GENUL FREESIA KLATT – FAM. IRIDACEAE, frezia

Fresia poartă numele botanistului Theodor Freese, care în anii 1850-1860 a introdus-o în Europa.

Origine: Africa de Sud, unde creşte printre ierburile înalte ale savanelor. - planta prezintă tuberobulbi (cormi) de formă sferică sau piriformă, cu circumferinţa de 4-8 cm, protejaţi de câteva învelişuri pergamentoase. - frunze le sunt înguste, liniare, lanceolate, aspre la pipăit, lungi de 40-60 cm, colorate verde-deschis; - inflorescenţa este o cimă monopodială, iar tulpina florală este cilindrică, flexibilă, cu 2-4 ramificaţii. Inflorescenţa reuneşte 6-12 flori tubulare la bază şi desfăcute în 6 lobi la partea superioară, foarte plăcut parfumate. - fructul este o capsulă trivalvulară, cu 15-18 seminţe, brune-roşcate, a căror vitalitate este de 3-4 ani. - suprafeţele cultivate cu fresia însumează: Olanda aproximativ 420 ha, Franţa 15 ha, Anglia 20 ha, Italia 30 ha, România în jur de 8 ha.

Specii şi cultivaruri Speciile tip din care au rezultat fresiile moderne sunt: Freesia refracta – cu flori albe şi parfumate; Freesia leichtlinii – cu flori galbene cu bordură roşie, parfumate; Freesia armstrongii – planta foarte viguroasă, cu flori roze; Freesia aurea – cu flori galbene.

Soiurile cultivate sunt reunite de Freesia x hybrida şi Super- Freesia. Principalele calităţi ale florilor de fresia sunt: - coloritul variat, parfumul foarte plăcut, eleganţa inflorescenţelor, deschiderea progresivă a florilor în inflorescenţă, durata mare de păstrare ca floare tăiată. - soiurile se deosebesc după tipul florii, după vigoarea tulpinilor florale, mărimea florii, intensitatea parfumului, numărul de flori/inflorescenţă, gradul de timpurietate, coeficientul de înmulţire al cormilor. - superfresiile se caracterizează printr-o vigoare mai mare, parfumul mai slab, mărimea deosebită a florilor, reproducerea bună prin seminţe.

- Soiurile cu flori albe: Diana ( flori semiduble, alb imaculate, parfum foarte discret); Balerina ( flori simple, albe, mari, puţin parfumate); Snow queen (flori simple, albe); Miranda (flori simple, albe cu pată galbenă la bază). - Soiuri cu flori galbene: Aurora (flori simple, galbene); Corona (flori duble, galbene); Ve sta ( flori simple, crem la culoare);Fantasy (flori duble, galbene). - Soiuri cu flori, roşu, roz, orange: Rosalinde (flori duble, roz-deschis, soi foarte productiv, şi precoce); Carmen (flori simple, roşii); Prominence (flori simple, orange); Red Star (flori simple, orange-roşu, foarte productiv). - Soiuri cu flori blue, lila: Pandora (flori duble, lila); Cătălina (flori duble, blue închis); Royal blue (flori simple, blue).

1

Biolgie şi exigenţe ecologice - fresia este plantă perenă, perenitatea este asigurată de tuberobulbii (cormi) care la rândul lor sunt anuali şi au nevoie de o perioadă de repaus de cca 3 luni. - repausul cormilor se poate prelungi în depozite speciale. - înfloreşte după 3-5 luni de la plantarea cormilor şi 8-11 luni de la semănarea seminţelor. Seminţele germinează la întuneric şi după o perioadă de înmuiere, pentru că au tegumentul tare (dur). - inducţia florală este provocată de temperaturi ridicate din timpul repausului cormilor, dar diferenţierea florii se petrece după plantarea lor. - epoca de înflorire şi calitatea plantelor depind în mare măsură de temperatura de după plantare. - dezvoltarea mai rapidă a plantelor se obţine la temeperaturi cuprinse între 15-18 C, iar dacă temperatura depăşeşte 18-20 C se întârzie înflorirea, tijele se alungesc excesiv şi creşte numărul de frunze. Dimpotrivă la temperaturi sub 12C tija rămâne scurtă şi înflorirea este întârziată. - formarea (diferenţierea) mugurilor floriferi are loc în primele 7 săptămâni de la plantare, dacă se asigură 15C.

Cerinţele fresiei faţă căldură, pe etape ale creşterii şi dezvoltării sunt: - 20-22 C pentru germinarea seminţelor, iar la 16-18 C este necesară la plantarea cormilor şi până frunzele ating 5-6 cm lungime; - 14-15C, 2 luni de zile, începând cu faza când frunzele au 5-6 cm înălţime; - 15-17C în timpul înfloririi; la temperatura de peste 20C, calitatea florilor scade, de multe ori florile se usucă în teacă. - temperatura în cursul nopţii trebuie să fie mai mică decât în timpul zilei, pentru a favoriza timpurietatea înfloririi şi creşterea numărului de ramificaţii; - temperatura normală de păstrare a cormilor în timpul repausului este de 18-20 C. - tehnologiile moderne prevăd tratarea termică a cormilor înainte de plantare, asigurându-se astfel o devansare a înfloririi cu 2-4 săptămâni, Una din reţete prevede supunerea tuberobulbilor la temeperaturi de 28-31 C timp de 10 săptămâni şi apoi la 13C, timp de 4 săptămâni, după care se plantează imediat. - lumina – intensitatea luminoasă influenţează net creşterea şi înflorirea fresiei. Dacă planta dispune de zile scurte şi intens luminate, formează repede inflorescenţe care au la rândul lor un număr maxim de flori. - umiditatea – fresia nu solicită cantităţi mari de apă, dar irigarea trebuie făcută în mod constant. -solul, trebuie să fie permeabil şi să nu se taseze uşor şi repede, iar pH-ul cuprins între 6.5-7.2.

Producerea florilor de fresiaSe începe cu tuberobulbi sau seminţe

Cultura fresiei din tuberobulbi (cormi) Cultura fresiei din cormi prezintă unele avantaje şi dezavantaje, şi anume:

2

- avantaje: are o durată scurtă (100-120 de zile); plantele suportă ceva mai bine temperaturile ridicate din timpul verii; calitatea florilor este superioară; materialul săditor recoltat constituie un produs care îi măreşte eficienţa. - dezavantaje: transmiterea bolilor virotice prin cormi; ocuparea serelor pe o perioadă mai lungă; preţul de cost ridicat la procurarea materialului săditor. - cormii folosiţi ca material săditor trebuie să aibă circumferinţa peste 6 cm, iar înainte de plantare se dezinfectează prin îmbăiere timp de 1-2 ore cu una din soluţii: Benlate 0.05 %, Cryptonol 0.2 %, etc.

Pregătirea solului – mai întâi se defrişează cultura precedentă, care poate fi garoafa, trandafirul, etc, se desfundă terenul; se fertilizează de bază cu mraniţă (100 t/ha şi turbă roşie 100-250 t/ha). -dezinfecţia solului se face pe cale termică, variantă în care se are grijă ca după aburisire să se aplice apă prin aspersie, în 1-2 reprize, a câte 15 minute. - dezinfecţia chimică cu un fungicid şi insecticid. - apoi se trasează brazdele (cu lăţimea de 1-1.2 m) şi a potecilor (late de a.4 m).

Plantarea cormilor - în august-octombrie, la distanţe de 10-12 cm/6-10 cm, în funcţie de vigoarea soiului şi data plantării, iar direcţia rândurilor pe brazde să fie longitudinală sau transversală; numărul de cormi/m2 este de 80-130, iar adâncimea de plantare a cormilor de 6-8 cm, acoperiţi apoi cu un strat de 2-5 cm de pământ uşor. - în anii cu temperaturi ridicate se izolează termic solul, prin mulci formaţi din turbă, ace de pin, paie tocate, în grosime de 3-4 cm.

Lucrările de îngrijire - palisarea, se face pe sistemul plaselor, desfăşurate de-a lungul brazdelor. Prima plasă se instalează când plantele au 4-5 frunze şi înălţimea de 15 cm. Următoarele 2 plase se distanţează la 17 cm şi respectiv 20 cm pe verticală.

Recoltarea florilor. - florile se recoltează zilnic sau la 2 zile, dimineaţa, prin tăierea cu foarfeca. - faza optimă de recoltare este atunci când prima floare este uşor întredeschisă. - se taie mai întâi tija florală centrală, şi apoi cele laterale. - producţia de flori este de cc. 200 fire/m2.

Recoltarea cormilor - după aproximativ o lună de la recoltarea florilor, se diminuează udările apoi se întrerupe de tot. - pentru a uşura recoltarea cormilor pe solurile grele, înainte de recoltare se face o irigare. - cormii se usucă bine, în spaţii bine ventilate, la temperatura de 20-250 C.

Cultura fresiei din sămânţă - mult mai devreme în aprilie-mai- seminţele înainte de semănare, se înmoaie în apă timp de 48 de ore pentru pregerminare.

3

- semănatul se face direct în solul serei, la distanţe de 10-12 cm/3-4 cm (aprox. 25-30 seminţe/m.l), sau se seamănă în lădiţe, în ghivece, pe parapete, urmând ca înfiinţarea culturii să se facă prin repicarea răsadului la locul definitiv al culturii. - adâncimea de semănare este de 1 cm, se seamănă din aprilie şi până-n iunie, iar semănătura se mulceşte cu un strat de turbă în grosime de 1-2 cm, care se înlătură după răsărire. - înfiinţarea culturii prin repicarea (plantarea) răsadurilor, se face la începutul lunii august. Distanţele de plantare cuprinse între 10/5 cm, iar densitatea aproximativ 200 plante/m2; răsadul se îngroapă până la colet.

Bolile şi dăunătorii fresiei: fusarioza (în timpul păstrării cormilor apar pe suprafaţa acestora pete brune); mucegaiul roz-albicios, mucegaiul cenuşiu şi virozele, iar ca dăunători: păduchii şi tripşii.

GENUL GERBERA – FAM. COMPOSITAE, gerberaEtimologie: gerbera poartă numele botanistului german Franz şi Theodor Gerber. Origine: Africa de sud, Asia, America de sud. În Europa a fost adusă din Transval

(Africa de Sud), în preajma anului 1900.

- cultura gerberei ia amploare abia după cel de-al doilea război mondial, în 1960-1970. Se impune în sortimentul floricol prin: forma şi coloritul florilor; înflorirea de lungă durată; perenitatea plantei şi păstrarea relativ bună a florilor în apă.

Suprafeţele se seră ocupate cu gerbera sunt: de 300 ha în Olanda; 45 ha în Italia, 40 ha în Franţa. În România se cultivă pe aproximativ 2-3 ha.

Specii şi cultivaruri Gerbera jamesonii şi Gerbera viridifolia, sunt speciile care au stat la baza realizării speciei horticole Gerbera hybrida Hort, ce însumează soiurile din sortimentul actual. - planta de gerbera este erbacee şi apare sub forma unei tufe, formată din frunze numeroase, aparent acaule, adânc crstate şi puternic pubescente în faza tânără. - ele pornesc dintr-o tulpină scurtă, rizomatoasă, cu creştere uşor trasantă. - rădăcinile sunt lungi şi numeroase, ce pătrund în pământ până la 60-80 cm. - florile sunt gupate în inflorescenţe (calatidii) mari, simple sau duble (diametru unei inflorescenţe = 8-20 cm). Florile ligulate sunt colorate în nuanţe vii sau pastelate. Mijlocul inflorescenţei contrastează prin culori mai mult sau mai puţin închise. - tulpinile florale, sunt destul de viguroase, are înălţimea de 30-80 cm. - fructul = achenă, cu vitalitate redusă. În cultură se întâlnesc 2 tipuri de plante: populaţii mai mult sau mai puţin omogene, rezultate din seminţe şi soiuri obţinute prin clonarea celor mai vloroase exemplare.

Soiuri de gerbera: - cu flori roşii: Rubin (flori roşii cu reversul roz mat, mijlocul bordo-rubiniu, ligulele scurte, late, cu vârful ascuţit, reunite într-o inflorescenţă simplă); Rome (roşu viu, cu reversul alb-gălbui, striat cu roşu, mijlocul verde-gălbui, cu bordură alb-crem, ligule scurte, late, cu vârful despicat, inflorescenţă simplă); Red Marleen (roşu corai, cu

4

reversul orange-gălbui, inflorescenţă dublă); Sue elen (roşu intens, cu reversul gălbui, striat cu roşu, ligulele foarte scurte şi înguste; 3 straturi de ligule, mijlocul mic, verde-gălbui, inflorescenţă dublă). - cu flori roz: Madona (flori roz foarte deschis, cu nuanţe de crem pe treimea superioară, reversul de aceeaşi culoare, centru brun, inflorescenţă semidublă); Linda ( cu flori roz tandru, reversul verzui, cu 2 straturi distincte de ligule îngust, neuniforme ca mărime, inflorescenţă semidublă); Cristal (roz intens, cu nuanţă violet şi bordură lată, crem, reversul roz, inflorescenţă semidublă). - cu flori albe: Maria (flori albe, cu nuanţe verzui, reversul pronunţat verzui, inflorescenţă involtă); Symphonie (flori albe, centrul albastru închis, inflorescenţă simplă). - cu flori galbene: Marleen ( flori galbene aurii, cu centrul verde, inflorescenţă dublă); Fabiola ( flori galbene, inflorescenţă simplă); Aniţa (flori galbene, ligule inegale aşezate în 3-4 spire, inflorescenţă simplă). Obiectivele urmărite în prezent în lucrările de ameliorare sunt: rezistenţă la boli, capacitatea de a înflori iarna, durată mare de păstrare a florilor în apă.

Biologie şi exigenţe ecologice - gerbera este o plantă perenă, sensibilă la frig. Înfloreşte după 7-14 luni de la însămânţare. Produce anual de la 20-30 la 60-100 flori/plantă. Producţiile maxime de flori se obţin în lunile aprilie-mai-iunie, şi-n al doilea an de cultură; din anul trei de cultură producţia scade. - vara (în iulie-august), planta se trece prin repaus, ea păstrându-şi frunzele. Lumina – planta este indiferentă la fotoperioadă, dar solicită foarte multă lumină, producţia depinde mult de acest factor. - plantele tinere, rezultate din înmulţirile vegetative şi răsadurile proaspăt repicate ori plantate, se feresc de insolaţie. - suplimentarea luminii în intervalul noiembrie-martie, conduce la creşterea procentului de înflorire şi grăbeşte înflorirea. Temperatura din seră, iarna nu trebuie să scadă sub 13-150 C, iar vara trebuie menţinută sera aerisită, iar temperatura la 18-200 C. - temperatura prea scăzută provoacă deformarea pedunculilor florali; - planta are pretenţii foarte mari faţă de căldură la nivelul rădăcinilor, de aceea în sere se instalează registre de încălzire sub substratul de cultură. Umiditatea – planta creşte şi înfloreşte normal la 60 % umiditate în substrat şi 75 % în aer: nu suportă excesul de umezeală în substratul de cultură care favorizează înbolnăvirea rădăcinilor. - deoarece, planta formează un sistem radicular profund, necesită substraturi uşoare, afânate, bine aerisite, cu un conţinut ridicat de materii organice, pH-ul cuprins între 5-6.5.

Exemple de composturi pentru gerbera: - pentru semănături: ţelină (40 %) + mraniţă (20 %) + turbă fibroasă (30 %) + nisip (10 %). - pentru cultură: ţelină (50 %) + mraniţă (20 %) + turbă fibroasă (20 %) + nisip (10 %) sau turbă fibroasă (60 %) + pământ de frunze de fag (20 %) + mraniţă (20 %).Raportul N:P:K trebuie să fie de 2:0.8:1.5.

5

Producerea materialului săditor - materialul săditor se poate obţine atât pe cale germinativă, cât şi pe cale vegetativă (butăşire, divizarea tufei, culturi de ţesuturi in vitro). - semănatul – seminţele se obţin prin polenizare artificială efectuată în mai-iunie. La executarea polenizării se are în vedere faptul că stigmatul se maturizează înaintea polenului. - facultatea germinativă a seminţelor este de scurtă durată (cca 6 săptămâni), motiv pentru care se seamănă imediat după maturare. Se însămânţează în iulie-august, în lădiţe, la distanţe de 3/3 cm. Seminţele se aşează cu vârful în sus şi se acoperă cu cca 0.5 cm de pământ; - la temperatura de 20-220 C, răsărirea se produce în 10-15 zile. Repicatul se face în cutii sau pe parapet la distanţe de 4/4 cm, când au 3-4 frunze normale. După 6-8 săptămâni, răsadurile se trec în ghivece, cu care se poate înfiinţa apoi cultura, prin martie-aprilie. - dezavantaje înmulţirii prin seminţe: durata mare de obţinere a materialului săditor (cel puţin 5 luni), neuniformitatea plantelor obţinute, volumul mare de muncă. - divizarea tufei, se practică spre sfârşitul verii. Pentru înmulţire se folosesc plante în vârstă de 2 ani. Dintr-o plantaţie mamă se pot obţine în medie 5-6 fragmente care cuprins fiecare o porţiune de rizom, cu 1-2 frunze şi câteva rădăcini. - după pregătirea plantelor rezultate, acestea se plantează pe parapeţi, în turbă şi nisip, la distanţe mari. La umiditate relativă de 80 % şi la temperatură de 180 C, se formează frunze şi rădăcini noi, moment în care diviziunile pot servi la înfiinţarea culturilor noi.

Dezavantaje: număr mic de plante, infecţii mari. - butăşirea, înlătură unele neajunsuri ale metodelor precedente. Dintre avantaje - păstrarea fidelă a caracterelor, economie de spaţiu, durată scurtă comparativ cu înmulţirea prin seminţe. La noi în ţară, metoda a fost experimentată la Societatea comercială Sere Codlea, cu rezultate foarte bune. - planta mamă este scoasă din pământ şi fasonată astfel: se elimină frunzele prin smulgere, rădăcinile se scurtează la 20 cm, mugurele principal al fiecărui vârf de creştere se extirpă, planta se fereşte de căldură şi soare, lucrându-se la răcoare. - plantele astfel pregătitte se trec pe parapete, într-un amestec de turbă şi nisip sau perlit, avându-se grijă ca treimea superioară a rădăcinilor să rămână afară; se udă abundent prin pulverizare, UR = 85-90 % iar temperatura = 24-250 C. - după 3-4 săptămâni se detaşează primii butaşi, butaţii să aibă 2 frunze, cu lungimea de 6 cm şi puţin ţesut din rizom. - înrădăcinarea butaşilor se face în pahare din plastic sau alveole, iar substratul de înrădăcinare să fie perlit sau nisip şi turbă (10/1), butaşii se tratează rizogen, iar înrădăcinarea are loc la temperatura de 24-250 C şi U = 90 %. - producerea plantelor in vitro - se realizează din fragmente de capitule foarte tinere sau din meristeme. Obţinerea plantelor durează 3-4 luni.

Cultura gerberei în solul serei - gerbera poate fi cultivată în mai multe variante tehnologice: în solul serei; în containere; pe bacuri, cultură fără sol;

6

- pentru cultura în solul serei, terenul se desfundă la 40-50 cm, cu care ocazie se încorporează cca. 80-100 t/ha mraniţă, 100-150 t/ha turbă fibroasă, 400-600 Kg/ha superfosfat şi 300-400 Kg/ha sulfat de potasiu. - modelarea terenului, se face în straturi obişnuite, în brazde înălţate sau în biloane.

Cultura pe brazde înălţate şi pe biloane dă rezultate mai bune. - brazda se înalţă cca 10 cm din solul serei peste care se aşterne un strat de 20 cm alcătuit din: pământ de frunze; pământ din ace de brad, mraniţă şi turbă neagră. Înălţimea brazdei este de 25-30 cm, lăţimea de 90 cm, şi o potecă de cca. 40 cm. Pe fiecare brazdă se pun 2-3 rânduri de plante, distanţate la 30-40 cm/30-40 cm. - plantele se pun pe treimea superioară a brazdei, numărul de plante 7-8 buc/m2. - înainte de plantare, plantele se îmbăiază într-un fungicid, numai până la colet, iar plantarea nu se face prea adânc, inima plantei să fie la nivelul pământului sau cu 2-3 cm deasupra solului, pentru a micşora riscul apariţiei bolilor şi putrezirii mugurilor vegetativi. - după plantare temperatura se ridică la 22-250 C. - epoca optimă de înfiinţare a culturii se înscrie din martie până în august, cel mai bun sezon fiind vara.

Îngrijirea culturii - în perioadele de creştere intensă, plantele se udă abundent şi la intervale mai scurte. Iarna se udă rar, iar în perioada de repaus, cantitatea de apă se reduce atât cât să nu se provoace ofilirea plantelor. Se udă prin infiltraţie şi prin picurare. - se recomandă îngrăşăminte cu reacţie acidă, cum sunt: sulfatul de amoniu şi sulfatul de potasiu. Tratamentele cu sulfat de cupru în cantitate de 3-4 g/m2 sporesc productivitatea şi măresc rezistenţa la ofilire. - gerbera este o plantă foarte sensibilă la boli, şi anume la: Phytophtora crypotogea, Verticilium sp. şi Fusarium oxysporum, care acţionează energic povocând ofilirea plantei.

Recoltarea florilor - gerbera este capabilă să înflorească tot anul, cu un maxim de înflorire primăvara-începutul verii. Recoltarea se începe la cca 2 luni de la plantare. - în anul al doilea, producţia este mai mare cu 30 %. - o plantă produce în medie 20-40 flori anual. - momentul optim de recoltare este atunci când 2-3 rânduri de stamine sunt bine dezvoltate şi îşi arată polenul. - florile recoltate mai devreme nu se mai deschid în vase cu apă, se ofilesc rapid. - recoltarea se face dimineaţa – tehnica de recoltare este următoarea: prin apăsare-învârtire-smulgere şi mai rar prin tăiere. - după recoltare, se taie puţin din baza tijei şi se pune în apă minim 6 ore înainte de ambalare şi valorifcare. - durata de păstrare a florilor se prelungeşte dacă se adaugă 10 mg sulfat de cupru la 1 litru de apă.

7

Cultura gerberei pe bacuri - rezultate rezonabile se obţin la gerbera şi în cazul când cultura se practică în sere amenajate cu parapete sau bacuri înălţate. - metoda prezintă avantajul unei mai bune încălziri a substratului de cultură, dacă se are în vedere instalarea unor conducte de încălzire sub bac (parapet), şi o protecţie fitosanitară eficientă. Restul lucrărilor sunt aceleaşi ca şi în cazul precedent.

Cultura gerberei în containere - containerele folosite sunt ghivecele din plastic, pungile (saci) din polietilenă, coşurile din plastic, etc. - cultura în containere se practică atât în scop comercial cât şi în lucrările de ameliorare. - substratul se alcătuieşte din turbă şi scoarţă de conifere (3/1) cu un adaos de 1-1.5 Kg/m3 îngrăşăminte complexe + microelemente. - metoda are următoarele avantaje: cultura nu depinde de calitatea solului, riscurile de infecţii cu boli sunt minime, golurile din plantaţie pot fi eliminate prin restrângerea culturii sau completarea lor cu plante dintr-un lot de rezervă.

- dintre dezavantaje reţin atenţia: consumul sporit de apă şi îngrăşăminte, cheltuieli suplimentare pentru procurarea containerelor şi substraturilor, calitatea florilor uneori mai redusă.

Cultura gerberei pe substrat de vată minerală - acest mod de cultură este în plină extindere în lume. - de exemplu, în Olanda, în 1986 existau deja 6 hectare de gerbera în cultură fără sol din totalul de 260 hectare cultivate cu gerbera, astăzi suprafaţa a crescut la 150 ha. - motivele principale de trecere la cultura fără solsunt: ciuperca Phytosphtora cryptogea, creşterea producţiei de flori, ameliorarea calităţii florilor. Ciuperca atacă baza plantei şi determină moartea brutală. - substratul a cestei culturi este complet steril, din start, rădăcinile plantei nu vin în contact cu pământul din seră, baza plantei este într-un mediu fără exces de apă, iar temperatura la nivelul rădăcinilor se menţine mai uşor la nivel ridicat. - producţia de flori creşte cu 25 %. - plantele se instalează în culturile pe vată minerală astfel: se aşează o saltea, în grosime de 10 cm, care se umezeşte înainte de aşezarea plantelor, astfel âncât sa aibă un pH cuprins între 5.4-5.5. - plantele folosite ca material săditor sunt livrate în cuburi de vată minerală de 10x 10x 6.5 cm, iar plantele sunt produse in vitro. - pe fiecare saltea se fac câteva fante orizontale până la jumătate din înălţime, pentru a uşura pătrunderea rădăcinilor. - temperatura în seră se menţine la 15-170 C noaptea şi 17-190 C ziua, iar în saltea, la nivelul sistemului radicular de 18-190 C. - durata culturii în sistem cu vată minerală este de 16-20 de luni - prima cultură se instalează în aprilie-mai şi se termină în anul următor, iar a doua cultură se se porneşte în august şi se termină după 2 ani, în aprilie. - gerbera este o plantă deosebit de sensibilă pe lângă bolile amintite şi la următori dăunători: păianjenul roşu, tripsul, musculiţa albă de seră, musca minieră, afidele.

8

GENUL CHRYSANTHEMUM L. – FAM. COMPOSITAE – crizantema Crizantema, deţine un loc important în sortimentul florilor cultivate în spaţii protejate, datorită calităţilor ornamentale deosebite şi a însuşirilor biologice care permit manevrarea mai largă a tehnologiei de cultură.

Etimologie – numele genului, în greacă, chrisos –aur şi anthemon – floare, este botezată de Linnè - floarea de aur.

Origine: China centrală. În China este folosită atât ca plantă ornamentală cât şi ca legumă (frunzele şi lăstarii fragezi se folosesc la salate). În Japonia, crizantema devine subiectul unei sărbători tradiţionale, ocupă un loc pe stema imperială şi împrumută numele ei celei mai înalte distincţii Ordinul Crizantemei. - astăzi, puţine flori egalează crizantema, dar şi mai puţine o depăşesc. Cultura crizantemei a înregistrat progrese mari în ultima perioadă, suprafeţele ocupate fiind semnificative (600 ha în Olanda, 200 ha în Anglia, 100 ha în Franţa, 600 ha în Columbia). - crizantema se poate cultiva fie ca plantă în ghivece, fie ca floare tăiată, în ambele cazuri distingându-se 2 tipuri de cultură: cultura normală, tradiţională, când înflorirea e produce toamna (septembrie-octombrie) şi cultura dirijată, prin care înflorirea poate fi provocată în orice perioadă din an, respectând particularităţile plantei faţă de fotoperiodism.

Specii şi cultivaruri - crizantema cultivată astăzi este un hibrid complex, Chrysanthemum x hortorum, care atunci când este înmulţit prin seminţe, segregă în multe şi diverse forme ale florii. Cele două specii care stau la baza obţinerii sortimentului varietal sunt: 1. Chrysanthemum indicum, care se găseşte în stare spontană în Japonia. Inflorescenţele sunt mici (2-3 cm în diametru), simple, formate din flori tubuloase galbene şi ligule radiare, de aceaşi culoare. - planta este înaltă, de 30-90 cm, uşor ramificată la bază, cu frunze adânc lobate, colorate verde-albăstrui pe faţa inferioară. 2. Chrysantemum sinense, are originea în China şi Japonia. Înălţimea plantei este cuprinsă între 90-100 cm, iar inflorescenţele au ligulele colorate alb sau roz. Sortimentul bogat de soiuri este îmbogăţit anual cu noi soiuri. Ele se deosebesc prin calităţile estetice ale florilor şi inflorescenţekor, caracterele frunzelor, dar şi prin anumite însuşiri biologice (rezistenţă la frig, reacţia la fotoperioadă, capacitatea de lăstărire, etc). Principalele criterii de clasificare a crizantemelor sunt: a. tipul inflorescenţelor şi caracterele florilor; b. răspunsul la fotoperioadă (grupa de reacţie la zilele scurte); - crizantema este plantă de zi scurtă. Înflorirea naturală se produce în decursul lunilor de toamnă, fiind considerate: - soiuri timpurii, acelea care sunt capabile să înflorească vara şi la începutul toamnei; - soiurile semitimpurii, cele care înfloresc în octombrie; - soiuri târzii, cele care înfloresc după 1-15 noiembrie. - în funcţie de necesarul de zile scurte, exprimat în săptămâni, soiurile sunt catalogate pe grupe de reacţie de la 6 la 15 săptămâni de zile scurte. Grupa de 6-8 săptămâni cuprinde soiurile timpurii, cea de 9-11 săptămâni înglobează soiurile semitimpurii, cea de 12-15

9

săptămâni include soiurile târzii. Cele mai solicitate sunt soiurile din grupele de reacţie cu 10-11 săptămâni de zile scurte. Soiuri: Accent – tip margaretă, violet la culoare, se include în grupa de 10 săptămâni; Crystal – tip spider, cu florile colorate alb-gălbui, intră în grupa 10 săptămâni, şi tip spider, cu florile alb-crem, tot în grupa 10., etc.

Modul de conducere al plantei 1. Crizantema unifloră (Standard) – toţi mugurii florali laterali se îndepărtează pentru a permite celui terminal să dezvolte o inflorescenţă mare. Pentru această crizantemă se folosesc mai mult tipurile globulos şi spider, dar nu sunt excluse nici celelalte. 2. Crizantema în buchet (spray sau crenguţă) – denumirea de spray (aruncat) se datorează faptului că primul mugure floral care apare se rupe. Acesta fiind mai matur stadial înfloreşte mult înaintea celorlalţi, ceea ce este de dorit. Pentru crizantema în buchet sunt folosite tipurile margaretă, anemonă, spider şi decorativ. 3. Crizantema în cascadă – planta este condusă în formă de cascadă, prin ciupiri repetate, tutorare şi palisare. Se pot realiza astfel, unele din cele mai spectaculoase forme din plante de crizantemă. În cazul cascadei, înălţimea poate atinge câţiva metri. Prin aceleaşi lucrări crizantema, poate fi dirijată şi sub formă de evantai, pagodă, piramidă, etc4. Crizantema multicoloră, se realizează în urma altoirii mai multor soiuri sau culori ale aceluiaşi soi pe un singur portaltoi, pe o singură plantă. Altoirea se face în despicătură, iar ca portaltoi se foloseşte Anthemis frutescens (soiurile Contesse de Chambord. Altoirea se face pe ramuri de un an, formate în anul precedent, iar ca altoi se foloseşte un lăstar de 8-10 cm lungime şi de aceaşi grosime ca portaltoiul. Se leagă cu rafie sau fir de lână.

Biologie şi exigenţe ecologice - crizantema este plantă perenă, care se cultivă ca anuală, cultura reluându-se de fiecare dată cu butaşi înrădăcinaţi; - unele soiuri sunt rustice, rezistă peste iarnă afară. - planta drajonează şi lăstăreşte bogat. Înflorirea se produce în condiţii de zile scurte, planta fiind foarte sensibilă la fotoperiodism. Cerinţe faţă de lumină – în condiţii naturale specifice ţării noastre, crizantema beneficiază de zile lungi naturale, din aprilie şi până-n august şi de zile scurte naturale din septembrie până-n martie. Lumina critică pentru înflorire a unor soiuri de crizantemă este de 13 ore lumină. - pentru a provoca înflorirea în condiţii de zile lungi, plantele trebuie supuse în regim artificial de zile scurte, prin întunecarea spaţiilor de cultură, cu pânză sau polietilenă de culoare neagră, prin aceasta, noaptea se prelungeşte de la orele 18 la ora 7 dimineaţa. - intervalul calendaristic, cînd se foloseşte această soluţie, este din aprilie până-n august. Pentru a întârzia înflorirea în cazul culturii în condiţii de zile scurte (din septembrie – martie) şi pentru a susţine creşterea vegetativă a plantei se procedează la iluminatul artificial. Se folosesc lămpi de 100-150 w, aşezate la 3 x 3 m şi la 2 m deasupra solului. Durata prelungirii zilei variază de la 2 ore în septembrie la 5 ore în decembrie-ianuarie. Aplicarea luminii artificiale încetează în momentul când plantele ating înălţimea de 35-40 cm.

10

- Cerinţe faţă de temperatură – temperatura de care trebuie să dispună plantele variază în funcţie de faza de vegetaţie, fotoperioadă, soi, etc. - căldura în seră este de dorit să se menţină constant la 16-180 C noaptea şi 180 C ziua. Ea nu trebuie să scadă sub 130 C noaptea şi să nu depăşească 250 C ziua. - inducţia florală este mult întârziată de temperaturi nocturne sub 140 C şi peste 300 C ziua; - temperatura prea scăzută (sub 130 CI accentuează culoarea la mai multe soiuri, dar poate, de asemenea, produce apariţia nuanţei roz pe florile albe, ceea ce este de nedorit. În plus, ea duce la înflorirea neuniformă atunci când scade sub limita acceptată. - soiurile sunt deosebit de sensibile la temperatura din cursul nopţii, după care crizantemele se pot grupa în: 1. soiuri termopozitive, la care înflorirea este inhibată când temperatura nocturnă scade sub 15.50 C, uneori are loc iniţierea mugurilor floriferi, dar aceştia nu se dezvoltă. 2. soiuri termonegative, înflorirea este inhibată de pemperaturi nocturne peste 15.50 C (în aceaşi categorie sunt incluse soiurile tardive din grupele de reacţie de 13-15 săptămâni). 3. soiuri termoneutre, acestea sunt cele mai avantajoase pentru culturile dirijate. - Cerinţe faţă de factorul apă – apa trebuie asigurată continuu şi în cantităţi destul de mari. Crizantema nu suportă excesul de umezeală care conduce la putrezirea plantei şi măreşte sensibilitatea faţă de boli. Umiditatea relativă trebuie să fie mai ridicată la debutul culturii, după care se stabilizează la 70 %. - Cerinţe faţă de sol – faţă de sol crizantema este mai puţin pretenţioasă. Crizantema creşte pe orice tip de sol dacă, are o bună fertilitate şi cu conţinut bogat de humus, pH = în jur de 7.

Producerea butaşilor înrădăcinaţi Plantaţia mamă – producerea butaşilor făcută în întreprinderi specializate: - plantaţia mamă trebuie să fie capabilă să producă butaşi şi în funcţie de programarea culturilor pentru flori. - iluminatul artificial în lunile cu zile scurte de toamnă-iarnă-primăvară este obligatoriu în cazul culturilor dirijate, pentru a se realiza butaşi de calitate. - plantaţiile mamă se înfiinţează în seră, direct în sol, sau pe bacuri înălţate sau recipiente, unde cultura poate fi bine controlată. - plantaţia mamă se înfiinţează cu butaşi înrădăcinaţi care se plasează la distanţe de 15/15 sau 13/13 cm, reversul 40-60 plante/m2. - plantele se ciupesc curând după plantare (la cca 10 zile), pentru a emite lăstari laterali. Este o ciupire uşoară, prin care se elimină strict vârful de creştere. - la recoltare, lăstarul trebuie să aibă 8-10 cm lungime şi 4-5 frunze adevărate. - tăierea sau ruperea se face deasupra a 2 frunze care rămân pe planta mamă. - mugurii din axilele celor 2 frunze vor da lăstari pentru următoarele serii de butaşi. - plantaţia mamă este păstrată uzual, 4-5 luni. Butaşii recoltaţi de pe plantele mai vârstnice formează prematur muguri florali, uneori chiar în condiţii de zile lungi. - butaşii care au muguri florali sunt fără valoare, deoarece înflorirea se produce pe tulpini foarte scurte şi de vigoare redusă. Ciupirea ce poate fi făcută mugurelui floral nu rezolvă problema satisfăcător. - lumina este factorul care susţine creşterea vegetativă şi inhibă înflorirea plantei mamă. - pe tot parcursul culturii, temperatura se menţine la 20-250 C.

11

- după recoltare, butaşii se pot pune direct la înrădăcinat sau se păstrează în camere frigorifice, maxim 3 săptămâni, la temperatura cuprinsă între 0-30 C, iar umiditatea relativă de 90 %. - înrădăcinarea butaşilor – fasonarea butaşilor prin tăiere imediat sub nod, nu este absolut necesară întrucât rădăcinile apar şi pe internod, nu numai din calus. Se preferă butaşii scurţi, de 5-6 cm. - substratul de înrădăcinare, este perlitul, turba sau nisipul su amestec între acestea. - temperatura mediului de înrădăcinare trebuie să fie de 20-210 C în substrat şi 180 C în atmosfera serei, iar UR = 80-90 %. - distanţele de plantare sunt de 4/4 cm (cca. 600 butaşi/m2), adâncimea de 1-2 cm.

Cultura crizantemei în sere şi în alte tipuri de spaţii protejate - spaţiile protejate folosite pentru culturile de crizanteme sunt: serele, solariile, serele-solariu. - în seră, pe parcursul unui an se pot face 2-3 culturi de crizantemă, prin respectarea fotoperiodismului plantei, cu ajutorul iluminatului artificial şi scurtarea zilei prin întunecare. Durata unei culturi este de 3.5-4 luni. - pregătirea solului – defrişarea culturii anterioare, efectuarea arăturii şi mărunţirii, fertilizarea de bază şi dezinfecţia. - marcarea brazdelor, cu lăţimea de 100-120 cm, separate de poteci late de 40-50 cm, după care se fixează spalierii şi se întind sârmele de marcare a rândurilor sau plasele cu ochiuri de 12.5/12.5 cm. - distanţele de plantare – se stabilesc în funcţie de vigoarea soiului, de sezon, tipul de floare, de numărul de tulpini floarel care se lasă pe plantă. Vara se plantează mai des decât iarna. - plantele conduse cu o singură tulpină florală se pun la distanţe mai mici decât cele la care se lasă 2-4 tulpini florale. Aceste distanţe pot fi de la 15/10-12 cm la 20/18 cm; 22/18 cm. - plantarea – se face la adâncimea la care butaşii au stat pe patul de înrădăcinare. - epoca de plantare – crizantema de cultivă obişnuit în 2 cicluri: 1. pentru ciclul cu înflorire în perioada de toamnă- când plantarea se face în intervalele 15-30 iunie, la soiurile timpurii şi 1-10 iunie pentru soiurile semitimpurii şi târzii. 2. pentru ciclul cu înflorire primăvara – plantarea se face la 1-10 decembrie, avându-se în vedere aplicarea iluminatului artificial, pentru parcurgerea etapei de creştere a plantei. - sistemul de palisare – este acelasi ca şi la garoafă, cel mai adesea fiind suficiente 3-4 plase, care se instalează pe măsura creşterii plantelor. - fertilizarea – crizantema care cerinţe mari pentru azot şi potasiu. Asigurarea unui aport ridicat în azot, în primele 7 săptămâni, favorizează creşterile. - administrarea CO2 – în cultura de iarnă-primăvară, aportul de CO2 aplicat în concentraţie de 1000-1500 ppm, duce la o inducţie florală mai uniformă, cu tulpini florale ferme, flori mai bine colorate, înflorire mai precoce.

12

Operaţii executate pe plante -pensarea, este obligatorie când se doreşte realizarea de mai multe tije florare pe aceeaşi plantă. Ea se execută după 2-3 săptămâni de la plantare. Formarea crizantemei sub formă de crenguţă este influenţată de data executării ciupirii. - dacă se face prea devreme, lăstarii de ordinul I cresc mult prea lungi, iar dacă se întârzie, ei rămân scurţi. - suprimarea surplusului de ramificaţii are loc când acestea au 5-6 cm lungime. - bobocirea, se execută diferenţiat, în funcţie de modul de dirijare a tijelor florale (cu una sau mai multe inflorescenţe). - pentru crizantema unifloră se rezervă bobocul terminal şi toşi ceilalţi se elimină în momentul când sunt suficient de mari pentru a putea fi prinşi cu mâna (3-4 mm în diametru). Lucrarea se repetă la interval de o săptămână. - pentru crizantema sptay sau crenguţă, se îndepărtează bobocul terminal, iar toţi ceilalţi se lasă să evolueze în procesul de înflorire. - copilirea se repetă pe tot parcursul creşterii plantei, pentru a se obţine tije florale drepte şi viguroase.

Conducerea creşterii şi înfloririi plantei în culturi dirijate - creşterea vegetativă a plantei este susţinută de condiţiile de zi lungă. - crizantema cultivată în seră, înregistrează diferenţe mari de creştere, vara comparativ cu iarna. - planta de crizantemă are o rată de creştere foarte mare (2-4 frunze pe săptămână); - în general, când plantele ating înălţimea de 35-40 cm se supun tratamentelor de zile scurte, în perioadele când condiţiile naturale nu le oferă. Procedeul constă în acoperirea culturii cu materiale de culoare neagră. Se aplică cel puţin 12 ore (de la orele 18 la 7 dimineaţa). -după 14 zile scurte consecutive, axul inflorescenţei este complet format şi începe inducţia ligulelor marginale. - temperatura mai ridicată, atât ziua cât şi noaptea, devansează înflorirea cu câteva zile, dar calitatea florilor este diminuată comparativ cu plantele crescute la temperaturi optime. - temperaturile nocturne prea mari sau sub 13-140 C, întârzie iniţierea mugurelui floral cu mai multe zile, în funcţie de soi şi de durata temperaturii situată în afara limitelor admise. - pentru culturile dirijate în seră se folosesc, în special, soiurile din grupele de reacţie de 9, 10, 11 săptămâni. Nu toate soiurile se pretează la acest mod de cultură.

Recoltarea florilor – crizantema se recoltează la deschiderea aproape completă a inflorescenţei, dimineaţa sau seara, de preferinţă la sfârşitul zilei. - crizantema de tipul crenguţă se recoltează în faza de 5-8 flori deschise. - recoltarea se face prin tăiere la cca 10 cm deasupra liniei solului sau prin smulgere. - crizantema Standard, poate fi recoltată într-o fază mai puţin deschisă (de exemplu când inflorescenţa are numai 5-10 cm în diametru). Tija se amplasează în soluţie de zahăr cu un bioacid pentru a se susţine dezvoltarea în continuare. - păstrarea florilor are loc mai bine la lumină decât la întuneric.

13

Cultura crizantemei în condiţii naturale - este vorba de cultura tradiţională a crizantemei. - toamna, plantele mamă sunt alese din lotul florifer şi trecute în locuri adăpostite (răsadniţe, camere reci, sere reci, pivniţe), în care temperatura să nu scadă sub 5-60 C iarna. În februarie-martie, plantele se pun din nou la în vegetaţie, asigurându-le căldură (12-140 C), lumină şi apă. Din mugurii de pe rădăcină pornesc numeroşi lăstari (drajoni), din acre se vor face butaşi. - înrădăcinarea butaşilor are loc pe substrat de nisip, turbă sau perlit. - butaşii înrădăcinaţi se plantează în ghivece, de 7-8 cm sau se trec direct în teren, în funcţie de data butăşirii şi evoluţia factorilor climatici. - plantarea în teren, afară, se face în cursul lunilor aprilie-mai, în dependenţă de factorul căldură. - distanţele de plantare mai mari decât cele din seră: 20/25 cm; 30/20-25 cm, în funcţie de soi şi de modul de conducere al plantei. - ciupirea este o lucrare foarte importantă şi constă în suprimarea vârfului de creştere, având drept scop principal prelungirea perioadei de vegetaţie a plantei, astfel ca planta să ajungă să înflorească toamna, când va dispune de condiţiile naturale optime procesului de iniţiere şi dezvoltare a florilor. - la plantările timpurii lucrarea poate fi repetată, dar nu mai târziu de luna iunie. - la multe soiuri, primul boboc care apare se elimină, rezervînduse pentru înflorire un boboc coronar de ordinul I sau II, care se execută în august-septembrie. - creşterea rulpinilor florale se petrece vara. - căldura mare şi fotoperioadele lungi pot constitui cauze ale unor defecte florale ca: pedunculul prea lung, coloritul palid, înverzirea centrului inflorescenţei, asimetria inflorescenţelor. De aceea, la cele mai multe soiuri se renunţă la primul boboc care apare sub influenţa acestor condiţii. - în anii cu toamne timpurii şi reci (temperaturi nocturne sub 8-100 C) se impune protejarea culturii cu cupertină de polietilenă sau chiar transferarea plantelor în spaţii protejate. Mai mult, florile sunt foarte sensibile la brumă. - lucrările de îngrijire sunt cele descrise la cultura în seră.

Cultura crizantemei în ghivece - cultura crizantemei în ghivece se practică atât pentru producerea de flori tăiate, cât şi pentru obţinerea de plante decorative, tot mai mult solicitate în ultimii ani. - plantarea în ghivece – butaşii înrădăcinaţi se plantează superficial pentru a sse evita putrezirea bazei tulpinii. - ciupirea plantelor – la ghivecele mici (în care se plantează o singură plantă), se face o singură ciupire, pe când la cele mari se poate ajunge la 4-5 ciupiri, care să asigure formarea a 20-30 lăstari floriferi. - plantele ciupite uşor se ramifică mai mult faţă de cele ciupite sever. Ciupirea se aplică la 10-14 zile după plantare, cînd planta are 10-14 frunze. - ciupirea uşoară înseamnă ruperea vârfului de creştere deasupra celei de a zecea frunză, iar ciupirea severă se face deasupra a celei de a şasea frunză.. - distanţa ghivecelor – rărirea ghivecelor se impune pe măsura creşterii plantelor, astfel ele se umbresc şi nu se dezvoltă aşa de bine.

14

- reglatorii de creştere – o crizantemă la ghiveci este ideală când este de 2-2,5 ori mai înaltă decât ghiveciul în care se află. - creşterea plantei poate fi stăpânită cu ajutorul retardanţilor de creştere, chimici, care întârzie creşterea, intensifică culoarea frunzelor, măresc vigoarea tulpinilor şi ramificaţiilor. -B- 9, în concentraţie de 0.25 % se foloseşte sub formă de spray foliar la 2 săptămâni după ciupire, când lăstarii au 4-5 cm. După 1-2 săptămâni se face o altă pulverizare (la soiurile mai înalte). - Cycocel şi Phosfonul sunt alţi inhibitori de creştere utilizţi în culturile de crizantemă. - udarea crizantemei - crizantema este o plantă care consumă multă apă, dar nu suportă excesul, care antrenează atacul bolilor şi dăunătorilor.

Bolile şi dăunătorii crizantemei - Rhizoctonia solani (boala coletului) – provoacă brunificarea şi putrezirea bazei tulpinii – apare în sere calde şi prost aerisite sau la plantarea adâncă (se aplică tratamente cu Bavistim 0.1 % sau Captadin 0.2 % sau alt fungicid). - Oidium chrysanthemi (făinarea) – apare sub forma unui praf albicios, mai întâi pe faţa superioară a frunzei, apoi pe toată planta. Se aplică sulf muiabil 0.1 % sau alt produs cupric. - Puccinia chrysanthemi (rugina) – se identifică prin prezenţa unor pete mici, albe care se acoperă repede cu masa pulverulentă, brună specifică bolii. - Fusarium sp (fuzarioză) – produce îngălbenirea, rularea şi uscarea frunzelor, începând de la vârful plantei. - Phytophtora cryptogea – se manifestă adesea prin ofilirea totală a plantei, provocată de putrezirea rădăcinilor. - bacteriozele – provoacă tumori brune la colet şi pe rădăcini. - virozele – au ca simptome: mozaicarea frunzelor, panaşarea frunzelor, căderea prematură a frunzelor, malformaţii grave la flori, decolorarea florilor. Dintre dăunători: păianjenul roşu şi galben, tripsul, păduchii verzi, musculiţa albă de seră.

15

GENUL ALSTROEMERIA – FAM: AMARYLLIDIACEAE – ALSTROEMERIA, crinul peruan

Etimologie: genul alstroemeria poartă numele botanistului suedez Claude Alstroeemer (1736-1794) care a remarcat planta la Cadix, unde fusese adusă din Lima.

Origine: America de Sud (Peru şi Chile).

- Alstroemeria se remarcă prin originalitatea florilor ei pe care mulţi dintre necunoscători le consideră apropiate orhideelor. - în 1990, suprafaţele ocupată cu această cultură erau: 87 ha Olanda, cu câte 20 ha Germania, Anglia, Italia şi 33 ha SUA, 35 ha Japonia şi 40 ha Kenya. La noi este cunoscută de aproximativ 25 de ani. - calităţile care stau la baza extinderii acestei culturi sunt: perenitatea plantei, creşterea energică, plasticitatea mare în ce priveşte locul de cultură, producţiile bune de flori, rezistenţa la boli, consumul redus de energie, durabilitatea florilor în apă, eşalonarea pe durată lungă a înfloririi.

Specii şi cultivaruri Alstroemeria aurantiaca (syn. A. Aurea) – originară din Chile, are înălţimea de

cca 90 cm şi florile galben-orange.

Alstroemeria haemantha (originară din Chile), cu înălţimea de aprox. 90 cm, flori roşii cu striuri galbene.

Alstroemeria lighu (originară din Chile), cu înălţimea de cca 40 cm.

Alstroemeria pelegrina (originară din Chile), cu flori mari galbene.

Alstroemeria pulchella, cu înălţimea de 90-100cm, cu flori roşii. Acestea au stat la baza obţinerii a numeroase soiuri şi hibrizi.

- planta are aspect de tufă, alcătuită din numeroşi lăstari erbacei, ce pot atinge o înălţime de 1.5-2 m. -frunze le sunt ovale, alungite, dispuse altern pe tulpina florală şi într-o rozetă sub inflorescenţă. -florile sunt alcătuite pe tipul 3 şi aşezate într-o umbelă terminală. - în pământ prezintă rizomi cărnoşi, foarte fragili, de culoare albă, pe care se află mugurii din care apar tulpinile aeriene. Tot din rizomi iau naştere rădăcinile adventive puternic îngroşate dar cu o constituţie deosebit de fragilă.

Biologie şi exigenţe ecologice - crinul peruan este plantă perenă; părţile subterane rezistă iarna afară dacă plantele sunt amplasate în preajma unei construcţii sau sub adăpostul vegetaţiei lemnoase, iar toamna se aplică mulci cu frunze sau paie. - înfloreşte din primăvară şi până-n toamnă, iar producţia maximă realizându-se în lunile aprilie-mai-iunie. - vara, când temperaturile sunt foarte ridicate, planta intră în repaus. Căldura mare, vara, blochează creşterea, iar înflorirea nu se mai produce.

16

- toamna se desfăşoară al doilea val de creştere şi înflorire. - se înmulţeşte prin divizarea rizomilor, lucrare ce se execută toamna sau primăvara. - temperatura optimă - iarna este în jur de 100 C, iar pe perioada de repaus pot ierna şi la -2, -50 C. - pentru pornirea în vegetaţie temperatura se dirijează gradual spre 12-150 C. Este bine ca înfiinţarea plantaţiei (toamna) în spaţii protejate, temperatura să se menţină la 14-160 C ziua şi 130 C noaptea, timp de 1-2 săptămâni, imediat după plantare, pentru a se produce o înrădăcinare mai rapidă şi puternică. - plantele nu suportă căldura excesivă, important este că în sol temperatura să nu depăşească 200 C. - temperatura ridicată favorizează emiterea unui număr mare de lăstari, dar frânează procesele de iniţiere şi de creştere a florilor. - inducţia florală este inhibată la temperaturi de peste 200 C (lăstarii rămân orbi). Lumina, este factorul care influenţează creşterea şi mai ales calitatea tulpinilor şi florilor care este superioară, la plantele crescute în condiţii de intensitate luminoasă ridicată. - luminozitatea redusă din sezoanele de toamnă şi iarnă constituie una din cauzele existenţei aşa zişilor lăstari orbi, fără flori, sau a uscării în teacă a mugurilor floriferi. - altroemeria este mare iubitoare de lumină, dar vara se aplică totuşi umbrirea serei, întrucât intensitatea luminoasă foarte mare determină supraîncălzirea plantei cu consecinţe negative asupra creşterii şi înfloririi. - iluminarea artificială pentru atingerea plafonului de 3000-3500 lx/m2 pe o durată de 14 ore între septembrie şi ianuarie şi de 12 ore în lunile ianuarie-februarie, este mijlocul de stăpânire a formării lăstarilor şi totodata, asigură o înflorire mai timpurie. - în general, suplimentarea luminii, iarna, grăbeşte înflorirea cu până la 4-6 săptămâni. - alstroemeria răspunde bine la fotoperioade lungi. - înflorirea este mai timpurie dacă iarna, zilele se alungesc la 12-13 ore pentru soiurile Canaria, Orchid şi 13-14 ore pentru soiul Regina. - crinul peruam, fiind o plantă cu masă vegetativă bogată, pretinde apă multă, dar nu în exces, mai ales iarna, pentru a nu determina putrezirea rizomilor şi rădăcinilor. - primăvara se administrează cea mai mare cantitate de apă. Vara, după primul val de înflorire, când planta trece printr-un repaus uşor, datorită căldurii excesive, se reduce cantitatea de apă. Udatul se mai intensifică toamna, la ce de-al doilea val de înflorire. umiditatea relativă optimă este de 70-80 %. - solul, trebuie să fie poros, afânat, bine drenat, bogat în elemente nutritive, cu pH-ul cuprins între 6-6.5. Solul trebuie ameliorat cu turbă, pământ de frunze şi mraniţă.

Producerea materialului săditor - divizarea rizomilor, după scoaterea plantei mamă din pământ, este metoda aplicată la înmulţirea alstroemeriei. Ea se face în momentul înfiinţării plantaţiei, deci toamna. Rezultate bune se obţin când separarea rizomilor are loc vara, în august, după care se plantează în ghivece. În 4-8 săptămâni se obţin plante foarte viguroase, folosite la înfiinţarea plantaţiei. -semănatul se foloseşte mai rar şi numai la câteva soiuri. Seminţele mai vechi de 1 an sunt capabile să germineze în 2-3 luni, dacă dispun în prima lună de 18-250 C, umiditate ridicată şi un tratament cu frig de 70 C.

17

- seminţele proaspete germinează in vitro în 10-14 zile. - germinaţia poate fi accelerată prin umectarea seminţelor, scarificare sau tratamente cu gibereline. Perioada cea mai bună de semănare este octombrie-noiembrie. - producerea plantelor in vitro - are la bază fragmentele de rizomi, cu 1-3 ochi, înrădăcinarea acestora durează 6-7 săptămâni şi depinde de durata zilei, intensitatea luminii şi prezenţa auxinelor. Rezultate bune se obţin la 16 ore durată a zilei, 0.5 mg/l NAA (acid naftil acetic).

Cultura în seră - deoarece o cultură de alstroemeria durează cel puţin 2-3 ani, pregătirea terenului în vederea plantării trebuie să cuprindă: lucrarea de afânare în profunzime (40-50 cm) a solului; adaos de gunoi de grajd, iar dacă solul este greu se adaugă turbă fibroasă sau frunze semidescompuse. - solul se modelează în straturi cu lăţimea de 100 cm; plantarea se face în gropi deschise la adâncimea de cca 15 cm. - materialul săditor îl constituie rizomii viguroşi, detaşaţi de la plante mai în vârstă. - aşezarea în gropi a fragmentelor de rizomi cu lăstari se face manual, avându-se grijă ca partea superioară a rizomului să fie aproape de suprafaţa solului sau la acelaşi nivel cu marginea gropii. - perioada optimă de plantare – septembrie – soiurile cu flori roşii, orange: octombrie – soiurile Canaria, Zebra, King Cardinal; noiembrie – soiul Regina.

Lucrările de îngrijire: - udarea se face numai cu furtunul, direct pe sol, evitându-se stropirea plantelor. - fertilizarea cu îngrăşăminte complexe, odată cu irigarea, la intervale de 2 săptămâni, şi cu îngrăşăminte minerale, solide; rezultate bune se obţin când o dată pe lună se aplică prin apa de irigare şi must de bălegar (300 l must la 1000 litri apă de irigare). - afânarea solului, se face când plantele au înrădăcinat bine. - palisarea este asemănătoare celei de la crizantemă, când plantele au 20-30 cm se instalează prima plasă cu ochiurile de 20/17.

18