2

Introducere

Universul romanesc al lui Nicolae Breban este, atât ca intenţionalitate

auctorială, cât şi ca intenţionalitate critică, binar1. Francisca, Animale bolnave,

Bunavestire alcătuiesc seria tipologică2 a romanelor „majore”, germanice în

construcţie şi „sangvine” în viziune3, în timp ce În absenţa stăpânilor, Îngerul de

ghips, Drumul la zid, Pândă şi seducţie alcătuiesc seria tipologică a romanelor

„flegmatice”4, „bizantine”, în care „triumfă gustul particular al autorului pentru

proza problematică, pentru marile teme ne-epice”5.

Drumul la zid a fost văzut fie ca un tratat al disperării (Corina Ciocârlie)6, fie

ca „un roman ideologic în măsura în care realitatea nu e pur şi simplu observată,

descrisă, simţită, ci folosită ca argument sau, chiar, manipulată”7.

Drumul la zid reprezintă un caz particular de unificare a intenţionalităţii

auctoriale, textuale şi critice. Unificarea în sine pleacă de la Bunavestire, roman a

cărui poziţie atât faţă de autor, cât şi de critică, este relativ controversată.

Chiar dacă Nicolae Breban afirmă în Postfaţa de la Bunavestire că această

carte a încheiat un ciclu8 , totuşi, în Epilog este anunţat, probabil într-o structură

de adâncime a textului, unul dintre elementele-cheie care contrazice această

afirmaţie. Este vorba despre tema limitei, identificată lexical cu substantivul

1 Remarca de mai sus are doza sa de arbitrar: „Acordul tipologic dintre autor şi criticii săi este denunţat însă, nu o dată, de dezacordul axiologic”. (Liviu Maliţa, Nicolae Breban. Monografie, Editura Aula, Braşov, 2001, p. 12) 2 Idem, Liviu Maliţa, p. 12. 3 De consultat în această privinţă Laura Pavel, Antimemoriile lui Grobei. Eseu monografic despre opera lui Nicolae Breban, Editura Didactică şi Pedagogică, col. „Akademos”, Bucureşti, 1997, p.23. 4 Termenul este din articolul de întâmpinare al lui Ovidiu Pecican, Romanul flegmatic, apărut în Echinox, anul XVI, nr. 7-8, 1984, p. 6. 5 Idem, Liviu Maliţa, p. 12. 6 De consultat în această privinţă Corina Ciocârlie, „Drumul la zid” sau Singurătatea disperării de cursă lungă, în Fals tratat de disperare, Editura Hestia, Timişoara, 1995. 7 Articolul de întâmpinare apărut în România literară, nr. 27, 1984 şi preluat în Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, vol. II, Editura Aula, Braşov, 2001, p. 205. 8 Nicolae Breban, Bunavestire, Editura Junimea, Iaşi, 1977, p. 586.

3

„zid”. „Grobei rămase în nord, afundat tot mai mult în mâzga, în praful muncii

sale, în zidul muncii sale”9. Cele două romane sunt unite10 de un fel de supra-

temă, care este preferata autorului: cea a limitei. În acest avanpost al următorului

roman, „zidul” semnifică ori ultima limită a merceologului, ori încăpăţânarea

fanatică cu care cercetează arhiva defunctului Farca.

Din această contradicţie internă, subordonată intenţionalităţii instanţei

auctoriale, se desprinde următoarea concluzie: instanţa auctorială, rectificată, se

suprapune instanţei textuale, actualizată lexical prin cuvântul „zid” şi este

demonstrată viabilă de către intenţionalitatea instanţei critice. Astfel, cu toate că

aceste două romane aparţin, conform anumitor clasificări deja amintite, unor

tipologii romaneşti diferite, coerenţa le este dată atât din interior, supra-tema

limitei, „zidul”, aşa cum este anunţată încă din Bunavestire, cât şi din exterior11.

O altă dovadă a continuităţii Drumului la zid în Bunavestire este oferită de

semnificaţiile nordului şi ale sudului, aşa cum sunt anticipate în Bunavestire într-

un dialog pe care Grobei îl are cu Boris Sidorovici: „În ţara noastră, Nordul a fost

totdeauna salvator, dominant, chiar dacă Sudul, chiar dacă în sud s-au petrecut

faptele, sudul nostru plin de farmec, inteligenţă, gratuitate, europenism etc”12. La

fel cum Grobei se retrage în nord pentru a se salva de la anonimat, dominat de o

forţă necunoscută, pe care n-o poate subjuga sau controla, tot aşa procedează şi

Castor Ionescu, care pleacă către acelaşi nord dominant, unde se salvează nu

numai de anonimat, ci şi de „bolile” diverse, înspăimântătoare şi necunoscute de

care, în sud (Bucureşti) suferea. În Drumul la zid, această dihotomie este mai

pronunţată şi mai uşor recognoscibilă, o dată simbolurile cunoscute, decât în

9 Idem, Nicolae Breban, Bunavestire, p. 581. 10 Cel puţin Nicolae Manolescu şi Dumitru Micu văd în Drumul la zid o continuare a Buneivestiri, ceea ce contrazice opţiunea autorului. 11 Aceiaşi Nicolae Manolescu şi Dumitru Micu demonstrează, fiecare din unghiul său, de ce Drumul la zid este continuarea Buneivestiri. În analizele lor mi se par mai importante concluziile la care ajung, decât conţinutul intrinsec al acestor analize. Nicolae Manolescu afirmă că Drumul la zid este inferior, din punct de vedere estetic, Buneivestiri, iar Dumitru Micu rămâne neutru, recunoscând doar continuitatea tematică a celor două romane. 12 Idem, Nicolae Breban, Bunavestire, p. 499.

4

Bunavestire. Şi în acest exemplu continuitatea tematică este probată, inevitabil,

de intenţionalitatea instanţei textuale, chiar dacă intenţionalitatea instanţei

auctoriale a fost şi contradictorie. Cred de aceea că intenţionalitatea instanţei

critice se sprijină pe intenţionalitatea instanţei textuale (fapt universal) care, la

rândul ei, rezumă intenţionalitatea instanţei auctoriale. Această unificare a

intenţionalităţii instanţelor auctoriale, textuale şi critice este un lucru destul de

rar, care merită evidenţiat şi analizat cum se cuvine.

Faptul că aceste două romane aparţin unor etape diferite de creaţie (fapt până

la urmă infirmat chiar de autor, conştient sau nu) nu alterează în nici un fel

continuitatea şi omogenitatea lor tematică13.

Studiind hermeneutica în ambele sale direcţii istorice, intenţionalistă şi anti-

intenţionalistă14, am observat că nici una dintre acestea nu este suficientă metodei

interpretative prin prisma căreia am abordat textul romanului Drumul la zid.

Astfel, am ales calea de mijloc, un compromis metodologic între cele două tipuri

de hermeneutici, luând de la una intenţionalitatea instanţei auctoriale, şi de la

cealaltă intenţionalitatea instanţei textuale, adică anti-intenţionalitatea instanţei

auctoriale. Acest compromis ideologic m-a ajutat să-mi fundamentez propria mea

viziune interpretativă în însăşi viziunea auctorială brebaniană, în detrimentul

aparatului critic existent, ceea ce a dus la două consecinţe importante pentru

această lucrare. Optând pentru subiectivitatea metodei hermeneutice, eliberată de

conceptualizările critice anterioare, am reuşit, pe de o parte, să creez un hibrid

metodologic (compromisul între cele două ramuri istorice ale hermeneuticii), iar,

pe de alta, o interpretare atât de-mitologizată (Nicolae Manolescu)15, cât şi de-

13 Vezi despărţirea propusă între romane „sangvine” şi romane „flegmatice”. 14 Un scurt sumar al celor două direcţii este dat în Oswald Ducrot şi Jean-Marie Schaeffer, Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, cap. Studiile literare, Editura Babel, Bucureşti, 1996, p. 61: „Hermeneutica intenţionalistă […] definită ca reconstrucţie a semnificaţiei intenţionale, adică auctoriale, a textelor”. // „Hermeneutica anti-intenţionalistă […] se bazează pe teza reductibilităţii semnificaţiilor intenţionale scoase la lumină prin înţelegerea textului la o serie de semnificaţii subiacente, care scapă de constrângerile structurii intenţionale «de suprafaţă»”. 15 Idem, Nicolae Manolescu, pp. 204-208.

5

existenţializată, în sens cioranian (Corina Ciocârlie)16. Detaşându-mă, aşadar, de

aceste două direcţii interpretative, am putut să-mi construiesc propria

interpretare, metamorfică, ţinând cont atât de intenţiile auctoriale, cât şi de

intenţiile textuale.

Aş numi compromisul între intenţionalitatea instanţei auctoriale şi

intenţionalitatea instanţei textuale intenţionalitate auto-referenţială, pentru că se

raportează atât la actul vizării sensului (instanţa auctorială), cât şi la actul

sensului vizat (instanţa textuală)17.

Nicolae Breban a dorit să înfăţişeze în acest roman o istorie a devenirii

normalului în maladiv. A numit această istorie o ontologie a viului18.

Interpretarea mea metamorfică, ţinând de sfera ontologicului, are legătură cu

„viul”, pentru că orice fiinţă vie este supusă schimbării, transformării,

metamorfozei din ceva în altceva.

Trebuie totuşi subliniat faptul că suprapunerea pe care o încearcă interpretarea

mea între instanţa auctorială şi instanţa textuală nu este perfectă; nici nu se vrea

aşa. Există şi deosebiri, însă mai mult de natură descriptivă, decât intrinsecă.

Astfel, instanţa auctorială accentuează caracterul general al viului, în timp ce

instanţa textuală accentuează caracterul particular al viului. Nicolae Breban a

dorit să înfăţişeze scurta istorie (din punct de vedere strict temporal) de

aproximativ trei ani a unui funcţionar comun din Bucureşti, care trece de la o

stare la alta, accentul căzând mai degrabă pe istoria în sine a acestui funcţionar,

decât pe etapele acestei istorii. Din alt unghi, interpretarea mea a încercat să

determine precis, atât temporal, cât şi, mai ales, metaforic, fiecare etapă a acestei

16 Idem, Corina Ciocârlie. 17 „În sensul ei riguros, intenţionalitatea semnifică faptul că actul de a viza ceva nu se atinge pe sine decât prin unitatea identificabilă şi re-identificabilă a sensului vizat – ceea ce Husserl numeşte «noemă» sau corelat intenţional al vizării «noetice»”. (Paul Ricoeur, De la text la acţiune. Eseuri de hermeneutică II, în Despre interpretare, Editura Echinox,, Cluj, 1999, p. 26). 18 „[…] în Drumul la zid, […] am abordat tema ontologică a viului […].” (Riscul în cultură, Nicolae Breban, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 287) Exact aceeaşi formulare se găseşte şi în O utopie tangibilă, Convorbiri cu Nicolae Breban, Antologie de Ovidiu Pecican, Editura Didactică şi Pedagogică, col. „Akademos”, Bucureşti, p. 99.

6

istorii neobişnuite, circumscriind-o ideii de metamorfoză. Lăsând la o parte

aceste diferenţe, ceea ce este important de remarcat e faptul că instanţa auctorială

nu numai că se suprapune până într-un anumit punct pe instanţa textuală, ci vine,

oarecum, în prelungirea ei, adăugând conceptului unificat de intenţionalitate

auto-referenţială un plus de forţă sugestivă.

Interpretarea mea este, în sine, dialectică. Istoria devenirii lui Castor Ionescu

curge, în sensul „viului” brebanian, dinspre normal înspre maladiv, dinspre

procesul înstrăinării înspre procesul vindecării, dinspre falsul său drum la zid,

înspre adevăratul său drum la zid. După cum se vede, atât din punctul de vedere

al instanţei auctoriale, cât şi din punctul de vedere al instanţei textuale, istoria

devenirii funcţionarului bucureştean curge în sens strict biologic, natural, „viu”.

În acest fel cele două instanţe se suprapun una peste cealaltă şi vin una în

completarea celeilalte. Normalul instanţei auctoriale se suprapune peste procesul

de vindecare al instanţei textuale, completându-l la nivelul nuanţei cu ideea de

„normalizare” sau „recâştigare a normalităţii”. Maladivul instanţei auctoriale se

suprapune peste procesul de înstrăinare al instanţei textuale, completându-l la

nivelul nuanţei cu ideea de „gradualizare” sau „îmbolnăvire treptată”.

Depăşind planul interferenţelor dintre cele două instanţe, în miezul instanţei

textuale revelată de interpretarea mea metamorfică, falsul drum la zid al lui

Castor se suprapune peste procesul de înstrăinare, completându-l la nivelul

nuanţei cu ideea de „incipit metamorfic”, iar adevăratul drum la zid al lui Castor

se suprapune peste procesul de vindecare, completându-l la nivelul nuanţei cu

ideea de „climax metamorfic”.

Mai departe, înseşi personajele din roman pot forma cupluri în funcţie de

această atracţie a „viului”. Am stabilit că de-a lungul falsului drum la zid al lui

Castor, personajele nu pot forma cupluri între ele, ci fiecare în parte cu Castor,

iar de-a lungul adevăratului său drum la zid, personajele pot forma cupluri atât

între ele, cât şi fiecare în parte cu Castor.

Este important de remarcat faptul că cuplurile de personaje pe care le-am

numit secundare, pot sau nu forma cupluri între ele sau doar cu Castor, nu numai

7

în funcţie de apartenenţa la falsul sau adevăratul drum la zid al lui Castor, ci şi în

funcţie de apartenenţa la vreun tip de acţiune sau influenţă exercitabilă asupra lui

Castor sau în funcţie de prezenţa sau absenţa sentimentului admiraţiei pe care

Castor însuşi îl exercită asupra lor. Regula este următoarea: de-a lungul falsului

său drum la zid, cuplurile secundare sunt întemeiate pe absenţa sentimentului

admiraţiei faţă de Castor, care este suplinită prin exercitarea asupra lui a vreunui

tip sau altul de influenţă sau acţiune, iar de-a lungul adevăratului său drum la zid,

cuplurile secundare sunt întemeiate pe prezenţa sentimentului admiraţiei, care

suplineşte exercitarea asupra lui a vreunui tip sau altul de influenţă sau acţiune.

Miza finală a acestei lucrări este de a încerca o lărgire semnificativă a sferei

ontologice, care mi se pare mai reprezentativă pentru încadrarea acestui roman,

decât a celorlalte sfere interpretative, aşa cum s-a încercat până acum19.

19 Detaliile sunt date în Concluzie.