Perioada sec. XIII-XIV. Împliniri statale

5/11/2018 Perioada sec. XIII-XIV. Împliniri statale - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/perioada-sec-xiii-xiv-impliniri-statale 1/25

Perioada sec. XIII-XIV. Împliniri statale

Se cunoaşte şi majoritatea istoricilor şi cercetărilor sunt de acord că poporul şi limba

română s-a format pe cele două maluri ale Dunării, sub umbrela stăpânirii Imperiului Bizantin.

Odată cu formarea tratatului bulgar în a doua jumătate a sec. VIII, între Dunăre şi Haemus,

populaţia romanică din această zonă geografică a cunoscut o evoluţie diferită faţă de cei din nord,

intrând sub dominaţia ultimilor migratori fino-ugrici sau turcici.

Dacă cei din Balcani au alcătuit, împreună cu bulgarii, Imperiul româno-bulgari sub

Asăneşti, care după înfrângerea acestei dinastii a devenit un stat bulgăresc ce a sfârşit prin

cucerirea acestuia de către otomani, cei din regiunea carpato-danubiano-pontic au evoluat spre

cristalizarea unor organisme statale distincte: voievodatul Transilvania, Ţara Românească, Ţara

Moldova şi Dobrogea.

Românii nord dunăreni în funcţie de zonele geografice pe care sunt aşezaţi au cunoscut, sub

presiunea unor factori externi, evoluţii oarecum particulare. Exemplul românii din zona intra-

carpatică au evoluat în urma cuceririi lor de către arpadieni în cadrul regatului ungar,

împiedicându-i să se constituie într-un stat district ca cei din zona extra-carpatică.

La rândul lor societatea românească de la sud şi est de Carpaţi a înregistrat ritmuri diferite

de dezvoltare, ca urmare a poziţionării lor geografice faţă de centrul stăpânirii politice tătare.

O situaţie oarecum asemănătoare cu a românilor din spaţiul intracarpatic au avut-o şi cei

dintre Dunăre şi Marea Neagră, adică din Dobrogea, care au cunoscut pe mai departe stăpânirea

permanentă a Imperiului Bizantin.

Perioada analizată sub pecetea ultimilor migratori a însemnat, în primul rând pentru întreaga

societate românească, o frână accentuată în evoluţia acesteia spre constituirea mai devreme a unor

formaţiuni politice. Exemplul cel mai concludent îl prezintă zona intracarpatică, care la aşezareaungurilor în Câmpia Panonică era organizată în formaţiuni politice consemnate de Anonymus de

felul celor cunoscute de sârbi, poloni, slavii răsăriteni, şi bulgari. Asemenea organisme erau şi în

zonele extra-carpatice puse în valoare de cercetările arheologice sub forma unor concentrări de

aşezări despre care am vorbit deja.

Întinderea stăpânirii ungare asupra zonei intra-carpatice, începând cu secolul al X-lea, a

marcat o altă fragmentare a societăţii româneşti, accentuată de dominaţia temporară a pecenegilor,

uzilor, cumanilor şi tătarilor asupra celei din zona extra-carpatică.



Aceste dominaţii au influenţat puternic societatea românească pe calea dezvoltării ei

demografice, sociale, economice, politice şi culturale.

Tot această perioadă se caracterizează prin destrămarea Imperiului Bizantin ca urmare a

cuceririi în 1204 a Constantinopolului de cruciada a IV-a şi crearea Imperiului latin de Răsărit, care

a dăinuit până în 1261 când Mihail al VIII-lea Paleologul a restaurat Imperiul Bizantin, evenimente

cu influenţe semnificative asupra teritoriilor româneşti. Anul 1261 constituie, în urma încheierii

tratatului de la Nymphaiou dintre Mihail al VIII-lea Paleologul şi Genova, începutul pătrunderii

negustorilor genovezi în bazinul Mării Negre şi pe Dunăre. Izvoarele cartografice şi actele

materiale italiene din sec. XII arată că Vicina era una din importantele aşezări de la gurile Dunării,

unde îşi avea sediul o episcopie, transformată apoi în mitropolie dependentă de Patriarhia

ecumenică din Constantinopol.

De asemenea, trebuie să menţionăm constituirea, în a doua jumătate a sec. XIII, a Hoardei

de Aur care domina politic teritoriul care se întindea din Crimeea până la Dunărea de Jos,

inclusând şi teritoriile româneşti extra-carpatice.

Realităţile istorice impun studierea separată a evoluţiei societăţii româneşti din fiecare zonă

geografică menţionată, care au cunoscut dominaţii politice diferite, caracterizate prin impunerea

unor ritmuri deosebite de dezvoltare a relaţiilor feudale. Cu toate acestea trăsăturile fundamentale

ale românilor, indiferent de zona în care au evoluat, nu au fost afectate, între care pomenim cele

privitoare la limbă, obiceiuri, credinţe, instituţii, forme juridice etc.



Transilvania

În primul rând ne vom opri asupra zonei intracarpatice care este mai bine şi mai devreme

reprezentată informaţional istoric.

După înfrângerea drastică suferită la Locfeld în 955, din partea lui Otto I, şi adoptareacreştinismului de confesiune latină, ungurii şi-au întins dominaţia asupra unor teritorii vecine din

partea de sud-est şi răsărit, între care şi a Transilvaniei.

Săpăturile arheologice pun în evidenţă distrugerile înregistrate pe cuprinsul cetăţilor şi

aşezărilor fortificate în urma luptelor pentru supunerea formaţiunilor politice ale lui Gelu,

Menumorut şi Glad, precum şi a luptelor cu pecenegii. Totodată, cercetările arheologice

îregistrează o nouă fază în cadrul acestor cetăţi şi fortificaţii, şi anume aceea a lucrărilor de refacere

a fortificaţiilor de la Dăbâca, Turda, Bihorea, Mediaş etc.

Aceste lucruri arată că regii arpadieni căutau să i-a măsuri pentru consolidarea şi extinderea

stăpânirii lor asupra întregii zone intracarpatice, nu fără întâmpinarea împotrivirii populaţiei

româneşti. Fapt dovedit prin eşuarea regalităţii ungare de a impune în Transilvania instituţia

principatului, încercare consemnată în 1111 prin numirea lui Mercurius ca principe, în locul celei a

voievodatului, care era mai cuprinzătoare şi reprezentativă pentru societatea majoritar românească

a Transilvaniei.

Fragilitatea stăpânirii regalităţii asupra Transilvaniei este dată şi de apelarea arpadienilor la

populaţii alegene, pe lângă cei maghiari, saşi, secui, cavalerii ioaniţi şi cavalerii teutoni pe care i-au

implantat în diferite zone care prezentau riscuri pentru stăpânirea ungară. Unii dintre aceştia, cum

sunt cavalerii teutoni şi-au extins sfera de dominaţie în afara arcului carpatic, care coincidea şi cu

politica papală de creştinare a cumanilor care locuiau în aceste părţi, înfiinţând în acest scop.

„Episcopia Cumanici”, în frunte cu dominicanul Teodosie, care depindea canonic de

arhiepiscopatul de Strigomniu, desfiinţată în urma invaziei mongole. Dacă în această parte n-a

reuşit, regalitatea arpadiană a izbutit să creeze în apusul Ţării Româneşti, cu sprijinul papei Grigore

al IX-lea, Banatul de Severin în frunte cu Luca.

De asemenea, ei au reuşit să impună în anumite zone, după abia un secol şi jumătate,

instituţia comitatului, ca formaţiune administrativă locală, constituită între vechile instituţii:

districtele şi cnezatele româneşti. Comitatele, atestate documentar din secolul al XII-lea, erau

alcătuite la început din teritoriile fără stăpân, mai ales cele împădurite, care după cucerire devenise

proprietate personală a regelui, ca şi cele ocupate prin puterea armelor. Cetăţile şi fortificaţiile din

interiorul acestora, împreună cu teritoriul din jurul lor, au căpătat denumirea de comitat. În fruntea

acestora regele numea unul din oamenii săi de încredere, drept recompensă pentru anumite fapte,



numiţi comite, investit cu atribuţii administrative, juridice, fiscale şi mai ales, militare. Acolo unde

lipseau cetăţile şi fortificaţiile se organiza o „curte” unde rezidau reprezentanţii regali.

Iniţial comitatele corespundeau vechilor formaţiuni politice din sec. X-XI, ca cele ale

Bihorului (111), Timişului, Solnocului, Albei, care apoi prin divizare au dus la înmulţirea acestor

unităţi teritorial-administrative. Acestea se conduceau, în general după legile impuse de regalitatea

ungară consemnate în „Registrul de la Oradea”, întocmit în anii 1208-1235, ajungând apoi prin

danii regale în posesia unor feudali laici şi eceleziastici.

Vechile formaţiuni politice româneşti: obştile săteşti, cnezatele, voievodatele, districtele şi

„ţările”se conduceau după legea veche, dreptul românesc numit „Jus Valachicum”. Mai mult

acestea conţineau din sec. X-XI structuri bisericeşti locale ortodoxe, aflate în sec. XII-XIII,

conform izvoarelor istorice, sub conducerea a trei episcopate: la Cenad, Oradea şi Alba Iulia, care

au devenit, alături de cele catolice: Arad şi Cluj-Mănăstur, în urma unor hotărâri regale, locuri de

adeverire a actelor juridice.

Cercetările istorice bazate pe izvoare scrise arată că Transilvania cunoaşte în perioada sec.

al XII-lea până la jumătatea sec. al XIII-lea o creştere demografică substanţială. Astfel, în prima

jumătate a sec. XIII Transilvania număra peste 635 de aşezări, dar sigur numărul acestora era mult

mai mare, cu o medie de 25 de familie într-o aşezare, încât se poate spune că avea o populaţie de

peste 500.000 de locuitori.

Din punct de vedere al structurii etnice, în perioada sec. XIII-XIV, populaţia Transilvaniei

era alcătuită din - români

- maghiari

- secui

- saşi

- nalte etnii neglijabile şi care se aflau într-un proces avansat de asimilare de

către populaţia autohtonă.

Românii, care alcătuiau majoritatea populaţiei, se găsesc localizaţi în toate zonele

Transilvaniei: câmpie, zona centrală, padiş, zonele submontane, conducându-se după obiceiul

pământului numit Jus Valachicum. La jumătatea sec. XIV cercetările istorice estimează că aceştia

constituiau circa 63-65% din întreaga populaţie, restul de 35-37% îl alcătuiau populaţiile alogene:

maghiari, secui şi saşi.

Secuii formau o comunitate rezultată din amestecul unor elemente etnice diferite, turcice,

orientale şi ungare, petrecut înainte de aşezarea ungurilor în Câmpia Panonică, şi care i-au însoţit

luptând în avangardă sau ariergardă (Constantin Porfirogenetul). Ei formau mici colectivităţi, un fel



de enclave pe teritoriul unor comitate, aflate pe cursul inferior al Arieşului, care apoi s-au organizat

din a doua jumătate a sec. XIII în Trei Scaune: Odorhei, Ciuc şi Mureş.

Saşii, populaţie de origine germană provenind din ducatele Lotaringiei superioare şi

inferioare, Bavariei şi de pe cursul mijlociu al Elbei, au fost colonizaţi de regii arpadieni în mai

multe etape, începând cu mijlocul sec. XII, în enclavele regale din jurul episcopiei Alba, la Cricău,

Ighiu şi Ronos. Izvoarele istorice îi amintesc în zonele: Sibiu, Braşov, Bistriţa, Orăştie, Sebeş,

cărora regele Andrei al II-lea le-a acordat în 1224 un privilegiu cunoscut sub numele de „Diploma

andreiană” sau Andrenausu. Unele grupuri de saşi au trecut la începutul sec. XIII, cum arăta bula

papală din 1234, la la răsărit de Carpaţi, în zonele din sud-vestul Moldovei şi nord-estul Munteniei,

îmbrăţişând confesiunea răsăriteană.

Alte populaţii ca pecenegii şi cumanii intraseră într-un accentuat proces de asimilare.

Locuirea lor este pusă în evidenţă printr-o serie de toponime: Peceneagul (j. Braşov), Beşa,

Beşineu, Beşinova (j. Mureş, Bistriţa-Năsăud, Alba, Timiş, Sibiu). Slavii sunt atestaţi prin

toponimele unor văi, râuri, localităţi ca: Bistra, Cerna, Rodna, Crasna, Bălgrad, Moigrad, Târnova

etc.

Caracterul românesc al zonei intracarpatice nu va trece neobservat nici de călători, în

special cei catolici, care, în drumul lor spre zonele de răsărit, le-a consemnat în scrisorile sau

memoriile lor.

Referitor la procesul de feudalizare trebuie subliniată rezistenţa opusă de obştile săteşti

libere la tendinţele aservirii lor, la care se adaugă pătrunderea ultimilor migratori: pecenegi şi

cumani, aflaţi în procesul descompunerii obştii gentilice, care au dus la încetinirea ritmului de

aservire şi maturizare a relaţiilor feudale.

Existenţa conducătorilor de obşti teritoriale, a „cnezilor de vale” pune în evidenţă

accentuarea existenţei diferenţelor sociale. Aceştia, în afara satului propriu pe care îl stăpâneau în

calitatea lor de cnezi de sat, exercitau şi o stăpânire asupra aşezărilor înconjurătoare, sate

concentrate de obicei sub raport geografic şi delimitate de hotarele micro-regiunii respective.

Asemenea grupuri de sate erau alcătuite din 5-6 până la 20-25 de obşti săteşti, formând în concepţia

cancelariei ungare „domenii”, care au fost întărite ulterior, în sec. XIV, unor familii din categoria

superioară a societăţii româneşti, de obicei „cneazului de vale”, care îmbrăţişase confesiunea

catolică. La acestea se adaugă privilegiile tip nobiliar acordate unor cnezi români de care, conform

obiceiului românesc, beneficiau întregul lor neam, creându-se noi relaţii ale aşa-zişilor „obşti

cneziale”. Asemenea acte de întărire, de danie, privilegii delimitau mai exact relaţiile dintre

„cneazul de vale” şi obştile săteşti în frunte cu cneazul localnic. Puterea şi atribuţiile acestora nu semai bazau pe autoritatea conferită de obşte, ci de aceea a regalităţii.



Tot în această perioadă se produce fenomenul fragmentării unităţii comunităţilor rurale prin

acapararea loturilor obşteşti pe căi variate, cumpărare, donaţii, de către persoane care deţineau

funcţii administrative – judele – sau de obicei din rândul bisericii, eludând dreptul de preemţiune

sau „protimisis”.

Informaţiile lăsate de Rogerius în Carmen miserabile vorbesc despre modul cum „cnezii de

vale” îşi alegeau conducătorii politici şi militari din cadrul „ţărilor”, adică pe acei voievozi care l-

au precedat pe „marele voievod” sau pe „domn”. Ceilalţi au alcătuit boierimea sau „mai marii

pământului” din vremea constituirii voievodatului Transilvaniei, care asigurau colaborarea cu

autorităţile regalităţii ungare. Pe unii dintre aceştia ca Dragun şi Kodach (1263) îi cunoaştem din

izvoarele scrise – Cronica lui Anoniymus şi din diferite documente provenite din cancelaria

regalităţii.

În regiunile mărginaşe ale Transilvaniei sau cele care nu prezentau vreun interes imediat

pentru regalitatea ungară românii s-au bucurat de condiţii favorabile în evoluţia lor de a se constitui

în organizaţii politice. Astfel, cercetările istorice au pus în evidenţă, până la invazia mongolă din

1241 – 1242, peste 20 de „ţări” româneşti din Oaş şi Maramureş până la Almăjul Banatului, între

care pomenim Ţara Maramureşului (1199), Ţara Oaşului, Ţara Zarandului, Ţara Oltului, Ţara

Loviştei, Ţara Bârsei (1211), Ţara Făgăraşului (1222), Ţara Beiuşului atestată în 1206 ca ţară a

fiilor cneazului Bâlea”, care şi-au păstrat formele interne de organizare şi conducere.

Cele mai mari dintre acestea corespundeau unui voievodat, compus din mai multe „cnezate

de vale”, care erau de fapt uniuni de obşti săteşti. Izvoarele documentare de la începutul sec. XIV

arată că voievodatul maramureşan era compus din 6-7 „cnezate de vale”, situate pe văile principale

ale bazinului superior al Tisei, iar Ţara Haţegului a cunoscut şase asemenea structuri teritoriale.

Totodată, izvoarele scrise arată că demnitatea voievodală tinde să devină în sec. XII-XIII o

instituţie ereditară, ca în cazul fiilor cneazului Bâlea din părţile bihorene sau a familiilor Codrenilor

şi Bogdăneştilor din Maramureş.

Supravieţuirea instituţiilor româneşti este reflectată şi de organizarea administrativ-

teritorială sub forma de districte, organizate pe scheletul vechilor cnezate şi voievodate, între care

menţionăm districtele Făgăraşului (1248), Amlaşului (1366), Haţegului (1360), Devei (1371),

Streiului (1377), Dobrei (1387) sau prin divizarea „ţărilor” mai întinse: Ţara Zarandului a fost

împărţită în 8 districte; Banatul în 23 districte, Bihorul, Sătmarul, Crasna în cîte două de fiecare.

Asemenea structuri existau şi în comitatele Ugocsa, Bereg şi Ung.

Districtele se bucurau de autonomie internă recunoscută de oficialitatea ungară, în unele

(Rodna, Maramureş) mai largă, în altele mai limitată, fiind conduse de către cnezi sau voievozi.Conducerea era colectivă reprezentată prin: - scaune de judecată



- foruri fiscale pentru repartizarea obligaţiilor faţă de visterie;

- foruri administrative când dezbăteau probleme de organizare;

- foruri militare privind îndeplinirea obligaţiilor orăşeneşti etc.

Din punct de vedere al structurii sociale izvoarele istorice menţionează pe „ rustici” (1247”,

„maiones terrae” sau „potentes” (1332”.

Populaţiile colonizate, saşii şi secuii, erau organizate pe scaune. Izvoarele documentare

pomenesc până la 1350, 12 scaune săseşti, la care în a doua jumătate a sec. XIV se vor mai adăuga

două, deci în total se cunosc 14 scaune săseşti. Ca formă superioară a acestora era „universitatea

săsească” cu centrul la Sibiu.

Secuii, iniţial, erau organizaţi în „ţinuturi” şi „districte”, care din secolul XV au devenit

scaune, între care menţionăm pe cele de la Mureş (1408 - 1410), Orbai (1419), Odorhei (1448) etc.

Instaurarea stăpânirii arpadiene nu a putut impune, după cum am mai arătat instituţia

principatului în 1111 prin persoana lui Mercurius. Cercetările istorice arată că după mai multe

tentative regalitatea ungară este nevoită să recunoască instituţia voievodală pentru zona

intracarpatică, instituţie tradiţională şi credibilă în faţa populaţiei româneşti majoritară. Astfel, din

1176 se cunoaşte cel mai vechi voievodat al Transilvaniei în persoana lui Leustachius. Ceea ce au

reuşit regii arpadieni este că, în locul principiului alegerii voievodului după obicei, au impus cel al

numirii lui din rândul nobililor, al comiţilor. Aşadar, voievodul era în acelaşi timp şi comite suprem

al unuia sau mai multe comitate importante: Dăbâca, Solnoc, Alba, Maramureş, Timiş etc., iar

uneori chiar şi al secuilor, ceea ce îi sporea mult autoritatea. Ca atare voievozii, bucurându-se de o

anumită autonomie, se considerau „suverani” a căror autoritate a crescut mult în perioada crizei

politice pentru putere din Ungaria, încât Transilvania era caracterizată drept regnum, o ţară

deosebită de regatul ungar.

Un grad de autoritate l-a cunoscut voievodul Laurenţiu, care a condus fără întrerupere

Transilvania din 1242 până la 1252, apoi în timpul lui Ştefan, moştenitorul Regatului ungar, fiiul

regelui Bela al IV-lea care în 1257 a fost ridicat la rangul de „duce al Transilvaniei” (1257 – 1269),

perioadă presărată cu dese conflicte cu puterea regală, încheiate prin pacea de la Bratislava în 1262,

ca între doi suverani egali în drepturi. Din 1265, ca urmare a aspiraţiilor sale, îşi lua titlul de „rege

tânăr al Ungariei, duce al Transilvaniei şi domn al cumanilor”.

La aceştia se adaugă voievodul Matei Csáki care a cârmuit Transilvania timp de cinci ani

cu întreruperi, timp când în unul din interegnuri funcţia de voievod a deţinut-o un alt membru al

acestei familii, anume Ugrin, ceea ce sugerează începutul creării unei dinastii voievodale.

Prestigiul de care se bucurau voievozii Transilvaniei, întinderea teritoriului pe care îladministrau, forţa oastei de care dispunea, ca şi potenţialul uman şi economic pe care-l deţinea, faţă



de celelalte provincii stăpânite de regii arpadieni, li se asigura locul al patrulea, după palatin,

cancelar şi banul Sloveniei, în cadrul ierarhiei demnitarilor Regatului ungar.

Puterea de care dispuneau îi permitea voievodului Finta din neamul Aba, să-l aresteze în

1279 chiar pe rege, perioadă când a ocupat demnitatea de palatin. Acum apare şi instituţia de

vicevoievodat al Transilvaniei, în persoana lui Robin (1278), provenind probabil din rândul

saşilor, ceea ce îi sporea mult autoritatea.

Roland, un alt voievod din familia Borşa deţinând întinse domenii în comitatul Bihorului şi

comitate de Solnoc, a condus Transilvania, cu mici întreruperi, vreme de unsprezece ani, ajutat de

un vicevoievod, care avea la rândul său un locţiilor. Ca urmare, voievodul se auto intitula, în 1284,

cu formula de adevărat suveran: „Noi, Roland, voievodul Transilvaniei, comite de Solnoc, dăm de

ştire şi facem cunoscut tuturor celor interesaţi, prin cuprinsul celor de faţă...”, la care îşi asumă şi

alte prerogative de suveran, cum arată documentele provenite de la el. Acest lucru îi conferea

voievodatului Transilvaniei în 1288 statutul de regnum Transilvanum, deci cel de ţară suverană.

În asemenea condiţii Roland îşi permitea să organizeze în 1288 instituţia „reprezentativă”,

anume „adunarea obştilor nobililor din ţara Transilvaniei”, care îndeplinea aceleaşi atribuţii ca şi

dieta Ungariei.

Noul rege Andrei al III-lea, sprijinit de nobilime, impune o serie de măsuri pentru

restabilirea ordinii în regatul ungar. Pentru aceasta s-a deplasat în Transilvania unde a stat vreo

două luni, dând decretul din 22 februarie 1291 prin care se stabileau măsuri de limitare a puterii

voievodului şi de întărire a nobilimii şi a bisericii catolice, a saşilor şi secuilor; cu toate acestea

decretul recunoştea statutul aparte de care se bucura Transilvania în cadrul Regatului ungar,

numind-o regnum nostrum, adică Regatul Ungariei şi regnum Transilvaniae.

De asemenea, regele a convocat, în februarie – martie 1291, „adunarea nobiliară”,

congregaţia Transilvaniei, la Alba Iulia, cu scopul „îndreptării stărilor din Transilvania”, la care au

participat, pe lângă reprezentanţii nobilimii, saşilor şi secuilor, şi reprezentanţii românilor, ceea ce

semnifică că aceştia din urmă se bucurau de aceleaşi drepturi social-politice ca şi celelalte naţii ale

voievodatului.

Lovitura de graţie dată instituţiei voievodale a fost aceea a scoaterii, în 1292, de sub

jurisdicţia lui Roland a nobililor, saşilor şi secuilor şi introducerea reprezentanţilor acestora în dieta

Ungariei. Apoi s-a procedat la înlăturarea voievodului Roland, proces care s-a prelungit până în

1294, când a fost destituit oficial din funcţie.

Cu toate acestea autonomia Voievodatului Transilvaniei sporeşte şi mai mult în vremea

voievodului Ladislau Káu, care a reuşit să se impună ca cel mai puternic dinast al Ungariei şi să joace un rol important, după stingerea dinastiei arpadiene, în viaţa politică a Ungariei, devenind un



fel de arbitru al alegerii regelui. El a reuşit să-şi subordoneze chiar şi biserica, impunând ca

episcop de Alba Iulia pe propriul său fiu, cu preţul arestării celor care i se împotriveau. Ladislau

convoca şi prezida congregaţii în care judeca „împreună cu nobilii regatului, ce ţin de noi”, a

intervenit în luptele dintre Otto de Bavaria şi Carol Robert de Anjou pentru ocuparea scaunului

regal al Ungariei, reuşind să obţină „spre păstrare” coroana regească, ceea ce demonstrează

prestigiul de care se bucura şi puterea de care dispunea.

În ciuda sprijinului acordat lui Otto de Bavaria, a fost ales rege Carol Robert de Anjou, pe

care a fost nevoi să-l recunoască ca suveran la 8 aprilie 1310, instaurând dinastia angevinilor pe

tronul Ungariei. În cele din urmă Ladislau Káu a fost destituit în 1315.

Toate aceste fapte sugerează tendinţa voievozilor Transilvaniei de a constitui voievodatul

într-un stat suveran, fără însă vreo finalizare. Transilvania va rămâne sub stăpânirea ungară până în

1541, când a devenit Principat autonom sub suzeranitatea Porţii Otomane alături de Ţara

Românească şi Moldova.



Ţara Româneacă

Teritoriile extracarpatice au cunoscut stăpânirea ultimilor migratori turcici, fapt pentru care

izvoarele istorice, începând cu sfârşitul sec. XI, le-au înregistrat sub numele de „Cumani”, ceea ce

indica întinderea dominaţiei cumane asupra populaţiei româneşti din aceste părţi, fără a se cunoaşteformele instituţionale ale acestei stăpâniri.

Referiri la situaţia populaţiei nord-dunărene le găsim la Anna Comnena şi Ioan Kinnamos

care prezintă informaţii despre diferite momente ale conflictelor dintre bizantini şi cumani din

prima jumătate a sec. XII şi unde românii sunt prezentaţi sub numele de „sciţi”, care de multe ori

sunt confundaţi cu pecenegii. În izvoarele germane, cumanii sunt înregistraţi sub denumirile de

Valwen. Alte surse bizantine îi prezintă pe cumani şi români ca aliaţi în incursiunile la sud de

Dunăre (Nicetas Choniates – 1199). Unele izvoare narative vorbesc despre prezenţa românilor din

apropierea hotarelor cu Haliciul, deci în nordul Moldovei, unde în 1164 a fost prins Andronic

Comnenul.

Prezenţa românilor la nordul Dunării este dată şi de informaţiile toponimice, ca Valşca,

Vlăsia, care desemnează zone, ţinuturi compacte locuite de români, ce continuă aspecte de

civilizaţie românească timpurie din secolele VIII – X.

În sec. XII – XIII populaţiile pecenege şi cumane, devenind sedentare, se aflau într-un

adânc proces de asimilare de către populaţia autohtonă. Prezenţa acestora este pusă în evidenţă

printr-o serie de toponime ca: Vadul Cumanilor (vad lângă Basarabi – Calafat menţionat la 1385),

Peceneaga, Peceneagul, Pecineaga (j. Brăila, Buzău, Argeş), iar slavii sunt atestaţi prin toponimele

unor ape, văi, localităţi: Craiova, Dâmboviţa, Ialomiţa etc.

Aceste populaţii alogene, aflate în procesul descompunerii a comunităţilor gentilice, au

constituit o frână în evoluţia procesului de feudalizare, dar şi al cristalizării şi maturizării

formaţiunilor politice.

În rândul populaţiei autohtone adâncirea stratificării sociale este mai precis evidenţiată prin

existenţa „cnezilor de vale”, despre care am vorbit la situaţia din zona intracarpatică şi care

prezintă aceleaşi trăsături comune.

Cercetările arheologice arată că în jurul anului 1200 se contura pe cursul superior al

Argeşului un centru local de putere, alcătuit de construcţii civile, un locaş religios de tip bizantin

balcanic, pe care s-a dezvoltat vechea vatră voievodală.

Concentrările de aşezări, despre care am vorbit în prelegerea trecută, şi care formau uniuni

de obşti teritoriale şi denumite în izvoarele scrise din sec. XII-XIII „ţări” aveau graniţe elastice



delimitate de zona geografică a depresiunii, văii unei ape şi bazinele acestora. În teritoriul dintre

Carpaţi şi Dunăre pomenim ţările: Jaleşului, Ialomiţei, Mureşului, Vlaşca.

După marea invazie mongolă de la jumătatea sec. al XIII-lea s-a produs o sensibilă creştere

demografică, pusă în evidenţă prin:

- reorganizarea în 1278 – 1279 a Episcopiei Milcoviei pe vatra celei,

cumane, cu sprijinul papei Nicolae al III-lea;

- organizarea în a doua jumătate a sec. XIII a activităţii negustorilor

genovezi la gurile Dunării;

- extinderea catolicismului în regiunile extracarpatice:

- în 1283 sunt trimişi călugări din Ordinul predicatorilor în „ţara

vlahilor”;

- imigrarea unor locuitori din Transilvania în regiunile de la sud de

Carpaţi:

- în scrisoarea papei Grigore al IX-lea, trimisă în 1234

viitorului rege al Ungariei Bela al IV-lea, se arată că „atât

ungurii, cât şi germanii împreună cu alţi drept-credincioşi din

regatul Ungariei trec la dânşii ca să locuiască acolo, astfel

făcându-se una cu acei români”.

- de asemenea în Diploma cavalerilor ioaniţi (1247) se preciza

interzicerea ţăranilor (rustici) „de orice stare şi neam ar fi”

din spaţiul Ungariei să treacă în ţinuturile concedate ioaniţilor.

Cercetările istorice arată că în jurul anului 1300 la sud de Carpaţi erau circa 2000 de sate,

ca în sec. XIV – XV numărul acestora să crească la 3000 de sate. O caracteristică a perioadei

analizate este că această creştere demografică acoperă şi zonele de câmpie şi corespunde

fenomenului numit după tradiţia cronicărească „descălecat”.

Tot în această perioadă asistăm la accentuarea procesului de urbanizare a unor aşezări din

toate zonele subcarpatice, de câmpie, pe linia Dunării.

În consecinţă a doua jumătate a sec. XIII şi prima a celui următor reprezintă o nouă etapă în

procesul de cristalizare statală a societăţii româneşti, la care au contribuit şi unii factori externi,

cum ar fi:

- criza politică a regatului Ungariei

- accentuarea autonomiei Voievodatului Transilvaniei în cadrul regatului

ungar;



- desfiinţarea Imperiului latin de Răsărit şi restaurarea Imperiului bizantin

sub Mihail al VIII-lea Paleologul.

Toţi aceşti factori au contribuit încă, înainte de marea invazie mongolă, la accentuarea

procesului de confederare a formaţiunilor politice, o parte din ele cunoscute din Diploma

cavalerilor ioaniţi din 1247, cum ar fi:

- „Ţara Lytua”, pe Jiul superior în hotar cu ţara Haţegului;

- „ţara lui Seneslau”, între Olt şi Carpaţi, acoperind j. Argeş-Muscel,

menţionată şi de Räšid ad-Din, cu prilejul înaintărilor tătarilor la 1241

care au ajuns la „hotarele lui Mishelov”, identificat cu Seneslau.

- „Cumania” la răsărit de Olt

- cnezatele lui Ioan, localizat spre nord lipit de colţul Dunăre-Olt sau pe

Motru, şi Farcaş localizat în Vâlcea.

Se pare, totodată, că rânduielile stabilite prin Diploma cavalerilor ioaniţi în teritoriile

concedate acestor călugări, au creat o stare de nemulţumire în sânul societăţii româneşti, fapt

sugerat de actul de pace, de împăcare încheiat la Bratislava, în 1262, între Bela al IV-lea, tatăl, şi

Ştefan, fiul, duce de Transilvania.

Aceste nemulţumiri au stat la baza conflictului din anii 1272 – 1277, dintre Litovoi şi

regatul ungar, ca urmare a neachitării obligţiilor ce revenea Ungariei, şi în urma extinderii

autorităţii voievodului sud-carpatic asupra unor teritorii supuse coroanei regale, probabil asupra

Ţării Severinului şi a Banatului unguresc. În timpul acestor lupte Litovoi este ucis, iar fratele său,

Bărbat, luat prizonier s-a răscumpărat cu o mare sumă de bani şi care a preluat conducerea ţării,

ceea ce demonstrează practica moştenirii dinastice.

Înglobarea cnezatelor lui Ioan şi Farcaş în formaţiunea lui Litovoi constituie o verigă

importantă a procesului de închegare a statului medieval de la sud de Carpaţi.

Cu toate acestea, nu se cunoaşte nimic despre reşedinţa voievodului Litovoi sau a lui

Bărbat, nici ca localizare geografică şi nici ca structură.

Informaţiile furnizate de Diploma cavalerilor ioaniţi şi amplasarea confruntării din anii

1272 – 1277 arată că formaţiunile politice prestatale româneşti au atins un grad superior de

organizare şi ierarhie socială bine conturată.

Dacă nu se cunoaşte nimic despre reşedinţa lui Litovoi, în schimb Curtea de la Argeş se

dezvăluie mai bine prin cercetările arheologice, sub aspectul fizionomiei şi al componenţelor

centrului rezidenţial: la construcţiile rezidenţiale se adăugau cele religioase în stil bizantin.

Toate acestea duc la ideea că în jurul acestei formaţiuni teritoriale s-au coalizat celelalteforţe, care au stat la baza viitorului stat medieval Ţara Românească, puse, conform tradiţiei



cronicăreşti, pe seama unui „făuritor” de stat numit „Negru Vodă”, iar mai apoi „Radul Negru

voievod”.

Concomitent s-a format şi un aparat administrativ legat de practicile de :

- fiscalitate

- administrarea teritoriului

- judecarea diverselor pricini după legea veche, obiceiul pământului;

- reorganizarea militară, asigurarea apărării şi ordinii interne.

Toate acestea presupunea un întreg aparat special de slujitori, care proveneau din rândul

„mai marilor ţării”, care mai târziu unii, au devenit dregători.

Formaţiunile politice pomenite mai sus au constituit după gradul de organizare politică şi

instituţională, o etapă nemijlocit premergătoare celei în care au apărut marele voievod şi domnia,

adică a cristalizării efective a statului.

Cercetările recente arată că în jurul anului 1290, ca an al „descălecatului” din Făgăraş, în

vremea lui Tihomir voievod s-ar fi pus bazele viitorului stat medieval dintre Carpaţi şi Dunăre.

Acest proces a fost înlesnit şi de o serie de factori externi între care amintim:

- slăbirea dominaţiei tătare la Dunărea de Jos

- slăbirea „protectoratului” lui Ladislau IV şi al crizei politice din regatul

ungar;

- stările conflictuale de la sud de Dunăre dintre Imperiul bizantin cu

Tratatul bulgar şi cu ţaratul sârb al lui Ştefan Uroş al II-lea Milutin;

- revigorarea Ţaratului bulgar în vremea dinastiei Şişmanizilor, după

stingerea dinastiei Asăneştilor.

După Tihomir, la Curtea de Argeş a urmat fiul acestuia, Basarab I, dovadă a practicării

principiului moştenirii dinastice. Acesta se înrudea cu neamul Şişmanizilor; una din ficele sale,

Teodora, a devenit soţia ţarului Ivan Alexandru, urmaşul lui Mihail Şişman de la Târnava, mama

viitorului ţar de la Vidin Straţimir.

Relaţiile cu Ungaria nu par să fi fost normale, mai ales, că stăpânea o parte din Banatul de

Severin, ocupată după 1291 de către Tihomir, fiindcă de la această dată până la 1324 nu mai este

pomenit nici un ban unguresc; cealaltă parte, cu cetatea Mehadici, depindea în continuare de

regatul Ungariei, unde este impus la 1321 ca ban Dionisie Szécsi. Acesta din urmă avea ca sarcină

principală de „a sta împotriva bulgarilor, a lui Basarab, voievodul Ţării Româneşti, a regelui

schismatic al Serbiei şi al tătarilor”.



Se pare că starea conflictuală dintre cele două părţi a fost detensionată pentru moment, cum

arată un document din iulie 1324, în urma tratativelor purtate de Martin, comite de Sălaj, cu

Basarab, care era considerat vasal al regelui, numit Woyuodam nostrum Transalpinum.

Basarab I a dus lupte împotriva tătarilor, cum sugerează un act de la papa Ioan al XXII-lea

din februarie 1327, pentru recuperarea teritoriului de la gurile Dunării. Acest deziderat a fost

realizat, fiindcă într-o cronică veche otomană Düssturname, se arată că emirul de Aydin, Umur

beg, ajungea în anii 1337 – 1338, la Chilia, cetate care se situa „la graniţa Valahiei”.

Referitor la relaţiile cu Ungaria sunt interesante relatările cuprinse într-un act din 18 iunie

1325, unde se povesteşte că Ştefan, fiul comitelui cuman Parabuh, „l-a ponegrit” pe regele ungar,

Carol Robert, preaslăvindu-l în schimb „pe Basarab transalpinul, necredincios al sfintei coroane”,

spunând că puterea domnului nostru rege nu poate întru nimic să stea împotrivă şi să se compare cu

puterea lui Basarab”. Pe fondul acestei stări conflictuale s-au declanşat luptele din 1330,

consemnate într-o serie de izvoare documentare contemporane din 1331 şi narative, cum ar fi

„Cronica pictată de la Viena”, redactată în vremea lui Ludovic I şi cronica Prusiei a lui Petru

Duisburg, în care se prezintă punctul de vedere al puterii angevine. În acestea se arartă aşa-zisa

cursă mişelească pe care i-ar fi fost întins-o regelui ungar voievodul infidelis la întoarcerea lui

Carol dintr-o expediţie antitătară sau dintr-o simplă „plimbare paşnică” prin Ţara Românească.

Mai aproape de adevăr sunt informaţiile înregistrate într-un privilegiu din 26 noiembrie

1332, dat lui Pavel jude al curţii regale şi lui Laurenţiu, comite de Zarand, fiii lui Simion. În partea

finală a acestuia se arată recunoştinţa regelui faţă de cei doi care au participat la luptele „norocoase

şi nenorocoase” duse împotriva lui Basarab, fiul lui Tihomir, (este singurul document care arată că

Basarab este fiul lui Tihomir), care stăpânea pe nedrept „nişte ţinuturi de margine ale regatului”

ungar.

Carol Robert de Anjou, după mobilizarea oastei în Banat, posibil la Timişoara sau Mehadia,

a ocupat fără lupte Severinul, în septembrie 1330, apoi, la îndemnul voievodului Transilvaniei,

Toma Szécsnyi, regele ungar s-a aventurat spre reşedinţa de la Argeş, fără a cunoaşte traseul pe

care s-a deplasat. Ajuns în apropierea curţii de la Argeş, cu oastea sleită de oboseală şi foame,

Carol ar fi acceptat încheierea păcii cu voievodul român, după care Basarab I i-ar fi indicat şi

drumul de întoarcere, unde i-a întins o capcană. Lupta care s-a dat între 9 – 12 noiembrie 1330 a

fost dezastruoasă pentru oastea ungară, regele putând abia să scape cu fuga, travestit în hainele unui

credincios de al său.

Cercetările istorice nu au putut stabili locul unde s-a dat bătălia; toponimul „posadă”,

încetăţenit în istoriografia noastră nu are nici o legătură cu evenimentele din 1330.Consecinţele biruinţei lui Basarab I au fost imediate şi durabile.



Moldova

În regiunile de la răsărit întâlnim aceeaşi situaţie ca în Ţara Românească, cu menţiunea unor

informaţii mult mai sărace. De bază sunt cercetările arheologice. Rezultatele acestora arată că în

sec. XI – XII populaţia est-carpatică trăia în aşezări denumite de tip „Răducăneni”, puse în evidenţăîn special în zona din Podişul Central Moldovenesc şi zona deluroasă din nord-estul Munteniei.

Formaţiunile româneşti sub forma acelor grupări de obşti săteşti capătă un contur tot mai

precis şi o autoritate mai bine definită în raport cu vecinii. În cadrul acestora unele aşezări încep să

se dezvolte, beneficiind de condiţii politice, strategice şi economice avantajoase, încât capătă un

caracter embrionar preurban şi urban. Ele erau în general centre cu semnificaţii politice şi militare,

cum credem că era Bâtca Doamnei de lângă Piatra Neamţ.

Totodată, descoperirile arheologice pun în evidenţă existenţa diferenţierilor sociale, prin

prezenţa unor locuinţe mai mari cu un bogat material arheologic etc. Se crede că acestea aparţineau

unor căpetenii, reprezentanţi ai comunităţilor respective, probabil al unor cnezi ca la sud de Carpaţi

sau în zona intracarpatică.

Procesul dezvoltării urbane ale unor aşezări ca şi al cristalizării unor formaţiuni politice este

mult încetinit de rolul migratorilor turcici: pecenegi şi cumani, iar mai târziu a mongolilor.

Literatura istorică veche include între formaţiunile locale de tip prestatal acele „ţări” ale

berladnicilor şi brodnicilor, despre care cercetările recente arată că aceştia duceau o viaţă nomadă

sau seminomadă, asemănătoare cu a cumanilor, deci în concluzie, ei nu erau de origine

românească, dar mai mult unele izvoare îi pomenesc alături de valahi (români).

Letopiseţele ruseşti semnalează la începutul sec. XIII în nordul Moldovei pe cnezii

bolohoveni, termen prin care slavii răsăriteni îi denumeau pe români. Mai mult un document din

sec. XV, confirmă această apreciere, arătând că localitatea haliciană Bolochov era desemnată ca

„villa valachorum”. Totodată, bolohovenii sunt menţionaţi în legătură cu luptele avute la jumătatea

sec. XIII cu principii halicieni. Cercetările arheologice arată că bolobovenii cuprindeau regiunile

bazinului superior al Nistrului şi al Bugului de Sud, precum şi cele de-a lungul versanţilor

Carpaţilor Nordici.

Alte izvoare scrise, cum ar fi lucrarea medievală islandeză „Saga lui Eymund” releva că

valahii (Blökumen) sunt implicaţi, în iarna anului 1018 – 1019, alături de pecenegi, în sprijinirea

lui Sviatopolk împotriva lui Iaroslav cel Înţelept, pentru dobândirea tronului Kievean.

De asemenea cronicarul bizantin Nicetos Choniates arată că la 1164 Andronic Comnenul a

fost prins de români la hotarul dinspre ţinutul Halici.



Toate aceste informaţii dovedesc că românii din părţile nordice ale Moldovei dispuneau o

anumită organizare politică evoluată, care dispunea de forţă militară care le permitea să ducă

războaie în locuri îndepărtate.

Izvoarele bizantine sugerează, de asemenea, că cetele româneşti de la nordul Dunării erau

adesea solicitate, alături de cumani, la sfârşitul sec. XII, de către Asăneşti în luptele contra

bizantinilor. Biograful împăraţilor Comneni pomeneşte numele unei căpetenii „cumane” pe nume

Lazăr, care la 1148 a înfruntat armatele bizantine la nordul Dunării. Numele de Lazăr, fiind tipic

creştin, deci al populaţiei autohtone creştine, sugerează că de fapt acesta era reprezentantul unei

formaţiuni politice române din sudul Moldovei. Tot din aceste părţi Manuel Comnenul şi-a recrutat

o parte din armata destinată să atace Regatul arpadian, pornind din regiunile pontice.

Un alt nucleu al unei formaţiuni politice româneşti s-a constituit în zona curburii Carpaţilor,

regiune aflată în sfera intereselor cavalerilor teutoni, în perioada staţionării lor în Ţara Bârsei

(1211 – 1225) şi inclusă din 1228 în cuprinsul Episcopiei Cumanici. Scrisoarea papei Grigore al

IX-lea adresată prinţului moştenitor Bela al Ungariei, din 14 noiembrie 1234, arătă existenţa unor

forme de organizare ecleziastică, pusă în evidenţă de existenţa „pseudoepiscopilor”, precum şi

prezenţa unei organizări politice româneşti, pe care ierarhii ecleziastici pomeniţi nu o puteau evita.

Totodată, epopeea germană Nibelungenlied (Cântecul Nibelungilor), scrisă în jurul anului

1200, menţionează pe „ducele” Râmnuc din „ţara valahilor” (Vlachen), alături de ruşi, greci,

polonezi şi pecenegi. Numele acestei căpetenii româneşti este pomenit şi în alte poeme germane:

Biterolf şi Dietleib.

Este posibil, ca în secolele XI – XII, să fi existat şi alte formaţiuni politice româneşti cu

caracter prestatal, care, după unele cronici orientale, formau Valahia, care l-a 1241 – 1242 s-a opus

invaziei mongole.

Învăţatul armean Vardan, referindu-se la evenimentele de la mijlocul sec. XIII, pomeneşte

că mongolii în migraţia lor către apusul Europei au întâlnit neamul „Ulah”, nume sub care se

recunosc cu uşurinţă românii.

Prezenţa tot mai frecventă a românilor pe scena politică a vremii demonstrează că rolul

dominaţiei cumane a apus, ei însăşi intraseră într-un accentuat proces de asimilare de către

populaţia românească. Amintirea lor este dată de toponimia unor aşezări, locuri geografice, ape,

nume de persoane etc. între care pomenim: Caraiman, Tolabă, Toscăbeni, Bahui, Covurlui, Vaslui,

Călmăţui etc.

După 1242 dominaţia mongolă asupra teritoriilor est-carpatice s-a exercitat direct, fiind

mult mai apăsătoare ca urmare a unei permanente ameninţări din partea Hoardei de Aur. Acest pericol a fost diminuat de o serie de crize politice puternice, cum ar fi:



- lupta pentru putere:

- în 1256 a murit marele han Batu han;

- în 1266 se înregistrează dispariţia hanului Berke de la conducerea Hoardei

de Aur;

- orientarea politicii de cuceriri tătare spre Asia;

- intensificare luptelor cnezatelor pentru scuturarea dominaţiei mongole;

- în 1257 cneazul Daniil al Haliciului care înregistrează unele succese;

- criza regatului maghiar.

Toate acestea au înlesnit accentuarea procesului de unificare a formaţiunilor politice est-

carpatice puse în evidenţă de o serie de izvoare scrise, între care menţionăm:

- misionarul franciscan Giovani da Pian del Carpini (1182 – 1255), în drum spre curtea

hanului tătar, întâlnea acolo pe voievodul român Olaha, reprezentatnt al populaţiei est-

carpatice în raporturile cu tătarii. Acest lucru este confirmat şi de călătorul franciscan

Wilhelm de Rubruck (1220 – 1293), în calitate de emisar al regelui Franţei la marele han,

care aminteşte că i-a întâlnit în cale pe trimişii românilor şi a altor popoare supuse tătarilor

în drum spre reşedinţele noilor stăpânitori ai stepelor Europei. Se sugerează încă o dată

existenţa unor organizaţii politice asemănătoare cu cele menţionate în Diploma cavalerilor

ioaniţi la sud de Carpaţi.

- cronica lui Tomas Tuscus relatează despre luptele din 1277 de la sud de Carpaţi

desfăşurate concomitent cu cele ale „brutenilor” (rutenilor) cu românii (blaci);

Aceste evenimente sugerează gradul de autonomie al formaţiunilor politice prestatale de la

est de Carpaţi faţă de stăpânirea tătară. Politica de expansiune a catolicismului la răsărit de Carpaţi,

prin intermediul Regatului ungar, consemnează existenţa în aceste părţi a unor „ţări” româneşti.â

Într-o scrisoare a papei Nicolae al III-lea adresată, la 7 octombrie 1279, lui episcopului de

Fermo, Filip, aflăm de reorganizarea Episcopiei cvumaniloor sub forma Milcoviei, ca la 1288, într-

un document, să se menţioneze prezenţa unei „ţări” a vlahilor. La 1299 se înregistrează moartea

hanului Nogai, prilej în care căpeteniile politice est-carpatice de a-şi consolida puterea. Astfel,

cronica lui Ottokar de Styria relatează despre faptul că Otto de Bavaria, venind, în 1307 – 1398, în

Transilvania, ca pretendent la tronul Ungariei, a fost reţinut de voievodul Ladislau Kan şi trimis ca

prizonier la un voievod „vlah”, care stăpânea „dincolo de pădure”. Indentificat în părţile esdt-

carpatice. Acest voievod român, se artă în cronică, era domn „peste ceilalţi”, adică peste alţi

conducători politici. De asemenea, pe la 1325 o oaste românească participă, alături de poloni,

ruteni şi lituanieni, la luptele împotriva markgrafului de Brandenburg, ca în anul următor regelePoloniei, Vladislav Lokietek, să primească ajutor şi de la vlahii din nordul Moldovei. Iar un act



emis de cancelaria papală, la 4 octombrie 1332, pune în evidenţă existenţa unor căpetenii locale,

consemnate prin formula generală „puternicii acelor părţi”, care şi-au însuşit „moşiile, bunurile şi

drepturile episcopiei Milcoviei”.

Cosemnările prezentate de izvoarele istorice arătate pun în evidenţă gradul avansat de

unificare politică a formaţiunilor de la est de Carpaţii Orientali, care deţineau o forţă militară

edificatoare, cunoscute sub numele de „ţara românilor”, care erau situate, după unele opinii, în

nord-estul Moldovei, care pe la 1307 – 1308 se bucurau de un anumit prestigiu politic recunoscut

de vecini.

Interesant din toate aceste informaţii, în care românii sunt implicaţi într-o serie de conflicte,

că descoperirile arheologice nu au semnalat existenţa unor aşezări fortificate sau cel puţin întărite.

De asemenea, izvoarele scrise atât câte sunt nu pomenesc despre atacarea românilor de forţele

militare ale unor formaţiuni politice vecine. Explicaţia acestora stă, se pare, în faptul că, fiind în

sfera dominaţiei politice a tătarilor, se bucurau de o oarecare protecţie, ca de la suveran la vasal,

care se înscriau în natura relaţiilor autohtonilor cu migratorii. La acestea se adaugă informaţiile

furnizate de letopiseţele ruseşti care arată că hanii tătari au pretins în sec. XIV distrugerea cetăţilor

din regiunea Halici-Volânia, fapt care, probabil, s-a întâmplat şi în spaţiul dintre Carpaţi şi Nistru.

Mai mult cercetările arată că tătarii au preluat după 1241 – 1242 sălaşurile triburilor turanice ale

cumanilor de pe cursurile Nistrului, Prutului, Bârladului şi ale principalilor lor afluenţi,

impunându-şi propriul lor sistem administrativ, împiedicând astfel cristalizarea unor formaţiuni

politice româneşti, mai ales în regiunea Bugeacului, care oferea un cadru adecvat pentru modul de

viaţă al tătarilor şi unde s-au aşezat în grupuri compacte, menţinându-se până spre anii 1370, când

şi aceasta a intrat sub stăpânirea voievodului de la Suceava.

Persistenţa şi consistenţa dominaţiei tătare în regiunile sud-estice ale Moldovei explică

condiţiile care au facilitat procesul de constituire în regiunile de vest, nord şi centrale ale Moldovei

a unor formaţiuni politice prestatale sugerate prin diverse izvoare istorice scrise, fără a le denumi,

fapt, care nu întâmplător, a dus la cristalizarea nucleului apariţiei statului românesc Ţara Moldovei

pe valea râului cu acest nume.

Cercetările arheologice pun în evidenţă pentru a doua jumătate a sec. XIII şi prima a celui

următor concentrări de grupuri de aşezări în aceleaşi zone la care se referă şi izvoarele istorice

despre români. Între acestea pomenim:

- zona Neamţului, pusă în legătură şi cu fortificaţia de la Bâtea Doamnei;

- bazinul râului Moldova unde sunt prezente în sec. XIV aproximativ 100

de sate:



- bazinul pârâurilor Şomuzurilor cu peste 20 de aşezări existente în sec.

XIV;

- Valea Sucevei şi zona Rădăuţilor: 25 sate, unde se află nu întâmplător şi

ctitoria lui Bogdan I, a cărei piatră de mormânt a fost pusă de strănepotul

său Ştefan cel Mare;

- în Podişul Central al Moldovei se distinge zona Bârladului şi colinele

Tutovei, ce corespunde cu „ţara brodnicilor”;

- iar la răsărit de Prut zona dintre Lăpuşna şi Nistru, zona Orheiului.

Aceasta din urmă este pusă în legătură şi cu prezenţa unuia dintre

centrele militare, administrative şi politice ale Hoardei de Aur, precum

şi zona Cetăţii Albe.

Delimitarea acestor arii de locuire se particularizează atât prin indicele demografic dat de

numărul aşezărilor şi a gospodăriilor cuprinse în acestea, cât şi prin apariţia aşa-numitelor „târguri

de vale”. Acestea din urmă constituie un element specific probatoriu destul de viabil, premergător

stadiului de dezvoltare a societăţii româneşti spre închegarea unor organizaţii politice de tipul

cnezatelor, „ţărilor” şi voievodatelor. Ele jucau rolul nu numai de centru comercial, dar şi acela de

reşedinţă politico-administrativă ale unor autorităţi politice locale. Printre acestea pomenim: Baia,

Suceava, Piatra lui Crăciun, Siret, Iaşi, unde sunt atestate şi cele mai vechi curţi domneşti.

În concluzie se poate afirma că prima jumătate a secolului al XIV-lea este dominată de:

- continuarea şi accentuarea procesului de unificare a formaţiunilor est-carpatice,

denumite în izvoarele documentare de mai târziu sub numele de „ocoale”,

„câmpuri”, „ţinuturi” etc.;

- accentuarea tendinţelor de ieşiere de sub dominaţia tătară şi ungară;

- maturizarea structurilor demo-economice şi social-politice, între care menţionăm:

- evoluţia unor aşezări spre tipul pre- şi urban;

- crearea unei reţele de căi de comunicaţii pe valea Siretului şi a Nistrului,

care făceau legătura cu nordul Europei;

- intensificarea activităţilor comerciale şi sporirea circulaţiei monetare;

- portulanul lui Angelino Dulcerto, alcătuit în 1339, notează de-a

lungul drumului comercial ce trecea prin Moldova, făcând legătura

între Liov şi Marea Neagră, mai multe târguri care existau dinainte de

întocmirea hărţii: Baia, Siret, pomenit la 1340 într-o cronică

franciscană, când au fost ucişi, de către „barbari”, doi călugăriminoriţi;



- schimbări politice survenite în vecinătatea teritoriilor româneşti:

- scăderea galopantă a dominaţiei Hpardei den Aur asupra teritoriilor

româneşti;

- criza înregistrată în regatul ungar declanşată de stingerea dinastiei

arpadiene şi naşterea cele a angevinilor;

- slăbirea influenţei Bizanţului, care era în conflict cu Ţaratul bulgar,

renăscut în vremea Şişmanizilor originari din Vidin.

La jumătate a seolului al XIV-lea s-a declanşat nucleul „naşterii” statului Ţara Moldovei, pe

valea râului cu acelaşi nume, unde a existat o formaţiune politică prestatală peste care regalitatea

ungară a constituit o „marcă”, căpitănie în frunte cu Dragoş, pentru apărarea hotarelor Ungariei

împotriva tătarilor. Cele mai vechi acte provenite din cancelariile papală şi polonă o considerau tot

o „ţară românească”, o „Valahie”, iar pentru a o deosebi de „cealaltă Valahie” au denumit-o

Moldovlahia, Valahia Minor sau Valahia major, termeni care desemnau poziţia geografică a

Valahiei de la răsărit de Carpaţi sau rapotru de putere al acesteia faţă de alte Valahii.

Liantul unirii formaţiunilor politice prestatale existente în zona geografică delimitată de

Carapaţii Răsăriteni, Nistru Marea Neagră şi gurile Dunării, denumite pe la 1307 – 1308, în cronica

lui Ottokar de Styria, ca o „ţară a românilor” în frunte cu un voievod, l-a constituit elementele

româneşti din Ţara Maramureşului, consemnaţi de izvoarele istorice sub numele de „viteji”, între

care existau străvechi legături istorice şi similititudini culturale, instituţionale, structural-demo-

economice, social-politice şi religioase. La acesta se adaugă şi influenţa Ţării Româneşti sub

raportul coalizării tuturor forţelor în lupta împotriva tătarilor, care şi-au păatrat dominaţia doar în

sud-estul Moldovei, unde izvoarele istorice pomenesc un „principe” Dimitrie, de origine tătară, dar

asimilat în rândurile stăpânilor locale.

Procesul constituirii statului medieval est-carapatic a fost impulsionat şi de iniţiativa regelui

Ludovic I (1342 – 1382) al Ungariei de declanşa acţiuni de anvergură împotriva tătarilor.

Conducerea operaţiunilor militare au fost încredinţate lui Andrei, fiul lui Lacl, reprezentat al unei

importante familii transilvănene, cunoscută sub numele de Lackfi, pe atunci comite al secuilor,

Braşovului, Bistriţei şi Maramureşului, care a obţinut mai multe succese în 1345 şi 1346.

Concomitent regatul ungar a urmărit ca teritoriile est-carpatice eliberate de sub stăpânirea tătară să

intre sub stăpânirea regalităţii.

Pentru punerea în practică a acestor dorinţe regalitatea ungară a reînfiinţat Episcopia

Milcoviei, iar în anii 1352 – 1353 a instituit pe valea Moldovei, cu sprijinul populaţiei locale, un fel

de marcă militară de graniţă cu centrul la Baia, în frunte cu Dragoş, voievod român din Maramureş,care s-a distins în luptele cu tătarii. La început acesta a fost acceptat de către căpeteniile locale, nu



numai că aparţinea aceluiaşi neam, dar şi din dorinţa de a continua lupta antitătară şi a constituirii

unei formaţiuni politice mai puternice.

Nerealizarea acestor aspiraţii şi, mai ales, dependenţa de regalitatea ungară a atras

nemulţumirea autohtonilor, care s-a accentuat în vremea urmaşilor lui Dragoş, Sas şi Balc. La

acestea s-au adăugat şi nemulţumirile unor căpetenii maramureşene faţă de politica regalităţii

ungare care urmărea desfiinţarea autonomiilor procinciale şi înlocuirea acestora cu instituţia

comitatului. Exponentul rezistenţei maramureşene era Bogdan dun Cuhea, voievod al

Maramureşului, în vremea lui Carol Robert, fiind considerat „infidel” din 1343. Înfrânt Bogdan s-a

alăturat mişcării din Moldova, înlăturând pe Balc, fiul lui Sas, în 1359, fiind acceptat de căpeteniile

locale ca voievod al lor.

Regele Ludovic I nu a putut să intervină fiind tocmai atunci ocupat cu rezolvarea

conflictului cu Serbia. Revolta românilor est-carpatici se derula concomitent şi cu demersurile

domnului Ţării Româneşti, Nicolae-Alexandru, pentru înfiinţarea Mitropoliei de la Curtea de

Argeş, care întărea caracterul de suveranitate al statului medieval de la sud de Carpaţi faţă de

Ungaria. Coincidenţa acestor evenimente subliniază paralelismul dezvoltării celor două ţări

româneşti.

Regalitatea ungară neputând să-l aducă la scultare pe Bogdan, renunţă la planul de a supune

Moldova, mulţumindu-se doar cu confiscarea averii din Maramureş ale lui Bogdan, pe care a

dăruit-o lui Blac şi fraţilor săi, fapt consemnat prin diploma din 2 februarie 1365. În vremea aceasta

Bogdan şi-a extins stăpânirea şi asupra altor formaţiuni existente la est de Carpaţi, cum a fost

Valahia de nord cu Suceava, Rădăuţi şi Siret. Se pare că el a murit în 1365, iar după slţii în 1367,

fiind înmormântat în ctitoria sa, biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi.

Consolidarea noului stat şi instaurarea ordinii statale a sporit gradul de siguranţă a

locuitorilor, a crescut tendinţa populaţiei concentrată în preajma Carpaţilor să coboare spre locurile

mai slab populate din zoina de cîmpie. Spre sfârşitul secolului al XIV-lea statul medieval Ţara

Moldovei atinsese în extinderea sa ţărmul Mării Negre, încât voievodul Roman I (1391 n- 1394) se

putea intitula ca stăpânind Moldova de la munte până la marea cea mare.



Dobrogea

Teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră au rămas, faţă de cele nord-dunărene, permanent

în stăpânirea bizantinilor prin care s-au menţinut legăturile cu populaţia românească nord-

dunăreană. De asemenea, trebuie să subliniem faptul că ţinutul dunărean şi în special cel de la

gurile Dunării s-a bucurat de o atenţie deosebită din partea împăraţilor bizantin, fiindcă acest ultim

segment al fluviului reprezenta culoarul preferat al pătrunderii populaţiilor migratoare în interiorul

Imperiului Bizantin, în special spre Constantinopol.

Ca urmare autorităţile bizantine au luat o serie de măsuri speciale pentru întărirea limesului

dunărean, prin construirea de cetăţi la:

- Licostorna, unde se află şi sediul comandamentului flotei bizantine,

- Păcnicul lui Soare – cea mai importantă fortificaşie

- apoi la Dinogeţia – Garvan, Hârşova, Periprava (Tulcea), care împreună cu

aşezările din preajmă alcătuiau complexe teritoriale, considerate formaţiuni politice

prestatale.

Unele izvoare istorice ne dau numele căpeteniilor din fruntea acestora cum sunt inscripţiile

de la Minea-Vodă, unde îl menţionează pe jupan Dimitrie la 943, iar cele din complexul Dinogeţia-

Garvan îl pomenesc pe Gheorghe de la sfârşitul sec. X.

Regiunea dintre Marea Neagră şi Dunăre a cunoscut reformele administrative promovate deîmpăraţii bizantini de la sfîrşitul mileniului I. Astfel, după cucerirea ţaratului bulgar în 971 de către

împăratul Ioan Tsimiskes (969 – 976), din teritoriile cucerite s-a organizat thema denumită

« Mesopotamia Orientală » în care intra şi Dobrogea, condusă pe la anul 1000 – 1001, probabil, de

Dobromir sau Damian. Cunoscută, mai târziu, sub numele de Paradunavon (Paristrion), avea în

frunte, în vremea împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976 – 1025), un “strateg de

Darostolon”, căruia i-a urmat Simion, cu titlul de vestarh şi katepan (=duk) de Paradunovon.

Thema bizantina Paradunovon, creată în scopul apărării mai bine a graniţei de la Dunăre,avea un pronunţat caracter militar, în frunte cu un « arhon », «katépan » sau « duce ». Acest

carater este dat de existenţa numărului mare de fortăreţe şi aşezări întâlnite pe cursul inferior al

Dunării, de menţionarea de către izvoarele istorice a unor forţe importante ce erau întreţinute de

populaţia locală.

Cercetările arheologice confirmă informaţiile scrise, care arătă, pentru sec. XI – XII, un

grad de dezvoltare mai consistent al aşezărilor fortificate fată de celelalte aşezări, precum şi o

concentrare demografică apreciabilă în jurul acestora, care depăşea cu mult nivelul unei aşezăriobşteşti, înscriindu-le astfel în rândul acelora cu trăsături urbane.



O cronică rusă, descriind lupta dintre Sviatoslav şi bizantini din sec. X, menţionează la

Dunărea de Jos existenţa a 80 de gocaduri (oraşe), iar bizantinii denumeau ţinuturile acestea ca

“regiunea oraşelor de la Dunăre” sau «regiunea oraşelor paristiene ». Între acestea izvoarele scrise

au reţinut : Drista, Constantia şi Vicina, care arată o origine romanică, şi două aşezări obişnuite

Selina şi Canopa de origine greco-bizantină, nelocalizate încă.

Izvoarele scrise cât şi materialul arheologic pun în evidenţă un mozaic demografic alcătuit

din români – majoritatea, apoi bulgari, greci, pecenegi şi alte etnii.

In a doua jumătate a sec. XI intensificarea invaziilor migratoare ca şi criza economică gravă

prin care trece Imperiul Bizantin a dus la revolta populaţiei localnice împotriva stăpânirii acesteia.

Împăratul pentru a-i domoli l-a trimis, în anii 1072 – 1074, pe vestarhul Nestor, om de încredere de

neam “ilir”, pe care l-a investit cu titlul de “katepan de Dristra”, dar acesta, constatând că populaţia

nu mai era dispusă să mai asculte de puterea împărătească alegându-şi chiar un comandant propriu

în persoana lui Tatrys, a trecut de partea răsculaţilor.

Pe fondul acestor stări de nemulţumire se constituie în a doua jumătate a sec. XI, nuclee de

organizare locală în jurul principalelor fortificaţii, avînd în frunte căpetenii, dintre care unele

cunoscute. Anna Comnena, pomeneşte în cronica sa că pe la anul 1086 două căpetenii rebele :

Sestlav şi Satzas stăpâneau Vicina, oraşele dobrogerne şi nord-estul Bulgariei. De asemenea,

referindu-se la conflictul cumano-bizantin din anul 1094 arată că, ”o căpetenie a românilor” din

jurul Silistrei, cu numele de Poudilas (Budilă sau Pudilă), care aveau îndatorirea de a supraveghea

linia Dunării, a venit la împăratul Alexios I pentru a-l informa despre intenţiile cumanilor de a trece

Dunărea.

Unii istorici coroborând aceste informaţii au emis ipoteza creării la Dunărea de Jos chiar a

unui ”stat paristrian independent”, care ar fi existat între 1072 – 1091, ceea ce nu este confirmt de

realitatea istorică. Totuşi, se poate susţine ideea înjghebării unor formaţiuni cu careter local care

dispuneau de structuri ecleziastice corespunzătoare, cum era mitropolia de Distra dependentă de

Patriarhia de la Constantinopol, cele cinci episcopii, după cum arată un izvor scris din 1143 – 1144

(Notiţia Patriarhatum), precum şi episcopia dioceziei Dobrogea cu reşedinţa, probabil la Dinogeţia

– Garvăn.

După nimicirea pecenegilor în lupta de la Lubunion, în anul 1091, Anna Comnena arată că

împăratul Alexios I Comnenul a restabilit ordinea de la gurile Dunării, numind ca ”duce al

Paradunavonului” pe generalul bizantin Leon Nikerites, fost strateg al Peloponesului.

Prezenţa bizantină nu a fost întreruptă nici de înfiinţarea în 1186 a Imperiului româno-

bulgar sub dinastia Asăneştilor, fiindcă teritoriul fostei Scythia Miur era bine păzit de garnizoanele



şi flota bizantină, precum şi nici de stăpânirea latină a Constantinopolului (1204 – 1261). După

invazia mongolă Dobrogea se pare că a intrat în sfera de dominaţie a Hoardei de Aur.

In sec. XIII- XIV cercetările arheologice pun în evidenţă intensificarea procesului de

concentrare a grupărilor de aşezări din zonele Carasu şi Casimcea şi dezvoltarea urbană a aşezărilor

de la Păcuiul de Soare, Hârşova, Isaccea şi Chilia.

O diplomă de la Ioan Asan al II-lea menţionează între Varna şi Caliacra formaţiunea

politică numită ”ţara Cavarnei”, care sub raport ecleziastic apare subordonată la 1325 autorităţii

bizantine. Arhiereul acesteia ” mitropolitul de Varna şi Cosbona”, Metodie, era dependent de

Patriarhia de Constantinopol.

Izvoarele bizantine arată că la 1346 conducătorul ţării Cavarnei, Balica, se amesteca în

luptele pentru putere din Imperiul Bizantin, acordând sprijin împărătesei Ana de Savoia, mama lui

Ioan al V-lea Paleologul, trimiţându-i 1000 de ostaşi sub conducerea lui Dobrotici şi Teodor,

împotriva lui Ioan al VI-lea Cantacuzino, care dorea să pună mâna pe tronul imperial. Pentru acest

sprijin, Dobrotici a primit titlul de strateg, care desemna pe conducătorii supremi ai armatei

imperiale şi mâna fiicei puternicului dregător bizantin Apokaukos, încât Dobrotici ajungea să facă

parte din ”rândul celor mai vestiţi romei”.

După dispariţia lui Balica în 1354 în împrejurări necunoscute, i-a urmat Dobrotici, care s-a

amestecat şi implicat în conflictele statelor balcanice, obţinând mărirea posesiunilor statului său.

Ca urmare, drept amintire, formaţiunea sa politică îi va păstra numele.

Dobrotici a dus lupte cu ţarul Alexandru pentru stăpânirea porturilor Mensembria şi

Anchialos. Relaţiile cu Imperiul Bizantin au fost dictate de politica, uneori în contradicţie cu

”partida ortodoxă”. Astfel, împăratul Ioan al V-lea Paleologul, dorind să obţină sprijinul papalităţii

în oprirea expansiunii otomane îi recunoaşte acestuia, împotriva opoziţiei şi perceptelor ortodoxe,

autoritatea supremă spirituală în lumea creştină.

In acest sens împăratul bizantin întreprinde o vizită regelui ungar la Buda încheind o

înţelegere cu Ludovic I împotriva expansiunii otomane. Ca urmare, Dobrotici nefiind de acord cu

poziţia împăratului, la întoarcerea acestuia l-a prins şi l-a întemniţat la Varna.

Papa a reacţionat în 1366, organizând sub motivul unei expediţii împotriva turcilor sub

conducerea lui Amedeo de Savoia, eliberarea împăratului prizonier, dar fără succes, neputând să-l

înfrângă pe Dobrotici, cu tot sprijinul primit din partea veneţienilor şi a genovezilor. În urma

eşecului militar se trece la începerea tratativelor care s-au încheiat prin eliberarea lui Ioan al V-lea

Paleologul în schimbul acordării titlului de ”despot” lui Dobrotici, pe lângă cel de strateg, şi a

căsătoriei uneia din fiicele acestuia din urmă cu Mihail, fiul împăratului.



După împăcarea cu bizantinii, Dobrotici intră în conflict cu genovezii care stăpânind Chilia

doreau să-şi extindă dominaţia şi la sud de gurile Dunării.

Incheierea păcii de la Torino, din 1381, pune capăt conflictului dintre cele două puteri

italiene, Veneţia şi Genova, care a avut drept consecinţă înlesnirea extinderii stăpânirii otomane în

sud-estul Europei. Ofensiva dezlănţuită de către otomani în Peninsula Balcanică a lovit printre

altele şi statul dobrogean.

In împrejurări necunoscute Dobrotici dispare în 1386 de pe scena politică, urmându-i fiul

său Ivanco, care poartă şi el titlul de ”despot”. Prins între doi duşmani puternici, la nord genovezii,

iar la sud turcii, caută să păstreze stăpânirile moştenite de la tatăl său. In scurt timp, cât a condus

Dobrogea, Ivanco a bătut monedă proprie, de aramă, cu legendă în limba greacă, ceea ce dovedeşte

că statul său se bucura de un înalt grad de independenţă şi suveranitate.

În 1388, în timpul marii expediţii turceşti în Peninsula Balcanică, Ivanco a căzut, probabil,

în timpul luptelor duse pentru apărarea statului său.

În concluzie se poate afirma cu toată certitudinea că formarea statelor medievale româneşti

este rezultatul unui proces intern, continuu şi îndelungat, de unificare a formaţiunilor politice

prestatale denumite cnezate, voievodate şi ţări, impulsionat, în ultimul sfert al sec. al XIII-lea, de

progresele înregistrate în toate planurile vieţii social-economice, politice şi culturale, precum şi de

o serie de factori externi caracterizaţi prin slăbirea dominaţiei ungare şi tătare şi a conflictelor sud-

dunărene, precum şi pe fondul acumulării accentuate a dorinţei românilor spre independenţă faţă de

puternicii vremii.

Apariţia statelor medievale româneşti, într-un timp şi spaţiu geografic locuit de o populaţie

românească şi delimitat de elemente geografice naturale, constituite în general din ape : Marea

Neagră, Dunărea şi Tisa, au însemnat gradul de dezvoltare şi maturizare a societăţii româneşti pe

care l-a avut şi celelalte popoare din sud-estul Europei, precum şi impunerea acestora în panoplia

organismelor politice din această parte a continentului ce nu mai puteau fi ignorate, precum şi

încadrarea lor pe o scară ierarhică politică mai modestă faţă de întinderea teritorilă, de cantitatea

demografică, de forţa militară pe care o reprezentau, nemaipunând la socoteală potenţialul

economic şi cultural de care dispuneau.

Perioada sec. XIII-XIV. Împliniri statale

Documents

Transcript of Perioada sec. XIII-XIV. Împliniri statale