“BOLILE ANALIZEI DE INTELLIGENCE” Contraamiral de flotilă (Rtr ...

“BOLILE ANALIZEI DE INTELLIGENCE”

Contraamiral de flotilă (Rtr) ing. Marian IOAN Adeseori am avut prilejul, pe parcursul activităţii profesionale, să constat că problemele cu care se confruntau diverse servicii de informaţii militare, mai mari sau mai mici, aparţinând unor armate mai puternice sau mai modeste, semănau, uneori până la identificare. Probabil, acesta era motivul unei alte manifestări-anume că, în timp ce organizaţia în care lucram se inspira din modele/structuri/proceduri întâlnite la diverşi parteneri, după o vreme con-statam că şi acei parteneri se inspiraseră din modele preluate de la noi. Deşi, iniţial, m-a contrariat această constatare, mi-am dat repede seama că nici nu ar fi putut fi altfel. Căci, la misiuni asemănătoare, care impun preocu-pări asemănătoare, într-un cadru natural asemănător, atât prin prisma evo-luţiilor înregistrate pe plan internaţional cât şi prin prisma schimbărilor conti-nue ce au loc în rândul personalului propriu dar şi în rândul solicitanţilor de

intelligence, căutările nici nu ar fi putut să fie decât tot asemănătoare. Iar sursa de inspiraţie cea mai bună nu putea fi căutată decât printre cei cu preocupări şi idealuri asemănătoare. Acest “background” m-a ajutat să nu mă mai mir foarte tare atunci când am citit ceva referitor la “bolile” analizei de intelligence. Materialul respectiv se numeşte “CURING ANALYTIC PATHOLOGIES” cu subtitlul “PATHWAYS TO IMPROVED INTELLIGENCE ANALYSIS”, este semnat de Jeffrey R.COOPER şi a fost publicat de “Center for the Study of Intelligence”. Ce m-a atras la acest material a fost titlul. Mă şi vedeam intrând în posesia misterioaselor leacuri care vor face ca serviciile de intelligence să nu mai înregistreze eşecuri. Iar eşecurile servicii-lor de intelligence, se ştie, au fost întotdeauna eşecuri ale analizei de intelligence. Desigur, în serviciile de intelligence se înregistrează şi altfel de eşecuri, dar, ca să mă înscriu în trendul general, “who cares”? Căci serviciile de intelligence sunt cunoscute prin acele produse rezulta-te în urma analizelor pe care le întocmesc pe baza informaţiilor pe care le obţin. Cei ce finan-ţează serviciile de intelligence se uită la ce produc ele. Restul este treaba lor internă. De ace-

la Nr.37, 20 Septembrie 2008

Stimaţi Abonaţi, Preocupările noastre pentru abordarea teoretică a aspectelor activităţii serviciilor de informaţii la nivel strategic sunt dificil de limitat la cele trei pagini pe care le găsiţi în fiecare număr al “Pulsului Geostrategic”. De asemenea, ştim că şi Dumneavoastră doriţi mai mult la acest capitol, aşa că în suplimentul actual vă oferim un material de valoare despre una din principalele activităţi ale unui serviciu de informaţii, ANALIZA, beneficiind de contribuţia de valoare şi suflet în acelaşi timp, a contraamiralului de flotilă (Rtr). ing Marian IOAN. În continuare, materiale selecţionate pentru concursul nostru de geopolitică astfel:

• Globalizarea şi lumea unipolară - de Ovidiu M. CIŞMARU _ _ _ _ _ _ _ _ _ pag.7

• America Latină încearcă să scape de dependenţa faţă de Statele Unite - de Sebastian Constantin TURCU_ _ _ _ _ _ _ _ _ pag.12

• Resursele energetice mondiale şi geopolitica - de Tudor BLÂNDU_ _ _ _ _ _ _ pag.17

Corneliu PIVARIU - Coordonator, Preşedinte şi CEO - INGEPO Consulting, membru al IISS - Londra

2

ea, toată lumea este atentă la evaluările analitice elaborate de aceste servicii, nicidecum la al-tceva, şi aproape orice disfuncţionalitate a acestor servicii are efecte în planul analizei şi devine vizibilă. Nu am să fac o prezentare a materialului citat, ci mă voi rezuma la a folosi, din când în când, anumite aprecieri cuprinse în el. Pe unele le voi folosi întrucât coincid cu propriile mele opinii, pe altele le voi folosi doar pentru a le combate, pentru că nu coincid cu propriile-mi opi-nii. Cele care coincid cu propriile mele opinii sunt aspecte cu care m-am confruntat în mod di-rect pe parcursul activităţii. Unele au apărut în activitatea de zi cu zi, altele îmi erau cunoscute de la oameni care desfăşuraseră aceeaşi activitate înaintea mea, iar cu unele ştiu de la ei că se confruntaseră chiar şi înaintaşii lor! Este frustrant să vezi că anumite “tare” se perpetuează atâta amar de vreme, în condiţiile în care generaţii la rând le-au sesizat, le-au conştientizat şi le-au semnalat. Se pare că este pe deplin acoperită aprecierea că nici o instituţie nu poate fi mai presus de societatea pe care o deserveşte. Chiar dacă, în sinea mea, eu am considerat întotdeauna serviciul de informaţii mai presus de orice altă structură! O primă observaţie, pe care o consider ca fiind determinantă pentru întreaga problemati-că a analizei de intelligence, este aceea că analiza de intelligence nu este un scop în sine, nu este o activitate de sine stătătoare, ci este doar una dintre etapele ciclului de intelligence. Iar acest ciclu de intelligence se reproduce în integralitatea lui în fiecare dintre etapele sale. Doar cu titlu de exemplu, am în vedere faptul că şi cei ce lucrează în colectarea informaţiilor trebuie mai întâi să înţeleagă ce li se solicită, apoi să stabilească de unde şi cum pot obţine informaţiile solicitate, iar cei ce coordonează colectarea de informaţii trebuie să facă propria analiză a infor-maţiilor obţinute, nu numai să le pună la dispoziţia analiştilor, căci şi ei au propriile analize de făcut pe baza aceloraşi informaţii. Cu alte cuvinte, şi o structură care, teoretic, are ca misiune finalizarea doar a uneia din etapele ciclului de intelligence la nivelul serviciului respectiv, în inti-mitatea ei trebuie să parcurgă toate etapele acelui ciclu. Mai mult decât atât, în acest ciclu sunt angrenate nu numai structura de intelligence, ci şi beneficiarii de intelligence, cei ce solicită intelligence, cei ce conduc serviciile de intelligence. Căci, la fel ca şi analiza de intelligence, nici aceste servicii nu sunt independente iar activitatea lor nu este un scop în sine. Cu privire la acest aspect, voi evidenţia două momente. Primul este momentul înţelegerii nevoii de informa-ţii. Acesta este un moment foarte important, căruia serviciul de intelligence trebuie să-i acorde maximum de atenţie pentru că de acest moment depind toate celelalte: ce informaţii se colec-tează şi de unde, ce tipuri de lucrări analitice se pregătesc, la ce termene se elaborează aces-tea, cui se diseminează şi ce anume/ în ce format, etc. O incorectă înţelegere a nevoii de infor-maţii nu poate avea drept consecinţe decât o risipă nejustificată de resurse şi sentimente de frustrare, atât din partea beneficiarilor care îşi văd neîmplinite aşteptările, cât şi din partea structurii de intelligence care realizează că a muncit degeaba. În opinia mea, acesta este un moment care, aşa cum trebuie să se reproducă în fiecare fază a ciclului de intelligence, în in-teriorul structurii specializate, tot aşa ar trebui să se reproducă şi la cei ce solicită informaţii. Ei sunt primii care ar trebui să fie interesaţi în a se edifica asupra propriilor nevoi şi deabia după aceea să dea misiunea structurii de intelligence. Afirmaţia este valabilă mai ales atunci când discutăm despre serviciile de informaţii militare, ştiut şi recunoscut fiind faptul că “numai un or-din bine dat este pe jumătate executat”. Al doilea este momentul feed-back-ului. Fără feed-back nu se poate concepe activitate eficientă în intelligence, şi cu atât mai mult este valabilă această afirmaţie în analiză. A devenit banală afirmaţia: “Cu cât ştii mai mult, cu atât îţi dai mai bine seama cât de puţin ştii”. Banală, dar recunoscută ca absolut corectă. Celor care fac analiză de intelligence, orice informaţie no-uă le deschide noi orizonturi în gândire, orizonturi care necesită noi informaţii pentru a se edifi-ca asupra lor, în sensul de a le defini mai clar, sau de a se confirma sau a le elimina din calcul ca fiind nefondate. Acest feed-back este la fel de necesar pe toate treptele activităţii de intelligence, în toate etapele ciclului dar şi pe ansamblul activităţii în care sunt angrenate servi-ciile de intelligence. Asta înseamnă că beneficiarii şi solicitanţii de intelligence, dacă se sustrag acestui moment, de fapt afectează eficienţa activităţii structurii de intelligence, şi nici nu se poa-

Supliment Pulsul Geostrategic, Nr.37, Sâmbătă 20 Septembrie 2008 INGEPO Consulting

3

te vorbi de o îmbunătăţire reală a analizei de intelligence în absenţa acestui feed-back. Iar în ceea ce priveşte structurile de analiză, în afara feed-back-ului generat de nevoile noi care apar în urma obţinerii de noi informaţii, acest feed-back ar presupune şi o analiză post factum. Căci numai aşa s-ar putea edifica asupra valabilităţii ipotezelor şi metodelor analitice folosite, realita-tea fiind singura în măsură să valideze gândirea noastră. Indiscutabil, una din “bolile” serioase ale analizei de intelligence este cea generată de preocuparea excesivă pentru a răspunde la solicitări punctuale, în detrimentul cercetării mai amănunţite a perspectivelor. De aici, permanenta elaborare de lucrări, în locul elaborării de scenarii şi al căutării de informaţii care să le susţină sau să le elimine dintre preocupări. Într-un alt plan, această “boală” se manifestă prin lipsa de preocupare pentru obţinerea de informaţii care nu răspund unor cereri de moment dar care ar susţine un efort de prevedere, adică acel efort pe care ar trebui să se concentreze serviciile de intelligence. Acele informaţii despre care, la momentul obţinerii lor nu s-ar putea spune decât că ele “completează baza de date”. Şi, fiindcă la acest moment ne-am focalizat asupra analizei, să evidenţiem o altă “boală specifică”. Este fetişizarea metodelor de analiză. Lumea analiştilor este împărţită aproximativ în două grupuri bine conturate, în funcţie de poziţia faţă de această problemă. Există grupul “tradiţionaliştilor”, cei ce susţin că analiza de intelligence nu poate fi decât rodul unei abordări care ţine mai mult de domeniul artei, decât de domeniul ştiinţei. În principiu, ei refuză instru-mentele ştiinţifice, modelele analitice preluate, cum altfel?, din alte domenii. Pentru că, adevă-rul este că nu există instrumente analitice proprii numai analizei de intelligence. Tradiţionaliştii susţin că numai flerul, cunoştinţele şi experienţa analistului sunt singurele instrumente care ofe-ră calitate unei analize. În opoziţie cu ei, sunt cei care consideră că orice situaţie trebuie, şi poate, să fie analizată folosind diverse modele, matrici, algoritmi şi alte instrumente, preluate din diverse alte domenii în care şi-au dovedit utilitatea şi valabilitatea, adaptate corespunzător. Nu numai din spirit de contradicţie ci şi din considerente legate de propria-mi experienţă, consi-der că adevărul este la mijloc. Sunt situaţii care pot fi mai simplu şi mai edificator abordate cu ajutorul unor instrumente ştiinţifice decât “cu ochiul liber”. Adeseori, această abordare consumă mai puţin timp şi scoate în evidenţă mai pregnant unele aspecte de interes. Finalitatea, însă, cred că trebuie să aparţină inteligenţei, flerului şi, da, experienţei analistului. Pentru că, din pă-cate sau, poate, din fericire, încă nu s-a inventat instrumentul care să “presimtă” ceva, sau care să-şi imagineze ceva, aşa cum poate să o facă un analist bun. Şi pentru că tot am vorbit de imaginaţie, aş evidenţia acum o altă “boală” a analizei. Este vorba de ineficienta folosire a imaginaţiei analiştilor. Fie că aceştia nu o au, fie că nu li se per-mite să o folosească, fie că nu li se cere să o valorifice. Preponderent, analiştilor li se cere să elaboreze lucrări pe baza unor informaţii existente. Aproape nimeni nu se întreabă dacă nu cumva lucrurile ar putea sta şi altfel decât rezultă din informaţiile existente. Aproape nimeni nu cere să se elaboreze toate scenariile posibile, fie şi pornind de la informaţii existente, nu neapărat doar ca rod al imaginaţiei, scenarii care să fie apoi urmărite până în momentul în care devine evident faptul că nu e posibilă materializarea lor. După opinia mea, nici un scenariu nu trebuie înlăturat, în absenţa dovezilor că nu este posibil. Nu spun nici o noutate, dar merită să reamintesc în acest moment că marile eşecuri ale unor servicii de intelligence au fost, în esen-ţă, eşecuri ale analizei de intelligence cauzate tocmai de neurmărirea tuturor scenariilor care ar fi fost posibile pe baza informaţiilor de care serviciile respective dispuneau, deci nu informaţii pe care nu le aveau! Da, aşa a fost posibil Pearl Harbour, aşa a fost posibilă surprinderea Isra-elului în “războiul de 7 zile”, aşa a fost posibil 11 septembrie 2001. În fiecare dintre aceste ca-zuri existau informaţii care, dacă ar fi fost interpretate “în toate modurile posibile”, nu numai aşa cum “băteau la ochi la prima vedere”, surpriza ar fi putut fi evitată. Desigur, nici un serviciu de intelligence nu are resursele necesare pentru a urmări toate scenariile posibile legate de evolu-ţiile tuturor fenomenelor şi evenimentelor în legătură cu care sunt solicitate. Există, totuşi, anu-mite domenii pe care analiza de intelligence aşa ar trebui să le urmărească-obligatoriu. Desi-


4

gur, o astfel de abordare este posibilă numai dacă toţi cei implicaţi înţeleg importanţa acelor domenii şi sunt dispuşi să facă eforturile necesare pentru a evita surprizele cele mai nefaste. Iar când zic “toţi”, mă refer chiar la toţi, nu numai la cei din structurile de intelligence. Pentru că ele lucrează pentru un stat, sau pentru un minister, nu lucrează pentru ele însele, şi toţi cei din conducerea statului, sau a ministerului respectiv, ar trebui să înţeleagă şi să facă ceea ce de-pinde de ei în acest sens. N-aş vrea să las impresia că îi elimin din abordarea mea referitoare la “bolile analizei de intelligence” tocmai pe cei “bolnavi”, adică pe analişti. Nu, dar după părerea mea analiza de intelligence nu este o chestiune “personală”, adică ceva care ţine exclusiv de calitatea unor oa-meni. Adică, nu depinde strict de nişte oameni şi nici nu trebuie lăsată la latitudinea lor. Vreau a zice că, dacă analiştii nu au cunoştinţele necesare, dacă nu cunosc în detaliu domeniul de care se ocupă, dacă nu cunosc bine beneficiarii lucrărilor lor, dacă nu au experienţa potrivită, dacă nu stăpânesc procedurile şi instrumentele analitice, atunci vina nu le aparţine numai lor ci întregului sistem care asigură selecţia, pregătirea şi repartizarea lor pe locurile potrivite. Este adevărat că imaginaţia, chiar flerul, bagajul de cunoştinţe, interesul, dedicaţia pentru muncă sunt caracteristici personale, dar pentru absenţa acestora un om nu poate fi condamnat. Dacă, însă, oameni cu caracteristici nepotrivite sunt selecţionaţi pentru munca de analist, atunci siste-mul de selecţie este condamnabil. Dacă lor nu li se asigură cunoştinţele pe care nu le pot acu-mula pe cont propriu, atunci sistemul de pregătire este condamnabil. Iar dacă nu sunt valorifi-cate eficient calităţile lor, atunci sistemul de management este condamnabil. De aceea, am susţinut şi susţin că orice “boală” a analizei este, în esenţă, o boală a sistemului. M-aş referi în continuare, nu foarte pe larg, la problematica surselor de informaţii pe care le folosesc serviciile de intelligence, în contextul acestui material. Este evident că sursele des-chise au o pondere deosebită în zilele noastre. Numai că, a ne rezuma la noţiunea “open source” în spatele căreia să ne imaginăm că stau doar ziarele, revistele şi emisiunile TV ar în-semna să ne furăm singuri căciula. Dacă extindem denumirea de “sursă deschisă” la toate sur-sele prin a căror accesare nu se încalcă nici o lege sau nici un alt act normativ, atunci vom în-ţelege că problematica surselor deschise devine chiar vastă şi necesită o mai mare atenţie. Pentru că sursa deschisă, în accepţiunea în care am definit-o eu, se regăseşte şi în categoria institutelor care se ocupă de cercetări, fie cercetări ştiinţifice, fie cercetări de piaţă, dar şi în ca-tegoria oamenilor cu diverse preocupări şi poziţii. Ca şi în cazul banalelor ziare, însă, orice sur-să deschisă necesită cunoaştere prealabilă. Cunoaştere a posibilităţilor, a ceea ce poate oferi, cunoaştere a modalităţilor de abordare cele mai favorabile. De ce se pune această problemă în contextual “bolilor” analizei? Pentru că, în bună măsură, cei ce “definesc misiunile” celor ce co-lectează informaţii sunt analiştii. Iar ei trebuie să ştie cam ce categorii de informaţii se pot obţi-ne din sfera publică şi de unde, pentru că, dacă se pune problema unei cooperări cu un institut de cercetări, de exemplu, este mai eficient ca legătura respectivă să fie realizată chiar prin ana-liştii care ar urma să folosească informaţiile ce se pot obţine de la acele surse. Sub acest as-pect, subscriu la opinia lui Cooper când zice că analiştii trebuie să ştie care sunt capacităţile de culegere şi care sunt limitele acestora. Dar numai sub acest aspect! Altminteri, rămân la păre-rea că sursele confidenţiale ale unui serviciu de intelligence trebuie să rămână confidenţiale şi cunoscute numai de către cei ce lucrează cu ele. A nu se înţelege că analiştii nu trebuie să ştie, atunci când primesc informaţii din astfel de surse, acele elemente care le sunt utile în pro-cesul de analiză, cum ar fi conexiunea acelei surse cu domeniul la care se referă informaţiile, dacă le-a obţinut prin contact direct sau prin intermediar, şi altele de această natură. Uneori, mai ales în cazul analiştilor mai tineri şi mai dornici să respecte ad-literam ceea ce au învăţat prin şcoli, calitatea analizelor suferă din cauza dorinţei acestora de a da lucrărilor pe care le întocmesc, un caracter neapărat acţionabil. Acţionabilitatea este un deziderat valabil, ca orice deziderat, acolo unde se pretează. Sunt situaţii în care tocmai prin acumularea unor informaţii care, aparent, nu au caracter acţionabil, se activează o acţiune. În consecinţă, infor-marea factorilor de decizie nu trebuie să fie grevată de lipsa caracterului aparent acţionabil, iar forţarea spre “acţionabilitate” poate duce la acţiuni insuficient gândite.


5

În variantele simplificate ale ciclului de intelligence, ca ultimă etapă figurează disemina-rea. Din varii motive, aceasta este şi ultima în ceea ce priveşte atenţia ce i se acordă. Deşi, aparent, diseminarea pare lipsită de importanţă şi, tot aparent, fără legătură cu analiza, îndrăz-nesc a afirma că, de fapt, cele două sunt legate între ele şi că analiştii ar trebui să fie foarte in-teresaţi de această etapă. Căci este nerelevant câtă muncă se depune pentru întocmirea unei analize şi, poate, câtă valoare reală conţine acea analiză, dacă ea nu ajunge la cine trebuie, atunci când îi trebuie şi în forma care produce cele mai eficiente efecte la beneficiar. Cu alte cuvinte, încă dinainte de a se apuca de lucru, analiştii trebuie să ştie cui se adresează lucrarea, ce back-ground are beneficiarul respectiv, ce preocupări are şi care este modalitatea cea mai adecvată în care poate recepta mesajele. Altminteri, întreaga muncă nu va produce decât o aşteptare neîmplinită, sau dezinteresul cititorului. Deşi, indirect, ar rezulta şi din cele spuse până aici, voi sublinia şi direct faptul că una din-tre cauzele reale şi serioase ale “bolilor” analizei este reducerea vârstei personalului implicat în această activitate. Ne place sau nu, înţelegerea corectă şi buna interpretare a fenomenelor complexe cu care se confruntă serviciile de informaţii presupune un bagaj serios de cunoştinţe, presupune o bună cunoaştere a sistemelor pe care serviciile respective le deservesc şi, nu în ultimul rând, o minimă experienţă de viaţă. Pentru că viaţa este cea care, în ultimă instanţă, dictează ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Ori, astea nu se câştigă foarte repede şi nici foarte uşor, indiferent ce şcoli sau cursuri parcurgem. Viaţa se cunoaşte foarte bine numai la contac-tul cu ea. Niciodată nu va putea cineva să înţeleagă ce va face un taliban, ca să mă rezum la un exemplu la îndemână, doar pe baza a ceea ce învaţă la universitate, fără să simtă “pulsul vieţii” acolo unde trăiesc talibanii. Nu voi dezvolta acest subiect, pentru că ar merita să fie abor-dat de sine stătător. Spre încheierea abordării mele, aş evidenţia, ca manifestare a unei “boli” a analizei, dezinteresul manifestat, uneori, faţă de ceea ce se schimbă. Există tentaţia de a folosi modele care au corespuns, dar care nu mai sunt valabile. Există tentaţia de a crede că un fenomen ca-re s-a mai produs va evolua tot aşa cum a mai evoluat în trecut. Evoluţia situaţiei internaţionale din ultimul deceniu ne obligă să “deschidem ochii minţii”. Ne obligă să privim spre un viitor care s-ar putea să nu se mai sprijine pe trecut. Structurile de analiză sunt extrem de importante în prefigurarea acestui viitor şi, implicit, în stabilirea misiunilor pentru celelalte componente ale serviciilor de intelligence. Aş profita de acest moment şi aş sublinia nevoia de a ne defini pro-priile nevoi prin prisma intereselor proprii. Copierea unor modele, dar, mai ales, limitarea la acele modele poate fi extrem de păguboasă. Pentru că mi-a plăcut extraordinar de mult îndem-nul preşedintelui J.F.Kenedy adresat tinerilor americani, îl voi reda aici, din memorie: “Iar pe voi, tineri americani, vă îndemn să nu vă întrebaţi ce a făcut America pentru voi, ci ce faceţi voi pentru America!”. De ce am reamintit acest îndemn? Pentru a remarca faptul că preşedintele american i-a îndemnat pe tineri să se gândească la ce au ei de făcut pentru ţara lor, nu pentru aliaţi, nu pentru alianţe, nu pentru parteneri şi nici măcar pentru Omenire. Alianţele sunt puter-nice numai dacă fiecare aliat în parte este puternic în ceea ce poate el să facă.


Contraamiral de flotila (Rtr) ing. Marian IOAN Din 1984 până în 2005 a lucrat în Direcţia Informaţii Militare(DIM), în perioada 1996-1998 fiind şef al Secţiei Ataşaţi ai Apărării din cadrul DIM, iar între 1998-2003 locţiitor al şefu-lui DIM". Folosim acest prilej pentru a-i mulţumi pentru receptivitatea de a analiza materialul menţionat şi a ne transmite părerea Domniei Sale pe subiectul analizei informaţiilor, exprimându-ne disponibilitatea de a-l aştepta cu alte materiale. Experienţa sa şi a altora care sunt recunoscuţi ca specialişti în domeniu credem că trebuie mai mult valorificată.

General maior (r) Corneliu PIVARIU – Preşedinte – Director general INGEPO Consulting

6


7

GLOBALIZAREA ŞI LUMEA UNIPOLARĂ Ovidiu M. CIŞMARU

I. GLOBALIZAREA Globalizarea, termen comprehensiv ce descrie emergenţa unei soci-etăţi globale, în care evenimentele economice, politice, ecologice şi cultu-rale dintr-o parte a lumii, influenţează într-un timp scurt persoane din alte părţi ale lumii, este rezultatul evoluţiilor din sfera comunicaţiilor, transpor-turilor şi tehnologiei informaţiilor. Aceasta descrie dezvoltarea legăturilor economice, politice, tehnologice şi culturale care interconectează indivi-zii , comunităţile, afacerile şi guvernele de pe glob. De asemenea, globalizarea presupune dezvoltarea corporaţiilor multinaţionale (afaceri care operează sau investesc în mai multe ţări) şi corporaţiilor transnaţio-nale (afaceri care operează într-o piaţă globală). Instituţiile internaţionale, care supraveghează schimburile şi finanţele la nivel global, joacă un rol din ce în ce mai important în era globalizării.

Trei instituţii cheie au contribuit la modelarea curentei ere a globalizării: Fondul Monetar Internaţional (FMI), Banca Mondială şi Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC).Toate aceste instituţii îşi au originea la sfârşitul celui de-al doilea război mondial (1939-1945), când Statele Unite şi Marea Britanie au decis să înfiinţeze instituţii şi reguli noi pentru economia globală. În timpul Conferinţei “Bretton Woods” din New Hampshire din 1944 , Statele Unite şi Marea Britanie, împreună cu alte ţări, au decis înfiinţarea FMI în scopul stabilizarii pieţii valorilor. De asemenea, s-a creat Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) în scopul finanţării reconstrucţiei Europei postbelice. A. Banca Mondială În perioada următoare reconstrucţiei Europei postbelice BIRD a devenit Bancă Mondială. Misiunea sa a fost redirecţionată spre sprijinirea ţărilor în curs de dezvoltare şi creşterea nivelu-lui de trai a locuitorilor acestora. Banca Mondială a făcut împrumuturi ţărilor în curs de dezvol-tare pentru construirea barajelor, sau altor uzine generatoare de electricitate, modernizarea facilităţilor portuare sau alte proiecte mari. Scopul acestor împrumuturi a fost scăderea costuri-lor pentru afacerile private şi atragerea investitorilor. Începand din anul 1968 Banca Mondiala s-a concentrat asupra împrumuturilor mici pentru sănătate, educaţie şi alte necesităţi ale po-poarelor sărace ale lumii. B. Fondul Monetar Internaţional FMI-ul face imprumuturi statelor pentru ca acestea să-şi poată menţine valoarea monedei naţionale , sau pentru a-şi plăti datoriile internaţionale. Statele acumulează datorii internaţiona-le când importă mai mult decat exportă. În acest caz ele sunt nevoite să facă împrumuturi pen-tru a achita diferenţele, lucru cunoscut ca echilibrarea plăţilor. Dupa ce bancile sau alte institutii încetează a le mai oferi imprumuturi , acestea apelează la FMI pentru a le ajuta să-şi echilibre-ze plăţile în raport cu restul lumii. FMI-ul s-a concentrat iniţial asupra Europei, dar începand cu anii 1970 şi-a îndreptat atenţia către economiile mai puţin dezvoltate. La inceputul anilor 1980 numeroase state în curs de dezvoltare aveau probleme în achitarea datoriilor internaţionale. În 1982 FMI-ul a fost nevoit să ofere mai multe împrumuturi Mexicului , care era o ţară în curs de dezvoltare, ca şi altor state latino – americane , doar pentru ca acestea să-şi achite datoriile iniţiale. FMI-ul şi Banca Mondiala impun, de obicei, anumite condiţii pentru acordarea împrumutu-rilor, care presupun anumite programe de ajustări structurale pentru cei care solicită aceste îm-prumuturi. Aceste programe conţin instrucţiuni detaliate despre măsurile pe care statele trebuie să le întreprindă pentru a-şi aduce economiile sub control. Programele au la bază o strategie numită neoliberalism , cunoscută ca şi Consensul de la Washington, deoarece atât FMI-ul cât şi Banca Mondială îşi au sediile în Washington D.C. Strategia este îndreptată către promova-rea pieţei libere, incluzând privatizarea (vânzarea întreprinderilor de stat), deregularizarea


8

(înlăturarea regulilor care restrictionează companiile) şi liberalizarea pieţei (deschiderea pieţe-lor locale prin înlaturarea barierelor impuse exporturilor şi importurilor). De asemenea, strategia cere reducerea implicării guvernamentale, reducerea taxelor şi promovarea serviciilor publicita-re. C. Organizaţia Mondiala a Comerţului O altă instituţie cheie în modelarea globalizarii este Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), care a fost fondată în timpul unei conferinţe din anul 1948 a Naţiunilor Unite din Hava-na, Cuba. Conferinţa cerea înfiinţarea unei Organizaţii Mondiale a Comerţului, care să reducă tarifele (taxele pe bunuri importate) şi să încurajeze schimburile. Cu toate că administraţia pre-şedintelui Harry S. Truman a negociat acordul în mod instrumental , Congresul S.U.A. l-a con-siderat o violare a suveranităţii americane, refuzând ratificarea acestuia. În absenţa sa un alt acord, cunoscut ca Acordul General asupra Tarifelor şi Comerţului (AGTC), a funcţionat ca fo-rum pentru o serie de negocieri asupra scăderii tarifelor. Ultimele sesiuni de negocieri de acest fel, cunoscute ca Întrunirile din Uruguay, au consacrat înfiinţarea OMC-ului, care a început să funcţioneze din anul 1995. De la crearea sa OMC a crescut importanţa acordurilor de comerţ. Aceste acorduri nu mai presupun doar schimbul de bunuri fabricate. Acordurile din zilele noas-tre presupun servicii, investiţii, protecţia drepturilor de proprietate intelectuală, ca patenturile şi drepturile de autor. Cu toate că majoritatea populatiei lumii continuă să trăiască ca cetăţeni ai unei singure naţiuni, ei sunt din punct de vedere cultural, material şi psihologic, mai legaţi ca niciodată de vieţile cetăţenilor din alte naţiuni. Evenimentele distante, de cele mai multe ori au un impact imediat şi semnificativ asupra noastră, depăşind graniţele lumii noastre personale. Bunuri spe-cifice vieţii cotidiene - cum ar fi hainele ce le purtăm, mâncarea ce o consumăm, autovehiculele personale - sunt produse ale globalizării. Globalizarea are efecte pozitive cât şi negative. Printre aspectele negative ale globalizării găsim răspândirea rapidă a bolilor, drogurile ilicite, crimele, terorismul şi imigraţiile necontrolate. Printre beneficiile acesteia ar fi punerea în comun a cunoaşterii, tehnologiei, investitţilor, resurselor şi valorilor etice. Cea mai dramatică dovadă a globalizării este creşterea schimbului şi miscării capitalului (acţiuni, obligaţii, valută şi alte investiţii). Din 1950 şi până în 2001 , volumul exporturilor a cres-cut de 20 de ori , în 2001 schimburile mondiale au crescut la un sfert din totalul bunurilor şi ser-viciilor produse total. La începutul secolului 21 mai mult de 1,5 trilioane de dolari, însemnând: yeni, euro, dolari şi alte valute au fost schimbate zilnic pentru a susţine sectoarele de schimb şi investiţii aflate în expansiune. Volumuri mari de schimburi valutare au fost făcute în urma speculaţiilor investitorilor asupra creşterii sau scăderii unei anumite monede. Majoritatea experţilor explică globalizarea ca efect al dezvoltării comunicaţiilor, transpor-turilor şi tehnologiilor informaţiei. De exemplu, nu numai valutele dar şi acţiunile, obligaţiile şi alte bunuri financiare pot fi schimbate la orice oră şi în orice loc datorită inovaţiilor din comuni-caţii şi procesarea informaţiilor. Un apel telefonic din New York către Londra costa în anul 1930 mai mult de 300 $ (preţurile anului 2000) ceea ce făcea comunicarea foarte scumpă. În compa-raţie, costurile în ziua de azi sunt nesemnificative. Inovaţiile în comunicaţii şi tehnologiile informaţiei au dus la reducerea cu mai bine de 90% a costurilor procesării informaţiei. Folosind, de exemplu, computerul pentru tranzacţiile on-line în locul metodelor tradiţionale, costurile industriale bancare se transformă din dolari în cenţi. În ultima treime a secolului 20, costurile reale ale procesării computerizate au scăzut în medie cu 35% pe an. Cantităţi mari de informaţii pot fi procesate, puse în comun sau stocate pe un disc sau un calculator, costurile fiind în continuă scădere. Oamenii pot fi, din orice loc s-ar afla, în legatură cu angajaţii,clienţii sau familiile lor 24 de ore pe zi, şapte zile pe săptămână sau 24/7 cum se mai spune. Când cineva din SUA sună la o linie de ajutor sau face o progra-mare cu avionul ei ar putea fi conectaţi cu cineva din Mumbay (Bombay), India, care a fost pregătit să vorbească engleza cu accent american. Alţi vorbitori ai limbii engleze din lume rea-lizează returnări de taxe pentru companiile americane, evaluează cereri de asigurare, încearcă


9

să colecteze taxe neplătite prin telefon de la mii de km sau fusuri orare depărtare . Inovaţiile din comunicare pun în legatură instantaneu oamenii din diferite locuri de pe glob. De exemplu, sateliţii de comunicare permit transmiterea televiziunii la nivel global , permi-ţând difuzarea de ştiri despre evenimente îndepărtate cum ar fi războaie, dezastre naţionale, dar şi ştiri sportive sau alte ştiri de “entertaiment”. Internetul, telefonul, faxul permit comunica-rea instantanee. ”Reţeaua globală” (www) şi computerele care stochează vaste cantităţi de da-te permit accesul instantaneu la informaţii mult mai complexe decât ar putea oferi orice bibliote-ca. Dezvoltarea transporturilor sunt de asemenea o componentă a globalizării. Lumea devine mai mică datorită livrărilor “de a doua zi” şi prin intermediul avioanelor cu reacţii. Mai puţin rapi-de,dar mai ieftine,vasele transoceanice transportă eficient şi cu costuri reduse datorită anumi-tor inovaţii, cum ar fi transportul containerizat. Dezvoltarea transporturilor au permis anumitor corporaţii să subcontracteze producători din fabrici străine. De exemplu, de la începutul anilor 2000, în Guadalajara, Mexic, fabrica Flextronic International produce computere de buzunar, TV-uri conectate la reţea, imprimante pentru calculatoare sau chiar monitoare de înaltă performanţă pentru monitorizarea glucozei din sânge, pentru firme din SUA. Costurile reduse de transport au permis firmei Flextronic să transporte aceste produse oriunde în lume, iar Tratatul Nord American de Liber Comerţ a făcut din Mexic o locaţie atractivă pentru Flextronic. Inovaţiile din tehnologiile informaţiei au scăzut de asemenea costurile afacerilor. De exemplu, corporaţia internaţională Cisco Systems este una din companiile cele mai mari din lume din punct de vedere al valorii acţiunilor de piaţă. Totuşi Cisco posedă doar 3 fabrici care fabrică echipamentul folosit pentru intreţinerea internetului. Cisco contractează alte companii din lume pentru restul activităţilor sale . Platformele internaţionale , ca de exemplu, ”reţeaua globală” (www) permit subcontractorilor companiei Cisco să liciteze pentru contracte oferite de aceasta pe pagina sa de web, unde au loc licitaţii şi unde distribuitorii şi clienţii menţin o legatură permanentă. Reducerea costurilor, care au permis unor companii să funcţioneze peste hotare, au per-mis de asemenea producătorilor străini să funcţioneze în ţara acestora. Două treimi din autovehicolele vândute de compania japoneza Toyota Motors în America de Nord sunt constru-ite în America de Nord, majoritatea în Kentucky ca şi în alte 7 state. Michelin, giganta corpora-ţie franceză, produce anvelope în sudul Californiei unde producătorul de autovehicole nemţeşti BMW fabrică maşini pentru piaţa Americii de Nord. Nu numai bunurile, banii şi informaţia se mişcă repede pe distanţe mari, ci şi oamenii o fac. Migraţia, atât cea legală cât şi cea ilegală, este un aspect major al erei globalizării. ”Remittances” (bani trimişi acasă de muncitori din străinătate) au devenit o importantă sursă de venit pentru multe ţări. De exemplu, în cazul ţării El Salvador , aceste sume reprezintă 13% din venitul total al ţării - o sursa mult mai semnificativă decât ajutorul străin, investiţiile sau turismul.

II. POLARITATEA ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Polaritatea în relaţiile internaţionale descrie distribuţia puterii în sistemul internaţional.

Aceasta descrie natura sistemului internaţioanal la o anumită perioadă de timp. Există trei tipuri de sisteme: unipolare, bipolare şi multipolare. Tipul de sistem este în totalitate dependent de distribuţiile puterii şi influenţa statelor în regiuni sau în plan internaţional.

- Unipolaritatea în politica internaţională descrie o distribuţie a puterii în care există un singur stat cu o influenţă culturală, militară şi economică dominantă. Ea este numită şi hegemo-nie sau hiperputere.

- Bipolaritatea în politica internaţională descrie o distribuţie a puterii în care două state împart infuenţa culturală, militară şi economică la nivel internaţional sau regional. De multe ori sferele de influenţă se dezvoltă. De exemplu, în Razboiul Rece majoritatea statelor vestice şi


10

democratice au căzut sub influenţa SUA, în timp ce statele comuniste au căzut sub influenţa URSS. Dupa aceasta, cele două state în mod normal au manevrat pentru a obţine sprijinul zo-nelor nedecise încă.

Se poate afirma că sistemul bipolar se poate extinde la sisteme mult mai mari, ca alianţe sau oraganizaţii fără a fi considerate state-naţiuni, dar păstrând puterea concentrată în cele două grupuri primare.

- Multipolaritatea în politica internaţională descrie o distribuţie a puterii între mai multe state-naţiuni care au o influenţă militară,culturală şi economică aproape egale. Una din marile implicaţii ale unui sistem cu oricare număr de poli, inclusiv sistemul multipolar, este că deciziile internaţionale pot fi făcute din considerente strategice, menite să menţină echilibrul puterii în defavoarea considerentelor ideologice sau istorice. Acordul Europei, o perioadă situată între războaiele napoleoniene şi războiul din Crimeea, este un exemplu de multipolaritate paşnică (puterile europene se adună cu regularitate pentru a dis-cuta problemele interne sau internaţionale). Primul război mondial, al doilea război mondial, Războiul de 30 de ani sunt exemple ale multipolarităţii în timp de razboi.

III. GLOBALIZAREA ŞI LUMEA UNIPOLARĂ-“IMPERIUL AMERICAN” Mediul internaţional contemporan se distinge prin două caracteristici: globalizarea şi unipolaritatea. Globalizarea este în realitate un proces multifaţetat ce presupune transformarea istorică a economiilor, mediilor de trai, politicilor şi chiar a culturii (Mittleman, 2000). Elemente-le sale economice implică creşterea schimburilor, uşurarea fluxurilor internaţionale de capital, răspândirea tehnologiilor şi ideilor, transnationalizarea producţiei, toate acestea conducând la creşterea şi importanţa corporaţiilor multinaţionale. Unipolaritatea vorbeşte despre transformarea sistemului politic internaţional cauzată de colapsul Uniunii Sovietice. Sfârşitul Războiului Rece a făcut ca unica superputere ,SUA, să rămână fără rival, aceasta folosindu-şi puterea în deceniul anului 1990 nu numai pentru a ran-forsa globalizarea economică, dar şi hegemonia economică şi viziunea sa politică asupra lumii. Puterea globală americană - militară, economică, tehnologică, culturală, politică este una din marile realităţi ale zilelor noastre. Niciodată până în zilele noastre nu a existat o singură ţa-ră aşa de puternică şi nerivalizată. SUA a ieşit din Războiul Rece ca unica superputere a lumii, dezvoltându-se mai repede ca Europa şi Japonia în deceniul ce a urmat. Bazele şi forţele na-vale ale SUA circumscriu globul pământesc. Rusia şi China rămân doar puteri regionale, înce-tând a mai oferi provocări ideologice Vestului. Pentru prima dată în vremurile moderne statul cel mai puternic al lumii poate opera pe scena mondială fără frica unor potenţiali rivali care să echilibreze situaţia. Lumea a intrat în era unipolarităţi americane. Efectul net al acestei evoluţii, potrivit lui Stuard Hall (1991) a fost eroziunea culturilor naţi-onale şi înlocuirea acestora cu o cultură globală, de consum. Americanii au promovat o cultură populară, avansată şi susţinută de vârfuri de lance puternice în toate domeniile, atât în lumea industrială cât şi în cea în curs de dezvoltare. Tocmai aceste procese au marginalizat în acelaşi timp sectoare largi ale umanităţii, provocând o reacţie ce promova reântoarcerea la local, ceea ce Hall denumea ca fiind etnicitate. Globalizarea şi unipolaritatea au avut ca efect atât promo-varea schimbării către cosmopolitanism şi în acelasi timp, ca şi efect advers, emergenţa unor identităţi particulare etnice, naţionale şi religioase. Cea mai dramatică confruntare dintre cosmopolitanism şi etniticitate a fost atacul de la 11 septembrie 2001 asupra SUA. Dramaticul atac a remodelat în mod fundamental mediul din SUA şi de pe glob militarizând sistemul internaţional. Din acel moment, SUA a provocat două războaie cu consecinţe semnificante la nivel regional şi internaţional, care la randul lor au ge-nerat contra-reacţii, creând o agendă militaristică în SUA şi în lume. Această agendă s-a instituţionalizat din ce în ce mai mult în ţările industrializate şi ţările în curs de dezvoltare prin legislaţia inspirată de “războiul împotriva terorii” erodând libertăţile civile şi cultura drepturilor umane care începuse să germineze în conştiinţa colectivă.


11

Incursiunea unilaterală a SUA în Irak, refuzul acceptării protocoalelor Kyoto negociate în cadrul UN, inegalităţile economice şi sărăcia rezultată de politica economică, inspirată şi pro-movată prin intermediul Băncii Mondiale şi FMI-ului au grăbit o reacţie din partea unor state europene şi asiatice. Grija crescândă asupra caracterului unipolar al lumii şi lecţiile învăţate în urma unor situaţii umilitoare au determinat Rusia, China , anumite ţări europene sau ţări în curs de dezvoltare să adopte o agendă politică de relaţii externe mult mai eficace. Cu toate că pro-vocarea europeană nu mai are aceeaşi intensitate în ultima perioadă ca urmare a schimbărilor de guvernare din Franţa şi Germania, Rusia şi China au devenit amândouă mult mai coştiente de sine. Ţările în curs de dezvoltare au devenit de asemenea mult mai conştiente de sine în special datorită parteneriatelor transcontinentale, ca IBSA sau Grupul celor 20. Această dorinţă de a schimba, de a controla unilateralismul SUA a primit un puternic im-puls din partea dezvoltării structurale din economia globală. Aceste realizări i-au grăbit pe unii să afirme existenţa unei lumi multi-polare, dar ar fi de bun simţ să recunoaştem că cel puţin pentru viitorul apropiat, SUA rămân polul dominant, prin concentrarea capacităţilor lor militare şi economice. Nu în ultimul rând creşterea conştiinţei de sine, eficacităţii unui număr de ţări şi rata de creştere mărită , prevede posibilitatea unei opoziţii faţă de SUA pe termen scurt şi o lume multi-polară pe termen mediu. Inabilitatea sistemului multilateral de a contracara unilateralismul SUA şi complicitatea instituţiilor financiare internaţionale în restrângerea capacităţii de dezvoltare economică şi sta-tală prin politicile de ajustare structurală, au delegimitizat în ultimii ani sistemul multilteral. Întodeauna aceste instituţii au fost construite şi instituţionalizate pe baza relaţiilor de putere existente la înfiinţarea lor. Totuşi, în momentul de faţă, în lumea aflată în plină transformare structurile lor au devenit anacronice, ceea ce presupune o reformă a acestora. O asemenea structură reformată nu este necesară numai pentru a creşte legitimitatea ci şi pentru a da po-sibilitatea şi puterea de a face faţă noilor provocări ale contextului internaţional contemporan.

IV. CONCLUZII O lume unipolară nu este benefică nici dezvoltării, nici democraţiei. Încurajarea şi sprijinul iniţiativelor care promovează multipolaritatea şi care sporesc puterea şi capacităţile actorilor alternativi, este o necesitate. Acest aspect se poate concretiza în Uniunea Europeană sau alte state europene care vor dezvolta o conştiinţă de sine şi o independenţă mai mare faţă de SUA. Ar putea însemna sprijinul Chinei pentru a deveni o putere mondială semnificativă. Ar putea însemna sprijinul unor iniţiative ca stabilizarea IBSA şi Grupului celor 20, care reprezintă încer-cări de a-şi mări influenţa asupra sistemul internaţional. Toate aceste iniţiative au ca efect pluralizarea puterii în sistemul internaţional şi deci ar trebui să fie puncte de plecare a unei agende politice de relaţii externe progresive.


OVIDIU MIHAI CISMARU Este născut în anul 1972.

În anul 2003 absolvă Colegiul Militar Liceal “Dimitrie Cantemir” . În anul 2006 absolvă cu diplomă de licenţă Academia Fortelor Terestre „Nicolae Balcescu”. În anul 2008 absolvă master: Comunicare si Relatii Publice la Şcoala Na-ţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA) Este cadru militar activ din august 2006. Cunoaşte limbile engleză şi franceză.

12

AMERICA LATINĂ ÎNCEARCĂ SĂ SCAPE DE DEPENDENŢA FATĂ DE STATELE UNITE Sebastian – Constantin TURCU

Pe 2 decembrie 1823, preşedintele Monroe a adoptat ceea ce urma să fie cunoscut ca Doctrina Monroe. Potrivit mesajului pe care preşe-dintele l-a transmis congresului, Statele Unite ale Americii s-au anga-jat să protejeze independenţa republicilor nou formate din America Latină. Preşedintele Monroe a afirmat :„continentele americane [nu trebuie] să fie considerate posibile colonii ale puterilor europene”1. În prezent, America Latină încearcă să renunţe la protecţia Statelor Uni-te, la dependenţa economică faţă de aceasta şi să găsească o cale de dezvoltare proprie. Odată cu venirea la putere a noilor şefi de stat şi cu situaţia în continuă schimbare din America latină, Statele Unite au nevoie de un stat de unde să-şi poată exercita influenţa şi controlul asupra regiunii. Columbia este exemplul contemporan cel mai bun al

influenţei şi protecţiei SUA. Implicarea SUA stârneşte resentimente în America Latină care se polarizează şi se îndreaptă spre o politică de stânga.

Mişcările de stânga şi MERCOSUR Fără îndoială, America Latină se întreaptă spre o politică de stânga. Majoritatea dintre

preşedinţi şi partidele politice par să simpatizeze socialismul. Hugo Chavez a fost preşedintele care a marcat venirea la putere a liderilor şi partidelor de stânga. După alegerea sa în 1998, înca un preşedinte aparţinând unui partid de stânga a fost ales în Brazilia: preşedintele Ignacio Lula de Silva al Partidului Muncitoresc. După Brazilia, a urmat Argentina şi preşedintele Nestor Kirchner, Tabare Vazquez în Uruguay şi Evo Morales în Bolivia2. În luna aprilie a acestui an a fost înregistrată încă o victorie a unui partid de stânga: Fernando Lugo în Paraguray. Cu aceas-tă victorie guvernele de dreapta şi centru se văd izolate şi alienate şi mai mult. După instalarea preşedintelui Lugo pe data de 15 august, singurele guverne de dreapta din America Latină vor fi cele ale El Salvadorului, Mexicului, Columbiei şi posibil al statului Peru3. Se pare că guverne-le de stânga sunt eficiente pentru America Latină. În ultimii 15 ani, această regiune a avut par-te de o mare dezvoltare economică, iar regimurile de stânga nu sunt o ameninţare pentru eco-nomie sau pentru rolul pe care populaţia îl joaca în procesul democratic4.

Ideologia nu este singurul lucru care apropie ţările din America latină. Pentru a pune capăt influenţei economice exercitate de către Statele Unite, Brazilia, Argentina, Uruguay şi Paraguay au fondat MERCOSUR5. MERCOSUR (Piaţa liberă a Conului de sud) este o alianţă economică prin care membrii au parte de liberă mişcare a produselor, un impozit comun, coor-donarea activităţii dintre macroeconomie şi sectorul politic, precum şi prin care se armonizează legislaţia ţărilor membre6. La sfârşitul anului 2005, Venezuela, chiar dacă nu face parte din Co-nul de sud, a fost acceptată în alianţa economică. Preşedinţii de stânga ai Braziliei, Ignacio Lula de Silva, şi cel al Argentinei, Nestor Kirchner, aveau deja legături strânse cu Venezuela şi semnaseră tratate bilaterale privind integrarea energetică. Datorită ideologiei comune şi a rela-


1The Monroe Doctrine în “The Avalon Project,” [bază de date online], disponibil la <http://www.yale.edu/lawweb/avalon/monroe.htm>, accesat 9 august 2008. 2Jorge G. Castaneda, “Latin America’s Left Turn,” în Foreign Affairs, Mai/Iunie 2006. 3MSNBC, “Latin America gets another leftist leader,” [website online], disponibil la <http://www.msnbc.msn.com/id/24244610/>, accesat 8 august 2008. 4Jorge G. Castaneda, “Latin America’s Left Turn,” în Foreign Affairs, Mai/Iunie 2006. 5MERCOSUR – Common Market of the South, [website online], disponibil la <http://ec.europa.eu/external_relations/mercosur/index_en.htm>, accesat 8 August 2008. 6Treaty Establishing a Common Market between the Argentine Republic, the Federal Republic of Brazil, the Repu-blic of Paraguay and the Eastern Republic of Uruguay, [website online], disponibil la <http://www.sice.oas.org/

13

ţiilor economice strânse pe care le aveau, următorul pas firesc era acceptarea Venezuelei în MERCOSUR. Venezuela este cel mai mare producator de petrol şi are a treia cea mai mare economie din America latină. Chiar şi înainte de acceptarea Venezuelei în MERCOSUR, alian-ţa reprezenta mai mult de jumatate din economia continentului, iar piaţa servea mai mult de 230 de milioane de consumatori7.

Pentru a scade influenţa Americii de Nord în această regiune, MERCOSUR s-a aliniat la pieţe economice, altele decât NAFTA (North American Free Trade Agreement). În acest sens MERCOSUR şi-a întărit legăturile cu Uniunea Europeană (UE). În anul 1995 MERCOSUR şi UE au semnat un angajament de cooperare intraregională care a fost ratificat în 1999. Acest document constituie baza pentru dialog politic între cele două părţi, dialog care are loc în mod regulat între reprezentanţii celor două părţi. Relaţia dintre Uniunea Europeană şi MERCOSUR a făcut progrese în anul 2000, când negocierile au fost deschise pentru Angajamentul de Aso-ciere (Association Agreement). Acest nou angajament de cooperare este bazat pe 3 aspecte: dialog politic, cooperare şi o zonă de comerţ liberă. UE oferă sprijin pentru MERCOSUR. În luna august a anului 2007, UE s-a angajat să plătească MERCOSUR 50 de miliarde de euro pentru a îmbunătăţi următoarele segmente: instituţiile MERCOSUR; implementarea Angaja-mentului de Asociere şi participarea populatiei la procesul de integrare MERCOSUR. Uniunea Europeana conferă cel mai mare ajutor pentru MERCOSUR8. America Latină a apelat la Uniu-nea Europeană pentru înţelegeri economice pentru a diminua influenţa pe care Statele Unite o au în regiune. Dintr-un punct de vedere istoric acesta este cel mai bun şi evident exemplu de polarizare, alta decât spre Statele Unite.

Gran Colombia La începutul secolului al XIX-lea, Spania pierdea controlul coloniilor din America Latină

şi republicile noi îşi câştigau independenţa. Simon Bolivar a convenit un congres în 1821 şi a format în mod oficial republica Gran Colombia. Iniţial, Gran Colombia era formată din Colum-bia, Venezuela şi Panama. Ecuatorul a fost inclus în Gran Colombia în 1822. Opt ani mai târ-ziu, interesele cotradictorii şi gelozia regională a făcut ca Gran Colombia să se destrame, iar Venezuela şi Ecuatorul au obţinut independenţa9.

Resentimentul dintre Venezuela, Columbia şi Ecuator a putut fi văzut la începutul aces-tui an. Alvaro Uribe, preşedintele Columbiei, conduce un stat al cărui guvern este printre puţi-nele din această regiune care înclină spre dreapta şi, în acelaşi timp, este sprijinit de către SUA. Guvernul Columbiei a conceput un program de 7,5 miliarde de dolari pentru a promova menţinerea păcii, a combate traficul de narcotice, a reînvia economia statului şi a întări demo-craţia. Statele Unite au recunoscut că statul Columbian încearcă să străbată aceeaşi cărare ideologică şi s-au angajat să ajute cu resurse. Administraţia de la Washington a ridicat ajutorul pentru Columbia de la 330 milioane de dolari la 1,3 miliarde. Programul de asistenţă al SUA are cinci puncte: sprijin pentru drepturile omului şi reformă judiciară; expansiunea operaţiunilor împotriva narcoticelor în sudul Columbiei; dezvoltare economică alternativă; sporire a interdicţi-ei şi ajutor pentru poliţia naţională a Columbiei10.

Statele Unite folosesc Columbia ca rampă de lansare de unde pot să controleze şi să influenţeze politica regională. Este important să se evalueze efectele şi eficienţa Planului Co-lumbia. De la conceperea şi finanţarea de catre SUA, Planul Columbia a eşuat să adreseze


7Paulo Prada, “South American Trade Block Moves to Admit Venezuela,” în The New York Times, 8 decembrie 2005. 8MERCOSUR – Common Market of the South, [website online], disponibil la <http://ec.europa.eu/external_relations/mercosur/index_en.htm>, accesat 8 August 2008. 9Gran Colombia, [website online], disponibil la <http://countrystudies.us/colombia/13.htm>, accesat la 8 august 2008. 10Plan Colombia, [database online], disponibil la <http://www.state.gov/p/wha/rls/fs/2001/1042.htm>, accesat 8 august 2008.

14

problemele considerate importante de către administraţia de la Washington. Drepturile omului continuă să fie încălcate foarte des în Columbia. În ciuda sprijinului financiar, Columbia are cele mai multe omucideri din întreaga lume (aproximativ 78 omucideri / 100.000 locuitori)11. Trei oa-meni au murit în fiecare oră în 199912, iar potrivit statisticilor Organizatiei Naţiunilor Unite Co-lumbia se află în plin război civil.

Pe de altă parte, procesul de expansiune al operaţiunilor împotriva traficanţilor de dro-guri în Columbia de sud, este foarte dubios. Acţiunile de capturare a narcoticelor sunt ineficien-te. Guvernul Columbian, sprijinit de către cel al SUA foloseşte operaţiuni de fumigare pentru a eradica culturile ilicite. Cele mai multe culturi de coca sunt în junglă şi Columbia foloseşte avioane pentru a împrăştia pesticide sub formă de fum şi a distruge culturile. A fost dovedit că fumul folosit este eficient doar împotriva marijuanei şi nu împotriva frunzei de coca13, iar Colum-bia este unul dintre cei mai mari exportatori de cocaină şi nu marijuana.

Următorul punct adresat de către SUA este dezvoltarea economică alternativă. Prin acest program se oferă ajutor financiar fermierilor care produc coca sau mac (folosit la produ-cerea opiului)14. Intenţia programului este de a-i determina să renunţe la culturile ilicite şi să treacă la culturi legale. Problema fermierilor nu este aşa de mare ca problema controlului terito-rial. Zona rurală a Columbiei este controlată de gherile (vezi harta). Este foarte dificil, dacă nu chiar imposibil ca un stat să aibă parte de dezvoltare economică când nu controlează zona ru-rală. Oraşele Columbiei sunt oaze de guvernare, într-o mare controlată de grupări paramilitare. Pentru a avea o economie înfloritoare este imperativ ca bunurile să se transporte şi să se livre-ze acolo unde este cererea. Columbia poate face acest lucru în siguranţă doar cu ajutorul avioanelor. Partea rurală este periculoasă şi multe răpiri au loc în această parte a ţării. Mai mult decât atât, Columbia nu are parte de investitori străini. Motivul este cât se poate de simplu: in-teresele SUA sunt bazate pe cărbuni şi petrol (energie), iar spaţiul nesigur nu este atractiv pen-tru investitori15. Legat de aceeaşi problemă, la începutul lunii aprilie a acestui an, congresul SUA a renunţat la Înţelegerea pentru Comerţ Liber (Free Trade Agreement) pe care o avea cu Columbia16, lăsând statul latino-american lipsit de ajutor economic şi separat de vecinii săi da-torită ideologiei guvernamentale de dreapta.

Al patrulea punct al ajutorului condiţionat oferit de SUA a fost escalarea interdicţiei pen-tru a stopa traficul de droguri. Această interdicţie presupune modernizarea tehnicii militare pen-tru a intercepta transporturile de droguri. E posibil ca datorită modernizării tehnicii, să fi fost in-terceptate mai multe transporturi de droguri, dar oferta la ţărmurile SUA este aceeaşi. Lupta împortiva ofertei de droguri este o posibilă premisă greşită. Chiar dacă SUA ar reuşi să eradicheze toate culturile de coca, marijuana şi mac din Columbia, oferta de droguri va veni din partea altui stat sau regiuni pentru a adresa cererea de pe teritoriul statului american.

Ultima parte a planului Columbia are în vedere acordarea de asistenţă pentru Poliţia Naţională a Columbiei. Cea mai semnificativă parte a ajutorului a venit sub formă de elicoptere (2 Blackhawk şi 12 Huey). A oferi statului Columbian elicoptere este probabil cea mai bună so-luţie pentru lupta împotriva drogurilor. Din cauza nesiguranţei zonei rurale şi a junglei elicopte-rele ajută poliţia să protejeze legea.

Fuerzas Armadas Revolucionarias de Colombia (FARC)


11Jeremy McDermott, “Colombia murder rate soars,” în BBC News, 24 aprilie 2003. 12“Colombia murder rate soars,” în BBC News, [website online], disponibil la < http://news.bbc.co.uk/1/hi/world/americas/583197.stm>, accesat 8 August 2008. 13Peter H Smith, Talons of the eagle, Oxford University Press, November 2007. 14Plan Colombia, [database online], disponibil la <http://www.state.gov/p/wha/rls/fs/2001/1042.htm>, accesat 8 august 2008. 15Michael Walker, “Oil and US Policy Towards Colombia,” în Colombia Journal, 7 Ianuarie 2008. 16John Boehner, Minority Leader, discurs la US House, 10 aprilie 2008, difuzat de C-SPAN.

15

Forţele Armate Revoluţionare ale Columbiei este o grupare paramilitară de stânga care pe lângă traficul cu droguri luptă de 40 de ani să răstoarne guvernul ţării. FARC-ul este clasifi-cată de către comunitatea internaţională drept o organizaţie teroristă. Conform politicii adoptate de către SUA după tragedia de la 11 septembrie 2001 gruparea este o ţintă legitimă precum şi orice guvern sau ţară care îi găzduieşte sau protejează.

Prima regulă a reacţiei SUA la terorism îl costituie dreptul naţiunilor de a răspunde ata-curilor teroriste în orice maniera doresc – inclusiv prin uz de forţă nediscriminatorie. Nu este necesar război preemptiv; este vorba de război preventiv şi atâta timp cât un stat se simte ameninţat de către o grupare teroristă de pe teritoriul altui stat, are dreptul să răspundă prin a ataca statul gazdă. A doua regulă este o continuare a celei dintâi. Conform regulei precedente acţiunile preventive sunt îndreptăţite. Atâta timp cât un stat se simte ameninţat de către o gru-pare teroristă, atât uzul de forţă nediscriminatorie cât şi acţiunile preventive sunt îndreptăţite. A treia regulă prevede că nu este necesară respectarea convenţiilor şi tratatelor internaţionale atâta timp cât o naţiune luptă împotriva terorismului. Această regulă anulează toate convenţiile, legile şi tratatele internaţionale şi riscă să facă mapamondul un loc unde cel mai puternic su-pravieţuieşte.A patra regulă a politicii externe a SUA prevede că alianţe ar putea (şi vor) fi for-mate în jurul unei singure probleme – răspunsul la atacurile teroriste de la 11 septembrie şi do-rinţa de a se alătura campaniei antiteroriste17. Aceste patru principii împart lumea în două tabe-re separate: naţiunile dornice să lupte împotriva terorismului şi cele care nu doresc să se ames-tece.

Pe data de 1 martie 2008 Columbia a lansat un atac la o distanţă de o milă în teritoriul ecuatorian pentru a-l ucide pe Raul Reyes, al doilea lider al grupării FARC. Raidul a pus Vene-zuela, Ecuadorul şi Columbia într-o situaţie foarte delicată cu risc ridicat de izbucnire a unui război. Atât Ecuatorul cât şi Venezuela şi-au masat armata pe graniţa cu Columbia şi au criticat intens incursiunea. Raidul împotriva FARC-ului a fost probabil sprijinit de către SUA chiar dacă ulterior Washingtion-ul a negat orice fel de complicitate. Atât preşedintele Correa al Ecuatorului cât şi Chavez al Venezuelei au condamnat atacul. Preşedintele Correa a afirmat că raidul a fost un „masacru”, în timp ce Chavez a declarat că acţiunea a fost o „crimă laşă,””premeditată în mod rece”. Din cauza aceluiaşi incident, Ecuatorul a rupt orice fel de relaţie diplomatică cu Co-lumbia. Preşedintele Correa şi-a chemat acasă ambasadorul din Bogota, şi l-a expulzat pe am-basadorul Columbian înapoi în ţara sa18. Guvernul Columbiei a afirmat că armata sa desfăşura o acţiune în apropiere de graniţă când au fost atacaţi din Ecuator, la care armata a reacţionat în legitimă apărare. Referitor la aceeaşi incursiune, preşedintele Ecuatorului a afirmat că rebelii au fost executaţi deoarece cadavrele lor purtau numai lenjerie intimă în momentul în care au fost găsite, ceea ce denotă faptul că dormeau în timpul când s-a produs atacul19.

Pe data de 26 martie, la mai mult de 3 săptămâni de la data raidului, guvernul Columbi-ei a afirmat că au găsit aproape 30 de kg de uraniu în tabăra FARC pe care au atacat-o20. Chi-ar dacă uraniul nu a fost de calitatea necesară pentru a confecţiona o armă nucleară, descope-rirea a fost un motiv destul de bun pentru o acţiune preventivă sau o acţiune contrateroristă. Raidul a fost legitim, cel putin din punct de vedere al regulilor adoptate de SUA. În timp ce Co-lumbia afirmă că trupele FARC au acces la uraniu, oamenii de ştiinţă afirmă că tranzacţia este cât se poate de dubioasă. Uraniul obişnuit nu este o alegere bună pentru confecţionarea unei „bombe murdare” şi nu valorează aproape nimic. În loc de mai mult de 2 milioane de dolari pe kilogram la cât fusese evaluat, uraniul găsit costă în jur de 200 de dolari pe kilogram21.


17Peter H Smith, Talons of the eagle, Oxford University Press, November 2007. 18“Ecuador: Colombian raid prevented release of captives,” [articol online], disponibil la < http://www.cnn.com/2008/WORLD/americas/03/03/ecuador.colombia/index.html>, accesat 8 august 2008. 19http://www.csmonitor.com/2008/0303/p04s02-woam.html 20Ray Walser, “The FARC files, Colombia and International Terrorism,” în The Herritage Foundation, 28 martie 2008. 21“FARC’s Uranium likely a scam,” în The Washington Times, 19 martie 2008.

16

Concluzie Statele Unite pierd influenţa pe care o au în America Latină. America Latină nu mai este „curtea” SUA şi începe să aibă o identitate proprie şi să acţioneze în mod independent. Această regiune a lumii va deveni din ce în ce mai polarizată îm-potriva dominaţiei SUA şi va încerca să promoveze hegemoni regionali. Columbia a rămas izolată între Venezuela şi Ecua-dor, iar o dată cu încetarea Întelegerii pentru Comerţ Liber (Free Trade Agree-ment), dezbracată de ajutor economic şi investitori. Influenţa SUA în zonă stârneşte resentiment şi îi va determina pe liderii latino-americani de stânga să formeze alianţe economice şi militare, să le dezvolte pe cele deja existente şi să caute parteneri în afara continentului Nord American.


Hartă disponibila la < http://mondediplo.com/maps/IMG/arton2021.jpg>, accesată 8 august 2008.

SEBASTIAN CONSTANTIN TURCU Este născut în anul 1984. În anul 2003 absolvă Colegiul Militar Liceal “Ştefan cel Mare” Câmpu-lung Moldovenesc. În perioada 2003-2004 urmează cursurile Academiei Forţelor Terestre “Nicolae Bălcescu” Sibiu, specialitatea Administraţie publică. Între 2004-2008 urmează Academia Militară West Point - SUA, cu speciali-tatea America Latină, a doua specializare fiind ingineria mediului. Cunoaşte foarte bine limbile engleză şi spaniolă, la nivel începător

franceza şi italiana. Are foarte bune cunoştinţe operare calculator şi căutare academică pe Internet. Foarte bună pregătire fizică generală şi aplicată la diferite sporturi, obţinând numeroase medalii de aur şi argint la concursuri cu specific militar, în ţară şi străinătate.

17

RESURSELE ENERGETICE MONDIALE ŞI GEOPOLITICA Tudor BLANDU

A scruta viitorul înseamnă a căuta rǎspuns la nişte întrebǎri actuale încǎ de pe acum.Extinderea la scarǎ globalǎ a revoluţiei industriale în a doua jumǎtate a secolului XIX a impus şi acutizarea cursei înarmărilor, declaşată din necesitatea asigurǎrii resurselor energetice care sǎ susţinǎ noul tip de industrie. Astfel atât primul cât şi cu atât mai mult cel de al doilea război mondial s-au distins prin cursa pentru asigurarea resurselor energetice, de aici rezultând şi importante răsturnări geopolitice .

Pe mǎsurǎ ce rǎzboiul rece devenea o evidenţǎ, s-a impus în contex-tul controlǎrii sub pretext ideologic, necesitatea ca Marile Puteri ale momen-tului să-şi asigure nu doar controlul asupra unor zone în care se aflǎ state

deţinǎtore de resurse petroliere importante dar mai ales rutele de transport necesare trasportului acestuia.Tot acum se înregistrează mai multe şocuri petroliere generate în principal de crizele politice ale Orientului Mijlociu.

Impunerea SUA ca singura hiperputere la finalul Rǎzboiului Rece nu i-a adus şi automat, siguranţa în domeniul controlǎrii resurselor energetice, cel de al doilea Rǎzboi din Golf al cǎrui motiv primordial l-a constituit deţinerea de cǎtre SUA a resurselor petroliere irakiene, evidentiind din plin acest lucru. Rusia deţinătoare a unui important potenţial energetic şi-a per-mis să-şi relanseze politica externǎ, impunǎndu-şi punctul de vedere cu prilejul unor reuniuni internaţionale de amploare cum a fost de pildǎ recentul încheiat Summit NATO de la Bucureşti. Referindu-ne la epoca contemporanǎ,vom analiza atât situaţia actualǎ a resurselor ener-getice în lume la nivelul marilor exportatori, al marilor consumatori, cât şi principalele evoluţii preconizate a se derula în viitorul nu prea îndepǎrtat. Nu va fi trecut cu vederea nici rolul Ro-mâniei în tot acest proces.

Importanţa petrolului ca principală resursǎ energeticǎ nu este datǎ doar de utilizarea sa pe scarǎ largǎ ci şi de faptul cǎ este cel mai comercializat produs la nivel mondial cǎpǎtând şi o importanţǎ strategicǎ1. Fǎrǎ doar şi poate cǎ un asemenea statut influenţezǎ într-o masurǎ semnificativǎ şi deciziile liderilor lumii,politicul trebuind sǎ aibǎ o grijǎ deosebitǎ vis-a vis de influenţa beneficǎ sau maleficǎ a efectelor economice2.

Crize economico-energetice au mai existat şi vor mai exista, contracararea acestora impunând într-un fel agenda economicǎ şi politicǎ a lumii3. Situaţia aceasta se repercuteazǎ nu doar asupra preţului petrolului dar şi asupra preţului celorlalte produse economice ,lovind în plin cele mai sărace ţări ale lumii,motiv pentru care liderii a 7 state africane au propus G8 la reuniunea din iulie 2008 din Japonia sǎ dubleze ajutorul acordat anual Africii în raport cu nivelul din 2004, de 25 de miliarde $.4

Creşterea dramaticǎ a preţului petrolului din ultimii ani, în special dupǎ 2003 a avut importante influenţe în plan geopolitic. Rusia a ieşit din marasmul economic şi şi-a relansat propria politicǎ externǎ utilizând veniturile suplimentare obţinute din petrol şi gaze. China creşte economic şi pǎtrunde în Africa în forţǎ. Proiectele de punere în exploatare a zǎcǎmintelor de hidrocarburi din Marea Chinei de Sud vor adânci, poate , disputele cu Taiwanul sau Japonia5, legǎtura dintre geopolitica regiunii şi activitǎţile economice fiind indisolubilǎ, mai ales pentru nişte state care nu depind de resurse energetice proprii.


1Enciclopedie de istorie Universalǎ,.De Agostini,Editura All Educaţional,Bucureşti,2003,p.1015. 2Acad.Mircea Maliţa, Kissinger în Cadran Politic,An VI,Nr.54,martie 2008, p.67. 3Vlatko Mileta,Les exportateurs de petrole în Revue de politique,Belgrade,No.748,1,VI,1981 apud Eugen Preda,Miza petrolului în vâltoarea rǎzboiului,Ed.Militarǎ,Bucureşti ,1983. 4Elena Stǎnescu,Liderii lumii vorbesc despre petrol şi hranǎ, în Adevǎrul,Marţi ,8 iulie 2008,p.48. 5Dragoş Tǎbǎran, Petrolul :semnele crizei? ,p.29 în Cadran Politic,Anul VI, nr.57-58, iunie-iulie 2008

18

Relaţia dintre importatori şi exportatori se circumscrie raporturilor dintre diferitele arii geopolitice şi economice,în acastǎ ecuaţie intrând nu doar statele lumii ci şi marile companii internaţionale sau organizatii ce reunesc aceste state. Totuşi vorbind despre state , unele dintre acestea îşi articuleazǎ politica externǎ pe relaţia cu utilizatorii.

Dominaţia de necontestat din anii ’20-’60 a marilor companii internaţionale (cele ,,şapte surori ‘’) :Texaco, Gulf, Standard Oil of New Jersey, Soconi Mobil Oil, Standard Oil Co. of California-companii americane; British Petroleum-Marea Britanie şi Royal Dutch Shell- companie anglo-olandezǎ-este întreruptǎ de constituirea O.P.E.C. în 1960. Ca o consecinţǎ , statele arabe au început să impunǎ ţǎrilor occidentale, care concesionaserǎ extracţia ţiteiului, creşteri considerabile de preţuri şi limitǎri precise6.

Energiile marine nu prezintă prea mare interes, uzinele mareomotrice din anii ’60 din Franţa şi Rusia fiind încǎ în fazǎ experimentalǎ.Energiile ,,fosile’’- acele resurse ce nu se mai reînoiesc : huila şi hidrocarburile sunt intens căutate deci epuizabile, cu toate cǎ aceastǎ creştere a valorii lor face previzibilǎ prospectarea acestora nu doar la nivelul platformei continentale ci şi în profunzime dar tot spre platforma continentalǎ7, toate aceste necesitând cheltuieli substantiale, exploatarea lor fiind uneori nerentabilǎ. Pentru Europa occidentală ,a perioadei Războiului Rece, organizată economic în C.E.C.O.(Comunitatea Europeanǎ a Cǎrbunelui şi Oţelului) ,cărbunele devenea mai puţin important în competiţia mondială pentru energie decât petrolul,gazele naturale şi energia atomică8.

Ca urmare a crizelor energetice din anii ‘70 şi mai ales de la încputul anilor ’80 (1973,1978-1981),incluzând războiul de Yom Kippur şi revoluţia iraniană,preţul barilului de petrol va creşte de la 13 $ până la 35 $, determinând o reorientare spre sursele alternative de energie: cărbune, centrale energetice nucleare şi gaze naturale. Totusi un lucru era clar, petrolul devenea un instrument de presiune politică, eventualele lui creşteri de preţ producând dezechilibre importante în balanţa de plăţi a ţărilor importatoare, majoritatea state susţinătoare ale Israelului9.

Măsurile guvernamentale adoptate atunci au vizat fie creşterea cheltuielilor de achiziţie a petrolului, fie reducerea importurilor petroliere şi a activităţilor industriale dependente. Pe fondul regresului economic înregistrat de CEE, regres manifestat prin conflicte vamale, instabilitate monetară şi creşterea ratei şomajului, Franţa refuză să accepte o întelegere încheiată între partenerii europeni şi Statele Unite pentru împărţirea petrolului în cazul unei crize cum a fost cea din 1973 când sporind preţul petrolului îl facuse greu de obtinut10.

Statele Unite au învătat o lecţie demnă de ţinut minte în viitor; este mai bine când deţinând monopolul exploatării resurselor petroliere în cât mai multe locuri , vei fixa tu preţul, iar în eventuallitatea împuţinării resurselor controlate de tine vei mai dispune totuşi de un capital financiar ce va fi investit în surse alternative de energie. Agenţia Internaţională de Energie apreciază că numai cu unele investitii substanţiale în noile capacitaţi resursele totale de energie vor fi suficiente pentru a acoperi cererea globală11.

Totuşi în cursul anilor ’80 Europa avea să răsufle uşurată datorită scăderii preţului la produsele petroliere provenite din Marea Nordului,unde s-au hotărât să investească mai mulţi oameni de afaceri britanici, deşi această reducere a impozitelor asupra produselor petroliere nu


6Enciclopedie de istorie Universalǎ…p.1015. 7Resursele oceanului mondial ameninţate în Atlas-Le Monde Diplomatique,pp.18-19. 8Peter Calvocoressi, Europa de la Bismark la Gorbaciov,Ed.Polirom,Iasi ,2003, p.178. 9Enciclopedie de istorie Universalǎ, p.1015. 10Peter Calvocoressi,op.cit. 11Lumea în 2020.O schiţă a viitorului global prezentată de consiliul Naţional de Informatii a SUA, Ed.Cartier,bucuresti,p.79.

19

aducea beneficii pe termen lung12. Astfel,neaderarea Norvegiei la C.E.E. , s-a petrecut datorită convingerii că resursle petroliere sunt nerelevante în ansamblu, o reprofilare pe scară largă a economiei naţionale înspre acest sector ar distruge, în opinia norvegienilor economia micului pescar13.

Orientul Mijlociu zona de importanţă geostrategică deosebită pentru orice mare putere, dublată valoric şi de importantele sale resurse petrolifere, a fost privit, imediat după primul război mondial, de către europeni în primul rând drept centru de profit.

Acestia erau prezenţi în regiune încă dinaintea primei conflagraţii, însă francezii şi englezii au venit în calitate de puteri coloniale în fostele teritorii otomane: Siria, Irak, Palestina şi Transiordania, în calitate de teritorii sub mandat. Sigur, britanicii si-au luat cea mai mare parte din aceste teritorii, bogate în resuse energetice. Pentru Churchil, pe atunci lord amiral această regiune cuprindea o arie mai vastă, el fiind membru in guvernul ce iniţiase prima campanie britanică ce s-a ocupat de exploatarea petrolului iranian-un pas la fel de important ca şi cel prin care în perioda în care s-au înlocuit vapoarele cu aburi cu cele cu combustibil petrolier , el înscriindu-se în lista primilor iniţiaţi în politica petrolului14.

O dată cu sfârşitul celui de al doilea război mondial, britanicii, la rândul lor vor pierde preponderenţa economică în regiune după ce veniseră pe urmele germanilor prezenţi încă de la sfărşitul secolului XIX într-o regiune aflată în centrul preocupărilor pangermanismului şî încadrând un spaţiu geopolitic vast, petru expansiunea economică germană - Axa Berlin-Bagdad15. Deşi Statele Unite invadaseră spaţiile economice rezervate de britanici, precum şi câmpurile petroliere iraniene, CEE a căutat în anii ‘60 să-şi sincronizeze politicile externe în relaţia cu Orientul Mijlociu, al cărui petrol era extrem de important pentru toţi . Această regiune care a combinat vreme de secole ispitele datorate misterului cu tentaţiile bogătiei, exigenţele contemporane erau accentuate de importanţa crucială a petrolului într-o perioadă situată în epoca cărbunelui şi cea a energiei nucleare16, cea din urmă utilizată însă pe scară mai redusă, mai puţin rentabilă şi oricum mai costisitoare.

Prezenţa tot mai profundă a Statelor Unite în regiune, precum şi cele două războaie cu Irakul , au impus una din priorităţile geostrategice ale americanilor în Orientul Mijlociu- asigurarea securităţii transportului petrolului17. În acest sens, necesitatea declanşării ostilităţilor în timpul Primului Războiului din Golf , era dictată de protejarea statelor aliate SUA şi detinătoare de mari resurse petroliere,Emiratele Arabe Unite, şi Arabia Saudită18, nemaipomenind de Kuweit, direct afectat de intervenţia irakiană din anii ’90.

Departe de a fi pacificată pe deplin, ba din contră, în această zonă încadrată între state-pivot19, mai există state, precum Iranul, dornice de a deţine hegemonia politico-militară şi economică a Orientului de Mijloc. Deşi se arată sfidător la adresa Occidentului în spcial la adresa Statelor Unite, provocând îngrijorare prin repetatele sale manevre militare si iritând puternic Israelul prin declaraţiile sale amenintătoare20, Iranul rămăne un actor imortant în regiune atât din punct de vedere al stabilităţii cât şi în ceea ce priveşte rolul său de principal furnizor petrolier pentru statele Uniunii Europene.

Deşi exploatarea resurselor petroliere iraniene impune un cost intern crescut, şi este


12Peter Calvocoressi op. cit., pp,169-171. 13ibidem, p.180. 14Peter Calvocoressi, Rupeţi rândurile! Al doilea război mondial şi configurarea Europei postbelice, Ed.Polirom,Iasi ,2001 ,p.83. 15Paul Dobrescu, Geopolitica, Editura comunicare.ro,Bucureşti 2003, p.81. 16Peter Calvocoressi, Europa...,p. 182. 17SUA şi dilemele de securitate ale Orientului Mijlociu în Cadran Politic,Anul VI, nr.57-58, iunie-iulie 2008,p.26. 18Zbigniew Brzezinski, Why to Fight-And why not to. in Newesweek, August,27,1990, p.27. 19Paul Dobrescu, op.cit. p.342 20Viorica Marin, Iranul sfidează Occidentul, în Adevărul,Vineri 11 iulie 2008, p.9.

20

făcută cu o tehnologie învechită, Iranul deţine totuşi locul trei din punct de vedere al rezervelor petroliere21. Acest stat dovedeşte deasemenea o extrem de abilă folosire a petrolului ca armă în politica sa internaţională, în contextul în care Statele Unite vor să împiedice cu orice preţ eforturile Iranului de a produce arme nucleare ,sprijinind în acest sens negocierile Marii Britanii, Frantei şi Germaniei cu guvernul iranian pentru ca acesta să renunţe la programul de îmbogăţire a uraniului în scopuri militare, în schimbul stimulentelor comerciale europene. În septembrie 2004, Ahmadinejad ,preşedintele Iranului susţinea în mod categoric de la tribuna O.N.U., dreptul acestui stat de folosire paşnică a energiei nucleare. Dacă Consiliul de Securitate s-ar pronunţa pentru sancţiuni atunci potrivit presei occidentale Iranul ar refuza livrările de petrol către acestea, provocând grave derapaje economice şi o creştere alarmantă a petrolului pe piaţa europeană22.

În peisajul energetic al planetei energia nucleară joacă un rol modest, iar problemele ridicate de problema deşeurilor nu întrevăd o creştere a importanţei acestui tip de energie. În viitor unele state chiar vor abandona această sursă de energie datorită riscurilor şi cheltuielilor ridicate la care se expun23.

Deşi din punct de vedere al politicii externe statul iranian se află în relaţii dificile cu Occidentul, totuşi acesta caută susţinerea cât mai multor state ale lumii. Astfel îşi lărgeşte cercul relaţiilor internationale cu state din Africa şi din America de Sud, în slujba întreţinerii acestora punând desigur resursele sale petroliere. Interesul Iranului în Africa este dictat de găsirea a cât mai multor adepţi pentru susţinerea programului său nuclear. În Senegal preşedintele acestei tări a anunţat în urma întrevederii cu liderul iranian că acest stat asiatic urmează să construiască o rafinărie, un combinat chimic şi o unitate de asamblare de maşini în valoare de 80 de milione de $. Statul Zimbabwe al preşedintelui Mugabe izolat de comunitatea internatională datorită regimului de dictatură, este ajutat în schimb de Teheran prin contribuţia la resuscitarea rafinăriei din Zimbabwe şi a politicii sale agricole, în trecut înfloritoare. De asemenea întreţine relaţii cu Africa de sud şi Uganda folosind tot această politică a petrolului24.

În Venezuela în timp ce Chavez trecea la nationalizarea companiilor petroliere occidentale, firma petrolieră PDVSA anunţa lansarea unui proiect comun iraniano-venezuelean în domeniul producţiei de petrol în valoare de 4 miliarde de $.

Astfel Iranul urmăreşte o strategie de tip Soft power25. Statele Unite , şi-au pierdut influenţa în acest stat o dată cu naţionalizarea industriei petroliere, care constituia până în acel moment sursa principală de pe continentul sud american26.

Venezuela , alături de Nigeria şi Mexic, ţări exportatoare de petrol, au fost grav afectate în anii ’80 când băncile occidentale au reuşit să absoarbă surplusul de petrol de la majoritatea ţărilor OPEC şi cu ajutorul schimbului neechivalent favorabil exportului de echipament industrial şi al ratei bancare înalte fixate de SUA, să transforme aceste ţări în debitori cu datorii înfiorătoare27. Situaţia geopolitică a acestui stat sud-american era destul de dificilă, înainte de naţionalizare şi pe plan politic intern, scăderea veniturilor rezultate din petrol ducând la lansarea în planuri de exploatare a resurselor petroliere din Marea Caraibilor, abandonate ulterior datorită situaţiei geopolitice dificile şi pe plan extern , cu Columbia28. Ce-i drept tensiunile la graniţa cu Columbia continuă şi astăzi, grupurile de insurgenţi columbienii


21Dragoş Tǎbǎran , op. cit. p. 29. 22Silviu Brucan, Secolul XXI.Viitorul Uniunii Europene.Războaiele secolului XXI, Editura Polirom,Iaşi, 2005,p.139. 23Energia nucleară între scop civil şi militar, în Atlas-Le Monde Diplomatique,pp.20-21. 24Virginia Mircea,Ambiţia de putere globală a Iranului, în Cadran Politic,Anul V,Nr.55,aprilie 2008, p.22. 25ibidem. 26Dragoş Tǎbǎran , op. cit. p. 29. 27Silviu Brucan, op. cit. ,p. 135. 28Aymeric Chauprade,François Thual, Dicţionar de geopoliticǎ, Grupul editorial Corint,Bucureşti,2003, p.260-261.

21

provocând dispute la graniţa dintre cele două state29.

Acest nou val al naţionalismului petrolier a ajuns şi în Ecuador,unde Occidental Petroleum a fost expropriat, precum şi în Peru şi în Bolivia, unde naţionalizarea resurselor de gaz a fost adoptată fără dificultăţi, de către companiile străine , dintre care cea mai importantă era cea Braziliană Pertobras30.

Alte state asiatice, precum China şi India, datorită lipsei de resurse energetice, vor trebui să asigure accesul continuu furnizorilor externi. Această necesitate constituie un factor major în modelarea politicilor externe a acestor state, a politicilor de apărare şi în sensul creşterii puterii navale. De asemenea, pentru a menţine a rată stabilă a creşterii puterii lor economice se preconizează că acestea trebuie să-şi sporească consumul energetic cu 150% pentru China şi cu dublul consumului actual pentru India, stat care înregistreză un ritm mai accelerat al creşterii economice decât China31. Acest lucru a afectat fără doar şi poate cererea mondială de energie şi a avut un impact substanţial asupra relaţiilor geopolitice, cu alte state ale lumii32.

Influenţa geoeconomică şi politică a Chinei se face simţită şi mai mult în cadrul Organizaţiei Mondiale de la Shanghai( din care mai face parte Rusia, China, Kazahstan, Kârghistan,Tadjikistan şi Uzbekistan ;India, Pakistan , Iran şi Mongolia având statut atât de observatori cât şi de viitori membri) care se constituie într-o alternativă la extinderea U.E. şi N.A.T.O., contracarând interesele americane din Asia33, prin aplicarea unei politici de îngrădire. Pătrundera Chinei în Asia centrală este justificată de cererea sa mare de energie, integrarea regională fiind o soluţie şi pentru statele din regiune cu rol de tampon între Rusia şi China34, descentrarea acestora putându-se face doar astfel. În luna august a anului 2005 o importantă companie chineză a achiziţionat Petro-Kazahstan contra sumei de 4,2 miliarde de $. Această prezenţă tot mai accentuată a Chinei pe plan economic mondial a contribuit la mărirea potenţialului global de creştere economică, la ţinerea sub control a inflaţiei şi la declanşarea de schimbări de poziţie în domeniul muncii, al bunurilor şi acţiunilor35.

Pentru a-şi face recunoscut şi simţit acest statut de mare putere economică China şi-a extins aria de interes mai departe de continentul asiatic, pătrunzând pe piaţa petrolieră şi de pe alte continente ca Africa sau America de sud. Datorită acestei prezenţe chineze pe continentul negru ţările exportatoare au de profitat. Astfel datorită Chinei, Sudanul poate să exporte petrol iar economia sudaneză, deşi afectată de războiul civil, progresează îmbucurător. De asemenea, din acest motiv China este interesată să susţină conflictul civil sudanez, menţinând un risc politic ridicat, astfel încât companii precum Chevron, Total sau Shell, plecate în anii ’80, să nu se mai întoarcă deşi doreşte a convinge regimul că ar fi mai bine să înceteze ostilităţile pentru a nu-şi păta reputaţia de putere paşnică36.

Mai bogat în resurse pe coasta vestică, continentul african, întâmpină totuşi dificultăţi în exportarea propriilor resurse, datorită problemelor politice şi sociale specifice acestui continent. Această situaţie împiedică accesul marilor companii petroliere la resursele energetice care se presupune că oferă în această zonă un volum din ce în ce mai mare37 Acutizarea unor astfel de dificultăţi aduce un stat cum este Nigeria în pragul unei crize petroliere,datorită atacurilor


29Arina Avram,Insurgenţii FARC vor să--şi ia revanşa în Adevărul,Luni 7 iulie 2008,p.16. 30Jean-Pierre Sereni, Revenirea în forţă a statelor pe piaţa petrolieră, în Le Monde Diplomatique, ediţia romănă, ,Martie , 2007, An II-Nr. 12, p.19. 31Yasheng Huang, Următorul miracol asiatic , în Foreign Policy, Iulie/August, 2008, p. 49. 32Lumea în 2020, p.79-80. 33Vasile Simileanu, Geopolitica resurselor energetice, în GeoPolitica,Anul V-Nr.23,Editura TOP FORM .Asociatia de geopolitică ,,ION CONEA”, Bucureşti, p.7. 34Aymeric Chauprade,François Thual,op. cit. , p.195 35Silviu Brucan, op. cit. p.136. 36Serge Michel,Când China întâlneste Africa, în Foreign Policy, Iunie/Iulie 2008 ,p.70. 37Lumea în 2020, p.79.

22

insurgentilor islamişti asupra instalaţiilor petroliere din delta Nigerului38, deşi în anii ‘90 resursele petroliere ale acestui stat îl faceau o importantă putere în vestul Africii posedând o industrie foarte agresivă şi foarte dinamică39. De asemenea potrivit OPEC, Nigeria şi-a pierdut acest statut de cel mai mare producător petrolier al Africii în momentul în care a fost devansată de Angola40.

Dependenţa energetică a Europei de Federaţia Rusă , aduce totuşi în discuţie şi unele proiecte alternative care, dacă nu pot elimina definitiv această dependenţă, încearcă măcar să o reducă. Un astfel de proiect intitulat Proiectul NABUCO este în faza de proiect şi are în vedere constituirea unei rute alternative care să ocolească Rusia pe direcţia Azerbaidjan - Georgia - Turcia - Marea Neagră - Bulgaria - România - Ungaria - Austria. În acest fel se dovedeşte cum politica externă a unui stat depinde de importanţa geopolică a acestuia, incluzând şi elaborarea unei strategii economice aferente (geoeconomie)41.

Influenţa energetică rusă se simte puternic şi în centrul Europei, cooperarea Gazprom-OMV stârnind numerose temeri în Uniunea Europeană atât datorită dorinţei celor două companii de a împiedica proiectul sus menţionat42, cât şi dorinţei companiei austriece de a prelua compania maghiară MOL43. Acest fapt era considerat de oficialii Uniunii drept un potenţial precedent periculos datorită eventualului monopol pe care l-ar exercita compania austriacă în colaborare cu Gazprom în Centrul Europei, ajungându-se în cele din urmă la abandonarea ofertei OMV pentru MOL44.

Cu toate acestea, astăzi cea mai importantă armă a Rusiei este potenţialul său economic (o creştere economică de 8% la nivelul anului 2007 şi rezerve valutare în valoare de 506 miliarde $).Deşi resursele energetice nu sunt totul, Rusia reprezintă totuşi cel mai mare exportator de gaze naturale şi se preconizează că va deveni a cincea putere economică mondială în jurul anului 202045. Rusia prezintă de asemenea o serie de proiecte alternative la NABUCO intitulate South Stream şi Blue Stream (proiect Gazprom în colaborare cu compania italiană ENI la care doreşte să se afilieze Serbia şi Ungaria), la acestea adaugându-se şi proiectul White Stream –de concepţie ucraineană, care complică oarecum lucrurile având în vedere climatul politic instabil din regiune46. Depinde numai de liderii statelor din regiune, printre care şi România, opţiunea pentru una din variantele de transport oferite.

De asemenea, Compania rusă Gazprom îşi lărgeşte câmpul de afaceri şi în alte direcţii precum Orientul Mijlociu sau Marea Neagră - Insula Şerpilor, într-o zonă considerată strategică şi din alte puncte de vedere, fiind esenţială pentru o delimitare a platoului continental dintre România şi Ucraina. De altfel, în Marea Neagră Turcia este cel mai important pivot american la graniţa masei continentale şi culturale ruseşti. Cât priveşte Ucraina, aceasta este o piesă importantă în puzzel-ul occidental al traseelor energetice, reglând fluxul petrolier dintre Caspica şi Orientul Mijlociu spre Europa47.

În condiţiile preconizatei împuţinări a actualelor resurse energetice (resursele petroliere din Marea Nordului au trecut deja de pragul maxim, urmând actualmente o curbă descendentă), statele lumii riverane la Oceanul Arctic se arată tot mai interesate de exploatarea resurselor existente în zonă, în condiţiile topirii tot mai acentuate a calotei


38Dragoş Tǎbǎran , op. cit, p.29. 39Michael Maren, Energizing the Nation, in Newesweek, August,27,1990,p.26. 40AFP, Nigerian presidential panel calls for reform of state oil firm. 41Laurenţiu Constantiniu,Proiectul Nabuco şi necunoscutle sale , în Cadran Politic, V,Nr.55, apr.2008,p.12. 42Vladimir Socor, OMV se asociaza cu Gazprom pentru a submina proiectiul NABUCO, în Pulsul Geostrategic, Nr.22/5 Februarie 2008, p.4. 43Elena Stănescu,UE critică preluarea Mol de către OMV, în Adevărul,Vineri 11 iulie , 2008, p48. 44OMV renunţă la oferta pentru MOL, pe www.pulsulzilei.ro ştirea1174403,o7.o8.2008. 45Alexandra Diaconescu, Noile tancuri ale Rusiei în Foreign Policy,iunie/iulie, 2008, p.33. 46Laurenţiu Constantini,op.cit. 47Costin Ionescu,Marea Neagră – un pivot geopolitic în dispută? În Geopolitica,Nr.1(5),anIV, p.44.

23

glaciare . Un avans semnificativ în această cursă de revendicare a unui teritoriu cât mai mare l-a luat tot Rusia, care în luna august a anului 2007 a plasat pe fundul Ocenului Arctic, la Polul Nord un steag al Federatiei Ruse din titan inoxidabil.

Conform US Geological Survey 25% din rezervele mondiale de hidrocarburi ar exista la Polul Nord48. Această topire accelerată a calotei polare duce şi la conturarea unei noi geopolitici întrucât state despărţite de distanţe de mii de kilometri, aici sunt vecine49, iar altele precum China, Japonia sau Coreea de Sud deşi nu sunt înconjurate de banchize, se arată interesate de pătrunderea în regiune50.

Pe de altă parte chestiuni precum creşterea demografică şi încălzirea globală, vor da startul unei lupte acerbe pentru asigurarea resurselor vitale: apa, suprafeţele de uscat şi sursele de energie51. În acest sens, la Washington s-a desfăşurat la începutul lunii august 2008 Joint Economic Committee (?) sub egida Energia = combinaţia dintre eficienţă şi conservare, în cadrul căruia fostul presedinte american Jimmy Carter vorbind despre criza energetică din 1977 a afirmat : ,,Cu excepţia prevenirii războiului, aceasta este cea mai mare provocare căreia ţările noastre vor trebui să-i facă faţă ’’, iar preşedintele Joint Economic Committee-Sen Chuck Schumer a precizat : ,,Unul dintre lucrurile bune care au rezultat după şocul petrolului din anii ’70 a fost îndemnul dramatic spre conservarea energiei’’52.

În viitorul nu prea îndepărtat atât marii exportatori de petrol cât şi marii importatori vor trebui să se gândească la un consum mai raţional , întrucât o utilizare nechibzuită ar duce la efecte dezastruoase atât asupra mediului înconjurător cât şi asupra climatului politic mondial cu repercursiuni grave asupra relaţiilor dintre statele lumii, fie ele mari sau mici.


48Dominique Kapp,Început de război rece pe banchiză, în Le Monde diplomatique, editia română, septembrie 2007, An,II. Nr.18. 49Stan Petrescu,Goana după resursele energtice.Ţinta fierbinte –Polul Nord, în GeoPolitica,An V, Nr.23,p.46. 50Dominique Kapp,op.cit 51Paul Hirst,Război şi putere în secolul 21,Editura Antet,,Filipesti de Târg, Prahova ,p.87. 52Bob Herhert,The Winning Hand in the Energy game, în Der Spiegel,August.05.1008-www.spiegel.de/international

24

“Pulsul Geostrategic” este un Buletin bilunar editat de INGEPO Consulting - Braşov

Editorial, Puncte de vedere: Corneliu PIVARIU Actualitatea geostrategică mondială: dr. Octavian DUMITRESCU, Mihaiu MARGĂRIT Situaţia din Orientul Mijlociu: Corneliu PIVARIU, Du-mitru CHICAN, Ionel BUCUROIU Conflicte confesionale în Orientul Mijlociu şi reviri-mentul islamic contemporan: Ambasador prof. Dumi-tru CHICAN Terorismul în Orientul Mijlociu: Corneliu PIVARIU Orizont Economic: Corneliu PIVARIU, Dumitru CHICAN

Serviciile de informaţii şi probleme de securitate: Corneliu PIVARIU, Ionel BUCUROIU Actualitatea militară şi de securitate: Cornel VAIDA Tehnologii şi echipamente militare: Cornel VAIDA Apariţii editoriale: Cornel VAIDA Traducere în limba engleză: Editura Academica - Bra-şov Tehnoredactare: Ionuţ PARASCHIV

Coordonator: Corneliu PIVARIU - membru al Institutului Internaţional de Studii Strategice Londra

Acest buletin nu poate fi multiplicat şi reprodus fără acordul scris al INGEPO Consulting. Este permisă folosirea unor materiale sau citate cu păstrarea exactităţii şi titlului original, precum şi

cu menţionarea expresă a sursei. Opiniile exprimate în articole prezintă punctul de vedere al autorilor, care îşi asumă deplina răs-pundere asupra conţinutului, şi nu reflectă în mod obligatoriu pe acelea ale INGEPO Consulting

ISSN: 1843-701X

“BOLILE ANALIZEI DE INTELLIGENCE” Contraamiral de flotilă (Rtr ...

Documents

Transcript of “BOLILE ANALIZEI DE INTELLIGENCE” Contraamiral de flotilă (Rtr ...