Importanţa mass-media în comunicarea politică

Ioana Bude, preparator Universitatea de Vest, Timişoara i_oanabude@yahoo.com

Trecerea de la democraţia restrânsă, ateniană, la democraţiile societăţilor industriale

nu ar fi fost posibilă fără dezvoltarea spectaculoasă a mijloacelor de informare, văzute în sensul

etimologic cel mai strict al termenului de „media”, adică cel de intermediere, de punte de

legătură între politicieni şi votanţi, între guvernanţi şi guvernaţi. În sensul ei modern, democraţia

presupune existenţa unei veritabile „curele de transmisie” care, să asigure cu succes informarea

corectă şi nepărtinitoare a votantului cu privire la actorii de pe scena politică. Este evident că

dacă acest mijloc de legătură este obstrucţionat, imperfecţiunile jocului democratic vor fi mai

mari şi analog, probabilitatea atingerii unui înalt nivel de democratizare al societăţii respective va

fi mai mică. Presa are menirea principală de a acţiona ca o contrapondere a puterii politice prin

dezvăluirea abuzurilor în exercitarea autorităţii de stat, precum şi prin înlesnirea dezbaterilor

privitoare la buna funcţionare a guvernării.

Mass-media joacă un rol esenţial în educaţia democratică a cetăţenilor prin faptul că

prescrie şi indică regulile politice, structurează şi mediază înţelegerea proceselor decizionale şi

coordonează mişcările actorilor pe scena politică. În literatura de specialitate întâlnim patru tipuri

de comunicare subsumate intereselor instituţional-politice:

comunicare prezidenţială,

comuniare guvernamentală,

comunicare a puterilor locale,

comunicare de campanie electorală.

În sens clasic, teoria democraţiei reclamă printre altele şi existenţa unor surse

alternative de informare, precum şi libertatea de expresie. În acest context, mass-media au rolul

de a difuza informaţii despre probleme publice şi politice, de a informa la timp şi corect cetăţenii,

care, având libertatea de expresie şi acces la sursele media, pot influenţa procesul decizional la

nivelul societăţii, adică agenda actorilor politici. Modul de funcţionare a mass-media în

societăţile democratice poate fi descris astfel:

1. supravegherea evenimentelor cotidiene, naţionale şi internaţionale, care pot influenţa

existenţa cetăţenilor,

2. identificarea principalelor probleme social-politice,

3. crearea unui spaţiu de dezbatere la care să participe atât reprezentanţii puterii politice, fie

direct, sau prin purtători de cuvânt, cât şi cetăţenii. Practicile mediatice extind spaţiul

public şi, implicit, participarea socială la dezbaterea agendei publice,

4. transmiterea discursului politic,

5. analizarea politicilor publice cu scopul de a responsabiliza clasa politică ,

6. stimularea participării cetăţeneşti prin oferirea unei înţelegeri adecvate a proceselor

politice,

7. autonomia editorială ca aspect principal al libertăţii presei,

8. respectul faţă de public.

Principala contribuţie a mass-media la procesul politic constă în stabilirea

agendei publice. Ca cetăţeni, nu putem asimila totalitatea evenimentelor din lume, aşa că ne

bazăm de cele mai multe ori pe activitatea mass-media care urmăresc realitatea şi o analizează.

Conform lui David Weaver, ştirile prezentate de mass-media au rolul crucial de a determina

importanţa publică a subiectelor puse în discuţie. Obiectivul cheie al comunicării politice constă

în organizarea agendei publice într-un mod care să favorizeze atingerea scopurilor unei

organizaţii. Mass-media stabilesc agenda publică prin calitatea lor de furnizori de informaţii,

aducând în prim planul atenţiei publice anumite probleme şi trecând cu vederea altele

(scandalurile sexuale ale politicienilor nu sunt pe agenda publica oficială, dar mass media aduc

în prim plan astfel de informaţii).

Conceptul modern de „ştiri” s-a dezvoltat tocmai ca mijloc de a pune la dispoziţia

cetăţenilor informaţiile cele mai importante din punct de vedere al activităţilor lor politice şi de a

structura şi ghida dezbaterea publică.

Toţi comunicatorii politici încearcă să aibă acces la mass-media, fie prin mijloace

legislative, fie prin înţelegerea adecvată a mijloacelor de funcţionare a mass-media, suficientă

pentru transmiterea unui mesaj. Mijloacele de comunicare nu relatează într-o manieră neutră şi

imparţială ceea ce se pertece în arena politică din jurul lor, avem de-a face cu o încărcătură

importantă de judecăţi de valoare, subiectivism şi părtinire. Putem distinge trei categorii de

„realitate” politică:

1. realitatea politică obiectivă, cuprinde evenimentele politice aşa cum au ele loc,

2

2. realitatea subiectivă alcătuită din felul în care sunt percepute evenimentele politice de

către actorii politici şi de către cetăţeni,

3. realitatea construită reprezentând evenimentele aşa cum sunt ele relatate de mijloacele de

comunicare, de mass-media.

Putem afirma că mass-media transmite şi interpretează evenimentele obiective din

câmpul politic şi mijloceşte, facilitează, în sfera publică mai largă, formarea percepţiilor

subiective cu privire la aceste evenimente. Între transmiterea unui mesaj politic şi recepţionarea

lui de către public, mesajul trebuie să fie modificat în diverse feluri, cu bună ştiinţă sau ca o

consecinţă a procesului producţiei mediatice, astfel că semnificaţia sa şi impactul asupra

publicului pot suferi schimbări. Mijloacele mass-media transmit fluxul de informaţii în mod

bidirecţionat, atât de la actorii politici câtre cetăţeni, cât şi de la aceştia din urmă către sfera

politică. Atunci când fac publice rezultatele obţinute în urma unor sodaje de opinie, mass-media

pot pretinde că reprezintă „opinia publică”, complex de preferinţe exprimate de un număr

semnificativ de persoane cu privire la o problemă de importanţă generală.

În 1962, Daniel Boorstin a folosit conceptul de „pseudoeveniment” ca reacţie faţă de

tendinţa mediilor informative şi jurnalistice, de a relata „evenimente” neautentice, „nereale”.

Pentru mass-media, o sursă importantă de pseudoevenimente a constituito procesul politic –

interviurile cu lideri ai guvernelor, scurgeri de informaţii şi conferinţe de presă - furnizând

materiale ce pot fi relatate şi care sunt preluate de ziare şi emisiunii tv. Potrivit lui Boorstin, sec.

XX a asistat la dezvoltarea unei relaţii de interdependenţă şi avantaj reciproc între politician şi

profesionistul mass-media, astfel încât unul se străduieşte să satisfacă pofta de ştiri a celuilalt în

timp ce sunt exploatate la maximum ocazile favorabile de expunere publică.

Pentru a evalua efectele comunicării politice asupra atitudinilor şi comportamentului,

se folosesc de regulă trei modalităţi:

1. chestionarea indivizilor cu ajutorul sondajelor de opinie cu privire la modul în care au

reacţionat la anumite mesaje,

2. observarea comportamentului de vot şi punerea lui în relaţie cu strategiile de comunicare

adoptate de contracandidaţi în timpul campaniei electorale,

3. efectuarea de experimente menite să izoleze efectele unor elemente particulare ale

procesului de comunicare.

Actorii politici şi mass-media au ajuns să depindă unii de alţii, politica nu mai este

numai o artă a persuasiunii, ci şi una a spectacolului, în care factori ca stil, prezentare,

3

maketingul politic, au o importanţă egală cu conţinutul şi fondul acestora. Temele comunicării

politice sunt tratate ca teme reprezentative pentru interesul public. În mod similar se prezintă şi

argumentele comunicării politice întemeiate pe reprezentări, simboluri, valori şi practici. Acestea

alcătuiesc „gândirea convenţională” sau spaţiul „normalităţii” colective existente la un moment

dat.

Din această perspectivă, comunicarea politică reprezintă un „teritoriu” simbolic în

care actorii politici negociază construcţia agendei publice, conferind vizibilitate unor proiecte

care vizează comunităţile, grupurile sociale şi societatea în ansamblu. Mediatizarea este o

condiţie intrisecă oricărui act de comunicare politică, mass-media are un rol decisiv în procesul

comunicării politice, fiind principala resursă pentru vizibilitatea informaţiei politice şi, implicit,

pentru dezbaterea publică a acesteia.

Mass-media sunt cele care pot media interacţiunea dintre participanţii la comunicarea

politică şi care furnizează imagini ale acestei interacţiuni. Prin intermediul mass-media şi al

modurilor în care informaţia politică este pusă în scenă, putem intui diversitatea condiţiilor care

concură la producerea comunicării politice. Mass-media se comportă asemenea unor actori

politici, putând ataca sau, dimpotrivă, consolida imaginea politicienilor. Conceperea, derularea şi

deznodământul unei acţiuni politice depind din ce în ce mai mult de mediatizarea televizată.

Comunicare politică a ajuns dependentă de o întreagă industrie a „imaginii”, fiecare

gest al omului politic fiind calculat şi proiectat datorită intervenţiei consultanţilor politici.

Specializarea comunicării politice prezintă avantaje notabile pentru diferite „pieţe” cum sunt cea

a publicităţii, a consultanţei şi expertizei, a show-business-ului.

În cele ce urmează vom analiza pe scurt campaniile electorale pentru prezidenţiale,

care au fost organizate în România în perioada 1992 – 2008, cuprinzând totodată şi campania

pentru alegeri parlamentare din 2008. Interesul nostru se va concentra pe modul în care au fost

folosite mass-media pentru a disemina mesajul electoral al diferiţilor candidaţi, şi, nu în ultimul

rând pe strategiile de marketing politic la care au apelat aceştia.

Campania electorală pentru prezidenţiale din 1992:

Mediatizarea candidaţilor la televiziune s-a desfăşurat exclusiv sub forma unor

monologuri înregistrate în prealabil de candidaţi. Emisiunile electorale prezentau candidaţii

citindu-şi platforma electorală. Publicitatea electorală a fost redusă la sigla electorală însoţită de

un slogan, iar comunicarea electorală a candidaţilor nu a inclus video-clipuri publicitare.

4

Existau doar două canale ale televiziunii publice care erau etichetate ca fiind

politizate sau ca aparţinând puterii. Mesajul politic este unidirecţionat, de la emiţătorul politic la

electori, televiziunea este canalul prin care se transmite acest mesaj, fără să-l supună dezbaterii

sau contestării. Presa scrisă, prin intermediul editorialelor analizează însă, în limite precise, nu

atât mesajul politic, cât comportamentul, activităţiile de campanie ale candidaţiilor.

Dacă în 1990 accentul a fost pus pe marile adunări electorale, 1992 a adus o

modificare în strategiile de campanie ale partidelor. Candidaţii nu mai erau preocupaţi de a face

deplasări în teritoriu, ci se concentrau aproape exclusiv de prestaţiile de la televiziune.

Toate aceste date nu trebuie rupte din contextul lor social-politic, puternic influenţat

încă de atitudini şi practici autoritare. Putem afirma că în campania electorală a anului 1992,

comunicarea politică a avut ca trăsătură fundamentală mediatizarea candidaţior fără prezenţa

activă a jurnaliştilor de televiziune.

Campania electorală pentru prezidenţiale din 1996:

Aceasta este prima campanie desfăşurată în condiţii de pluralism televizual. Apar o

serie de canale private de televiziune, precum „Canal 31” (redenumit ulterior PRO-TV),

Tele7abc, Antena1, Amerom. Aceste posturi sunt primele alternative la televiziunea publică,

TVR1 şi TVR2 care a continuat să difuzeze materialele electorale înregistrate ale candidaţiilor

În al doilea tur al campaniei, pentru candidaţii Emil Constantinescu şi Ion Iliescu a

fost organizată prima dezbatere politică televizată. În ceea ce priveşte rolul pe care l-au îndeplinit

moderatorii acestor emisiuni, constatăm că nu există mari diferenţe fată de campania electorală

precedentă, aceştia s-au limitat la distribuirea întrebărilor şi la cronometrarea timpului de răspuns

al candidaţilor. Monologul politic este în continuare practica dominată de mediatizare.

Pentru realizarea video-clipurilor electorale s-a apelat masiv la simboluri tradiţionale

cu iz popular cum sunt imaginea satului românesc idilic sau în agonie, a bisericii, a casei

părinteşti, a bătrânilor şi tinerilor îmbrăcaţi în costume populare, a candidatului prins în horă la

diferite sărbători câmpeneşti etc. Fondul muzical al video-clipurilor era compus din acorduri

folclorice prelucrate în ritmuri de rok şi folk. Intensitatea difuzării pe post, a reclamelor politice,

era direct proporţională cu resurele financiare de care dispuneau candidaţii şi partidele pentru

campanie. Emil Constantinescu, candidat al CDR şi câştigătorul întrecerii politice din 1996, a

avut cea mai comercială campanie electorală a cărei punere în scenă trimitea la imaginea

liderului moral, intelectual, capabil să realizeze reconcilierea naţională.

5

Majoritatea candidaţilor încercau să transmită electorilor că originea lor şi valorile pe

care le promovează sunt „sănătoase”, deloc alterate de apartenenţa recunoscută sau nu la regimul

comunist. Pentru persuadarea electoratului s-a folosit o retorică paternalistă care promova în

primul rând persoana excepţională a candidatului

Canalele private de televiziune au fost singura sursă de informare a cetăţenilor cu

privire la organizarea tehnică a votului, evoluţia internă a partidelor şi a relaţiei acestora cu

candidaţii proprii şi, în general, cu acţiunile de campanie.

O năutate pentru campaniile politice româneşti, dar şi pentru practica jurnalistică

post-decembristă a fost atenţia acordată staff-ului fiecărui candidat. Televiziunea a transformat

întregul dispozitiv de marketing electoral într-o resursă de vizibilitate pentru actorul politic.

Chiar dacă progresele nu au fost spectaculoase, în campania din 1996 se poate vorbi

de o mediatizare mai amplă a candidaţiilor, şi a programelor acestora, prin simplul fapt că mai

multe canale de televiziune au alocat spaţiu de antenă pentru materialele electorale. În

consecinţă, candidaţii au fost mult mai vizibili şi au încercat să-şi adapteze strategiile de

comunicare la cerinţele pieţei media în dezvoltare.

Campania electorală pentru prezidenţiale din 2000:

Aflat în top-ul preferinţelor electoratului şi declarat câstigător cu mult timp înaintea

campaniei electorale, PDSR-ul se păstrează şi în topul vizibilităţii, fiind de departe vedeta

mediatică a acestei campanii. Atenţia în privinţa mediatizării, în cazul PDSR-ului, a părut a fi

orientată, în campania electorală din 2000, mai degrabă spre relaţia cu televiziunile. Puternic

susţinut de Antena 1, campania PDSR-ului, din punct de vedere mediatic, a fost lăsată mai

degrabă în seama acestui post de televiziune.

Sondajele de opinie au fost principalele generatoare de subiecte de dispută. De cele

mai multe ori, presa nu a făcut decât să le preia şi să le facă publice rezultatele. În politică,

sondajele sunt folosite cel mai des pentru a obţine informaţii despre atitudinea votanţilor

referitoare la anumite idei, sau în legătură cu candidaţii propuşi. De asemenea, sunt folosite

pentru a determina candidaţii cu şanse de câştig şi pentru a planifica anumite campanii. Cel mai

des însă, sunt utilizate pentru a stabili câştigătorul unui scrutin cu mult timp înainte de aflarea

rezultatelor oficiale.

În ultimele două săptămâni de campanie, după o lună de aşteptare şi migraţii de la un

partid la altul, şi totodată după o lună de dezinteres general ce părea că a cuprins şi unii actori

politici, electoratul a început să se orienteze. Lansarea barometrului de opinie publică, a însemnat

6

un moment important din acest punct de vedere, majoritatea presei orientându-se spre direcţia

câştigătoare. PDSR-ul îşi accentuează traiectoria ascendentă a vizibilităţii, PRM-ul creşte şi el

simţitor, la fel ca şi UDMR-ul, şi nu în ultimul rând, PNL considerat încă un competitor de

succes, înregistrează ca şi celelalte partide, creşteri ale prezenţei mediatice. În aceeaşi perioadă

însă, sunt poziţionaţi de către presă şi actorii mai puţin importanţi, cărora jurnaliştii le-au

anticipat şi chiar accelerat scorul slab obţinut în final.

Rezultatele primului tur al alegerilor prezidenţiale influenţează, în mod evident,

atitudinea presei şi faţă de formaţiunile politice susţinătoare ale candidaţilor care au rămas în

cursa electorală. Astfel, apar diferenţe în intensitatea atitudinii negative faţă de PDSR şi PRM, în

sensul scăderii, respectiv creşterii vizibile a tendenţiozităţii. Cota de tendenţiozitate negativă la

adresa PDSR care era, până în momentul respectiv, superioară celor înregistrate de către oricare

dintre celelalte partide, scade în perioada imediat următoare. Situaţia aceasta de schimbare

bruscă a atitudinii presei este identică şi pentru PRM, numai că aici procesul este invers:

procentul mic de tendenţiozitate negativă de pe parcursul primei părţi a campaniei (chiar mai mic

decât cel la adresa PD sau PNL) creşte puternic după primul tur electoral.

În ansamblu, campania electorală pentru alegerile generale din anul 2000 a fost, din

perspectivă mediatică, un insucces, datorită rolului secundar pe care media l-a jucat în

desfăşurarea sa. Folosirea frecventă a sondajelor de opinie, în această perioadă, arată că tendinţa

generală a mass mediei a fost de a reacţiona în cea mai mare parte la acestea, accentuând tendinţe

şi nu formându-le.

Campania electorală pentru prezidenţiale din 2004:

Mass-media a prezentat pe perioada campaniei electorale numeroase evenimente care

pot fi încadrate în categoria abuzurilor de resurse publice. Sigur că majoritatea exemplelor au

legatură cu partidul de guvernamant (PSD), ceea ce este de înţeles având în vedere că acesta

deţinea toate pârghiile politice, sociale şi economice.

Alegerile prezidenţiale din 2004 au fost marcate de cea mai scăzută prezenţă la vot

din anii 90. Dacă la primul tur al acestor alegeri, au participat 58,93% din cei cu drept de vot,

după două săptămâni, în turul al doilea, procentul prezenţei la vot era de 55,2%.

Punctul culminant al campaniei, atât din punct de vedere al interesului mediei pentru

candidaţi, cât şi în ceea ce priveşte strategia de marketing politic, a fost momentul în care

Theodor Stolojan (Alianţa D.A.) se retrage din cursa electorală din cauza unor probleme de

sănătate şi predă ştafeta prietenului şi colegului de alianţă, Traian Băsescu. Transferul se face,

7

bineînţeles în mod public prin intermediul televiziunii, iar strategia aleasă a fost una inedită:

Băsescu plânge în direct, emoţionat de anunţul retragerii lui Stolojan. Capitalul politic obţinut de

Băsescu după acea demonstraţie de umanitate a fost unul extraordinar, puţini dintre politicienii

români valorificându-şi latura emoţională în scop electoral. Faptul că a plâns, l-a delimitat pe

Băsescu, la nivel de imagine, de statutul politicianului autohton: om de afaceri nemilos, profitor,

corupt sau cameleon.

Reacţia s-a repetat şi a doua zi la conferinta de presă a partidului, dar într-un registru

mai blând, când Băsescu a afirmat că Stolojan se retrage pentru că este şantajat de PSD. Episodul

a fost comentat în zeci de ore de discuţii televizate, iar analiştii politici au întors evenimentul

înlăcrimat pe toate feţele. Unii dintre ei au apreciat originalitatea gestului, dar alţii au condamnat

cu vehemenţă strategia ca fiind una necorespunzătoare spaţiului politic.

Campania electorală pentru alegeri parlamentare din 2008:

Accentul nu a mai căzut pe dezbaterile televizate, şi mass-media nu a fost, ca la toate

celelalte campanii anterioare, canalul principal. Care este explicaţia? Două tendinţe importante

s-au manifestat în ultimii patru ani în plan social şi au schimbat foarte mult contextul luptei

electorale, forţând strategiile de comunicare politică utilizate până atunci să se adapteze. Prima a

fost familiarizarea electorilor cu utilizarea Internetului şi migrarea unor audienţe dinspre

mainstream media spre new media. Aceasta a detronat televiziunea din poziţia de “regină a

mediilor” în favoarea unui echilibru instabil: televiziune versus spaţiu virtual de comunicare. A

doua tendinţă este dezinteresul manifest al electoratului românesc pentru fenomenul politic:

scepticismul şi absenteismul politic s-au generalizat. Aceste două curente au obligat proiectanţii

de campanii să conceapă strategii extrem de bine orientate. De exemplu, în spaţiul virtual nu s-a

investit foarte multe resurse în crearea şi menţinerea siteurilor partidelor politice, ci mai degrabă

în blogurile candidaţilor, publicul ţintă al acestora fiind format din bloggeri (public competent şi

încă activ politic). Pentru mediul rural însă, s-a ales ca şi canal „publicitatea directă”,

comunicarea faţă-în-faţă cu alegătorii, utilizându-se şi „promoţiile”, mici obiecte utile

făcute cadou.

Nu în ultimul rând, alegerile parlamentare din 2008, au fost primele alegeri în care s-

au intensificat fenomene ca votul anulat intenţionat (în semn de boicot), votul impulsiv („la

inspiraţie”) sau „votul amintire” (votul pentru simpatii politice mai vechi, în lipsa informării).

Aceaste practici sunt criterii importante de analiză a eficienţei strategiilor de comunicare politică

adoptate.

8

Absenteismul nu marchează doar dezinteresul cetăţeanului faţă de procesul politic, ci

şi lipsa unei comunicări dintre acesta şi reprezentanţii săi. Liderii politici nu mai deţin puterea în

mod legitim, ca urmare a votului cetăţenilor, deci nu mai putem vorbi de putere politică legitimă,

ci de una cumpărată de la populaţie prin metodele specifice economiei de piaţă. Cine nu este

interesat de oferta existenţa, nu are altă alternativă decât să nu aleagă, sau să aleagă să nu

participe la viaţa publică. Ajungem astfel să constatăm că statul acasă influenţează rezultatul

scrutinului democratic.

Nu poate fi negat faptul că ştirile despre corupţie, ineficienţă, eşecuri personale şi

doctrinare au dus la generalizarea scepticismului cetăţenilor faţă de instituţiile politice

contemporane. Acest aspect este numit „video-malaise”, adică dezgust vizual faţă de politică.

Apetitul mass-mediei pentru spectacol şi senzaţional este strâns legat de degradarea permanentă

a încrederii populare în structurile politice. Rezultatele directe ale acestui fapt sunt absenteismul

şi ascensiunea populismului, două ameninţări serioase la adresa democraţiei participative.

Comunicarea politică e foarte personalizată în spaţiul românesc. Succesul depinde

mai mult de calităţile şi imaginea personală decât de corpul politic (de idei, valori, simboluri) pe

care fiecare îl reprezintă. Agenda politică este tot mai diferită de agenda populaţiei. Lipsa unor

mecanisme de comunicare directă, eficientă face ca interesul pentru politică să fie dependent de

influenţa media. Comunicarea politică e axată pe conflict şi pe schimbare. Mesajele constructive

lipsesc, consolidarea imagologică lipseşte. Fiecare succes e urmat de o erodare rapidă.

Inconsistenţa afectează continuitatea activităţii instituţiilor, marcate de lipsa de stabilitate.

Dintr-un punct de vedere, profesionalizarea comunicării politice a avut şi un efect

negativ –a fost trecută în plan secund performanţa guvernamentală. Politica este văzută azi ca un

joc în care câştigă cel care convinge electoratul, indiferent de performanţa sa executivă.

Pentru că se obţin mai uşor rezultate prin imagine decât prin politici publice, politica

a devenit un domeniul în care se investeste mai cu seama în comunicare. Efectul prevalenţei

imaginii fiind ignorarea realităţii.

România este o ţară mult schimbată în prezent faţă de 1989, dar structura sa politică

este încă dominată de aceleaşi reguli şi clivaje. Pericolul imediat este refuzul societăţii de a mai

accepta un sistem politic învechit, ceea ce conduce la perpetuarea nevoii de schimbare, indiferent

de forma pe care o va prelua.

A patra putere, presa reprezintă garanţia funcţionarii corecte a puterilor

constituţionale ale statului (executivă, legislativ şi judecatorească), pe care le supraveghează ca

9

un câine de pază. Prin sintagma metaforică trebuie înţeleas că presa are puterea de a urmări

modul în care este respectată constituţionalitatea statului de drept, putere pe care o transferă, prin

informare, cetăţenilor, pentru a-i ajuta să se împotrivească abuzurilor de tot felul. Aparând

libertatea de exprimare, jurnaliştii apară implicit dreptul la informare al cetăţeanului. Mass-

media nu au putere de constrângere, asemenea instituţiilor statului, dar impactul asupra societăţii

este covârşitor: ele informează, dezvoltă spiritul civic, creează curente de opinie, lansează

modele şi propulsează personalităţi (Roşca Luminiţa, 2000).

BIBLIOGRAFIE

McNair, Brian, Introducere în comunicarea politică, Iaşi, Polirom, 2007;

Beciu, Camelia, Comunicare politică, Bucureşti, Comunicare.ro, 2002;

Vasilescu Andrei, Democraţia şi mass-media în „Sfera politicii”, nr. 112, anul XII, 2004;

Barbu Dan , Abuzul de resurse publice în campania electorală în „Sfera politicii”, nr. 115,

anul XIII, 2005;

Nazare, Vasile, Paradoxuri sociale şi politice în „Sfera politicii”, nr. 128, anul XV, 2007;

Roşca, Luminiţa, Formarea identităţii profesionale a jurnaliştilor, Iaşi, Polirom, 2000;

Scurtu, Georgiana-Margareta, Comunicare politică în democraţia reprezentativă, în

Comunicare politică: repere teoretice şi decizionale, Balzac, Ana, Bucureşti, Vremea,

2006;

Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Iaşi, Polirom 1999;

http://www.infopolitic.ro/index.php?page=carte3_content

http://manipularea.blogspot.com/2008/05/romnii-au-descoperit-cu-surprindere-n.html

http://www.mma.ro/Publicatii/Romana/Presa%20scrisa%20in%20campania%20electorala2000.htm

10

11