului si creantele rezultate din continuarea procedurii). Un tert care ajunge sa acumuleze, prin cesiuni de creanta, plati subrogatorii sau alte mijloace de dobindire a creantelor contra debitorului, poate sa orchestreze o preluare ostila a debitorului in aceasta maniera, intrucit, in calitate de unic creditor va putea fie sa ceara sa i se atribuie in contul creantei acumulate totalitatea sau o parte a activelor debitorului, inclusiv ca ansamblu in stare de functionare, fie sa se continue procedura, urmind a prelua activele debitorului prin oricare dintre modalitatile de lichidare (negociere directa, licitatie). Un astfel de creditor va avea la indemina toata informatia relativa la debitor, controlul asupra activitatii acestuia si avantajul competitiv al creantei care poate fi depusa ca prêt (creditorului interesat sa participe la licitatie nu ii este necesara garantia de participare la licitatie si, in plus, nu e necesara mobilizarea de fonduri pentru a finanta preluarea decit in masura necesara depasirii pretului sau conditiilor de plata oferite de competitorii acestuia). De altfel, preluarea ostila in acest mod poate fi si la indemina unui creditor care detine doar majoritatea creantelor contra debitorului, ca valoare. Creditorul in cauza poate determina inchiderea procedurii prin simplificarea si scurtarea la maxim a lichidarii. Inclusiv evaluarea, in acest caz, poate deveni inutila, din moment ce totalitatea sau majoritatea creantelor sunt detinute de cel interesat in preluare.

136. Contestarea hotaririi de inchidere a procedurii este posibila, de lege lata, numai pe calea recursului prevazut de art. 12 din Legea insolventei. In sectiunea 8 (Inchiderea

procedurii) din actuala Lege a insolventei nu se mai face vorbire de nici o modalitate speciala de contestare a sentintei de inchidere a procedurii. Fosta Lege nr.64/1995 reglementa atit de o opozitie la inchiderea a procedurii, cit si de un recurs la hotarirea de inchidere a procedurii. In baza art. 12 din Legea insolventei, sentinta de inchidere a procedurii, ca si orice hotarire a judecatorului sindic, este atacabila cu recurs. Sentinta de inchidere a procedurii este executorie si nu poate fi suspendata de instanta de recurs. Daca recursul a fost admis si s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare, judecatorul-sindic care a pronuntat sentinta de inchidere a procedurii este definitiv si irevocabil dezinvestit de cauza, intrucit el este incompatibl, conform art. 12 alin.2 din Legea insolventei, sa rejudece cauza relativa la inchiderea procedurii, precum si orice alte chestiuni ce tin de procedura insolventei astfel redeschisa.

Recursul poate fi introdus de orice persoana interesata, cu exceptia cazului in care procedura s-a inchis in urmarea unei proceduri contencioase, cind recursul poate fi formulat doar de partile sau intervenientii in interes propriu in acea procedura. De regula, creditorii chirografari sau actionarii debitorului sunt persoane interesate sa se opuna prin recurs la inchiderea procedurii considerind, spre exemplu, ca lichidarea s-a efectuat la o valoare mai mica decit cea de piata, ca nu s-au epuizat in procedura toate mijloacele de recuperare a creantelor lor (creditori chirografari) sau a valorii reziduale a actiunilor lor, cum ar fi actiunea in anulare sau actiunea in raspundere contra conducatorilor debitorului persoana juridica, actiunea in raspunderea contra fideiusorilor, debitorilor sau asociatilor cu raspundere nelimitata etc. Intr-adevar, inchiderea procedurii are ca principal efect disparitia debitorului persoana juridica si, corelativ, extinctia creantelor contra acesteia sau, in cazul debitorului persoana fizica, descarcarea de datorii.

Consider ca, in aceleasi conditii ca si cele aplicabile hotariririlor obsinuite propuntate de judecatorul-sindic in procedura insolventei, si sentinta de inchidere a procedurii este pasibila de cai de atac extraodtinare (contestatie in anulare, revizuire), evident, cu observarea conditiilor specific de exercitiu al acestora.

137. Sentinta de inchidere a procedurii este definitiva si executorie, fiind supusa recursului. Dupa inchiderea procedurii, organele procedurii, atit judecatorul-sindic, cit si administratorul judiciar sau lichidatorul, sunt dezinvestite.

Cum si aceasta hotarire a judecatorului-sindic este executorie, iar administratorul judiciar/lichidatorului este dezinvestit, se pune problema cine va reprezenta debitorul in recurs, mai ales cind recursul este formulat chiar de catre debitor. Desi problema este lipsita de o reglementare expresa, consider ca sunt aplicabile normele generale si principiile procedurii civile, care impun ca un debitor aflat in procedura insolventei (faptul ca s-a exercitat un recurs si acesta este pe rol demonstreaza ca procedura insolventei nu s-a stins inca in mod irevocabil) sa fie reprezentat de catre administratorul judiciar sau de catre lichidator. Mai delicata este chestiunea supravieturii debitorului in eventuale cai de atac care ar urma sa fie solutionate dupa inchiderea procedurii. Daca efectul inchiderii procedurii este radierea debitorului persoana juridica si hotarirea de inchidere a procedurii este executorie, atunci inseamna ca in recurs (si, cu atit mai mult, intr-o cale de atac extraodinara) debitorul este déjà ”oficial decedat”, pentru ca nu mai are personaliate juridica. Totusi, macar pentru necesitatile procedurii, “ramasite” ale fostei persoane juridice supravietuiesc inchiderii procedurii, din moment ce debitorul va figura ca parte in recurs (sau in calea de atac extraodinara). O solutie la aceasta dilema ar putea fi textul art. 41 alin.2 C.pr.civ., conform caruia oricine poate sta in judecata ca pirit, chiar si o asociatie sau o societate fara personalitate juridica, daca are un organe proprii de conducere. Or, asa cum am spus mai sus, debitorul poate fi reprezentat in recurs de fostul lichidator. De aici concluzia ca

unele efecte ale procedurii insolventei supravietuiesc inchiderii acesteia. Este un paradox al procedurii, dar, ca orice paradox, si acest enunt contradictoriu poate fi demonstrat.

Inchiderea procedurii antreneaza, de regula, disparitia personalitatii juridice a debitorului. Numai in cazul inchiderii procedurii ca urmare a neinscrierii in tabelul creantelor a nici unei creante contra debitorului sau ca urmare a succesului unui plan de reorganizare personalitatea juridica a debitorului se pastreaza. Extinctia personalitatii juridice antreneaza si stingerea datoriilor debitorului, precum si a obligatiilor de garantie sau a celor solidare (inclusiv a actiunilor de regres). Efectul extinctiv poate sa duca la o imbogatire fara just temei a asociatilor sau a actionarilor societatii radiate, motiv pentru care fostii creditori au la indemina o actio de in rem verso contra acestora, daca sunt indeplinite conditiile acestei actiuni.

Inchiderea procedurii falimentului fata de debitorul persoana fizica provoaca descarcarea de datoriile anterioare deschiderii procedurii a acestuia. Descarcarea de datorii nu opereaza in cazul in care debitorul persoana fizica s-a facut vinovat de bancruta frauduloasa sau de plati ori de transferuri frauduloase. In ciuda principiului accesorium sequitur principalem, stingerea datoriei principale, prin descarcarea de datorii, nu antreneaza de plin drept si stingerea obligatiei de garantie sau a obligatiei solidare (art.137 alin.3 din Legea insolventei).

Daca, in urma finalizarii lichidarii, dupa plata catre creditorii inscrisi in tabelul definitiv consolidat a totalitatii creantelor acestora, ramine un surplus de fonduri sau de bunuri, iar asociatii sau actionarii debitorului persoana juridica solicita in termen aceasta, atunci opereaza transferul dreptului de proprietate asupra surplusului lichidarii la asociatii sau actionarii debitorului, in conformitate cu art. 133 lit.a) din legea insolventei. Asa cum s-a aratat si in Cap. I, art. 2 din Legea insolventei fixeaza ca scop al procedurii acoperirea pasivului debitorului aflat in insolventa. Dar dezideratul acoperirii creantelor contra debitorului nu este numai un scop al procedurii, ci si o limita a acesteia, astfel ca procedura poate continua exclusiv pina la acoperirea creantelor inscrise in tabelul definitiv consolidat. Creantele respinse ca tardive, precum si creantele sub conditie, daca aceasta nu s-a indeplinit pina la inchiderea procedurii, nu mai participa la procedura. Procedura nu poate fi mentinuta in vigoare doar pentru a astepta consolidarea creantelor conditionate. O lichidare de active din patrimoniul falitului efectuata dupa ce, din lichidarile precedente, s-a acoperit integral valoarea masei credale plus cheltuielile de procedura in sens larg, este si nelegala si lipsita de sens. Lichidarea nu este un scop in sine.

Daca exista surplus de lichidare, acesta va fi repartizat asociatilor sau actionarilor debitorului, in baza art. 133 lit.a) din Legea insolventei. In evolutia sinouasa a fostei Legi nr. 64/95 privind procedura reorganizarii judiciare si a falimentului, dispozitii exprese sau principii ale legii au permis actionarilor sa se considere creditori in cadrul procedurii. Legea insolventei nu mai include, insa, actionarii intre creditorii debitorului insolvent, desi acestia se pot considera creditori pentru valoarea reziduala a actiunilor lor. Dar Legea insolventei a ales sa se dizintereseze de aceasta creanta, lasind problema eventualei desocotiri pe seama (fostilor) actionari si prevazind, pentru ipoteza exceptionala a existentei unui surplus dupa lichidare, transferul dreptului de proprietate asupra acestuia la actionari, in baza raportului final de lichidare. Bunurile respective trec la actionari in co-proprietatea acestora. Partajul intre actionari al acestor bunuri ramine o problema nesolutionata in lege, asa cum, de altfel, acest partaj este nesolutionat in Legea societatilor comerciale, pentru cazul in care, in urma lichidarii, ramine un surplus de bunuri sau fonduri care ar urma sa fie repartizate asociatilor. Unele solutii doctrinare si jurisprudentiale aferente lichidarii voluntare sunt aplicabile prin analogie si situatiei prevazute de art. 133 lit.) din Legea insolventei, asa cum am argumentat in Cap. VII. Chiar daca scopul procedurii este acoperirea creantelor, organele procedurii au indatorirea de a nu prejudicia

drepturile patrimoniale ale asociatilor/actionarilor debitorului falit prin efectuarea de acte de lichidare. Acesta este unul dintre motivele pentru care actionarii au dreptul de a se opune prin cai de atac inchiderii procedurii, in conditiile in care se considera prejudiciati prin modul in care se va fi derulat procedura. Bunurile, fondurile sau creantele in surplus, existente in patrimoniul debitorului dupa acoperirea intregii mase credale, nu se mai lichideaza, ci vor trece in proprietatea asociatilor/actionarilor, la cererea reprezentantului acestora. In lipsa unei astfel de cereri, procedura de lichidare va continua si sumele rezultate se vor depune intr-un cont, deschis la dispozitia asociatilor/actionarilor (art. 133 lit.b). Legea insolventei, prin ordinea instituita de art. 133, acorda prioritate atribuirii catre asociati/actionari, la cererea acestora, a dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile si imobile, lichidarea completa a activului si atribuirea catre asociati/actionari a sumelor reziduale fiind ultima solutie.

Creantele admise numai provizoriu, precum si creantele nescadente, creantele sub conditie sau creantele contestate, care pot fi trecute pe tabel cu titlu de creante admise provizoriu, beneficiaza de dreptul la provizionarea unor sume rezultate din lichidare. In urma efectuarii actelor de lichidare, conform art.127 pct. 1 si 3 din Legea insolventei, se impune, cu ocazia distribuirii partiale, provizionarea sumelor cuvenite creantelor supuse unei conditii suspensive care nu s-a realizat inca sau creantelor admise provizoriu, pana la lamurirea situatiei acestor creante (de exemplu solutionarea irevocabila a contestatiei impotriva unor creante) sau pina la consolidarea lor. Daca, la momentul raportului final si respectiv distributiei finale, exista creante aflate inca sub conditie, acestea nu vor participa la ultima distributie de fonduri (art. 129 alin.3 din Legea insolventei). Intrucit o creanta constestata si, eventual, trecut pe tabel cu titlu provizoriu este, practic, o creanta aflata sub conditie, inseamna ca urmeaza a i se aplica acelasi regim juridic.

Arhivarea documentelor debitorului (esentiala pentru fostii angajati ai debitorului, intrucit aceste documente stau la baza dosarului de pensionare sau a altor drepturi sociale de securitate sociala) poate fi considerata un efect al inchiderii procedurii si, in acelasi timp, o obligatie a practicianului in insolventa. Asa cum rezulta din unele jurisprudente193, aceasta obligatie este, insa, dificil sau imposibil de executat, intrucit Arhivele Nationale refuza sa preia astfel de documente, din lipsa de spatiu, iar Casele de Pensii refuza sa le preia din lipsa de spatiu si de dispozitii legale. In astfel de cazuri, singura solutie o reprezinta darea in pastrare a acestor documente catre societatile specializate de arhivare. In aceste cazuri, insa, arhivarea poate sa insemne o cheltuiala de procedura destul de inseamnata, intrucit societatea de arhiva va impune plata anticipata a intregului tarif de arhivare, din moment ce societatea falita va disparea ca urmare a lichidarii iar societatea de arhivare nu va mai avea partener contractual. De aceea, inainte de distributia finala, lichidatorul va trebui sa provizioneze sumele necesare platii operatiunii de arhivare, cu titlu de cheltuiala de procedura. In cazul in care fondurile debitorului sunt insuficiente pentru acoperirea acestor cheltuieli, atunci se va putea apela la fondul de lichidare. In orice caz, este riscant ca procedura sa fie inschisa fara ca documentele societatii falite sa aiba asigurata arhivarea.

In cazul in care nu exista fonduri sau active vandabile ale debitorului sau acestea nu sunt insuficiente pentru acoperirea cheltuielilor de procedura, atunci acestea urmeaza a fi suportate din fondul de lichidare, constituit conform art. 4 din Legea insolventei si gestionat de UNPIR194.

193 Trib. Cluj, sent.com. nr.6007/C/2006, precitata. 194 Procedura efectuarii platilor din acest fond este rezumata in cap. XVII.

138. Inchiderea procedurii antreneaza interdictii si decaderi in defavoarea debitorului persoana fizica sau a conducatorilor debitorului persoana juridica, dar numai daca acestia se fac vinovati de infractiuni corelative falimentului, de genul bancrutei frauduloase. Cei in cauza, spre exemplu, nu mai pot fi fondatori sau administratori de societati comerciale daca s-au facut vinovati de bancruta frauduloasa sau de gestiune frauduloasa cu ocazia unei proceduri de insolventa. Falitul fraudulos nu poate dobindi calitatea de avocat sau de practician in insolventa, intrucit este nedemn de a exercita o astfel de profesie. De asemenea, daca s-a savirsit o alta infractiune decit cea care poate antrena direct decaderea sau interdictia, dar infractiunea s-a savirsit cu prilejul unei proceduri de insolventa sau infractorul s-a folosit de functia detinut in cadrul structurii functionale a debitorului persoana juridica pentru a savirsi infractiunea respectiva, atunci se poate dispune descalificarea profesionala, ca pedeapsa penala complementara. Pe de alta parte, latura “civilă” a falimentului trebuie mentinuta independentă de consecinţele penale pe care le pot antrena anumite acte ale debitorului falit.

Restricţiile consecutive inchiderii procedurii falimentului impuse debitorului individual sau administratorilor persoanei juridice falite pot fi stabilite dacă falimentul a fost declarat “culpabil”. În acest caz, debitorul sau administratorul vor fi supuşi măsurii restrictive sau descalificării cu privire la administrarea activelor altei persoane şi reprezentarea sau administrarea oricăror altor persoane pe o perioadă medie de 5 ani, în funcţie de gravitatea faptelor şi prejudiciului.

Legile privind falimentul impun, de obicei, restricţii, descalificări sau interdicţii asupra celor supuşi procedurilor de faliment. Majoritatea sistemelor judiciare ale statelor membre ale UE impun anumite restricţii, fie de natură pecuniară, fie de natură penală, debitorilor sau administratorilor ori anumite interdicţii de a desfăşura anumite activităţi sau de a fi numiţi în anumite funcţii. Acest lucru poate crea un stigmat, întrucât aceste restricţii crează un mediu care împiedică întreprinzătorii să ia un nou start. Aceste restricţii pot fi justificate atunci când debitorul sau administratorii individuali au comis o fraudă, au acţionat împotriva intereselor creditorilor sau au cauzat intenţionat falimentul societăţii. Cu toate acestea, în cazurile de faliment de bună-credinţă (bona fide), anumite restricţii pot fi considerate excesive şi împiedică întreprinzătorii să ia un nou start. Printre Statele Membre ale UE, numai legislaţia din Marea Britanie si cea din Grecia includ, în prezent, restricţii, descalificări şi interdicţii automate. In Grecia, întreprinzătorii faliţi îşi pierd imediat capacitatea de a face acte de comerţ şi, prin urmare, sunt excluşi din orice profesie comercială sau industrială. În restul UE, inclusiv in Romania, măsurile mai restrictive nu sunt automate, ci sunt impuse de instanţe.

Distincţia între falimentul onest şi bancruta frauduloasă este esentiala, pentru ca faliţii oneşti sa nu fie stigmatizaţi prin asocierea cu cei incorecţi. Pentru a permite acel „nou inceput” despre care se vorbeste frecvent in rapoartele exepertilor in insolventa, publicate si in Romania195, sunt necesare achitarea debitorilor de datoriile rămase neacoperite si limitarea restricţiilor impuse debitorului sau administratorului acestuia în cadrul unui faliment scuzabil.

In Belgia, printr-o lege din septembrie 2002, s-a permis expres tribunalelor sa atribuie « scuzabilitate » faliţilor de bună-credinţă care au eşuat datorită conjuncturilor economice nefaste. Pentru aceasta, este necesar ca instanţa să considere că un nou început « nu pune în primejdie comunitatea generală ». În Olanda, faliţii pot obţine o scrisoare de referinţă de la un administrator judiciar, astfel că pot solicita o finanţare de la bancă şi pot porni din nou o afacere pe cont propriu.

195 Este vorba, in principal, de Proiectul optim 2003, precum si de rapoartele acolo citate.

Codul comercial al SUA prevede descarcarea totala de datorii, cu exceptia cazurilor de frauda, neglijenţă gravă sau conduită greşită intenţionată ce a condus la faliment. În general, reglementarea falimentului din SUA nu impune nici o restricţie asupra administratorilor sau întreprinzătorului individual după descarcarea de datorii, ceea ce le permite acestora să reintre, practic, liber în afaceri noi.

Subcapitolul VIRaspunderea pentru insolventa

Sectiunea IDebitori solidari, fideiusori, asociati cu raspundere nelimitata

139. Un creditor care beneficiaza de o fideiusiune, de un aval, de un gir sau de solidaritatea pasiva a doi sau mai multi debitori, va putea nu numai sa se inscrie la masa credala a oricaruia dintre debitorul principal, fideiusor sau co-debitor solidar aflat in procedura de insolventa, ci si sa ceara, fata de fideiusor sau co-debitor deschiderea procedurii insolventei, pentru una si aceeasi creanta fata de debitorul principal (sau fata de un debitor dintre mai multi co-debitori), cu conditia ca creanta sa fie certa, lichida si exigibila de minim 30 de zile sis a aiba o valoare mai mare sau egala cu valoarea-prag. Aceasta intrucit in dreptul comercial co-debitorul si fideiusorul sunt prezumati a se fi obligat solidar cu debitorul principal (art. 42 C.com.) si, daca creanta principala indeplineste conditiile de admisibilitate pentru deschiderea procedurii fata de debitorul principal, inseamna ca si obligatia de garantie sau co-obligatia este prezumata a indeplini aceste conditii. Alegerea intre a cere insolventa debitorului principal, a co-debitorului sau a fideiusorului apartine creditorului, singura limitare a acestei optiuni fiind aceea de a nu se depasi cuantumul creantei prin recuperari de la mai multi debitori.

Fideiusiunea propriu-zisa, ca garantie, consta in adaugarea la gajul general al creditorilor chirografari conferita de patrimoniul debitorului principal a gajului general al creditorilor chirografari conferita de patrimonial fideiusorului. Fideiusiunea obisnuita este o garantie personala, conferind creditorului o creanta contra fideiusorului, care este conditionata in dreptul civil (fideiusorul poate invoca atit beneficial de discutiune, cit si beneficial de diviziune, numai in cazul in care debitorul ar fi insolvabil sau in cazul in care urmarirea altui fideiusor nu ar fid at rezultate, creditorul avind dreptul sa il urmareasca pe fideiusor), in timp ce in dreptul commercial este neconditionata (beneficiul de discutiune sau cel de diviziune sunt anihilate de prezumtia de solidaritate cu debitorul principal, prezumtie care poate fi rasturnata numai prin clauza expresa in contract). Dar tertul garant poate conferi creditorului si o garantie reala asupra unui bun individual determinat din patrimoniul sau, caz in care vorbim de asa-numita “cautiune reala”. Drepturile creditorului izvorite din “cautiunea reala” sunt drepturi reale, accesorii creantei principale si, in consecinta, creditorul beneficiar al acesteia nu va putea cere deschiderea procedurii fata de tertul garant (intrucit el nu are o creanta contra tertului garant, ci un drept real; or, procedura se poate deschide numai daca exista o creanta contra debitorului si, in plus, aceasta indeplineste conditiile de admisibilitate pentru deschiderea procedurii). Dar creditorul beneficiar

al cautiunii reale va avea dreptul, in baza art. 70 din Legea insolventei, sa se inscriee la masa credala intr-o procedura de insolventa deschisa fata de tertul garant.

Potrivit art. 70 din Legea insolventei, o creanţă a unui creditor cu mai mulţi debitori solidari va fi înscrisă în toate tabelele de creanţe ale debitorilor cu valoarea nominală, până cind aceasta va fi complet acoperită. Nici o reducere a sumei creanţei prevăzute în tabelul de creanţe nu va fi făcută în vreunul dintre tabelele de creanţe ale debitorilor, până ce creditorul nu a fost deplin satisfăcut, în numerar sau în bunuri. Dacă totalul sumelor distribuite creditorului, în toate acţiunile cu debitorii, va depăşi totalul sumei care îi este datorată, acesta va trebui să restituie sumele primite în plus, care vor fi reînscrise ca fonduri în averea debitorilor, proporţional cu sumele pe care fiecare dintre debitori le-a plătit peste ceea ce era datorat. Potrivit art. 71 din Legea insolventei, un creditor care, înainte de înregistrarea unei cereri de admitere, a primit o plată parţială pentru creanţa sa de la un codebitor sau de la un fidejusor al debitorului poate avea creanţa înscrisă în tabelul de creanţe numai pentru partea pe care nu a încasat-o încă. Un codebitor sau un fidejusor, care este îndreptăţit la restituire ori la despăgubire din partea debitorului pentru suma plătită, va fi trecut în tabelul de creanţe cu suma pe care a plătit-o creditorului. În acest caz, creditorul comun are dreptul de a cere să i se plătească, până la achitarea integrală a creanţei sale, cota cuvenită codebitorului sau fidejusorului, rămânând creditor al acestuia doar pentru suma neachitată. Codebitorul sau fidejusorul debitorului, care pentru asigurarea regresului său are asupra bunurilor acestuia un drept de garanţie, concură la masa credală, pentru a face posibilă realizarea garanţiei sale, dar preţul obţinut din vânzarea bunurilor grevate va fi atribuit creditorului, scăzându-se din suma ce este datorată.

140. Daca s-a confirmat un plan de reorganizare, creantele si drepturile creditorilor se modifica astfel cum se prevede in plan. Modificarea acestor creante este ireversibila. In cazul intrarii in faliment dupa confirmarea unui plan de reorganizare, titularii acestor creante vor putea participa la distribuiri numai cu valoarea creantelor prevazute in programul de plati, mai putin cota incasata in timpul reorganizarii (art.110 din Legea insolventei). Desi creanta in sine se modifica ireversibil ca urmare a confirmarii palnului, garantia aferenta creantei nu se stinge si nici nu se modifica prin plan, ci numai prin acordul expres, prealabil si dat in aceeasi forma in care este facuta conventia de garantiei, al creditorului. De altfel, creditorii conserva actiunile lor contra co-debitorilor si a fidejusorilor, pentru intreaga valoare a creantelor lor, chiar daca au votat planul, iar garanţiile reale şi personale constituite pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate prin planul de reorganizare rămân valabile în favoarea creditorilor pentru plata sumelor datorate acestora potrivit planului de reorganizare. A se observa ca, in aceste cazuri (art.102 alin.2 si, respectiv, art. 111 din Legea insolventei) textul legal citat deroga de la principiul accesorium sequitur principalem, intrucit permite supravietuirea unei obligatii de garantie in limitele sale initiale, chiar si in caz de stingere sau reducere a cunatumului obligatiei principale196.

141. Raspunderea asociatilor cu raspundere nelimitata pentru datoriile societatii insolvente poate interveni in mai multe modalitati, derivate din dispozitii exprese ale Legii societatilor comerciale si ale Legii insolventei, precum si din principii ale dreptului societatilor comerciale.

196 A se observa ca Legea insolventei repeat astfel de derogare si in cazul descarcarii de datorii a debitorului persoana fizica. Art. 137 alin.3 dispune ca “descărcarea de obligaţii a debitorului nu atrage descărcarea de obligaţii a fidejusorului sau a codebitorului principal”.

Astfel, in societatile de persoane, asociatii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale. Aceasta raspundere are un caracter subsidiar, asociatii in cauza fiind, practic, garanti ai executarii de catre societate a propriilor datorii. Asociatul platitor, inclusiv in cadrul unei proceduri de insolventa deschisa fata de societate, are regres contra societatii.

Asociatul unic al debitorului persoana juridica poate raspunde pentru cazul insuficientei activelor societatii fata de pasivul acesteia, in baza aplicarii tehnicii “piercing the corporate veil”, reglementata de art. 2371 din Legea societatilor comerciale, precum si in cazul aplicarii art. 235 din aceeasi lege197. Societatea cu raspundere limitata cu asociat unic beneficiaza de personalitate juridica (cu toate consecintele acesteia, inclusiv responsabilitatea juridica proprie) numai in cursul activitatii sale normale. In caz de dizolvare, inclusiv in cazul dizolvarii consecutive falimentului, subiectivitatea proprie a societatii dispare. Dealtfel, asa cum constant se afirma in doctrina franceza198, personalitatea juridica a societatii unipersonale este o “personalitate de imprumut”, fiind o tehnica de limitare a responsabilitatii comerciantului individual.

Desi sanctiunea responsabilizarii asociatilor pentru transgresarea limitelor personalitatii juridice a societatii (“piercing the corporate veil”) nu este altceva decit o forma, reglementata expres, de aplicare a teoriei societatii fictive, o rspundere a asociatilor/actionarilor este posibila si in celelalte cazuri de societate fictive, cind personalitatea juridical a societatii este, de fapt, o aparenta, un fals. Societatea cu personalitate juridica falsa (aparenta) este rezultatul confuziei de patrimonii intre asociati si societate si nu se confunda cu societatea simulata. O astfel de situatie juridica este foarte prezenta in cazul intreprinderii unipersonale cu raspundere limitata („asociatul unic” creeaza intreprinderea, care este o persoana juridica, numai in scopul de a-si limita raspunderea fata de creditori, de cele mai multe ori in scopuri frauduloase) sau in cadrul grupului de societati (societatile din cadrul grupului sunt interdendente economic intr-o asemenea masura incit se ajunge si la dependenta juridica, manifestata prin confuzie de patrimonii, in sensul ca o societate gestioneaza alta societate din grup, o imprumuta, o sustine cu garantii sau cu contracte legate etc). Confuzia de patrimonii in faptul ca patronul afacerii creeaza fata de terti aparenta sau certitudinea ca patrimoniul societatii sale se confunda cu patrimoniul sau, desi societatea este o persoana juridica, in mod obsinuit, si ar trebui, in consecinta, sa beneficieze de patrimoniu propriu. Daca in procedura falimentului se constata falsitatea (aparenta) personalitatii juridice, abuzul de personalitatea juridica sau confuzia de patrimonii, se poate dispune ca asociatul care este culpabil, inclusiv societatea-mama a debitorului, sa suporte intregul pasiv al debitorului. Consecinta caracterului cert al creantelor inscrise in tabelul creantelor fata de debitorul principal este o eventual deschidere a procedurii insolventei fata de asociatul care a devenit un asociat cu raspundere nelimitata.

197Pentru amanunte, a se vedea supra, vol. I, p. 107. 198 A se vedea M.Jeantin, La transmision universelle du patrimoine d’une societe, in “Melanges offerts a J.Derrupe”, Litec-GLN Joly, 1991, p.290.

Sectiunea a II-aRaspunderea civila a organelor de conducere

ale debitorului persoana juridica

§1. Tipologia actiunii in raspundere si legitimarea procesuala activa

142. Daca managerii debitorului – persoana juridica au cauzat insolventa acestuia prin faptele enumerate la art. 138 din Legea insolventei, ei pot fi trasi la raspundere in cadrul procedurii insolventei deschisa fata de debitor. Victimile prejudiciului cauzat prin aceste fapte ilicite sunt creditorii, priviti ca o colectivitate organizata. Actiunea in raspundere este, de aceea, promovata, in principal, de administratorul judiciar sau de lichidator, si, in subsidiar, de comitetul creditorilor, acestia constituindu-se, pentru scopurile acestei actiuni, in reprezentanti ai intereselor colective ale creditorilor. Actiunea in raspundere reglementata de art. 138 din Legea insolventei este o actiune colectiva, care nu este la indemina creditorilor, priviti individual. Prejudiciul la care se refera art. 138 este un prejudiciu colectiv, constind in imposibilitatea acoperirii intregii mase pasive datorita insuficientei activelor debitorului. Actiunea in raspundere in baza art.138 din Legea insolventei este o actiune speciala, colectiva, care antameaza o raspundere speciala a organelor de conducere a debitorului persoana juridica, de tip agravat, raspundere plasata in cadrul organizat al procedurii colective, cu toate urmarile decurgand de aici si care este in beneficiul colectiv al creditorilor. Colectivitatea creditorilor are acces la aceasta actiune si nu orice creditor, privit ut singuli.199

In cazul debitorului societate comerciala, exista cel putin teoretic posibilitatea unei actiuni individuale in daune a creditorilor societatii aflate in faliment contra administratorilor acesteia intrucit, potrivit art. 73 alin.2 din Legea societatilor comerciale, actiunea in raspundere contra administratorilor apartine si creditorilor societatii, care o vor putea exercita numai daca exista pe rol o procedura de insolventa deschisa fata de societate si, in orice caz, in afara procedurii, la instanta de drept comun si dupa canoanele acestuia200. De atfel, dincolo de ipoteza insolventei societatii, o raspundere directa a administratorilor fata de creditorii societatii

199 In mod cu totul exceptional, Legea insolventei permite si acoperirea unui prejudiciu individual provocat creditorilor, prejudiciu care poate fi acoperit in urmarea admiterii unei actiuni individuale a creditorilor. Este vorba de prejudiciul suferit de introducerea de catre debitor a unei cereri premature sau, dimpotriva, tardive, de deschidere a procedurii. Actiunea in raspundere pentru astfel de prejudiciu este reglementata de art. 27 alin.4 si de art. 27 alin.1 din Legea insolventei.200 Pentru detalii, a se vedea supra, vol. I, p.239-241.

comerciale se poate antrena si in cazurile exceptionale de depasire a limitelor mandatului administratorilor.

O raspundere civila a organelor de conducere a debitorului persoana juridica, in general, si a administratorilor societatii comerciale insolvente, in special, poate fi antrenata si intr-o actiune civila in procesul penal, mai ales in cazurile de bancruta (simpla sau frauduloasa)201, gestiune frauduloasa, inselaciune prin ascunderea de active etc., in care exista si un rezultat pagubitor pentru creditori. Intr-adevar, din art. 138 alin.2 din Legea insolventei rezulta ca răspunderea civila reglementata pentru faptele prevazute de art.138 poate fi cumulată cu răspunderea penală, daca faptele respective intrunesc elementele constitutive ale unei infractiuni. Daca s-a pornit actiunea penala contra administratorilor pentru una sau mai multe fapte dintre cele prevazute la art. 138 alin.1, actiunea in raspundere se suspenda pe toata perioada procesului penal, dar titularii actiuni in raspundere (administratorul judiciar, lichidatorul sau comitetul creditorilor) pot parasi calea actiunii civile in procesul penal, alegind calea mult mai rapida a actiunii in raspundere in procedura insolventei. In orice caz, punerea in miscare a actiunii penale pentru faptele prevazute la art. 138 alin.1 din Legea insolventei nu suspenda intreaga procedura a insolventei, ci numai actiunea in raspundere, care este, de altfel, un proces separat, aferent procedurii insolventei, dar autonom.

Daca societatea insasi este victima prejudiciului, atunci administratorii pot fi actionati in raspundere si prin mecanismele prevazute de art.152 din Legea societatilor comerciale (prin hotarire a adunarii generale) si art. 154 din Legea societatilor comerciale (prin actiune directa formulata, in numele societatii, de actionarul minoritar), care se grefeaza pe procedura insolventei deschisa fata de debitor sau urmeaza inchiderii acesteia, cu conditia ca societatea sa nu fi fost radiata ca umare a inchiderii procedurii. Practic, acest prejudiciu social se rasfringe asupra creditorilor, intrucit sursele de acoperire a pasivului societatii debitoare sunt diminuate cu prejudiciul respectiv. Sumele rezultate din exercitarea actiunii in raspundere contra administratorilor intra in patrimoniul societatii comerciale, servind acoperirii datoriilor acesteia, ceea ce, de altfel, este si scopul procedurii insolventei. Pe perioada existentei procedurii insolventei, intrucit prejudiciul este cauzat societatii, acoperirea sa in bani creeaza o sursa suplimentara de acoperire a pasivului societatii. In consecinta, acoperirea in bani a prejudiciului suferit de societate se confunda, practic, cu acoperirea prejudiciului colectiv cauzat creditorilor prin actiunea in raspundere reglementata de art.138 din Legea insolventei, astfel ca o actiune in raspundere prin mecansimele reglementate de Legea societatilor comerciale este inutila, ea urmind a fi inlocuita de actiunea in raspundere reglementata de art. 138 din Legea insolventei.

Din punct de vedere practic, actiunea in raspundere reglementata de Legea societatilor comerciale este de interes doar pentru actionari. Reamintesc ca actionarii nu sunt participanti la procedura insolventei si, cu toate acestea, invariabil, ei isi pierd investitia in actiunile societatii daca aceasta ajunge in stare de faliment. Neavind acces nici la actiunea in raspundere reglementata de art. 138 (care este creata exclusiv in favoarea creditorilor) si nici vreo alta modalitate de a-si recupera investitia, trebuie totusi admis ca actionarii au dreptul la o actiune in raspundere contra administratorilor. Prejudiciul colectiv suferit de actionari poate fi, deci, acoperit prin actiunea in raspundere reglementata de art. 152 si, respectiv, de art. 154 din Legea societatilor comerciale. O astfel de actiune in raspundere se grefeaza exclusiv pe mecanismele actiunii in raspundere reglementate de Legea societatilor comerciale, neavind nimic comun cu actiunea in raspundere reglementata de art. 138 din Legea insolventei, care este menita a acoperi

201 A se vedea si V. Pasca, Exercitarea actiunii civile in cazul infractiunii de bancruta frauduloasa, in R.D.C. nr. 12/2001, p. 79 si urm.

prejudiciul suferit de creditori, si nu prejudiciul suferit de actionarii debitorului si care este in mod exclusiv o atributie a administratorului judiciar sau a lichidatorului ori, in subsidiar, a comitetului creditorilor. Nici societatea, nici actionarii sai nu au legitimare procesuala activa in actiunea in raspundere reglementata de art. 138. A decide altfel ar insemna sa se incalce dispozitiile clare si precise ale art. 2 din Legea insolventei, din care rezulta ca scopul procedurii insolventei este acoperirea pasivului debitorului aflat in insolventa si nu acoperirea prejudiciului suferit de actionari din faptele sau incompetent administratorilor.

Daca unul sau mai multi actionari vor putea dovedi un prejudiciu individual cauzat de faptele administratorilor (spre exemplu, pentru incalcarea dreptului la informatie sau pentru savrisirea unei infractiuni de rezultat in care subiectul pasiv este actionarul, caz in care acesta va putea formula si o actiune civila in procesul penal contra administratorului) sau daca va putea invoca si dovedi o depasire a limitelor mandatului, actionarul (actionarii) respectiv va avea la indemina o actiune in raspundere contra administratorului.

In fine, a se observa ca in societatile pe actiuni este obligatorie incheierea de catre administrator a unei polite de asigurare de raspundere profesionala. In cazul in care este admisa o actiune in raspundere (dintre speciile de actiune in raspundere mai sus enumerate), atunci suma asigurata va putea acoperi in tot sau in parte suma la care a fost obligat administratorul. Suma asigurata poate fi atribuita creditorilor si in cazul in care s-a ajuns la o reglementare amiabila intre parti a chestiunii existentei si intinderii raspunderii, evitind in acest fel un proces cu nenumaratele sale consecinte negative.

143. In actiunea in raspundere contra organelor de conducere a debitorului persoana juridica, Legea insolventei confera legitimare procesuala activa administratorului judiciar sau lichidatorului, in principal, si comitetului creditorilor, in subsidiar202.

Cu titlu de precizare comună a poziţiei juridice a titularilor acţiunilor, trebuie sa retinem ca aceştia nu se află în raporturi juridice preexistente cu autorul faptei ilicite. De aceea, asa cum se va arata si mai jos, consider că suntem în prezenţa unei acţiuni în răspundere delictuală şi nu a unei actiuni in raspundere contractuală.

Administratorul judiciar sau lichidatorul este un organ al procedurii colective, el avind rolul de interfata intre interesele creditorilor si cele ale debitorului aflat in insolventa. La introducerea actiunii in raspundere in baza art.138 din Legea insolventei, administratorul judiciar sau lichidatorul nu actioneaza in calitate de reprezentant al debitorului, ci in calitate de organ al procedurii. Legea i-a acordat legitimare procesuala activa (nu neaparat in pofida creditorilor, care pot introduce actiunea numai in subsidiar si numai in mod colectiv, nu si in mod individual) mai ales pentru ratiuni de ordin practic, care tin de indeplinirea prerogativelor sale. Detinind informatia referitoare la creditor, precum si calitatea de organ al procedurii, impartial si independent, administratorul judiciar sau lichidatorul este cel mai in masura sa aprecieze asupra oportunitatii promovarii actiunii si cel mai in masura sa dea coerenta unei astfel de actiuni, care, oricum, nu este usor de probat. Sa nu uitam ca art. 5 din Legea insolventei fixeaza prinicipiul

202De la regula legitimarii procesuale active a administratorului, lichidatorului si a comitetului creditorilor, precum si de la principiul caracterului colectiv al actiunii in raspundere, Legea falimentului bancilor (OG nr.10/2004) precum si Legea falimentului societatilor de asigurare (Legea nr.503/2004) deroga in mai multe privinte. Astfel, creditorii bancilor in faliment pot formula, in mod individual, actiune in raspundere contra conducatorilor bancii. Creditorii de asigurari (nu si ceilalti creditori ai societatilor de asigurare aflate in faliment) pot formula, de asemenea, in mod individual, actiune in raspundere contra conducatorilor societatii falite. In plus, in mod surprinzator, aceasta din urma lege permite chiar si judecatorului-sindic sa formuleze o actiune in raspundere contra conducatorilor societatii falite, ceea ce pune judecatorul-sindic in postura de judecator si … reclamant, in acelasi timp (??!).

conform caruia organele procedurii trebuie sa desfasoare procedura cu celeritate si urmarind realizarea drepturilor participantilor la procedura, inclusiv sau in special a drepturilor creditorilor.

Spre deosebire de legitimarea procesuala activa recunoscuta direct si neconditionat administratorului judiciar sau lichidatorului, indrituirea comitetului creditorilor de a introduce actiunea in baza art.138 este subsumata indeplinirii unor conditii alternative, cumulate, fiecare dintre ele, cu conditia autorizarii prealabile a introducerii actiunii de catre judecatorul sindic 203, respectiv : (i) administratorul judiciar sau lichidatorul sa fi omis sa indice persoanele culpabile de starea de insolventa, sau (ii) administratorul judiciar sau lichidatorul sa fi omis omis sa formuleze in termen actiunea si raspunderea sa ameninte sa se prescrie. Diferentele dintre modurile in care titularii actiunii o pot promova sunt explicabile prin pozitiile diferite pe care acestia le ocupa in cadrul procedurii colective: administratorul judiciar sau lichidatorul este un organ al procedurii, in timp ce comitetul creditorilor este un simplu participant la procedura.

§2. Persoanele responsabile

144. In actiunea in raspundere reglementata de art. 138 din Legea insolventei piriti, adica persoane care pot fi trase la raspundere, pot fi (i) membrii organelor de conducere sau de supraveghere “din cadrul“ societatii, precum si (ii) orice alta persoana care a cauzat starea de insolventa, prin una dintre faptele prevazute de art. 138.

Asadar, actiunea in raspundere se indreapta, mai intii, impotriva conducerii de drept a debitorului, adica a acelor persoane din cadrul structurii organice si functionale a societatii care au fost legal investite cu atributii de conducere, de autoritate si de dispozitie sau supravegherein cadrul societatii comerciale debitoare. Este vorba de :

-administratori si directori, in cazul tuturor societatilor comerciale care isi vor fi desemnat administratori precum si in cazul societatilor pe actiuni care vor fi ales sistemul unitar de administrare ;

-membrii in consiliul de supraveghere al societatii debitoare si membrii directoratului, in cazul societatii pe actiuni care a ales sistemul dualist.

In al doilea rind, raspunderea prevazuta de art. 138 din Legea insolventei incumba si persoanelor care au uzurpat asemenea prerogative204, exercitind in fapt conducerea sau orientind societatea catre o strategie de afaceri care a cauzat insolventa acesteia. In aceasta categorie larga de persoane responsabile includem : (i) administratorii de fapt, (ii) « stapinii din umbra » ai afacerii (shadow directors), (iii) sefii informali ai intreprinderii, recrutati sau autorecrutati dintre asociatii sau actionarii majoritari ori impusi de societatea mama sau de grupul de societati la care este afiliata societatea debitoare etc. In conditii exceptionale, din pozitia de administratori de fapt sau de persoane care si-au impus strategia proprie asupra afacerilor societatii debitoare si au cauzat, astfel, insolventa prin una sau mai multe dintre faptele prevazute de art. 138, pot fi facuti responsabili : (i) statul sau autoritatile publice centrale ori locale, pentru sustinerea abuziva ca ajutoare de stat, (ii) bancile, pentru creditarea abuziva, (iii) societatea mama sau societatea afiliata care s-a implicat in afacerile societatii debitoare fie prin

203In doctrina (I. Turcu, op.cit., p.531) s-a aratat ca este contraindicata formula prealabilei autorizari a comitetului creditorilor de catre judecatorul-sindic, deoarece pronuntandu-se favorabil cererii de autorizare, judecatorul-sindic poate fi recuzabil, existand puternice suspiciuni asupra impartialitatii sale in viitorul imediat, cand se va pronunta asupra aceleiasi cereri. 204 I. Turcu, op.cit., p.516.

preluarea managementului, fie prin operatiuni de trezorerie sau afaceri care au creat o confuzie patrimoniala cu debitorul etc.

Asa cum s-a aratat si in doctrina recenta205, legislatia franceza a insolventei (in special, Legea din 25 ianuarie 1985) reglementeaza aceasta raspundere in sarcina tuturor conducatorilor de drept sau de fapt, retribuiti sau neretribuiti. Jurisprudenta franceza a exclus, pe acest temei, raspunderea cenzorilor (« comissaires aux comptes »), pentru ca ei nu au atributii de conducere.

In jurisprudenta franceza au fost considerati conducatori de fapt : (i) conducatorii societatii comerciale care au exercitat o influenta asupra conducerii filialei; (ii) asociatul care a tratat direct cu furnizorii, a incheiat contracte si a semnat in numele societatii; (iii) fostul conducator care, avand specimen de semnatura pentru contul bancar, a fost considerat de subalterni ca un conducator in functie; (iv) asociatul majoritar care s-a comportat ca un adevarat conducator al societatii, lasandu-i conducatorului de drept pozitia de simplu executant lipsit de orice putere de decizie; (v) banca, atunci cand s-a amestecat in gestiunea societatii debitoare, fie participand la capitalul acesteia, fie impunandu-i cele mai importante decizii, prin fixarea unor conditii drastice, de natura a-i elimina sau reduce independenta economica a debitorului fata de banca, in vederea acrodarii unor noi finantari sau a reesalonarii datoriilor, fie, in fine, prin persoane interpuse ; (vi) statul, in cazul amestecului in gestiunea unei intreprinderi private, fie prin insinuarea in cadrul conducerii a unor reprezentati ai statului, fie prin acordarea de ajutoare de stat ilegale etc. Totusi, jurisprudenta franceza isi mentine o conceptie restrictiva asupra institutiei « conducatorului de fapt », statuind, in mod invariabil, ca tribunalul este suveran sa stabileasca aceasta calitate de conducator de fapt. Curtea de Appel Paris, prin doua decizii din 8 octombrie 2002, a retinut o conceptie restrictiva a conducerii de fapt, motivand ca « nici calitatea de actionar, nici dreptul de semnatura bancara, nici salariul mai important decat cel al presendintelui nu sunt, ele insele, elemente de natura a demonstra ca s-a exercitat functia de conducere in toata independenta ». Pe de alta parte, existenta unui conducator de fapt nu poate influenta raspunderea conducatorului de drept, care trebuie sa-si asume obligatiile functiei. Raspunderea conducatorului legal nu poate fi inlaturata cu motivarea ca efectiva conducere a incumbat conducatorului de fapt. Daca un conducator de drept a lasat toata puterea pe seama unui conducator de fapt, aceasta nu este in nici un caz un motiv de exonerare de raspundere. Prezenta unui conducator de fapt nu inlatura raspunderea conducatorului de drept, nici chiar atunci cand acesta din urma nu a jucat nici un rol in gestiunea societatii. Gratuitatea functiei nu inlatura raspunderea206.

145. Este posibil ca responsabile de faptele prevazute de art. 138 din Legea insolventei sa fie mai multe persoane care au exercitat concomitent functii de conducere sau chiar mai multe organe ce s-au succedat la conducere. Antrenarea raspunderii va trebui sa tina seama, in aceste cazuri, de solidaritatea sau de caracterul conjunct al raspunderii, de intrunirea sau nu in persoana fiecarui pirit luat in mod individual a elementelor raspunderii prevazute de art.138, de succesiunea acestor organe la conducere etc.

In unele cazuri, in practica, aplicabilitatea textului art.138 este redusa, in mod eronat, la cazurile in care organele de conducere sau persoanele responsabile respective se aflau in functie la data deschiderii procedurii, solutie care restringe nejustificat incidenta textului legal. Legea nu distinge intre membrii in functie ai persoanei juridice debitor si cei anteriori. In realitate, evenimentul care poate determina existenta acestui tip de raspundere este aparitia starii de

205I. Turcu, op.cit., p.520. 206 I. Turcu, op.cit., p.520, care citeaza mai multe jurisprudente franceze.

insolventa. Legea pretinde, pentru antrenarea raspunderii, ca faptele ilicite ale piritilor sa fi cauzat starea de insolventa a debitoarei, astfel ca, daca aceste fapte nu sunt anterioare sau contemporane aparitiei starii de insolventa, nu putem vorbi de o legatura de cauzalitate. De aici si conditia, subsecventa legaturii de cauzalitate, pe care legea o reglementeaza expres in art. 138 alin.4 teza I, ca aparitia starii de insolventa sa fi fost contemporana sau anterioara perioadei de timp in care piritii si-au exercitat mandatul sau in care au detinut pozitia care ar fi putut cauza insolventa207. In functie de acest moment, al aparitiei starii de insolvente, se va putea solutiona si problema prescriptiei actiunii in raspundere. Asadar, conteaza nu faptul ca piritul era in functie sau uzurpa o functie la data cererii de antrenare a raspunderii, ci faptul daca era in functie sau uzurpa o functie la momentul in care a aparut starea de insolventa208, raspunderea fiind mai usoara sau mai grea dupa cum piritul a cerut sau nu voluntar deschiderea procedurii in termenul legal de 30 de zile de la aparitia starii de insolventa.

146. Intre titlul cap. IV din Legea insolventei (“Raspunderea membrilor organelor de conducere”) si continutul textului art. 138 exista o usoara contradictie, intrucit, pe linga organele de conducere, textul se refera si la organele de supraveghere ale societatii debitoare, in timp ce titlul capitolului se refera numai la organele de conducere. In plus, se poate vorbi si de o confuzie pe care o poate intretine textul, intrucit membrii consiliului de supraveghere din cadrul societatii pe actiuni care a ales sistemul dualist de administrare exercita controlul si supravegherea membrilor directorului, la fel cum cenzorii, auditorii interni sau auditorii financiari exercita un control si o supraveghere a gestiunii afacerilor societatii. Pe de alta parte, lato sensu, si actionarii, in mod individual sau colectiv, in adunarile generale, pot exercita controlul si supravegherea administratorilor. Oare se extinde raspunderea si asupra cenzorilor, auditorilor sau, si mai inedit, asupra actionarilor? Doctrina relevanta in materie209 arata ca noul text al art. 73 din Legea societatilor comerciale enumera printre organele de conducere ale societatii comerciale administratorul, managerul, directorul, auditorul financiar sau cenzorul societatii debitoare. De aici se poate extrage concluzia ca ar fi admisibil ca toate aceste persoane, deci si cenzorul si auditorul, vinovati de oricare dintre faptele penale prevazute de Legea societatilor comerciale sau de Legea insolventei, ar putea fi piriti in actiunea in raspundere reglementata de art. 138 din Legea insolventei. Dar, in realitate, nici cenzorul, nici auditorul financiar nu sunt organe de conducere sau de supraveghere ale societatii comerciale, ci organe cu functii de control a administratorilor si de raportare catre actionari si catre adunarea generala. Si, in plus, fiind vorba de o norma de exceptie, de o raspundere cu caracter exceptional, ea nu poate fi extinsa prin analogie si la alte persoane decit cele vizate de text. De altfel, chiar sub reglementarea fostei Legi nr.64/1995, care se referea expres la cenzori, jurisprudenta a retinut ca

207 In ipoteza de la art. 138 alin.1 lit. f), adica in cazul in care piritii au folosit mijloace ruinatoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, in scopul intirzierii incetarii de plati, insolventa a fost amanata dar nu s-a manifestat nici in acest caz anterior mandatului celui in cauza.208In acelasi sens, I. Turcu, op.cit., p.519, care citeaza si o jurisprudenta (nepublicata), a C.Ap. Constanta (decizia nr. 67/COM/2 februarie 2000), conform careia “legea nu distinge intre administratorii in functie la data deschiderii procedurii si cei al caror mandat a incetat, astfel ca, in principiu, poate fi antrenata si raspunderea acestora in masura in care ei au contribuit, prin fapte din cele enumerate prin art. 124 (actualemente, art. 138, n.n.), la insolventa societatii”. Autorul citeaza si o decizie (de asemenea, nepublicata), a Trib, Vrancea, conform careia”avand in vedere faptul ca din probatoriul efectuat nu s-a putut stabili nicio legatura de cauzalitate intre activitatea fostilor administratori ai debitoarei din perioada 1994-2001 si perioada ulterioara, in care s-au ivit cauzele care au condus la declansarea procedurii prevazute de Legea nr.64/1995, republicata, instanta a respins cererea de angajare a raspunderii fostilor administratori” (Trib. Vrancea, sectia comerciala nr. 61 din 23 februarie 2005, nepublicata). 209I. Turcu, op.cit., p.517.

nu este raspunzatoare persoana care, desi a fost numit formal cenzor, nu a indeplinit niciuna dintre obligatiile specifice cenzorului si nu a fost remunerate, nu a depus garantia si nu a semnat de preluarea functiei in registrul comertului210.

In cuprinsul art. 138, teza I, regasim si o alta contradictie, de aceasta data suparatoare. Astfel, prima parte a frazei vorbeste de « o parte a pasivului debitorului, persoana juridica », in timp ce partea a doua a frazei se refera la persoanele din conducerea si supravegherea societatii care au cauzat insolventa acesteia, partea a treia a frazei vorbind doar de debitor, fara a mai fixa raspunderea la acele « orice alte persoane » care vor fi cauzat insolventa societatii comerciale. Ne putem intreba daca raspunderea membrilor organelor de conducere sau a managerilor din umbra ai debitorului se cantoneaza la societatile comerciale sau se extinde si la alte persoane juridice. Daca intentia legiuitorului a fost sa extinda raspunderea la managementul oricarei persoane juridice care a cauzat insolventa aceseteia, atunci aceasta intentie a fost numai pe jumatate pusa in practica, intrucit raspunderea reglementata de art. 138 din Legea insolventei este o raspundere foarte speciala, care nu se poate nici extinde prin analogie la alte situatii neprevazute de textul legal, sau la situatii incomplet reglementate. Desi pot exista cu siguranta situatii in care managerii debitorilor persoana juridica, alta decit o societate comerciala (de exemplu, fundatii, asociatii, cluburi sportive etc.), sa fi cauzat insolventa acestora, o actiune in raspundere este greu de promovat sau admis, intrucit piritii se pot apara cu succes invocind inadmisibilitatea unei astfel de actiuni in procedura insolventei. Ramine, in acest caz, posibilitatea actiunii in raspundere pe temeiurile si cu procedura din dreptul comun.

In fine, retinem ca, desi raspunderea poate fi extinsa asupra « oricarei alte persoane » care ar fi cauzat insolventa debitorului, si aceste orice alte persoane trebuie sa fi cauzat insolventa prin faptele prevazute de art.138 alin.1 din Legea insolventei. Aceste fapte sunt, aproape exclusiv, acte juridice si operatiuni intentionale (si intentionate) aflate la indemina conducatorilor de jure ai debitorului, fiind aproape imposibil ca aceste fapte sa fie savirsite doar de conducatorii de facto ai societatii. Din punct de vedere practic si al logicii textului, aceste fapte nu pot fi savirsite decit in complicitate sau co-autorat cu administratorii de jure ai debitorului.

§3. Natura juridica a raspunderii

147. Raspunderea reglementata de art. 138 si urm. din Legea insolventei este o forma speciala de raspundere civila delictuala, care imprumuta cele mai multe dintre caracteristicile raspunderii delictuale de drept comun, dar care se completeaza cu citeva elemente de specificitate prevazute de Legea insolventei. Astfel, pentru ca aceasta raspundere sa poata fie angajata, este necesar a fi indeplinite conditiile generale ale raspunderii civile delictuale, care reies din art. 998-999 C.civ., precum si cele special reglementate de art. 138 si urm. din Legea insolventei211.

Raspunderea membrilor organelor de conducere sau de supraveghere ale debitorului persoana juridica presupune, asa cum se va arata in sectiunea 4, intrunirea unor situatii-premisa, a unor conditii speciale, grefate pe conditiile obisnuite ale raspunderii civile delictuale (fapta ilicita, prejudiciul, legatura de cauzalitate, culpa), precum si a unei legitimari procesuale active special (titularii acestei actiuni nefiind orice creditor prejudiciat, cid oar administratorul judiciar sau lichidatorul ori, in subsidiar, comitetul creditorilor, ca reprezentanti ai intereselor collective

210C.Ap. Iasi, decizia nr. 110/7 martie 2005, citata de I. Turcu, op.cit., p.519.211 Pentru o solutie jurisprudentiala in acest sens, a se vede C.A.Bucuresti, s. V com., dec., nr. 1317/2003, in Curtea de Apel Bucuresti, Practica judiciara comerciala pe anii 2003-2004, p. 328.

ale creditorilor). De aceea, raspunderea reglementata de art. 138 din Legea insolventei este o raspundere cu caracter exceptional. Intrucit mecanismul acestei actiuni este o tehnica juridica speciala prin care, in fapt, se deroga de la regula instituita de art.1718 C.civ, potrivit careia, este tinuta sa raspunda fata de creditor persoana cu care acesta a contractat sau care i-a creat prejudiciul, in speta debitorul persoana juridica, si nu managerul, ca persoana cu subiectivitate proprie fata de debitor, rezulta ca suntem in prezenta unui sistem de reguli stricte, a caror aplicare nu se poate extinde prin analogie si la alte situatii nevizate expres de lege. Asadar, nu orice persoana poate fi pirit intr-o astfel de actiune, ci numai cele prevazute in textul legal. Nu orice “gresala” a omului poate da nastere la raspundere civila delictuala prevazuta de art. 138 din Legea insolventei, ci numai faptele ilicite strict reglementate acolo. Nu exista raspunderea prevazuta de art. 138 daca procedura insolventei nu (mai) este deschisa si nici in cazul in care nu poate fi constatata o insuficienta a activului s.a.m.d.

Natura juridica a oricarui fel de raspundere civila depinde de natura raportului juridic obligaţional preexistent între debitorul si creditorul raportului juridic de raspundere. Or, raspunderea reglementata de art. 138 este o răspundere agravată, cu caracter excepţional, a managerilor debitorului faţă de terţi (creditorii), intre care nu exista un raport juridic contractual. Raspunderea contractuala este o raspundere speciala, care poate fi angajata doar in cazul in care exista un contract valabil intre partile raportului juridic. Regimul acestei raspunderi este, insa, completat de normele si principiile referitoare la raspunderea civila delictuala, care reprezinta dreptul comun in materie. Desi Codul civil nu rezolva expres problema dreptului comun al raspunderii, principiile dreptului civil impun o astfel de solutie212, chiar daca unele norme din materia raspunderii contractuale se aplica prin analogie, in lipsa de reglementari proprii, si raspunderii delictuale (este cazul criteriilor de evaluare judiciara a despagubirilor, reglementate de art.1082-1089 C.civ., aplicabile, deopotriva, raspunderii contractuale si celei delictuale). Intr-adevar, faptele juridice, lato sensu, reprezinta ca izvor de obligatii genul fata de actele juridice (vazute fie ca manifestare unilaterala de vointa, fie ca acord de vointe facute cu intentia de a produce efecte juridice). Este, deci, natural ca raspunderea care deriva din faptele juridice sa reprezinte dreptul comun fata de raspunderea contractuala, care are caracter special si derogatoriu si care presupune existenta unor raporturi juridice anterioare intre pagubit si pagubitor, nascute din acordul lor de vointa, raporturi fara de care raportul juridic de raspundere nu s-ar fi putut naste213. In consecinta, normele si principiile raspunderii civile delictuale reglementeaza in mod indirect raspunderea contractuala, prin incidenta principiilor ce guverneaza raportul dintre legea speciala si legea generala. Premisa generala a raspunderii contractuale o constituie conventia partilor, care preexista prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligatiei asumate. In cazul managerilor debitorului persoana juridica, aceasta conventie poate fi identificata in actul juridic de numire sau alegere a managerului. Dar aceasta este o conventie intre manager si societate sau actionari, si nu o conventie intre manageri, pe de o parte, si administratorul judiciar, lichidator sau comitetul creditorilor, pe de alta parte, adica, in cazul actiunii in raspundere reglementata de art. 138 din Legea insolventei, piritii (autorii prejudiciului) si, respectiv, reclamantii (reprezentantii colectivi ai pagubitilor, adica ai creditorilor). Posibila raspundere pentru fapte generatoare de obligatii in perioada pre-contractuala sau cea de dupa incetarea contractului de transport are natura delictuala si nu contractuala. Raspunderea contractuala exista numai daca ea rezulta dintr-un contract valabil incheiat care stabileste raporturi juridice directe intre pagubit si autorul prejudiciului. Un act

212M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala, Bucuresti, 1972, p.62, nota 96.213Ibidem, p.63.

juridic declarat nul nu produce obligatii contractuale, ci o raspundere delictuala (repunerea in situatia anterioara). Pentru ca raspunderea sa aiba un caracter contractual, prejudicul trebuie sa rezulte din neexecutarea totala sau partiala a unei obligatii nascute din conventia partilor (victima si autorul prejudiciului). Obligatia contractuala rezulta, de obicei, dintr-o clauza contractuala explicita. Obligatia contractuala poate rezulta, insa, si dintr-o clauza implicita, respectiv, dintr-o norma supletiva, sau poate rezulta implicit din contract (ex. : dintr-un uz comercial – art. 970 alin.2 C.civ. dispune ca o conventie obliga nu numai la ceea ce este expres inscrisa intr-insa, dar si la toate urmarile ce echitatea, obieciul sau legea da obligatiei, dupa natura sa) dar, in orice caz, este nevoie ca intre parti sa pre-existe un contract.

Consecinţele practice ale calificării acţiunii ca fiind de natură contractuală sau delictuală sunt multiple, dintre acestea mai importante fiind întinderea reparării prejudiciului, dovada culpei si punerea în întârziere a debitorului. Astfel, in cazul raspunderii contractuale opereaza o prezumţia de culpă a debitorului în neexecutarea obligaţiei, în timp ce, in cazul raspunderii delictuale, culpa trebuie dovedita. In schimb, raspunderea contractuala poate fi antamata doar daca debitorul a fost pus în întârziere şi el răspunde pentru daune previzibile, in timp ce, in cazul raspunderii delictuale, debitorul este de drept in intirziere si raspunde pentru orice prejudiciu, inclusiv cel imprevizibil.

Natura juridică a acţiunii în răspundere este controversata in doctrina214. Pentru a putea susţine natura exclusiv contractuală a acţiunii, a fost exprimată opinia215 conform căreia nu contează faptul că obligaţia de raspundere fata de creditori nu ar fi prevăzuta în vreun contract, ci in lege, intrucit in cazul actiunii in raspundere reglementata de art. 138 din Legea insolventei ar fi aplicabil art.970 C.civ, în temeiul căruia contractul obligă « la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa ». Ca sa se poata vorbi, totusi, de aplicabilitatea art. 970 C.civ. (plasat, oricum, in materia contractelor), trebuie să pre-existe un raport contractual, pe care autorul opiniei citate îl stabileşte ca fiind acela dintre administrator şi societate. Or, societatea comercială nu este titularul acţiunii, iar administartorul judiciar sau lichidatorul nu acţionează potrivit alin.1 al artr.138 în calitate de reprezentanţi ai societăţii. Pe de alta parte, art. 970 alin.2 C.civ. nu este incident în situaţia pe care o analizăm. La acest text se recurge pentru a se deduce existenţa unor obligaţii decurgând implicit din contract, el fiind mai mult o regulă de interpretare necesară pentru a preciza conţinutul obligaţional al contractului. Or, în cazul actiunii in raspundere, obligaţiile ce pot fi antrenate fata de managerii debitorului rezulta din lege, fiind inutil apelul la dispozitiile art. 970 alin.2 C.civ, de unde concluzia că textul invocat nu serveşte scopului pentru care a fost invocat, acela de a preciza natura delictuală sau contractuală a raportului juridic obligaţional.

Mecanismul activării răspunderii administratorului în baza art.138 din Legea insolventei este asemănător cu alte forme de răspundere instituite în materia societăţilor comerciale. De exemplu, în cazul societăţilor în nume colectiv, acţiunea introdusă de creditori impotriva asociatilor sau, in cazul aplicarii regulii « piercing the corporate veil », actiunea lichidatorului contra asociatilor culpabili au o natura juridica similara.

214 Spre exemplu, prof. I.Turcu, op.cit., p.523, considera ca raspunderea este delictuala sau contractuala, dupa caz, pornind de la calificarea raportului juridic dintre administratori si societatea comerciala si de la natura obligatiei incalcate. Marius Şcheaua, in Răspunderea civilă a membrilor organelor de conducere ale societăţilor comerciale reglementată de Legea nr.85/2006, Pandectele Românenr.2/2006, p.144, considera ca raspunderea este intotdeauna contractuala. I.Adam, C.N.Savu, op.cit., p.776, considera ca suntem in prezenta unei raspunderi delictuale sui generis.215 Marius Şcheaua, op.cit.,p.144.

§4. Premisele, conditiile si intinderea raspunderii

147. Fiind vorba despre o acţiune în răspundere civila delictuală, admisibilitatea acesteia este conditionata de proba elementelor constitutive generice ale acesteia, respectiv, fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate si culpa. Legea insolventei da un specific aparte faptelor ilicite care pot da nastere acestei raspunderi, ele fiind limitativ prevazute de lege si fiind, in acelasi timp, fapte intentionale, cu excluderea culpei, ca forma a vinovatiei. Prejudiciul este, de asemenea, special conceput, sub forma insuficientei activului ca risc colectiv de neincasare a creantelor contra debitorului. Legatura de cauzalitate este una inedita, intrucit nu se cere a exista legatura directa intre fapta ilicita si prejudiciu, ci, in principal, legatura directa intre fapta ilicita si starea de insolventa si, ca o consecinta indirecta, intre fapta ilicita si insuficienta activelor. În plus, din Legea insolventei transpar doua situatii-premisa ale raspunderii, fara de care raspunderea nu exista : procedura deschisa a insolventei si insuficienta activului.

148. Premisele raspunderii reglementate de art. 138 din Legea insolventei sunt elementele exterioare raspunderii, care circumstanţiază activarea acesteia.

Raspunderea respectiva depinde, in primul rind, de existenta si actualitatea procedurii de insolventa deschisa fata de debitorul persoana juridica si, in al doilea rind, de constatarea insuficienţei activului pentru plata întregului pasiv216.

Angajarea raspunderii membrilor conducerii debitorului persoana juridica prin mecanismul reglementat de art. 138 din Legea insolventei este o procedura colectiva creata doar pentru scopurile insolventei. O astfel de actiune exista doar in procedura insolventei. Inchiderea procedurii insolventei, chiar daca actiunea in raspundere a fost lasata nerezolvata sau ne-pusa in executare, stinge actiunea in raspundere, pentru ca lipseste acesta actiune de prima si cea mai importanta premisa acesteia. In practica, in mod gresit, se procedeaza adesea la inchiderea procedurii si la disjungerea actiunii in raspundere ramasa nerezolvata pina la momentul respectiv sau se da dispozitie lichidatorului sa continue executarea silita contra (fostilor) administratori. Dar debitorul persoana juridica nu mai exista dupa inchiderea procedurii, intrucit este radiat ca efect al inchiderii procedurii, judecatorul sindic (singurul competent sa judece actiunea in raspundere) este dezinvestit, ca urmare a inchiderii procedurii, la fel si lichidatorul (singurul competent a exercita actiunea in raspundere sau executarea silita contra managerilor), comitetul creditorilor este dizolvat etc. Mai mult, si aceasta este dovada caracterului complet absurd al solutiei criticate, creditorii indreptatiti sa participe la procedura isi pierd aceasta calitate, de indata ce s-a inchis procedura si a disparut personalitatea juridica a debitorului, cu consecinta extinctiei creantelor lor contra (fostului) debitorului. Asadar, nu mai exista victime ale prejudiciului si, in consecinta, nu mai exista raspundere. Ceea ce ar putea face judecatorul-sindic, pentru a simplifica procedura, mai ales dupa ce se vor fi distribuit toate fondurile obtinute din lichidare sau dupa ce se va fi constatat lipsa bunurilor debitoarei, ar fi sa dispuna suspendarea dosarului de insolventa pina la solutionarea actiunii in raspundere si nu sa inchida pur si simplu procedura, lasind actiunea in raspundere fara situatie-premisa.

Scopul institurii procedurii insolventei, astfel cum rezulta din art. 2 din Legea insolventei este acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă. Raspunderea administratorului se activează exclusiv în considerarea atingerii acestui scop, care, prin ipoteză, nu a putut fi realizat până la limita activului existent. De altfel, la această concluzie concură şi caracterul special al acţiunii în răspundere, intrucit legea limiteaza lista faptelor ilicte pentru care poate fi antrenata

216 Contra cerinţei insuficienţei activului, a se vedea Marius Şcheaua,op.cit., p.152.

raspunderea si, in plus, acorda legitimare procesuala activa unor subiecte de drept (administratorul judiciar/lichidatorul, comitetul creditorilor) cu care piritul nu se află în raporturi juridice pre-existente si directe. Specialitatea de necontestat a acestei acţiunii se opune la antamarea răspunderii în mod nediferenţiat, adică ori de câte ori se constată săvârşirea vreuneia din faptele menţionate la art. 138 alin.1 lit.a)-g), independent de insuficienţa activului. Daca activul societatii debitoare ar fi fost indestulator pentru acoperirea intregului pasiv, atunci actiunea in raspundere ar fi devenit inutila. In plus, reţinerea premisei insuficienţei activului este impusa si de caracterul reparator al acţiunii în răspundere (care nu exclude, ci se adauga raspunderii penale sancţionatorii, vizate de art.138 alin.2, pentru cazul in care faptele de la alin.1 ar imbraca si character penal). Dacă ar fi să acceptăm nediferenţierea activării răspunderii in functie de (in)suficienţa activului, ar însemna să dam raspunderii reglementate de art. 138 un caracter exclusiv sancţionator, ceea ce contravine spiritului actiunii in raspundere. Iar cu privire la litera articolului 138 alin.1, cel puţin două argumente de interpretare literală pot fi evidenţiate în susţinerea insuficienţei activului ca premisa a răspunderii : (i) textul dispune ca “judecătorul sindic poate (subl.n.) dispune ..”, de unde rezulta ca judecatorul sindic nu obliga in mod automat persoanele responsabile la suportarea prejudiciului; (ii) textul vorbeste de “o parte a pasivului”:, de unde concluzia ca judecatorul-sindic nu poate trece la antrenarea raspunderii daca nu exista o insuficienta a actiunului. Dacă s-ar fi dorit angajarea nediferenţiată a raspunderii, idependenta de de existenţa premisei insuficienţei activului, atunci această prevedere relativa la “o parte a pasivului” ar fi fost superfluă, şi s-ar fi condamnat administratorul la raparaţii chiar şi dacă pasivul ar fi fost deja acoperit, potrivit dreptului comun al răspunderii civile.

149. Fapta ilicita nu este una generica, in sensul art. 998-999 C.civ. (« orice gresala a omului »), ci o lista circumstantiata de fapte, enumerate de art. 138 alin.1.

Enumerarea legala a faptelor care atrag raspunderea este limitativa217 si, din acest motiv, ea nu poate fi extinsa prin analogie. De aceea, actiunea in raspundere pentru « fapte » care nu se incadreaza in lista limitativa de la art. 138 alin.1 (ca, de exemplu : nedepunerea diligentelor pentru readucerea unor bunuri in patrimoniul debitorului ; neinregistrarea in contabilitate a datoriilor fata de buget; managementul defectuos; continuarea abuziva a unei exploatari deficitare; neurmarirea incasarii propriilor creante; exercitarea functiei de administartor si la alta persoana juridica ; nedepunerea rapoartelor la administratia finantelor publice ; neplata creantelor bugetare etc.) este inadmisibila. Actiunea in raspundere trebuie respinsa si in situatiile in care se va fi dovedit ca insolventa a avut alte cauze decit fapte ale managerilor (de genul celor prevazute de art. 138 alin.1), respectiv : nesansa de a desfasura o activitate neprofitabila, intreruperea temporara a activitatii de productie din motive neimputabile, nerecuperarea propriilor creante, neplata datoriilor curente, neincasarea valorii marfurilor exportate, diminuarea cererii pietei si scaderea preturilor, conjunctura economica defavorabila, epizootia, cresterea dobanzilor, la creditele bancare, riscul comercial inerent, seceta prelungita, cu consecinta imposibilitatii rambursarii creditului bancar, scaderea pietei navlurilor pe plan international, cresterea preturilor combustibililor, avarii din cauza echipajelor218.

Din perspectiva conditiei faptei ilicite, observăm o diferenţă netă între răspunderea agravată a managerului în baza art.138 din Legea insolventei, pe de o parte, şi răspunderea obişnuită administratorului faţă de societatea comercială şi răspunderea sa excepţională faţă de terţi, pe de alta parte. Raspunderea agravata in caz de insolventa se poate antrena numai pentru

217 In acelasi sens, I. Turcu, op.cit., p.524.218 Pentru aceste exemple si referintele jurisprudentiale, a se vedea I. Turcu, op.cit., p. 524.

faptele strict delimitate de art. 138 alin. 1 din Legea inslventei. In schimb, raspunderea fata de societate poate fi antrenata, in baza art. 72-73 din Legea societatilor comerciale, pentru orice fapta de incalcare a contractului de mandat dintre parti, precum si pentru orice fapta de incalcare a atributiilor si obligatiilor sale ce rezulta din lege. Raspunderea fata de terti poate rezulta din depasirea limitelor mandatului administratorului in relatiile cu tertii co-contractanti. In situatia normala a societatii comerciale in bonis, raspunderea administratorului se cantoneaza in limitele si canoanele obisnuite ale raspunderii civile, orice faptă ilicită de încălcare a contractului sau a normelor legale, prin care administratorul aduce atingere vreunui drept subiectiv sau interes legitim al societăţii comerciale ori al terţilor poate atrage răspunderea administratorului in cauza.

150. In mod cu totul inedit, Legea insolventei vorbeste nu de cauzarea prejudiciului, ci de cauzarea insolventei. De aici se pot ridica doua intrebari fundamentale, din perspectiva mecanismului raspunderii civile delictuale : (i) in ce consta prejudiciul ? (ii) cine este pagubitul ?

Deschiderea procedurii insolventei antreneaza o serie practic nelimitata de restrictii si limitari aduse drepturilor debitorului, precum si, mai ales, drepturilor creditorilor. Aceste restrictii si limite se justifica prin scopul primordial al instituirii procedurii insolventei, adica acoperirea pasivului debitorului aflat in stare de insolventa. Daca instituirea procedurii duce la atingerea acestui scop, atunci procedura insolventei nu vatama pe nimeni, deci nu poate da nastere nici la raspundere civila delictuala. De aici concluzia ca procedura insolventei, in sine, nu este un prejudiciu care sa poata justifica antrenarea raspunderii. Starea de insolventa este elementul declansator al procedurii si, deci, nu este nici ea un prejudiciu, in sensul de element al raspunderii civile delictuale. Totusi, procedura insolventei si – implicit – starea de insolventa poate provoca in mod intrinsec pierderi creditorilor, intrucit, in cazul confirmarii unui plan de reorganizare, creantele care nu sunt trecute in programul de plati sunt ireversibil sterse iar, in caz de faliment, cind bunurile sau fondurile debitorului sunt insuficiente pentru acoperirea intregului pasiv, falimentul se inchide, cu consecinta radierii debitorului persoana juridica, adica a extinctiei personalitatii sale juridice si, corelativ, a tututor datoriilor sale. Stingerea datoriilor debitorului prin inchiderea falimentului este un efect ce decurge din lege, dar el este posibil doar datorita faptului ca debitorul a fost in procedura de insolventa, procedura care nu se poate deschide decit pentru ca debitorul se va fi aflat in stare de insolventa. Daca de aducerea debitorului in stare de insolventa este culpabil managerul debitorului, prin comiterea faptelor prevazute limitativ de art. 138 alin.1 din Legea insolventei, atunci acesta trebuie sa raspunda pentru prejudicul cauzat creditorilor prin stergerea creantelor lor contra debitorului.

Asadar, prejudiciul cauzat creditorilor rezida in insolvabilitatea debitorului persoana juridica aflat in procedura insolventei, intrucit aceasta stare de insuficienta a activului (A>P) a dus sau a putut duce la neincasarea ori incasarea doar partiala a creantelor lor contra societatii.

Prejudiciul, ca element al raspunderii, nu este localizat expres si nici direct in patrimoniul pagubitilor, adica al creditorilor. Prejudiciul, constind in starea de insolvabilitate (insuficienta activelor), este cauzat direct debitorului persoana juridica (intrucit debitorul persoana juridica este adus in stare de insolventa si de insuficienta a activului prin fapta piritilor), si numai indirect creditorilor, motiv pentru care obligarea piritilor la plata unei parti din pasiv se dispune numai la cererea persoanelor expres determinate de lege si numai de catre judecatorul-sindic.

Actiunea in raspundere reglementata de art. 138 din Legea insolventei este o actiune colectiva, asa cum procedura insolventei insasi este o procedura colectiva. Creditorii suporta in colectiv si in mod concursual si egalitar restrictiile impuse drepturilor lor prin instituirea procedurii insolventei si suporta in acelasi mod (colectiv, concursual si egalitar) prejudiciul

cauzat de aducerea in stare de insolventa a unui debitor al carui activ este covirsit de pasiv (A>P). Asadar, pagubitul este colectivitatea creditorilor, si nu orice creditor privit in mod individual. De aceea Legea insolventei acorda legitimare procesuala activa administratorului judiciar sau lichidatorului ori, in subsidiar, comitetului creditorilor, ca reprezenanti ai intereselor colective ale creditorilor. Actiunea in raspundere reglmentata de art. 138 din Legea insolventei este o actiune colectiva care, in caz de admitere, profita tuturor creditorilor, suma reprezentand partea din pasiv la care au fost obligate persoanele vinovate de insolventa debitorului intrand in averea debitorului, urmand ca aceasta sa fie folosita la plata tuturor creditorilor in ordinea prevazuta de lege.

Faţă de starea specială a debitorului aflat în insolvenţă şi scopul special urmărit prin Legea insolventei (acoperirea pasivului), a afirma fără nici o nuanţare că prejudiciul aparţine debitorului sau creditorilor, in mod individual, nu constituie o abordare judicioasă. Lichidarea societăţii, respectiv reorganizarea activităţii prin instituirea unui plan de reorganizare, nu reprezintă scopuri în sine, ci doar mijloace prin care se realizează scopul ultim al procedurii, şi anume, acoperirea pasivului debitorului. Or, ratio legis a acoperirii pasivului constă în satisfacerea creanţelor creditorilor societari. Din urmărirea scopului Legii insolvenţei, a lui ratio legis a acestui scop şi a legitimării procesuale active rezultă că prejudiciul prezintă particularitatea de a se regasi direct, dar nemijlocit, în patrimoniul societăţii şi totodată indirect, dar mijlocit, în patrimoniul creditorilor. Dreptul de creanţă rezultat din acoperirea acestui prejudiciu trece mai întâi în patrimoniul societăţii, pentru ca prin mecanismul Legii insolvenţei, prin aplicarea coroborată, în trepte, a art.138, a art.140 şi art.123, acest drept să ajungă în final în patrimoniul creditorilor, prin distribuirile efectuate de administratorul judiciar sau de lichidator.

151. Potrivit regulilor raspunderii civile delictuale, prejudiciul trebuie sa fie rezultatul faptei ilicite. Dar teza finala a art. 138 alin.1 din Legea insolventei face vorbire despre legatura de cauzalitate dintre faptele ilicite enumerate si starea de insolventa a debitorului. Legatura de cauzalitate foarte speciala instituita este elementul de specificitate cel mai inedit al actiunii in raspundere reglementate de art. 138 si urm. din Legea insolventei. Suntem in prezenta unei cauzalitati indirecte, intrucit faptele ilicite ale managerului nu cauzeaza direct prejudiciul (neincasarea sau incasarea partiala a creantelor), ci numai indirect, prin faptul ca ele au determinat ajungerea in insolventa a unui debitor persoana juridica al carui patrimoniu se afla in stare de insolvabilitate, adica de insuficienta a activelor fata de cuantumul creantelor care ii formeaza pasivul (A>P).

152. Vinovatia, ca element al raspunderii, trebuie sa imbrace forma intentiei219. Toate

faptele ilicite enumerate de art. 138 alin.1 din Legea insolventei sunt fapte intentionale, care exclude culpa ca forma de vinovatie. De altfel, majoritatea faptelor ilicite enumerate de art. 138 alin.1 din Legea insolventei sunt, in acelasi timp, si infractiuni de rezultat.

Lipsa caracterului intentional al faptei face ca actiunea in raspundere sa fie inadmisibila. Spre exemplu, in cazul prevazut de art. 138 alin.1 lit.d), teza a treia (« nu au tinut contabilitea in conformitate cu legea ») lipsa intentiei inseamna lipsa caracterului ilicit al faptei si, deci, o

219 In acelasi sens, I. Turcu, op.cit., p.522. Autorul citeaza si unele solutii jurisprudentiale gresite, conform carora “administratorul raspunde […] chiar si pentru culpa cea mai mica, dar aflata in legatura cauzala cu ajungerea in imposibilitatea de plata  (C.Ap.Galati, sectia comerciala si de contencios adiministrativ, decizia nr. 114/1998, in Sinteza practicii judiciare a Curtii de Apel Galati, 1998-2000, p.168.). in acelasi sens sunt si alte doua decizii citate de autor, nepublicate (C.Ap.Constanta, sectia comerciala, decizia nr.66/COM din 2 februarie 2005 si C.Ap.Bucuresti, sectia a VI-a comerciala, decizia nr. 93/R din 27 ianuarie 2005).

actiune in raspundere bazata exclusiv pe aceasta motivatie trebuie respinsa ca inadmisibila. Omisiunile inregistrarilor in contabilitate, greselile de scriere sau de calcul, incalcarea unor reguli ale contabilitatii etc. sunt cazuri care s-ar putea subsuma sintagmei de contabilitate neconforma cu legea, dar daca o astfel de omisiune nu este intentionat si nu este atasat unui scops au unui mobil (spre exemplu, ascunderea unor active sau datorii), nu poate fundamenta, singura, actiunea in raspundere. De altfel, formula « nu a tinut contabilitatea in conformitate cu legea », in conditiile in care legea contabila si cea fiscala se modifica pe zi ce trece, este mult prea vaga pentru a putea fi luata in considerare ca temei al actiunii in raspundere. In treacat fie spus, aceasta motivatie este cel mai des folosita in actiunile in raspundere, dar si cel mai des respinsa.

Fiind vorba de o intentie, vinovatia nu este prezumata, ci trebuie sa fie dovedita.

153. Probele in actiunea in raspundere sunt in sarcina administratorului judiciar, a lichidatorului sau a comitetului creditorilor, acestia avind pozitia reclamantului, caruia, in conditiile art. 1169 C.civ., ii incumba obligatia de a proba cele afirmate.

Probatoriul in actiunea in raspundere este sarcina dificila a reclamantului, aceasta fiind una dintre motivatiile pentru care legitimarea procesuala active a fost data, prin lege, in principal administratorului judiciar sau lichidatorului. Intr-adevar, in timp ce creditorii, in mod individual, au foarte putine sanse de a intra in posesia unor acte, informatii si alte potentiale probe ale raspunderii, data fiind confidentialitate necesara oricarei afaceri, deci si a debitorului, administratorul judiciar sau lichidatorul au acces direct la aceste acte, informatii si probe, pe baza lor ei putind sa decida, in cunostinta de cauza, daca o actiune in raspundere poate fi antamata sau daca o astfel de actiune ar avea sanse nule de reusita. Intr-o actiune in raspundere, promovbata in mod individual de creditor, in conditiile acestei lipse sau asimetrii de informatii cu privire la activitatea debitorului, creditorul risca, in cazul in care i se respinge actiunea, nu numai sa plateasca cheltuieli de judecata, ci si sa fie acuzat de calomnie. In schimb, administratorul judiciar sau lichidatorul, in calitate de organ al procedurii, nu poate if obligat la cheltuieli de judecata si nici nu poate fi acuzat de calomnie, din moment ce face actiunea in raspundere pentru ca legea i-o permite (sau pentru ca este obligat sa o faca, in cazul in care ar exista o hotarire a adunarii creditorilor sau a judecatorului-sindic care sa il determine sa introduca actiunea in raspundere). De altfel, in raportul sau « cauzal », administratorul judiciar sau lichidatorul trebuie sa indice si persoanele vinovate de aducerea debitorului in stare de insolventa, ceea ce are menirea de a simplifica si a da coerenta demersului judiciar al actiunii in raspundere.

Raportul « cauzal » al administratorului judiciar sau al lichidatorului, desi trebuie depus la dosar intr-un termen relativ scurt (60 de zile de la deschiderea procedurii si, respectiv, 30 de zile, in cazul procedurii simplificate), este de o capitala importanta pentru actiunea in raspundere, cel putin sub aspectul probatoriului. Faptul ca in acest raport nu sunt identificate persoane concrete sau fapte concrete ale unor persoane care sa poata fi acuzate de aducerea debitorului in stare de insolventa, este un foarte bun motiv pentru respingerea unei eventuale actiuni in raspundere, intrucit raspunderea exista la momentul aparitiei starii de insolventa, deci, exista si la momentul raportului « cauzal ». Numai in cazuri foarte complexe, unde este justificata o completare ulteriora a raportului pe motiv de descoperire de elemente noi sau numai in cazul in care administratorul judiciar sau lichidatorul au fost schimbati, iar cei noi descopere elementele raspunderii, este admisibila o actiune in raspundere. In caz contrar, o astfel de actiunea ar trebui respinsa, intrucit nu poate fi probata. Daca in rapoartele administratorului judiciar sau ale lichidatorului se concluzioneaza ca insolventa debitorului s-a datorat conjuncturii economice

nefavorabile, reactiilor intarziate la schimbarile pietei, angajarii in unele proiecte complexe fara asigurarea prealabila a finantarii si lipsei unui capital circulant propriu la nivelul necesarului etc., atunci actiunea in raspundere are mari “sanse” de a fi respinsa.

Dar, cu toate acestea, proba raspunderii nu poate fi facuta in mod complet doar cu raportul administratorului judiciar sau al lichidatorului. Proba raspunderii se poate face, practic, cu orice mijloace de proba, respectiv, inscrisuri, martori, interogatoriu, expertize etc. Fiind vorba de o procedura colectiva, aferenta procedurii insolventei, si aceasta actiune este supusa principiului celeritatii, astfel ca probatoriile nu pot fi complexe si indelungate fara a dauna principiului celeritatii. Daca probatoriul sau ale incidente procedurale ale actiunii in raspundere se prelungesc mult prea mult fata de scopurile procedurii, judecatorul sindic ar trebuie sa suspende dosarul procedurii de insolventa, in cazul in care toate celelalte proceduri, cu exceptia actiunii in raspundere, ar fi finalizate.

154. Întinderea reparării prejudiciului este, in mod expres, precizata în art. 138 din Legea insolventei, prin sintagma “acoperirea unei părţi a pasivului”. Cel putin aparent, referirea la acoperireaa unei parti a pasivului, este o derogare de la principiul reparării integrale a prejudiciului. În mod concret, insa, se pune problema stabilirii cuantumului acestei părţi a pasivului care va fi suportată de către managerii debitorului în cazul antrenarii acestei răspunderi agravate. In orice caz, trebuie precizat ca judecătorul sindic va fixa întinderea reparării prejudiciului în funcţie de gravitatea faptei şi natura funcţiei îndeplinite. Dar raspunderea nu poate fi stabilita dincolo de limitele creantelor inscrise in tabelul creantelor. Nu se vor putea cere, pe calea indirecta a actiunii in raspundere, alte creante decit cele inscrise in tabel, de genul dobinzilor si al altor accesorii ori de genul creantelor tardive, intrucit s-ar ajunge, in mod indirect si in contra dispizitiilor Legii insolventei, la rectificarea tabelului creantelor. Pasivul debitorului aflat in insolventa este acela care rezulta din tabelul definitiv. Acoperirea unei parti din pasiv nu se poate referi la altceva decit pasivul inscris in tabelul definitiv.

155. In caz de pluralitate de persoane responsabile, raspunderea este solidara, asa cum rezulta din art. 138 alin.4 din Legea insolventei (si cum rezulta, de altfel, si din art. 1003 C.civ.). Solidaritatea, ca si raspunderea in sine, exista doar daca aparitia starii de insolventa a fost contemporana sau anterioara perioadei de timp in care persoana responsabila si-a exercitat mandatul sau a uzurpat functia respectiva.

In societatile comerciale, administratorii sunt responsabili atit pentru faptele proprii, contemporane functiei lor, cit si pentru faptele predecesorilor lor, daca nu le-au denuntat cenzorilor, indata dupa preluarea functiei (art. 1442 alin.4, art. 31 si art. 73 alin.1 din Legea insolventei). Daca insolventa a aparat in perioada exercitarii functiei si aceasta a fost cauzata de una dintre faptele managerilor, atunci acestia sunt pasibili de raspunderea prevazuta de art. 138. Dar managerii sunt responsabili in conditiile art. 138 si daca starea de insolventa a aparut inainte de perioada functiei lor, dar ei au omis sa reclame cenzorilor starea de insolventa. In acest caz, managerii, practic, raspund pentru fapta altuia, in conditii similare cu raspunderea comitentului pentru fapta prepusului. Daca, insa, functia managerului in cauza este ulterioara aparitiei starii de insolventa, adica cel in cauza a devenit manager dupa ce starea de insolventa se va fi instalat, el este aparat atit de solidaritate, cit si de raspunderea in sine.

Solidaritatea poate fi inlaturata si in cazul in care, in cadrul organelor colegiale de conducere a debitoarei, cel in cauza a luat masurile impuse, spre exemplu, de art. 1442 alin.5 din Legea societatilor comerciale, pentru a se exonera de raspundere, respectiv, s-a opus la luarea

masurii care a dus la insolventa sau, daca au lipsit de la sedinta respectiva, au facut sa se consemnze opozitia lor la luarea masurii. Asadar, desi este vorba de o raspundere fata de creditori, exonerarea de raspundere fata de societatea debitoare este suficienta pentru a antrena si exonerarea de raspundere fata de creditori.

156. Prescriptia actiunii in raspundere este si ea o cauza de exonerare de raspundere. Dupa principiile dreptului civil, prescriptia incepe sa curga, in general, de la data la care

s-a nascut dreptul la actiune. Dreptul la actiunea in raspundere civila delictuala, inclusiv dreptul la actiunea in raspundere reglementata de art. 138 din Legea insolventei, se naste in momentul in care titularii actiunii in raspundere au stiut sau trebuiau sa stie atit faptul ca exista un prejudiciu, cit si faptul ca exista unul sau mai multi autori ai prejudiciului, dar in nici un caz mai devreme de deschiderea procedurii.

Cum prejudiciul consta, asa cum s-a precizat mai sus, in insuficienta activului, iar aceasta stare de insuficienta (A>P) necesita cunoasterea atit a elementelor de activ, ci si a totalului pasivului, inseamna ca prejudiciul este sau trebuie sa fie cunoscut la momentul la care, in mod cumulat, (i) a fost efectuat inventarul bunurilor debitorului ori s-a constatat ca nu exista active urmaribile, deci se cunoaste « activul » si (ii) a fost afisat tabelul definitiv (consolidat) al creantelor, deci se cunoaste si « pasivul ».

Intrucit raspunderea incumba doar unei categorii limitate de persoane, inseamna ca identificarea acestora face sa se nasca dreptul la actiunea in raspundere. De principiu, persoanele eventual vinovate de aducerea debitorului in stare de insolventa sunt identificate in raportul « cauzal » al administratorului judiciar sau al lichidatorului. Daca acest raport identifica vinovatii si se cunoaste déjà prejudiciul, atunci prescriptia poate sa inceapa sa curga. Daca insa raportul nu identifica deloc sau nu identifica in mod clar persoanele vinovate, atunci prescriptia incepe sa curga de la data la care trebuia cunoscuta persoana care a cauzat aparitia starii de insolventa (art. 139 din Legea insolventei).

Actiunea se prescrie in trei ani, dar nu mai devreme de doi ani, calculati de la data hotararii de deschidere a procedurii.

In orice caz, actiunea poate fi introdusa doar pina la data inchiderii procedurii, chiard aca termenul prescriptiei nu se va fi implinit inca. Daca s-a inchis procedura, actiunii in raspundere ii dispare principala situatie-premisa. Or, in lipsa acesteia, actiunea in raspundere nu exista220.

157. Dupa admiterea actiunii in raspundere, administratorul judiciar sau lichidatorul este cel care se va preocupa de formalitatile executarii silite. Daca executarea silita nu s-a finalizat pina la inchiderea procedurii, ea nu mai poate fi continuata, inchiderea procedurii fiind un impediment la executarea silita.

220 C.Ap.Bucuresti, s.VI com., dec. nr. 126/2003, in Curtea de Apel Bucuresti, Practica judiciara comerciala 2003-2004, Ed. Brilliance, Bucuresti, 2005, p. 332 si urm.

Sectiunea a IV-aRaspunderea penala

158. Legea insolventei reglementeaza un numar de infractiuni care ii pot avea ca autori fie pe debitorul persoana fizica sau pe administratorii ori directorii debitorului persoana juridica, fie pe administratorii judiciari sau lichidatori fie, in fine, pe creditorii care cer, in nume propriu sau prin peraoane interpuse, inregistrarea unei creante inexistente asupra averii debitorului. In situatia in care faptele ilicite care pot atrage raspunderea organelor de conducere a debitorului persoana juridica imbraca si caracter penal, autorii acestor infractiuni sunt nu numai reprezentantii legali ai debitorului, ci si membrii in organele sale colegiale de conducere sau de supraveghere, precum si persoanele care, uzurpind aceste functii, au determinat aparitia starii de insolventa.

În toate cazurile, aceste persoane au poziţia unui subiect activ calificat al acestor infracţiuni, în sensul că nici o persoană care nu îndeplineşte, în drept sau în fapt, condiţiile legii pentru a fi calificat drept reprezentant legal, administrator juridiciar, lichidator, persoana care, uzurpind functia de manager, a cauzat aparitia starii de insolventa a debitorului, persoana care se pretinde in mod fals creditor etc. nu poate fi sancţionat penal pentru infracţiunile reglementate în Legea insolventei.

159. Condiţiile răspunderii penale şi consecinţele acesteia referitoare la persoana sau patrimoniul autorilor faptelor penale ce intră sub incidenţa incriminărilor din Legea insolventei pot fi analizate în persoana administratorilor, prototip al subiectului activ al acestor infracţiuni.

Administratorul unei societăţi comerciale este, prin natura lucrurilor, dinamizatorul activităţii societăţii. În exerciţiul funcţiei sale este posibil ca el să săvârşească fapte ilicite penale.

Dată fiind cerinţa imputabilităţii faptei penale (vinovăţia), necesară pentru angajarea răspunderii penale, şi răspunderea penală a administratorului unei societăţi comerciale este o răspundere personală, conform principiului personalităţii răspunderii penale. Sancţiunile penale aplicabile administratorului îl privesc numai pe acesta, iar dacă există o pluralitate de administratori, numai pe aceia dintre ei care au participat la săvârşirea infracţiunii.

Sancţiunile penale aplicabile administratorilor nu se pot extinde şi asupra societăţii debitoare, dar implicaţiile patrimoniale ale faptei penale a administratorului se pot răsfrânge cu acuitate asupra societăţii. Când fapta penală prejudiciabilă a administratorului este săvârşită cu prilejul exercitării funcţiei sale, societatea poate fi chemată să răspundă, în calitate de parte responsabilă civilmente, pentru acoperirea prejudiciului suferit de victima prejudiciului (parte civilă), întrucât

administratorul societăţii este, de regulă, şi organul societăţii, iar pentru faptele ilicite ale organelor sale, persoana juridică răspunde ca şi când acestea ar fi faptele proprii [art. 35 alin. (1) şi alin. (3) din Decretul nr. 31/1954]. Evident că societatea are dreptul să se regreseze, ulterior, faţă de administrator, dar acesta poate fi insolvabil, riscul acestei insolvabilităţi urmând să fie suportat de societate.

Pe de altă parte, pierderea onorabilităţii administratorului prin sancţionarea sa penală, poate duce, direct sau indirect, şi la pierderea onorabilităţii şi credibilităţii societăţii pe piaţă, cu consecinţa pierderii de către societate a unei mari părţi dintre partenerii de afaceri sau chiar cu consecinţa falimentului societăţii. Solvabilitatea („solvenţa”) comerciantului este o solvabilitate personală constând tocmai în credibilitatea, încrederea de care se bucură pe piaţă comerciantul. Un comerciant poate foarte bine să fie, la un moment dat, insolvabil din punct de vedere civil (activul este covârşit de pasiv), dar solvabil din punct de vedere comercial (beneficiind de credite bancare sau comerciale, comerciantul este capabil să-şi execute la timp obligaţiile şi, deci, să-şi echilibreze situaţia financiară şi economică), dar este posibilă şi situaţia inversă, ca un comerciant să deţină active care depăşesc ca valoare pasivele, aceste active fiind însă nevandabile. Lipsa de credibilitate poate duce rapid la eroziunea activelor, ceea ce se traduce, în final, în încetarea plăţilor. De aceea, societatea suferă un prejudiciu important din această diminuare a credibilităţii sale ca o consecinţă a pierderii onorabilităţii de către administrator prin sancţionarea sa penală. Creditorii sociali, în cazul în care activul societăţii aflate în procedura falimentului este insuficient pentru acoperirea întregului pasiv, suferă şi ei un prejudiciu, ca urmare a pierderii credibilităţii societăţii. Acest prejudiciu provocat de administratorul societăţii sau creditorilor sociali trebuie suportat de acesta, fiind vorba de încălcarea obligaţiilor sale de fidelitate faţă de societate şi de salvgardare a intereselor societăţii. Dreptul de a solicita repararea acestui prejudiciu aparţine, după caz, adunării generale sau acţionarilor minoritari (drept care se va exercita în cadrul acţiunii în răspundere) ori creditorilor sociali, in mod colectiv, în cazul insolventei societăţii, pentru insuficienţa activului (acoperirea unei părţi din pasiv de către administrator).

Legislaţia comercială prevede, faţă de administratorii care au săvârşit fapte penale, anumite interdicţii şi decăderi aplicabile în timpul sau după executarea sancţiunilor penale. Astfel, potrivit Legii societatilor comerciale, persoanele care nu pot fi fondatori, nu pot fi nici administratori, directori sau reprezentanţi ai societăţii, iar dacă au fost alese, sunt decăzute din drepturi. Tot Legea societatilor comerciale prevede că nu pot fi fondatori (deci, nici administratori) persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile sau au fost condamnate pentru: gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită sau pentru infracţiunile prevăzute în Legea societăţilor comerciale, in Legea insolventei si in legile de sanctionare a infractiunilor de coruptie. Rezultă că persoanele care sunt condamnate pentru aceste infracţiuni nu pot fi administratori, iar administratorii în funcţie care sunt con-damnaţi pentru astfel de infracţiuni sunt decăzuţi din drepturile lor de a exercita funcţia de administrator.

În vechea reglementare a falimentului din Codul comercial, comerciantul persoană fizică sau administratorul unei societăţi falite care se făceau vinovaţi de bancrută (simplă sau frauduloasă) erau sancţionaţi cu excluderea din viaţa comercială şi de afaceri pe o lungă perioadă de timp. Această concepţie tradiţională a fost menţinută de actuala reglementare franceză a procedurii colective aplicabile întreprinderii în dificultate, dar a fost în mod nejustificat suprimată de noua legislaţie românească a insolventei. Aceasta nu înseamnă, însă, că administratorii care au săvârşit fapte penale, de natura bancrutei frauduloase, profitând pentru aceasta de funcţia lor de

administratori, nu pot fi sancţionaţi cu interdicţii şi decăderi din dreptul de a mai administra societatea respectivă sau alte societăţi ori de a mai exercita un comerţ pe cont propriu.

Codul penal reglementează, ca măsură de siguranţă, la art. 112 lit. c) măsura interzicerii de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie (cum ar fi şi cea de administrator al unei societăţi comerciale sau de comerciant – persoană fizică). Măsura poate fi luată când administratorul a săvârşit o faptă penală datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru exercitarea funcţiei de administrator sau ocupaţiei de comerciant şi ea nu poate fi revocată decât după cel puţin un an, cu condiţia ca fostul administrator să facă dovada că a recăpătat competenţa, pregătirea şi onorabilitatea cerute pentru exercitarea funcţiei. Măsura de siguranţă poate fi luată chiar dacă fapta nu este infracţiune ori dacă administratorului nu i s-a aplicat o pedeapsă. Ea este justificată de cerinţa de a preîntâmpina săvârşirea de noi fapte penale de către administratorul respectiv, precum şi pe cerinţa de a înlătura o stare de pericol creată de administrator prin exercitarea funcţiei sale: prin săvârşirea de fapte penale sau prin incompetenţa sa administratorul scurtcircuitează relaţiile normale de afaceri, putând duce la repercusiuni grave asupra societăţii sau a partenerilor de afaceri ai acestuia.

La acelaşi rezultat se poate ajunge şi prin aplicarea faţă de administratorul condamnat pentru o faptă penală a pedepsei complementare prevăzute la art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. (pedeapsă accesorie), dacă instanţa decide, conform art. 71 C. pen., să aplice şi această pedeapsă pe lângă şi în timpul executării pedepsei principale. Această pedeapsă complementară constă în interzicerea dreptului de a exercita o profesie sau de a ocupa o funcţie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea acelei infracţiuni. Pedeapsa complementară este obligatorie când legea care incriminează fapta prevede şi această pedeapsă complementară, fiind facultativă în celelalte cazuri. Pentru a dispune pedeapsa complementară, instanţa trebuie să constate că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă se impune [art. 65 alin. (1) C. pen.] dar, în ambele situaţii, pedeapsa complementară nu poate fi aplicată pentru infracţiuni pentru care legea stabileşte pedepse mai mici de 2 ani. Pedeapsa complementară se execută după executarea pedepsei închisorii, după graţiere ori după prescripţia executării pedepsei şi durează pe toată durata dispusă de instanţă (de la 1 la 10 ani). Administratorul care a fost sancţionat cu o astfel de pedeapsă complementară nu mai poate fi reintegrat sau nu mai poate continua funcţia de administrator decât după executarea pedepsei complementare şi reabilitare, întrucât această pedeapsă complementară nu poate fi confundată cu măsura de siguranţă a interzicerii exercitării unei funcţii sau profesii (art. 115 C. pen.), aceasta din urmă fiind o măsură care se ia în cazul în care făptuitorul nu poate exercita în mod nepericulos funcţia sau profesia respectivă din cauza incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru activitatea respectivă, şi care poate fi ridicată, după minim 1 an, dacă făptuitorul dovedeşte că va putea exercita funcţia sau profesia în mod nepericulos.

156. În principiu, infracţiunile reglementate în Legea insolventei sunt infracţiuni de rezultat. Întrucât suntem în prezenţa unor infracţiuni de rezultat, înseamnă că, fără existenţa prejudiciului, fapta nu are caracter penal.

Bancruta frauduloasă este in mod cert o infracţiune de rezultat, cel putin în varianta prevăzută la art. 143 alin.2, lit.c) din Legea insolventei. In varianta de la lit. a), bancruta este o infracţiune de rezultat dacă s-a ascuns o parte din activ şi, în ambele cazuri vizate de text, dacă s -a ajuns la o diminuare aparentă a valorii activelor.

Rezultatul faptei abuzive este o pagubă materială, dar scopul autorului poate fi material sau moral, cum ar fi: salvarea reputaţiei personale, întreţinerea unor relaţii bune cu un terţ, susţinerea unui candidat în alegeri, sponsorizări excesive sau neinspirate221).

157. În ce priveşte vinovăţia, aceasta se prezintă sub forma relei-credinţe (intenţie calificată), fiind exclusă culpa ca formă de vinovăţie (imprudenţă, neatenţie, neglijenţă). Dar există rea-credinţă şi dacă autorul cunoştea avantajul personal dobândit din săvârşirea faptei, chiar dacă nu a urmărit direct producerea acestuia, dar a acceptat producerea lui (intenţie indirectă).

Incriminările din Legea insolventei, ca si cele din Legea societăţilor comerciale au suferit, în decursul anilor, substanţiale modificări faţă de reglementarea iniţială. Prin noua reglementare, toate pedepsele prevăzute pentru infracţiuni au fost substanţial agravate, fie prin majorarea limitelor speciale ale pedepselor, fie prin înlocuirea pedepsei exclusive a amenzii cu pedeapsa închisorii, exclusivă sau alternativă cu amenda. În legătură cu aceste modificări se poate observa concepţia greşită a politicii penale actuale, conform căreia mărirea pedepselor ar duce la reducerea fenomenului infracţional; în realitate, ceea ce ar duce la acest rezultat ar fi scurtarea duratei procesului şi impunerea certitudinii psihologice că, dacă s-a săvârşit o faptă penală, infractorul nu va mai avea posibilitatea de a scăpa de sancţiunea penală, că procesul penal şi tragerea la răspundere vor începe, inexorabil; pentru autorii infracţiunilor din Legea insolventei si din Legea societăţilor comerciale – infracţiuni cu subiect activ calificat, respectiv, managerii societăţii, în special – contează, de fapt, în primul rând, blamul la care sunt supuşi prin aplicarea sancţiunii (oricare ar fi aceasta, chiar şi munca în folosul comunităţii), pentru că onorabilitatea şi credibilitatea lor pe piaţă s-ar prăbuşi, ceea ce ar duce la afaceri pierdute; de această consecinţă trebuie să se teamă, în primul rând, administratorii si lichidatorii de societăţi comerciale, şi nu de gravitatea pedepsei.

158. Infracţiunea de bancrută frauduloasă este reglementată, in prezent, alaturi de infractiunea de bancruta simpla, exclusiv in Legea insolventei222. Pina la modificarea din decembrie 2006 a Legii societatilor comerciale, bancruta frauduloasa era incriminata si în Legea societatilor comerciale, deşi termenul de bancrută sugerează falimentul223. Paralalelismul

221 M. Cozian, A. Viandier, op. cit., p. 254.222Fosta Lege nr. 64/1995, dupa ce initial abrogase dispoziţiile C. com. referitoare la bancrută (simplă – art. 879 – sau frauduloasă – art. 880 C. com.), a reintrodus infractiunea de bancruta si bancruta frauduloasa. Administratorii societăţilor comerciale puteau fi pedepsiţi, sub vechea reglementare a falimentului din Codul comercial, pentru aşa-numita cvasi-bancrută reglementată de fostul art. 884 C. com. (dacă societatea era „falită”, administratorii săi nu puteau fi consideraţi bancrutari, ci, eventual, autori ai unor infracţiuni corelative bancrutei, denumite generic cvasi-bancrute).223Banca rotta este numele vechii proceduri de sancţionare a falitului în oraşele medievale italiene. Din punct de vedere etimologic, bancruta este definită ca fiind falimentul unui comerciant însoţit de nereguli financiare în dauna creditorilor (DEX). Noţiunea provine din termenul italian banca rotta – „bancă ruptă” (în franc. – banqueroute), avându-şi originea în dreptul şi practica târgurilor medievale italiene: când un comerciant îşi înceta plăţile, banca sa, pe care îşi expunea mărfurile spre comercializare, era „ruptă” în mod simbolic, pentru a arăta clar că acel comerciant (bancrutar) nu mai aparţinea comunităţii celorlalţi comercianţi. În dreptul francez, bancruta este condiţionată de declanşarea procedurii colective faţă de debitor. Această infracţiune reuneşte, în dreptul francez, fapte voluntare (intenţionate) care se înrudesc cu falsul sau delapidarea, cu excluderea faptelor săvârşite din culpă (temeritate, imprudenţă). Aceste fapte sunt enumerate destul de imprecis, astfel: deturnarea ori disiparea, eroziunea unei părţi din activ (organizarea voluntară a falimentului); ţinerea unei contabilităţi fictive sau absenţa contabilităţii; recunoaşterea frauduloasă a unor datorii inexistente; folosirea unor mijloace frauduloase sau ruinătoare de către debitor pentru a-şi procura credit sau pentru a întârzia deschiderea procedurii colective etc. Imprecizia textelor i -a

reglementarii era nu numai suparator, dar aducea atingere si principiului legalitatii incrimnarii, motiv pentru care fostul art. 282 din Legea insolventei a fost abrogat.

De lege lata, bancruta (simpla), reglementata in prezent de art. 143 alin.1 din Legea insolventei, exista in cazul in care debitorul persoana fizica sau reprezentantul legal al debitorului persoana juridica, obligat fiind sa introduca cererea de deschidere a procedurii insolventei fata de societate in 30 de zile de la aparitia starii de insolventa, nu o face deloc sau nu o face in termen de 6 luni de la expirarea termenului legal de introducere a cererii.

Bancruta frauduloasa, reglementata de art. 143 alin.2 din Legea insolventei, nu mai are un subiect activ calificat, ci un subiect activ necircumstantiat, respectiv, „persoana” care, a ascuns sau externalizat active, a tinut o contabilitate fictiva sau incompleta, a ascuns datorii reale sau a infatisat datorii false ale societatii, in scopul fraudarii creditorilor.

Infractiunea de bancruta, astfel cum este reglementat in Legea insolventei, presupune exsitenta unei proceduri de insolventa lato sensu, nefiind limitata, asa cum se intimpla in cazul infractiunii din fostul art. 282 din Legea insolventei, la falimentul stricto sensu al debitorului (ca modalitate a procedurii insolventei).

159. Bancruta frauduloasă poate exista în această variantă doar dacă faţă de debitor a fost deschisaă, prin decizia tribunalului, procedura insolventei. Rezultă că insolventa este o situaţie premisă a infracţiunii de bancrută frauduloasă, fără de care infracţiunea nu există.

Şi în vechea reglementare a Codului comercial, declararea debitorului în stare de faliment sau starea de încetare a plăţilor (aşa-numitul „faliment virtual”, starea debitorului din perioada de la încetarea plăţilor până la hotărârea de declarare a falimentului – art. 695 C. com., abrogat), reprezenta o situaţie premisă pentru infracţiunea de bancrută. Conform doctrinei interbelice224, faptele enunţate de Codul comercial ca elemente ale infracţiunii de bancrută nu erau considerate ele însele infracţiuni, câtă vreme nu exista starea de faliment. Problema complicata care se punea era, însă, dacă starea de încetare de plăţi (falimentul virtual) era suficientă pentru existenţa bancrutei sau dacă falimentul trebuia să fie declarat prin hotărâre judecătorească pentru a exista bancrută. Unii autori înţelegeau prin faliment, ca situaţie – premisă a infracţiunii de bancrută, o stare de drept (falimentul era declarat prin hotărâre judecătorească definitivă), în timp ce alţii înţelegeau prin această situaţie – premisă o stare de fapt (încetarea plăţilor, falimentului virtual). În jurisprudenţă225 se statuase că faptele care atrag, conform Codului comercial, urmărirea penală pentru bancrută, nu sunt prin ele însele infracţiuni, ci numai elemente componente ale acestui delict, fiindcă legalmente ele nu pot exista fără starea de faliment, care este un element constitutiv al infracţiunii de bancrută, nu numai o condiţie procedural. Infracţiunea se consumă numai în momentul în care a intervenit declararea judecătorească a falimentului.

Această controversă şi-a păstrat interesul şi în prezent datorită faptului că din Legea insolventei rezultă că un debitor poate fi declarat insolvent, dar efecetele procedurii insolventei nu se produc decit numai dupa deschiderea procedurii, chiar si efectele asupra perioadei anterioare (perioada suspecta) existind numai in prezenta unei procedure de insolventa deschisa fata de debitor. E necesar, in consecinta, să se cunoască dacă insolventa, ca situaţie premisă a

determinat pe unii autori să constate că reglementarea nu e concordanţă cu principiul legalităţii incriminării. (Yves Guyon, op. cit., tome II, p. 470).224 V. Dongoroz, Notă la sentinţa Trib. Ilfov din 17.12.1927, în P.R., p. 200.225 Cas. II, decizia nr. 5280/1930, în C. com. adn., p. 457, Cas. III, decizia nr. 1966/18.10.1938, în R.D.C., serie veche, 1939, p. 254 şi în C. com. adn., p. 457, pct. 5; Cas. II, decizia nr. 1518/13.05.1942, în R.D.C., serie veche, 1943, p. 113 şi în C. com. adn., p. 601, pct. 2.

infracţiunii de bancrută frauduloasă, înseamnă „falimentul virtual” (starea de insolventa) sau insolventa declarata de judecatorul-sindic.

Consider că numai insolventa declarata atrage bancruta frauduloasă în varianta art. 143 alin.2 lit.c) din Legea insolventei, intrucit stare intrinseca de insolventa nu are nici un efect si nici o relevanta cita vreme nu este exhibata printr-o cerere de deschidere a procedurii insolventei, acceptata de judecatorul-sindic.

O problemă deosebită pusă de dispoziţiile art. 143 alin.2 este şi aceea dacă introducerea acţiunii penale contra bancrutarului duce la suspendarea procedurii insolventei, conform art. 19 C. proc. pen. (penalul ţine în loc civilul). Fostul art. 714 C. com. dispunea că cele două acţiuni (acţiunea penală şi procedura falimentului) se judecă separat, independent, ca o excepţie de la regula penalul ţine în loc civilul. În doctrină226, pe considerentul că falimentul virtual (încetarea plăţilor) este un element constitutiv suficient al infracţiunii de bancrută, se arată că „acţiunea penală, care este de ordine publică, nu poate fi condiţionată de acţiunea comercială de declarare în stare de faliment a debitorului, acţiune care se promovează la cererea falitului, a creditorilor săi sau „din oficiu” (conform fostului art. 701 C. com., n.n.). In realitate, regula din art. 19 C. proc. pen., regulă imperativă, se aplică indiferent dacă se consideră ca insolventa declarata a debitorului sau doar încetarea plăţilor constituie elementul constitutiv necesar, esenţial, al bancrutei frauduloase. Însă, în noua reglementare, acţiunea penală este intentată contra administratorului (sau a celorlalte persoane vinovate), în timp ce procedura insolventei se conduce contra societăţii (cu excepţia cazurilor de societate fictivă sau de faliment al administratorului, alăturat falimentului societăţii). In plus, procedura insolventei nu este un singur proces, care sa poata fi suspendat, in baza regulii din art. 19 C.proc.pen., ci un numar practic nelimitat de procese care nu pot, toate, sa fie suspendate pentru ca exista un proces penal contra bancrutarului. De soarta procesului penal nu depinde decit, cel mult, soarta actiunii in raspundere contra managerilor, in baza art. 138 din Legea insolventei, numai aceasta putind sa fie suspendata pe temeiul art. 19 C.proc.pen., dar si in acest caz, asa cum am aratat in capt. XIII, titularii actiunii in raspundere pot parasi instant penala in favoarea unei action in fata judicatroului sindic, mult mai rapida si cu mult mai multe sanse de reusita.

226 V. Paşca Infracţiunea de bancrută, în Dreptul nr. 6/1995, p. 36.