MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

Direcţia Informare şi Relaţii Publice

MONITOR CULTURAL - EDUCATIV

PUBLICAŢIE TRIMESTRIALĂ DE RELAŢII PUBLICE

ŞI CULTURĂ PROFESIONALĂ

Anul V, Nr. 1 ( 16) / 2007

IANUARIE – MARTIE

Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor

Coordonator: Dănuţ CĂRBUNARU

Directorul Direcţiei Informare şi Relaţii Publice

Responsabil de număr: Comisar-şef Marian NENCESCU

Redactori responsabili:

Subcomisar Carmen PREDA Comisar-şef Cătălina CRĂCIUN Comisar Aurora TORJE Subcomisar Diana PETRESCU Subinspector Lidia OBEADĂ

Tehnoredactare:

Agent şef Elena MIRCEA Agent şef principal Dumitru VĂNUŢĂ

Coperta: Subinspector Carmen TUDORACHE

ISSN 1583 – 6126

Lucrare elaborată de Serviciul Tradiţii-Educaţie şi Secretariat

Telefoane: 313 05 19; 319 05 99; fax: 311 24 30 Centrala M.A.I.: 303 70 80/ 10296

FORMĂ A

I. Delimită Educaţia p Intens disc

permanentă esteeducaţie. Anumiţeducaţia adulţilor,sau la autoinstruirca pe o educaţie durata existenţei l

Educaţia pcă ritmul transfosocializarea indivisă devină un proc

Autoeduca Literatura

date noţiunii de a„autos” = sine însemnând „educproces complex şacţiunea factorilor

1. Educaţia permanentă

AUTODIDAXIA EDUCAŢIEI PERMANENTE

Maior Mihai Dan RĂDUCU Şcoala Militară de Subofiţeri de Jandarmi

“Grigore Alexandru Ghica” Drăgăşani

ri conceptuale

ermanentă

utat şi examinat critic, conceptul de educaţie prezent în tot ceea ce se scrie despre i autori limitează educaţia permanentă la organizată şi desfăşurată în instituţii speciale e, pe când alţii prezintă educaţia permanentă înglobând pe toţi membrii societăţii, pe toată or şi în totalitatea mediului lor de viaţă. ermanentă este impusă în prezent de faptul rmărilor şi dezvoltării de azi determină ca dului să nu se termine cu instrucţia formală, ci es permanent.

ţia

de specialitate consemnează diferite accepţii utoeducaţie. Termenul vine de la grecescul

însuşi şi latinescul „educatio” = educaţie, aţie prin sine însuşi”. Autoeducaţia este un i nu înseamnă independenţă absolută faţă de educativi şi nici acţiunea spontană, anarhică

3

a individului. Aceasta se bazează pe legătura indisolubilă, organică şi creatoare între educat şi educator (7) .

Prin educaţie, omul încearcă atât să fie de folos, cât şi să folosească condiţiile exterioare pentru realizarea auto-perfecţionării. Totdeauna autoeducaţia se realizează printr-un dialog vertical şi unul orizontal, adică cu sine însuşi, cât şi cu persoanele din mediul înconjurător.

Autodidaxia – Autoinstruirea În marea majoritate a cercurilor ştiinţifice, autoeducaţia

este identificată cu autoinstruirea sau autodidaxia. Termenul provine din grecescul „autos” = sine însuşi şi „didaskein” = a învăţa. Prof. Stanciu Stoian arată că autoinstruirea, sau autodidaxia, desemnează acţiunea de a învăţa singur, fără profesor(7).

Autodidaxia este o parte integrantă a autoeducaţiei, putem spune că stă la baza acesteia şi vizează activitatea de însuşire, relativ independentă, a unui volum (sistem) de cunoştinţe şi dezvoltarea propriilor capacităţi de cunoaştere.

În educaţia modernă autodidaxia devine din ce în ce mai mult un fenomen organizat. De aici şi sarcina deosebită a cadrelor didactice de a îi învăţa pe cei ce se instruiesc folosirea completă a căilor şi tehnicilor de autoinstruire. Astfel, autodidaxia devine o componentă a procesului instructiv educativ.

Educaţia şi autoeducaţia în perspectiva educaţiei

permanente

Între educaţie, autoeducaţie şi educaţia permanentă există o legătură strânsă şi indisolubilă cu elemente de continuitate şi discontinuitate.

A educa în perspectiva educaţiei permanente a devenit în prezent o cerinţă socială fundamentală faţă de orice sistem de educaţie şi învăţământ.

Autoeducaţia apare şi se dezvoltă în cadrul procesului educativ, este urmare dar şi o condiţie a eficienţei educaţiei, este o completare, o continuare dar şi o desăvârşire a educaţiei.

4

II. Forme, metode şi tehnici de muncă intelectuală independentă

Forme de organizare complementară a activităţii

didactice, cadrul în care se desfăşoară munca independentă

Pedagogia muncii intelectuale, în sensul ei cel mai larg este o ramură a ştiinţelor educaţionale, având un statut şi o structură interdisciplinară. Obiectul ei de studiu îl reprezintă sistemul metodelor, tehnicilor, procedeelor şi normelor muncii intelectuale, văzute din perspectiva organizării, metodologiei şi igienei.

Asimilarea şi exersarea tehnicilor de muncă intelectuală trebuie să devină două din obiectivele prioritare ale învăţământului modern.

Învăţământul militar subscrie acestor cerinţe, formarea priceperilor şi deprinderilor de muncă intelectuală la elevi şi studenţi fiind o preocupare constantă.

Învăţământul militar, faţă de învăţământul civil prezintă câteva particularităţi în ceea ce priveşte organizarea şi desfăşurarea procesului instructiv educativ. Una dintre aceste particularităţi este că toate activităţile didactice sunt conduse şi îndrumate permanent de către cadrele didactice şi comandanţii de subunitate.

În instituţile de învăţământ ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, munca intelectuală independentă a elevilor şi studenţilor se desfăşoară în cadrul a două forme de organizare a activităţii: studiul individual şi consultaţia.

Studiul individual Studiul individual nu este numai modalitatea de învăţare

a indivizilor, ci şi cadrul organizatoric unde elevii şi studenţii, sub îndrumarea permanentă şi sistematică a cadrelor didactice, asimilează, aprofundează şi sistematizează cunoştinţele predate folosind o gamă largă de metode, tehnici şi mijloace de învăţământ.

5

Îndrumarea studiului trebuie să asigure, pe lângă atingerea obiectivelor didactice stabilite, şi următoarele:

a) însuşirea tehnicilor de muncă intelectuală independentă, obişnuirea elevilor şi studenţilor cu rigorile activităţii ştiinţifice, de cercetare, desfăşurate individual sau în colectiv;

b) dezvoltarea interselor cognitive ale elevilor şi studenţilor, conştientizarea şi motivarea corespunzătoare a acestora;

c) coordonarea şi dirijarea optimă a eforturilor individuale pentru aprofundarea, sistematizarea, completarea şi învăţarea aplicării cunoştinţelor în practică;

d) controlul şi evaluarea rezultatelor obţinute de elevi şi studenţi pe timpul studiului;

e) îndrumarea curentă a activităţii individuale desfăşurate pentru întocmirea lucrărilor practice, proiectelor, aplicaţilor etc.

Lipsa unei organizări şi îndrumări permanente şi eficiente, exercitate de cadrele didactice, a studiului individual, duce de regulă, la apariţia unor sentimente de insatisfacţie şi descurajare în rândul elevilor şi studenţilor, produse de randamentul slab obţinut în procesul de învăţare, la instalarea oboselii intelectuale şi, implicit, la obţinerea unor rezultate slabe la învăţătură.

Consultaţia

Consultaţia este o formă complementară de organizare a procesului de învăţământ, care are ca scop didactic principal sprijinirea elevilor şi studenţilor în munca independentă, în scopul însuşirii problemelor mai complexe din conţinutul lecţiilor predate. Consultaţia se deosebeşte de celelalte forme de organizare a activităţii didactice, prin aceea că nu are o structură proprie, nu are o durată determinată dinainte şi nu este obligatorie pentru elevi şi studenţi.

În instituţile de învăţământ ale Ministerului Administraţiei şi Internelor de regulă consultaţia îmbracă următoarele forme:

a) Consultaţii individuale, când cadrul didactic se ocupă de câte un elev, sau de grupuri mici (2 – 3 elevi). Acestea, la rândul lor, pot fi:

– consultaţii individuale libere;

6

– consultaţii individuale tematice; – consultaţii individuale de orientare.

b) Consultaţii colective, când cadrul didactic se ocupă de grupuri mai mari de elevi (subunitatea sau clasa de elevi). Acestea se clasifică astfel:

– consultaţiile colective tematice; – consultaţiile colective tematice recapitulative; – consultaţiile colective de orientare.

Reguli ce trebuie avute în vedere, de către cadrele didactice, pentru desfăşurarea unei activităţi eficiente:

– elevii şi studenţii trebuie anunţaţi din timp când se ţin consultaţile, pentru a nu fi stânjeniţi în planificarea muncii individuale;

– cadrul didactic trebuie să realizeze, în cadrul consultaţiei, o atmosferă de încredere reciprocă, de comunicare sinceră. Este neindicat ca, prin atitudinea adoptată de cadrul didactic, elevul sau studentul să se jeneze de faptul că nu a înţeles ceva din conţinutul lecţiilor, să fie ironizat, sau să i se dea de înţeles, de exemplu, că problema pe care a ridicat-o este minoră, că înţelegerea ei este la îndemâna oricui;

– este bine să se ceară elevului sau studentului să precizeze unde nu a înţeles, ce parte a problemei l-a împiedicat să meargă mai departe, să i se explice şi să se analizeze problema împreună;

– consultaţiile nu trebuie să aibă caracterul unei verificări, în plus, asupra cunoştinţelor, fapt care îl intimidează pe elev şi îl face să nu mai solicite consultaţii;

– folositor este ca elevii şi studenţii să fie îndrumaţi ,,cum să înveţe”, ce metode şi procedee eficiente pot utiliza pentru însuşirea cunoştinţelor şi rezolvarea sarcinilor de muncă independentă.

Metode şi tehnici de muncă intelectuală independentă Manualele, lecţiile, cursurile sunt culegeri de informaţii,

mai mult sau mai puţin sistematizate. De aceea, foarte importantă în învăţare este dezvoltarea capacităţii de a

7

organiza, de a structura materialul de învăţare după un plan, după o schemă de abordare şi tratare, după un model de învăţare.

Metoda învăţării sintetice

Când materialul de învăţat nu are un volum prea mare şi

nici un grad ridicat de dificultate, este unitar ca sens şi conţinut, se recomandă următorul algoritm de învăţare, efectuând etapizat următoarele operaţii (4):

● se face o lectură sintetică sau de ansamblu: – se citeşte o dată cu atenţie, de la început la sfârşit,

întreaga lecţie sau curs, pentru familiarizarea cu lucrarea şi formarea imaginii de ansamblu asupra lucrării; nu este necesar să se ia notiţe sau să se facă sublinieri pe text.

● se face o citire analitică, sau de înţelegere în profunzime:

– se citeşte a doua oară materialul, în profunzime într-un ritm mai lent şi cu maximum de concentrare a atenţiei pentru a-l pătrunde cât mai profund şi a-i desprinde în mare parte sensurile şi semnificaţiile;

● se face o citire analitico-sintetică şi evaluativă, sau de consemnare:

– se citeşte a treia oară materialul cu creionul în mână pentru a extrage ideile principale, se consemnează problemele care trebuie reţinute într-un rezumat sau conspect;

● se face o repetiţie pe bază de recunoaştere, adică se repetă materialul parcurs, dacă este posibil în absenţa lui, dar folosind pentru orientare schema rezumativă elaborată;

● se face o repetiţie pe bază de reproducere, adică se repetă a doua oară materialul învăţat, în absenţa materialului şi a schemei sau rezumatului;

● urmează recapitularea generală finală a materialului după un timp oarecare (1 – 2 ore).

În acest fel, parcurgând toate etapele prezentate, un elev sau student se poate prezenta cu succes la dezbateri, extemporale, examene.

8

Metoda RICAR

Ricar este o metodă de studiu individual, recomandată de Derek Rowntree. Numele acestei metode provine de la inţialele a cinci faze de studiere a unei cărţi, capitol, referat etc., şi anume: Răsfoire, Întrebare, Citire, Aducere aminte şi Recapitulare (6).

Potrivit acestor faze, elevul sau studentul trebuie: – să-şi formeze o părere generală despre ce trebuie să

studieze, realizând o răsfoire preliminară a textului, surprinzând, pe cât posibil, planul după care este elaborată lucrarea;

– să-şi pună întrebările la care se aşteaptă să găsească răspunsuri în urma lecturării textului. Întrebările dau o imagine asupra scopului, menţin trează atenţia, mobilizează pentru lectură;

– să citească textul, sub forma unui studiu propriuzis activ, asta implicând descoperirea ideii principale, depistarea planului şi ierarhiei ideilor, fără a se face conspecte şi notaţii pe text;

– să-şi amintească punctele principale ale conţinutului şi acesta pentru că s-a constatat că se uită de regulă cam 50% din cele citite după un interval scurt de timp. Timpul destinat acestei faze este apreciat la 50% din timpul destinat studiului.

– ultima etapă este recapitularea celor reţinute. Iată două metode de muncă independentă cu

manualele, lecţiile, cursurile, care conduc în final la memorarea logică, rapidă şi trainică a materialului de învăţat.

Metode şi tehnici de muncă intelectuală independentă pentru prelucrarea, condensarea şi organizarea informaţiilor

Cele mai uzuale metode, tehnici, scheme şi produse

logice rezultate din prelucrarea, condensarea şi organizarea informaţiilor sunt: titlul, fişa, planul de idei, rezumatul, conspectul, fişa de studiu, notele de lectură, recenzia, extrasul, referatul şi sinteza (5).

9

Sarcini privind munca independentă În categoria sarcinilor de muncă independentă, pe care

le au de rezolvat elevii şi studenţii din instituţiile de învăţământ ale M.A.I., intră :

– elaborarea referatelor; – întocmirea rezumatelor şi conspectelor; – întocmirea memoratoarelor; – rezolvarea lucrărilor practice.

Considerate de specialiştii în domeniul psihopedagogiei ca modalităţi concrete de activizare, individualizare şi optimizare a procesului de învăţământ, sarcinile didactice din această categorie nu vor fi eficiente decât în măsura în care elevii şi studenţii vor cunoaşte modul concret de realizare a lor. Iată, pe scurt, câteva dintre acestea:

Elaborarea referatelor Referatul este una din cele mai frecvente forme de

muncă independentă primită spre rezolvare de elevii şi studenţii, din instituţile de învăţământ ale Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Referatul reprezintă o formă a muncii independente, prin care elevii şi studenţii sintetizează sau dezvoltă în scris esenţa unei probleme, a unor idei dintr-o lucrare sau din mai multe lucrări apropiate tematic.

Condiţiile de realizare ale unui bun referat sunt: – studierea completă a surselor de bază pentru

tratarea unei probleme; – structurarea logică a conţinutului; – preocuparea pentru organizarea argumentelor

necesare convingerii celor care ascultă sau citesc referatul. Rezolvarea acestei sarcini de muncă independentă are

un accentuat caracter formativ, solicitând din partea executanţilor o intensă activitate de analiză, grupare, ordonare, transfer, creativitate şi flexibilitate în gândire, în acţiune etc.

10

Întocmirea rezumatelor şi conspectelor Rezumatele şi conspectele sunt produse ale activităţii

de studiu individual în care se reflectă viziunea personală a autorului faţă de problematica materialului parcurs.

Rezumatul este un produs al activităţii de sinteză dezvoltată a ideilor principale dintr-o lucrare, care evidenţiază contribuţia originală a autorului, fără a se include elemente critice.

Rezumatul respectă ordinea tratării ideilor din textul sau lucrarea respectivă, condensând conţinutul pentru a se reţine esenţialul şi a favoriza consultarea lui rapidă.

Conspectul reprezintă o formă amplă, rezumativă a activităţii de studiu şi lectură ştiinţifică, oferind o viziune personală şi de ansamblu asupra materialului parcurs. Scopul principal al conspectului este acela de a reţine elementele de bază ale unui material şi de a le folosi în situaţii variate.

Întocmirea memoratoarelor Memoratoarele sunt o formă de consemnare a datelor şi

informaţiilor specifică instituţiilor militare de învăţământ. Memoratoarele cuprind în tabele sinoptice, sub formă de scheme, grafice sau desene, ori într-o redactare cursivă, succintă, diferite date necesare elevului, mai ales la rezolvarea situaţiilor tactice, dar şi pentru pregătirea la disciplinele de specialitate.

O mare importanţă la întocmirea unui memorator o are sistematizarea lui (pe arme, pe categorii de probleme, pe forme de luptă etc.), găsirea unui procedeu de indicare rapidă a paginilor în care sunt înscrise datele necesare (cuprins, indicator marginal alfabetic sau pe probleme etc.) şi actualizarea lui permanentă cu datele cele mai recente.

Rezolvarea lucrărilor practice

Lucrările instructiv practice sunt lucrări efectuate de

elevi sau studenţi individual şi în mod independent în

11

laboratoare, săli de documentare, săli de lucru, ateliere etc., în scopul adâncirii cunoaşterii armamentului, tehnicii şi materialelor din dotare şi formării deprinderilor practice de utilizare a acestora.

Lucrările efectuate în timpul studiului individual reprezintă continuarea şi întrucâtva dezvoltarea, prin muncă independentă, a activităţilor de învăţământ desfăşurate pe timpul cursurilor. Ele trebuie să corespundă scopurilor generale ale învăţământului stabilite prin programa şcolară, să servească realizării acestora în cadrul fiecărei discipline şi să concure la îndeplinirea obiectivelor didactice.

Îndrumarea curentă a muncii independente Activitatea de îndrumare curentă a muncii intelectuale

independente a elevilor şi studenţilor, pentru rezolvarea de către aceştia a sarcinilor de muncă independentă, revine cadrelor didactice şi comandanţilor de subunitate şi se realizează de regulă:

– în cadrul lecţiilor, în etapa precizării şi explicării lucrărilor care trebuie efectuate pe timpul studiului individual, precum şi etapa verificării acestor lucrări;

– la seminarii şi cu prilejul verificărilor parţiale, prin stabilirea sarcinilor individuale sau colective de muncă independentă, în scopul eliminării lipsurilor constatate;

– la consultaţiile individuale; – pe timpul studiului individual.

Această îndrumare, din partea cadrului didactic trebuie să cuprindă, de regulă: sprijinirea eleviilor, pentru însuşirea unei metode, sau a unui procedeu eficient, de muncă independentă; explicarea unor probleme mai complexe, cu condiţia să nu aibă ca rezultat rezolvarea lucrărilor în locul elevilor sau studenţilor, scutirea acestora de a gândi, de a se documenta, de a memora, creând astfel premisele autoinstruirii.

Deosebit de important este un aspect care trebuie să fie în permanenţă în atenţia educatorilor, şi anume evitarea supraîncărcării elevilor şi studenţilor cu sarcini de lucru pe

12

timpul studiului individual, aspect care uneori este neglijat şi poate produce disfucţionalităţi în actul de învăţare.

Învăţarea asistată de calculator

Informatica s-a afirmat şi continuă să se afirme ca

ramură de vârf a ştiinţei secolului XX. Învăţarea informaticii, în instituţiile de învăţământ, nu este însă un scop în sine, ci un proces complex de pregătire, pentru ca elevii şi studenţii de azi să facă faţă profesiunilor de mâine.

În instituţiile de învăţământ ale Ministerului Administraţiei şi Internelor informatica este în acelaşi timp o nouă disciplină didactică, şi un instrument de instruire pentru alte materii de învăţământ. Informatica şi calculatorul îşi ocupă locul ce li se cuvine, atât ca „obiect de învăţământ”, cât şi ca „mijloc de învăţământ”.

Iată câteva aspecte desprinse din practică, care recomandă folosirea calculatorului în procesul de învăţământ:

a) calculatorul se poate folosi, în general, ca auxiliar al procesului de învăţământ, la toate disciplinele şcolare care solicită tehnică de calcul. Învăţarea cu calculatorul are un demers activ, sprijinit pe caracterul interactiv al dialogului om-maşină. Elevul învaţă singur şi sigur, fără emoţii; inhibiţia care apare în cazul ascultării tradiţionale dispare;

b) calculatorul permite o mai bună intuire a fenomenului studiat, pe baza repetării acestuia până la înţelegerea lui deplină;

c) folosirea calculatorului cu tehnica sa de animaţie este de mare efect pedagogic în studiul disciplinelor de specialitate (vizualizarea unor scheme, moduri de acţiune în diferite situaţii);

d) calculatorul conferă tehnologiilor didactice un puternic caracter interactiv;

e) calculatorul solicită un studiu aprofundat al temei şi spirit de cercetare din partea elevului;

f) calculatorul conferă dreptul la eroare celui ce învaţă, punându-i la dispoziţie comentariile şi explicaţiile necesare continuării lecţiei;

13

g) însuşindu-şi în faţa tastaturii o serie de cunoştinţe, elevul se formează pe linia autoeducaţiei permanente, învaţă să înveţe;

h) informatica şi calculatorul facilitează spiritul algoritmic, programatic operaţional şi organizatoric, rigoarea în raţionament şi exprimarea precisă, caracterul intensiv al muncii şi spiritul aplicativ;

i) calculatorul oferă posibilităţi rapide, variate şi multiple de informare prin internet.

Calculatorul a devenit o realitate. El poate fi folosit pentru a simplifica munca, pentru a cerceta, pentru a experimenta şi pentru a fi la curent cu cele mai noi informaţii, atât din domeniul de activitate cât şi din alte domenii de interes.

III. Autodidaxia – o problematică actuală în

instituţiile de învăţământ ale Ministerului Administraţiei şi Internelor

Problema autoinstruirii se înscrie pe linia sistemului

didactic modern menit să asigure pregătirea temeinică a elevilor şi studenţilor, să-i înveţe să selecţioneze şi să restructureze informaţiile achiziţionate, în conformitate cu cerinţele vieţii sociale.

Din studiile existente în domeniul pedagogiei se desprinde ideea că autoinstruirea se naşte şi se dezvoltă în sânul procesului instructiv-educativ, în cadrul căruia se formează calităţile principale ale individului, fără de care nu este posibilă asimilarea independentă a cunoştinţelor.

Astfel, în Raportul grupului condus de Eduard Faure, apărut sub egida U.N.E.S.C.O., se apreciază că „autodidaxia (...) are o valoare de neînlocuit în orice sistem educativ, că a învăţa să înveţi este o însuşire pedagogică pe care profesorul trebuie să o posede în primul rând, pentru a o putea transmite mai departe”. (3).

Autoinstruirea este efectul instruirii bine organizate, o condiţie a eficacităţii, iar în acest context rezultă că pregătirea elevilor pentru autoinstruire se poate realiza în primul rând prin

14

optimizarea procesului instructiv-educativ, prin potenţarea laturii lui formative, iar din acest punct de vedere învăţământul militar se înscrie pe această linie modernă a sistemului didactic, a formării la elevi şi studenţi a deprinderilor de muncă intelectuală independentă.

Din această perspectivă, în instituţiile de învăţământ ale M.A.I. putem spune că autoinstruirea este şi va fi unul din obiectivele de urmărit în activitatea didactică.

Pregătirea pentru autoinstruire a elevilor şi studenţilor, din instituţiile de învăţământ ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, trebuie să vizeze în mod deosebit două aspecte:

a) Pregătirea psihologică – care presupune lămurirea lor asupra necesităţilor de a se autocultiva şi dezvoltarea, la elevi şi studenţi, a unei motivaţii intrinseci.

b) Pregătirea metodico-practică – care presupune familiarizarea subiecţilor cu tehnica studiului individual, procedeele raţionale de a învăţa, igiena muncii intelectuale, gestionarea şi importanţa folosirii raţionale a timpului.

La polul opus, slaba preocupare a elevilor şi studenţilor pentru autoinstruire este produsă, în primul rând, de deficienţele în organizarea şi desfăşurarea procesului de învăţământ, cum ar fi:

– transmiterea cunoştinţelor ,,de-a gata”; – neglijarea muncii independente, a activităţilor cu

caracter creator; – lipsa de preocupare pentru formarea priceperilor şi

deprinderilor de muncă intelectuală independentă; – preocuparea profesorului numai de latura informativă

şi neglijarea celei formative. Instituţiile de învăţământ ale Ministerului Administraţiei şi

Internelor sunt cele care trebuie să pună bazele educaţiei permanente, iar unul din obiectivele de urmărit trebuie să fie formarea, la elevi şi studenţi, a deprinderilor de muncă intelectuală independentă.

15

BIBLIOGRAFIE:

1. Barna, Andrei, Autoeducaţie-Autoinstruire, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984;

2. Cristea, Sorin, Dicţionar de Pedagogie, Editura Litera Internaţional, Chişinău-Bucureşti, 2000;

3. Faure, Ed., A învăţa să fii, (trad. ), E.D.P., Bucureşti, 1974;

4. Mureşan, Pavel, Învăţarea eficientă şi rapidă, Editura Caleidoscop, Bucureşti, 1990;

5. Neacşu, Ioan, Metode şi tehnici de învăţare eficientă, Editura Militară, Bucureşti, 1990;

6. Rowntree, D., Învaţă cum să înveţi, E.D.P., Bucureşti, 1980;

7. Toma, Steliana, Autoeducaţia sens şi devenire, E.D.P., Bucureşti, 1983.

16

2. Comunicare şi dialog social

COMUNICAREA ŞI PROTECŢIA INFORMAŢIEI

Colonel (r) Dana MIHALACHE

Master în ştiinţe juridice

Astăzi suntem în plină eră a expansiunii informaţiei. Manipularea informaţiei este definită ca principala activitate comercială a zilelor noastre. Indiferent de nivelul pe care ne situăm, suntem cu toţii consumatori de informaţie. De asemenea, cei mai mulţi dintre noi au de-a face cu dirijarea, procesarea, lansarea, transmiterea sau vânzarea informaţiei, şi toate acestea ca un mod de viaţă.

Informaţia este livrată în tot felul de pachete sau, mai bine zis, este transmisă prin tot felul de suporturi. Tot felul de mesaje sunt transmise tuturor tipurilor de audienţă.

Informaţia este elementul cheie al ştiinţei comunicării, materia primă pentru construcţia mesajelor şi crearea semnificaţiei.

Comunicarea reprezintă orice formă de înştiinţare, ştire, veste, raport, relaţie, legătură. Cam acestea ar fi sinonimele care ne sunt oferite de către Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (DELR) pentru termenul de comunicare. Deşi pare simplu, înţelesul comunicării este mult mai complex şi plin de substrat. Comunicarea are o mulţime de înţelesuri, o mulţime de scopuri şi cam tot atâtea metode de exprimare şi manifestare. Nu există o definiţie concretă a comunicării însă se poate spune cel puţin că aceasta înseamnă transmiterea intenţionată a datelor, a informaţiei.

Dacă ne întrebăm ce vrem să înţelegem prin comunicare vom vedea că este:

– legătura între oameni, între fiinţe;

17

– o activitate; – o provocare constantă pentru psihologia socială; – satisfacerea nevoilor personale şi sociale etc.

Societatea continuă să existe prin transmitere, prin comunicare, dar este corect să spunem că ea există în transmitere şi în comunicare. Este mai mult decât o legătură verbală între cuvinte precum comun, comunitate, comunicare. Oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun; iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung să deţină în comun aceste lucruri. Pentru a forma o comunitate sau o societate, ei trebuie să aibă în comun scopuri, convingeri, aspiraţii, cunoştinţe – o înţelegere comună – „acelaşi spirit” cum spun sociologii. Comunicarea este cea care asigură dispoziţii emoţionale şi intelectuale asemănătoare, moduri similare de a răspunde la aşteptări şi cerinţe. Ea face posibilă coexistenţa oamenilor. Salutul sau un gest prietenesc sunt forme simple de a stabili un contact cu ceilalţi. Comunicarea directă între oameni este realizată prin intermediul cuvintelor sau a gesturilor. Dar, pentru a face un schimb de idei sau pentru a împărtăşi cunoştinţe cu persoane aflate departe, e nevoie de mijloacele cu ajutorul cărora să se transmită informaţiile la distanţă.

Comunicarea, informarea şi mijloacele de comunicare depind unele de altele. Aceşti termeni au sensuri diferite în funcţie de domeniile care au drept scop comunicarea informaţiei. Pentru un ziarist sau detectiv particular informaţia este expunerea unor fapte la care a asistat, le-a aflat şi pe care le-a putut verifica. Pentru el, o informaţie bună trebuie să fie adevărată, nouă, inedită şi surprinzătoare. Mijloacele de comunicare sunt diferitele suporturi pe care jurnaliştii le folosesc ca să transmită informaţia (ziare, radio, televiziune etc.). Pentru analistul din domeniul telecomunicaţiilor, informaţia este un semnal transmis unui destinatar prin mijloace tehnice. El numeşte comunicare totalitatea operaţiilor de prelucrare, de transmitere şi recepţionare a mesajului. Pentru cei din domeniul publicităţii, comunicarea are drept scop cucerirea şi influenţarea consumatorului prin mesaje atrăgătoare. În funcţie de clientul

18

care trebuie convins, sunt folosite diferite mijloace de comunicare. Pentru specialiştii din ştiinţele umane, comunicarea este un mijloc folosit de oameni pentru a stabili contacte între ei, pentru a crea şi întreţine legături între membrii unui grup.

Mass-media extind aceste legături la întreaga societate, iar telecomunicaţiile sunt un mijloc de coexistenţă la distanţă.

Este greu să comunicăm marelui public anumite evenimente, de exemplu, descoperirea unui nou produs tehnic sau medicament, undeva în lume. De aceea, este nevoie ca anumite persoane să se ocupe de prelucrarea acestor informaţii, astfel încât un număr cât mai mare de oameni să poată afla. Acesta este rolul profesorilor, reporterilor, al ziariştilor: ei prezintă informaţiile şi le structurează dând prioritate celor mai importante şi mai interesante, în funcţie de publicul căruia i se adresează. Odată informaţia prelucrată, aceasta trebuie să fie difuzată publicului interesat.

Distanţa frânează considerabil comunicarea. De aceea, de-a lungul secolelor, oamenii au inventat diferite moduri de a transmite informaţiile. Astfel, pentru a comunica, ei pot vorbi (faţă în faţă, la telefon, la radio), scrie cărţi sau articole în ziar, pot face fotografii, pot filma, trimite scrisori prin poştă, prin fax, prin reţeaua Internet etc. Diversitatea mijloacelor de comunicare face posibilă exprimarea unor puncte de vedere diferite despre acelaşi eveniment.

Astăzi, putem transmite şi primi informaţii imediat, oriunde în lume. Datorită acestei rapidităţi, verificarea informaţiilor devine din ce în ce mai dificilă, atât pentru cei din media, cât şi pentru public. Comunicarea este indispensabilă, dar trebuie să comparăm şi să privim cu un ochi critic toate informaţiile care ne parvin.

Comunicarea se realizează pe trei niveluri: logic; paraverbal; nonverbal.

Dintre acestea, nivelul logic (deci cel al cuvintelor) reprezintă doar 7% din totalul actului de comunicare; 38% are

19

loc la nivel paraverbal (ton, volum, viteză de rostire) şi 55% la nivelul nonverbal (expresia facială, poziţia, mişcarea, îmbrăcămintea etc.).

Dacă între aceste niveluri nu sunt contradicţii, comunicarea poate fi eficace.

Dacă însă între niveluri există contradicţii, mesajul transmis nu va avea efectul scontat.

Tipuri de comunicare:

comunicarea intrapersonală. Este comunicarea în şi către sine;

comunicarea interpersonală. Este comunicarea între oameni;

comunicarea de grup. Este comunicarea între membrii grupurilor şi comunicarea dintre oamenii din grupuri cu alţi oameni;

comunicarea de masă. Este comunicarea primită de sau folosită de un număr mare de oameni.

Scopul comunicării:

să atenţionăm pe alţii; să informăm pe alţii; să explicăm ceva; să distrăm; să descriem; să convingem etc.

Pentru a descrie numeroasele înţelesuri ale comunicării pe care o folosim şi o trăim zilnic, folosim următorii trei termeni:

Forma comunicării Este un mod al comunicării aşa cum sunt vorbirea,

scrierea sau desenul. Aceste forme sunt distincte şi separate una de alta aşa

de mult, încât au sistemul lor propriu pentru transmiterea

20

mesajelor. Astfel, când semnele sunt făcute pe foaia de hârtie potrivit anumitor reguli (cum sunt cele ale gramaticii şi ortografiei), atunci noi creăm cuvinte sub „forma” scrierii.

Mediul comunicării Un mediu adesea poate implica utilizarea tehnologiei

aşa că acesta este dincolo de controlul nostru. Spre exemplu, o carte este un mediu care foloseşte forme ale comunicării precum sunt cuvintele, imaginile şi desenele.

Mass-Media Sunt acele mijloace de comunicare în masă care s-au

constituit într-un grup propriu. Binecunoscute sunt radioul, televiziunea, cinematograful, ziarele şi revistele. Toate acestea sunt distincte şi prin modul prin care pot include un număr de forme de comunicare (comunicate de presă, articole, spoturi publicitare etc.) Adesea termenul mass-media identifică acele mijloace ale comunicării bazate pe tehnologie care fac o punte între cel care comunică şi cel care receptează.

Libertatea de exprimare, fiind unul dintre fundamentele societăţii democratice, una dintre condiţiile de bază ale progresului şi dezvoltării fiecărui individ, este şi una dintre garanţiile esenţiale ale tuturor celorlalte drepturi şi libertăţi. Dezvoltarea, menţinerea şi protejarea democraţiei se află în corelaţie directă cu dimensiunile protecţiei dreptului la exprimare şi informare.

Instituţiile europene şi libertatea de exprimare Unul dintre cele mai prestigioase şi eficiente institute de

protecţie a drepturilor omului şi, implicit, a libertăţii de exprimare, îl constituie Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care pronunţă hotărâri în baza Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în repetate rânduri “rolul proeminent al presei într-un

21

stat de drept”. Insistând asupra faptului că rolul presei include comunicarea de idei şi de opinii, Curtea a respins în mod expres afirmaţia că „sarcina presei ar fi aceea de a difuza informaţii a căror interpretare trebuie lăsată cititorilor”. Pedepsele împotriva presei pentru publicarea de informaţii şi de opinii în chestiuni de interes public sunt intolerabile, cu unele excepţii foarte clar definite, pentru că altfel ar exista posibilitatea „de a descuraja jurnaliştii să discute public chestiunile ce afectează viaţa comunităţii”.

Curtea Europeană a accentuat în mod frecvent consecinţele unor restricţii îndreptate împotriva presei, considerându-le incompatibile cu art. 10 al Convenţiei Europene („Libertatea de expresie”). În activitatea de protecţie a dreptului stipulat în art. 10 al Convenţiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în repetate rânduri: „cu excepţia unor restricţii, libertatea de exprimare există nu doar în privinţa unor idei sau informaţii plăcute sau considerate inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care rănesc, şochează sau neliniştesc. Astfel o vor pluralismul, toleranţa şi spiritul de deschidere fără de care nu este societate democratică”. Aceasta înseamnă că art. 10 trebuie interpretat prin prisma apărării libertăţii de exprimare, chiar şi dacă informaţia răspândită cauzează daune intereselor statului sau unor grupuri ale populaţiei, întreprinderilor sau politicienilor.

Extinderea libertăţii de exprimare însă se află în corelaţie directă cu alte drepturi fundamentale, printre care un rol special îl ocupă dreptul persoanei la onoare, demnitate şi reputaţie profesională. Semnificaţia pe care o are acest drept în legislaţia ţării noastre coincide cu ceea ce, în mod normal, în legislaţia străină se include în formula „defăimare”. Pronunţând multiple hotărâri în cauze de defăimare, Curtea Europeană a stabilit mai multe reguli, de care trebuie să se ţină cont la elaborarea şi interpretarea legislaţiei naţionale.

Curtea Europeană a determinat trei grupuri de informaţii după conţinut: expresia politică, cea artistică şi cea comercială. Expresia politică este privită în sens larg, adică incluzând nu numai informaţiile privind alegerile, politicienii şi partidele

22

politice, ci şi orice altă informaţie privind chestiuni a căror clarificare pare a fi în interesul publicului. Într-un caz de defăimare este important să se determine contextul în care reclamatul a pronunţat sau a publicat expresia respectivă. Dacă expresia este considerată politică, ea trebuie protejată la un nivel superior. Dacă ea ţine de domeniul „politicii pure”, protecţia trebuie să fie maximă, iar posibilitatea acordării câştigului de cauză unui reclamant în defăimare – minimă.

Presei îi revine un rol important în informarea opiniei publice asupra chestiunilor de interes public şi de aceea trebuie să aibă o anumită libertate decizională atunci când comentează unele chestiuni de interes politic sau public. Curtea Europeană a stabilit: cu cât expresiile se apropie mai mult de „discuţii publice afectând viaţa comunităţii”, cu atât ele necesită mai multă protecţie de orice limitare. Se poate observa o legătură strânsă între caracterul expresiei (politică, artistică sau comercială) şi interesul public. Expresia politică este prezumată a ţine de interesul public. Prin urmare, gradul de interes public este un instrument de diferenţiere între diverse exemple ale expresiei din cadrul aceluiaşi grup (de exemplu, în cadrul expresiei politice separarea în „politica pură” şi alte forme este bazată anume pe interesul public diferit). Însă nu doar o expresie politică ţine de un interes public sporit, în unele cazuri şi informaţii din alte domenii pot ţine de un astfel de interes.

Persoanele particulare se bucură de un drept larg de a critica liderii politici, oficialităţile, guvernele şi instituţiile statale şi ele pot fi pedepsite pe cale civilă sau penală numai în cazul în care criticile lor sunt false din punct de vedere factologic sau excesiv de ofensatoare. În pofida faptului că regula generală prescrie egalitatea tuturor în faţa legii şi nediscriminarea, o societate democratică este nevoită să facă unele excepţii pentru indivizii cu anumite ocupaţii sau statut, necesare pentru a promova interesele societăţii în întregime. Limitele criticii acceptabile la adresa personalităţilor politice sau a organismelor guvernamentale sunt mai largi decât pentru persoanele particulare şi, în general, sunt mai largi atunci când nu sunt criticate persoane anumite.

23

Persoanele publice, în primul rând cele implicate în politică, au fost recunoscute ca persoane care au acceptat implicit un nivel sporit de atenţie şi de critică faţă de persoana lor, în schimbul posibilităţii de a juca un rol proeminent în viaţa şi dirijarea societăţii. Respectiv, ele trebuie să dea dovadă de o toleranţă sporită faţă de expresiile defăimătoare, iar instanţele judiciare trebuie să confirme aceasta prin deciziile lor, în care calitatea de politician este un impediment major pentru a câştiga un proces de defăimare. Bineînţeles, nu orice expresie la adresa politicianului trebuie tolerată. Sunt acceptabile numai expresiile ce se referă la activitatea lui politică sau care sunt relevante acesteia dintr-un anumit motiv. Curtea a mai precizat că reclamantul poate atrage asupra sa o critică deosebit de dură prin propriile acţiuni sau cuvinte.

Deseori instanţele judecătoreşti din ţară şi din străinătate sunt puse în situaţia de a găsi un echilibru între diferitele dispoziţii privind drepturile fundamentale ale omului. În domeniul informaţional problema cea mai stringentă este instituirea unui echilibru între dreptul la viaţa privată şi dreptul la libertatea de exprimare (inclusiv dreptul la informaţie). De reţinut, în context dispoziţia art. 19 alin. (3) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, conform căreia exercitarea libertăţii de opinie şi libertăţii de a primi sau de a comunica informaţii poate fi supusă anumitor limitări, stabilite în mod expres prin lege şi care constituie măsurile necesare:

respectării drepturilor sau reputaţiei altora; apărării securităţii naţionale, ordinii publice, sănătăţii

sau moralităţii publice. Dispoziţii similare conţin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 19 şi 29), Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului (art. 10) şi Constituţia României (art. 26 şi 33).

Nu se vor confunda încălcarea dreptului la viaţă privată şi lezarea onoarei şi demnităţii, chiar dacă între aceste categorii există o interconexiune strânsă. Lezarea onoarei şi demnităţii se poate produce prin difuzarea informaţiilor defăimătoare, care nu corespund realităţii, pe când încălcarea dreptului la viaţă

24

privată poate să se manifeste printr-o multitudine de acţiuni şi inacţiuni, inclusiv răspândirea unor informaţii care, deşi corespund realităţii, ţin de domeniul vieţii private şi nu puteau fi publicate sau divulgate decât cu consimţământul subiectului pe care-l privesc. Încălcarea dreptului la viaţă privată, sub aspectul abordat, se poate manifesta prin colectarea, prelucrarea, stocarea neautorizată şi divulgarea fără temei legal a informaţiilor despre viaţa personală, familială, intimă, despre starea sănătăţii şi alte aspecte ale vieţii particulare a omului.

Să presupunem că un jurnalist deţine informaţii veridice despre hobby-ul unei persoane, care constă în confecţionarea la domiciliu a substanţelor explozive. Însuşi faptul de a avea un hobby nu este condamnabil, dar având în vedere că prin acesta se urmăreşte un scop criminal şi se pune în pericol viaţa, sănătatea şi bunurile altor persoane, potenţialul pericol social devine prioritar dreptului la ocrotirea vieţii private şi îndreptăţeşte atenţionarea opiniei publice. Este admisibilă publicarea, în cadrul reportajelor, articolelor şi altor materiale jurnalistice, a informaţiilor ce permit identificarea persoanei reţinute, arestate, bănuite sau învinuite de săvârşirea unei infracţiuni? Prin informaţiile respective se aduce atingere dreptului la viaţa privată?

Informaţia despre săvârşirea unor fapte social periculoase, conform legii, nu poate fi secretizată, decât în cazuri specifice, expres prevăzute de lege, de exemplu în scopul protecţiei intereselor anchetei, al victimei.

În opinia noastră, persoana suspectată sau acuzată de săvârşirea unei infracţiuni nu poate împiedica difuzarea informaţiilor ce permit identificarea sa, inclusiv imaginea vizuală, pe motivul protecţiei dreptului la viaţă privată, or, interesul public pentru că descoperirea crimelor îndreptăţeşte acţiunea jurnalistului, făcând posibilă apariţia de noi martori, inclusiv persoane care să ofere inculpatului un alibi, de victime necunoscute anchetei, dovezi etc. În astfel de cazuri însă legea penală impune să se utilizeze cu maximă atenţie termenii juridici, evitându-se termenii gen „criminal”, „infractor” până la pronunţarea sentinţei de instanţă judecătorească. În plus, din

25

considerente de etică profesională, în cazul neadeveririi faptelor, se va comunica în cadrul aceleiaşi rubrici, la care a fost plasată informaţia anterioară, despre achitarea persoanei respective sau despre sistarea procesului în privinţa acestuia.

În unele ţări, codurile deontologice ale jurnaliştilor obligă mass-media să nu admită discriminarea persoanei sau a grupurilor de persoane în baza apartenenţei lor rasiale, etnice sau confesionale; de asemenea, să evite referinţele la asemenea apartenenţe (Australia, Austria, Germania, Norvegia, Marea Britanie). Multe redacţii de ziar recurg la serviciile avocaţilor, care examinează petiţiile cititorilor asupra publicaţiilor ce creează stereotipuri negative, în unele ţări există legi care interzic publicaţiile rasiste, propaganda şi/ sau declaraţiile provocatoare, care exprimă ură şi dispreţ faţă de anumite persoane şi grupuri în baza criteriilor enunţate mai sus.

Informaţia în era comunicării globale Ca urmare a dezvoltării mijloacelor electronice de

informare în masă şi a tehnologiilor de acumulare, prelucrare şi stocare a datelor, aspectele juridice şi etice ale problemei abordate capătă noi dimensiuni. Probabil, anume evoluţia tehnologiilor informaţionale şi problemele globale pe care le ridică aceasta au condiţionat orientarea doctrinei europene privind dreptul la viaţă privată la elaborarea măsurilor de protecţie împotriva imixtiunii în viaţa privată, în special prin intermediul tehnicii de calcul. A apărut chiar şi o noţiune specifică, şi anume: „protecţia datelor cu caracter personal”. Într-adevăr, dacă până nu demult datele despre persoane erau slab sistematizate şi dispersate pe diferiţi purtători materiali, care practic erau inaccesibili şi nu se supuneau prelucrării automatizate, iar deseori nici nu permiteau identificarea persoanei, acum amprentele informaţionale ale vieţii noastre private capătă o existenţa electronică personalizată. Începând cu datele despre circulaţia resurselor financiare în contul

26

bancar, convorbirile prin intermediul mijloacelor electronice moderne, corespondenţa electronică, adresele vizitate pe Internet, meniul programelor vizionate şi terminând cu cumpărăturile pentru care s-au efectuat achitări prin intermediul cărţilor electronice – toate informaţiile pot fi accesate la distanţă, oferind posibilitatea identificării sigure a titularului.

Condiţiile formării societăţii informaţionale, care duc la constituirea informaţiei ca principală bogăţie naţională, formulează şi noi provocări. Căutarea răspunsurilor adecvate la aceste provocări se efectuează pe parcursul a zeci de ani, iar primul răspuns legislativ a fost realizat în anul 1970 de landul german Hessen, unde a fost adoptată prima lege cu privire la protecţia datelor (Gezetz und Verordnungsblatt). La etapa actuală astfel de legi există practic în toate statele dezvoltate ale lumii. Fireşte, problema protecţiei datelor se inspiră direct din dreptul fundamental la viaţa privată dar, în unele state (Austria, Olanda, Portugalia), protecţia datelor este deja recunoscută ca un veritabil drept constituţional, apărând individul de excesele informatizării datelor.

Atât Consiliul Europei, cât şi autorităţile legislative ale Uniunii Europene (Comitetul de Miniştri şi Parlamentul European) au adoptat acte normative şi Recomandări privind acelaşi subiect, protecţia datelor cu caracter personal, în scopul armonizării legislaţiilor din diferite state. Conform art. 5 al Convenţiei pentru protecţia persoanelor referitor la prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, datele cu caracter personal care constituie obiectul prelucrării automatizate urmează a fi: obţinute şi prelucrate în mod corect şi legal; înregistrate pentru scopuri determinate şi legitime şi a nu fi utilizate într-un mod incompatibil cu aceste scopuri; adecvate, pertinente şi neexcesive în comparaţie cu scopurile pentru care au fost înregistrate; exacte şi, acolo unde este necesar, actualizate; păstrate sub o formă ce permite identificarea subiecţilor datelor respective pentru un termen nu mai mare decât cel necesar scopurilor pentru care au fost înregistrate datele.

27

Convenţia delimitează, în mod special, o categorie de date cu caracter personal extrem de sensibile şi prescrie ca informaţiile referitoare la originea rasială, opiniile politice, convingerile religioase şi alte convingeri, precum şi datele referitoare la sănătate sau la viaţa sexuală, pot fi prelucrate în mod automat numai dacă dreptul intern prevede garanţiile necesare. Convenţia stipulează aceleaşi condiţii şi pentru datele privind condamnările penale (art. 6).

În vederea asigurării unei protecţii eficiente a datelor cu caracter personal înregistrate în fişiere automatizate, se prescrie luarea măsurilor de securitate pentru prevenirea pierderii, distrugerii accidentale sau neautorizate a acestora, precum şi contra accesului, modificării sau difuzării neautorizate (art. 7). Şi, în sfârşit, art. 8 al Convenţiei obligă statele membre să adopte garanţii suplimentare pentru persoanele vizate, stabilind ca orice persoană trebuie să aibă posibilitatea: de a cunoaşte atât existenţa fişierului automatizat de date cu caracter personal, scopurile sale principale, cât şi identitatea şi reşedinţa permanentă sau sediul principal al proprietarului fişierului; de a obţine într-un termen rezonabil şi fără amânare sau cheltuieli excesive atât confirmarea existenţei sau inexistenţei în fişierul automatizat a datelor cu caracter personal ce o vizează, cât şi comunicarea acestor informaţii într-o formă inteligibilă; de a obţine, după necesitate, rectificarea sau distrugerea (ştergerea) datelor în cazul în care acestea au fost prelucrate cu încălcarea dispoziţiilor legale, ce asigură efectul principiilor articolelor 5 şi 6 ale Convenţiei; de a face recurs în situaţia în care nu i se răspunde la o cerere de confirmare sau, după caz, de comunicare, de rectificare sau de ştergere a datelor.

Pe măsură ce mass-media se informatizează, proces ce poate fi caracterizat ca global şi inevitabil, riscurile de conflict între dreptul la viaţă privată şi libertatea exprimării devin mai acute. Aplicarea regulilor protecţiei datelor cu caracter personal în informaţiile deţinute de către mijloacele de informare în masă dă naştere unor serioase dificultăţi şi întrebări, ca de exemplu:

– agenţiile de presă şi redacţiile transmit şi recepţionează în fiecare zi mii de informaţii, flux ce nu poate fi

28

dirijat fără ajutorul unor structuri informatizate. Art. 5 lit. (d) al Convenţiei pentru protecţia persoanelor în cadrul prelucrării automatizate a datelor cu caracter personal cere utilizatorilor să supravegheze ca datele personale să fie exacte şi, dacă este necesar, actualizate. Este practic imposibil să ne imaginăm în ce mod ar putea fi realizată această prevedere în activitatea mijloacelor de informare în masă, iar legea care nu poate fi executată este mai periculoasă decât inexistenţa legii;

– cum poate fi aplicat principiul „colectării loiale şi licite” în tehnicile de investigaţie?

– ar putea oare persoana vizată să-şi exercite drepturile când datele cu caracter personal sunt colectate şi înregistrate de către mass-media? Este ea autorizată să rectifice informaţiile eronate înregistrate în arhivele electronice?

– cum poate fi reglementat accesul direct al publicului la bazele de date ale presei?

Nu se pot da răspunsuri simple la aceste întrebări. Unii experţi invocă art. 9 alin. (2) lit b) al Convenţiei, conform căruia părţile contractante pot deroga de la principiile fundamentale ale protecţiei datelor cu caracter personal, atunci când aceasta este prevăzută de legea statului şi constituie o măsură necesară într-o societate democratică pentru protecţia persoanei vizate sau a libertăţilor altei persoane.

Aceasta excepţie autorizează părţile contractante să excludă datele prelucrate de către mass-media din câmpul de aplicare a legislaţiei privind condiţiile prelucrării automatizate a datelor personale, în scopul protecţiei libertăţii de exprimare (libertăţii presei). Totuşi, în cazul adoptării acestei soluţii, este necesar să se găsească drepturi compensatoare pentru persoana vizată, dat fiind faptul că dreptul de acces, rectificare şi ştergere îi sunt refuzate, iar mediile nu sunt obligate să respecte exigenţele cu privire la calitatea datelor, impuse altor utilizatori. Statele semnatare ale Convenţiei pentru protecţia persoanelor în cadrul prelucrării automatizate a datelor cu caracter personal nu au adoptat o soluţie unică, unele păşind pe calea extinderii legislaţiei cu privire la protecţia datelor

29

asupra informaţiilor deţinute de mass-media, iar altele optând pentru soluţia oferită de excepţia descrisă.

Deşi ar trebui să ne bucurăm de facilităţile ştiinţei, trebuie însă să vedem şi realitatea crudă. Noua tehnologie este folosită şi pentru dezvoltarea infracţionalităţii de orice fel, a reţelelor internaţionale ale crimei organizate, a terorismului. Evenimentele tragice din ultimii ani, în care au murit mii de persoane sau altele au fost afectate, au dovedit-o. Zilnic ziarele lumii scriu despre furturi de identitate prin contrafacerea documentelor personale, descoperirea de bancnote false puse în circulaţie, intrarea persoanelor neautorizate în reţelele de calculatoare ale unor mari companii sau instituţii departamentale pentru a sustrage informaţii sau chiar a le distruge, comercializarea de produse piratate etc. Bilanţul financiar al câştigurilor ilicite şi al pierderilor umane este şocant.

Deşi instituţiile statelor cu atribuţii în domeniile securităţii naţionale, ordinii publice au înţeles importanţa şi puterea cooperării internaţionale, atrag atenţia asupra necesităţii comunicării şi schimbului de informaţii operative pentru detectarea reţelelor criminale internaţionale şi anihilarea activităţilor ilicite, dar şi faptul că nu pot face faţă singure la problemele complexe din aceste domenii. Resursele bugetare restrânse, restructurările dar şi migraţiile de personal, au arătat că oficialii au fost nevoiţi să-şi împartă atribuţiile şi cu societatea civilă, prin colaborarea cu companiile private de securitate şi pază, de investigaţii şi detectivi particulari.

Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa, Turcia, unele state din Asia sunt doar câteva din cele mai importante locuri unde teroarea asupra populaţiei şi-a arătat faţa. Tot ele au arătat că deşi aveau informaţiile care i-ar fi putut scuti de suferinţă, nu le-au dat crezare. Comunicarea între structurile cu atribuţii în domeniul asigurării ordinii publice şi siguranţei a suferit lacune mari. Reacţia populaţiei s-a văzut în stradă, pe canalele de televiziune. În ultimii cinci ani s-au dezvoltat o multitudine de companii transnaţionale de protecţie şi pază, s-a creat o adevărată industrie de securitate şi securizare, au apărut noi tehnologii de supraveghere, de

30

detectare a persoanelor şi armelor pe timp de zi şi noapte, persoanele cu funcţii importante din domeniile politic, financiar, bancar etc. se folosesc tot mai des de bodyguarzi bine instruiţi. Multe firme, bănci şi instituţii financiare au început să apeleze la persoane juridice private autorizate ca să le fie supravegheate posibilele canale de scurgeri de informaţii, au protejat liniile de tehnică de comunicaţii prin introducerea de aparatură antifurt pe servere, personalul angajat este mult mai bine verificat, au limitat utilizatorii de informaţii cu caracter secret, şi exemplele pot continua.

Legislaţiile internaţionale şi naţionale s-au modificat şi s-au aliniat cât mai mult la cerinţele actuale, s-au adoptat noi reglementări.

Deschiderea porţilor pentru integrarea României în Uniunea Europeană nu poate avea decât un efect benefic: angrenarea structurilor statului şi instituţiilor private, într-un tot unitar, în lupta împotriva infracţionalităţii de toate genurile şi la menţinerea unei vieţi liniştite a populaţiei.

31

DE SA

Încă

trebuit să seconserva proformat în timposibil fără gândire, cei ar fi rămas oca o manifecare omul nasprimea mexistenţei sa

Curaimportante încununând că un om camodest, socfiind un om dşi a altora, oCa trăsăturtemperamengeneral umaîn principal, şi întâmplărimai potrivit

3. Tradiţii şi actualitate culturală

CURAJUL ŞI SPIRITUL CRIFICIU – COORDONATE ALE

PROFESIEI DE SALVATOR

Colonel Ştefan BEJAN Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă

de la primii săi paşi pe această Planetă omul a însoţească, în efortul său de a răzbate, de a-şi

pria fiinţă, pe lângă celelalte calităţi ale sale (care s-au p), de curaj. Progresul omenirii însuşi n-ar fi fost existenţa acestei calităţi: curajul în fapte şi în

curajoşi fiind preţuiţi, admiraţi şi respectaţi. Curajul „formă fără fond” în absenţa spiritului de sacrificiu, stare, în primul rând, a solidarităţii umane (fără de -ar fi răzbătut în confruntarea cu vicisitudinile şi

ediului care l-a înconjurat încă din primele clipe ale le). jul şi spiritul de sacrificiu sunt unele dintre cele mai trăsături etice umane, în general, cele două şi desăvârşind educaţia morală a unui om. Desigur re este caracterizat ca fiind cinstit, demn, generos, iabil, responsabil, virtuos etc., poate fi considerat ca e mare calitate. Însă încununarea acestor trăsături,

realizează curajul şi, la nevoie, spiritul de sacrificiu. i de personalitate (nu numai caracteriale ci şi tale) curajul şi spiritul de sacrificiu sunt calităţi ne, ele pot avea substrat genetic, dar se formează, prin educaţie şi prin confruntările concrete cu viaţa le ei. Sunt multe înţelesurile date curajului, însă cel mi se pare acela care îl defineşte ca fiind „forţa

32

morală de a înfrunta cu îndrăzneală primejdiile şi neajunsurile de orice fel”. Curajul este, deci, îndrăzneală, fermitate în acţiuni sau în manifestarea convingerilor, tărie de caracter, temeritate, bărbăţie. La rândul său, spiritul de sacrificiu este aşa cum denumirea îl atestă, starea moral - volitivă care permite omului renunţarea voluntară la ceva preţios, sau considerat ca atare, pentru binele sau interesul cuiva sau a ceva. A defini spiritul de sacrificiu doar ca jertfire de sine nu este deci nici corect şi nici complet. Spirit de sacrificiu înseamnă mult mai mult. Însemnă renunţarea la timp liber pentru a ajuta semenii ori a înfăptui ceva util lor, depunerea unor eforturi asidue în procesul propriei instrucţii spre a fi mai bun şi a corespunde exigenţelor profesiei, acţiuni concrete pentru a ajuta, a contribui pe măsura priceperilor şi a deprinderilor personale şi a bunurilor proprii la bunăstarea semenilor şi a societăţii, în general. Şi mai înseamnă, în ultimă instanţă şi în situaţii bine determinate, jertfa de sine, la care se ajunge, în opinia mea, numai în prezenţa unui devotament nemărginit pentru oameni şi a unei abnegaţii deosebite, calităţi sădite şi care cresc, cu adevărat, doar în prezenţa şi împreună cu celelalte trăsături morale pozitive.

Despre curaj înţelepciunea populară românească spune că „De omul cel viteaz şi moartea face haz” sau „La orice întâmplare, împotrivire mare şi curaj şi mai mare, iar nu întristare”. Este ştiut că există mai multe feluri de curaj: curajul de a înfrunta soarta, care este filozofie; curajul împotriva nevoilor, care este răbdarea; curajul în război, care este vitejie; curajul în întreprinderi, care este cutezanţă; curajul împotriva nedreptăţii, care este tărie; curajul împotriva viciului, care este severitate etc. În general, în viaţa de toate zilele este necesar să dăm dovadă de mult curaj: de curajul de a fi cinstit, de a te împotrivi ispitei şi viciilor, de a spune adevărul, de a fi ceea ce suntem cu adevărat şi de a nu pretinde să trecem drept ceea ce nu suntem, de curajul de a trăi cinstit prin propriile noastre mijloace şi de a nu duce o viaţă ruşinoasă prin mijloacele altora etc. Curajul este moştenit, dar şi cultivat, oţelit prin şcoala vieţii şi a încercărilor şi se manifestă în variate încercări, cu predilecţie în situaţii extreme „în cele mai mari primejdii s-arată inima cea mai mare”. În lupta armată, prin excelenţă, curajul se

33

află la el acasă, constituind o condiţie indispensabilă a obţinerii victoriei. Militarii cunosc şi cultivă cel mai bine acest adevăr, aşezând curajul la un loc de cinste în patrimoniul virtuţilor ostăşeşti. Nu poate fi creat un om curajos dacă nu va fi pus în situaţia de a da dovadă de curaj, indiferent cum: prin stăpânire de sine, prin exprimare dreaptă şi făţişă, prin suportare de încercări şi lipsuri, prin răbdare şi îndrăzneală, afirma un mare pedagog. Or, prin specificul meseriei lor, pompierii sunt permanent puşi la încercare, puşi în situaţia de a da dovadă de curaj. Nu este mai puţin adevărat că meseria de pompier nu-i singura care implică drept cerinţă esenţială, pe lângă profesionalism, existenţa curajului, însă este printre puţinele în care, pentru îndeplinirea atribuţiilor, sunt dese situaţiile în care chiar este nevoie de curaj. Obligaţiile profesionale ale personalului nostru au ca element definitoriu necesitatea înfruntării frecvente a unor medii şi factori de risc ridicat, care pun în pericol viaţa şi integritatea corporală. Regula de bază în cultivarea curajului nu o reprezintă identificarea sa cu acel tip de „curaj orb” specific oamenilor neinstruiţi, necunoscători, care acţionează la întâmplare, iar întâmplarea face ca uneori să şi reuşească (din această pricină curajul orb are şi susţinători), dar de cele mai multe ori să nu reuşească. Importantă este pentru noi conştientizarea riscurilor la care sunt supuşi cei care acţionează pentru salvarea oamenilor şi valorilor pe timpul incendiilor şi altor tipuri de situaţii de urgenţă. Iar conştientizarea este doar primul pas în cultivarea adevăratului curaj, ceilalţi paşi fiind parcurşi pe timpul instrucţiei, aplicaţiilor tactice şi chiar al intervenţiilor cotidiene. Numai aşa se formează şi se călesc caractere deosebite, oameni curajoşi care apreciază pericolul şi acţionează în cunoştinţă de cauză. Prin urmare, curajul constituie o trăsătură caracterială şi volitivă, în acelaşi timp, fiind un act preponderent voliţional numai în măsura în care nu trebuie să se facă abstracţie deloc de caracteristica sa conştientă.

Curajul stă la baza eroismului şi a spiritului de sacrificiu. Curajul în îndeplinirea misiunilor pompierilor poate merge până la jertfa de sine (aşa cum s-a întâmplat de-a lungul vremii), însă

34

nimeni nu are nevoie de gesturi gratuite, de sacrificii inutile. „Precum de la vitejie îndrăzneala cu socoteală este vitejie, aşa de este fără socoteală, nebunie se numeşte”, ne sfătuieşte peste timp Dimitrie Cantemir. Tot atât de adevărat este că în iureşul luptei cu greu pot fi cântărite şi puse în balanţă viaţa proprie în raport cu a viaţa altora şi cu valorile care trebuie salvate. Numai un înalt nivel de pregătire, experienţa solidă pot hotărî că mai de preţ este viaţa unui servant pompier decât a unei valori ce trebuia salvată. A se observa că nu am făcut referire la viaţa care trebuie salvată, viaţa celui ce trebuie salvat fiind considerată la pompierii din toată lumea valoarea supremă, în raport cu care propria viaţă este pusă pe planul doi. Iar această trăsătură defineşte şi particularizează profesia de pompier în rândul celorlalte. Sigur că mai există şi alte domenii în care viaţa semenilor este pusă pe primul plan, iar spiritul de sacrificiu poate merge până la jertfa de sine, însă nicăieri nu se manifestă cotidian, nu are amploarea şi importanţa pe care i-o acordă pompierii.

Curajul şi spiritul de sacrificiu sunt două valori fundamentale a căror promovare şi cultivare nu se constituie doar ca scopuri în sine. Ele răspund unor incontestabile necesităţi practice care asigură protecţia vieţii altora şi a bunurilor în situaţii de urgenţă, raţiunea de a fi a profesiei noastre. Pentru a reduce însă la un preţ cât mai mic sacrificiile umane de pe timpul intervenţiilor este necesară sacrificarea timpului şi a energiilor intelectuale şi fizice pe terenul de instrucţie. Este adevărat însă că există şi situaţii imprevizibile în care, cu toată pregătirea şi experienţa, se produc tragedii umane, uneori impresionante, aşa cum bine poate fi dat exemplul Mihăileşti – mai 2004. Au fost şi alte situaţii în care au pierit oameni obişnuiţi şi pompieri, victime ale neprevăzutului ori a întâmplărilor absurde (spre exemplu, la New York, pe 11 septembrie 2001, nimeni nu a putut să prevadă prăbuşirea, în scurt timp, a celor două turnuri cu sacrificiile umane cunoscute). Nu asemenea exemple am avut în vedere, deşi ele au generat şi pot genera discuţii în continuare.

35

Concluzionând, despre curaj şi spirit de sacrificiu se poate, teoretic, vorbi ca despre multe alte subiecte. Important pentru cei din profesia noastră, aceea de salvatori în situaţii de urgenţă, este însă manifestarea practică a acestor calităţi morale indispensabile. Iar pentru a se forma şi perfecţiona este nevoie de multă instrucţie (cu atât mai puţin sânge pe câmpul de luptă, cu cât este mai multă sudoare pe câmpul de instrucţie, spune o maximă familiară militarilor) şi educaţie. Natura produce puţini oameni curajoşi (şi aceia nu se văd de cele mai multe ori) însă educaţia formează un număr mare, spunea un înţelept al antichităţii. La fel se poate spune şi despre spiritul de sacrificiu: se formează în timp, cu migală, răbdare, tenacitate, mult talent pedagogic, prin insuflarea umanismului şi a solidarităţii umane, ataşament faţă de profesie, promovarea binelui şi a iubirii necondiţionate faţă de semeni. Se poate deduce suficient de clar cât de importante sunt cele două calităţi moral-volitive pentru profesia noastră. Ele îi dau conturul necesar şi o particularizează în ansamblul celorlalte profesii, se constituie în cheia îndeplinirii misiunilor. Dar nimeni nu trebuie să creadă nici un moment că sunt singurele calităţi necesare profesiei de pompier, lucru care nu a răzbătut în nici un moment al spuselor mele.

36

PRETORUL – ŞEFUL POLIŢIEI DE PLASĂ. Activitatea instituţiei reflectată în

documentele Preturii plasei Covasna din perioada interbelică

Consilier Cristina BARTOK

Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Covasna

Perioada interbelică s-a caracterizat prin mari schimbări la nivel administrativ, economic, politic. Odată cu Marea Unire de la 1918 se declanşează un proces intens de modificări în structura administrativă a ţării datorită atât unificării teritoriale cât şi a reorganizării administrative a judeţelor.

În acest context apare o structură administrativă nouă pentru vechiul regat dar existentă în Transilvania din sec. XIX, o subdiviziune a judeţului şi practic un intermediar între instituţia prefecturii şi cea a primăriei – pretura.

Prin Legea din 1925 se stabilesc atribuţiile pretorului, care nu pot fi separate de celelalte organe administrative: prefectura, primăria, notariatul comunal, poliţia.

În perioada interbelică, Ministerul de Interne coordona activitatea administrativă şi pe cea de poliţie, de aceea nu exista o delimitare clară a atribuţiilor administrative faţă de cele de poliţie.

Având în vedere textul legii ne putem da seama de complexitatea atribuţiunilor pretorului şi de interdependenţa instituţiilor menţionate mai sus.

„Pretorul stă sub ordinele directe ale prefectului. El este în plasă agentul puterii centrale, execută hotărârile consiliului şi ale delegaţiei judeţene şi îndeplineşte orice alte însărcinări date prin legi şi regulamente. Prefectul poate prin decizie scrisă să-i delege o parte din atribuţiunile sale, nu însă în mod permanent”.

Pretorul este şeful poliţiei din plasa sa. În această calitate, sub controlul prefectului, el ia măsuri pentru prevenirea

37

delictelor şi îngrijeşte de menţinerea ordinii şi siguranţei publice (străinii) – în caz de rebeliune, împotrivire la executarea legilor sau ordonanţelor legale sau alte evenimente neprevăzute care ar ameninţa ordinea publică şi siguranţa persoanelor şi a proprietăţilor.

Pretorul este ofiţer al poliţiei judiciare. Prefectul, ca delegat al autorităţii centrale, reprezintă în

judeţ întreg guvernul şi puterea executivă şi stă în legătură cu fiecare Minister pentru chestiunile dependente de fiecare departament. Pretorii sunt îndatoraţi a îndruma, supraveghea şi controla administraţia comunelor, casele comunale, scriptele de contabilitate, vor cerceta starea morală şi materială a populaţiei, igiena şi salubritatea comunelor, condiţiile economice şi culturale ale sătenilor şi vor lua măsuri de îndreptare.

Notarul este agentul autorităţii centrale. Este însărcinat cu aplicarea legilor şi regulamentelor, şi orice publicaţii de la puterea executivă, executarea dispoziţiilor privitoare la date statistice, executare măsuri de siguranţă şi poliţie. Şeful poliţiei administrative, primeşte plângeri pe care le poate cerceta şi constata1”.

În judeţul Trei Scaune au existat 6 preturi: Covasna, Buzăul Ardelean, Sf. Gheorghe, Baraolt, Tg. Secuiesc şi Ozun, documentele acestor instituţii constituindu-se în tot atâtea fonduri arhivistice.

În cadrul acestor fonduri se regăsesc informaţii despre reforma agrară din 1923, statistici agricole, recensăminte ale populaţiei plasei, acte privind eliberarea brevetelor de muncă, regulamente ale eforiilor comunale, inventare cu averea publică, situaţii privind starea drumurilor, a şcolilor, a serviciului de pază, a circumscripţiilor sanitare etc.

Pe lângă documentele create şi corespondenţa primită se regăsesc multe procese verbale ale şedinţelor consiliilor comunale, importante însă sunt rapoartele anuale ale pretorului referitoare la situaţia economică, socială, culturală a cetăţenilor din comunele plasei. 1 Legea de unificare administrativă din 14 iunie 1925, în Monitorul Oficial nr. 158 / 1925.

38

Luând în considerare textul legii şi diferenţele economice şi teritoriale între plasele judeţului Trei Scaune, cât şi faptul că instituţiei noastre nu i-a parvenit întreaga cantitate de arhivă creată în perioada cât au funcţionat aceste instituţii, informaţiile pe care le putem valorifica din aceste fonduri nu ne pot totuşi oferi o imagine completă a activităţii desfăşurate de aceste instituţii.

Există, ca şi în alte cazuri de altfel, instituţii de acelaşi gen a căror arhivă a fost prelucrată de creator, cazul preturii Sf. Gheorghe şi Baraolt, sau care nu au fost prelucrată deloc parvenind instituţiei noastre legată în pachete, cazul preturii Buzăul Ardelean, sau prelucrate parţial, cazul plaselor Tg. Secuiesc şi Covasna.

Din toate aceste fonduri administrative ne-am oprit asupra fondului Pretura plăşii Covasna deoarece prin modul în care a fost structurat de creator, face posibilă o analiză mai bună a atribuţiunilor pe linie de poliţie ale pretorului.

Fondul Pretura plăşii Covasna cuprinde documente din perioada 1900 -1950. Majoritatea acestor documente sunt din perioada 1918 -1950, fondul având doar 10 dosare pentru perioada 1900 -1918. Documentele sunt scrise în limba română şi maghiară pentru perioadele 1900-1922 şi 1940-1946, fondul având astăzi 5,6 m.l.

Atribuţiile pretorului erau: menţinerea siguranţei publice (controlul străinilor care tranzitau sau se stabileau pe teritoriul plasei Covasna) şi ordinii publice (acordarea certificatelor de bună purtare, a autorizaţiilor pentru diverse întruniri, supravegherea respectării legilor), constatarea contravenţiilor şi infracţiunilor în urma sesizării notariatelor sau a secţiilor de jandarmi, recensământul vehiculelor, constatarea stării de spirit a cetăţenilor din comunele plăşii, coordonarea activităţii secţiilor comunale de jandarmi.

În ceea ce priveşte fondul Pretura plasei Covasna, documentele referitoare la controlul străinilor şi a situaţiei contravenţiilor pentru perioada 1922-1937 au fost arhivate separat, în ordine cronologică.

39

Date privind situaţia cetăţenilor străini sunt regăsite în întregul fond deţinut, cele arhivate separat sunt dosarele personale ale acestor cetăţeni iar cele de contravenţii sunt dosare de urmărire a contravenienţilor cuprinzând declaraţii, reclamaţii, hotărâri judecătoreşti.

Documentele referitoare la controlul străinilor sunt de departe cele mai numeroase având în vedere celelalte atribuţii de poliţie, dar şi cele mai diverse ca gen al documentelor şi al informaţiilor. Ca genuri de documente regăsim în acest fond: interogatorii privind identitatea, averea şi scopul deplasării cetăţeanului; registre de evidenţă a cetăţenilor străini; cereri pentru acordarea cetăţeniei; bilete de liberă trecere, corespondenţă privind situaţia unor cetăţeni străini, circulare şi instrucţiuni privind controlul acestor cetăţeni etc. Informaţiile privind cetăţenii străini se referă la: persoanele care s-au stabilit pe teritoriul plasei, la cei care tranzitează teritoriul plasei, refugiaţii de război, averea şi modul în care îşi câştigă existenţa aceşti cetăţeni, trecerea frauduloasă a frontierei, etc.

Pretorul, ca şef al poliţiei, trebuia să aibă în vedere îndeplinirea formalităţilor referitoare la înregistrarea cetăţenilor străini, dar şi respectarea unor principii de bază în munca de poliţie, aşa cum reies din ordinul circular din 9 martie 1936 privind controlul străinilor:

„În afară de actele menţionate în ordinele de mai sus se vor comunica referinţe detaliate şi complete asupra antecedentelor, purtării şi sentimentelor manifestate de străin, faţă de ţara noastră.... 19. atragem atenţiunea că rolul Poliţiei nu se mărgineşte numai la înregistrări, aprobări sau respingerea cererilor ce se prezintă de către străini, ci vă rugăm insistent să luaţi măsuri ca organele poliţiei şi preturile să supravegheze îndeaproape activitatea străinilor, din punct de vedere al ordinii publice şi siguranţei statului, informând la timp organele superioare....20. vă mai facem atenţi asupra executării dispoziţiilor referitoare la supravegherea străinilor cu drept de şedere dar fără drept de executare a profesiei, acestea fiind de o importanţă capitală pentru protejarea muncii elementului românesc, destul de numeros şi bine pregătit.

40

Numai astfel se va putea înlătura şomajul, care dă loc la împovărarea bugetului statului prin ajutoarele acordate2”.

În acest sens există statistici privind averea acestor cetăţeni care în cazul a circa 20% este consistentă, peste 50 de jugăre, ceilalţi străini înregistraţi având drept de executare a profesiei sau tranzitau teritoriul plasei.

Din statistica pe care o deţinem reiese clar că majoritatea cetăţenilor străini maghiari sunt de fapt foşti cetăţeni români de etnie maghiară care după 1918 au emigrat în Ungaria3.

De asemenea, dacă în perioada 1924 – 1930 majoritatea acestor cetăţeni străini erau de cetăţenie maghiară, ulterior sunt înregistraţi cetăţeni iugoslavi, cehoslovaci, austrieci, ruşi, veniţi majoritatea la muncă, fiind muncitori calificaţi cum este cazul celor angajaţi de Societatea Comercială Ardeleană din comuna Comandau4.

Numărul acestor cetăţeni a crescut semnificativ spre sfârşitul perioadei interbelice, apogeul fiind în luna august 1937 când s-au înregistrat 85 de cetăţeni străini aflaţi pe teritoriul plasei Covasna, în general numărul acestora fiind relativ mic.

Având în vedere atenţionarea din ordinul circular din anul 1936 şi situaţia de astăzi a forţei de muncă româneşti merită amintită corespondenţa purtată cu Ministerul de Interne.... privind controlul muncitorilor agricoli bulgari care veneau în judeţ pentru muncă sezonieră, astfel încât după intrarea pe teritoriul României, acestea să ajungă acolo unde au contractul de muncă fiind foarte atent supravegheaţi5.

Pentru realizarea în bune condiţii a acestei atribuţii pretorul avea îndatorirea să realizeze raportări lunare către Inspectoratul de poliţie Cluj, în care se specifica cetăţenia persoanei, data venirii şi data plecării, starea civilă şi profesia.

2 Direcţia Judeţeană Covasna a Arhivelor Naţionale, fond Pretura plăşii Covasna, dos.67, f.2. 3 Ibidem, ff. 144-148. 4 Ibidem, f. 193. 5 Ibidem, f. 23.

41

De asemenea în cazul în care un cetăţean străin nu mai era găsit la reşedinţa declarată, pretorul trebuia să anunţe această situaţie la forul menţionat mai sus.

Se pare că având în vedere multitudinea de atribuţii, acest lucru nu se afla printre priorităţile pretorului plasei Covasna deoarece în anul 1931 în urma sesizării Poliţiei Sf. Gheorghe de către pretor a dispariţiei unui cetăţean ungur, aceasta la rândul ei semnalează Prefecturii judeţului Trei Scaune întârzierea cu care s-a făcut sesizarea (6 ani de la dispariţie) şi cere să fie luate măsuri pentru îndreptarea situaţiei la nivelul preturii plăşii Covasna6.

De altfel această situaţie de sesizare a unor probleme din interiorul aceluiaşi minister, se regăseşte şi în conflictul pe care pretorul de data aceasta a trebuit să-l medieze între prefectură şi notariatul comunal Brateş unde s-au constat abateri grave în desfăşurarea activităţii7.

Starea de fapt a fost declanşată de conflictul dintre primarul şi notarul comunei la care s-a adăugat şi o serie de reclamaţii venite de la cetăţenii comunei.

Un caz special îl reprezentau refugiaţii ucraineni după primul război mondial şi refugiaţii polonezi după anul 1939.

În primul caz se semnalează plecarea a 10 refugiaţi din comunele plasei, ei fiind supravegheaţi mai atent decât alţi cetăţeni străini din motive politice8.

Despre refugiaţi polonezi s-a depistat o singură mărturie şi anume că 2 cupluri s-au refugiat în comuna Comandău după ocuparea Poloniei, statul român asigurându-le şi mijloace de trai conform adresei nr. din 19409.

Din documentele deţinute de la această instituţie reiese clar controlul şi asupra cetăţenilor români din alte judeţe,

6 Ibidem, fond Prefectura judeţului Trei Scaune, inv. nr. 2, dos.13, f.120. 7 Direcţia Judeţeană Covasna a Arhivelor Naţionale, fond Pretura plăşii Covasna, dos. 45, ff. 48-52. 8 Ibidem, dos.16, f. 10. 9 Ibidem, dos. 104, f. 25.

42

activitate realizată cu ajutorul secţiilor de jandarmi comunale şi a Biroului de poliţie Sf. Gheorghe10.

Instituţia preturii avea deci datoria nu numai să înregistreze persoanele străine care tranzitau sau se stabileau pe teritoriul plasei, dar să le şi supravegheze activitatea iar în cazul refugiaţilor să le asigure cazare şi servicii medicale sau de altă natură.

Având în vedere activitatea de control şi asupra ordinii publice, pretorul trebuia să aprobe orice întrunire care avea loc în comunele plasei.

Aceste cereri erau adresate mai întâi primarului comunei unde avea loc evenimentul care îşi dădea acordul pentru desfăşurarea acelei activităţi urmând ulterior să fie aprobată de pretor11. În cazul în care aceste întruniri aveau ca scop şi strângerea de fonduri pentru, de exemplu, repararea unei şcoli, construirea de monumente etc., atunci organizatorii trebuiau să prezinte după ce evenimentul avea loc un bilanţ, din care reieşea dacă activitatea a fost profitabilă sau nu12.

O altă atribuţie a pretorului o constituia constatarea contravenţiilor şi infracţiunilor care erau sesizate de secţiile de jandarmi şi notariatele comunale. Există, ca şi în cazul dosarelor cetăţenilor străini, şi dosare cu contravenienţii. Numărul mic de dosare nu reflectă din păcate situaţia reală. Pentru o perioadă de 15 ani nu există decât 19 dosare13.

În general, este vorba despre contravenţii la legea repausului duminical, legea circulaţiei rutiere şi tulburarea ordinii publice.

Este totuşi de subliniat colaborarea dintre instituţii din cadrul Ministerului de Interne, pretura, notariatul şi postul de jandarmi arondat comunei unde avea loc contravenţia sau infracţiunea.

Informaţii despre infracţiuni sunt în general precare, ele se referă mai ales la infracţiuni comise de persoane din alte judeţe. Din corespondenţa purtată cu Prefectura judeţului Trei 10 Ibidem, f. 46. 11 Ibidem, dos. 21 ff. 42-44. 12 Ibidem, f. 54. 13 Ibidem, dos. 14, f. 112.

43

Scaune şi Brigada de Siguranţă Sfântu Gheorghe majoritatea acestor infracţiuni sunt furturi din avutul privat14.

În acest sens, Pretura plăşii Covasna se implica şi în urmărirea persoanelor căutate pentru comiterea unor contravenţii sau infracţiuni. Din corespondenţa avută cu Prefectura judeţului Trei Scaune reiese urmărirea unor persoane pentru neplata unor amenzi de circulaţie, urmărirea unor străini intraţi în ţară care nu au mai ajuns la punctele de frontieră, cum este cazul adresei nr. 1197/1927 prin care se semnala dispariţia a 13 cetăţeni, majoritatea cetăţeni ruşi, şi se solicita începerea procedurilor de urmărire a acestora pe teritoriul plăşii Covasna15.

Pe lângă aceste atribuţii strict legate de munca de poliţie, pretura trebuia să îndeplinească atunci când regimul politic o impunea şi acţiuni de cenzurare a presei.

Prin adresa nr. 14951 din 20 septembrie 1939 sunt transmise 16 subiecte la care presa locală nu poate face referire în paginile publicaţiilor locale16.

De asemenea, pretorul trebuia să urmărească răspândirea anumitor broşuri care nu aveau avizul Serviciului Cenzurei din Ministerul de Interne, cum este cazul lucrării lui Mircea Popescu -„Rezolvarea problemei rurale”17.

Activitatea instituţiilor administrative în perioada interbelică a fost mult mai complexă decât cea de astăzi prin multitudinea de atribuţii avute dar şi prin interdependenţa de alte instituţii în desfăşurarea activităţilor administrative.

Instituţia preturii a fost desfiinţată în anul 1950, atribuţiile de poliţie la nivelul comunelor fiind preluate de posturile de poliţie comunale, care se subordonau inspectoratului judeţean aferent zonei respective.

Instituţia preturii a fost desfiinţată în anul 1950, atribuţiile de poliţie la nivelul comunelor fiind preluate de posturile de poliţie comunale, care se subordonau inspectoratului judeţean aferent zonei respective. 14 Ibidem, dos. 7, vol. 2, f. 17-23. 15 Ibidem, f. 59. 16 Ibidem, dos. 86, f. 30. 17 Ibidem, dos. 86, f. 34.

44

EDUCAŢIA MULTICULTURALĂ ÎN INSTITUŢIILE DE ÎNVĂŢĂMÂNT ALE

MINISTERULUI ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

Comisar-şef Marian NENCESCU

Direcţia Informare şi Relaţii Publice

1. De la globalizare la pedagogia diversităţii culturale

Moto:

„Alimentată cu cinci mii de limbi şi zece mii de tradiţii distincte, diversitatea culturală este considerată caracteristică firească a lumii în care trăim. Ea există indiferent de voinţa şi aspiraţiile noastre. Diversitatea ne deschide calea dezvoltării şi constituie cea mai mare provocare a lumii în care trăim”.

Acad. Mircea Maliţa

Lumea în care trăim este determinată de conceptul „diversităţii culturale”. Aceasta presupune deopotrivă cunoaşterea, dar şi acceptarea varietăţii culturale, accesul liber la culturile locale. Se poate spune chiar că obiectivul principal social este reprezentat de multiplicarea şi diversificarea culturilor în libertate. Acesta constituie „programul geomodernităţii”, aşa cum a fost definit de acad. Mircea Maliţa în lucrarea „Zece mii de culturi, o singură civilizaţie” (Editura „Nemira”, Bucureşti, 1998).

Premisele acestei multiplicări instantanee a civilizaţiilor le găsim în fenomenul de globalizare. Este ca şi cum „ai arunca un năvod peste omenire, o plasă care s-o ferească de dezintegrare” ( 5). Premizele globalizării culturale sunt asigurate

45

de comunicarea instantanee şi nelimitată a informaţiei, reţeaua mondială financiar–bancară şi sistemul generalizat al instituţiilor politice şi de securitate.

Într-un cuvânt, „strângem planeta cu năframe şi năvoduri globalizatoare” (acad. Mircea Maliţa).

Cum asigurăm în acest complex mondialist identitatea culturală a indivizilor şi a grupurilor sociale?

Ce şanse au „planurile de viaţă” individuale şi care sunt acele mecanisme democratice care pot să salveze „identitatea culturală”? Răspunsul îl găsim într-o abordare de tip liberalist a fenomenului cultural, bazată pe trei principii. Acestea au fost sintetizate de Adrian Miroiu, în lucrarea „Filosofia fără haine de gală” (Bucureşti, Editura All, 1988).

Iată, deci, câteva soluţii: să lăsăm „minorităţile” să-şi urmeze propria voinţă, fără limite şi îngrădiri artificiale; toleranţa reprezintă, în cel mai bun caz, o formă de limitare socială; să nu acceptăm ca discriminarea, de orice natură, să domine viaţa publică; nediscriminarea produce de la sine obligaţii şi datorii; afirmarea multiculturalismului reprezintă „recunoaş-terea celor diferiţi”.

Cu alte cuvinte, preţuirea diferenţelor de cultură este un semn de umanitate superioară, un argument că „lumea este suma vieţilor noastre, ale tuturor” (5).

De aici, din aceste principii, derivă şi modul de abordare a „pedagogiei diversităţii”. Şcoala nu mai este un „Pat al lui Procust” care produce copii la indigo ale unui singur model cultural, ci devine principalul laborator de cultivare a diversităţii culturale.

Sub presiunea globalizării, cultura încetează să rămână un „tezaur” imuabil, o sumă de valori materiale şi spirituale închistate, rupte de realitate şi care ne conduc spre o admiraţie pioasă. Din contră, multiculturalismul presupune varietate, viziune pluralistă, dinamism şi prospeţime. „Cumulul cultural trezeşte în noi multiple nevoi spirituale şi ne deschide noi posibilităţi. Cultura naşte

46

cultură”, afirma Constantin Cucuş, în lucrarea „Dimensiuni culturale şi interculturale” (Iaşi, Editura Polirom, 1998).

Potrivit din perspectivă mai largă, raportul identitate – diversitate culturală are ca temei mitul modernităţii (3).

Se consideră modern tot ce se încadrează în tiparul cultural occidental (libertăţi individuale, obsesia justiţiarismului, viziunea laică asupra lumii). De aici şi goana după aşa-zisa „standardizare culturală” reprezentată, la modul cel mai simplist, prin cultura de tip „Mc Donald’s şi Coca-Cola”. Grupuri etnice şi chiar naţiuni sunt pe cale să-şi construiască un sistem cultural imaginar, un fel de mecanism imagologic care să le permită să aspire la „statutul de inferioritate culturală”, care ar acorda celor puternici, îndreptăţiţi, „dreptul” să-i civilizeze. Se procedează, la scară planetară la fel cum odinioară colonialiştii spanioli îi „evanghelizau”, cu sabia şi cu ştreangul, pe indigeni. Doar mijloacele sunt altele, mai „subţiri”, în raport cu lumea în care trăim.

Între statutul de naţiune mitică, fondatoare, civilizatoare, pe care şi-l asumă astăzi unele state hiper-puternice, interesate vital să-şi impună „modelul cultural unic” şi mitul „egalităţii în diversitate” este o prăpastie, nu doar politică ci, în primul rând de resurse şi tehnologie. De regulă, cei care propun modelul „universalităţii culturale occidentale” au şi mijloacele să susţină acest proiect. Motivaţia pare plauzibilă – mai sunt încă popoare, grupuri etnice etc. „întârziate” care trebuie ajutate să devină „ca toţi ceilalţi”. Această regulă este veche de când „lumea”: Denigrează-i pe cei oprimaţi – constituie baza conceptului de „civilizaţie universală” (3).

2. Românii şi contactele culturale

Moto:„Descoperirea altora înseamnă descoperirea relaţiilor, iar nu a barierelor”.

Claude Levi-Strauss

Civilizaţia românească este una de tip tradiţionalist. „Crescuţi din pământ”, cum spunea Nicolae Iorga, românii şi-au construit un mod de viaţă propriu, care le-a permis să-şi păstreze identitatea şi să le asigure traiul curent.

47

La contactul cu alte grupuri etnice, fenomen specific nu doar în Ardeal, dar şi în alte regiuni ale ţării, românii au absorbit trăsăturile etnice identitare ale grupurilor „conlocuitoare” şi le-au cotropit în marele creuzet care este naţiunea.

O naţiune este superioară grupului etnic pentru că vizează populaţia majoritară, delimitată la un anume teritoriu, în interiorul căruia se desfăşoară o viaţă economică (2). Raportul majoritari – minoritari, în cadrul unei naţiuni distincte, cum este cea română, se poate sintetiza în raportul „donator” – „receptor”, cu menţiunea că modelele culturale şi trăsăturile etnice asimilate sunt reversibile.

Cercetări sociologice recente (1994 – Institutul de Sociologie al Academiei Române – n.a.), efectuate în judeţele Harghita şi Covasna, cu populaţie majoritar maghiară, relevă că deşi minoritari numeric, românii manifestă „deschidere, ospitalitate, având ce învăţa de la majoritari şi oferind cu generozitate din harul cu care au fost dăruiţi” (2).

Din păcate, aceste tendinţe fireşti, de apropiere şi dialog etnic sunt frânte din faşă chiar pe plan educaţional, prin adoptarea unui sistem de învăţământ ce promovează separarea pe criterii etnice.

Un studiu „de caz” efectuat de prof. Dan Tănasă în câteva unităţi şcolare din judeţele menţionate ( 6) relevă în esenţă un grad redus de toleranţă interetnică, rezultat direct din aplicarea sistemului de separare pe criterii etnice a instituţiilor publice de învăţământ. Pe scurt, s-a aplicat „scala distanţei sociale”, a sociologului american Emory Bogardus metodă utilizată încă din anii 1920 – 1930, în SUA pentru a măsura intensitatea prejudecăţilor rasiale şi naţionale.

Adaptată la modelul românesc „Scala Bogardus” a utilizat următorii itemi:

„Accepţi, de bună voie şi cu plăcere ca un român (maghiar, ţigan, evreu etc.) să-ţi fie

– rudă prin alianţă (căsătorie); – prieten personal sau coleg de şcoală; – vecin; – cetăţean al ţării;

48

– turist; – exclus ca vizitator, să nu-i calce măcar piciorul pe

aceste meleaguri”. Rezultatele relevă că dacă în planul apropierii

nemijlocite (rudă, prieten, vecin, coleg) toleranţa este relativ normală, semn al unei îndelungi convieţuiri, în ce priveşte categoriile (cetăţean, turist sau „exclus ca vizitator”) opiniile sunt adesea tranşate, în sensul unui grad sporit de intoleranţă. Scorul negativ reprezentat de itemul „Pe cine aţi vrea să daţi afară din ţară” relevă că opinia generală nu merge chiar atât de lin spre convieţuire, ci din contră, la şcolile „monoculturale” numărul intoleranţilor este dublu faţă de cel al elevilor din şcolile mixte (6).

Din păcate, aceleaşi valori mari ale lipsei de înţelegere faţă de conaţionali se manifestă şi la categoria „colegi de clasă”. Elevii de la şcolile monoculturale sunt, de departe, cei mai intoleranţi, în vreme un procent foarte mic de elevi proveniţi din aceste şcoli sunt, cu adevărat, multiculturali.

Care ar fi, în opinia pedagogilor, căile de stopare a acestui fenomen cu adevărat îngrijorător şi de instaurare şi promovare a unui climat cultural interetnic normal?

În primul rând se recomandă schimburile culturale, realizate prioritar, prin mijloace nonverbale – muzică, arte plastice, dans. Iată şi câteva proiecte de succes, promovate de către Casa Corpului Didactic din judeţul Harghita:

– concursul de desene „Hristos a înviat”; – spectacolul „Miraj folcloric”; – schimbul de experienţă „Ucenicie în arta plastică”; – concert de colinde „Naşterea ta, Hristoase”; – editarea pliantului „Evantai intercultural odorheian”; – masa rotundă cu tema: „Interculturalitatea

europeană”, cu participarea unor cadre didactice de la Liceul Teoretic „Marin Preda” şi Şcoala Normală „Benedek Elek”.

Ceea ce se desprinde din aceste succinte trimiteri spre spaţiul educaţional românesc este că, în pedagogia diversităţii

49

culturale, rolul şcolii rămâne hotărâtor. Fără un program educaţional coerent, construit la nivel naţional, având la bază principiile multiculturalităţii şi respectului interetnic nu putem să promovăm în spaţiul european. Rezultatele aplicării „Scării Bogardus” relevă că educaţia în şcoli separate pe criterii etnice „creează o mare distanţă socială între membrii aceleiaşi comunităţi” şi nu promovează principiile Uniunii Europene referitoare la diversitatea culturală (6).

3. Parteneriatul şcolar în sprijinul comunităţilor

etnice

Moto: „A vedea şi a gândi propria comunitate izolat de

celelalte comunităţi nu este doar o simplă eroare, ci o greşeală gravă, atât la nivelul moralei sociale, cât şi la nivelul realităţii care adesea oferă propriile lecţii şi sancţiuni”.

Lavinia Bârlogeanu, din lucrarea: „Strategii identitare şi interculturalitate în spaţiul românesc”

Trăim într-un spaţiu intercultural. Aflăm adesea de pe

stradă, din familie sau chiar de la şcoală că ţiganii „înşeală, sunt speculanţi, atunci când se ocupă de comerţ”, sau „sunt bine organizaţi, au reţele la fel ca ungurii şi evreii. Pe scurt, „noi românii” sau, după caz, „noi, ungurii” nu suntem „ca ţiganii”. Chiar şi atitudinea faţă de Dumnezeu e diferită la ei „Ţiganii jură pe El, dar văd în biserică locul de unde pot doar primi, nu unde pot şi da”.

Să recunoaştem că sunt prejudecăţi comune, iar acestea sunt dintre cele mai blânde.

Un aspect fundamental pentru orice etnie este recunoaşterea apartenenţei. În cazul ţiganilor (termenul de rromi, de esenţă cultă, este mai degrabă un eufemism, utilizat fără justificare temeinică în plan cultural şi istoric) auto-identificarea este esenţială deoarece „îi poate ajuta să se

50

debaraseze de mentalitatea de dominaţi şi să beneficieze de o discriminare pozitivă” (1).

Locul ideal pentru cultivarea valorilor interculturale, pentru depăşirea barierelor reprezentate prin clişee, stereotipii şi prejudecăţi de natură etnică, rămâne deocamdată şcoala.

Fie că este vorba de o instituţie publică, confesională sau „de organizaţie”, şcoala „rămâne răspunzătoare”, în plan educaţional şi civic de ceea ce produce în şi pentru societate” (4).

Parte integrantă a sistemului de învăţământ românesc, unităţile şcolare ale M.A.I. sunt şi ele supuse procesului firesc de schimbare. Dacă scopul final al învăţării, respectiv standardizarea capacităţilor de bază rămâne constant, aplicaţiile de conţinut devin tot mai negociabile şi instabile, în funcţie de profil, durata ciclului de pregătire, şi nu în ultimul rând de nivelul intelectual şi ritmul individul ale elevilor/ studenţilor.

Pe plan naţional, tendinţa este către descentralizarea sistemelor şcolare, delegarea deciziei de la autorităţile centrale spre cele locale având drept consecinţă directă creşterea independenţei decizionale a conducerii şcolii faţă de nivelurile ierarhice superioare ale sistemului şcolar. Nu acelaşi lucru este valabil şi în cazul învăţământului din unităţile de profil ale M.A.I.

Poate că şi sub acest aspect, ar mai trebui să schimbăm unele prejudecăţi. Şansa de supravieţuire a unor instituţii de învăţământ aflate acum în pericol de autodizolvare – cum este cazul, de pildă, al liceelor („de poliţie”, cum li s-a spus în mod curent) – ar putea veni chiar de la comunităţile locale, primele interesate în păstrarea şi întărirea prestigiului acestui tip de unităţi şcolare.

În ce priveşte aria curriculară, includerea unor teme legate de formele de cultură şi civilizaţie specifice „rromilor” ar putea fi o alternativă, mai ales în primul rând în zona dedicată educaţiei civice.

Relaţia poliţist – comunitate poate cuprinde inclusiv referiri la situaţii de viaţă ce fac apel la valorile fundamentale ale eticii comunităţii de rromi „bine/ rău”, „cinstit/ necinstit” etc.; adaptări ale unor teme privind modul de viaţă şi „filosofia” specifică acestei minorităţi etnice; relatări despre viaţa de

51

nomazi a etniei ţiganilor, sistemul de valori sociale, căsătoria şi relaţiile interumane din cadrul comunităţii.

Toate aceste trimiteri au rolul de a cunoaşte, înţelege şi chiar a interpreta cultura minorităţilor etnice. Fără aceste instrumente, orice poliţist care îşi desfăşoară activitatea într-o zonă multietnică este net dezavantajat.

Se consideră cultură organizaţională totalitatea valorilor, credinţelor, reprezentărilor, înţelesurilor şi modelelor sociale şi umane care se coagulează în interiorul şi în afara organizaţiei respective şi care sunt transmise sub formă normativă tuturor membrilor, cu convingerea că acestea sunt corecte şi că reprezintă cu adevărat comunitatea respectivă (4).

Fac parte din acest complex socio-uman simbolurile, sloganurile, ritualurile, ceremoniile, modelele comportamentale, inclusiv limbajul specific. Luate în parte, fiecare din aceste elemente pot fi detaliate. Esenţial este ca ele să cuprindă valorile, reprezentările şi credinţele împărtăşite de toţi membrii comunităţii.

O situaţie aparte o au agenţii şi ofiţerii M.A.I. care nu aparţin comunităţii respective. Pentru a-i sprijini, trebuie găsite mijloace şi metode de a cultiva, încă din şcolile de specialitate, elementele de identificare specifice fiecărui tip de cultură, inclusiv metodele de adaptare la unele situaţii cu totul schimbătoare.

52

BIBLIOGRAFIE:

(1) Bârlogeanu, Lavinia, Strategii identitare şi

interculturalitate în spaţiul românesc, Bucureşti, Editura „Humanitas – Educaţional ”, Editura „Educaţia 2000+”, Colecţia „Cercetare – dezvoltare”, 2005, p. 124 cu ilustr.;

(2) dr. Cobianu-Băcanu, Maria, Aspecte ale contactului

dintre culturi în judeţele Harghita şi Covasna – În „Angustia”, nr. 10 (Istorie–Sociologie), Sfântu Gheorghe, 2006, p. 265 – 275;

(3) Gonzales, Jose Marin, Globalizare, neoliberalism,

educaţie şi diversitate culturală. În „Identitate şi globalizare. Actele Congresului Internaţional Identitate şi globalizare”, 1 – 3 iunie 2005, Bucureşti, coordonator: Lavinia Bârlogeanu, Bucureşti, Editura „Educaţia 2000+”, ,,Editura „Humanitas Internaţional”, 2005, p. 116 – 122;

(4) Iosifescu, Şerban şi Rogojinaru, Adela, Luminiţa,

Parteneriat şi dezvoltare şcolară în comunităţi cu rromi – ghid managerial, Editura „Corint”, Colecţia „Şanse egale” 2000, p. 72 cu ilustr.;

(5) Nedelcu, Anca, Pedagogia diversităţii culturale –

aspiraţii şi realizări. În „Identitate şi globalizare. Actele Congresului Internaţional Identitate şi globalizare”, 1 – 3 iunie 2005, Bucureşti, coordonator: Lavinia Bârlogeanu, Bucureşti, Editura „Educaţia 2000+”, ,,Editura „Humanitas Internaţional”, 2005, p. 105 – 115;

(6) Tănasă, Dan, Aspecte ale educaţiei muticulturale în

liceele din Sfântu Gheorghe, În „Angustia”, nr. 10, (Istorie-Sociologie), Sfântu Gheorghe, 2006, p. 277 – 286.

53

EVIDENŢA

Muzeul este

obiectiv colectareavalorificarea lor pria publicului. Se disde cercetare-constconservare-restaurcultural-educativă. interdependenţă, nfiind deosebit de pentru existenţa mlipsi de nici una din

Funcţia de

Cuprinde m

colecţionarea patridocumentarea ştiin

Cercetarea de acţiuni, operaţiaferente, având patrimoniului muzefuncţională şi contefolosite la organizar

Colecţionareacţiuni, operaţii şi m

4. Muzeul – dincolo de Ziua Porţilor Deschise

PATRIMONIULUI MUZEAL

Muzeograf Cristina NICA Muzeul Poliţiei Române

o instituţie cultural-ştiinţifică care are drept şi conservarea bunurilor culturale, precum şi n expunere, în scop de instruire şi agrement ting trei funcţii specifice ale muzeului: funcţia ituire şi dezvoltare a patrimoniului, funcţia de are şi funcţia educaţională – de valorificare Între acestea există o strânsă corelaţie, de eputându-se stabili o ierarhie între ele, toate importante şi în acelaşi timp indispensabile

uzeului ca instituţie, acesta neputându-se tre ele.

cercetare – constituire şi dezvoltare a patrimoniului

ai multe activităţi: cercetarea ştiinţifică, moniului, evidenţa ştiinţifică a patrimoniului şi ţifică de muzeu. ştiinţifică a patrimoniului cuprinde ansamblul i şi proceduri, precum şi mijloacele tehnice drept finalitate cunoaşterea ştiinţifică a al şi drept rezultat propuneri de remodelare xtuală, consemnate în documentele specifice ea expoziţiilor. a patrimoniului muzeal cuprinde ansamblul de ijloace cu caracter profesional şi administrativ-

54

juridic, având drept scop transferul de bunuri culturale în proprietatea muzeului. Se realizează prin: colectare liberă de pe teren, donaţie şi achiziţie (cumpărare) de bunuri culturale.

Evidenţa ştiinţifică a patrimoniului muzeal constă din ansamblul acţiunilor şi operaţiilor de inventariere individuală, prin completare de documente adecvate – registre-inventar şi fişe analitice – a bunurilor muzeale.

Evidenţa patrimoniului este o activitate componentă a funcţiei de constituire a patrimoniului şi constă în înregistrarea bunurilor care fac parte din patrimoniul muzeal, consemnând acele date care să facă posibilă regăsirea rapidă a bunurilor, precum şi a informaţiilor istoric-culturale despre fiecare obiect în parte.

Evidenţa patrimoniului se realizează cu ajutorul mai multor instrumente specifice:

Registrul-inventar este unul dintre cele mai comune instrumente de evidenţă gestionară unde se regăsesc toate acele minime informaţii despre fiecare obiect în parte. Se întocmeşte într-un singur exemplar pentru fiecare unitate muzeală, evidenţa obiectelor fiind clară şi univocă, împiedicând sustragerile sau substituirile şi confuzia scriptică. Răspunderea întocmirii registrului inventar revine conservatorului-gestionar al muzeului, care trebuie însă să colaboreze cu muzeograful de specialitate pentru întocmirea corectă a tuturor rubricilor.

Registrul-inventar se prezintă ca un bloc de carte, cu pagini de format 2 x A3, rubricate, cu paginile numerotate curent şi parafat pe ultima pagină cu consemnarea numărului de pagini şi a datei parafării. Aceste formalităţi sunt obligatorii şi ele se justifică prin necesitatea de a preveni orice substituire sau sustragere din evidenţa gestionară (corespunzătoare, fireşte, unei sustrageri sau substituiri de patrimoniu).

Rubricaţia cuprinde următoarele subîmpărţiri: 1. Numărul de inventar; se trece numărul de inventar al

obiectului, în ordinea curentă crescătoare a numerelor, fără să se repete sau să se omită vreun număr (pentru un obiect există un singur număr de inventar);

55

2. Data intrării în patrimoniu este data efectivă a intrării obiectului în muzeu după cum rezultă din acte (din aviz sau act de donaţie);

3. Denumirea sau titlul şi autorul obiectului, cuprinde denumirea tipologică completă a piesei respective, precum şi informaţii cu privire la originea obiectului, Autorul atunci când acesta se cunoaşte, Epoca sau perioada tipologică, Cultura la obiectele arheologice şi Zona la obiectele etnografice (zona de origine a obiectului respectiv şi nu zona de provenienţă care poate să difere) cu indicarea gradului de certitudine a cunoaşterii (sigur, probabil);

4. Descrierea şi nr. fişei de fototecă reprezintă o rubrică unde se regăseşte descrierea sumară a obiectului pentru a putea fi identificat uşor, precum şi nr. fişei unde se află fotografia lui;

5. Nr. de bucăţi reprezintă numărul părţilor componente a pieselor formate din mai multe bucăţi;

6. Locul, data şi autorul descoperirii este o rubrică ce se completează doar în cazul descoperirilor arheologice sau a incursiunilor de pe teren;

7. Colecţia reprezintă numele colecţiei din care face parte piesa respectivă (ex. Colecţia Arme, Uniforme româneşti, Uniforme străine, Medalii etc.);

8. Materialul sau titlul consemnează materialul, nu materia primă şi tehnicile esenţiale, fără detalii tehnice;

9. Dimensiuni şi greutate este o rubrică unde sunt consemnate toate dimensiunile privind proiecţia verticală şi orizontală a obiectului, precum şi greutatea acestuia, fără a se uita să se treacă şi unitatea de măsură pentru aceste dimensiuni;

10. Stare de conservare trebuie să consemneze pe scurt informaţiile esenţiale privind starea de conservare a obiectului, dacă a fost afectat de un proces de deteriorare, dacă este restaurat;

11. Provenienţă menţionează numele ultimului deţinător, numele descoperitorului sau a ultimului proprietar;

12. Documentul de intrare – rubrica trimite la documentele de intrare în muzeu a obiectului înregistrat (avize, acte de donaţie);

56

13. Valoarea de intrare – constituie o rubrică unde se consemnează preţul efectiv al obiectului la intrarea în muzeu;

14. Ieşire – constituie o rubrică care înlesneşte regăsirea obiectului, atunci când acesta este dat în custodie în altă parte (se precizează unde se află obiectul);

15. Verificare – se consemnează numele celui care a verificat completarea registrului (în clar şi complet), funcţia, data verificării şi semnătura;

16. Observaţii – în această rubrică se trec menţiunile excepţionale, cum ar fi dispariţia (furtul sau distrugerea prin incendiu).

Fişa analitică de evidentă a patrimoniului muzeal constituie cel mai important instrument de evidenţă ştiinţifică, unde sunt consemnate toate datele descriptive semnificative, în forma analitică, încât să ofere un ghid de descriere sistematică a pieselor.

Fişa de conservare este tot o fişă analitică, cu caracter deschis, în care apar informaţii despre starea de conservare a piesei respective. Unele rubrici din fişa analitică se repetă şi în fişa de conservare, aşa că aceasta din urmă se completează numai cu fişa analitică în faţă şi numai de către un conservator de specialitate.

Jurnalul de restaurare este un document cu caracter de consemnare în timp, sistematică şi continuă a tuturor fazelor prin care trece o piesă care este dată la restaurare. Indispensabile sunt fotografiile care trebuie să însoţească jurnalul de restaurare, putându-se face comparaţia între piesa în fază iniţială şi cea finală.

Documentarea de muzeu cuprinde producerea, reproducerea, stocarea şi organizarea regăsirii informaţiilor despre bunurile culturale (altele decât cele cuprinse în evidenţa ştiinţifică), constituindu-se din arhiva documentară (de corespondenţă, de cercetare ştiinţifică, de conservare, de expoziţii, cartotecă, fototecă, filmotecă, diatecă, videotecă, fonotecă, bibliotecă, fişiere suplimentare).

57

MUZEUL POLIŢIEI ROMÂNE 1

Muzeul Naţional al Poliţiei Române se află la

Târgovişte, pe Calea Domnească nr. 187, putând fi vizitat zilnic, de marţi până duminică între orele 9 – 17 (tel. 0245/ 207.266).

Muzeul Naţional al Poliţiei Române a fost amenajat într-o clădire cu mare valoare artistică şi istorică, refăcută în stil neoclasic între anii 1867 şi 1893.

Casa a fost construită, iniţial, mult mai devreme, în anul 1701, din iniţiativa domnitorului Constantin Brâncoveanu drept „Casă a coconilor”, adică reşedinţă a fiilor domnitorului, fiind aşezată imediat în apropierea Curţii Domneşti, cu care şi comunica.

Din Cronica logofătului Radu Greceanu aflăm că, în anul 1712, în timpul marelui incendiu care a pustiit oraşul Târgovişte, “Casa Coconilor” a fost afectată de foc, dar a fost imediat refăcută sub directa supraveghere a domnului. Din acelaşi document aflăm că, alături de casele coconilor, exista şi o biserică „Sfânta Vineri a coconilor”, aşezată în Uliţa Mare, cel mai probabil în zona în care astăzi se găseşte Muzeul de Istorie şi care a fost demolată în 1847.

Din stăpânire domnească, „Casa coconilor” a ajuns, către sfârşitul secolului al XVII-lea, în proprietatea unui bucureştean, fiind folosită exclusiv drept şcoală şi probabil fiind locuită de dascălul Rafail (între 1821–1832). La această şcoală se presupune că ar fi învăţat şi marele poet şi fabulist, Grigore Alexandrescu – originar din Târgovişte.

„Casa Coconilor” era o casă cu parter înalt, cu foişor, intrarea fiind prin acest foişor, dar dintr-o laterală. Clădirea era acoperită cu şindrilă în patru ape.

1 Inaugurăm, odată cu acest număr, prezentarea principalelor muzee care funcţionează în cadrul M.A.I. Poate că, vizitându-le, vom preţui mai mult frumoasele noastre tradiţii. Mulţumim doamnei Cristina Nica muzeograf, pentru preţioasele informaţii oferite şi aşteptăm intervenţii similare din partea celorlalţi responsabili cu muzeele de instituţie din M.A.I.

58

După şcoală, aici va funcţiona Ocârmuirea judeţului (la data introducerii Regulamentului Organic). Cu ocazia construirii Prefecturii, la sfârşitul secolului al XIX-lea, casa va fi modificată în forma actuală. Planul clădirii este de formă pătrată, având două nivele. La parter există trei camere pe laturile de vest şi sud. La etaj este un hol lung cât toată clădirea şi câte trei încăperi pe fiecare latură, unde s-a amenajat expoziţia de bază a muzeului.

Beciul, având o structură specifică epocii brâncoveneşti, a rămas intact din timpul domnitorului. Are o formă pătrată, fiind împărţit în patru compartimente boltite cu calote sferice, pe pandantivi, dispuse în jurul unui stâlp central din piatră, cu secţiunea circulară, pe care se descarcă patru arce dublouri. Lumina zilei pătrunde prin patru ferestre mici dispuse pe laturile de nord şi est.

Atât aceste beciuri cât şi cele ale locuinţelor aflate în apropiere sunt asemănătoare ca structură, cu imobilele similare care au aparţinut spătarului Mihail Cantacuzino. După 1950, în această clădire a funcţionat Direcţia Judeţeană de Muncă şi Protecţie Socială Dâmboviţa. Când instituţia s-a mutat într-un sediu nou, fosta „Casă a Coconilor” a fost lăsată în paragină, chiar dacă este monument istoric şi necesita lucrări specifice de conservare cât mai urgente.

În anul 1998, Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Dâmboviţa a obţinut concesionarea clădirii, a restaurat-o şi a transformat-o în Muzeul Naţional al Poliţiei Române, cu sprijinul financiar al I.P.A.

Deschiderea oficială s-a făcut la data de 7 iulie 2000, într-o atmosferă de mare sărbătoare, în prezenţa ministrului de interne, a numeroase personalităţi locale şi naţionale.

Poliţia este o instituţie importantă a statului contemporan, având însă adânci rădăcini în istorie, pentru că a apărut încă din perioada primei organizări statale. Poliţia s-a dezvoltat în mod continuu şi a devenit în epoca renaşterii instituţia principală în asigurarea ordinii interne în mai toate ţările.

59

Prima sală începe cu prezentarea Agiei – prima instituţie poliţienească consemnată de documentele istoriei, care avea obligaţia de a asigura ordinea, liniştea şi curăţenia oraşelor Iaşi şi Bucureşti. Fiind o instituţie importantă a statului feudal din cele două ţări, în fruntea Agiei s-au aflat personalităţi de seamă, precum Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu. Sub ordinele Agiei se aflau importante efective militare care participau la apărarea ţării.

Între formaţiunile militare aflate în subordinea Agiei ce au activat în sec. al XVIII-lea pe teritoriul capitalei au fost şi arnăuţii. Aceştia purtau uniforme împodobite cu motive orientale şi erau dotaţi cu arme de foc dintre cele mai perfecţionate pentru epoca respectivă.

Prin Regulamentele Organice s-au înfiinţat primele formaţiuni de pază şi ordine cu organizare internă ce vor purta numele de Poliţie. În anul 1850, domnitorul Barbu Ştirbei a reorganizat instituţia dorobănţească şi, cu acest prilej, modifică şi uniformele acestora.

Inspirată după modelul poliţiei statului francez, Poliţia Română a avut un rol important în realizarea Unirii din ianuarie 1859, în înfăptuirea reformelor social-economice de către Cuza şi mai ales în timpul războiului de independenţă.

După obţinerea recunoaşterii dublei sale alegeri pe plan internaţional, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în cadrul preocupărilor sale de modernizare a ţării, a acordat o atenţie deosebită şi activităţii Poliţiei Române. Inspirându-se din experienţa ţărilor democratice din Apusul Europei, Cuza a încercat să adapteze organele administraţiei de stat şi cele poliţieneşti cu nivelul cerinţelor vremii.

La 4 noiembrie 1860 se aprobă Legea organizării Poliţiei, iar din 1861, Ministerul Treburilor din Lăuntru a luat denumirea de Ministerul de Interne.

În sala a doua este prezentată perioada interbelică, o perioadă înfloritoare pentru Poliţia română. Direcţiunea Generală a Poliţiei – era organul coordonator şi de directivă al muncii informative a serviciilor poliţieneşti din întreaga ţară.

60

Prin Legea de organizare a Poliţiei din 1929 se stabileşte o distincţie clară între Poliţia Urbană, formată şi executată în oraşe de către organele Poliţiei Generale a Statului, din cadrul cărora făcea parte şi Inspectoratul Gardienilor Publici şi Poliţia Rurală, ce se realiza în mediul rural prin Inspectoratul General al Jandarmeriei.

Următoarea sală este destinată Miliţiei comuniste, numită astfel, după modelul sovietic. Miliţia a fost înfiinţată în anul 1949 având drept scop „menţinerea ordinii publice pe teritoriul ţării, asigurarea muncii paşnice, securităţii personale a cetăţenilor şi apărarea bunurilor statului şi ale poporului”.

Sunt expuse bustul din bronz şi câteva obiecte personale care au aparţinut celui mai mare criminalist român, generalul Dumitru Ceacanica, în sala dedicată Miliţiei.

Regăsim şi un colţ dedicat generalului Ion Anghelescu, Directorul Institutului de Criminalistică din Bucureşti, doctor în criminalistică, primul poliţist român care a lucrat cu poligraful, autor a numeroase articole şi lucrări publicate atât în ţară, cât şi în străinătate.

Sala a patra este dedicată Poliţiei contemporane. După Revoluţia din decembrie 1989, se înfiinţează Poliţia Română, în muzeu fiind prezentate toate aspectele privind pregătirea profesională, dotarea tehnică, dar şi aspecte din categoriile de misiuni încredinţate poliţiştilor.

Există şi un spaţiu dedicat instituţiilor de învăţământ ale Ministerului Administraţiei şi Internelor din România: Şcoala de Agenţi de Poliţie “Vasile Lascăr” de la Câmpina, Academia „Alexandru Ioan Cuza” de la Bucureşti, Şcoala de Pregătire şi Perfecţionare “D. Golescu” de la Slatina şi Şcoala de Dresaj de la Sibiu. În toamna anului 2002, Poliţia Română a fost demilitarizată, gradele militare fiind înlocuite cu grade profesionale, schimbându-se şi uniformele poliţiştilor.

Ultimele două săli sunt dedicate Asociaţiei Internaţionale a Poliţiştilor (I.P.A.). Deschisă poliţiştilor din întreaga lume, indiferent de rasă, culoare, rang, sex, religie şi limbă, International Police Association este cea mai importantă organizaţie internaţională cu acest profil din lume, având secţii

61

naţionale în peste 80 de ţări. International Police Association s-a înfiinţat la 1 ianuarie 1950, primul membru fiind de fapt şi fondatorul acesteia – Arthur Troop, un sergent de poliţie din Marea Britanie. „SERVO PER AMIKECO” (Servicii prin prietenie) este moto-ul oficial al asociaţiei, deoarece asociaţia promovează în special relaţiile de prietenie între poliţiştii din diferite ţări.

Cu ocazia celei de-a 27-a Conferinţe a Consiliului Executiv Internaţional al I.P.A., care a avut loc în octombrie 1996 la Brisbane – Australia, Secţia Română a fost afiliată cu forţe depline.

În sala a cincea sunt expuse caschete şi uniforme de la alte poliţii din întreaga lume. Foarte multe din aceste obiecte au fost donate de domnul chestor Lazăr Cârjan.

Sigla I.P.A. a fost realizată de Arthur Troop. De pe cascheta de poliţist a împrumutat steaua – simbol universal. În interiorul stelei a introdus un glob terestru – reprezentând cooperarea şi prietenia dintre poliţiştii întregii lumi. Dedesubt a scris moto-ul asociaţiei “Servo per amikeco”, iar pe margini a adăugat lauri – simbol al păcii.

În ultima sală găsim plachete şi fanioane realizate cu ocazia diferitelor evenimente internaţionale ale Asociaţiei Internaţionale a Poliţiştilor, fotografii cu primele contingente de poliţişti români care au asigurat pacea, luptând sub drapelul O.N.U. în diferite zone ale Europei.

62

PRIM

Cerc

existau pe înregistrau onecesităţile gcreeze o ca

LipsaRomâne eracadrul căroraduse din ape malul DBucureşti. meşteşugarapropierea desfăcute. Aschimb au cstadiul rural

Litervariate de d

1 Unele dintreştiinţifică „Int19 septembrieMenţionăm cămaterialelor (n

5. Bucureşti – capitală europeană

A ATESTARE DOCUMENTARĂ A ORAŞULUI BUCUREŞTI1

Muzeograf Ionel ZĂNESCU

Muzeul Municipiului Bucureşti

etările arheologice au dovedit că în secolul al XV-lea teritoriul de azi al Bucureştilor comunităţi rurale ce prosperitate economică capabilă să asigure nu numai ospodăriei ţărăneşti şi achitarea dărilor feudale, ci să

ntitate de produse destinată schimbului. unor aşezări urbane, în zona de centru a Câmpiei suplinită de funcţionarea unor târguri ocazionale în a avea loc desfacerea produselor locale şi a acelora lte părţi. Un astfel de iarmaroc se ţinea probabil şi âmboviţei pe locul aproximativ al actualului oraş Creşterea importanţei lui a făcut ca unii din ii satelor învecinate să-şi aşeze atelierele în locului de târg, unde produsele lor erau mai uşor ctivitatea meşteşugărească precum şi procesul de reat condiţiile de bază ale trecerii Bucureştilor de la la cel urban. atura istorică de până acum a tratat cu mijloace ocumentare problemele începuturilor Bucureştilor şi

textele din această secţiune au fost prezentate la Sesiunea

ernele în istoria Bucureştiului”, ce a avut loc în ziua de marţi, 2006, la Palatul Şuţu, sediul Muzeului Municipiului Bucureşti. din motive de spaţiu tipografic, am procedat la o selectare a .r.)

63

a numelui oraşului. În legătură cu stabilirea locului acelei aşezări săteşti care a atins stadiul urban în urma unui proces ce se desfăşoară de-a lungul mai multor decenii, dând numele său oraşului de reşedinţă domnească de mai târziu, au fost emise numeroase ipoteze. Colinele de la Radu Vodă, Mihai Vodă, cartierul Dobroteasa şi în fine centrul de azi al Capitalei, au fost considerate, de diferiţi cercetători, vetre ale satului Bucureşti. Cercetările arheologice au dovedit că unele din aceste zone nu păstrează indicii de locuire decât din a doua jumătate a secolului al XV-lea sau chiar din secolul al XVI-lea. Dealul de la Mihai Vodă a fost locuit în epoca feudală abia din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cel al Mitropoliei mult mai târziu, iar teritoriul primei Curţi domneşti de lângă Piaţa Unirii apare în documente către sfârşitul veacului al XV-lea. Cele mai vechi vestigii arheologice, datând din perioada de închegare a unei aşezări medievale în zona centrală a Bucureştilor, exceptând pe cele feudale timpurii, au fost semnalate cu ocazia săpăturilor de pe dealul Radu Vodă efectuate între 1953-1954. Aceste săpături ne determină să considerăm aceste vestigii ca fiind purtate dintr-o aşezare apropiată şi risipite pe acest deal.

Problema numelui Bucureştilor a fost şi continuă să rămână amplu dezbătută în cadrul istoriografiei româneşti. Capitala face parte din acea categorie de localităţi în jurul cărora tradiţia şi fantezia populară sau cultă au creat de-al lungul secolelor numeroase interpretări din care cu greu se poate desprinde un sâmbure de adevăr. La jumătatea secolului al XVII-lea călătorul oriental Evlya Celebi nota în memorialul său că numele reşedinţei de scaun al Ţării Româneşti se trage de la acel fiu al lui Gebel-ul Himme din tribul Beni-Kurciş anume Ebu-Kariş, de aici Bukriş-Bucureşti. (Este evident vorba de o lipsă acută de informaţie istorică – n.r.). În secolele care au urmat, călători străini sau locuitorii oraşului au îmbogăţit cu sârguinţă, dar şi cu o surprinzătoare varietate de soluţii aceste probleme. La 1781, Sulzer considera că numele Bucureşti vine de la „bucuria, bucuros, a bucura”, deci „Bucureşti”; trei decenii mai târziu, într-o carte tipărită la Viena, se consemna faptul că

64

denumirea oraşului de pe Dâmboviţa se trage de la pădurile de fag ce se numesc „Bukovie”. Prima menţiune scrisă despre un întemeietor al Capitalei de azi, „ciobanul” Bucur, este întâlnită în însemnările consulului Angliei la Bucureşti, Wilkinson, publicate în 1820 la Londra. Scurt timp, această ipoteză îşi găseşte o largă circulaţie, concomitent cu legendele pseudo-istorice care considerau ca întemeietor al oraşului pe Radu Negru sau Mircea cel Bătrân. În ceea ce priveşte lăcaşul de cult atribuit legendarului păstor, biserica Bucur, el va fi menţionat cu acest rol pentru prima dată în Manualul de geografie al profesorului Iosif Genilie de la Colegiul Sf. Sava, care a văzut lumina tiparului în anul 1835. Este vorba deci, de o atribuire târzie, iar nu de o atestare având la bază documente sau surse istorice.

Analiza atentă a toponimicelor, atât în ţara noastră cât şi din ţările vecine, a dovedit că majoritatea localităţilor, râurilor, văilor, etc. îşi datorează denumirea unei persoane sau unor cuvinte care caracterizează terenul sau regiunea. Adeseori aşezarea îşi ia numele de la stăpânul satului, cneazul, sau de la întemeietorul său care deseori se confundă cu cel dintâi.

Ţinând seama de faptul că în Câmpia Română numeroase aşezări şi-au luat numele de la persoane existente pe aceste meleaguri, este posibil că de la patronimul Bucur, cuvânt de origine tracă, să fi derivat şi numele oraşului Bucureşti. Astfel de exemple sunt frecvente în zona Argeşului. Numele satului Măicăneşti, atestat documentar în secolul al XV-lea, el fiind însă mult mai vechi, derivă de la un Maican, Giuleşti de la un Giulea, Lupeşti de la un Lupu, Grozăveşti de la un Grozav ş.a. Multe aşezări din Teleorman, Vâlcea, Putna se numeau în trecut Bucureşti.

Un Bucur pe care tradiţia l-a înzestrat cu ocupaţii şi stări sociale diferite – păstor, pescar, fiu de voievod, mare feudal etc. – trebuie să stea şi la originea numelui aşezării de pe Dâmboviţa. Dar el nu are nici o legătură cu bisericuţa aflată pe colina de la Radu Vodă, modestă construcţie de la jumătatea secolului al XVIII-lea şi nici cu terenul de acolo, unde săpăturile arheologice n-au putut preciza indicii de locuire stabilită decât din a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

65

La început un sat, apoi un târg periodic, aşezarea Bucureşti reuşeşte să polarizeze în decursul mai multor decenii ale secolului al XV-lea principalele manifestări ale activităţii economice din zonele învecinate.

Depăşirea stadiului rural şi transformarea Bucureştilor într-o aşezare urbană are loc de-a lungul unui proces istoric ce se definitivează către sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul veacului al XVI-lea ca urmare, în primul rând, a desprinderii meşteşugarilor de agricultură, a consolidării continue a pieţei interne, a organizării citadine.

Încă din secolul al XV-lea, Bucureştii reprezentau punctul de întretăiere a principalelor căi străbătute de mărfurile negustorilor locali sau străini, atât spre Transilvania şi peninsula Balcanică, cât şi spre ţinuturile din vestul Olteniei şi Moldova. Condiţiile geografice ale zonei centrale a Câmpiei Române, dominată de codrii întinsei porţiuni mlăştinoase obliga acest drum să urmeze un culoar de trecere spre Dunăre prin direcţia Târgşor – Giurgiu prin vatra Bucureştilor.

Factorul economic s-a împletit, în prima jumătate a secolului al XV-lea, cu o serie de evenimente politice, fapt care a grăbit construirea şi consolidarea noii aşezări urbane de pe malurile Dâmboviţei. Încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea, în urma înfrângerii statului sârb şi a ţaratelor bulgare, îşi făceau apariţia la Dunăre armatele statului militar feudal otoman. Voievodul Mircea cel Bătrân a fost primul domnitor care s-a confruntat cu invaziile otomane. Cu toate victoriile raportate, la Rovine şi pe Ialomiţa, factorul otoman nu a putut fi oprit. În anul 1417 armatele turceşti au trecut Dunărea, ocupând Giurgiu şi Turnu şi pustiind aşezările întâlnite în câmpie.

Când, la mijlocul secolului al XV-lea, voievodul Vlad Ţepeş (1458-1462, 1476) pregătea puternica ridicare anti-otomană, problema consolidării şi îmbogăţirii sistemului de fortificaţii militare, în sudul ţări, nu putea scăpa din vedere remarcabilului strateg. În aceste condiţii, el ridică sau reface unele mânăstiri ca Snagov şi Comana, inclusiv prin construirea unor centre fortificate.

66

În primul deceniu al celei de a doua jumătăţi a secolului al XV-lea, Vlad Ţepeş ridică o puternică fortificaţie identificată astăzi în subsolurile Palatului Voievodal-Curtea Veche, unde de fapt se va închega nucleul viitoarei Curţi domneşti din Bucureşti.

Prima menţiune scrisă referitoare la existenţa Bucureştilor datează de la 20 septembrie2 1459, fiind cuprinsă într-un Hrisov acordat de Vlad Ţepeş lui Andrei, Iova şi Drag cu ocazia întăririi occinelor acestora de la Ponor-Oltenia şi a scutirii lor de obligaţiile faţă de domnie: vama oilor, a porcilor, albinăritul, găletăritul, vinăriciul, dijma, cositul fânului, posade, podvoadele şi cărăturile. În textul documentului aşternut pe pergament în limba slavă, în redacţie medio-bulgară, limba oficială a cancelariei Ţării Româneşti, se menţionează că s-a „scris în septembrie 20 în cetatea Bucureşti, în anul 6968”(1459), semnalându-se astfel indiscutabil existenţa, la acea dată, a Bucureştilor. Hrisovul din 20 septembrie 1459 a fost descoperit, la începutul secolului XX, de către învăţătorul Alexandru Bunceanu din comuna Nadanova, aflată în apropiere de Baia de Aramă. Documentul a fost tradus pentru prima dată de istoricul Ion Ionaşcu şi originalul se păstrează în Biblioteca Academiei Române.

Încercările unor istorici de a susţine ridicarea cetăţii Bucureşti în secolul al XIV-lea, pe baza informaţiilor referitoare la evenimentele din toamna anului 1368, când oştile maghiare conduse de Nicolae Lackfy au fost zdrobite de Dragomir, pârcălabul cetăţii Dâmboviţa, nu-şi găsesc temeinicie nici arheologic şi nici documentar. Acelaşi lucru se poate spune şi despre încercarea de a identifica Bucureştii cu „Castrum Dombovichia”, unde în 1397 a fost asediat şi prins de către Ştibor, voievodul Transilvaniei, Vlad duşmanul lui Mircea cel Bătrân şi aliat al politicii turceşti. În acest sens, informaţiile

2 Data de 20 septembrie se serbează ca Zi a Bucureştiului, începând din perioada interbelică, atunci când au fost organizate şi primele serbări ale Bucureştiului. În 1939, a fost inaugurat cu acest prilej Parcul Herăstrău, un monument de arhitectură peisagistică europeană (n.r.)

67

referitoare la vama Dâmboviţei, ce funcţiona încă din secolul al XIV-lea, în cetatea cu acelaşi nume, sunt incontestabile, dovedind că aceasta se afla între Rucăr şi Târgovişte şi nu pe teritoriul de azi al Capitalei.

Cetatea Bucureştilor a fost construită la mijlocul secolului al XV-lea în condiţiile pregătirii planului de ridicare antiotomană preconizată de Vlad Ţepeş. Încă din 13 iunie 1458 voievodul se adresa de lângă apa Dâmboviţei braşovenilor, fără a preciza existenţa vreunei cetăţi, pe când doi ani mai târziu, în 1460, el scrie din „castrul de lângă râul Dâmboviţa”. Astfel, izvoarele documentare întăresc ipoteza referitoare la ridicarea cetăţii Bucureşti în cursul anilor 1458-1459.

Construirea cetăţii, precum şi prezenţa voievodului şi a curţii domneşti, la început temporară, este dovedită ulterior în timpul domniei lui Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Ţepeş. Cel mai vechi document cunoscut până în prezent, în care Bucureştii apar ca reşedinţă domnească, datează din 14 octombrie 1465, fiind emis de Radu cel Frumos „în cetatea de scaun Bucureşti”, deşi oraşul a fost probabil locuit de acelaşi voievod chiar din noiembrie 1462.

Devenit unul din importantele centre ale ţării, oraşul Bucureşti va deveni ulterior cel mai puternic centru economic, politic şi cultural al Ţării Româneşti, demn de o viitoare capitală europeană.

68

MONUMENTE BUCUREŞTENE ALE EROILOR INTERNELOR

Consilier Constantin GHEORGHE Direcţia Informare şi Relaţii Publice

În slujba ţării, păzitori ai ordinii, oamenii Internelor

(poliţişti, jandarmi, pompieri şi alte structuri) s-au aflat şi se află într-o continuă stare de mobilizare. Ei veghează, zi şi noapte, cu modestie, sârguincios, cu devotament, credinţă şi spirit de sacrificiu pentru odihna liniştită a cetăţeanului, pentru apărarea vieţii şi avutului său.

De la începutul carierei, ei au acceptat să apere viaţa altora, sacrificând-o pe a lor. Şi această atitudine, însoţită permanent de abnegaţie, înseamnă curaj.

În lupta pentru lege şi ţară – un război continuu, fără armistiţii, fără pace, un război în care au fost mobilizaţi permanent – unii au căzut. Moartea în misiune i-a ridicat la statutul de eroi. Ce altceva pot fi pompierii care salvează, la Bacău, 43 copii dintr-o grădiniţă în flăcări, poliţistul din Brăila care, organizând o reţea informativă în sprijinul armatei române în timpul Războiului de Reîntregire Naţională, este adus în faţa plutonului de execuţie al duşmanului, jandarmul care cade răpus de gloanţele celor fără lege? Cum poate fi privită fapta jandarmului dintr-un sat ardelean, care, fără a primi un ordin, a transportat muniţie şi hrană ostaşilor din prima linie a frontului, la Oarba de Mureş, cea a poliţistului care a luat apărarea preotului român din Huedin batjocorit de trupele horthyste, murind împreună cu acesta, sau cel care a căzut la graniţă sau în lupta cu focul?

Sunt eroii noştri. Pe ei îi cinstim. „Monumentul a cărui piatră fundamentală se consacră astăzi – spunea Mihail Pherekyde, ministru de interne, la 11 iunie 1898, la ceremonia aşezării pietrei fundamentale a Monumentului Eroilor Pompieri

69

din Bucureşti – va aminti generaţiilor viitoare sacrificiul eroilor care au căzut pentru a apăra cinstea steagului românesc, nobila jertfă fără speranţa de izbândă atunci, dar care sunt astăzi mândria ţării… Privind acest monument, românii nu vor uita exemplul generos ce l-au dat pompierii; el va rămâne ca un semn al vitejiei, al abnegaţiei, al împlinirii de datorie; va spune celor ce vor veni după voi că nici un sacrificiu făcut pentru ţară nu este inutil; mai curând sau mai târziu încolţeşte şi rodeşte sămânţa sănătoasă, va fi un învăţământ pentru toţi: că patria este mai presus de toate, onorând forma cea mai curată a patriotismului, datoria ostăşească; toţi vor spune că aceşti fii ai poporului, dacă nu printr-o izbândă imediată, dar prin moartea lor, nebiruiţi în vitejia lor, au arătat cum se asigură neatârnarea ţării“.

Înţelegând acest lucru, românii au omagiat pe cei care le-au fost mereu aproape, au compus o istorie repovestită prin monumente, plăci comemorative, statui. Cel care parcurge, la pas, străzile Capitalei, intră în dialog cu diverse monumente, între care cele ale Internelor.

Ne propunem să reamintim azi în faţa dumneavoastră o serie dintre acestea, şi pentru că, de curând a fost „Ziua Pompierilor“, vom începe cu ei. Cine nu a admirat, cel puţin odată, statuia din Uranus în care „Victoria înaripată“, o femeie cu trompeta în mâna stângă şi cu cealaltă sprijinind trupul unui ostaş rănit, anunţă izbânzile românilor. „O oră de eroism a pompierilor din Dealul Spirii – scria, într-un articol, marele om politic român, Ion C. Brătianu – a făcut mai mult pentru cauza României decât toate scrierile noastre, decât toate jalbele noastre date-n proţap pe la toţi puternicii şi împăraţii“. Cei morţi – 48 de pompieri – au fost înmormântaţi la Biserica Farmazonilor de lângă cazarma Sfântul Gheorghe, azi pe Calea Plevnei unde se află un monument funerar ridicat la 150 de ani de la măreţele fapte. Reamintind luptele lor, Dimitrie A. Sturdza, un alt ministru de interne, sublinia faptul că „Din ei (din eroii de la 13 septembrie) au ieşit eroii de la Griviţa şi Plevna, de la Rahova, Smârdan şi Vidin, pentru că din acea mână de oameni care a luptat pe dealul Spirei a răsărit o oştire care şi-a înălţat

70

renumele de vitează atât de sus încât a trecut departe peste fruntariile ţării şi peste talazurile oceanelor“.

Jandarmii, o altă structură a Internelor, au câteva monumente care amintesc de faptele lor.

În Cişmigiu, o placă comemorativă ne aduce aminte de anii sfârşitului celei de a doua conflagraţii mondiale când elevii sergenţi ai Şcolii de Subofiţeri Drăgăşani au căzut în luptele pentru apărarea Capitalei în zilele de 23 – 24 august 1944. Tot de acele zile fierbinţi, ne amintesc plăcile comemorative de la Băneasa. Un moment important al istoriei jandarmilor este legat de evenimentele din decembrie 1989. Lor le sunt dedicate monumente pentru faptul că au căzut la datorie. Există monumente funerare în Cimitirul Eroilor Revoluţiei închinate unor ofiţeri-eroi de la unitatea din Câmpina, în incinta cazărmii de la Băneasa la Batalionul special de intervenţie jandarmi, respectiv o placă comemorativă care aminteşte de sublocotenentul p.m. Lazăr I. Nicolae, căzut la datorie pe când apăra sediul guvernului, în 1991.

Cele mai multe monumente care amintesc de jandarmi sunt plăcile comemorative din incinta Inspectoratului General al Jandarmeriei Române, iar la Băneasa, la aeroport se află un soclu înalt din marmură albă pe care a fost fixată emblema Jandarmeriei şi a fost gravat textul: „Patriei noastre spuneţi-i adevărul, am fost acolo unde trebuia să fim“, precum şi plăcile „de mormânt“ ale celor care au căzut în decembrie 1989 în cadrul evenimentului care a intrat în istorie drept „tragedia de la Otopeni“.

Mai sunt, în Capitala României trei statui legate de personalităţi a căror activitate este legată de istoria Ministerului de Interne: Alexandru Ioan Cuza, în incinta Academiei de Poliţie (ne referim la legile de organizare a instituţiilor de ordine), Barbu Catargiu, (primul ministru de interne în guvernul unic al României), Vasile Lascăr, pe strada cu acelaşi nume (cunoscut ca fiind creatorul poliţiei moderne a României).

Amintesc, intenţionat în finalul comunicării, despre poliţişti. După conştiinţele mele, după Marele Război pentru Reîntregire Naţională, în Prefectura Poliţiei Capitalei s-a

71

dezvelit în 1923 o placă de onoare a poliţiştilor, în care sunt trecuţi poliţişti morţi în lupta cu infractorii sau în primul război mondial. Placa a fost refăcută în ultimii ani, adăugându-se şi numele celor căzuţi în misiune între anii 1953–1996.

Se poate observa, chiar şi din simpla enumerare a unor monumente că „ostaşii“ acestei armate (de interior) – jandarmi, poliţişti, pompieri, poliţişti de frontieră – s-au aflat în toată istoria lor într-un război continuu pentru ordine şi lege. Nu a fost, practic, nici o pace, nu s-a încheiat nici un armistiţiu. Au căzut oameni din rândurile lor, dar misiunea lor le-a rămas permanentă. Faptele celor morţi la datorie au fost nu numai istorie, ci şi îndemn. De cele mai multe ori învăţătură.

72

CARAGIALE – UN „DADAIST” VIZIONAR (II)1

Lect. univ. drd. George IVAŞCU

Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografie Fragmentele analizate în continuare sunt comparabile

cu replici dadaiste de tipul „Un joc de biliard instalat pe intestinele unui cardinal”, foarte asemănătoare ca structură cu celebra replică a lui Conu’ Leonida: „Papa – iezuit, altminteri nu-i prost – … l-a pus pe Garibardi de i-a botezat un copil”. În Cântăreaţa cheală, Rinocerii sau Ucigaş fără simbrie, pot fi depistate numeroase exemple similare: „Vom face paşi înapoi şi vom fi în avangarda istoriei!” (Ucigaş fără simbrie); „Pâinea este un arbore, în timp ce pâinea e tot un arbore, iar din stejar se naşte un stejar, în fiecare dimineaţă în zori” (Cântăreaţa cheală). Scriind despre poemul dada „absolut”, Marcel Raymond preciza: „Se înţelege de la sine că el va provoca cea mai vie impresie de inocenţă: <<cuvinte în libertate>>, fragmente de frază, o sintaxă în descompunere…” Sintaxa descompusă (fraza – adesea total debusolată), „cuvintele în libertate” există, după cum am putea vedea, la multe dintre paginile operei lui Caragiale. Desigur, finalitatea lui nu este similară cu cea a dadaiştilor. Toate acestea nu sunt o aplicare, avant la lettre, a metodei preconizate de Tristan Tzara: „Luaţi un ziar, luaţi o foarfece, alegeţi un articol, decupaţi-l, decupaţi fiecare cuvânt, puneţi-le într-un sac…”.

„Metoda” lui Caragiale, anticipând-o, într-un fel, pe cea a lui Tzara, prin refuzul „unităţii de idee”, este aceea a zig-zag-ului, pe care o teoretiza el însuşi în 1874: „Luaţi bine seama că, prin titlul chiar ce am pus la început (Zig-zag), v-am anunţat că nu 1 continuare din „Monitorul cultural-educativ” nr. 4/ 2006.

73

voi fi deloc fidel unităţii de idee. Să nu vă miraţi dară dacă, cu sau fără vro analogie, mi-ar trăsni deodată prin cap să vă spui, în această ultimă strofă, o istorie curat americană”. O altă „cronică”, din acelaşi an, intitulată tot Zigzag, reia ideea şi subliniază rolul fanteziei, dominantă, de altfel, în perioada de început a creaţiei lui Caragiale: „Numele ce am ales pentru a boteza strofele mele de simplă proză îmi permite, iubiţi cititori, a-mi lăsa condeiul să meargă-n voia fanteziei mele rătăcitoare”. Aceste texte, scrise la vârsta de douăzeci şi doi de ani, au un caracter oarecum „autobiografic” şi „profetic” totodată: „tehnica zigzag-ului”, a nonanalogiei, a asociaţiei „ilogice” devine, în opera de mai târziu a lui Caragiale, una dintre tehnicile importante: chiar structura personajului dramatic este, uneori, o structură în zigzag (Leonida, Caţavencu) – anunţând-o, de pildă, pe aceea a personajelor din Cântăreaţa cheală. O farsă cum este Conu Leonida faţă cu reacţiunea ilustrează, prin excelenţă, tehnica lipsei „unităţii de idee”.

Zig-zag-ul, această modalitate „dadaistă” avant la lettre, este folosit copios, între altele, în Temă şi variaţiuni (1885), în care apare, după cum se va vedea, şi cuvântul Dada. de la acest text, care constituie tema: „Aseară, pe la 6 ore, un foc a izbucnit la o casă de peste drum de cazarma Cuza în dealul Spirii. Mulţumită activităţii pompierilor şi soldaţilor, focul, deşi bătea un vânt puternic, a fost înăbuşit în câteva minute. Pagubele nu prea sunt însemnate” –, de la acest text (publicat în Universul), se ajunge, în Variaţiuni 1-4, la dezvoltări delirante, fără vreo legătură logică cu faptul de la care s-a plecat, la asociaţii bizare de idei, la un text aproape „dadaist”. Iată câteva fragmente din cele patru Variaţiuni:

1. –„De patru ani împliniţi aproape de când reacţiunea ţine

în gheare Belgia Orientului, care din lipsă de energie în evoluţiunea ei către progres, un progres bine definit de altminteri prin spiritul tradiţional şi istoric…”. Textul poate fi întrerupt şi reluat de oriunde, fraza e aberantă, fără nici o arhitectură decât aceea a haosului, în lungimea ei nemăsurată (o pagină întreagă!);

74

2. –„Speriinţa din dealul Spirii până la stremitate ne-a probat ca sperietura cetăţianilor nesperiinţi adesea caută lăţirii straordinare a sinistrelor este. Să căutăm deci: a avea pompiari – cetăţiani; a avea cetăţiani – pompiari. Numai cu condiţiune d-a fi şi cetăţeian cineva un bun pompiar este şi viceversa…” etc.

3. Cea de-a treia variantă este un text scris în limba franceză, poate cel mai aberant dintre toate; mai mult decât celelalte, el nu mai păstrează aproape nici o legătură cu evenimentul care l-a ocazionat: „Décidement, Maîtreprintemps n’est pas gai cette anée-ci: du vent, de la pluie, du vent. Nos mondaines perdent heures a regarder le barometre, qui insensible comme cette vieille Mère Nature, baisse, baisse taoujours, on dirait les actions du Panama…” Din nou textul poate fi întrerupt oriunde, fără a i se vătăma astfel înţelesul. Sunt citaţi Murillo, Rubens, Watteau, Phoebus, Hoffmann: „Hier un grand incendie a eu lieu dans le Dealul Spirii. Faute d’amusemenr, une émotion vautt toujours mieux que l’ennui. Le coup d’oeil était vraiment assez pittoresque. Beaucoup de monde à l’incendie. Notons en passant M-me Chose, une brune descendue d’un cadre de Murillo…” Iar, în final, fraza: „Après l’incendie, chambrée des plus select le rôtisseur du coin”.

„Toate aceste metamorfoze ale textului (şi faptului) iniţial sfârşesc în necomunicare şi chiar în anularea faptului care trebuia să facă obiectul lor. Este tocmai ceea ce afirmă varianta a patra, unde apare chiar termenul Dada, desigur nu în sensul lui Tristan Tzara, dar nu fără o oarecare legătură cu haosul şi „fantezia” celorlalte texte: „Mai multe ziare ale opoziţiei vorbesc cu un zgomot asurzitor despre un incendiu ce ar fi avut loc în Dealul Spirii peste drum de cazarma Cuza. Cu această ocazie încalecă iar pe faimosul dumnealor Dada, aruncând în spinarea reacţiunii (sic) răspunderea pentru acest sinistru. Întrucât trebuie să pună publicul temei pe spusele acestor doi, ce nu mai au câtuşi

75

de puţin respect de adevăr, iată: Din sorginte oficială aflăm că nu a fost nici un incendiu ieri în Dealul Spirii. Sinistrul cel grozav e o pură invenţiune ieşită din fantezia nesecată şi bogatul arsenal de calomnii al adversarilor noştri”.

Impresia de „cuvinte în libertate” (formulă cunoscută, deja citată, aplicată mişcării Dada), dispariţia liniarităţii frazei şi a „unităţii de idee” (după formula sugestivă a lui Caragiale) constituie zig-zag-ul „dadaist” al textului. La toate acestea se adaugă faptul că, probabil, singurul text literar, dinaintea lui Tristan Tzara, în care apare termenul Dada, în înţelesul văzut deja, este Temă şi variaţiuni.

În Sfaturi (1893), găsim o neaşteptată „reţetă dadaistă” a adevărului: „Luaţi o jumătate de afirmare a unui ziar opozant şi amestecaţi-o bine cu o jumătate de dezminţire a unuia guvernamental – iată o reţetă adeseori bună pentru a afla adevărul”.

După George Călinescu, una dintre metodele adiacente ale dramaturgului „este stenografierea dialogului de judecătorie, adevărat dicteu automatic”. Mai mult decât transcrierea „ciorovăielii de carnaval” dintre Leanca şi „pârâtul” Iancu Zugravu, din Justiţie, tehnica scriiturii din Prefaţa Poemelor în proză sau din Moşii (Tablă de materii) este tehnica „dicteului automatic”: „…năut – floricele – şerbet – răcoreală – Marsilieza – lulele – luleaua neamţului – Deşteaptă-te române! – sacâz – sifoane – ciucalată – … fisticuri – Luther – beigală – Opler – călăreţi – orbeţi – birji – schilozi – automobile – azmparagii – guvernamentali – opozanţi – Visul Maichii Precistii”.

Aceleaşi mijloace şi aceleaşi efecte, şi în Prefaţa poemelor în proză, text parodic la adresa simbolismului şi a lui Maeterlinck, text în cazul căruia nu se mai poate invoca pretextul „tablei de materii”: „Atomă, celulă, organism; plantă, planetă; flori, sori; individ, familie, societate, umanitate; ieri, alaltăieri; înapoi, azi; nimic, deşi tot, tot nimic, nimic tot; mâine, poimâine; înainte. Fizic, psihic, metafizic, epifizic… tot: evoluţiune!”

Caragiale are o evidentă predilecţie, aproape un „viciu”, pentru „cuvintele în libertate”. Dramaturgului i s-ar potrivi, cel puţin parţial, această remarcă asupra lui Tristan Tzara,

76

aparţinând unui critic francez contemporan cu dadaiştii, Georges Charensol: „Este un adevărat Dada… îşi face o plăcere vizibilă din asocierea cuvintelor care, acuplate, îşi pierd înţelesul”. Uneori, replici întregi sau fraze din operele în proză indică, aproape în exclusivitate, numai acest „viciu”, ca, de pildă „curat murdar” (Pristanda), „trebuie să ai curaj: o dăm anonimă” (Farfuridi) ş.a.

S-a vorbit şi s-a scris mult despre încercările teatrale ale dadaiştilor, despre tentativele lor de a reforma spectacolul dramatic. Nicolae Balotă rememora câteva fapte din epocă, de natură să sublinieze un anume „stil teatral dadaist”. La un spectacol Dada din 1921, „Louis Aragon, parodiind <<evangheiştii de şoc >>, de tipul lui Billy Sunday, a dat citire, cu gesturile şi efectele vocale adecvate, unui text perfect absurd, compus de el însuşi. Tot la acea << serată>>, Eluard, absent, a trimis un text, intitulat Par le cou des brises, citit de Benjamin Péret, după indicaţiile de regie ale autorului, <<imobil şi cu intonaţiile cele mai contrare sensului>>.

Apoi, N. Balotă adaugă: „Eugen Ionescu va folosi mai târziu în teatrul său aceste aplicaţii contradictorii ale unui joc grav (mimică, dicţiune etc.) la un text comic sau invers”. Într-adevăr, există în teatrul lui Ionescu numeroase „contraindicaţii” scenice; el a putut folosi, desigur, şi experienţa dadaistă, ca şi pe aceea, foarte bogată în acest sens, a filmului mut (Buster Keaton, de pildă). Dar, neîndoielnic, i-a fost la fel de cunoscută şi experienţa lui Caragiale. Conu Leonida faţă cu reacţiunea (ca şi, la altă scară, Cântăreaţa cheală) a fost, în întregime, construită potrivit tehnicii „contraindicaţiilor” regizorale. În finalul farsei, această tehnică este, prin contrast, subliniată: „Amândoi sunt foarte veseli. Safta rămâne încremenită văzând răsturnarea odăii”. Chiar structura unor personaje este concepută pe această „contradicţie” dramatică, Farfuridi este unul dintre ele: „Farfuridi: (cu tărie, impunător). Trebuie să ai curaj ca mine! Trebuie s-o iscăleşti: o dăm anonimă!”

Caragiale, care vedea totul teatral, începe una dintre celebrele sale schiţe, Căldură mare, cu această indicaţie „scenică”: „În tot ce urmează, persoanele toate păstrează un

77

calm imperturbabil şi plin de dignitate”. „Tot ce urmează” este o conversaţie burlesc-absurdă, comparabilă cu unele pasaje din Conu Leonida faţă cu reacţiunea sau din Cântăreaţa cheală. Indicaţia lui Caragiale este identică aproape cu o precizare a lui Ionesco din A propos de „La Cantatrice chauve” (Journal): „pe un text burlescu un joc dramatic”.

Caragiale, acest „dadist” avant la lettre, poate fi socotit deci, în mai multe sensuri, un precursor al lui Tristan Tzara şi al lui Eugène Ionesco şi, aşa cum am mai spus, prin ei, un precursor al literaturii şi teatrului modern. Cel care a spus despre sine „simt enorm şi văd, monstruos” şi care a confirmat adesea această viziune în opera sa, a anticipat câteva dintre modalităţile şi perspectivele scriiturii moderne.

78

Program

Bugetul pentru cuData lansării: 7 nTermen limită: 28

ObiectiveAcest pr

ariei culturale dezvoltării coopeinstituţii culturaleintenţia de a înmobilitatea trandomeniul culturaşi artistice şi, de

ObiectiveObiectivu

abordarea pur interdisciplinare.între sectoare cu

Activităţi Măsura

promovează cooculturali din ţările

Măsura 1sectorială sau m

Măsura literare dintr-o traduceri ale uno

Cine poaOrice per

se situează în do

6. Integrarea europeană –

Orizont 2007

ul comunitar în domeniul cultural

ltură al Uniunii Europene: 19.000.000 EURO oiembrie 2006 februarie 2007

generale: ogram are ca obiectiv general intensificarea împărtăşită de europeni prin intermediul rării culturale dintre artişti, oameni de cultură şi din ţările care participă la acest program, cu curaja manifestarea cetăţeniei europene prin snaţională a persoanelor ce activează în l, circulaţia transnaţională a operelor culturale

asemenea, prin dialogul intercultural. specifice: l specific al programului este să depăşească sectorială prin adoptarea unei perspective

Doreşte să încurajeze proiectele de cooperare lturale. eligibile: 1.1 – proiecte de cooperare culturală care perarea susţinută şi structurată între operatori participante. .2.1. – acţiuni de cooperare culturală de natură ulti-sectorială. 1.2.2 – proiecte de traduceri literare (opere limbă europeană în altă limbă europeană, r texte antice). te solicita finanţare: soană fizică sau juridică a cărei principală activitate meniul cultural, care are sediul înregistrat într-una

79

din ţările participante şi are capacitatea financiară şi operaţională de a duce la îndeplinire acţiunea propusă.

Ţările eligibile sunt:

– Statele Membre ale Uniunii Europene (Bulgaria şi România au fost acceptate pentru aderare şi vor deveni State Membre la data de 1 ianuarie 2007);

– cele trei ţări membre EEA (Islanda, Lichtenstein, Novegia);

– ţările candidate (Croaţia, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Turcia) şi ţările din Balcanii de Vest (Albania, Bosnia-Herţegovina, Muntenegru, Serbia, inclusiv Kosovo).

Condiţii de finanţare: În total, bugetul alocat acestui proiect este de

aproximativ 15.500.000 Euro pentru măsura 1.1. 12.000.000 Euro pentru măsura 1.2.1. şi 1.500.000 Euro pentru măsura 1.2.2.

Termen limită: Proiectele trebuie predate până la data de 28 februarie 2007. Documentele necesare: Formulare de înscriere şi documentele adiacente vor fi

disponibile începând cu data de17 noiembrie 2006. Detalii de contact: Pentru mai multe informaţii despre acest program se pot

accesa următoarele site-uri: http://eaceea.ec.europa.eu/static/en/culture/call092006/i

ndex.htm http://eaceea.ec.europa.eu/ http://ex.europa.eu/culture/eac/index_en.html Grupuri ţintă: Instituţii de învăţământ Organizaţii culturale publice Persoane fizice Sursa: Infoeuropa

80

7. Curier legislativ

REZOLUŢIA 1003 (1993) A ADUNĂRII PARLAMENTARE A CONSILIULUI EUROPEI

CU PRIVIRE LA ETICA JURNALISTICĂ Adunarea afirmă principiile etice ale jurnalismului, care

vor fi enumerate în continuare, estimând că acestea ar trebui aplicate de profesioniştii acestui domeniu, în întreaga Europă.

Informaţii şi opinii

1. În afara drepturilor şi îndatoririlor juridice stipulate în

legislaţia în vigoare, mijloacele de informare îşi asumă în faţa cetăţenilor şi a societăţii, o responsabilitate morală care trebuie avută în vedere în momentele actuale, când informaţia şi comunicarea au o mare importanţă atât pentru dezvoltarea personalităţii cetăţenilor, cât şi pentru evoluţia societăţii şi a vieţii democratice.

2. Exercitarea jurnalismului comportă drepturi şi îndatoriri, libertăţi şi responsabilităţi.

3. Principiul de bază al oricărei reflecţii morale asupra jurnalismului trebuie să pornească de la o diferenţiere clară între opinii şi ştiri, evitând orice confuzie între ele. Ştirile sunt informaţii, fapte şi date, iar opiniile sunt exprimarea unor gânduri, idei, credinţe sau judecăţi de valoare de către mass-media, editori sau jurnalişti.

4. Difuzarea ştirilor trebuie să se facă respectând adevărul, după ce acestea au fost riguros verificate anterior, faptele trebuind expuse, descrise şi prezentate cu imparţialitate. Informaţiile nu trebuie să se confunde cu zvonurile. Titlurile şi anunţurile de ştiri trebuie să fie expresia cât mai fidelă a conţinutului faptelor şi datelor prezentate.

81

5. Expunerea opiniilor poate consta din reflecţii sau comentarii asupra unor idei generale sau se poate referi la comentarii asupra unor informaţii având o legătură cu evenimentele concrete. Dar, dacă este adevărat că în exprimarea opiniilor – aceasta fiind subiectivă – nu se poate şi nu trebuie să se ceară veridicitate, în schimb, se poate cere ca exprimarea opiniilor să se facă pornind de la expuneri oneste şi corecte din punct de vedere etic.

6. Opiniile sub forma comentariilor asupra evenimentelor sau acţiunilor unor persoane sau instituţii nu trebuie să vizeze o negare sau ocultare a realităţii faptelor sau ideilor.

Dreptul la informaţie ca drept fundamental al persoanelor.

Editori, proprietari şi jurnalişti

7. Mass-media realizează o activitate de „mediere” şi de prestare de servicii legate de informaţie, iar drepturile pe care le are în ceea ce priveşte libertatea de informare sunt în funcţie de destinatari, adică de cetăţeni.

8. Informaţia constituie un drept fundamental, pus în lumină de jurisprudenţa Comisiei şi Curţii Europene asupra Drepturilor Omului, referitoare la Articolul 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi recunoscut prin Articolul 9 al Convenţiei Europene asupra canalelor de televiziune transnaţionale şi prin Constituţiile democratice care definesc drepturile cetăţenilor, printre care se numără şi acela de a pretinde ca informaţia oferită de jurnalişti, să fie transmisă într-un mod fidel în cadrul ştirilor şi comentată cu onestitate, fără ingerinţe exterioare venind fie din partea puterilor publice, fie din partea unor organisme private.

9. Puteri publice nu trebuie să considere că deţin monopolul asupra informaţiei. Reprezentativitatea publică autorizează acţiunea în vederea garantării şi dezvoltării pluralismului mijloacelor de informare şi asigurării întrunirii condiţiilor necesare exercitării libertăţii de exprimare şi a dreptului la informaţie, excluzând cenzura prealabilă. Consiliul de Miniştri este, de altfel, conştient de acest lucru, cum o arată

82

şi declaraţia sa asupra libertăţii de exprimare şi informare, adoptată în data de 29 aprilie 1982.

10. Trebuie reţinut faptul că jurnalismul se bazează pe mijloacele de informare, care sunt sprijinite de o structură de întreprindere, în cadrul căreia trebuie să se facă distincţie între editori, proprietari şi jurnalişti. Iată de ce, nu numai că trebuie să garantăm libertatea mass-media, dar să o şi apărăm, evitând presiunile interne.

11. Întreprinderile consacrate informaţiei trebuie să fie considerate drept întreprinderi socio-economice speciale, ale căror obiective patronate trebuie să fie limitate de condiţiile care trebuie să facă posibilă prestarea unui drept fundamental.

12. În întreprinderile consacrate informaţiei, trebuie să existe o transparenţă totală în ceea ce priveşte proprietatea şi gestionarea mijloacelor de informare, astfel încât cetăţenii să cunoască explicit identitatea proprietarilor şi nivelul angajării lor economice în mijloacele de informare.

13. În cadrul întreprinderii propriu-zise, editorii trebuie să convieţuiască cu jurnaliştii, ţinând seama de faptul că respectarea legitimă a orientării ideologice a editorilor sau proprietarilor este limitată de exigenţele de nestrămutat ale veridicităţii ştirilor şi ale rectitudinii morale a opiniilor necesare conformării la dreptul fundamental al cetăţenilor la informaţie.

14. În funcţie de aceste exigenţe, trebuie întărite garanţiile libertăţii de exprimare a jurnaliştilor care sunt, în ultimă instanţă, cei care transmit informaţia. Pentru aceasta, trebuie găsite nuanţele juridice şi elucidată natura clauzei de conştiinţă şi a secretului profesional cu referire la sursele confidenţiale, armonizând dispoziţiile naţionale, în vederea aplicării acestora în cadrul mai larg al spaţiului democratic european.

15. Nici editorii sau proprietarii, nici jurnaliştii nu trebuie să considere că informaţia le aparţine. Într-o întreprindere dedicată informaţiei, aceasta nu trebuie tratată ca o marfă, ci ca un drept fundamental al cetăţenilor. În consecinţă, nici

83

calitatea informaţiilor sau opiniilor, nici sensul acestora nu trebuie exploatate în scopul creşterii numărului de cititori sau auditori şi, în consecinţă, a resurselor publicitare.

16. Orice informaţie conformă imperativelor etice reclamă o tratare a beneficiarilor ei, în calitatea lor de indivizi, nu de mase.

Funcţia jurnalismului şi activitatea sa etică

17. Informaţia şi comunicarea, sarcini de care se achită

jurnalismul, prin intermediul mijloacelor de informare mijloacelor de informare, şi prin sprijinul deosebit al noilor tehnologii, au o importanţă decisivă în dezvoltarea individuală şi socială. Ele sunt indispensabile unei vieţi democratice, întrucât, pentru ca democraţia să se poată dezvolta plenar, trebuie garantată participarea cetăţenilor la problemele publice. Or, acest lucru ar fi imposibil dacă cetăţenii nu ar primi informaţia necesară cu privire la problemele publice, lucru care trebuie asigurat de mass-media.

18. Importanţa informaţiei şi, în special, a radioului şi a televiziunii în cultură şi în educaţie, a fost subliniată în Recomandarea 1067 a Adunării, repercusiunile acestora asupra opiniei publice, fiind evidente.

19. Totuşi, ar fi falsă deducţia că mijloacele de informare reprezintă opinia publică sau că acestea trebuie să înlocuiască funcţiile proprii puterilor publice sau ale instituţiilor cu caracter educativ sau cultural, cum ar fi şcoala.

20. Aceasta ne-ar conduce la a converti media şi jurnalismul în puteri şi contra-puteri (mediocraţie), fără ca ele să-i reprezinte pe cetăţeni, nefiind supuse controlului democratic al puterilor publice, şi fără să posede specializarea instituţiilor culturale sau educative competente.

21. În consecinţă, exercitarea jurnalismului nu trebuie să condiţioneze, nici să mediatizeze informaţia adevărată sau

84

imparţială, nici opiniile oneste, cu pretenţia de a crea sau a forma opinia publică, având în vedere că legitimitatea sa rezidă în faptul că asigură dreptul fundamental al cetăţenilor la informaţie, în cadrul respectării valorilor democratice. În acest sens, legitimitatea investigaţiei jurnalistice îşi află limitele în veridicitatea şi onestitatea informaţiilor şi opiniilor, fiind incompatibilă cu orice campanie de presă realizată pe baza unor luări apriorice de poziţie, şi pusă în serviciul unor interese particulare.

22. În ştirile pe care le oferă, şi în opiniile pe care le formulează, jurnaliştii trebuie să respecte principiul prezumţiei de nevinovăţie, în special când este vorba despre chestiuni în curs de a fi judecate, evitând pronunţarea unor verdicte.

23. Jurnaliştii trebuie să respecte dreptul indivizilor la viaţa privată. Persoanele cu funcţii în viaţa publică au dreptul la protejarea vieţii lor private, în afara cazului în care aceasta poate avea urmări asupra vieţii publice. Faptul că o persoană ocupă o funcţie în viaţa publică, nu o privează pe aceasta de dreptul de a i se respecta viaţa particulară.

24. Căutarea unui echilibru între dreptul la respectarea vieţii private, consfinţit de Articolul 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi libertatea exprimării, consfinţită de Articolul 10, sunt explicate pe larg, în recenta jurisprudenţă a Comisiei şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

25. În exercitarea profesiunii de jurnalist, scopul nu scuză mijloacele. Informaţia trebuie obţinută prin mijloace legale şi morale.

26. La cererea persoanelor interesate, şi prin intermediul mijloacelor de informare, se vor rectifica automat şi rapid, toate informaţiile şi opiniile care s-au dovedit a fi false sau eronate. Legislaţia fiecărei ţări ar trebui să prevadă sancţiuni adecvate şi, dacă este necesar, despăgubiri.

27. Ca să existe o armonizare în folosirea acestui drept în ţările membre ale Consiliului Europei, este bine să se pună în aplicare atât Rezoluţia 7426 referitoare la Dreptul la replică: poziţia individului în raport cu presa, adoptată la

85

Consiliul de Miniştri la data de 2 iulie 1974, cât şi a dispoziţiilor pertinente ale Convenţiei Europene referitoare la televiziunea transnaţională.

28. Pentru asigurarea calităţii muncii jurnalistului şi a întreprinderii sale, acestuia trebuie să i se asigure un salariu bun, condiţii şi instrumente de lucru adecvate.

29. În raporturile necesare pe care trebuie să le întreţină cu puterea publică şi cu cercurile din economie, jurnaliştii trebuie să evite situaţiile de natură să ştirbească independenţa şi imparţialitatea profesiunii lor.

30. Jurnaliştii nu trebuie să confunde evenimentele conflictuale şi spectaculoase cu faptele importante din punct de vedere informativ. În exercitarea profesiunii lor, scopul nu trebuie să fie acela de a-şi câştiga un prestigiu şi o influenţă personale.

31. Dată fiind complexitatea procesului informativ, care presupune din ce în ce mai mult folosirea unor tehnologii noi, rapiditate şi spirit de sinteză, jurnalistului i se cere o pregătire profesională adecvată.

Statutul redacţiei jurnalistice

32. În întreprinderile cu specific informaţional, editorii,

proprietarii şi jurnaliştii trebuie să coabiteze. În acest scop, trebuie stabilite statute ale redacţiei jurnalistice, pentru a reglementa raporturile profesionale ale jurnaliştilor cu patronii şi cu editorii în cadrul mijloacelor de informare, independent de obligaţiile normale între partenerii sociali. În cuprinsul acestor statute, se poate prevedea existenţa unor comitete de redacţie.

Situaţii de conflict şi cazuri de protecţie specială

33. Societatea este uneori confruntată cu situaţii de conflict şi

tensiune născute sub presiunea unor factori, cum ar fi: terorismul, discriminarea minorităţilor, xenofobia sau războiul. În aceste împrejurări, mass-media au obligaţia

86

morală de a apăra valorile democraţiei, cum ar fi respectarea demnităţii umane şi căutarea unei soluţii prin metode paşnice, în spiritul toleranţei; trebuie, prin urmare, să se opună violenţei şi instrumentelor urii şi confruntării, respingând orice discriminare bazată pe cultură, sex sau religie.

34. Când este vorba de apărarea valorilor democratice, nimeni nu trebuie să rămână neutru. În acest sens, mass-media trebuie să contribuie într-o măsură importantă la prevenirea momentelor de tensiune, şi trebuie să înlesnească înţelegerea reciprocă, toleranţa şi încrederea între diversele comunităţi din regiunile aflate în conflict, aşa cum a făcut Secretariatul General al Consiliului Europei care, în cazul teritoriilor din fosta Iugoslavie, a încurajat adoptarea unor măsuri bazate pe încredere.

35. Ţinând cont de influenţa deosebită a mijloacelor de informare şi, în special, a televiziunii, asupra sensibilităţii copiilor şi tinerilor, este bine să se evite difuzarea unor emisiuni, mesaje sau imagini care proslăvesc violenţa, exploatează sexul şi depravarea, folosind un limbaj deliberat indecent.

Etica şi autocontrolul în jurnalism

36. Luând în considerare cele de mai sus, mass-media

trebuie să se angajeze a se supune principiilor deontologice riguroase, care garantează libertatea de exprimare şi dreptul fundamental al cetăţenilor de a primi informaţii reale şi opinii oneste.

37. Pentru a se putea supraveghea punerea în aplicare a acestor principii, trebuie create organisme sau mecanisme de autocontrol formate din editori, jurnalişti, asociaţii civice, reprezentanţi ai mediilor universitare şi jurişti, care să elaboreze rezoluţii referitoare la respectarea preceptelor deontologice de către jurnalişti, şi pe care mijloacele de informare să se angajeze că le vor face publice. Toate acestea ar ajuta cetăţeanul care are dreptul la informaţie,

87

să aibă o opinie critică asupra muncii jurnalistului şi a credibilităţii sale.

38. Atât organismele sau mecanismele de autocontrol, cât şi asociaţiile beneficiarilor mijloacelor de informare şi departamentale universitare competente vor putea publica anual cercetările realizate a posteriori asupra veridicităţii informaţiilor difuzate prin mass-media, în raport cu faptele reale. În acest fel, se va obţine un barometru al credibilităţii, care îi va informa pe cetăţeni asupra valorii etice a fiecărui mijloc de informare sau al fiecărui departament sau asupra valorii etice a fiecărui mijloc de informare sau al fiecărui departament sau asupra valorii unui jurnalist anume. Măsurile de corectare luate în consecinţă, vor permite, în acelaşi timp, o îmbunătăţire adusă exercitării profesiunii de jurnalist.

88

PRINCIPIILE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI, REFERITOARE LA

LIBERTATEA PRESEI

1. Libertatea de exprimare este un principiu fundamental al unei societăţi democratice.

2. Libertatea de exprimare protejează dreptul de a selecta şi de a primi informaţii şi idei care nu ofensează, nu şochează sau nu conturbă Statul sau orice alt segment al societăţii.

3. Guvernul are dreptul de a îngrădi libertatea de exprimare, numai atunci când este absolut necesar: (1) pentru protejarea securităţii naţionale, a integrităţii teritoriale sau a siguranţei publice; (2) pentru prevenirea crimei; (3) pentru protejarea sănătăţii şi a moralităţii; (4) pentru protejarea reputaţiei şi drepturilor cetăţenilor; (5) pentru prevenirea dezvăluirii unei informaţii secrete; (6) pentru menţinerea imparţialităţii justiţiei.

4. Mai mult, pentru a fi necesară, orice intervenţie guvernamentală trebuie dovedită a fi justificată, şi trebuie să fie proporţională cu interesele care urmează să fie protejate; de aceea, o măsură excesivă luată pentru susţinerea unor anumite interese, poate fi considerată nelegală.

5. Libertatea de exprimare este importantă pentru toată lumea, dar mai ales pentru presă. Presa are un rol foarte important, din două motive. Primul: este obligatoriu ca presa să ofere informaţii şi idei despre problemele politice şi despre alte chestiuni de interes general, şi să furnizeze cititorilor informaţiile şi analizele necesare pentru ca ei să-şi formeze propriile opinii despre aceste probleme. Această responsabilitate a presei porneşte de la dreptul publicului de a fi informat. Al doilea: presa are un rol foarte important: acela de

89

„câine de pază”. Presa ţine treaz interesul publicului, prezentându-i activitatea guvernului.

6. Autorităţile au dreptul de a interzice publicarea unui articol, dar numai în anumite condiţii. Mai mult, orice interzicere trebuie să fie pe un termen cât mai scurt, înainte de decizia judecătorească privitoare la legalitatea acestei interziceri. O restricţie prealabilă este permisă, dacă se face înaintea stabilirii motivelor care au determinat cererea de interdicţie; numai atunci când este aproape sigur că publicarea va fi interzisă.

7. Trebuie făcută o distincţie clară între informaţii şi fapte prezentate ca atare, şi între judecăţile de valoare şi opinii. Unui jurnalist nu trebuie să i se ceară să justifice adevărul unei judecăţi de valoare. Mai mult, jurnalistului trebuie să i se permită să dovedească veridicitatea unui fapt, chiar dacă este combinat cu o judecată de valoare.

8. Dezbaterea politică se află în centrul conceptului de societate democratică. Limitele acceptate în ceea ce priveşte critica sunt mai largi când este vorba de politicieni, decât în cazul persoanelor obişnuite.

9. Limitele acceptate în ceea ce priveşte critica, sunt mai largi când este vorba despre guvern şi oficialităţile guvernamentale, decât în cazul cetăţeanului obişnuit.

10. Guvernul trebuie să se abţină să recurgă la sancţiuni împotriva presei pe motivul defăimării instituţiilor publice şi a oficialităţilor.

11. Reprezentanţii aleşi ai poporului, în special membrii opoziţiei, au dreptul la o poziţie specială în comentarea problemelor de interes public. De aceea, reprezentanţii aleşi şi ziarele care publică declaraţiile lor sunt protejaţi împotriva acuzaţiilor de calomnie, atunci când fac comentarii asupra oficialilor guvernului şi a altor politicieni, în două feluri: în primul rând, sunt protejaţi în virtutea faptului că sunt reprezentanţi aleşi; în al doilea rând, sunt protejaţi, deoarece oficialii guvernului şi politicienii care-i susţin sunt obligaţi să suporte mai multe critici decât cetăţenii obişnuiţi.

90

12. Un ziar sau un jurnalist nu pot fi găsiţi vinovaţi de calomnie dacă publică declaraţiile altor persoane, atâta vreme cât este foarte clar că declaraţiile respective nu aparţin jurnalistului sau ziarului respectiv. Presa este protejată, chiar dacă acuzaţiile nefondate dintr-o relatare sunt bazate pe „zvonuri”, opinie publică sau pe declaraţiile unor persoane nenominalizate.

CODUL ETIC AL JURNALIŞTILOR DE LA „THE NEW YORK TIMES”

GHIDUL INTEGRITĂŢII NOASTRE

Reporterii, editorii, fotografii şi toţi membrii echipei de la New York Times împărtăşesc interesul fundamental de a apăra integritatea ziarului. După cum au declarat în comun în anul 1998, şefii departamentelor Ştiri, Editorial şi Afaceri, „cea mai mare forţă a noastră o reprezintă autoritatea şi reputaţia ziarului The New York Times. Trebuie să nu facem nimic care să le submineze şi să le slăbească ci, dimpotrivă, trebuie să facem, tot ce este posibil pentru a le întări”.

Într-o vreme în care suspiciunea publică, chiar justificată, în legătură cu imparţialitatea, corectitudinea şi integritatea unor jurnalişti şi ale unor tipuri de jurnalism este în creştere, este imperios necesar ca The New York Times şi echipa sa să menţină, pe cât posibil, cele mai înalte standarde, pentru a ne asigura că nu facem nimic care să erodeze credinţa şi încrederea cititorului în coloanele noastre de ştiri. Asta înseamnă că membrii echipei trebuie să fie vigilenţi în a evita orice activitate care ar putea provoca un conflict de interese sau aparenţa lui care ar putea provoca un conflict de interese sau aparenţa lui care, deci, ameninţă standardul etic al ziarului. Şi mai înseamnă că jurnalismul pe care îl practicăm în fiecare zi, trebuie să fie fără reproş.

Nimeni nu are nevoie să i se reamintească faptul că falsificarea oricărei părţi din relatare nu poate fi tolerată şi va

91

atrage automat după sine o acţiune disciplinară, inclusiv concedierea. Totuşi, într-un climat de observare tot mai accentuată a informaţiei de afaceri, acest ghid este menit să rezolve probleme care apar uneori, în activităţi specifice.

Despre citatele de presă

Cititorii trebuie să aibă motive să considere că fiecare

cuvânt aflat între ghilimele a fost rostit de către vorbitor sau scriitor. The New York Times „nu curăţă” citatele. Dacă apar probleme nedorite de gramatică sau de bun-gust, se recurge la parafrazarea fragmentului respectiv. În plus, datorită faptului că jurnalistul are notiţe detaliate şi înregistrări, de obicei este preferabil ca intervenţiile lungi să fie parafrazate, mai ales că ele apar şi la televiziune şi în alte publicaţii. Citatele „aproximative” pot slăbi încrederea cititorilor în The New York Times.

Jurnalistul va omite, desigur, silabele parazite ca „hmm” şi falsele începuturi. Dacă orice altă omisiune este necesară, se închide citatul, se indică noua atribuire şi se începe un alt citat. (The New York Times corectează în citat exprimarea, punctuaţia, folosirea majusculelor şi abrevierile pentru obţinerea unui stil consistent). De fiecare dată, scriitorul şi editorul trebuie să ajungă să fie mulţumiţi că intenţia vorbitorului a fost respectată.

Relatările altora Când folosim fapte culese de oricare altă instituţie,

indicăm sursa. Această regulă se aplică şi la materialele din alte ziare, magazine, cărţi sau radio/ televiziune, agenţii, cum ar fi Asociated Press (de exemplu: „Senatorul a declarat AP.”). Cu alte cuvinte, chiar dacă AP. este o cooperativă, iar noi suntem membrii ei, nu tratăm textele lor ca fiind ale noastre. Când relatăm de la un pool report, în condiţiile în care nu am fost prezenţi, îl cităm pe pool reporter. Într-un bilanţ (round-up) putem folosi o formulare precum „relatări ale agenţiilor şi ale birourilor New York Times”.

92

Preferinţa noastră, atunci când timpul şi distanţa ne-o permit, este să realizăm propriile relatări şi să verificăm varianta altei instituţii [de presă]; în această situaţie, nu avem nevoie să identificăm sursa. Dar chiar şi atunci, din curtoazie şi francheţe, recunoaştem exclusivitatea instituţiei care a transmis ştirea cea dintâi.

Cu toate acestea, citarea altei publicaţii nu poate servi drept pretext pentru a tipări zvonuri. Acest lucru nu se ridică la standardele The New York Times. Zvonurile trebuie să satisfacă standardele calităţii ştirii, aşa cum le aplică The New York Times, precum şi ale bunului gust şi ale plauzibilităţii, înainte de a fi publicate, chiar dacă este indicată prima publicaţie care le-a transmis. Şi când se pune problema indicării sursei, un bun procedeu este consultarea şefului departamentului, pentru a stabili dacă publicaţia are vreo autoritate.

În situaţiile care se disting prin aceea că am fost martori direcţi, trebuie să explicităm în text dacă este interviu direct sau telefonic, sau interviu prin e-mail sau dacă este o declaraţie scrisă.

Controlul faptelor

Jurnaliştii de la The New York Times sunt principalii controlori ai faptelor pe care le culeg şi, adesea, singurii. (Faptele din textele publicate în magazine, în special aceea aparţinând ne-membrilor echipei, sunt controlate, dar autorii acestor texte au datoria, în primă instanţă, să-şi controleze acurateţea). Fapte concrete cu privire la distanţe, adrese, numere de telefon, funcţiile persoanelor trebuie să fie verificate de autor, consultând lucrări de referinţă standard, precum cărţi de telefon, comunicate oficiale ale primăriilor sau legi, site-uri oficiale. Controale mai aprofundate pot fi făcute de departamentul cercetare. Dacă presiunea deadline-ului impune lăsarea la o parte a unui control, editorii trebuie alertaţi cu o notă de genul „desk, vă rog verificaţi” dar, ideal, autorul ar trebui să controleze dublu; de obicei, desk-ul se poate corecta în ultimul moment. Este extrem de important ca autorii să verifice

93

ortografia numelor, întrebând direct. O persoană care îşi vede numele scris greşit în The New York Times este înclinată să nu aibă încredere în nimic din ce publică ziarul. Şi, prea adesea, coloana noastră de rectificări evidenţiază faptul că cineva a ghicit ortografia, auzind numele.

Rectificări

Datorită faptului că vocea noastră este puternică şi se

aude până departe, The New York Times consideră că rectificarea erorilor factuale, şi mărunte şi grave, reprezintă o îndatorire etică. Ziarul regretă fiecare eroare, dar aplaudă integritatea unui scriitor care îşi corectează din proprie iniţiativă erorile dintr-un text publicat, care îi aparţine. Aşadar, de oriunde ar proveni, orice plângere trebuie transmisă unui editor responsabil şi trebuie rapid cercetată. Dacă o rectificare este justificată, onestitatea cere ca ea să fie publicată imediat. În cazul îndoielii sau a dezacordului în ceea ce priveşte faptele, putem face cunoscut că o declaraţie a fost „imprecisă” sau „incompletă”, chiar dacă nu suntem siguri că este greşită.

Respingeri

Puţini autori au nevoie să li se aducă aminte că cerem şi

publicăm un răspuns din partea oricui a fost criticat în paginile noastre. Dar când critica este serioasă, avem o obligaţie specială să descriem miza acuzaţiei şi să-i permitem celui vizat să răspundă în detaliu. Nici o persoană vizată nu trebuie să fie luată prin surprindere când apare ziarul sau să aibă sentimentul că nu a avut nici o şansă să răspundă.

Anonimatul şi inventarierea lui

Folosirea surselor neidentificate este rezervată situaţiilor

în care ziarul nu poate publica informaţia în alt fel, informaţie pe care o consideră demnă de a fi făcută cunoscută, şi temeinică. Ori de câte ori este posibil, reporterul şi editorul trebuie să

94

discute orice promisiune de respectare a anonimatului, înainte ca ea să fie pronunţată, sau înainte ca reporterul să-şi înceapă investigarea care l-ar putea conduce la o astfel de situaţie. (Unele arii, precum justiţia, securitatea naţională, pot impune autorizarea reporterului de a garanta anonimatul). Stylebook discută formele de atribuire pentru asemenea cazuri. Regula generală este să îi spunem cititorului cât putem de mult despre plasarea şi motivaţia cunoscută a sursei. În timp ce evităm clişeul despre „sursa care a insistat să rămână anonimă”, trebuie să încercăm să afirmăm concis, la ce fel de compromis au ajuns jurnalistul şi sursa, mai ales când oferim lămuriri în legătură cu motivaţiile sursei. New York Times nu-şi maschează sursele. De exemplu, nu se referă la o singură persoană prin „surse”, şi nu spune „alţi oficiali”, când citează pe cineva al cărui nume a fost deja indicat în text. Nu pot exista formule fixe pentru asemenea atribuiri, dar ele trebuie să fie ad litteram adevărate, nu vagi.

Invenţii/ Ficţiuni

Nici un cititor nu trebuie să aibă vreun motiv să suspecteze că alterează în cunoştinţă de cauză faptele. Din acest motiv, The New York Times interzice folosirea numelor, vârstelor, locurilor şi datărilor fictive şi limitează strict folosirea altor modalităţi fictive.

Dacă compasiunea sau condiţiile inavuabile ale faptelor cer ascunderea identităţii, soluţia preferată este să se omită numele şi să se explice această omisiune. (Această situaţie poate să apară, de exemplu, într-un spital sau într-o şcoală guvernată de regulile privacy). Dacă o naraţiune complexă trebuie să distingă între mai multe identităţi ascunse, poate fi necesar să folosim numele cu ultimele iniţiale sau, şi mai puţin convenabil, prenumele (Hilary K.; Ashley M.; Terry). În schimb, descrierile pot fi folositoare (avocatul; psihoterapeutul din Morristown). Ca un ultim, rar argument, dacă numele adevărate ar fi prea revelatoare, iniţiale adevărate sau false (Dr. D., Ms. L.) pot fi folosite după consultarea cu editorul. Textul trebuie să indice trucul şi motivul folosirii lui.

95

Ascunderea identităţii Reporterii de la The New York Times nu-şi ascund

identitatea pentru a colecta informaţii. Putem, uneori, să ne trecem sub tăcere identitatea, de exemplu, pentru a observa modul cum este tratat publicul într-o instituţie sau comportarea oamenilor la o cursă sau comportarea poliţiştilor într-un bar din apropierea secţiei de poliţie. Dar o înşelare susţinută, sistematică, chiar şi una pasivă, de exemplu, să obţii o slujbă pentru a observa o activitate din interior, poate fi folosită numai în urma consultării dintre un şef de departament şi editorii şefi. (Evident, există excepţii specifice pentru descrierea serviciilor restaurantelor şi pentru însărcinări similare).

Fotografia şi imaginile

În paginile noastre, imaginile care îşi propun să

descrie realitatea, trebuie să fie pure în toate felurile. Nici o persoană sau obiect nu va fi adăugat(ă), reangajat(ă), inversat(ă), distorsionat(ă) sau mişcat(ă) dintr-o scenă (cu excepţia practicii) recunoscute a tăieturii pentru a omite porţiuni scandaloase. Ajustarea culorii sau a scalei griului trebuie să fie limitată la strictul necesar pentru a face reproducerea mai clară şi mai fidelă, aceasta fiind sinonime în procesarea imaginii cu vechile „ardei” şi „contrast” din camera obscură. Situaţiile din realitate nu trebuie să fie aranjate pentru a se realiza fotografierea. În cazurile colajelor, montajelor, portretelor, design-ului domestic sau al modei – situaţii şi demonstraţii ale modurilor în care un truc sau altul este folosit – intervenţia noastră trebuie să fie clară pentru cititor, ca un element al intenţiei noastre de a nu-l înşela. Legendele şi notele vor face cunoscută – în plus – intervenţia noastră, dacă cea mai mică îndoială este posibilă. Directorul de design, un editor şef sau redacţia Ştiri trebuie consultaţi în cazurile îndoielnice sau în propunerile pentru a se face o excepţie.

96

CODUL DEONTOLOGIC AL ZIARISTULUI DIN ROMÂNIA

Libertatea presei, garantată prin Constituţie, implică independenţa şi libertatea informaţiei, a exprimării ideilor şi a criticii. În munca lor, editorii şi ziariştii trebuie să fie conştienţi de responsabilitatea faţă de public, şi de obligaţia pe care le-o incumbă prestigiul presei. Ei îşi asumă în faţa publicului sarcinile ziaristice prin profesie şi conştiinţă, fără să se lase influenţaţi de interesele personale sau de motivaţii străine meseriei lor.

Aceste principii ziaristice sunt destinate a prezerva morala profesiei, şi nu constituie o constrângere juridică.

1. Respectul pentru adevăr şi informarea corectă a publicului sunt imperative supreme ale presei.

2. Ştirile şi informaţiile destinate a fi publicate sub formă de texte şi imagini trebuie să fie verificate cu grija cerută de către circumstanţe. Sensul lor adevărat nu trebuie să fie deformat, nici falsificat prin formulare, prin titluri sau prin comentarea imaginilor. Documentele trebuie să rămână fidele sensului lor. Ştirile, zvonurile şi ipotezele neverificate trebuie să fie prezentate cu rezerva necesară. În prezentarea fotografiilor simbolice, subtitrarea trebuie să explice că nu este vorba de fotografii documentare.

3. Ştirile publicate sau afirmaţiile care se demonstrează a fi false, trebuie rectificate într-un răgaz cât mai scurt, şi sub formă adecvată de către organul de presă care le-a difuzat.

4. Nu este permisă întrebuinţarea de metode incorecte pentru procurarea de ştiri sau materialelor informative, ca şi a imaginilor.

97

5. Caracterul confidenţial convenit în timpul unei întrevederi vizând obţinerea de informaţii sau a unei sinteze, trebuie să fie respectat în principiu.

6. Fiecare persoană care lucrează în presă trebuie să păstreze secretul profesional şi poate beneficia de dreptul de a refuza referinţele şi de a nu dezvălui identitatea celor care au furnizat informaţiile, fără autorizarea expresă a acestora.

7. Responsabilitatea presei faţă de public presupune că articolele redacţionale nu sunt influenţate de interese personale ori comerciale ale unor ţerţi. Editorii şi redactorii trebuie să reziste unor asemenea tentaţii şi să vegheze la separarea netă a textului redacţional de publicaţiile în scop publicitar.

Textele, imaginile şi desenele publicitare trebuie să poarte această menţiune.

8. Presa respectă viaţa privată şi sfera intimă a individului. Dacă comportamentul privat al unei persoane are atingere cu interesele publice, presa poate folosi informaţiile din această sferă. Trebuie să se constate mai întâi dacă publicarea acestora nu violează drepturile personale ale terţilor.

9. Publicarea unor acuzaţii neîntemeiate, mai ales de natură să aducă atingere onoarei unei persoane, este împotriva moralei jurnalistice.

10. Publicarea sub formă de texte sau de imagini susceptibile de a aduce atingere sentimentelor morale sau religioase ale unui grup de persoane nu este conformă cu responsabilitatea presei.

11. Trebuie renunţat la prezentarea violenţei şi a brutalităţii în scopuri senzaţionale; reportajul trebuie să aibă în vedere protecţia tineretului.

12. Relatările privind proceduri poliţieneşti sau juridice trebuie făcute astfel încât să nu prejudicieze nici una din părţile implicate. De aceea, presa evită, înainte sau în timpul unei astfel de proceduri, orice luare de poziţie

98

subiectivă care ar putea aduce prejudicii în articole sau în titluri. Un suspect nu trebuie să fie prezentat ca vinovat, înainte de a fi judecat de tribunal.

În ceea ce priveşte delincvenţa juvenilă, este recomandabil să se evite citarea numelor şi identitatea acestora prin fotografii, având în vedere viitorul acestor tineri.

13. În articole consacrate subiectelor medicale trebuie evitată orice prezentare senzaţională care ar trezi în cititori temeri sau speranţe nejustificate. Descoperirile ştiinţifice care se află în stadiul experimental nu trebuie prezentate ca fiind definitive.

14. Este în neconcordanţă cu prestigiul, independenţa şi misiunea presei acceptarea şi acordarea de avantaje de orice fel, care ar fi de natură să îngrădească libertatea de decizie a redactorului şi a editorului. Cine se lasă cumpărat pentru a difuza sau, dimpotrivă, pentru a nu difuza anumite informaţii, acţionează împotriva onoarei şi moralei profesiunii.

15. Pentru o corectă informare, se impune publicarea, mai ales, în mass-media, a blamărilor formulate public de către juriile de onoare ale asociaţiilor de ziarişti, ca şi a sentinţelor instanţelor judiciare.

CODUL DEONTOLOGIC AL ZIARISTULUI, ADOPTAT DE

CLUBUL ROMÂN DE PRESĂ

Preambul Clubul Român de Presă reprezentat de peste 20 de

case editoriale care cuprind cele mai importante instituţii mass-media naţionale (presă scrisă, televiziuni, radiouri şi agenţii de presă) numărând circa 20.000 de ziarişti, membri ai

99

tuturor asociaţiilor de presă din România, propune introducerea unui Cod etic al ziariştilor şi instituirea unui Consiliu de onoare, care să urmărească respectarea normelor deontologice. Regulamentul de organizare şi funcţionare al Consiliului de onoare face obiectul unui document separat.

Potrivit Constituţiei României, libertatea de exprimare a opiniilor, în scris, prin imagini sau prin alte mijloace de comunicare în masă este garantată. Cenzura de orice fel este interzisă (art. 30). Dreptul presei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit, Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor (art. 31).

Ziarist profesionist este persoana care are drept ocupaţie principală şi retribuită presa, posesoare a unei cărţi de presă recunoscută de una din organizaţiile profesionale, respectiv, orice reporter, redactor, fotoreporter, grafician de presă, secretar de redacţie, şef de secţie sau departament, redactor-şef sau adjunct, director de publicaţie, radio sau televiziune, cu o vechime minimă în presă de un an (perioadă ce reprezintă stagiul în această activitate). În virtutea libertăţii de expresie, ziaristul are dreptul de a critica argumentat, atât Puterea, cât şi Opoziţia, considerând drept unic criteriu de judecare a faptelor raportarea lor la legile ţării şi la principiile morale.

Articolul 1. Ziaristul are datoria primordială de a relata adevărul, indiferent de consecinţele ce le-ar putea avea asupra sa, obligaţie ce decurge din dreptul constituţional al publicului de a fi corect informat.

Articolul 2. Ziaristul poate da publicităţii numai informaţiile de a căror veridicitate este sigur, după ce în prealabil, le-a verificat, de regulă, din mai multe surse credibile.

Articolul 3. Ziaristul nu are dreptul să prezinte opiniile sale drept fapte. Ştirea de presă trebuie să fie exactă, obiectivă şi să nu conţină păreri personale.

Articolul 4. Ziaristul este obligat să respecte viaţa privată a cetăţenilor şi nu se va folosi de metode interzise

100

de lege pentru a obţine informaţii sau imagini despre acestea. Atunci când comportamentul privat al unor personalităţi publice poate avea urmări asupra societăţii, principiul neintruziunii în viaţa privată ar putea fi eludat. Este preferabil ca minorii, bolnavii şi victimele unor infracţiuni să beneficieze de păstrarea confidenţialităţii identităţii. Se va menţiona rasa, naţionalitatea, apartenenţa la o anumită minoritate (religioasă, lingvistică, sexuală) numai în cazurile în care informaţia publicată se referă la un fapt strict legat de respectiva problemă.

Articolul 5. Ziaristul va da publicităţii punctele de vedere ale tuturor părţilor implicate în cazul unor păreri divergente. Nu se vor aduce acuzaţii fără să se ofere posibilitatea celui învinuit să-şi exprime punctul de vedere. Se va avea în vedere respectarea principiului prezumţiei de nevinovăţie, astfel încât nici un individ nu va fi catalogat drept infractor, până când o instanţă juridică nu se va pronunţa. Se va evita publicarea comentariilor şi luărilor de poziţie asupra unor cauze aflate pe rol în justiţie. Aceasta nu exclude relatările obiective asupra faptelor în evoluţia lor. Ziaristul nu se substituie instituţiilor şi puterilor publice.

Articolul 6. Ziaristul va păstra secretul profesional privind sursele informaţiilor obţinute confidenţial. Este la latitudinea propriei sale conştiinţe să respecte confidenţialitatea surselor, chiar în faţa justiţiei. Confidenţialitatea surselor de informaţii este garantată de reglementările internaţionale la care România este parte.

Articolul 7. Ziaristul are responsabilitatea civică de a acţiona pentru instaurarea justiţiei şi dreptăţii sociale. În cazurile în care are ştiinţă de abuzuri sau încălcări ale legilor, potrivit clauzei de conştiinţă, ziaristul are dreptul de a refuza orice ingerinţă care să-i influenţeze decizia.

Articolul 8. În exercitarea profesiei şi în relaţiile pe care le întreţine cu autorităţile publice sau cu diverse societăţi comerciale, ziaristului îi sunt interzise orice înţelegeri care ar putea afecta imparţialitatea sau independenţa sa.

101

Articolul 9. Ziaristul care distorsionează intenţionat informaţia sau face acuzaţii nefondate săvârşeşte abateri profesionale de maximă gravitate.

Articolul 10. Ziaristul are datoria de a face corecţiile necesare în cazul în care din vina sa vor fi date publicităţii informaţii inexacte.

102

STEMA ŢĂRMATRICE SIGMINISTERUL

Din bogata codepozitele Direcţiei Ardetaşează cele care inperioada 1848-1881. octogonale şi ovale, audin alamă şi gravate învestigii sfragistice se evocă, de la caz la caz,denumirea ţării.

Astfel, stema hmatricele aparţinând DPrincipatului Ţării RomPrincipatului Valahiei,Româneşti, MinisteruMinisterului celor din În

1. Matrice sigilaexcizie, având în câmpcu aripile deschise, ţdreapta spada iar în (simbolul poştei) flantraiectoria sigiliului, le

8. DOCUMENTA

II REPREZENTATĂ PE ILARE INDIVIDUALIZÂND DE INTERNE (1848-1881)

Consilier Laurenţiu SZEMKOVICS

Arhivele Naţionale

lecţie de matrice sigilare aflată în hivelor Naţionale Istorice Centrale se dividualizează Ministerul de Interne în Aceste matrice au forme rotunde,

dimensiuni variabile, sunt confecţionate incizie sau în excizie. În câmpul acestor disting stemele ţării şi legendele care instituţia centrală, unităţi din cadrul său,

eraldică a Ţării Româneşti apare pe epartamentului Pricinilor din Lăuntru al âneşti, Departamentului din Năuntru al Ministerului din Năuntru al Ţării lui Afacerilor Interne al României, tru, sub următoarele aspecte: ră octogonală (36 x 40 mm), gravată în acvila cruciată, încoronată, conturnată, inând în gheare însemnele puterii, în

stânga sceptrul; dedesubt, o goarnă cată de 18-48. În exergă, urmând genda în limba română cu caractere

103

chirilice: DEPEPT. DIN N¿NTPÁ AL. PPINC. BALAXII (DEPARTAMENTUL DIN NĂUNTRU AL PRINCIPATULUI VALAHIEI)1.

2. Matrice sigilară rotundă (36 mm), gravată în incizie, conţinând o acvilă asemănătoare cu cea de sus, având dedesubt gravat anul 1857 flancat de două ramuri care se întretaie în partea de jos. În exergă, legenda: MINISTERIUL AFACERILOR INTERNE AL ROMÂNIEI2.

1 Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (DANIC), col. Sigilii, nr. 2972; vezi şi Maria Dogaru, Sigiliile mărturii ale trecutului istoric. Album sigilografic, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 176-177. 2 DANIC, Sigilii, nr. 48.

104

3. Matrice sigilară rotundă (41 mm), gravată în incizie, având în emblemă o acvilă ca cea de mai sus. În exergă, legenda: *PRINCIPATELE UNITE* MINISTERUL DIN NĂUNTRU AL ŢERII ROMÂNESCI3.

4. Matrice sigilară rotundă (40 mm), gravată în incizie, având în câmp un scut oval, perlat, încărcat cu acvila cruciată, cu aripile deschise. Scutul, timbrat de o coroană închisă, terminată cu glob cruciger, este flancat de două ramuri care se întretaie în partea de jos. În exergă, legenda în limba română, cu caractere chirilice: DEPERT2 PRÛ¤ÛNÛLOR DÛN L¿ÁNTRÁ PRÛNC2 C¿RÛ RÁMÅNEÍÛ (DEPARTAMENTUL PRICINILOR DIN LĂUNTRU PRINCIPATUL ŢĂRII ROMÂNEŞTI)4.

3 Idem, nr. 95. 4 Idem, nr. 2975.

105

5. Matrice sigilară rotundă (39 mm), gravată în incizie,

având în emblemă, în scut oval, acvila cruciată, încoronată, ţinând în gheare spada şi sceptrul terminat în cruce. Scutul, timbrat de o coroană închisă cu glob cruciger, este înconjurat de două ramuri care se întretaie în partea inferioară. În exergă, legenda în limba română cu caractere chirilice: DEPERT2 PRÛ¤ÛNÛLOR DÛN L¿ÁNTRÁ PRÛNC2 C¿RÛ ROMÅNEÍÛ (DEPARTAMENTUL PRICINILOR DIN LĂUNTRU PRINCIPATUL ŢĂRII ROMÂNEŞTI)5.

5 Idem, nr. 96.

106

6. Matrice sigilare rotunde (38 mm), gravate în excizie, având în câmp acvila cruciată, încoronată, ţinând în gheare iataganul şi sceptrul. În exergă, legenda: PRINCIPATELE UNITE* MINISTERUL DIN NĂUNTRU AL ŢEREI ROMÂNEŞTI6.

6. 7.

7. Matrice sigilară rotundă (36 mm), gravată în incizie, în emblema căreia, acvila cruciată stând pe o ramură şi o făclie încrucişate; dedesubt, o balanţă cu talgerele în echilibru. În exergă, legenda: *MINISTERVLV QVELLORV DIN INTRU7.

6 Idem, nr. 1785, 1788. 7 Idem, nr. 5.

107

8. Stema heraldică a Moldovei apare pe matricele sigilare

aparţinând Poliţiei din Iaşi: a) matrice sigilară ovală (42 x 35mm), gravată în incizie, în emblema căreia un scut francez modern, tăiat, partea superioară roşie, cea inferioară albastră, încărcat cu capul de zimbru cu stea cu şase raze între coarne. Scutul, timbrat de o coroană închisă, terminată cu glob cruciger, are ca suporţi doi delfini afrontaţi; dedesubt, 1859 (8). În exergă, între două ovale liniare, legenda în limba română: *PRINCIPATELE UNITE* Poliţiea Kapitaliei Echii8; b) matrice sigilară ovală (42 x 37 mm), având în câmp o reprezentare asemănătoare cu cea de mai sus. În exergă, legenda: *PRINCIPATELE UNITE* Poliţia Kapitaliei9.

8 Idem, nr. 384. 9 Idem, nr. 385.

108

9. 10. Stema unită, reunind stemele heraldice ale Moldovei şi

Ţării Româneşti, apare: 10) pe matricea sigilară rotundă (39 mm), gravată în

incizie, anume – în scut francez modern, despicat, în dreapta capul de zimbru cu stea cu şase raze între coarne, în stânga acvila cruciată ţinând în gheare spada şi buzduganul. Scutul, timbrat de o coroană închisă, cu glob cruciger, are ca suporţi doi delfini afrontaţi. În exergă, legenda: PRINCIPATELE - UNITE* MINISTERIUL AFACERILOR DIN ÎNTRU10;

11. 11) pe matricele sigilare rotunde (39 mm) gravate în

excizie, având în emblemă un scut francez modern, despicat, în

10 Idem, nr. 6148.

109

dreapta acvila cruciată, conturnată, în stânga capul de zimbru cu stea cu şase raze între coarne. Scutul, timbrat de o coroană închisă, terminată cu glob cruciger, este aşezat pe o panoplie formată din patru steaguri (2:2) şi două săbii (1:1); dedesubt, un ansamblu format din două ţevi de tun, un steag mai mic cu flamura terminată în coadă de rândunică, o lance, o trompetă, o puşcă cu baionetă, o tobă şi douăsprezece ghiulele puse în două grămezi de câte şase, poziţionate 1:2:3. În exergă, legenda: *PRINCIPATELE UNITE ROMÂNE* PREFECTURA POLIŢIEI CAPITALEI BUCUREŞTI11.

12. Stema României din 1867 o regăsim pe însemnul

Prefecturii Poliţiei Capitalei: matrice sigilară (12) rotundă (40 mm), gravată în excizie, având în emblemă un scut francez modern, scartelat, în cartierele 1 şi 4, acvila cruciată, conturnată, în 2 şi 3, capul de zimbru cu stea între coarne. În abis, armele familiei de Hohenzollern: scut sfertuit, cartierele 1 şi 4 de argint, 2 şi 3 negre. Scutul, timbrat de o coroană închisă, terminată cu glob cruciger, are ca tenanţi, în dreapta un personaj feminin ţinând în mâna dreaptă o sabie, cu stânga sprijină scutul, în stânga un leu, stând fiecare pe câte un arabesc. Sub scut, deviza: NIHIL SINE DEO (NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU). Compoziţia este inclusă sub un pavilion, căptuşit cu hermină, dotat cu ciucuri, având în partea de sus un baldachin prins sub o coroană închisă, terminată, de

11 Idem, nr. 1469, 1478.

110

asemenea, cu glob cruciger. În exergă, legenda: ROMÂNIA PREFECT. POLIŢIEI CAPITALEI12.

13.

Stema României din 1872 apare pe însemnul aparţinând Direcţiei Generale a Serviciului Sanitar, Regiunea II, Circ. Tătăreni din cadrul Ministerului de Interne, ( 13) anume: matrice sigilară rotundă (39 mm), gravată în incizie, având în câmp un scut polonez, scartelat, în cartierul 1 acvila cruciată, în 2 capul de bour cu stea între coarnele ce au vârfurile recurbate în exterior, în 3 un leu încoronat, născând dintr-o coroană deschisă, în 4 doi delfini afrontaţi. Scutul, timbrat de o coroană închisă, terminată cu glob cruciger, are ca suporţi doi lei afrontaţi care se sprijină pe o eşarfă aflată sub scut, în care este înscrisă deviza: NIHIL SINE DEO (NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU). Compoziţia este inclusă sub un pavilion, căptuşit cu hermină şi având în partea superioară un baldachin prins sub o coroană închisă, terminată, de asemenea, cu glob cruciger. Legenda: MINISTERUL DE INTERNE* DIRECT. G – LĂ A SERV. SANITAR* REGIUNEA II CIRC. TĂTĂRENI13.

12 Idem, nr. 4471. 13 Idem, nr. 6152.

111

14. Pe două matrice sigilare aparţinând instituţiei de mai sus

precum şi Serviciului Veterinar al Zonei Preventive. Întâlnim stema României din 1881: matrice rotunde (37 mm), gravate în excizie, în emblema cărora un scut polonez, scartelat, (14), cartelat astfel: în cartierul 1, acvila cruciată, în 2, capul de zimbru cu coarnele curbate în interior, în 3, un leu încoronat, născând dintr-o coroană deschisă, în 4, doi delfini afrontaţi; în inimă, blazonul familiei de Hohenzollern: un scut scartelat, cartierele 1 şi 4 argint, 2 şi 3 negru. Scutul, timbrat de o coroană închisă cu glob cruciger, are ca suporţi doi lei afrontaţi, stând pe două arabescuri. Sub scut, deviza: NIHIL SINE DEO (NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU). Compoziţia este înscrisă într-un pavilion căptuşit cu hermină, având în partea superioară un baldachin prins în partea de sus sub o coroană închisă, terminată cu glob cruciger. Legende: a) MINISTERUL DE INTERNE* DIRECT. G – LĂ A SERV. SANITAR* REGIUNEA II CIRC. TĂTĂRENI14; b) *ROMÂNIA* MINISTERUL DE

14 Idem, nr. 6151.

112

INTERNE. SERVICIUL VETERINAR AL ZONEI PREVENTIVE. DESPĂRŢIREA 1015.

Aceste simboluri transpun în imagini o parte din istoria

poporului român16. Semnificaţia elementelor însumate în stemele descrise mai sus este următoarea:

Acvila cruciată, stema heraldică a Ţării Româneşti, evidenţiază originea latină a poporului român şi indirect ideea de unire17.

Pasărea mai semnifică demnitate, curaj, zbor spre înălţimi. Prezentă şi în emblema sigiliilor aparţinând Ministerului de Interne,

15 Idem, nr. 6155. 16 P. V. Năsturel, Nova Plantatio şi regii României – moştenitori ai împăraţilor Bizanţului. Studiu sfragistic din punct de vedere istorico-heraldic cu numeroase figuri în text, în „Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filozofie”, XV, 1914, p. 1-80; Jean N. Mănescu, L’évolution historique des armoiries des Principautés Roumaines du XV-e au XIX-e siècle, în „Revue Roumaine d’Histoire”, 1988, nr. 4, p. 315-338. 17 Maria Dogaru, Însemne heraldice reflectând ideea unităţii naţionale, în „Revista Arhivelor”, IV, vol. XI, 1979 (supliment), p. 206-222.

113

acvila cruciată a fost plasată deseori alături de capul de bour al Moldovei, făcând aluzie în ansamblu la aspiraţia spre unitate18.

Capul de bour cu stea între coarne este stema tradiţională a Moldovei, apărând din a doua jumătate a secolului al XIV-lea19.

Leul născând dintr-o coroană deschisă este stema atribuită Olteniei în secolul al XIX-lea. La începutul veacului al XVII-lea (1602) familia Buzescu s-a individualizat printr-un leu rampant ieşind dintr-o coroană deschisă şi ţinând în laba dreaptă anterioară o cruce20.

Cei doi delfini afrontaţi provin din herbul moldav şi evocă regiunea maritimă a ţării. Ei au fost introduşi de Gheorghe Asachi în 1816 pentru a aminti faptul că Basarabia, răpită de Rusia ţaristă în 1812, aparţine Moldovei21.

Femeia cu arma dacă şi leul (constituind tenanţii scutului ţării din 1867) sunt elemente preluate din patrimoniul spiritual daco-roman. Astfel moneta „Provincia Dacia”, emisă în secolul al III-lea, avea gravată pe suprafaţa sa un personaj feminin purtând căciula frigiană şi ţinând într-o mână steagul cu literele DF (Dacia Felix), în alta sabia curbă, arma specifică a băştinaşilor. În această compoziţie, femeia era flancată de o

18 Petre Năsturel, Asupra stemelor unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti la începutul veacului al XVII-lea, în „Studii şi Cercetări de Numismatică”, II, 1958, p. 371-376; Constantin Moisil, Primele peceţi cu stemele unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti de la începutul veacului al XVII-lea, în „Studii şi Cercetări de Numismatică”, III, 1959, p. 371-375. 19 Vladimir Mischievca, Ion Negrei, Alexandru Nichitici, Simbolurile Ţării Moldovei. Din istoria vexilologiei şi sigilografiei heraldice moldoveneşti din sec. XIV-XIX, Edit. Ştiinţa, Chişinău, 1994, 129 p.; Maria Dogaru, Tipare sigilare aparţinând suveranilor României din perioada 1866-1947, Bucureşti, 1999, p. 38. 20Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Bucureşti, 1977, p. 302. 21 Maria Dogaru, Contribuţia lui Gheorghe Asachi la dezvoltarea heraldicii româneşti, în „Memoria Antiquitatis”, Muzeul de Istorie din Piatra Neamţ, XIX, 1994, p. 473-484; Eadem, Tipare sigilare aparţinând suveranilor României., p. 39.

114

acvilă şi de un leu. Reprezentarea evoca codificat că în această regiune a imperiului ordinea şi liniştea erau asigurate de legiuni – unităţile de elită romane – desemnate de leu şi acvilă şi de băştinaşi individualizaţi în compoziţie prin femeia dacă şi prin arma tradiţională, sica22.

Cei doi lei care sprijină scutul ţării sunt preluaţi din sigiliul lui Mihai Viteazul, din 1600, ca domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei, incluşi în sigiliul domnitorului unificator, constituiau „simbolul Daciei”23.

Coroana de oţel a României este un însemn al puterii instituit în 1881 cu prilejul proclamării regatului. Confecţionată dintr-un tun capturat la Plevna, în timpul războiului de independenţă din 1877, aceasta exprimă faptul că evoluţia României de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea avea la bază sacrificiile făcute pe câmpul de luptă24.

Denumim matrice sigilară obiectul confecţionat din material dur care, având gravate o reprezentare şi un text ce-l individualizează pe posesor, serveşte la realizarea amprentei sigilare25.

Imaginile gravate în câmpul acestor izvoare speciale, deseori atestând preocupările cotidiene ale posesorilor,

22 Judita Wincher, Moneda Provincia Dacia, în „Studii şi Cercetări de Numismatică”, V, 1971, p. 149; Maria Dogaru, Tipare sigilare aparţinând suveranilor României, p. 39. 23 Dan Cernovodeanu, Unirea Ţărilor Române în sigiliul lui Mihai Viteazul, în „Familia”, (Oradea), V, 1975, nr. 10(122), p. 89; Maria Dogaru, Reconstituirea Daciei în simbol heraldic, în „Revista de Istorie”, 1980, nr. 4, p. 743-758; Eadem, Tipare sigilare aparţinând suveranilor României, p. 41. 24 P. V. Năsturel, Medaliile şi decoraţiunile române. Descrierea şi portul lor de către civili, militari, clerici, magistraţi şi doamne, Soc. Tiparul, Bucureşti, 1901, p. 46-47; Maria Dogaru, Tipare sigilare aparţinând suveranilor României, p. 41. 25 Damian P. Bogdan, O străveche matrice de pecete românească, în „Studii şi Materiale de Istorie Medie”, I, 1956, p. 245; Maria Dogaru, Sigiliile mărturii ale trecutului istoric. Album sigilografic, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 5.

115

atributele şi poziţiile acestora, permit cunoaşterea mentalităţilor sociale. Sigiliile româneşti reflectă evenimentele istorice, ne informează asupra modului în care posesorul a dorit să se individualizeze în ochii contemporanilor şi ai urmaşilor, evidenţiind şi măiestria meşterului gravor, modelator în metal.

Toate acestea demonstrează necesitatea extinderii cercetărilor în legătură cu o asemenea temă, precum şi cercetarea arhivelor ori a altor instituţii de cultură pentru depistarea şi studierea matricelor sigilare şi sigiliilor de instituţii, rămase încă necunoscute.

9. Din activitatea practică

MUZEOGRAFII ŞI ŞEFII DE CENTRE CULTURALE, LA SFAT

În zilele 12 – 13 octombrie 2006, a avut loc la sediul

I.P.J. Craiova, Consfătuirea anuală a şefilor de muzee, săli ale tradiţiilor şi centre culturale din M.A.I. Organizată de D.I.R.P., în colaborare cu unităţile de profil din M.A.I., dar şi cu unele instituţii de cultură din Craiova, reuniunea a oferit celor 28 de participanţi din toată ţara prilejul de a cunoaşte cele mai noi tendinţe în muzeologie, metode şi tehnici de organizare a activităţilor culturale. Au susţinut comunicări domnul Emil

116

Rogneanu, directorul Muzeului de Artă din Craiova, muzeograf Cornelia Chimişliu, de la Secţia Ştiinţele Naturii a Muzeului Olteniei, Silviu Bratu, metodist la Casa de Cultură „Traian Demetrescu”, comisar-şef Vasile Ursache, directorul şi comisar-şef Nencescu Marian, din cadrul D.I.R.P. Cu acest prilej, au fost vizitate obiective culturale din Craiova şi s-au pus bazele colaborării cu unele instituţii de profil.

Participanţii au convenit să contribuie la realizarea unui proiect complet şi conform cu legislaţia în vigoare privind Instrucţiunile despre activitatea de muzeu, precum şi la înfiinţarea unei Societăţi a scriitorilor din M.A.I.

DIMITRIE BOLINTINEANU OMAGIAT DE CETĂŢENII DIN BOLINTIN VALE

Cu ocazia sărbătorii Sfântului Mare Mucenic Dimitrie (26 octombrie), patronul spiritual al Bucureştilor, dar şi unul dintre sfinţii creştini cei mai veneraţi din spaţiul ortodox românesc, Primăria comunei Bolintin Vale, din judeţul Giurgiu, în parteneriat cu Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti şi redacţia revistei „Sud”, au organizat în ziua de 28 octombrie 2006, festivitatea de acordare a premiilor anuale ale Concursului naţional de creaţie literară „Dimitrie Bolintineanu”. Au participat scriitori, critici literari, cadre didactice din oraşul Bolintin şi din judeţ.

Cu acest prilej, criticii literari Florentin Popescu şi Horia Gârbea, primarul oraşului Bolintin Vale, domnul Nicolae Strugurel şi redactorul revistei „Sud” domnul Constantin Carbarău, au prezentat programul şi obiectivele Fundaţiei culturale „Dimitrie Bolintineanu” şi cea mai recentă antologie a scriitorilor giurgiuveni „Caietele revistei Sud”, finanţată integral de primăria locală.

„CONFERINŢA DE JOI” – ACUM ŞI ÎN VOLUM

117

Vineri, 27 octombrie 2006, în Foaierul „Nicolae

Grigorescu” al Centrului Cultural al M.A.I. a avut loc lansarea volumului al III-lea al lucrării „Conferinţa de JOI”, apărută la Editura M.A.I. Manifestarea s-a înscris în programul Salonului de carte juridică, civică, poliţistă şi administrativă, ediţia a X-a, organizat de D.I.R.P. Invitată a lansare, doamna chestor Elisabeta Lipă, director adjunct al D.I.R.P., atât în calitate de amfitrion cât şi de personalitate a vieţii publice, prezentă inclusiv în această ediţie a „Conferinţei de JOI”, a subliniat faptul că adesea „imaginea publică a unei persoane depăşeşte cadrul strict, personal de manifestare a personalităţilor”. În consecinţă, confruntarea între modelul public şi persoana invitată să susţină un dialog cu personalul din M.A.I. poate produce surprize, în sensul că mulţi dintre invitaţii „Conferinţei de JOI” au în realitate mai multe de spus decât o fac în apariţiile publice obişnuite.

Criticul literar Florentin Popescu, prezent la lansare, a subliniat caracterul de document al lucrării, valoarea sa strict ştiinţifică şi monografică. La rândul său, doamna avocat Paula Iacob, a arătat că în condiţiile când „verba volant”, iniţiativa D.I.R.P. de a înregistra conferinţele publice ale invitaţilor la „Conferinţa de JOI”, poate servi drept exemplu şi altor instituţii, inclusiv celor cu profil cultural.

DESPRE BUCUREŞTI,

PSIHOLOGIE ŞI ETNOLOGIE, LA „CONFERINŢA DE JOI”

În cursul trimestrului IV/ 2006 a continuat seria

prelegerilor din cadrul „Conferinţei de JOI”, program iniţiat şi susţinut de D.I.R.P., cu participarea acad. Răzvan Theodorescu („Bucureşti – capitală culturală europeană – 5 octombrie a.c.), prof. univ. dr. Pantelimon Golu („Între tradiţie şi inovaţie în psihologia socială în România – 16 noiembrie a.c.) şi dr. Iuliana

118

Băncescu („Interferenţa dintre folclor şi credinţa creştină – 14 decembrie a.c.).

Toate manifestările s-au bucurat de interes atât din partea publicului tânăr, cât şi al unor fideli ascultători ai conferinţelor publice susţinute la Centrul de Presă al Poliţiei Române.

REMEMBER – VASILE VOICULESCU

Fiu al Buzăului, dar şi scriitor de talie naţională, Vasile

Voiculescu a lăsat urme adânci în judeţul natal. Acesta este motivul pentru care D.I.R.P., în colaborare cu Societatea Literară „Vasile Voiculescu”, au organizat în ziua de 9 noiembrie a.c., la sediul Liceului M.A.I. „Neagoe Basarab”, ediţia a II-a a Sesiunii ştiinţifice „Vasile Voiculescu, medic militar şi scriitor”. La buna desfăşurare a manifestării, care a reunit critici literari, cadre didactice şi elevi de la liceele buzoiene, scriitori locali, reprezentanţi ai mass-media, au contribuit atât gazdele, cât şi invitaţi de la Societatea Scriitorilor Militari, Muzeul Literaturii Române şi Direcţia Judeţeană de Cultură, Culte şi Patrimoniu a judeţului Buzău.

Au prezentat comunicări doamnele profesoare Nina Marcu şi dr. Gabriela Moţiu, dr. Valentin Bistriceanu, directorul Fundaţiei „Vasile Voiculescu” şi elevii Valentin Călina (Liceul M.A.I.) şi Alina Moldoveanu (Grupul Şcolar „Dumitru Filipescu”). Poetul Marinsc Nica, membru al Societăţii Scriitorilor Militari a recitat într-un stil original din creaţia proprie. Un grup de elevi de la Liceul de Artă şi Liceul M.A.I., îndrumaţi de doamna profesor Nina Marcu au susţinut un recital din versurile poetului, spre încântarea publicului buzoian.

ZILELE CENTRULUI DE STUDII

POSTUNIVERSITARE DIN BUCUREŞTI În ziua de 20 octombrie 2006, la Centrul de Studii

Postuniversitare din Bucureşti a avut loc Sesiunea ştiinţifică

119

intitulată „Învăţământul şi integrarea europeană”. Desfăşurată pe două secţiuni, învăţământ şi sociologie, manifestarea a reunit peste 70 de profesori, cercetători, studenţi şi specialişti în domeniile enumerate. La secţiunea dedicată învăţământului (moderator, comisar-şef dr. Lazăr Teofil, şeful catedrei de pregătire generală şi informatică), domnul comisar-şef Nencescu Marian, din D.I.R.P., a susţinut lucrarea cu tema „Pregătirea multiculturală în sistemul de învăţământ al M.A.I.”.

Activitatea de la Centrul de Studii Postuniversitare din Bucureşti a fost şi un prilej de inaugurare a noii clădiri rezervată cazării cursanţilor, construită din fondurile M.A.I. La ceremonie a fost prezent domnul chestor general Anghel Andreescu, secretar de stat în M.A.I., şeful Departamentului Siguranţă şi Ordine Publică.

ARTĂ ŞI PASIUNE –

EXPOZIŢIE DE GOBLENURI Marţi 28 noiembrie a.c., la Centrul Cultural „Nicolae

Bălcescu” din Capitală, a avut loc vernisajul expoziţiei de goblenuri „Artă şi pasiune” realizată de D.I.R.P., în colaborare cu D.G.P.M.B. Au expus goblenuri doamnele: Otilia Ion, Manuela Iordache, Roxana Marin, Iulia Răducanu, Roxana Anghelescu, Gabi Pepelea şi Flori Moise, din cadrul D.G.P.M.B. În cuvântul de deschidere, doamna dr. Iuliana Băncescu, etnolog la Centrul de Valorificare a Creaţiei Populare din Ministerul Culturii a subliniat caracterul inedit al acestei manifestări, accentuând valoarea artistică a exponatelor.

Temele abordate – peisaje, reproduceri după picturi clasice, subiecte religioase – au pus în valoare răbdarea, simţul coloristic şi minuţiozitatea unui demers artistic situat la graniţa dintre artă şi meşteşug.

120

1 DECEMBRIE – ANIVERSAT LA BUCUREŞTI ŞI LA SFÂNTU GHEORGHE

În conformitate cu Programul de manifestări dedicate Zilei

Naţionale a României – 1 Decembrie a.c., în perioada 29 noiembrie – 3 noiembrie 2006, D.I.R.P., în parteneriat cu alte instituţii publice de profil, a organizat la Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna şi la Bucureşti, o serie de acţiuni cu caracter aniversar, la care au participat cadre ale ministerului, veterani şi rezervişti, un numeros public iubitor de cultură şi istorie. Între acestea semnalăm simpozionul „Românii din arcul carpatic – trecut, prezent, viitor”, evocarea „Rolul structurilor M.A.I. la înfăptuirea Marii Uniri” şi spectacolul „Suflet de român”, organizat în colaborare cu Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor (producător, Fundaţia „Om bun”, director cunoscutul cantautor Victor Socaciu).

Manifestările au beneficiat de participarea unor cunoscuţi istorici şi oameni de cultură, precum dr. Octavian Burcin, dr. Ioan Lăcătuşu, cercetător Adrian Petcu. Au susţinut recitaluri artistice interpreţii: Sofia Vicoveanca, Victor Socaciu, Mădălina Manole, Paula Seling, Steliana Sima şi Ionuţ Sidău, alături de orchestra şi grupul de dansatori ai Ansamblului Artistic “Ciocârlia” al M.A.I.

COORDONATE ALE CULTURII ORGANIZAŢIONALE

Luni, 27 noiembrie 2006, la sediul I.P.J. Braşov a avut

loc masa rotundă cu tema: „Coordonate ale culturii organizaţionale – educaţie şi formare în instituţiile M.A.I.”, organizată de D.I.R.P. în parteneriat cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Universitatea „Transilvania”, cu participarea unor ofiţeri specialişti din unităţile Aparatului Central. Cu acest prilej a fost vizitată şi prima şcoală românească, având sediul la Scheii Braşovului.

121

ZIUA DREPTURILOR OMULUI În întâmpinarea Zilei Drepturilor Omului – 10 decembrie

– D.I.R.P., în parteneriat cu Institutul Român pentru Drepturile Omului, Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” şi Consiliul Naţional al Poliţiştilor, au organizat joi, 7 decembrie 2006, masa rotundă cu tema: „Drepturile omului în perspectiva europeană”, la sediul Şcolii de Subofiţeri de Pompieri şi Protecţie Civilă „Pavel Zăgănescu” – Boldeşti.

FESTIVALUL UNIVERSITAR

AL SPORTULUI AEROBIC, ediţia a II-a Peste 70 de studenţi de la şapte instituţii de învăţământ

superior din Bucureşti au participat, joi 23 noiembrie 2006 la ediţia a II-a a Festivalului Universitar al Sportului Aerobic. În prezenţa doamnei chestor Elisabeta Lipă, director adjunct al D.I.R.P., a domnului Octavian Belu, consilier prezidenţial, a unor cunoscuţi sportivi şi cadre didactice, concurenţii şi-au disputat premiile, substanţiale prin grija unor sponsori generoşi, la proba de trio. A câştigat echipa Academiei Naţionale de Educaţie Fizică şi Sport, din Bucureşti. O figură aparte a făcut echipajul fetelor de la Academia de Poliţie “Alexandru Ioan Cuza”. Exerciţiile demonstrative de dans artistic şi aerobic au completat spectacolul urmărit cu sufletul la gură de cei peste 400 spectatori prezenţi în sala de spectacol a Centrului Cultural al M.A.I.

ELEVII DIN CARTIERUL BUCUREŞTEAN

FERENTARI – ÎN DIALOG DESPRE TOLERANŢĂ

Dezbaterea cu tema „Toleranţa interetnică în sistemul

de învăţământ gimnazial”, organizată de D.I.R.P. în parteneriat cu Institutul de Prevenirea Criminalităţii din I.G.P.R. şi Şcoala

122

generală nr. 280 din Bucureşti, a oferit elevilor din cartierul bucureştean Ferentari prilejul de a-şi privi cu mai multă responsabilitate relaţiile cu colegii de altă etnie. Prezent la dezbatere, domnul deputat Nicolae Păun, membru al Comisiei pentru Drepturile Omului şi minorităţi naţionale din Camera Deputaţilor a subliniat eforturile unor copii proveniţi din medii defavorizate de a se pregăti suplimentar pentru a face faţă învăţământului integrat. Au mai susţinut puncte de vedere interesante inspector şcolar Leonard Ion Feiffer, profesor Elena Radu, mediator şcolar şi profesor Gabriel Silvăşan.

ICOANA – FEREASTRĂ SPRE CER În întâmpinarea sărbătorilor de iarnă, D.I.R.P. a

organizat, la sediul „ARCUB” (Centrul de Proiecte Culturale) din Bucureşti”, expoziţia de icoane „Ferestre spre cer”. Au expus un număr de şapte artişti plastici amatori din M.A.I. – Cătălin Bâjnea, Dumitru Ciurea, Florin Preda Dochinoiu, Eugen Dumitrescu-Buzică, Tudor Marcu, Tiberiu Vlădeanu şi Mihai Dincă. Recomandate de cunoscutul realizator tv. Cristian Tabără şi de doamna dr. Sabina Ispas, directorul Institutului de Folclor al Academiei Române, lucrările au trezit interes datorită încărcăturii de ingenuitate, talent şi răbdare, adăugată de artişti modelelor clasice ale icoanei bizantine.

PRINCIPALELE ACŢIUNI ALE SECŢIEI ASISTENŢĂ RELIGIOASĂ

În cadrul Cursului de îmbogăţire duhovnicească „Terapii

filocalice” susţinut de Pr. vicar Constantin Niculae, la Cercul Militar Naţional, au fost dezbătute temele: "Mărturii ale existenţei lui Dumnezeu" (5 octombrie a.c.); „Cuvintele sacre ale lui Hristos” (9 nov.) şi „Fecioara Maică: jertfa cuminţeniei (14 dec.)”. Acest ciclu de conferinţe se desfăşoară de şapte ani, având un public format din tineri şi bătrâni, cadre militare şi personal civil, mulţi dintre audienţi fiind lucrători ai

123

Ministerului Administraţiei şi Internelor interesaţi de faptul religios.

Grija duhovnicească pentru tânăra generaţie a însemnat în trimestrul al IV-lea:

– întâlnire cu elevii clasei I de la Şcoala Centrală, unde s-au împărţit iconiţe elevilor creştini ortodocşi şi s-a rostit un cuvânt de binecuvântare;

– oficierea Sfintei Liturghii la Capela Inspectoratului General al Jandarmeriei şi la cea a Academiei de Poliţie cu predici şi cateheze pentru tineri la toate marile sărbători;

– ceremonial militar religios la Şcoala de Aplicaţie "Mihai Viteazul" a Jandarmeriei Române, prilejuit de botezul promoţiei "Comilitiones".

În data de 17 noiembrie a.c. la sediul Jandarmeriei Române a avut loc cea de-a III-a Întrunire anuală a preoţilor din M.A.I., ocazie cu care s-au dezbătut probleme actuale şi de perspectivă ale capelanatului din instituţia noastră. Lucrările au fost prezidate de P.S. Episcop Ciprian Câmpineanul – Vicar Patriarhal, onorat de amfitrionul manifestării general maior Costică Silion. Au fost invitaţi să conferenţieze domnul Dănuţ Cărbunaru, directorul Direcţiei Informare şi Relaţii Publice şi pr. conf. dr. Daniel Benga, Facultatea de Teologie Ortodoxă Bucureşti.

Alte manifestări: Întâlnire frăţească şi un interviu cu pastorul militar protestant

Martin Neubauer, capelan în cadrul Poliţiei Germane (17 octombrie a.c.).

Cuvânt de învăţătură şi slujbă de sfinţire a aghiasmei la Direcţia Generală de Paşapoarte, cu ocazia rânduirii întru evlavie a patronului spiritual al acestei structuri, Sfântul Ioan Botezătorul (31 octombrie a.c.).

Lansarea cărţii "Surâsul din sacru", a preotului militar Niculae Constantin, la Târgul "Gaudeamus – carte de învăţătură" (24 noiembrie a.c.).

124

Expoziţie fotodocumentară şi simpozion cu tema: "Simboluri ale Marii Uniri" – "Participarea M.A.I. la făurirea României Mari", la Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" (30 noiembrie a.c.).

Activităţi duhovniceşti şi slujbe specifice postului Crăciunului, susţinute în unităţi ale M.A.I. (14 – 25 decembrie a.c.).

CONCURSURI ŞI COMPETIŢII SPORTIVE,

ORGANIZATE DE SERVICIUL SPORT

În perioada 11 – 13 octombrie 2006, la Zalău, judeţul Sălaj, a avut loc etapa finalã a Campionatului de Orientare Sportivă al Ministerului Administraţiei şi Internelor, la care au participat 61 de sportivi. Primul loc a fost obţinut, după cum urmează:

– categoria personal salariat: bărbaţi până la 35 ani – subcomisar Vâlceanu Nicolae (I.G.P.F.); bărbaţi peste 35 ani – agent-şef adjunct Andrei Ion (I.P.J. Sălaj); femei: comisar Petrila Florentina (Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza"); – categoria elevi şi studenţi: Nicolae Daniel (Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza"). Organizatori: Direcţia Informare şi Relaţii Publice, Inspectoratul de Poliţie Judeţean Sălaj, Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Sălaj, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă Sălaj şi Federaţia Română de Orientare.

La Sibiu, a avut loc, între 23 – 27 octombrie a.c., Campionatul de Dresaj al Câinilor de Serviciu. Competiţia s-a bucurat de prezenţa a 16 participanţi şi a fost organizată de Direcţia Informare şi Relaţii Publice, Inspectoratul de Poliţie Judeţean Sibiu, Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Sibiu, Centrul Chinologic Sibiu. Locurile I, la toate cele trei probe (de supunere, urmărire, apărare şi atac, de detectare a stupefiantelor, de detectare a explozivilor) au fost câştigate de cadre ale Centrului Chinologic Sibiu: agent principal Scânteie Viorel, agent-şef Iuga Petruş, agent-şef Ţincu Ioan.

125

În zilele de 8 – 10 noiembrie a.c., a avut loc, la Timişoara, Campionatul de Judo, în organizarea Direcţiei Informare şi Relaţii Publice, Inspectoratului de Poliţie Judeţean Timiş, Inspectoratului de Jandarmi Judeţean Timiş, Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă Timiş, Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Timiş, la care au participat peste 200 sportivi. Clasamentul general pe echipe, la categoria cadre, s-a prezentat astfel: locul I – I.G.P.F.; locul II – I.P.J. Harghita; locul III – I.G.J.R. La categoria elevi şi studenţi: locul I – Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza"; locul II – Şcoala de Pregătire a Agenţilor Poliţiei de Frontieră "Avram Iancu", Oradea; locul III – Şcoala de Agenţi de Poliţie "Vasile Lascăr", Câmpina.

Direcţia Informare şi Relaţii Publice, în colaborare cu Inspectoratul de Poliţie Judeţean Vâlcea, Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Vâlcea, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă Vâlcea, au organizat, în perioada 13 – 17 noiembrie a.c., la Olăneşti, în judeţul Vâlcea, Campionatul de Şah, la care au participat peste 90 de şahişti.

În perioada 20 – 22 octombrie a.c., a avut loc la Budapesta, în Ungaria, Congresul Uniunii Sportive a Poliţiştilor din Europa (U.S.P.E.). Au participat 32 de ţări şi s-au pus în discuţie probleme organizatorice. Cu acest prilej, comisarul-şef Căta-Chiţiga Marius din D.I.R.P. a fost reales ca membru al Comisiei Tehnice.

În ziua de 28 octombrie 2006, Direcţia Informare şi Relaţii Publice şi U.S.M.I.R. au organizat Crosul Ministerului Administraţiei şi Internelor, sub deviza: SPORT, SIGURANŢĂ, ÎNCREDERE. La acest eveniment sportiv, care s-a desfăşurat pe traseul: Arcul de Triumf – Bulevardul Mărăşti – Piaţa Montreal – Şoseaua Kiseleff, cu sosirea pe Stadionul "Iolanda Balaş-Söter", au participat aproximativ 2000 de concurenţi (personalul M.A.I. din Garnizoana Bucureşti şi membri de familie ai acestora, precum şi iubitori de mişcare din Capitală).

Competiţia a fost onorată de prezenţa următoarelor personalităţi: domnul chestor general Nicolae Berechet – secretar general al Ministerului Administraţiei şi Internelor,

126

doamna chestor Elisabeta Lipă – director adjunct al Direcţiei Informare şi Relaţii Publice, Octavian Belu şi Mariana Bitang – consilieri de stat la Preşedinţia României, Nicu Vlad – preşedinte al Federaţiei Române de Haltere, Ilie Floroiu – preşedinte al Federaţiei Române de Atletism, Laura Badea – Comitetul Olimpic Român, precum şi sportivele Maricica Puică şi Violeta Beclea-Szekely.

Copiii şi tinerii clasaţi pe primele trei locuri au primit cupe şi biciclete, iar primii trei clasaţi la celelalte categorii de vârstă au primit cupe şi televizoare. Totodată, cu sprijinul sponsorilor s-a organizat o tombolă cu 23 de premii constând în produse electronice.

La Istanbul, în Turcia, a avut loc, în perioada 3 – 6 noiembrie a.c., Campionatul European de Maraton al Poliţiştilor, la care au participat 90 sportivi, reprezentanţi ai asociaţiilor sportive ale poliţiilor din 22 de ţări. Plutonierul major Hristea Petre, din partea României, a ocupat locul 18.

EDITURA M.A.I.

Cărţi publicate în trimestrul al IV-lea/ 2006:

Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal, autori: Jenică Drăgan şi Ioan Oancea;

Manualul poliţistului de paşapoarte, colectiv de autori din cadrul Direcţiei Generale de Paşapoarte;

Analiza tranzacţională – manual pentru poliţiştii de frontieră români, adaptare şi completare de Cristian M. Weidkuhn, Malans, Elveţia, proiect sponsorizat în România de Agenţia Elveţiană pentru Dezvoltare şi Cooperare a Departamentului Federal pentru Afaceri Externe;

Criminalistică şi ştiinţe de contact – Bibliografie, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, autor: chestor de poliţie Lazăr Cârjan;

127

Terorismul – cauze şi implicaţii de ordin geopolitic, comunicări susţinute la sesiunea ştiinţifică organizată de Direcţia Informare şi Relaţii Publice a M.A.I.;

Conferinţa de JOI, volumul 3 (apărută sub îngrijirea Serviciului Tradiţii-Educaţie şi Secretariat din Direcţia Informare şi Relaţii Publice);

Convenţia de aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985, traducere şi adaptare de Direcţia Generală de Integrare Europeană şi Relaţii Internaţionale;

Comunicarea organizaţională şi managementul situaţiilor de criză, colectiv de autori de la Centrul de Studii Postuniversitare.

Lucrări în curs de apariţie:

Consilierea managerială în instituţii de ordine publică şi

siguranţă naţională, autor: Iulia Botezatu; Surâsul din sacru, autor: preot vicar Niculae Constantin; Managementul stresului profesional, volumul al II-lea, autori:

chestor general dr. Anghel Andreescu şi comisar-şef Valentin Grigoroiu;

Evaluarea cantitativă în deciziile privind situaţiile de urgenţă civilă, autori: comisar-şef Daniel Barbu şi comisar-şef ing. Radu Andriciuc;

Manualul practicilor de intervenţie ale Poliţiei şi Jandarmeriei Române (colectiv din Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Inspectoratul General al Jandarmeriei Române). Salonul de carte juridică, civică, poliţistă şi administrativă

(ediţia a X-a, 26 – 29 octombrie 2006)

Organizat de Direcţia Informare şi Relaţii Publice, Salonul de carte juridică, civică, poliţistă şi administrativă, ediţia a X-a, a reunit, în foaierul „Nicolae Grigorescu” al Centrului Cultural al M.A.I., un număr de 20 edituri, reprezentând

128

principalele instituţii din domeniul ordinii, apărării şi siguranţei naţionale şi din societatea civilă.

Salonul de carte a constituit o ocazie de a se acorda premiile pentru cele mai valoroase cărţi publicate sub girul Editurii M.A.I. Alte evenimente culturale care s-au petrecut sub egida prestigiosului salon de carte: premierea autorilor din societatea civilă declaraţi câştigători ai celor două secţiuni ale concursului de carte 2006; acordarea diplomelor jubiliare pentru sprijinirea culturii profesionale în M.A.I.; vernisarea a două expoziţii de grafică şi benzi desenate, realizate de cadre ale ministerului (Aurelian-Iulius Şuţă şi Gabriel Rusu). Cu această ocazie, au fost lansate cărţile: Manualul poliţistului de paşapoarte (redactată de un colectiv al Direcţiei Generale de Paşapoarte); Criminalistică şi ştiinţe de contact (autor: chestor prof. univ. dr. Lazăr Cârjan); Globalizare şi identitate naţională (Simpozion D.I.R.P., coord. prof. Gheorghe Constantin); Conferinţa de JOI, volumul 3 (îngrijit de Serviciul Tradiţii-Educaţie şi Secretariat, cu participarea personalităţilor care au conferenţiat la M.A.I.);

De asemenea, a fost organizat, împreună cu Editura Detectiv, simpozionul cu tema: Investigaţia privată, între viciu şi virtute.

Editura M.A.I. – prezentă la târguri şi saloane de carte

Târgul de Carte „Polemos”, organizat de Editura Militară

(Bucureşti, 2-5 noiembrie); Salonul Editurilor Transilvane (Cluj, 16–19 noiembrie); Târgul de Carte "Gaudeamus – carte de învăţătură"

(Bucureşti, 22-26 noiembrie).

ANSAMBLUL ARTISTIC “CIOCÂRLIA”

Ansamblul Artistic “Ciocârlia” încheie frumos trimestrul al IV-lea 2006, cu un număr de 40 manifestări artistice, superior celorlalte trimestre (26, 31 şi, respectiv, 30), realizând un total

129

de 127 spectacole şi concerte, într-un an ce poate fi considerat, pe drept cuvânt, bogat.

Recapitulând, se poate constata creşterea numărului spectacolelor şi concertelor oferite publicului (24), faţă de cel al personalului M.A.I. (16). Mai mult, proporţia este net superioară spectacolelor şi concertelor folclorice (38) faţă de cel al recepţiilor (2).

Acest fapt confirmă deschiderea faţă de societatea civilă a ministerului nostru, prin toate componentele sale, inclusiv cel artistic, rezultatul fiind semnificativ în creşterea percepţiei pozitive a ministerului, în conformitate cu integrarea europeană a României.

Conţinutul spectacolelor şi concertelor folclorice s-a îmbunătăţit vizibil, dovada constituind-o contractele cu studiouri de televiziune particulare (Favorit TV. – cu un ciclu de 13 emisiuni filmate, realizatori Natalia Pulber şi Florentina Satmari) dar şi cu alte instituţii: Universitatea „Spiru Haret”, primăriile din Cernavodă şi Medgidia, jud. Constanţa, Institutul Naţional de Statistică sau Fundaţia „Egyűtt-Împreună”. Nu trebuie uitată cele trei concerte remarcabile dedicate Zilei Naţionale a României – 1 Decembrie, susţinute la Miercurea-Ciuc, judeţul Harghita, Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna şi la Bucureşti. În luna decembrie a avut loc premiera unui concert folcloric în ton cu sărbătoarea Crăciunului, având ca subiect colindele tradiţionale.

A continuat seria prezenţelor ansamblului, dar într-un procent mai mic, în mijlocul cadrelor ministerului. Astfel, ansamblul a fost prezent la D.G.M.P.B., la I.P.J. şi I.S.U. Covasna, Sf. Gheorghe, la I.P.J. Braşov (concerte folclorice cu ocazia „Zilei Naţionale"), dar şi la I.P.J. Ilfov. De asemenea, la I.S.U. Bucureşti, Dealul Spirii (două concerte: „Grea e dragostea pe lume" şi unul de colinde), la U.M. 0456 Jandarmi, I.J.J. Harghita, Miercurea Ciuc (concert folcloric cu ocazia „Zilei Naţionale”), la I.J.J. Olt („Bade, din dragostea noastră") şi la I.P.F.Giurgiu („Ce frumoasă este viaţa").

130

Nu au fost uitate unităţile de învăţământ din structura ministerului: Şcoala de Subofiţeri Pompieri „Pavel Zăgănescu", Boldeşti, jud. Prahova (concert folcloric cu ocazia depunerii jurământului militar), Şcoala de Subofiţeri de Poliţie „Vasile Lascăr", Câmpina, jud. Prahova („Dragu-mi-i badea şi jocul"); Şcoala de Subofiţeri Jandarmi "Grigore Alexandru Ghica", Drăgăşani, jud. Vâlcea („De mâine nu mai iubesc"); Centrul de Studii Postuniversitare, şos. Olteniţei („Dragu-ni-i unde-am venit"); Centrul de Perfecţionare a Cadrelor Jandarmi, com. Roşu („De-ar fi omul cum e floarea").

DIALOG MUZICAL LA ŞCOALA CÂMPINA

Joi 2 noiembrie a.c., sub genericul „Dragu-mi-i badea şi jocul”, a avut loc o întâlnire de suflet între artiştii Ansamblului „Ciocârlia” şi elevii Şcolii de Agenţi de Poliţie „Vasile Lascăr” din Câmpina.

Locul de întâlnire: sala de spectacole a unităţii. Distanţa dintre scenă şi public aproape că nu a existat. Cântecul şi jocul popular au fost transferate, la propriu, tinerilor, care au cântat şi au jucat de-a lungul întregului spectacol.

Gazde primitoare, elevii ne-au primit cu multă dragoste, căldură, entuziasm, amplificând în sufletul nostru bucuria întâlnirii şi generozitatea cu care suntem obişnuiţi să dăruim actul artistic.

În calitate de prezentatoare a spectacolului mărturisesc că nu ştiu cui s-a datorat reuşita lui: publicului receptiv şi generos în aplauze şi manifestări de simpatie sau artiştilor care, intuind din primele clipe că au în faţă iubitori de folclor au dăruit, din preaplinul sufletesc tot ceea ce au mai bun.

Cred că a fost un transfer „în direct” de energie benefică ce a transformat acest concert într-o întâlnire de neuitat, atât pentru spectatori, participanţi din tot sufletul la concert, cât şi pentru artiştii ansamblului. Astfel de spectacole motivează artiştii la obţinerea performanţei artistice. Astfel de spectatori ne

131

dorim. De noi depinde să păstrăm, să valorificăm şi să dăruim spectatorilor noştri spiritul profund al culturii populare. Celebra triadă „cântec, joc şi voie bună” a cucerit la Câmpina tânăra generaţie de iubitori de folclor românesc. (Doina Mirea)

132

10. Calendar cultural

CALENDAR CULTURAL

TRIMESTRUL I

IANUARIE

1 ianuarie Anul Nou. Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei şi Capadociei. 5/ 17 ianuarie 1859 Adunarea Electivă a Moldovei alege, în unanimitate, ca domn, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza (prim-ministru: Vasile Sturza). 6 ianuarie

Botezul Domnului (Boboteaza - Dumnezeiasca Arătare).

La data de 6 ianuarie 1802 s-a născut, la Târgovişte, poetul, prozatorul, jurnalistul şi omul politic Ion Heliade-Rădulescu – 205 ani. Membru activ al Societăţii literare (din 1827), care a precedat, cronologic, Academia Română. Precursor al presei din Ţara Românească, tipograf, editor şi critic, este şi întemeietor al teoriei literare româneşti. În anul 1828, publică la Sibiu Gramatica românească (m. 27 aprilie 1872).

La data de 6 ianuarie 1897 s-a născut, la Bucureşti, prozatorul Ionel Teodoreanu, autor al ciclului de nuvele Uliţa copilăriei (1923), al trilogiei La Medeleni, precum şi al unor scrieri memorialistice În casa bunicilor (1938), Întoarcerea în timp (1941), Masa umbrelor (1947) – proză lirică ce se încadrează în simbolism, cu influenţe din modernismul francez – 110 ani (m. 3 februarie 1954).

133

7 ianuarie Soborul Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului. 15 ianuarie 1850 S-a născut poetul Mihai Eminescu – 157 ani (m. 15 iunie1889). 24 ianuarie 1859 Ziua Unirii Principatelor Române. 30 ianuarie 1852

S-a născut, în localitatea Haimanale, de lângă Ploieşti, prozatorul şi dramaturgul Ion Luca Caragiale – 155 ani. A fost redactor şi conducător al mai multor publicaţii: Timpul, Alegătorul liber, Unirea democratică, Claponul, Naţiunea română. Se impune prin piesa O scrisoare pierdută (în premieră, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, la 13 noiembrie 1884). A scris comedie satirică şi proză de analiză psihologică: O făclie de Paşte, În vreme de război, Păcat, drama Năpasta. Ultimele creaţii în proză apar în volumul Schiţe nouă, în anul 1910 (m. 8/9 iunie 1912).

Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan-Gură de Aur.

FEBRUARIE 1 februarie Ziua Intendenţei Militare. 2 februarie

Întâmpinarea Domnului.

Ziua Mondială a Tineretului Ortodox.

134

5 – 17 februarie 1872 S-a încheiat Acordul austro-ungar privind crearea statului dualist Austro-Ungaria, în cadrul căruia Transilvania rămânea încorporată Ungariei, anulându-i-se autonomia – 135 de ani. 8/ 20 februarie 1859 Cetăţenii Capitalei îi fac o primire entuziastă lui Alexandru Ioan Cuza, noul domnitor al Principatelor Unite. O subunitate de jandarmi îi prezintă onorul, pe Şoseaua Kiseleff, conducându-l apoi la Mitropolie. 28 februarie Ziua Protecţiei Civile din România. În 28 februarie 1933 este adoptat, prin decret regal, Regulamentul apărării contra atacurilor aeriene, actul de naştere a Protecţiei Civile. Documentul consfinţea existenţa, în spaţiul aerian românesc, a sistemului intitulat Apărarea Pasivă. Instituţia se va numi, de-a lungul timpului, Apărarea Locală Antiaeriană (1952), Apărarea Civilă (1978), iar din 25 septembrie 1996, Protecţia Civilă. Din anul 2000, Comandamentul Protecţiei Civile a devenit o structură din subordinea Ministerului de Interne.

MARTIE

1 martie Sărbătoarea Mărţişorului.

Ziua Mondială a Protecţiei Civile. A fost adoptată la prima

adunare a statelor-membre ale Organizaţiei Internaţionale a Protecţiei Civile, în 1972.

Ziua Automobilistului Militar. 8 martie Ziua Internaţională a Femeii (Ziua Naţiunilor Unite pentru Drepturile Femeilor şi Pace Internaţională, instituită de O.N.U.,

135

pentru a marca primul marş de protest al femeilor din New York, împotriva condiţiilor grele de muncă, din anul 1857). 9 martie

Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia.

La data de 9 martie 1907 s-a născut filosoful, prozatorul şi eseistul Mircea Eliade – 100 ani. Editor al operei lui B.P. Hasdeu (1937), eseist reputat (Soliloquii; India; Oceanografie; Fragmentarium; Insula lui Euthanasius etc.) se consacră prozei, publicând povestiri fantastice (Domişoara Cristina, Şarpele), precum şi romane (Maitreyi; Huliganii; Nuntă în cer). Membru şi preşedinte, din 1963, al American Society for Study of Religions, reputat istoric cunoscut prin numeroasele lucrări de istoria religiilor, studii asupra miturilor, simbolurilor, tehnicii yoga, şamanismului ş.a. (m. la Paris, 1986). 16 martie 1957 A murit, la Paris, sculptorul Constantin Brâncuşi (în urmă cu 50 de ani). A fost unul dintre cei mai importanţi artişti ai secolului al XX-lea (n. 19 februarie 1876). 20 martie

Ziua Internaţională a Teatrului pentru Copii şi Tineret.

Ziua Internaţională a Francofoniei. A fost instituită în 1970, de către Organizaţia Internaţională a Francofoniei, având drept obiectiv promovarea cooperării dintre ţările care utilizează oficial sau prioritar limba franceză. Între 27 – 29 septembrie 2006, a avut loc, la Bucureşti, Reuniunea Internaţională a Francofoniei. 21 martie

Ziua Internaţională a Poeziei. A fost proclamată prin rezoluţia nr. 29 a celei de-a 30-a sesiuni a Conferinţei Generale a U.N.E.S.C.O., desfăşurată la Paris, în octombrie-noiembrie 1999.

136

Ziua Mondială de Luptă împotriva Discriminării Rasiale. 25 martie

Ziua Poliţiei Române În 1822, domnitorul muntean Grigore Dimitrie Ghica conferea marelui agă, Mihăiţă Filipescu, steagul Agiei. Acest însemn heraldic, de o excepţională valoare documentară, păstrat în Muzeul Poliţiei Române, de la Târgovişte, era confecţionat din mătase galbenă, cu dimensiunile 2,20 m x 2,40 m şi avea pictată, pe una din feţe, icoana Bunei-Vestiri. Pornind de la această atestare istorică, s-a stabilit ca data de 25 martie, înscrisă în calendarul creştin ortodox sub numele de Buna-Vestire, să fie sărbătorită ca Zi a Poliţiei Române.

Buna-Vestire (Blagoveştenia).

25 martie 1942 s-a născut, la Timişoara, poeta Ana Blandiana – 65 ani. A publicat peste 10 volume de poezie (Persoana întâia plural – 1965; Călcâiul vulnerabil – 1966; A treia taină – 1969; Octombrie, noiembrie, decembrie – 1972; Somnul din somn – 1977), proză fantastică (Cele patru anotimpuri – 1977), publicistică (Eu scriu, tu scrii, el, ea scrie – 1976). De asemenea, a publicat, în colaborare cu scriitorul Romulus Rusan, volumele de interviuri Convorbiri subiective (1972) şi O discuţie la Masa Tăcerii (1977). Este laureată a Premiului Internaţional Herder (1982).

27 martie Ziua Mondială a Teatrului. A fost iniţiată de Institutul Internaţional de Teatru, în cadrul Congresului Mondial din 1961, de la Viena. A fost sărbătorită prima dată în 1962, la 27 martie, ziua în care s-a deschis stagiunea Teatrului Naţiunilor la Paris.

137

TRIMESTRUL al II-lea

APRILIE 1 aprilie Intrarea Domnului în Ierusalim (Floriile). 2 aprilie Ziua Internaţională a Cărţii pentru Copii. Este aniversată, din anul 1967, pentru a marca ziua de naştere a lui Hans Christian Andersen, scriitor danez pentru copii (n. 2 aprilie 1805 – m. 4 august 1875). 3 aprilie Ziua Jandarmeriei Române. A fost stabilită prin Legea proprie de organizare şi funcţionare nr. 116/1998. La 3 aprilie 1850, domnitorul Grigore Alexandru Ghica a promulgat Legiuirea pentru reformarea Corpului slujitorilor de jandarmi. La 1 septembrie 1893, a fost promulgată Legea asupra jandarmeriei rurale, act care a marcat, după modelul francez al timpului, înfiinţarea jandarmeriei moderne în România. Şcoala Militară de Subofiţeri Jandarmi de la Drăgăşani poartă, de la 15 august 2001, numele celui care a decretat înfiinţarea armei. 4 aprilie

Ziua Academiei Române. Se marchează din anul 2000, în urma hotărârii prezidiului Academiei Române.

La 4 aprilie 1949 a fost creată Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord – N.A.T.O., prin semnarea Tratatului Atlanticului de Nord, cunoscut şi sub numele de Tratatul de la Washington. 5 aprilie 1932 S-a născut, la Grădiştea de Sus, judeţul Brăila, scriitorul Fănuş Neagu, membru corespondent al Academiei Române – 75 ani. Proza sa ilustrează realitatea autohtonă, pe fondul unei idealităţi

138

romantice, distingându-se printr-o opulenţă metaforică: Ningea în Bărăgan (debut, 1959), Dincolo de nisipuri (1962), Îngerul a strigat (1968), Frumoşii nebuni ai marilor oraşe (1976). 7 aprilie

Ziua Sănătăţii pe teritoriul României.

Ziua Mondială a Sănătăţii. La 7 aprilie 1948 s-a aniversat crearea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, O.M.S. Se sărbătoreşte din anul 1950. 8 aprilie Învierea Domnului. Sfintele Paşti. 11 aprilie Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica. A fost monah din 1808, stareţ al Mănăstirii Cernica din 1818, episcop al Râmnicului din 1850. A murit la 11 aprilie 1868. La 28 februarie 1950, episcopul Calinic a fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, iar moaştele i-au fost aşezate în biserica Sfântul Gheorghe de la Cernica, ctitoria sa. 12 aprilie Ziua Mondială a Aviaţiei şi Cosmonauticii. Marchează primul zbor al omului în Cosmos, la 12 aprilie 1961 (Iuri Gagarin, la bordul navei Vostok). Este o aniversare stabilită de Federaţia Internaţională de Aviaţie. 13/ 25 aprilie 1862

Intră în vigoare, în România, Legea asupra presei – 145 ani.

Izvorul Tămăduirii. 14 aprilie 1932 Apare Legea pentru organizarea bibliotecilor şi muzeelor publice din România – 75 ani.

139

15 aprilie 1822 S-a inaugurat Turnul Pompierilor din Nădlac, anexă a bisericii evanghelice din localitate, utilizat atunci pentru observarea şi anunţarea incendiilor – 185 ani. 18 aprilie Ziua Internaţională pentru Conservarea Monumentelor. A fost stabilită în 1983, de Consiliul Adunării Mondiale pentru Păstrarea Monumentelor şi Site-urilor de Interes (I.C.O.M.O.S.) creat pe lângă U.N.E.S.C.O., în 1967. 22 aprilie Ziua Planetei Pământ. Prima oară a fost sărbătorită în S.U.A., în anul 1970, la ideea senatorului american Gaylord Nelson, când peste 20 de milioane de americani s-au adunat sub steagul Mamei-Natura. Se sărbătoreşte pe plan internaţional din anul 1990, având menirea de a uni locuitorii Planetei în lupta pentru apărarea mediului înconjurător. 23 aprilie

Ziua Mondială a Cărţii şi a Dreptului de Autor.

Ziua Bibliotecarilor din România.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă.

Ziua Trupelor de Uscat din România (au ca patron spiritual pe Sfântul Gheorghe). 25 aprilie Ziua Justiţiei Militare. La 25 aprilie 1919 s-a înfiinţat primul Serviciu Contencios în cadrul Armatei Române. 29 aprilie Ziua Internaţională a Dansului. Marchează naşterea coregrafului francez Jean Georges Noverre, la 29 aprilie 1727

140

(în urmă cu 280 ani), artist care a inovat arta dansului. Se celebrează din anul 1982, la iniţiativa Comitetului de Dans al Institutului Internaţional de Teatru. 30 aprilie Ziua Infanteriei Române. La 30 aprilie 1830 a fost semnat actul de naştere a infanteriei române, prin „formarea în Valahia a şase batalioane de infanterie şi a şase escadroane de călărimea străjii pământeşti".

MAI 1 mai Ziua Internaţională a Muncii. 3 mai Ziua Mondială a Libertăţii Presei (World Press Freedom Day). A fost hotărâtă de Adunarea Generală a O.N.U., în anul 1993, la propunerea Conferinţei Generale a U.N.E.S.C.O. din 15 octombrie 1991. Marchează semnarea, la 3 mai 1991, a Declaraţiei de la Windhoek (Africa de Sud), care sublinia că "o presă liberă, pluralistă şi independentă este o componentă esenţială a oricărei societăţi democratice". 5 mai Ziua Europei. A fost instituită de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, în anul 1964, pentru a marca aniversarea creării C.E., la 5 mai 1949. Consiliul Europei a fost fondat cu scopul de a realiza o uniune între statele democratice europene. La 4 octombrie 1993, Comitetul de Miniştri al C.E. a hotărât admiterea României ca membru al organizaţiei. La 7 octombrie 1993 a avut loc ceremonia de semnare a documentelor de aderare a României la C.E. 8 mai Ziua Mondială a Crucii Roşii. La 8 mai 1828 s-a născut elveţianul Henry Dunant, fondatorul mişcării Crucii Roşii.

141

9 mai Ziua Uniunii Europene, cunoscută şi ca Ziua Schuman. A

fost instituită în 1985, de ţările Comunităţii Economice Europene; marchează declaraţia lui Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, de la 9 mai 1950, privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului – C.E.C.O., punct de plecare în construcţia europeană.

Sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor proclamă Independenţa de Stat a României (9/21 mai 1877) – 130 ani.

Ziua Victoriei împotriva Fascismului. La cartierul general sovietic din Berlin, se semnează, la 9 mai 1945, ora 0:16, actul de capitulare necondiţionată a Germaniei. Ia sfârşit cel de-al doilea război mondial (început la 1 septembrie 1939). 12 mai 1945 Armata Română îşi încheie participarea la campania de pe frontul de est din războiul antihitlerist, după ce luptase în Ungaria, Cehoslovacia şi Austria (23 august 1944 – 12 mai 1945). 13 mai Ziua Adolescenţilor din România (marcată în a doua duminică a lunii mai). 15 mai

Ziua Chimiştilor Militari.

Ziua Latinităţii. Marchează semnarea, la Madrid, la 15 mai 1954, a Convenţiei Constitutive a Uniunii Latine, organizaţie interguvernamentală care reuneşte 35 de state (inclusiv România) care au limba oficială sau naţională neolatină (a fost proclamată la 22 octombrie 2000). 17 mai

Înălţarea Domnului. Ziua Eroilor. Ziua Muzeului Satului din Bucureşti. A fost deschis pentru

public la 17 mai 1936.

142

18 mai Ziua Internaţională a Muzeelor. A fost instituită în anul 1977, la iniţiativa Consiliului Internaţional al Muzeelor (I.C.O.M.). 21 mai

Sfinţii Mari Împăraţi Constantin şi maica sa, Elena.

Ziua Mondială a Dezvoltării Culturale. A fost declarată cu ocazia Deceniului Mondial al Dezvoltării Culturale (1988 –1997). Se serbează sub egida U.N.E.S.C.O., începând din anul 1993. 23 mai 1902 S-a născut, în comuna Teiu, judeţul Argeş, criticul şi eseistul Vladimir Streinu – 105 ani. Reprezentant de seamă al criticii româneşti interbelice, publică studii în Antologia literaturii române contemporane (1944), Versificaţia modernă (1966), Studii de literatură universală (postum, 1973); (m. 26 noiembrie 1970). 27 mai Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile – Cincizecimile). 31 mai Ziua Geniştilor Militari. La 31 mai 1859 a luat fiinţă, în Moldova, primul batalion de geniu. Un an mai târziu, în Ţara Românească s-a constituit cel de-al doilea batalion, care, „dimpreună cu cel din Moldova, au constituit întâiul regiment de geniu" românesc.

IUNIE 1 iunie Ziua Internaţională a Copilului. 5 iunie Ziua Internaţională a Mediului Înconjurător. Marchează aniversarea zilei de deschidere a Conferinţei Naţiunilor Unite pentru mediul înconjurător, care a avut loc la Stockholm, în Suedia, în 1972.

143

10 iunie 1939 S-a născut, la Humuleşti, în judeţul Neamţ, scriitorul Ion Creangă – 168 ani (m.31 decembrie 1889). 10 iunie Ziua Paraşutiştilor. La 10 iunie 1941, în cadrul Centrului de Instrucţie al Aeronauticii, pe aerodromul Popeşti-Leordeni, a luat fiinţă prima companie de paraşutişti români, al cărei comandant era locotenentul Ştefan Soverth. 17 iunie Ziua Aviaţiei Române. La 17 iunie 1910, şi-a luat zborul cel dintâi aeroplan românesc, proiectat, construit şi pilotat de Aurel Vlaicu. 21 iunie Ziua Muzicii Europene. 24 iunie Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (Sânzienele - Drăgaica). 26 iunie

Ziua Drapelului Naţional. Este sărbătorită începând din anul 1998, la iniţiativa Senatului României. Pentru prima dată, Drapelul Naţional a fost decretat ca simbol naţional de către Guvernul revoluţionar provizoriu din Ţara Românească, la 14/ 26 iunie 1848: albastru, galben, roşu – de la lance.

Ziua Internaţională de Colaborare în favoarea Păcii şi Democraţiei. Se marchează din anul 1995, când a fost semnată Carta O.N.U.

Ziua Internaţională de Luptă împotriva Abuzului şi Traficului Ilicit de Droguri. A fost hotărâtă de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluţia nr. 42/ 112 din 1987. 29 iunie Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.

144

Sumarul sumarelor

MONITORUL CULTURAL-EDUCATIV – Sumar, 2006 –

Dimensiuni ale creativităţii în educaţie şi comunicare

Nr. 1 Problema creativităţii, ieri şi astăzi – conf.univ. dr.

ing. G. G. Constandache, Departamentul de Ştiinţe Socio-Umane, Universitatea Politehnică Bucureşti.

Managementul conflictelor. Conflictele care se soldează cu inovaţii trebuie încurajate – lector dr. Adrian Petelean, Universitatea “Petru Maior” – Târgu Mureş.

Creativitatea în relaţiile publice – comisar-şef drd. Petre Crăciun, Agenţia Naţională Antidrog.

Atitudinea creativă, o şansă pentru responsabilii culturali – comisar-şef Marian Nencescu, Direcţia Informare şi Relaţii Publice.

Tradiţii şi actualitate culturală

Nr. 1 Unitatea spirituală a neamului românesc – preot

militar Alexandru-Răzvan Morariu, Secţia de Asistenţă Religioasă.

Rolul educativ al muzeului (sălii tradiţiilor) – comisar-şef de poliţie Alexandru Cristea, Şcoala de Agenţi de Poliţie “Vasile Lascăr” Câmpina.

Istoria unui monument – Monumentul eroilor din comuna Grăjdana, judeţul Buzău – căpitan (r) ing. Ion Bunea.

Pagini inedite din istoria Poliţiei Române – drd. Alexandru-Alin Spânu, Centrul de Studii Euro-Atlantice, Bucureşti.

Protecţia civilă – 73 de ani – colonel Valentin Uban, redactor-şef “Pompierii Români”.

145

Nr.2 Evoluţia structurilor post-jandarmerie în perioada

regimului totalitar 1949-1989-general de armată (r) dr. Dumitru Penciuc, preşedintele Asociaţiei Veteranilor de Război din Ministerul Administraţiei şi Internelor.

Spioni sovietici în România. Cazul Mitrofan – iulie 1944 – drd. Alexandru-Alin Spânu, Centrul de Studii Euro-Atlantice, Bucureşti.

Liderul şi organismul militar în tranziţie – general (r) Traian Rotaru, Asociaţia Veteranilor de Război din Ministerul Administraţiei şi Internelor.

Nr.3 Argumente pentru construirea „Monumentului Eroilor

Poliţiei Române” – general (r) Ioan P. Suciu, istoric militar.

Inedit: Din Jurnalul general Constantin Anton (comunicat de general de armată (r) dr. Dumitru Penciuc, preşedintele Asociaţiei Veteranilor de Război din M.A.I.).

Gânduri de Ziua Eroilor – plutonier-adjutant Alexandru Dinică, Brigada de Intervenţii Speciale „Vlad Ţepeş” a Jandarmeriei Române.

Nr.4 Din istoria relaţiilor publice din Ministerul de Interne

– prof. Gheorghe Constantin, Direcţia Informare şi Relaţii Publice.

Arhivele Naţionale ale României la 175 de ani – prof. dr. Tudorel Răţoi, director general adjunct al Arhivelor Naţionale.

Justiţia în Bucureştii de odinioară – prof. Ionel Zănescu, Muzeul Municipiului Bucureşti.

O inspecţie a lui Cuza Vodă la pompierii din Bucureşti – sublocotenent ing. Constantin Popa, Facultatea de Pompieri.

Sfântul Jurământ de credinţă la români – general (r) Ioan P. Suciu, istoric.

146

Inedit: „Jandarmii români ne-au pansat rănile” – prof. dr. Valeriu Avram, istoric.

„Caragiale şi dadaismul”, lect. univ. drd. George Ivaşcu, Academia de Teatru şi Film Bucureşti.

Colocvii: Comunicare, cultură, ordine publică

Nr.1 Cenzura şi presa – locotenent-colonel dr. Răduţ

Bîlbîie, redactor-şef al emisiunii "Ora Armatei", Societatea Română de Radiodifuziune.

Nr.2 Comunicarea interactivă la tineri – Umorul ca

atitudine existenţială – locotenent-colonel Sorin Alexe, şeful catedrei de ştiinţe socio-umane, Şcoala de Subofiţeri de Pompieri şi Protecţie Civilă "Pavel Zăgănescu", Boldeşti, judeţul Prahova.

Frumosul şi urâtul - preot militar Alexandru-Răzvan Morariu, Secţia Asistenţă Religioasă.

Umorul – o posibilă strategie advertising – comisar-şef drd. Petre Crăciun, Agenţia Naţională Antidrog.

Legile lui Murphy şi cultura de tip organizaţional – comisar-şef Marian Nencescu, Direcţia Informare şi Relaţii Publice.

Bucuria în sport – conf. univ. dr. Daniel-Costel Torje, Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza” – Bucureşti.

Nr.3 Cultura la Interne – dr. Ştefan Mitroi, redactor şef,

Monitorul Drepturilor Omului. Minorităţile naţionale şi administraţia publică locală

din Transilvania (1944 – 1948) – Daniel Talambă, arhivist, Arhivele Naţionale.

„Pandora”, pandurii şi Jandarmeria – comisar-şef Marian Nencescu, Direcţia Informare şi Relaţii Publice.

Integrarea europeană – orizont 2007 Nr.2

Europa unită – simboluri şi însemne heraldice.

147

Nr.3 Instituţii europene.

Nr.4 Clauze de salvgardare. Obiectivele U.E.

Din istoricul relaţiilor publice

Nr.3 Direcţiunea presei din Ministerul de Interne –

Constantin Rîuleţ, Şeful Serviciului Presei (articol reprodus din publicaţia „Paza”, an III, nr.13-14 1923)

Ordinea publică şi siguranţa naţională în dezbaterile Senatului României, 1920-1940 (I – II) – prof. Constantin Gheorghe, Direcţia Informare şi Relaţii Publice (prima parte publicată în nr. I/ 2006).

Educaţia civică în actualitate

Nr.3 Educaţia civică în învăţământul preuniversitar –

profesori Ileana Tunsoiu şi Vasile Anghel, Liceul „Neagoe Basarab” Buzău.

Generaţia mea, între spiritul civic şi liberul arbitru – elev Valentin Călina, Liceul „Neagoe Basarab” Buzău.

Spiritul civic în acţiune

Nr.4 Poliţistul şi spiritul civic – conf. univ. dr. Sime Pirotici,

Facultatea de Arhivistică. Educaţia şi comunicarea. Valenţe folosite în

stimularea spiritului civic – maior Maria Crânguş, Şcoala Militară de Subofiţeri Jandarmi “Grigore Alexandru Ghica” Drăgăşani, judeţul Vâlcea.

Cultivarea spiritului civic la studenţi – colonel Ion Homeag, locotenent Gabriel Divoiu, sublocotenent Constantin Popa, Facultatea de Pompieri, Bucureşti.

148

Stimularea spiritului civic prin intermediul disciplinei „Relaţia poliţist–comunitate”, comisar-şef Valeria Roman şi Alexandru Cristea, Şcoala de Agenţi de Poliţie “Vasile Lascăr” Câmpina, judeţul Prahova.

Interculturalitatea, azi

Nr.4 Stereotipii, clişee şi prejudecăţi despre rolul

instituţiilor de ordine publică în zone multietnice – dr. Ioan Lăcătuşu, Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Covasna.

Eficienţa comunicării interculturale – comisar-şef Marian Nencescu, Direcţia Informare şi Relaţii Publice.

Educaţia interculturală – prof. Monica Dvorski, Centrul „Cultura 2000+”.

Doi ani în Kosovo. Din experienţa unui jandarm în teatrul balcanic de operaţii – locotenent-colonel Laurenţiu Gegea, Brigada Specială de Intervenţii „Vlad Ţepeş” a Capitalei.

Legislaţie de specialitate

Nr. 1-2 Legea nr. 311 din 8 iulie 2003 – Legea muzeelor şi a

colecţiilor publice. Nr.3

Constituirea şi funcţionarea de fundaţii şi asociaţii cu caracter profesional, cultural şi sportiv în Ministerul Administraţiei şi Internelor.

Nr.4 Susţinerea materială a activităţilor cultural-artistice şi

sportive desfăşurate în unităţile/ instituţiile M.A.I. şi în asociaţiile şi cluburile sportive.

149

C U P R I N S

1. Educaţia permanentă − Autodidaxia, maior Mihai Dan Răducu, Şcoala

Militară de Subofiţeri de Jandarmi “Grigore Alexandru Ghica” Drăgăşani

3

2. Comunicare şi dialog social

− Comunicarea şi protecţia informaţiei, colonel ( r) Dana Mihalache, master în ştiinţe juridice

17

3. Tradiţii şi actualitate culturală

− Curajul şi spiritul civic – coordonate ale profesiei de salvator, colonel Ştefan Bejan, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă

32

− Pretorul – şeful poliţiei de plasă. Activitatea instituţiei reflectată în documentele Preturii plasei Covasna, din perioada interbelică, consilier Cristina Bartok, Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Covasna

37

− Educaţia multiculturală în instituţiile de învăţământ ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, comisar-şef Marian Nencescu, Direcţia Informare şi Relaţii Publice

45

4. Muzeul – dincolo de Ziua Porţilor Deschise − Evidenţa patrimoniului muzeal, muzeograf Cristina

Nica, Muzeul Poliţiei Române 54

− Muzeul Poliţiei Române (prezentare) 58

5. Bucureşti – capitală europeană

− Prima atestare documentară a oraşului Bucureşti, muzeograf Ionel Zănescu, Muzeul Municipiului Bucureşti

63

151

− Monumente bucureştene ale eroilor internelor, consilier Gheorghe Constantin, Direcţia Informare şi Relaţii Publice

69

− Caragiale – un „dadaist” vizionar (II), lector univ. drd. George Ivaşcu, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografie

73

6. Integrarea europeană – orizont 2007

− Programul comunitar în domeniul cultural 79 7. Curier legislativ − Rezoluţia 1003 (1993) a Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei cu privire la etica jurnalistică − Principiile Curţii Europene a Drepturilor Omului

referitoare la libertatea presei − Codul etic al jurnaliştilor de la „The New York

Times”. Ghidul integrităţii noastre − Codul deontologic al ziaristului din România − Codul deontologic al ziaristului, adoptat de Clubul

Român de Presă

81

89

91 97

99

8. Documenta − Stema ţării reprezentată pe matrice sigilare

individualizând Ministerul de Interne (1848 – 1881), consilier Laurenţiu Szemkovics, Arhivele Naţionale

103

9. Din activitatea practică − Muzeografii şi şefii de centre culturale, la Sfat − Dimitrie Bolintineanu omagiat de cetăţenii din

Bolintin Vale; − „Conferinţa de JOI” – acum şi în volum; − Despre Bucureşti, psihologie şi etnologie, la

„Conferinţa de JOI”; − Remember – Vasile Voiculescu; − Zilele Centrului de Studii Postuniversitare din

Bucureşti;

116

116

117

118 118

119

152

− Artă şi pasiune – expoziţie de goblenuri; − 1 Decembrie – aniversat la Bucureşti şi la Sfântu Gheorghe− Coordonate ale culturii organizaţionale; – Ziua Drepturilor Omului − Festivalul Universitar al Sportului Aerobic, ediţia a II-a; − Elevii din cartierul bucureştean Ferentari – în

dialog despre toleranţă; − Icoana – fereastră spre cer − Principalele acţiuni ale Secţiei Asistenţă

Religioasă; − Concursuri şi competiţii sportive, organizate de

Serviciul Sport; − Editura M.A.I.; − Ansamblul Artistic “Ciocârlia”; − Dialog muzical la Şcoala Câmpina

119

120

121 121 121

122

122

123

124

126 129 130

10. Calendar cultural – Trimestrul I / 2007 – Trimestrul II/ 2007

Sumarul sumarelor: „Monitor cultural-educativ” – sumar 2006

132

137

144

153