Tentanţia totalitarismului în Europa OrientalăBulgaria

Înfrângerea din toamna anului 1918 „a aruncat ţara într-o criză de dimensiuni fără precedent”. Dezorganizarea armatei, situaţia economică dificilă, lipsa alimentelor de primă necesitate etc. Au mai contribuit la înrăutăţirea economică şi morală pierderile teritoriale – sudul Dobrogei (judeţele Durostor şi Caliacra), Macedonia şi Tracia- precum şi accesul la Marea Egee. Nemulţumirile s-au reflectat în plan social în valul de greve de la sfârşitul anului 1920, dintre care cea a muncitorilor din transporturi a fost cea mai amplă.

Supus presiunilor interne, cât şi din partea Aliaţilor care-l considerau un pion al politicii Germaniei, regele Ferdinand a fost nevoit să abdice la 3 octombrie 1918 în favoarea primului fiu, Boris al III-lea, părăsind ţara.

În lupta ptr putere s-au confruntat Uniunea Naţională Agrară Bulgară, socialiştii şi organizaţia macedonilor. Socialiştii erau divizaţi încă de la începutul sec XX în gruparea „largilor”, care a adoptat după război doctrina social-democrată, şi cea a „strâmţilor”, care în luna mai 1919 a creat Partidul Comunist Bulgar.

La alegerile generale din august 1919 agrarienii au obţinut 31% din voturile exprimate, comuniştii 18,2%, procent ce le-a adus 47 de mandate şi locul 2 în Parlament, iar socialiştii 13%.

Întrucât Dimităr Blagoev, liderul Partidului Comunist, a refuzat colaborarea cu agrarienii, Stamboliiski, şeful Uniunii Naţional-Agrariene, a format la 6 octombrie 1919 guvernul de coaliţie împreună cu Partidul Popular şi Partidul Progresist Liberal. Cea mai serioasă confruntare socială ptr noul guvern a fost greva generală desfăşurată între 26 decembrie 1919 şi 19 februarie 1920. Stamboliiski a decis să adopte o poziţie dură faţă de grevişti. Partidul său a organizat aşa-numita „Gardă Portocalie” formată din ţărani înarmaţi cu bâte, care atacau pe greviştii conduşi de comunişti. Militarii au primit ordine ptr a dirija transporturile şi telecomunicaţiile. Arestarea liderilor grevişti a determinat încetarea grevelor.

Stamboliiski a organizat în martie 1920 noi alegeri. A obţinut 110 locuri, iar comuniştii 50.

Până la lovitura de stat din 9 iunie 1923, Stamboliiski a guvernat Bulgaria sub semnul „terorii de stat” şi al dorinţei ca după 20 de ani de guvernare să transforme Bulgaria într-un „stat agrar modern” cu oraşe şi sate moderne cu „apă potabilă purificată, parcuri împădurite, îngrăşăminte moderne,telegraf,telefon şi lumină electrică”.

Între priorităţile guvernului au mai stat organizarea activităţii cooperativelor, introducerea unui nou sistem de impozitare şi organizarea muncii obligatorii. Bărbaţii între 20 şi 60 de ani care erau şomeri erau obligaţi să presteze muncă timp de un an, iar femeile de la 16 ani în sus timp de 6 luni. Organizaţi în batalioane de muncă cu denumiri militare conduse de un general, cei înregimentaţi erau forţaţi să muncească la obiective de interes public.

Cea mai importantă realizare a agrarienilor a fost dezvoltarea învaţământului primar, profesional şi universitar în pararel cu realizarea unui program de construcţii solare.

Regimul lui Aleksandăr Stamboliiski s-a confruntat cu o opoziţie activă reunind cele mai diverse elemente, de la partidele tradiţionale la Liga Militară, ORIM (Organizaţia Regională Internă Macedoneană) şi până la social-democraţi, clerul,care la rândul său era nemulţumit de politica guvernului ptr că le diminuase proprietăţile şi le-a redus orele de religie, toate acestea în final i-au fost fatale. Adversarii politici ai agrarienilor au mai fost VMRO, cei 15000 de militari ruşi comandaţi de Wrangel care se refugiaseră în Bulgaria,care în urma demobilizării, se pauperizaseră.

În aprile 1923 s-au organizat noi alegeri generale, câştigându-le agrarienii, acest lucru permitandu-le să-şi păstreze puterea. Uniunea Agrariană a obţinut 53%, iar comuniştii, deşi mulţi au fost trimişi în lagăre, au realizat un procent de 18,9%.

La 9 iunie 1923, Alianţa Militară, Alianţa Populară şi VMRO „acţionând cu ştiinţă dacă nu cu sprijinul regelui Ferdinand, au răsturnat guvernul agrarian”. Armata a ocupat Sofia, iar Boris al III-lea a acceptat situaţia. O parte din membri guvernului au fost arestaţi. Aleksandăr Stamboliiski s-a implicat în conducerea acţiunilor din regiunea Bazargic. Acesta fiind ucis de către un macedonean după ce a fost torturat cu deosebită cruzime. Cu acordul regelui s-a instalat guvernul prof de economie Aleksandăr Ţankov (1879-1959), sprijinit de forţele politice şi militare care au organizat lovitura de stat.

Agrarienii şi comuniştii au pregătit o insurecţie împotriva noului guvern. Întrucât a fost prost organizată, iar premierul Ţankov a aflat de planurile insurgenţilor a ordonat arestări în masă începând cu 12 sept 1923.

Conducerea Partidului Comunist a decis să declaşeze insurecţia în noaptea de 22 spre 23 sept. Insurgenţii au reuşit să preia controlul în câteva localităţi mai mici, dar nu au putut să se impună în marile centre urbane. În cele din urmă guvernul a aplicat „teroarea albă”, mii de bulgari căzându-i victime şi activitatea Partidului Comunist a fost interzisă.

După noi alegeri generale ce au dus la întărirea „Dreptei” conduse de Al. Ţankov, Alianţa Democratică şi social-democraţii au obţinut 59% din voturile electoratului, agrarienii 12%,iar comuniştii 8 locuri. Guvernul a scos în afara legii Partidul Comunist, le-a desfiinţat şi a obligat deputaţii comunişti să demisioneze.

O anumită stabilitate politică s-a instalat în ţară o dată cu formarea celui de-al doilea cabinet al Alianţei Democratice, condus de Andrei Liapcev (1926-iunie 1931) care s-a prelungit şi în timpul guvernelor Blocului Naţional (1931-1934). Un împrumut ptr lucrările publice şi alte măsuri au contribuit la rezolvarea parţială a problemei refugiaţilor. A fost permisă reînfiinţarea sindicatelor şi s-au acordat amnistii,dar partidele care sprijineau guvernul se scindau. În 1926, existau deja 19 grupări reprezentate în Prlament. O nouă lege electorală, inspirată de inovaţia lui Mussolini din 1923, a încercat să remedieze situaţia, acordând majoritate parlamentară automată partidului care obţinea cele mai multe voturi. Alegerile din mai 1927 au redus procentajul Alianţei Democratice la 38%. Fragmentarea politicii de partid a continuat, slăbind guvernul care nu se afla în forma potrivită ptr a întâmpina dificultăţile economice iminente. Până în 1930 era pe punctul de a pierde controlul Adunării, al alianţei sale şi chiar al propriului cabinet. La alegerile din iunie 1931, ultimele cu adevărat democratice, cele 31% ale Alianţei Democratice au făcut loc celor 47% ale Blocului Popular. Această coaliţie de centru-stânga, incluzând elemente agrariene, i-a acordat Bulgariei posibilitatea de a schimba direcţia. Guvernul său a rezistat vreme de trei ani încercând să îndepărteze cele mai rele efecte ale Marii Crize, în vreme ce se confrunta cu noi probleme din partea dreptei şi a stângii.

Presiunile politice şi sociale asupra guvernului Blocul Naţional au continuat. La 19 mai 1934 adepţii schimbărilor radicale din Alianţa Militară şi asociaţia „Zveno” (Veriga), conduşi de coloneii Damian Vela şi Kimon Gheorghiev, au organizat o eficientă lovitură de stat. Noul Guvern condus de Kimion Gherghiev a instituit un „sistem politic şi economic asemănător celor totalitare din Italia şi Rusia Sovietică” în dorinţa de a crea „o Bulgarie nouă, etatistă şi elitistă” prin aplicarea programului organizaţiei „Zveno”.

Măsuri adoptate de noul regim: abolirea Constituţiei, interzicerea partidelor şi organizaţiilor sindicale, centralizarewa administraţiei, naţionalizarea băncilor, creşterea rolului statului în economie, împărţirea societăţii pe categorii: muncitori, ţărani, meşteşugari, negustori, intelectuali, funcţionari şi liber profesionişti şi organizarea pe baze corporatiste. O măsură bine

primită de populaţia bulgară a fost anihilarea organizaţiei VRMO în urma trimiterii unor unităţi militare la Petrich, unde se afla centrul politic şi militar al macedonenilor.

Guvernul Kimion Gherghiev a fost înlăturat în ianuarie 1935 printr-o „lovitură de stat sângeroasă organizată de regele Boris al III-lea. Generalul Pencio Zlatev a fost instalat şef al guvernului, funcţie pe care a deţinut-o până în aprilie 1935, când monarhul a pus din nou ţara sub control civil”. Şef al guvernului a devenit Andrei Toşev până în luna noiembrie 1935 când regele Boris al III-lea l-a numit premier pe Gheorghi Kioseivanov, cabinetul condus de el menţinându-se în funcţie până la începutul anului 1940.

Neagu Andreea

R.I.S.E - III

Bibliografie:

Valentin Ciorbea „Din istoria secolului XX”, vol. I 1918-1939”, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2006.

Stevan K. Pavlowitch „Istoria Balcanilor 1804-1945”, Ed.Polirom, Iaşi, 2002.