CAPITOLUL 3MECANISMELE DE REGLARE ŞIAUTOREGLAREA COMPORTAMENTULUI ÎNSPORTURI DE LUPTĂ ŞI AUTOAPĂRARE

3.1. Reglarea şi autoreglarea competitivăÎn sportul de performanţă, problema reglării şi autoreglării conduitei

individului este esenţială, întrucât actele săvârşite în condiţii neobişnuite solicită

mecanisme adaptative cât mai apropiate de perfecţiune. Privită din unghiul

activităţii practice, capacitatea psihică are structura operaţională, corelând un

mare număr de elemente aparent eterogene (atenţie, vigilenţă, percepţie,

creativitate, decizie, sentimente, voinţă, memorie, cunoştinţe, autocontrol) şi

fiind susţinută energetic şi atitudinal de trăsăturile motivaţionale şi caracteriale

ale sportului (M. Epuran, 1982). Există un raport direct între solicitare-pregătire

şi performanţă. Pe măsura creşterii pregătirii şi performanţei cresc şi solicitările.

Figura nr.3.1. Raportul solicitare-pregătire-performanţă (M. Epuran 1982)

Pregătirea sportivă are permanent în vedere modelul competiţiei urmărind

să adecveze la el "modelul sportivului".

Majoritatea specialiştilor M. Kodym, 1996; D. Harre, 1971; Weinneck,

1981 etc.) încadrează sporturile de luptă în categoria sporturilor anticipativ-

euristice, în care obţinerea victoriei este condiţionată în cea mai mare parte

capacitatea operatorie a gândirii, de capacitatea de rezolvare de probleme.

Figura nr. 3.2. M.Golu, 1975

Practicarea activităţilor fizice şi sportive calificate ca "informaţionale"

cere ca sportivul să efectueze simultan o prelucrare a informaţiei cu scopul, pe

de o parte, de a analiza şi interpreta situaţia şi, pe da altă parte, de a efectua

răspunsul cu maximum de eficacitate. Această exigenţă care guvernează

ansamblul activităţilor decizionale este caracterizată de existenţa unui conflict

"semantic-senzoriomotor", pe care sportivul trebuie să-l rezolve cât mai bine în

scopul unei adaptări cât mai eficace posibilă, a răspunsului la exigenţele

situaţiei.

Această relaţie conflictuală "înţelegere-acţiune" este cu atât mai critică

cu cât activităţile sportive vehiculează o cantitate mai mare de informaţie.

Astfel, incertitudinea care rezultă de aici, limitele temporale impuse de sarcina şi

complexitatea acţiunilor implicate, sunt tot atâţia factori de care se ţine cont în

impunerea unui compromis dificil şi care nu poate fi stăpânit decât la un nivel

înalt de experienţă.

2

În acest sens, este mai mult decât elocvent studiul lui Ripoll şi col., 1995,

"Rezolvarea conflictului semantic-senzoriomotor în sport", care analizează

condiţiile de gestionare optimă a acestui conflict şi identificarea strategiilor

utilizate de sportiv pentru a răspunde eficace. Pentru a realiza acest demers,

Ripoll şi col., 1995, fac o distincţie între:

informaţiile vizuale psihosemantice, destinate înţelegerii de către

subiect semnificaţiei la care participă. Aceasta rezultă din intrarea în joc a

controlului cognitiv de orientare a indicilor pertinenţi necesari pentru

acţiunea în curs şi care vin într-un mod substanţial în sprijinul activităţii

decizionale.

informaţiile psihosenzoriale destinate să asigure funcţia de schimb

motric între individ şi mediul fizic (adversar). Acestea constituie suportul

funcţional al mişcării, asigurându-i eficacitatea desfăşurării şi controlului.

A discerne la un sportiv, ce parte revine mecanismelor senzoriomotorii şi

respectiv operaţiilor psihosemantice nu este o operaţie ce poate fi realizată la o

primă abordare. Există, de asemenea, riscul major de a atribui limitelor

funcţionale ceea ce revine limitelor opţionale şi invers.

Din motive de facilitate, studiile lui Ripoll şi col., 1995, asupra funcţiei

vizuale în sport se referă la:

tipul de activităţi saturate de constrângeri senzoriomotrice şi în care

nu intervin sau intervin foarte puţin operaţiile psihosemantice;

grupa de activităţi saturate în constrângeri psihosemantice (este vorba

de simularea unor sarcini de rezolvare a problemelor strategice în sport).

Analiza coordonărilor între aceste diferite funcţii nu a fost abordată decât

relativ recent în studierea situaţiilor de opoziţie duală (Ripoll, Fleurance şi

Cazeneuve, 1986).

Comportamentele analizate, ţinând cont de strategiile senzoriomotrice

adoptate pentru satisfacerea exigenţelor motrice ale sarcinii, sunt considerate ca

reprezentând "eşantionul martor", înainte de a fi comparate cu eşantioanele

3

elaborate odată cu sporirea complexităţii sarcinii. Această sporire poate fi dată

de factorii de execuţie, crescând, de exemplu, constrângerile de precizie fără

sporirea gradului de certitudine, fie de factorii de incertitudine, analizând

comportamentul în luptă sau într-o sarcină asemănătoare. Analiza comparată a

strategiilor vizuale dezvoltate de acelaşi sportiv în îndeplinirea sarcinilor cu

constrângeri variabile, permite studierea modalităţilor de prelucrare şi de

coordonare a informaţiilor psihosemantice şi psihosenzoriomotrice.

Ripoll şi col., 1995, au studiat tenisul de masă, care, cu unele excepţii, are

foarte multe similitudini cu sporturile de luptă (mai ales kick-box, karate, scrimă

şi într-o măsură mai mică lupte şi judo).

Analiza loviturii de dreapta în regim de regularitate, considerată ca o

situaţie de referinţă, ce prezintă constrângeri minime de incertitudine şi precizie,

este comparată cu analiza jocului în meci, care impune o complexitate sporită în

precizie şi în incertitudine. Vom expune aici mecanismele caracteristice loviturii

de dreapta în regim de regularitate. Acestea se referă la următoarele puncte:

- sportivii nu urmăresc mingea cu privirea;

- ei anticipează poziţia mingii plasându-şi privirea în anumite punct

importante; aceste punct sunt situate pe fileu şi pe ricoşeuri;

- în timpul execuţie returului, între ricoşeu şi lovitura propriu-zisă, privirea

se stabilizează în conformitate cu direcţia corespunzătoare orientării

corpului. Această orientare condiţionează precizia loviturii;

- sunt extrase puţine informaţii vizuale direct de la adversar.

Analiza jocului în cadrul meciului permite descrierea unui anumit număr

de adaptări ale strategiilor vizuale:

- creştere a duratei fixărilor vizuale asupra adversarului. Acestea se referă

la ansamblul rachetă, antebraţ, braţ, umăr, cap. Această deplasare a

fixărilor este destinată să reducă cât mai rapid posibil incertitudinea

referitoare la acţiunea efectuată de adversar şi să o identifice;

4

- creştere a numărului de urmăriri ale mingii, în special între lovitura

adversarului şi fileu. Sportivul "eşantionează" o porţiune a traiectoriei,

urmărind cu precizie mingea cu privirea. Această operaţie este

caracteristică în cazul falselor alarme vizuale. Ne aşteptăm de la o falsă

alarmă la o anticipare eronată a traiectoriei, urmată de o sacadă

corectoare, destinată să repoziţioneze privirea pe traiectoria mingii;

- diminuare a fixărilor anticipatorii asupra ricoşeului adversarului în timpul

returului. Jucătorul îşi dirijează privirea direct de la fileu spre adversar.

Această operaţie este destinată obţinerii unui câştig de timp, necesar

analizării comportamentului adversarului;

- creştere a numărului şi a duratei coordonărilor oculo-cefalice în timpul

loviturii. Acest fapt se explică, probabil, prin obiectivul de precizie pe

care şi-l fixează sportivul în jocul liber.

Studiul comparativ al acestor două situaţii caracteristice permit să se

precizeze punerea în practică a diferitelor modalităţi de intervenţie a operaţiilor

vizuale. Jocul în timpul meciului impune sportivului diferite tipuri de

constrângeri.

3.1.1 Constrângeri legate de incertitudine

Creşterea duratei fixărilor asupra adversarului se explică, în raport cu

situaţia de regularitate, prin creşterea raportului semnal/zgomot. Această creştere

impune o analiză mult mai fină a comportamentului adversarului şi o focalizare

a privirii asupra indicilor pertinenţi din cadrul ansamblului funcţional umăr, braţ,

antebraţ, încheietura mâinii. Faptul că aceste modificări se referă la durată şi nu

la numărul de fixări arată că analiza ţine cont mai mult de rapoartele funcţionale

dintre aceste diferite elemente, decât de eşantionarea acestor elemente luate

separat. Această reducere a incertitudinii este destinată identificării naturii

acţiunii declanşată de adversar, răspunzând la întrebarea "ce?"; momentul

5

declanşării răspunde la întrebarea "când?" iar locul proiecţiei răspunde la

întrebarea "unde?"

Această triplă reducere a incertitudinii este destinată să permită elaborarea

de comportamente de anticipare coincidentă, adecvate. Cu toate acestea,

această reducere a incertitudinii nu este întotdeauna suficientă, pentru a

prevedea şirul de evenimente, de aici apariţia de false alarme care se traduce în

inadecvarea anticipării şi eşantionarea unei părţi a traiectoriei mingii, pentru

reconsiderarea ei. Această observaţie permite apropierea de principiile de

organizare a funcţiei vizuale ce determină comportamentele cele mai complexe.

Astfel, plecând de la observarea jocului real în tenis, aceşti autori arată că,

atunci când direcţia passing-shot-ului este corect anticipată, răspunsul constă într-o

rapidă accelerare în direcţia estimată. Din contra, în cazul unei false alarme,

sportivul aflat la primire reacţionează brusc, reorientându-şi deplasarea în direcţia

potrivită.

3.1.2. Constrângeri legate de presiunea temporală

Elaborarea comportamentului de anticipare – coincidenţa se dovedeşte cu

atât mai dificilă cu cât constrângerea temporală, determinată de viteza de

schimb, creşte. Această predicţie este legată atât de informaţiile vizuale

obiective cât şi de estimările probabilistice. Acest fapt a fost demonstrat de

Alain şi Proteau (1979) (citaţi de Rippoll), pentru care jucătorul care

recepţionează o lovitură atribuie un grad de probabilitate diferitelor lovituri

susceptibile de a fi realizate de către adversar. El utilizează această evaluare

probabilistică pentru a-şi spori eficacitatea răspunsului. Cu cât timpul este mai

limitat, cu atât proporţia mişcărilor anticipate este mai mare.

3.1.3. Constrângeri legate de organizarea spaţiului

Spaţiul semnificativ sau purtător de informaţie nu este omogen, în sensul

în care el nu poate fi înglobat dintr-un singur "punct de vedere". Astfel sportivul

trebuie să-şi împartă priorităţile, focalizându-şi privirea fie asupra adversarului,

6

pentru a-i înţelege jocul, fie asupra traiectorie mingii, pentru a-i analiza

caracteristicile şi a organiza execuţia returului (rezolvării), fie, în fine, asupra

execuţie loviturii propriu-zise. Or, aceste constrângeri spaţiale sunt cu atât mai

critice cu cât diferitele elemente care sunt implicate în spaţii distincte pot

surveni în aceeaşi plajă temporală. Este situaţia în care, de exemplu, adversarul

îşi modifică poziţia în timpul deplasării mingii sau a execuţiei returului şi prinde

jucătorul pe "picior greşit". Sportivul trebuie, în acest caz, să-şi distribuie

eficace resursele atenţionale şi priorităţile intenţionale dacă vrea să surprindă

ansamblul parametrilor situaţiei: cei implicaţi în execuţie şi cei implicaţi în

analiza situaţiei adversarului.

3.1.4. Constrângeri legate de limitările atenţionale

Importanţa cercetării mecanismelor de orientare a atenţiei ne conduc la a

considera că diferitele variante ale dimensiunilor pot fi obiectivul unei orientări

a atenţiei. Ele se referă la: un canal senzorial, o modalitate senzorială, o sarcină,

în ansamblul său, un semn particular, o zonă de memorie, o verigă a unui lanţ

senzoriomotoric etc. Ori, fascicolul atenţional este, în acelaşi timp, orientat

spaţial (Posner, 1980) şi de mărime şi formă limitate.

Posner şi Cohen (1984), arată că a orienta atenţia asupra a două regiuni

diferite înseamnă a nu marca nici una. Hoffman şi Nelson (1981) arată că

funcţiile de identificare (identificarea unei litere dintr-o serie de cinci) şi detecţia

(detectarea orientării unei litere) pot fi efectuate simultan, în condiţia în care

stimulii sunt prezenţi într-un spaţiu restrâns. Ori, problema care se pune în sport

este cu atât mai critică cu cât presupune, în acelaşi timp, o funcţie de orientare

spaţială a atenţiei şi o orientare atenţiei asupra proprietăţii mişcării (semantică

sau senzoriomotrică). Ordinea priorităţilor informaţionale rezultă din strategia

planificării operaţiilor care condiţionează orientarea atenţiei faţă de sursele şi

dimensiunile pertinente şi din strategia de explorare vizuală.

7

Luarea în calcul a diferitelor surse de informaţie vehiculate de situaţie este

greu de pus în acord cu conceptul de limitare a capacităţii de prelucrare a

informaţiei. Modelul lui Welford (1952, 1960, 1977) ilustrează această

concepţie, recurgând la metafora canalului unic care susţine că nu putem

prelucra decât un număr restrâns de informaţii în interiorul unui canal, sau

registru unic de prelucrare. Welford (1977) demonstrează că această capacitate

de prelucrare fixă a sistemului, este de fapt, elastică. Recentele cercetări ce

utilizează metodologia sarcinii ajutate (Leplat, 1977) sau a împărţirii sarcinilor

(Navon şi Gopher, 1980) arată că două sarcini opuse pot fi efectuate simultan,

cu condiţia ca exigenţele fiecăreia dintre ele să nu satureze resursele atenţionale

ale subiectului sau ca automatizarea uneia dintre ele să lase disponibile resursele

atenţionale, pentru execuţia celei de-a doua. Rezultatele obţinute nu contrazic

categoric modelul canalului unic dar îi conferă o dimensiune calitativă şi

opţională care nu mai ţine cont de limitările cantitative.

Cu toate că s-a pus în evidenţă faptul că procesele cognitive automatizate fac

apel la atenţie, aceste rezultate arată că automatizarea anumitor părţi ale prelucrării

informaţiei lasă subiectul disponibil pentru abordarea de sarcini complementare sau

opuse.

Diferitele rezultate pe care le-am obţinut în situaţii sportive, confirmă

capacitatea limitată de prelucrare a informaţiei, permiţând propunerea unui

model de analiză a strategiilor de prelucrare a informaţiei vizuale. După o părere

personală, consider că practica sporturilor de luptă (judo, lupte) demonstrează

contrariul, sportivul analizând simultan informaţii plurisenzoriale şi la niveluri

diferite, anticipând şi luând decizii în condiţiile supraînvăţării.

8

3.2. Propuneri pentru un model de analiză a funcţiei

vizuale în sporturile de opoziţie duală

Ripoll şi col. arată faptul că sportivul experimentat, este capabil să

elimine o parte importantă din informaţia redundantă, pentru a-şi orienta atenţia

– şi privirea – numai către resursele informaţionale utile.

Studiul activităţilor cu incertitudine crescută, cum sunt tenisul de masă şi

sporturile de luptă, completează modelul nostru într-un mod pertinent.

Analiza comparată a comportamentelor exploratorii vizuale la sportivii cu

diferite niveluri de practică şi a evoluţiei lor în cursul procesului de formare,

permite punerea în evidenţă a trei tipuri de bucle de control vizual, în raport

direct cu orientarea atenţiei (fig.nr.3.3.).

a) Bucla de control vizual continuu. Controlul vizual al stimulului este

permanent. El se referă, de exemplu, la (fig. nr.3.3.a):

- o cercetare continuă a indicilor pertinenţi în timpul descoperirii unui

parcurs, în escalada sportivă (a unei poziţii convenabile în sporturile de

luptă);

- asistenţă vizuală continuă a unui segment corporal aflat în deplasare;

- urmărire vizuală continuă a unui mobil aflat în deplasare (braţul sau

piciorul care loveşte).

Observaţiile realizate asupra jucătorilor începători din tenisul de masă (şi

avem motive să credem că şi în sporturile de luptă) relevă un comportament de

acest gen. Sportivii au tendinţa de a păstra un control vizual permanent asupra

mingii urmărind-o cu privirea (sau asupra unui segment de corp în sporturile de

luptă).

b) Bucla de control vizual intermitent. Sunt analizaţi numai anumiţi

parametri critici ai informaţiei. Ei se referă la (fig. nr. 3.3.b):

9

Figura nr.3.3. Sisteme de bucle de retroacţiune vizuală (Ripoll şi colab. 1996)

- aprecierea traiectoriilor, controlul poziţional, necesar confirmării

evenimentelor aşteptate. Eroarea de judecată provoacă o eşantionare

rapidă, care permite sistemului să redefinescă proprietăţile cinetice ale

mobilului (adversarului sau a armei acestuia);

- analiza comportamentului adversarului, o eşantionare minimă a indicilor

semnificativi care se referă la analiza raporturilor segmentare şi a

planurilor funcţionale.

10

c) Bucla de control "de stare" Numai informaţia referitoare la starea

iniţială a sistemului , la raportul individ/mediu este necesară pentru derularea

acţiunii (fig. nr.3.3.c). Controlul, aposteriori, a rezultatelor implică realizarea

unei bucle cognitive, capabile să analizeze relaţia dintre efectuarea mişcării şi

efectul propus. Acest model funcţional este mai "teoretic" decât precedentele şi

el poate interveni, fie în cazul unei limitări experimentale a intrărilor vizuale, fie

în cazul în care sportivul nu poate să-şi execute acţiunea decât pe baza predicţiei

probabilistice elaborate înaintea apariţie stimulului.

Ca orice tentativă de schematizare, aceste ultime modele descriu o

reprezentare, prin definiţie, simplificată, a mecanismelor. Luarea lor în

considerare trebuie să se facă nuanţat şi nu putem să considerăm intervenţia lor

ca un proces fix, în care implicarea unei reguli exclude în mod necesar existenţa

altora.

După cum am precizat deja, adaptarea la fluctuaţiile exigenţelor impuse

de sarcină poate determina schimbări calitative de strategie, ce antrenează

comutarea automată de la o regulă la alta , ce se dovedeşte mai adecvată. Astfel,

putem explica capacitatea de adaptare a sportivului experimentat la fluctuaţiile

impuse de mediul fizic sau uman. Putem considera că sporirea limitelor

determinate de incertitudine, de precizie sau de viteză, impune modificări ale

strategiilor vizuale care schimbă ordinea priorităţilor acordate de sportiv

operaţiilor efectuate.

Cu toate acestea, ceea ce caracterizează natura constrângerilor impuse

este faptul că determină preluarea simultană a informaţiilor destinate atât

înţelegerii situaţiei cât şi a celor destinate acţiunii. În consecinţă, analiza

operaţiilor implicate, în cazul sportivilor experimentaţi, ia în calcul strategii

optimizate de partaj temporal, spaţial şi evenimenţial precum şi priorităţile

informaţionale. Partajul priorităţilor semantice/senzoriomotrice se desfăşoară în

conformitate cu acest principiu. El poate fi schematizat, considerând că sportivii

dezvoltă dispozitive automatizate de prelucrare a informaţiilor

11

psihosenzoriomotrice. Aceste dispozitive automatizate presupun, în acelaşi timp,

extragerea caracteristicilor fizice ale stimulului – viteză, direcţie, distanţă, spaţiu

– şi planificarea mecanismelor de execuţie şi control motric.

Automatizarea acestor operaţii lasă, astfel, disponibilă funcţia vizuală

pentru analiza mai completă a informaţiilor psihosemantice care, depinzând de

aleatoriu, nu pot fi prevăzute în totalitate şi necesită o confirmare (fig. nr. 3.4.).

Figura nr. 3.4.b ilustrează un model operaţional ce intervine în sarcinile

cu exigenţă psihosemantică crescută. Pentru detecţia semnalelor pertinente este

necesară o prelucrare intermitentă a informaţiilor vizuale. În acest caz, ne

interesează diferitele bucle de retroacţiune, destinate înţelegerii şi acţiunii, bucle

ce intervin în plaje temporale şi spaţii distincte, pentru a se putea realiza o

prelucrare eficace. Exemplul adversarului care îşi reorganizează lupta, în timp ce

este implicat în executarea acţiunii şi este prins "pe picior greşit" – nu numai

fizic ci şi cognitiv – ilustrează perfect modelul.

A treia figură (fig.nr.3.4.c), în mod teoretic posibilă, se referă la prelucrări

efectuate în paralel. Exigenţele sarcinii nu se referă la aceleaşi resurse. Diferitele

tipuri de prelucrare pot fi realizate în mod independent şi fără să se interfereze,

prin procese separate, având caracteristici, gama de acţiune şi limite proprii.

Prelucrările psihosenzoriomotrice şi psihosemantice sunt, în acest caz, perfect

automatizate, neafectând sistemul atenţional.

Problematica pe care am descris-o permite dezvoltarea unui cadru

metodologic care este util atât pedagogului cât şi cercetătorului. El arată faptul

că sportivul experimentat, dezvoltă o cunoaştere precisă a priorităţilor mediului

fizic şi uman precum şi a propriului său comportament, mai precis, a

operaţiunilor ce trebuiesc efectuate pentru realizarea acţiunii şi predicţia

referitoare la consecinţele ei.

12

Figura nr. 3.4. Prelucrarea informaţiei în timpi fracţionaţia –exigenţe psihosemantice nule (joc în regim de regularitate)b - exigenţe psihosemantice crescute (în timpul luptei) c - exigenţe psihosemantice şi psihosenzoriale nule

El stăpâneşte perfect relaţiile existente între acţiunile de control, pe care le va

efectua şi diferitele stări sau comportamente procesuale.

13

Avantajul situaţiei în sport este concretizat în beneficiul pe care îl

realizează sportivul, capabil să "citească" jocul adversarului şi să-şi mascheze,

totodată, propriile intenţii tactice. Astfel, aceste procese de extragere a

informaţiei pertinente sunt facilitate de punerea în practică a unor planuri de

funcţionare şi de reprezentare diferenţiate, care reprezintă modalităţi de îmbinare

(fig. nr. 3.5.).

Figura nr.3.5. Planuri de funcţionare operatorie a modalităţii de combinare în sport (Ripoll şi colab., 1996)

În aceste condiţii, deciziile sunt legate între ele prin raportarea la planuri

comune de cunoştinţe referitoare la procese (Bainbridge, 1977). Este vorba de

planuri ce pleacă de la general spre particular şi care se referă la:

- semnificaţia evenimenţială a situaţiei în curs de desfăşurare şi care

stabileşte locul acţiunii prin raportare la ansamblul competiţiei sau al

meciului;

- regulile evenimenţiale ale sistemului, definite prin reglările de joc;

- regulile fizice ale sistemului, determinate de proprietăţile materialelor şi

instrumentelor utilizate (arme, suprafaţa de joc etc.);

- neregularităţi ale sistemului semantic, provocate de sportivul care are

iniţiativă şi care, deşi nu pot fi întotdeauna anticipate, trebuiesc totuşi

încorporate în mod necesar acţiunii.

Toate aceste transformări sunt achiziţionate progresiv, pe parcursul

învăţării şi principala dificultate a începătorului constă în punerea în practică a

14

operaţiilor destinate, în condiţii obişnuite, altor funcţii în condiţii de diferite

tipuri de constrângeri. Exemplul sportivilor experimentaţi ne arată că se

realizează o interiorizare a acestor proprietăţi funcţionale şi scoaterea lor la

lumină, la nivel comportamental capătă pentru pedagog o importanţă capitală.

3.3. Componenta senzorială şi rolul ei în

reglarea comportamentului agonistic

Ca orice activitate sportivă, comportamentul agonistic în sporturile de

luptă solicită omul ca întreg în totalitatea subsistemelor sale: fizice, biofizice si

psihice.

Desfăşurarea activităţii şi, respectiv, comportamentul adaptativ agonistic

se bazează pe informaţie. De altfel nici nu se poate concepe un proces de reglare

în afara utilizării unei informaţii utile (adecvate) şi suficiente din punct de

vedere cantitativ.

Din perspectiva teoriei generale a reglării şi postulatelor „modelului

interacţionist" (Golu Mihai si Dicu Aurel - 1972), deducem că pentru a se

echilibra optim cu mediul şi a-şi realiza finalitatea proprie, individul trebuie să

dispună: a) de capacitatea de a înregistra, prelucra si stoca informaţiile mediului

extern ca purtătoare de informaţii utile; b) de mecanisme de selectare şi utilizare

a informaţiei extrase în concordanţă cu stările sale de necesitate; c) de o bază

motivaţională suficient de largă care să asigure „asimilarea" unui volum cât mai

mare de influenţe.

Componenta senzorială (perceptivă) are tocmai rolul de a selecta şi

recolta informaţiile utile pentru elaborarea şi efectuarea operaţiilor sau acţiunilor

reglatoare. În cazul comportamentului agonistic din sporturile de luptă, se

impune să identificăm în primul rând clasele sau modalităţile mari de semnale

care au tangenţă cu procesul reglării şi care trebuie înregistrate. Pe baza lor se

delimitează acele aparate de recepţie, care sunt mai mult sau mai puţin solicitate.

15

Psihologia demonstrează că nici un act comportamental, oricât de simplu,

chiar de tip reflex-necondiţionat, nu se poate realiza optim în afara semnalelor

provenite sau emise de propriul organism; numai prin corelarea semnalelor de la

sursele externe cu cele provenite de la propriul organism, devine posibil orice

comportament adaptativ.

Procesele de percepţie senzorială au un caracter de premisă în ramurile

sporturilor de luptă (Polster Herald - 1988). Un nivel nesatisfăcător al percepţiei

duce frecvent la o stagnare în procesul de pregătire sau provoacă greşeli tehnice.

Perfecţionarea funcţiilor de percepţie senzorială, ca „obiectiv secundar" altor

forme de antrenament, nu mai este suficientă în pregătirea performanţelor de

maximă valabilitate tehnică şi tactică.

3.4. Rolul atenţiei şi vigilenţei în percepţiile specializate din sporturile de luptaTriunghiul prezentat în subtitlu: atenţia, vigilenţa şi percepţiile

specializate formează poarta de intrare a informaţiilor (Schubert F. - 1981), în

memoria sportivului, în vederea luării deciziilor. Înainte de a trece la dezbaterea

temei este necesară o scurtă incursiune în definirea termenilor.

Vigilenţa este o stare de activare specifică de sensibilizare, ce are efecte

facilitante şi asigură receptivitatea, permeabilitatea informaţională,

performanţele observabile şi informaţionale şi este o condiţie a atenţiei şi a

conştiinţei în general. Vigilenţa pregăteşte percepţia şi se structurează în direcţia

informaţională a deciziei prin patru sarcini (Montmallin): verificarea,

supravegherea, inspecţia şi pânda. Conceptul de atenţie şi de vigilenţă se

încadrează în aptitudinile intelectuale, în formularea analitică (Epuran, 1980),

fiind trăsături de personalitate şi un ansamblu de procese funcţionale în slujba

sportului (Nougier, 1993).

Atenţia este definită ca o orientare selectivă şi concentrare focalizată a

proceselor psihocomportamentale, în vederea unei optime şi facile reflecţii sau a

unei intervenţii eficiente" (Paul Popescu-Neveanu,1978).

16

’’Atenţia este o condiţie a reflectării optime a realităţii’’ (Holdevici şi

Vasilescu, 1988). Ea nu poate fi studiată sau observată independent, ci numai

prin intermediul efectelor sale asupra proceselor senzoriale, cognitive sau

motrice. Nivelul de vigilenţă al creierului, joacă în mod evident un rol important

în atenţie (Kreindler si Apostol,1976). Un individ somnolent este mai puţin atent

la ceea ce se petrece în jurul lui decât un individ treaz şi mai ales decât un

individ care este într-o stare de alertă, de stare vigilă foarte pronunţată.

Pentru studierea proceselor atenţionale (Nougier, 1991) trebuie făcută o

diferenţiere teoretică esenţială între orientarea atenţiei (Posner, 1980) şi

distribuţia resurselor atenţionale (Floru, 1967; Navon şi Gopher, 1979). Prima

pare să fie procesul similar procesului de pregătire (Requin, 1985). Atenţia este

considerată de acesta ca o combinaţie de facilitări si inhibiţii, mai înainte de

prelucrarea unui semnal.

Cea de-a doua partea a distincţiei se referă la capacităţile de prelucrare a

informaţiei de care dispune sportivul.

Orice individ este considerat ca având capacităţi limitate, adică el nu este

capabil să prelucreze toate informaţiile. De aceea sunt necesare procese

specifice de selectare a semnalelor celor mai relevante pe baza trăsăturilor lor

(forma mişcării, traiectoria, viteza, sensul etc).

Deşi cantitatea de stimuli care pătrund în sistemul nervos central în

fiecare moment este enormă (Kreindler si Apostol, 1976), nu toţi stimulii pot

avea aceeaşi importanţă ca semnificaţie şi nu toţi fac obiectul unui proces de

memorizare. Există mai multe mecanisme cu ajutorul cărora sistemul nervos

central poate reduce cantitatea de informaţie ce ajunge la el (fig. nr.3.6.).

De asemenea, în selectarea informaţiilor cu semnificaţie, putem presupune

că, unii sportivi sunt mai bine pregătiţi pentru anumite situaţii decât alţii, sau că

aceşti subiecţi se comportă în mod specific, determinaţi de caracteristicile

personale.

17

Pentru a studia caracteristicile atenţiei, Posner si Snyder (1975) au

dezvoltat metodologia costului şi beneficiului atenţional. Aceştia descriu

îmbunătăţirea vitezei de reacţie la localizările sugerate ca pe un beneficiu

atenţional, iar creşterea timpului de reacţie la localizările nesugerate, ca pe un

cost atenţional. Magnitudinea costurilor adică inhibiţia beneficiilor (a

facilităţii), determină dimensiunea efectului atenţional. Acesta ar fi măsura

specifică a flexibilităţii atenţiei subiectului (Keele şi Hawkins, 1982). Prin

flexibilitate autorii înţeleg capacitatea unui subiect de a separa, orienta şi angaja

atenţia asupra diverselor puncte din spaţiu, adică a-şi muta atenţia de la un loc la

altul. Ea poate fi unul din factorii cognitivi, dovedind un nivel de performanţă

ridicat.

Figura nr. 3.6. –Kraindler şi Apostol, 1976

În activitatea sportivă pot fi invocate două tipuri de procese. Ele pot fi

funcţionale: sportivul este înzestrat cu dispozitive automate pentru detectarea

semnalelor. Aceste dispozitive permit o prelucrare rapidă a informaţiilor, cu

18

puţine tulburări. Acest gen de automatizare se dezvoltă prin antrenament şi

experienţă.

Procesele pot fi şi opţionale - adică voluntare şi strategice - sportivii

dezvoltând strategii bazate pe experienţa lor proprie. Bineînţeles că aceste

strategii urmăresc realizarea de performanţe bune şi nu se exclud reciproc. Ele

sunt complementare şi interacţionează reciproc. De exemplu se poate considera

că sportivii cu experienţă sunt capabili să treacă de la o prelucrare automată la

una atenţională şi invers, ca o funcţie a complexităţii sarcinii.

În raporturile de situaţie, în speţă în toate ramurile de luptă, sportivii

trebuie să reacţioneze la semnale care par a fi relevante sau mai frecvente decât

altele. Ori de câte ori pot, ei încearcă să anticipeze acţiunea adversarului făcând

diferenţa între indicii semnificativi si disimulările voite. Ei încearcă de

asemenea, să determine probabilitatea evenimentelor ulterioare. Ca atare, poate

fi util să se analizeze costurile si beneficiile sportivilor prin sarcini de laborator

ce reproduc cât mai fidel contextul comportamentului agonistic. Indiferent de

disciplină, sportivii experimentaţi au dovedit costuri şi beneficii reduse. Cu alte

cuvinte, ei au reacţionat cu aceeaşi rapiditate şi la localizările sugerate şi la cele

fără sugerare de indiciu. În schimb sportivii neexperimentaţi, au demonstrat

costuri şi beneficii importante. Acest rezultat poate să însemne că în sporturile în

care există un nivel ridicat de incertitudine, sportivii experimentaţi sunt

înzestraţi cu dispozitive specifice utile în practica sportului de performanţă. De

asemenea, putem spune că ei au învăţat, conştient sau inconştient, să fie atenţi

la toate semnalele, indiferent de o anumită informaţie precedentă - semnificaţia

şi de frecvenţa acestor semnale - adică posibilitatea indicării semnalului.

Automatizarea si flexibilitatea atenţiei, pot juca un rol important în

strategiile atenţionale. Automatizând unele mecanisme, sportivi de înaltă

performanţă îşi pot folosi resursele atenţionale pentru a controla sarcini mai

complexe, în special în situaţiile care implică o mare incertitudine. În acest caz

19

resursele trebuie să fie distribuite în mod optim si să prelucreze simultan două

sau mai multe sarcini.

Flexibilitatea atenţiei permite sportivului să detecteze mai uşor semnalele

periferice şi să facă faţă mai omogen la diferite situaţii. Cu cât stimulii sunt mai

depărtaţi unii de alţii, cu atât mai îndelungat este timpul necesar pentru

dezangajarea, orientarea şi angajarea atenţiei spre altă localizare (Schulman si

colab., 1973). Pe de altă parte, cu cât resursele atenţiei sunt distribuite mai mult

spre un semnal, cu atât mai dificil va fi să se orienteze atenţia spre o altă

localizare sau spre un alt semnal.

De asemenea, flexibilitatea de la procesele automate, la procesele

controlate. Din cauza unei mari flexibilităţi a atenţiei, procesele automate de

detectare pot opera în condiţii optime. Există o literatură bogată care studiază

procesele de orientare a atenţiei vizuale în spaţiu.

Nougier şi colab. (1991) atestă printr-un experiment efectuat în scrimă

comparând scrimerii experţi cu cei neexperţi în ceea ce priveşte timpul de

reacţie (TR) şi timpul de mişcare (TM). Primul rezultat a arătat că principala

diferenţă dintre experţi şi neexperţi a fost în privinţa TM, iar în ceea ce priveşte

TR diferenţele au fost mici. Experţii au fost mai rapizi în exerciţiu decât

neexperţii, dar mai interesante s-au dovedit efectele atenţionale şi/sau cele de

pregătire motorie. Subiecţii au dovedit un TR şi un TM mai îndelungaţi in

condiţia nevalabilă decât în cea valabilă. În ceea ce priveşte TM, efectul a fost

mai mare la neexperţi decât la experţi. El a fost şi mai mare când reacţia motorie

a fost mult mai complexă. De asemenea, ei au dovedit o mai mare flexibilitate a

atenţiei decât nonexperţii. Experţii au reuşit să-şi orienteze mai bine atenţia în

spaţiu şi/sau să-şi pregătească şi programeze mai bine reacţia decât neexperţii.

Aceste date par să confirme rezultatele noastre anterioare conform cărora

diferenţele dintre experţi şi neexperţi se explică prin studiul tardiv de prelucrare

a informaţiei .

20

Atenţia, care este un proces costisitor, intervine în ultimul moment pentru a

selecta semnalele cele mai potrivite şi/sau răspunsul motor (Kahnerman şi

Treisman, 1984). Acesta ar putea da sportivilor experimentaţi, posibilitatea de a

obţine adaptări în situaţii problemă.

Într-o încercare de schematizare, Nougier redă (fig. nr.3.7.) un aşa-zis

sportiv ideal, locul funcţiei-proces „atenţia" şi interrelaţiile cu alte componente

psihice. Automatizarea este considerată ca un mijloc de a face să scadă

încărcătura mentală a informaţiei de procesat.

Figura nr. 3.7. Locul atenţiei şi interrelaţiile cu alte componente psihice (Nougier, 1991)

Atenţia joacă un rol în selecţionarea informaţiilor celor mai semnificative

sau în inhibarea unor localizări spaţiale. Fiecare stadiu al prelucrării

informaţionale suferă efecte atenţionale similare. Eficienţa deciziei şi stadiile de

programare ale procesării informaţiei este în mod special dependentă de nivelul

de performanţă al sportivului. Flexibilitatea, difuzia şi focalizarea razei

atenţionale sunt unele din proprietăţile ce pot fi îmbunătăţite prin experienţă.

Distribuţia resurselor atenţionale prin schimbare sau împărtăşire reprezintă un

21

rezultat posibil al interacţiunii dintre atenţie şi automatizare. Această

îmbunătăţire depinde de dezvoltarea strategiilor.

O altă abordare clasică folosită în studierea proceselor atenţionale se

bazează pe cronometria mentală (Polsner, 1978). Înregistrarea timpului de

reacţie (TR) reflectă natura şi durata proceselor cognitive ce intervin în stadii

decisive de prelucrare a informaţiei (Mc Clelland, 1979; Sternberg, 1969) între

prezentarea unui stimul, cu sau fără semnal de avertizare şi începutul unei

reacţii. Metoda cronometrică este folosită în sport în încercarea de a se clarifica

asupra factorilor de pregătire şi proceselor motorii, în funcţie de vârsta

sportivilor, nivelul performanţei, perioada de antrenament sau oboseală. În mod

frecvent sportivii sunt confruntaţi cu semnale critice şi trebuie să extragă indicii

importanţi ce ar putea fi o funcţie a incertitudinii sarcinii şi a raportului între

semnal şi informaţia nerelevantă.

3.5. Percepţiile în sporturile de luptă şi rolul lor

în reglarea comportamentului agonistic

Suntem de acord cu afirmaţia lui Volpert W. (citat de Schubert F., 1988),

conform căreia în sporturile de luptă, pentru capacitatea operatorie a sportivului

de performanţă, procesele psihice mentale au o relevanţă definitorie în

comparaţie cu procesele cognitive senzoriale. Totuşi rolul acestora din urmă nu

este mai puţin important, mai ales în condiţiile iniţiale ale învăţării, când se

(pre)formează diferite modele de prelucrare specifică a informaţiilor la nivel de

reglare senzorială (Polster Herold,1988). Însuşirea acţiunilor tehnice sau tactice

are la bază perceperea corectă a calităţii exerciţiilor (Epuran M. 1976). Pe

măsură ce experienţa de cunoaştere si vechimea în activitate creşte, percepţiile

devin mai precise, iar sportivul dobândeşte capacitatea de a relata verbal diferite

particularităţi ale exerciţiului observat. Sportivii cu un înalt grad de măiestrie,

apreciază în cele mai fine detalii mişcările adversarilor, „ghicesc" acţiunea care

urmează şi o preîntâmpină. Pentru a înţelege mecanismul prelucrării informaţiei

22

la sportivi, primul pas este studierea proceselor senzorial-perceptive. Este, într-

adevăr, important să înţelegem cum ’’scanează’’ în mod activ sistemele

senzoriale (ale sportivilor), pentru a detecta stimulii relevanţi pentru

(pre)condiţiile întruchipate într-una sau alta din stările interioare ale modelelor

lor interioare. În acest sens Polster(1988) consideră ’’capacitatea de percepţie ca

premisă a proceselor cognitive de prelucrarea a informaţiei, care în sporturile

euristice trebuie pusă în legătură cu situaţiile de apreciere’’.

În învăţarea deprinderilor tehnico-tactice (Janssen Jan Peters, 1984), ca şi

în aprecierea situaţiilor (n.n.), punctul decisiv constă exact în schimbarea

legăturii dintre datele senzoriale ale activităţii motrice. În programele motrice,

informaţiile verbale, vizuale, chinestezice, tactile şi chiar vestibulare, sunt

"legate" de impulsuri efectoare, alcătuind sinteze informaţionale integratoare.

Aşadar, în procesul de învăţare a deprinderilor tehnico-tactice şi a contextului

situaţional de aplicabilitate, nu avem de-a face cu un singur sistem de

înregistrare, nici cu un singur sector senzorial.

În operaţia de integrare (Mihai Golu si Aurel Dicu,1972) elementele sunt

supuse unei „revizuiri" şi filtrări pe baza unor criterii de compatibilitate. Se

creează astfel un câmp de probabilităţi cu densitate neuniformă: unele

evenimente vor deveni preferenţiale, integrarea lor favorizată; altele vor căpăta o

probabilitate scăzută, relevarea lor în cadrul structurii fiind defavorizată

(indezirabilă). Datorită caracterului dinamic al relaţiei cognitiv-acţionale dintre

luptător şi adversar, densitatea de probabilitate a câmpului de evenimente se

modifică: elementele relevante în situaţia perceptivă dată devin irelevante într-o

altă situaţie. Structurile perceptive evoluează de la stări global difuze de

nedeterminare, la stări diferenţiale, echilibrate, de la sincretism nemijlocit la

scheme generalizate, care permit nu numai detectarea şi identificarea

aspectelor ,,cheie" ale situaţiei în momentul actual, ci şi anticiparea

transformărilor lor în cursul acţiunii. Schemele constituite asimilează „de

obicei" obiectul (situaţia) după legea generală a echilibrului, dar în cazul

23

„împotrivirii" obiectivului, ele stimulează activitatea perceptivă. Prin urmare, ele

conţin nu numai modelele claselor de stimuli, ci şi programele acţiunilor de

dobândire a unor imagini noi.

Pe măsură ce percepţia se închide, din punctul de vedere reglator, după

legea echilibrului optim, mecanismele sale operaţionale se automatizează şi se

comprimă (M. Golu, 1975). Se creează astfel impresia că ea se desfăşoară

instantaneu şi că este cel mai simplu si banal act de comunicare. Automatizarea

şi comprimarea sunt obiectiv impuse de principiul promptitudinii reglării şi

economiei. Ele nu înseamnă decât aparent o simplificare; în realitate, privite din

interior, psihologic, ele introduc un coeficient înalt de complexitate, sporind

considerabil încărcătura de informaţie pe unitatea de timp operaţională.

Percepţia mişcărilor şi a situaţiilor în timp şi spaţiu, precum şi forma de

percepţie specială (Zbigniew Czajkowski, 1975), denumită în limbajul

psihologic sportiv în mod generic „simţ specific" capătă o semnificaţie vitală

pentru sportivii din toate ramurile de luptă. Fără pretenţia de a aduce vreo

noutate în domeniu îndrăznim să definim acest “simţ specific” ca fiind o sinteză

procesual-perceptivă cu caracter integrativ. Simţul specific are ca substrat de

bază calităţile de coordonare specifice.

Aceste calităţi se bazează pe primirea şi elaborarea informaţiilor şi

controlul execuţiei efectuate îndeosebi de analizatorul tactil care se informează

despre presiunile asupra diferitelor părţi ale corpurilor; de analizatorul vizual,

care culege imaginile din lumea înconjurătoare; de analizatorul statico-

dinamic, care ne informează despre acceleraţiile corpului, în special cele

unghiulare şi despre poziţia capului faţă de corp, contribuind, în mod

determinant, la păstrarea echilibrului; de analizatorul acustic prin intermediul

căruia percepem sunete şi zgomote care pot servi la organizarea ritmică a

mişcării; de analizatorul chinestezic, cu ajutorul căruia primim informaţiile

privind tensiunile produse în muşchi şi modularea lor, care se află la baza

senzaţiilor motrice ale diferitelor segmente (Manno Renato,1984). După mulţi

24

autori în faze iniţială a învăţării unei mişcări, informaţia vizuală este

determinantă în structura chinestezică. Acelaşi specialist consideră că

analizatorul vizual poate avea un rol informativ pe plan acustic si vizual. Apoi

succesiv, în multe sporturi şi în cazul fazelor de automatizare, o importanţă tot

mai mare capătă analizatorul chinestezic. În jocurile sportive şi în sporturile de

luptă, informaţiile vizuale sunt de neînlocuit în toate fazele.

Informaţia pe care analizatorii o recepţionează permite dezvoltarea unor

calităţi privind organizarea si controlul mişcării. Este vorba în special de:

- calităţile de combinare şi cuplare a mişcărilor;

- capacitatea de orientare spaţio-temporală;

- capacitatea de diferenţiere;

- capacitatea de reacţie motrică;

- capacitatea de echilibru statico-dinamic;

- capacitatea de transformare a mişcării;

- capacitatea de ritmicitate.

În ceea ce priveşte realizarea şi dezvoltarea simţului specific un rol

important îl are şi schema corporală. Epuran (1976), apreciază că schema

corporală este punctul de plecare a diferitelor posibilităţi de acţiune. De

asemenea, schema corporală este imaginea pe care o are fiecare despre propriul

corp, imagine totală şi segmentară, în stare statică sau dinamică, în raportul

părţilor corpului între ele şi mai ales în raporturile acestuia cu spaţiul şi obiectele

înconjurătoare (Porot, citat de Epuran,1976).

În formarea simţului specific un mare rol îl au deprinderile senzoriale

care au la bază „învăţarea perceptivă" (Chircev A. si Radu I., 1974). Aceste

deprinderi senzoriale au ca principală caracteristică reducerea pragurilor în

funcţie de exerciţiu, în percepţia detaliilor, în sisteme de stimulări complexe, în

identificarea structurilor în condiţii dificile de percepere.

Urmărind lucrul mai multor antrenori (Juşcov O. - 1973), a observat că ei

aplică aceleaşi metode în cursul studierii şi perfecţionării acţiunilor tehnice.

25

Analiza antrenamentului de lupte, având ca temă studierea unui procedeu nou,

ne arată că într-un antrenament de 100 min., sunt folosite pentru dezvoltarea

calităţilor motrice 75% din timp, 20% pentru explicaţii si numai 5% pentru

demonstraţie. În cadrul perioadei de perfecţionare, demonstraţia ocupă şi mai

puţin timp.

Antrenorii nu acordă toată atenţia faptului că auzul şi simţul muscular nu

pot concura cu văzul în ceea ce priveşte formarea unui stereotip nou. Vederea

permite sportivului să sesizeze nu numai „desenul" general a mişcărilor, ci îl

ajută să-şi formeze o noţiune şi despre caracteristicile de spaţiu şi timp. Nici o

descriere nu poate scoate la iveală cele mai mici nuanţe ale mişcării aşa cum le

înregistrează ochiul.

Într-un alt studiu Juşcov O. (1975), afirmă că în condiţii obişnuite,

simţului văzului îi revin cca. 80% din informaţii în timpul activităţii agonistice.

Descrierea şi simţul muscular trebuie să completeze demonstraţia, să

descopere mecanismul interior a execuţiei unui procedeu. Dacă mişcarea este

nouă pentru luptător (fie că este vorba de un începător sau de un maestru) el

trebuie să-şi formeze în primul rând o imagine vizuală clară a procedurii

studiate. În acest scop, trebuie să se folosească în cea mai mare măsură

chinograme, filme etc. ; desigur că în anumite cazuri, în cursul studiului se poate

ajunge la aceleaşi efecte şi cu ajutorul descrierii, dar operaţia necesită multă

energie si timp. În continuare Juşcov arată că dacă în cursul studiului predomină

controlul vizual, sarcina principală va fi de a crea imaginea cât mai vie a noii

mişcări, de a o descrie din toate unghiurile.

Când o mişcare este deja orientată şi este vorba doar de cizelarea unor

elemente de detaliu (când rolul principal revine senzaţiilor musculare), atunci un

flux mare de informaţii vizuale şi auditive ar stânjeni percepţia musculară a

sportivului. Descrierea şi demonstraţia care jucaseră rolul principal, ocupă acum

un loc secundar. Ele nu mai pot asigura efectul necesar. Acum trebuie aplicate

26

mijloacele care l-ar putea ajuta pe luptător la o fină diferenţiere a percepţiilor

musculare.

În cursul perioadei de învăţare, trebuie să se urmărească creşterea

informaţiei asupra procedeului respectiv iar în etapa perfecţionării trebuie să se

reducă cantitatea de informaţie, reţinând atenţia sportivului mai ales asupra

percepţiei musculare. S-a observat că odată cu eliminarea factorului vizual,

excitabilitatea musculară devine mai acută. Luptătorii surdo-muţi pot servi drept

exemplu. Se ştie că ei suferă de tulburări de coordonare si ale aparatului

vestibular. Cu ochii legaţi aceşti luptători se orientează dificil în spaţiu. Dar în

cursul unei lupte, când un surdo-mut se află în contact direct cu adversarul, este

capabil să-şi regleze conduita, găsind nivelul optim al prizelor cu o precizie

uluitoare, ce depăşeşte calitatea procedeelor efectuate cu ochii deschişi.

Eliminarea factorului vizual a fost total acceptată ca metodă de corectare a

greşelilor înrădăcinate. Uneori sportivul înţelege perfect greşeala făcută, ştie

teoretic cum o poate suprima, dar o repetă la repetarea procedeului.

Prin eliminarea factorului vizual, relaţia obişnuită cu mediul înconjurător

se deteriorează, ceea ce permite luptătorului să diferenţieze mai fin percepţiile

musculare şi să controleze mai bine mişcările propriului său corp. În final

luptătorul va putea executa procedeul aşa cum şi-l reprezintă.

3.6. Reprezentările şi rolul lor în reglarea

comportamentului agonistic

Informaţiile perceptive care servesc la organizarea conduitei spaţiului nu

dispar fără urmă. Ele sunt integrate şi prelucrate prin procese psihice noi,

complexe, între acestea figurând şi reprezentarea. Aceasta se defineşte ’’ca

proces cognitiv senzorial de semnalizare în forma unor imagini unitare, dar

schematice, a însuşirilor concrete şi caracteristice ale obiectelor şi fenomenelor

în atenţia acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor" (Matei Gheorghe,

1985).

27

Reprezentarea este demersul elementar şi fundamental atât al memoriei

cât şi (sau) al gândirii şi imaginaţiei (Popescu Neveanu, 1978).

Se cunoaşte faptul că orice excitare senzorială de o intensitate sesizabilă

lasă urme în sistemul analizatorilor (Epuran, 1982). Aceste urme pot fi simple

imagini dar pot fi şi reprezentări mai complexe care reproduc nu numai o

singură stimulare senzorială ci o percepţie integrală. De exemplu, putem avea

imaginea pe retină a unei fulgerări, putem avea reprezentarea unei acţiuni dintr-

un joc sportiv, un croşeu la box.

Piaget a definit imaginea mentală ca valoare de semiconcept sau concept

potenţial şi a introdus noţiunile de reprezentare retroactivă şi anticipativă

care împreună cu reprezentarea motrică, întregeşte aspectele de cunoaştere,

execuţie si prospecţie a actelor voluntare, posibile în activitatea sportivă.

Reprezentarea păstrează elementele percepţiei (este o reproducere a unei

percepţii anterioare), dar este independentă de contextul obiectiv de stimulii care

au determinat percepţia. Deşi conservă ceva din sistemul de referinţă perceptiv,

reprezentarea este obişnuită prin intermediul operaţiilor intelectuale (J. Piaget

citat de Popescu-Neveanu, 1978). În continuare acelaşi psiholog citează ca

„paradoxul reprezentării constă în aceea că dispune de un conţinut intuitiv de tip

senzorial, întemeiat pe un sistem de operativitate intelectuală cu totul deosebit şi

chiar opus mecanismelor perceptive".

În actele motrice reprezentările mişcărilor nu sunt numai vizuale sau

musculare, ci au un caracter deosebit.

Folosirea termenului de reprezentări ale mişcărilor (Epuran, 1976), adică

ale actelor motrice care se efectuează, şi nu de reprezentări chinestezice, întrucât

acest termen este mai sărac în conţinut, nu oglindeşte în întregime fenomenul,

obligându-ne să ne referim în special la elementele senzoriale, musculo-

articulare (proprioceptive) şi să eliminăm componentele vizuale, auditive,

tactile şi de orientare a corpului în spaţiu.

28

Trebuie subliniat faptul că în reprezentările ideomotorii, imaginea mentală

este direct legată de simţul muscular (Holdevici, 1988), aceste reprezentări

având de fapt un caracter preponderent vizual motor.

Reprezentările mişcărilor au mai multe caracteristici (Holdevici, 1988) : ca imagini ideale ale mişcărilor reale, imagini ce reprezintă programe de

activare pentru activitatea motrică propriu-zisă, având deci rol de

programare;

ca imagini mentale care facilitează procesul însuşirii mişcării, ele

îndeplinind astfel o funcţie de antrenare;

ca imagini ce se formează în timpul execuţiei, ele având sub acest aspect

un rol reglator.

29

Fig. nr. 3.8. Schema dezvoltării reprezentării mentale ( A. Hotz, 1981)

30

3.6.1. Reprezentările idiomotrice în sporturile euristice

(de luptă) şi caracteristicile învăţării

Având în vedere că teoriile despre învăţare în general şi despre învăţare motrică în

special sunt extrem de numeroase şi bine aprofundate, vom trece în revistă doar

aspectele relevante ale acesteia în relaţia directă cu sporturile de luptă, pe care le putem

încadra în grupa sporturilor euristice.

Sensul învăţării (Popescu-Neveanu, 1978), poate fi interpretat ca o asimilare

activă de informaţie (retenţie mnezică), însoţită de achiziţionarea de noi operaţii şi

deprinderi. În învăţare, sunt antrenate ca mijloace, procesele cognitive senzoriale de

gândire şi de memorie, care asigură optimizarea şi durata lor.

Un rol important în învăţarea si automatizarea mişcărilor, îl au şi

reprezentările.

Majoritatea psihologilor sunt de acord că reprezentările au importanţă deosebită,

nu numai în procesul instructiv educativ, ci că se formează şi se dezvoltă chiar în acest

proces (Epuran, 1976).

Să examinăm fazele iniţiale ale învăţăturii, în care noutatea reprezintă deja o

dificultate: primul procedeu de trântire, primul atac combinat de braţ şi picior, primele

poziţii de gardă în box etc. Planurile de mişcare construită pe puţine puncte de reper, se

clatină şi, metodologic, este nevoie de diferiţi paşi preliminari în învăţarea parţială

înainte ca totul să se precizeze în prima tentativă reuşită (Rieder, 1984).

Baza pentru orientarea în acţiuni şi reglarea lor (Schubert, Kirchgassner si Barth,

1976), presupune ca fiecare sportiv să dispună de reprezentări interne, respectiv modele

ale lumii exterioare, de o imagine a personalităţii proprii şi a activităţii proprii. Astfel,

fiecare sportiv are o imagine despre cerinţele generale ale unei evoluţii proprii (sau

adverse - n.n.), despre finalitate, căi de realizare şi consecinţele acestor realizări, despre

31

parametri temporali şi dinamici ai mişcărilor proprii şi străine, cât şi despre clipele

prealabile când o să intervină acestea.

Fig. nr.3.9. Dinamica formării reprezentării mişcării (Epuran, 1976)

Mai departe, aceeaşi specialişti afirmă că din practica sportului, se ştie că

reprezentarea unei mişcări are funcţia de a oferi un model sau procedeu. Pe baza acestui

model de mişcare care prezintă diverse grade de abstractizare (fie că mişcarea a fost

demonstrată de antrenor fie că s-au prezentat filme, imagini etc. sportivul îşi orientează

acţiunile. Cu cât prezentarea mişcărilor a fost mai plastică, mai precisă si cuprinzătoare,

cu atât procesul de învăţare va fi mai reuşit. Pe parcursul învăţării si însuşirii progresive

a unei mişcări, imaginea despre mişcare se va diferenţia tot mai mult şi concomitent se

va generaliza.

Formarea şi modificarea reprezentării (Epuran, 1976), nu pot fi încheiate odată cu

obţinerea execuţiei perfecte. În orice stadiu s-ar afla cândva elevul, reprezentarea sa

despre un anumit exerciţiu poate suferi modificări (fig. nr.3.9.).

Reprezentarea mişcării trebuie privită ca o componentă, care însoţeşte întregul

proces al formării deprinderilor motrice, şi nu ca o primă etapă. Execuţia se reflectă în

32

creierul elevului prin componentele sale proprioceptive, vizuale, tactile ş.a. şi se

precizează prin legăturile formate anterior. Întâlnirea dintre componentele reprezentării

anterioare şi componentele reflectate ale execuţiei constituie momentul diferenţierii,

moment precizat, clasificat prin intervenţia pedagogului care prin corectare (în care pot

intra în proporţii variate elemente intuitive si verbale) uşurează percepţiile

proprioceptive, indică elementele de bază ale execuţiei, îl face pe sportiv să înţeleagă

mai bine ceea ce este corect sau greşit, dezvoltând reprezentarea şi implicit posibilităţile

unei execuţii ulterioare mai aproape de ceea ce reprezintă sarcina motrică. Din aspectele

generale ale activităţii sportive putem exemplifica printr-un model de învăţare si

antrenare a tehnicii, în relaţia cu dezvoltarea capacităţilor cognitive (schema Volpert,

1976, modificată). Schema este intenţionat dezechilibrată în sensul că neglijează latura

execuţiei motrice efective, pentru a pune accentul pe latura psihică a motricităţii, pentru

care procesele de reglare şi de control sunt provocate şi însoţite de procese mentale.

Fig. nr.3.10. Schema Volpert, 1976, modificată: Antrenamentul tehnicii şi

dezvoltarea capacităţilor cognitive

33

Prezenta schemă denotă caracterul condiţionat al reprezentărilor şi interacţiunea

primului sistem de semnalizare cu cel de-al doilea (Epuran, 1976), acestea contribuind la

învăţarea mentală a acelor exerciţii pentru care există o experienţă anterioară.

A. T. Puni (citat de Epuran şi Holdevici, 1980) a stabilit că reprezentările

ideomotorii „ sunt obţinute prin antrenare a mişcărilor, reprezentarea mentală a

exerciţiului şi pronunţarea lui în limbaj interior contribuind la o execuţie mai precisă şi

mai corectă „. Se poate afirma deci, că reprezentarea voluntară şi intenţională a mişcării

este un mijloc de formare a acesteia, de învăţare a mişcării, dar şi de perfecţionare a ei şi

de realizare a deprinderilor motrice pierdute.

3.6.2. Rolul reprezentărilor în reglarea conduitei agonistice

Întregul complex de imagini cognitive a procesului motric (Schubert si col.,

1976), condiţiile în care are loc şi efectul acestuia, se numeşte sistem operativ de

imagini. Prin aceasta se înţelege că, conţinutul şi întrepătrunderea structurală a

elementelor acestui sistem de reprezentări depinde de condiţiile de desfăşurare concrete

şi câteodată foarte variate. Elementele psihice, de asemenea, participante la rezolvarea

unei sarcini variază şi ele la rândul lor. Astfel, aceste elemente au caracter „operativ" şi

formează baza pentru manifestarea unei gândiri rapide a sportivului în timpul unei

competiţii.

Importanţa sistemului operativ de reprezentări pentru reglarea acţiunilor sportive

constă în faptul că se realizează o orientare şi o reglementare conştientă a activităţii

sportive prin operaţii analitico-sintetice, pe baza acestui sistem care s-a constituit pe

cale senzorială şi/sau semantică, denumit model intern.

„Modelul intern" reprezintă deci „baza de orientare" (a felului de desfăşurare) a

unei acţiuni, şi permite o încercare în domeniul subiectiv al reprezentărilor înaintea

aplicării anumitor elemente sportive sau acţiuni motrice în practică. Între acţiunile

obişnuite în sporturile de luptă, se „interpun" tot mai multe elemente intermediare între

34

apariţia impulsului şi realizarea acţiunii. Dominante în această fază a „încercării interne"

sau a „acţionării în gând" sunt operaţiile intelectuale ca analiza, sinteza, generalizarea

ş.a.

Sportivul si antrenorul colaborează în analizarea aspectelor pozitive şi negative

ale rezultatului (Rieder, 1984), iar cu cât sportivul progresează mai mult în ceea ce

priveşte performanţa tehnică, cu atât vor reuşi mai repede să gândească în acelaşi fel.

Figura nr. 3.11.

Feedback-ul începe, înainte de toate, din confruntarea între rezultatul obţinut şi cel

care a fost propus, care poate fi nesatisfăcător, aproape corect sau total greşit. În

încercarea următoare se ţine cont de cauzele descoperite cu intenţia îmbunătăţirii. Se

poate întâmpla ca anticiparea să corespundă scopului mişcării, deoarece, de exemplu în

cazul unui contraatac în lupte intervin o serie de elemente pe care nu e posibil să ni le

imaginăm ca pe un tot unitar. Rezultatul poate demonstra că nu s-a reuşit obţinerea unei

imagini mentale clare în punctele fundamentale ale execuţiei. se pune întrebarea dacă

anticiparea nu cumva a fost concentrată asupra unui scop ce nu putea fi încă obţinut.

O interpretare ulterioară arată că trebuie să se reflecteze sistematic asupra

problemelor şi a raporturilor existente între elemente.

35

3.7. Componenta intelectuală şi gândirea ca factor de reglare a

conduitei de luptă

Întrucât în dinamica reală a luptei, cu cele două componente, atac-apărare, cele

mai importante componente analizate sunt percepţia, motricitatea si atenţia, există

tendinţa de a trece pe plan secundar componenta intelectivă - nivelul de inteligenţă şi

gândirea. Din faptul că în cadrul populaţiei celor care practică diferite sporturi de luptă,

există deosebiri foarte mari de ordin intelectual, se trage concluzia greşită că această

componentă nu ar impune nici un fel de îngrădiri. Într-adevăr nu s-ar putea afirma că

sarcinile care alcătuiesc conţinutul obiectiv al activităţii de luptă, ar reclama o

inteligenţă excepţională, dar nici nu putem admite că în exercitarea optimă a conduitei

de luptă, inteligenţa şi gândirea nu sunt solicitate si nu sunt necesare.

După opinia noastră cei care candidează la obţinerea unor locuri fruntaşe în

competiţiile de mare anvergură (indiferent de tipul de luptă), trebuie să posede o

inteligenţă generală (I. G.) cel puţin în limitele normei. Scăderea nivelului acestei

capacităţi sub limita normei, sporeşte considerabil coeficientul de risc în desfăşurarea

luptei.

Aşa cum s-a văzut, lupta propriu-zisă creează sportivului numeroase situaţii

problematice noi, care reclamă o rapidă orientare şi găsirea strategiei celei mai adecvate

de soluţionare. Or, este evident că, în asemenea situaţii ,,critice" participarea inteligenţei

devine absolut indispensabilă.

Pentru a continua demersul analitic referitor la rolul componentei intelectuale şi

de gândire în activitatea sportivă, credem că este nevoie de o definire a cadrului noţional

specific.

După Claparede (citat de Popescu-Neveanu, 1978) inteligenţa apare în trei

ipostaze:

36

a. modalitatea cognitivă diferită de reactivitate emoţională şi de capacitatea de efort;

b. capacitatea de rezolvare de probleme prin restructurări opuse automatismelor;

c. posibilitatea supramedie a gândirii în stadiul căreia este interesată psihologia

diferenţială.

Deşi inteligenţa apare ca un factor de mare însemnătate al vieţii sociale, ea îşi are

originea în existenţa şi activitatea socială, după cum, deşi apare ca un factor facilitant,

productiv al învăţării, ea rezultă din învăţare, din acea învăţare care este inteligentă.

Confruntarea frecventă cu situaţii problematice de cele mai diverse tipuri,

dezvoltă la parametri superiori aptitudinea de a sesiza esenţialul şi generalul din lucruri

şi fenomene, de a sesiza relaţiile şi raporturile dintre acestea şi de a înţelege ordinea şi

dialectica proceselor şi evenimentelor naturale şi sociale (Matei, 1995). Inteligenţa este

dependentă de motive, scopuri şi efort. În general, prin faptul că inteligenţa are de cele

mai multe ori sensul cunoaşterii relaţiilor, ea poate fi asimilată cu gândirea. Totuşi,

inteligenţa este considerată aproape unanim, o aptitudine generală care asigură

rezolvarea eficientă, economicoasă a majorităţii problemelor cu care se confruntă

persoana umană.

În ce priveşte tipologia inteligenţei se delimitează variante ca: inteligenţa motrică,

verbală, abstractă, tehnică, socială, organizatorică etc.

Inteligenta motrică (Popescu-Neveanu, 1978) este o formă a inteligenţei, ce se

modifică în domeniul activităţilor motorii. Inteligenţa motrică apare ca o aptitudine

specială ce inserează în structura ei elemente cognitive (senzoriale si logice), alături de

memorie şi deprinderi motrice. Se manifestă în activităţi ce reclamă rezolvarea unor

situaţii motorii, prin efectuarea unor mişcări inedite, sau adaptarea mişcărilor

automotivate la condiţiile de rezolvat. Inteligenţa motrică presupune conştientizarea

deosebită a impulsurilor chinestezice şi controlul corpului şi părţilor sale.

Gândirea face parte din procesele psihice superioare. Desfăşurându-se larg, în

mai multe faze, şi apelând la resursele celorlalte procese psihice în vederea adâncirii si

37

extensiunii cunoaşterii, gândirea îndeplineşte în sistemul psihic uman un rol central şi

este definitorie pentru om ca subiect al cunoaşterii logice, raţionale.

Dacă încercăm o definiţie a gândirii atunci putem spune că ea se defineşte ca

procesul cognitiv de reflectare a însuşirilor generale şi esenţiale ale obiectelor şi

fenomenelor realităţii înconjurătoare şi a raporturilor dintre acestea (Epuran şi

Holdevici, 1980).

Gândirea este strâns legată de acţiune. Aceasta în sensul că ea îmbogăţeşte sau

dublează marea majoritate a acţiunilor umane, dar mai ales în sensul că este generată de

acţiune. După Galperin, orice proces intelectual începe cu acţiunea.

Mai mult de atât, Schubert (1981), pe lângă caracteristicile enumerate mai sus,

vede gândirea ca o anticipare temporală a evenimentelor viitoare. Aspectele prezentate

anterior se armonizează cu activitatea corporală precum şi cu formele particulare ale

gândirii: reproductivă, productivă şi creatoare.

3.7.1. Formele de manifestare ale gândirii

Principalele forma ale gândirii în sport sunt: gândirea operativă - cu formele

relaţionale între cea reproductivă şi productivă, gândirea creativă şi gândirea

intuitivă. Cea mai solicitată formă a gândirii în sport este cea operativă, care mediază

permanent acţiunile motrice şi situaţionale. Pentru un sportiv în activităţile specifice nu

este important cum gândeşte în general, ci cum rezolvă situaţiile specifice, eficienţa lor.

În obţinerea performanţei, este necesar să alegi varianta cea mai adecvată, dintr-

un întreg repertoriu de acţiuni, pentru soluţionarea problemei, şi pentru aceasta sportivul

trebuie să disocieze condiţiile de acţiune; să recunoască cele mai importante

caracteristici ale unei situaţii în corelaţia lor şi să găsească o relaţie între caracteristicile

situaţionale si posibilităţile şi căile de soluţionare.

38

În funcţie de condiţiile de acţiune, prin gândire se selecţionează acţiunile sau

lanţul de acţiuni din repertoriul existent în memoria sportivului, care vor fi realizate

motric. În acest caz avem de-a face cu gândirea productivă. În momentul în care se

creează noi condiţii suplimentare si situaţionale, care trebuie să fie luate în calcul, la

planificarea şi executarea altor acţiuni, avem forma gândirii reproductive care, de fapt,

este baza gândirii operative.

Gândirea creatoare duce la soluţii, în principiu, noi, prin descoperirea de căi de

rezolvare (Schubert, 1981). Aceasta se manifestă atât la sportiv, cât şi la antrenor, în

căutările lor pentru a introduce noi acţiuni motrice sau variante tehnico-tactice. Cu o

oarecare aproximare se apropie de stilul personal al unui sportiv sau de stilul colectiv al

unei echipe. În ultima perioadă se vorbeşte şi de gândirea intuitivă (de unii acceptată,

de alţii nu), care permite acţiuni imediat, fără conştientizare. Intuiţia este un rezultat al

antrenamentului îndelungat, al experienţei de concurs şi în ultimă instanţă, a

supraînvăţării motrice şi situaţionale. Specifice acestei gândiri sunt reacţiile rapide şi nu

deciziile rapide, cu mare grad de eficienţă în sportul de mare performanţă.

3.7.2. Rolul inteligenţei ca factor reglator în conducerea luptei

Prin specificul lor, sarcinile în activitatea agonistică reclamă aproape în

permanenţă funcţia anticipativă, care este, un atribut definitoriu al inteligenţei generale.

Inteligenţa nu este numai un „mecanism" interpretativ-rezolutiv, ci şi unul reglator

(Blaj,1982). Ea coordonează, în funcţie de specificul şi semnificaţia situaţiilor, obiectiv,

elemente motivaţionale, motorii şi afective în acte comportamentale, moderând şi

frânând tendinţele şi reacţiile impulsive. În conduita agonistică, apar frecvent situaţii

care, prin efectul de „surpriză" pe care îl provoacă duc la creşterea entropiei, favorizând

fenomene de „îngustare a lucidităţii". Fără intervenţia reglatoare a inteligenţei s-ar

produce o deteriorare serioasă a operaţiilor motorii de adaptare la conduita adversă.

39

Pe fondul inteligenţei generale se poate delimita şi o formă particulară de

inteligenţă care se include ca o componentă specifică a aptitudinii de luptă. este vorba de

inteligenţa concret-situaţională care rezultă din integrarea dinamică a operativităţii şi

rezolutivităţii schemelor perceptive, a vivacităţii şi sistematizării spaţiale, a memoriei

dinamico-lingvistice, a capacităţii de sesizare, evaluare, si generalizare a raporturilor

spaţio-temporale. Existenţa acestei forme speciale de inteligenţă, favorizează buna

desfăşurare a comportamentului agonistic. Ea explică parţial diferenţele dintre

performanţele obţinute de luptătorii cu un nivel aproximativ egal cu cel al inteligenţei

generale.

3.7.3. Rolul gândirii ca factor de reglare a conduitei de luptă

Felul de a gândi în timpul activităţii sportive se desemnează drept ,,gândire

operativă" şi trebuie separată de procesele de gândire care se desfăşoară înaintea

competiţiei, atunci când se fixează planul de luptă (Franck Schubert şi colab., 1976). În

ring sau pe saltea sportivul nu va fi în stare să aplice o acţiune insuficient ,,verificată" în

gând şi în realitate (Blaj, 1995). Rezolvarea sarcinilor ce apar în cursul luptei, nu

presupune niveluri deosebit de înalte ale gândirii. Nu este necesară o gândire de tip

formal-abstract, de scheme complicate de raţionare şi argumentare, aşa ca în alte feluri

de activitate.

Totuşi, ca şi în cazul inteligenţei, individul dotat cu o gândire normală are

posibilitatea să evalueze şi să interpreteze corect situaţiile de luptă, să-şi dea seama de

unele dependenţe funcţionale dintre diferite variabile ale luptei: atacant-atacat, să

formuleze generalizări referitoare la conţinutul si particularităţile activităţilor agonistice,

să anticipeze schimbarea de rol etc.

În timpul întrecerilor sportive, gândirea celor care iau parte la ele, se îndreaptă

tocmai spre rezolvarea unor probleme în legătură cu mijloacele de ales pentru obţinerea

unui avantaj faţă de adversar (avantaj în puncte, în acţiuni, teritorial, moral etc.), avantaj

40

care duce în final la câştigarea competiţiei (Epuran, 1980). În continuare, acelaşi

specialist, afirmă că gândirea sportivului este permanent activă, lucrând intens pentru

găsirea celor mai bune soluţii, care să ducă la obţinerea unor avantaje asupra

adversarului şi în final a victoriei, operând cu materialul senzorial imediat, furnizat de

situaţiile din teren. Gândirea tactică în timpul competiţiei, este o îmbinare a elementelor

anterior elaborate şi materializate sub forma planurilor tactice cu elemente de gândire

intuitivă şi operaţională care prelucrează datele oferite pe cale senzorială de însăşi

desfăşurarea competiţiei.

Pentru a pregăti performanţa solicitărilor cognitive (Schubert, 1988), acţiunile

trebuie analizate adecvat unei calităţi, sau să conceapă intervenţii tipice pe baza

cunoştinţelor disponibile despre modelul execuţiei.

A acţiona, înseamnă a reacţiona (Parlebas, 1977). Se răspunde printr-o ripostă

care forţează adversarul să reacţioneze la rândul său. În timpul luptei, sportivul

decodifică atitudinea şi comportamentul celorlalţi sportivi, evaluează acţiunile

lor, ,,cântăreşte" viitoarele convergenţe, apreciază corporal intervalul care-l separă de

adversar, chinestezia impregnează puternic aceste aprecieri. Şi cum adversarul

procedează la fel, fiecare acţiune a sportivului modifică secvenţa următoare căci celălalt

reacţionează ca răspuns într-o continuă reacţie inversă într-un permanent proces de

contracomunicare.

Feedback-ul senzorial se produce automat şi continuu (Jenssen, 1984) prin

intermediul organelor de simţ interne (proprioceptive) şi externe (exteroceptive).

Feedback-ul cognitiv este deosebit, în mod predominant vizual sau verbal,

orientat pe norme sau valori cerute, nefiind automat.

Pentru un sportiv este important ca din multitudinea variantelor tehnice si tactice

să aleagă în cel mai scurt timp pe cea mai potrivită, şi să acţioneze conform situaţiei

continuu schimbătoare (Schubert şi colab., 1976). Sportivul trebuie să selecteze dintr-un

repertoriu mai mult sau mai puţin voluminos de calităţi şi îndemânări, varianta optimă

41

de luptă. Asemenea procese de selectare şi decizie care sunt necesare în antrenamentul

sportiv dar şi în competiţie, aparţin sferei gândirii operaţionale. Toate deciziile pe care le

ia un sportiv, stau sub presiunea timpului. El are un timp foarte scurt la dispoziţie pentru

găsirea mijloacelor tehnice si tactice optime, în desfăşurarea luptei . Ioseliani (citat de

Schubert si col. 1976), susţine că o asemenea activitate ,,în viteză", presupune nu numai

un aparat de mişcare bine antrenat şi o înregistrare rapidă şi fără greşeli, ci şi o

capacitate de a gândi rapid, de a pătrunde o situaţie, de a avea puterea de decizie şi

capacitatea de a modifica strategia şi tactica concepute dinainte.

Foarte frecvent, în activitatea sportivilor sunt solicitate mecanismele de decizie

care se subordonează structural tot gândirii (Blaj, 1982).

Funcţia deciziei este solicitată de sarcinile cu caracter alternativ, de alegere. Ele

privesc, pe de o parte, momentul de efectuare a unei acţiuni, iar pe de alta, varianta de

acţiune. Se poate afirma că aproape fiecare situaţie tactică nouă, care reclamă,

modificarea parametrilor cursului anterior al comportamentului de luptă este o situaţie

de decizie. Ponderea cea mai mare în elaborarea deciziei în condiţii de risc, o are în

timpul luptei aşa-numita informaţie cu valoare de semnal.

Relaţiile stabilite între situaţia declanşatoare şi decizie nu au un caracter

predominant şi invariabil. Ele se prezintă ca atare numai dacă în procesul de învăţare a

acţiunilor complexe tehnico-tactice, se pune accentul mai ales pe asimilarea operaţiilor

executorii şi pe formarea automatismelor corespunzătoare. Nivelul optim de elaborare

al acestei activităţi nu poate fi atins decât printr-o preocupare specială de formare a

mecanismelor decizionale, îndeosebi pentru situaţiile critice. Aceasta presupune

modelarea unor astfel de situaţii date. E necesar, prin urmare, ca în cadrul structurii de

ansamblu a activităţii agonistice (antrenament si competiţie) să fie sporită ponderea

componentei intelectiv-decizionale (orientare-interpretare-decizie) (Blaj, 1982). În ceea

ce priveşte gândirea tactică în sporturile de luptă, întâlnim o serie de exemplificări în

„Gândirea în practica sportivă" (Schubert, 1981), cuprinzând analiza a şase „paşi":

42

1. - gândirea descoperă relaţiile importante, proprietăţile comune unor

caracteristici, situaţii şi evenimente. Nu apar particularităţile individuale şi

caracteristicile generale;

2. - gândirea se deplasează de la operaţiile ce însoţesc mişcarea la operaţiile ce

pregătesc mişcarea. Gândirea porneşte de la practică şi se repercutează asupra ei.

Gândirea şi acţiunea sunt una din modurile cele mai diferite;

3. - gândirea se deplasează la acţiunea interioară, în care se operează cu

conţinutul percepţiei, cu imagini şi noţiuni - acţiune de probă. Avantajele acestei acţiuni

se înregistrează atunci când este executată înaintea luptei, prin analizarea părţilor tari si

slabe ale adversarului direct, prin încercarea de a ,,ghici" acţiunile lui, prin acţionarea

subiectivă sau operarea în zona reproducerii situaţiei sau a mişcării. Mai poate fi

inclusă si căutarea activă a posibilelor căi complexe de soluţionare, precum si

imaginarea diferitelor variante de acţiuni, rezultatele şi urmările acestora;

4.- gândire-anticipare sau capacitatea preîntâmpinării temporale;

5.- gândirea rapidă şi corectă, aspecte care nu se exclud, dar se armonizează mai

greu. Sportivii se diferenţiază mai puţin prin corectitudinea gândirii lor, ci mai mult prin

rapiditatea proceselor de gândire. O parte din sportivi îşi îndreaptă atenţia spre percepţia

cât mai rapidă, spre diferenţierea şi prelucrarea informaţiilor; la aceştia apărând o

solicitare excesivă a centrilor senzoriali de pe scoarţa cerebrală, puternic excitaţi faţă de

cei motrici. Pregătirea acţiunii solicită energie nervoasă şi timp suplimentar. Faţă de

timpul senzorial-perceptiv, cel motric se concentrează asupra pregătirii acţiunii

exterioare, acţiunea interioară fiind mai lentă. Timpul motric este rapid şi energic, dar

lent în prelucrarea informaţiilor;

6. - gândirea mobilă şi elastică este caracteristică schimbărilor situaţiilor de luptă.

Cu toate că sportivul acţionează după un plan prestabilit şi ţine la ipotezele,

reprezentările şi planurile lui favorite, gândirea are nevoie de libertate, nu de şabloane.

43

,,Planul" de luptă stabilit în prealabil nu are voie să devină o ,,dogmă", şi în timpul luptei

trebuie recunoscute oportun părţile slabe ale adversarului, iar jocul tactic propriu trebuie

reorganizat. Sportivii cu procese de gândire lentă, statică se desprind greu de obişnuinţă.

În acest joc tactic (Petrov Raikov,1985) este de dorit ca luptătorul să atace primul.

Cercetările efectuate de specialiştii americani Jor şi Krol, relevă faptul că 76% din

întâlnirile de luptă Bunt câştigate de către luptătorul care a realizat primul punct tehnic.

În timpul angajării (Parlebas, 1977) luptătorul „împrumută" anumite intenţii

adversarilor potrivit imaginii pe care şi-o face despre ei; el face anticipaţii ale ...

anticipaţiilor. În acest joc de reciprocităţi marcate, fiecare caută „să-şi ascundă jocul", se

face uz de fente, se întind „curse". Sportivul elaborează o programare dinamică foarte

fluidă, mereu reînoită, în funcţie de rezultatele strategiei sale faţă de adversar.

Apărătorul trebuie să dejoace şiretlicurile şi simulările, care ajung în număr excedentar.

Fiecare sportiv trebuie să-şi estimeze şansele adică probabilităţile de reuşită, şi să aleagă

toate aceste microdecizii care se iau adeseori într-o străfulgerare. În acest caz,

activitatea sportivă poate fi o remarcabilă educaţie a conduitelor de decizie.

3.8. Anxietatea, conştiinţa de sine şi expectanţa

Anxietatea poate fi diferită ca o stare sau condiţie emoţională neplăcută, ce este

caracterizată de trăiri subiective, de tensiune şi teamă, prin activarea excesivă a

sistemului nervos central (Spielberger, citat de M.Grigore, 1994). Componenţa cognitivă

a acestui fenomen, a fost luată în atenţie în ultimele decenii. S-a observat, notează

cercetătorul german Ralf Shwarzer (citat de M.Grigore, 1994) că persoanele anxioase

nu acordă suficientă atenţie sarcinii de realizat şi ca urmare sunt oarecum

„handicapate în procesul de împlinire personală”. O întreagă pleiadă de gânduri-intruşi

invadează mintea subiectului anxios, interferând cu informaţia necesară realizării

scopului propus.

44

După cum notează Eysenck (1988) deficitul de atenţie la persoanele puternic

anxioase ar putea fi descris în termenii a patru caracteristici cuprinzând conţinutul,

capacitatea, neatenţia şi selectivitatea. El afirmă că în stările accentuate de anxietate

apar tendinţe a priori ale atenţiei favorizând procesarea informaţiei, ceea ce reprezintă

ameninţare pentru eu, în timp ce persoanele cu o slabă anxietate pot avea o tendinţă

opusă. Astfel atenţia este direcţionată spre conţinuturi diferite.

Anxietatea reduce considerabil capacitatea memoriei active, care ar trebui să fie

corelată eficient cu informaţii complexe. O mare parte a memoriei este „ocupată” cu

gândurile-intruşi de nelinişte şi teamă nemaifiind deci disponibilă pentru scopul cognitiv

actual (Tobies, 1986). O parte a resurselor personale sunt pierdute în numele unor

preocupări pe cât de sterile, pe atât de îndepărtate de scopul propus.

Anxietatea predispune la neatenţie, distragere de la o activitate în desfăşurare.

Neatenţia se referă la stimulii externi (orice eveniment care apare), cât şi la stimulii

interni (griji de tot felul, diverse simptome somatice. Persoanele anxioase continuă să

cerceteze amănunţit mediul extern, pentru a detecta alte eventuale surse de temeri şi

neîncrederi, astfel că o mare cantitate de informaţii neutră întrerupe cursivitatea

gândurilor şi acţiunilor focalizate spre un scop real, concret. Anxietatea este concretizată

de o atenţie selectivă în care subiectul foloseşte numai anumite dispoziţii (toane), ceea

ce poate duce la excluderea tocmai a acelor dispoziţii care ar fi făcut posibilă realizarea

cu succes a sarcinii propuse.

Concentrarea atenţiei are aceiaşi semnificaţie cu focalizare asupra unei sarcini

principale şi înlăturarea celor secundare. Acest lucru poate fi interpretat ca o strategie de

compensare în cazuri de reducere a capacităţii memoriei active.

În majoritatea explicaţiilor date anxietăţii regăsim ideea că gândurile centrate pe

sine reprezintă un element fundamental al apariţiei şi dezvoltării ei. Individul cercetează

cu atenţie mediul, selectând tot ceea ce este legat de sine, fie păreri sau acţiuni.

45

Numeroase cercetări au relevat importanţa cunoaşterii de sine (Barason, 1984,

1988; Schwarzer, 1981, 1986; Wine, 1982 citaţi de M.Grigore, 1994). Persoanele

anxioase pot fi caracterizate ca fiind excesiv preocupate de sine şi astfel sunt distrase de

la sarcinile actuale, înregistrând automat performanţe mai scăzute. Ele sunt preocupate

cu precădere de defectele sau neajunsurile proprii, de pretenţiile mai mult sau mai puţin

ameninţătoare, de pericolele potenţiale.

Conştiinţa de sine sau autocentrarea psihică, a devenit o variabilă importantă în

cercetarea anxietăţii; Buss (1980), face distincţie între conştiinţa de sine personală,

privată şi conştiinţa de sine publică. Conştiinţa de sine personală este prezentă când

individul se autoanalizează când îşi investighează propriile sentimente şi atitudini

interioare, când meditează asupra propriei identităţi. Conştiinţa de sine publică intervine

atunci când persoana simte că este observată şi evaluată de alţii. Sentimentul acesta

conduce la preocuparea de a-şi făuri o imagine publică adecvată.

Conştiinţa de sine, ca stare psihologică, este diferită de conştiinţa de sine ca

dispoziţie. Această distincţie are implicaţii în reprezentarea de sine şi în anxietatea

socială. Ca trăsătură, un înalt grad al conştiinţei de sine face ca persoana să se orienteze

spre o înaltă frecvenţă de autofocalizare. Înţeleasă ca stare, autofocalizarea poate

autofocaliza , poate fi indusă, având o oglindă sau orice alt mijloc tehnic care oferă feed-

beck pentru vocea, mimica sau comportamentul cuiva. De asemenea, ea poate fi indusă

natural prin stimularea anxietăţii. Persoana percepe astfel schimbările somatice ale

propriului corp, cum ar fi creşterea pulsului, transpiraţia, înroşirea feţei, nod în gât etc.

ceea ce va muta atenţia spre interior.

Autofocalizarea este adesea pusă în contrast cu focalizarea asupra sarcinii, implicând faptul că direcţia atenţiei este determinată în principal de persistenţa şi nevoia de realizare a ei. Totuşi, cercetările făcute de Carwer şi Scheier (1981,

46