Dinamica Procesului de Intelligence[1]

23
1/23 Dinamica procesului de intelligence în societatea cunoaşterii Introducere: Într-un mediu caracterizat de multiplicarea asimptotică a informaţiilor, a devenit tot mai evidentă necesitatea unei modificări semnificative a modului în care sunt selectate, prelucrate şi valorificate elementele de cunoaştere noi, precum şi a tipurilor de raţionamente utilizate în diagnosticarea situaţiei de fapt ori estimarea posibilelor evoluţii ale fenomenelor sociale, economice sau politice. În ultimele două decenii, s-a produs o veritabilă explozie a numărului surselor de informaţii, a tipului ori categoriilor de date puse în circulaţie, în paralel cu o facilitare fără precedent a accesului la acestea din partea publicului larg. Efectele sunt, în cea mai mare parte, benefice - în speţă crearea unui orizont de cunoaştere mult mai larg, ce facilitează luarea unor decizii personale avantajoase sau implicarea în gestionarea mai eficientă a aspectelor ce ţin de guvernare. Pe de altă parte, volumul extraordinar de date a însemnat apariţia de noi provocări şi riscuri pentru mediul de securitate (atât la nivel naţional, cât şi regional şi internaţional), o erodare a „modelelor cunoscute” în materie de contracarare, dar şi o modificare rapidă a sistemelor de referinţă. Noua realitate a generat noi provocări, mai subtile, ce ţin atât de perspectiva diferită din care fiecare individ tratează aceleaşi date avute la dispoziţie, cât şi de introducerea în circuitul public, din greşeală ori în mod intenţionat, a unor elemente care pot distorsiona raţionamentele analitice şi, implicit, concluziile aferente. Trecerea de la societatea informaţională la societatea cunoaşterii a presupus, astfel, modificarea unei serii de concepte, instrumente şi abordări analitice, în contextul în care „cunoaşterea” înseamnă inter/multidisciplinaritate, colaborare, precum şi utilizarea de instrumente tehnologice pentru acoperirea volumului de informaţii. Cursul de faţă debutează cu un scurt istoric geopolitic, pentru a sublinia trecerea de la societatea veche la cea actuală şi a sublinia modul în care s-a transformat conceptul de securitate din secolul al XX-lea. în contextul acestei mutaţii de la un intelligence clasic, la o societate în care acest domeniu capătă mai multe valenţe, nu mai există limitări la ceea ce înseamnă contribuţia la asigurarea securităţii şi, de asemenea, tabloul ameninţărilor actuale este unul extrem de complex. În final, sunt prezentate diversele abordări din punctul de vedere a ceea ce înseamnă societatea cunoaşterii şi al eforturilor instituţiilor de a face faţă presiunilor de adaptare. Nu numai natura conceptului s-a modificat, ci şi „obiectul” securităţii, output-ul, dar şi instituţia de securitate - care a devenit, din instrument la îndemâna factorului de decizie, o structură cu mijloace noi care, prin colaborarea cu medii private, nu mai oferă doar intelligence, ci cunoaştere, în cea mai pură formă. Competenţe: 1. De cunoaştere şi înţelegere a: modificărilor profunde (în plan social, economic, cultural, politic) specifice societăţii cunoaşterii; efectelor globalizării asupra arhitecturilor de securitate clasice;

Transcript of Dinamica Procesului de Intelligence[1]

Page 1: Dinamica Procesului de Intelligence[1]

1/23

Dinamica procesului de intelligence

în societatea cunoaşterii

Introducere:

Într-un mediu caracterizat de multiplicarea asimptotică a informaţiilor, a devenit tot mai evidentă

necesitatea unei modificări semnificative a modului în care sunt selectate, prelucrate şi valorificate

elementele de cunoaştere noi, precum şi a tipurilor de raţionamente utilizate în diagnosticarea situaţiei

de fapt ori estimarea posibilelor evoluţii ale fenomenelor sociale, economice sau politice.

În ultimele două decenii, s-a produs o veritabilă explozie a numărului surselor de informaţii, a tipului

ori categoriilor de date puse în circulaţie, în paralel cu o facilitare fără precedent a accesului la acestea

din partea publicului larg.

Efectele sunt, în cea mai mare parte, benefice - în speţă crearea unui orizont de cunoaştere mult mai

larg, ce facilitează luarea unor decizii personale avantajoase sau implicarea în gestionarea mai eficientă

a aspectelor ce ţin de guvernare. Pe de altă parte, volumul extraordinar de date a însemnat apariţia de

noi provocări şi riscuri pentru mediul de securitate (atât la nivel naţional, cât şi regional şi

internaţional), o erodare a „modelelor cunoscute” în materie de contracarare, dar şi o modificare rapidă

a sistemelor de referinţă. Noua realitate a generat noi provocări, mai subtile, ce ţin atât de perspectiva

diferită din care fiecare individ tratează aceleaşi date avute la dispoziţie, cât şi de introducerea în

circuitul public, din greşeală ori în mod intenţionat, a unor elemente care pot distorsiona raţionamentele

analitice şi, implicit, concluziile aferente.

Trecerea de la societatea informaţională la societatea cunoaşterii a presupus, astfel, modificarea unei

serii de concepte, instrumente şi abordări analitice, în contextul în care „cunoaşterea” înseamnă

inter/multidisciplinaritate, colaborare, precum şi utilizarea de instrumente tehnologice pentru

acoperirea volumului de informaţii.

Cursul de faţă debutează cu un scurt istoric geopolitic, pentru a sublinia trecerea de la societatea veche

la cea actuală şi a sublinia modul în care s-a transformat conceptul de securitate din secolul al XX-lea.

în contextul acestei mutaţii de la un intelligence clasic, la o societate în care acest domeniu capătă mai

multe valenţe, nu mai există limitări la ceea ce înseamnă contribuţia la asigurarea securităţii şi, de

asemenea, tabloul ameninţărilor actuale este unul extrem de complex.

În final, sunt prezentate diversele abordări din punctul de vedere a ceea ce înseamnă societatea

cunoaşterii şi al eforturilor instituţiilor de a face faţă presiunilor de adaptare. Nu numai natura

conceptului s-a modificat, ci şi „obiectul” securităţii, output-ul, dar şi instituţia de securitate - care a

devenit, din instrument la îndemâna factorului de decizie, o structură cu mijloace noi care, prin

colaborarea cu medii private, nu mai oferă doar intelligence, ci cunoaştere, în cea mai pură formă.

Competenţe:

1. De cunoaştere şi înţelegere a:

modificărilor profunde (în plan social, economic, cultural, politic) specifice societăţii

cunoaşterii;

efectelor globalizării asupra arhitecturilor de securitate clasice;

Page 2: Dinamica Procesului de Intelligence[1]

2/23

rolului analizei în spaţii de acţiune caracterizate de o mai mare complexitate, interconectivitate

şi volatilitate la nivel organizaţional, naţional şi internaţional.

2. De tip instrumental-aplicativ:

analiza pertinentă, înţelegerea, evaluarea şi sinteza integratoare a unor idei noi şi complexe

privind locul şi rolul informaţiei în societatea contemporană;

dobândirea unui aparat critic şi a unui instrument de evaluare, proiectare organizaţională şi

analiză informaţională, transferabil şi/ sau utilizabil în orice domeniu socio-profesional.

I. Unitatea numărul 1 - Conceptul de securitate OBIECTIVELE Unităţii de învăţare

După ce vor studia această unitate, masteranzii vor putea:

să aibă o abordare amplă, din perspective diverse, asupra noului mediu internaţional de

securitate;

să determine cauzele obiective şi subiective ale determinărilor de ordin istoric asupra relaţiilor

internaţionale;

să înţeleagă limitele valorii explicative a diverselor abordări ale mediului internaţional.

I.1. Scurt istoric al geopoliticii

Primele teorii cărora le poate fi atribuit caracterul geopolitic au apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea

în contextul politico-istoric al finalizării procesului de formare a statelor moderne europene, mai ales a

celor care au dominat, pe rând, continentul european, dar şi al consolidării statului american. Apariţia

unor noi state europene, întărirea celor deja existente şi extinderea imperiilor coloniale extraeuropene

au determinat accentuarea luptei pentru dominaţie. În paralel, SUA şi-au consolidat poziţia în spaţiul

celor două Americi. Astfel, a apărut problema dominării lumii la scară globală, aspect care necesita

analizarea capacităţilor fiecărui stat vizat şi teoretizarea relaţiilor de putere existente între acestea în

funcţie de interese specifice.

Ulterior încheierii celui de-al Doilea Război Mondial, geopolitica a căpătat un statut negativ, deoarece

teoriile de acest tip, caracterizate ca naţionaliste şi xenofobe, au fost considerate a fi baza pe care

Germania hitleristă şi-a pregătit şi justificat politica expansionistă în timpul războiului. Şcoala germană

de geopolitică a fost caracterizată drept nazistă, mai ales de către specialiştii francezi, termenul

„geopolitică” nemaifiind folosit, iar lucrările de acest tip fiind criticate şi chiar interzise. Prin urmare, în

absenţa preocupărilor academice în domeniul geopoliticii, perioada Războiului Rece a fost caracterizată

în mod simplist ca o dispută între doi poli principali de putere (SUA şi URSS şi, prin extensie, NATO

şi Tratatul de la Varşovia), manifestată prin actori interpuşi, situaţi, în principal, în lumea a treia.

Revenirea la utilizarea publică a termenului de „geopolitică” s-a făcut treptat, începând cu anii '70, sub

influenţa secretarului de stat al SUA (1973-1977), Henry Kissinger, şi pe fondul unor evenimente

politice cu implicaţii globale care nu puteau fi explicate doar prin prisma sistemului de putere bipolar

(eşecul politic şi militar american în Vietnam, independenţa Mozambicului şi a Angolei, în 1975,

debutul conflictului chino-vietnamez din Cambodgia, în 1970, revoluţia islamică iraniană din 1979,

victoria mişcării marxiste din Nicaragua, în 1979, sau intervenţia trupelor sovietice în Afganistan, în

1979). Aceste evenimente, care au accelerat sentimentul de instabilitate şi tensiune şi au afectat profund

echilibrul de forţe la nivel global, au avut loc pe fondul crizelor energetice, economice şi a celor două

şocuri petroliere (1973, 1978).

Revenirea geopoliticii în mediile academice s-a facut simţită mai întâi în Franţa, ducând, între timp, la

constituirea celei mai puternice şcoli geopolitice actuale, concomitent cu proliferarea neologismelor cu

prefixul „geo”.

Page 3: Dinamica Procesului de Intelligence[1]

3/23

Schimbările intervenite în structura sistemelor politice mondiale în anii 1989-1991 (prăbuşirea

regimurilor comuniste din Europa de Est, dispariţia lumii bipolare după destrămarea URSS şi

înlocuirea acesteia cu una unipolară, dar cu tendinţa de a deveni multipolară, apariţia conflictelor etnice

în fostele ţări comuniste) au afectat profund ordinea politico-teritorială stabilită după cel de-al Doilea

Război Mondial. Astfel, conceptele geopolitice şi modelele geostrategice au fost readuse în spaţiul

public şi în cel academic ca o necesitate a explicării lumii contemporane care era percepută ca din ce în

ce mai interdependentă şi a găsirii unor soluţii pentru stabilizarea acesteia.

Încheierea Războiului Rece a fost considerată drept o oportunitate strategică majoră pentru ca statele să

îşi reconsidere trecutul, prezentul şi viitorul. Neorealiştii au previzionat că Statele Unite vor putea să

stabilească noua ordine mondială, în calitate de unică superputere supravieţuitoare, Rusia şi fostele

republici sovietice vor fi afectate de fragmentarea politicilor lor, iar China ar putea să se ridice drept un

rival real pentru hegemonia americană. Pe de altă parte, statele care au fost trecute „pe linie moartă” în

urma Războiului Rece, precum Japonia şi Germania, îşi vor normaliza politica externă prin crearea

unui profil asertiv, în detrimentul focalizării pe interesele strategice, susţinute prin ameninţarea forţei

armate. Potrivit lui Michael Sturmer, evoluţiile din Europa după Războiul Rece au plasat Germania în

Bruchzone (dificultate/ enigmă geostrategică), fapt care a impus „o îmbrăţişare a realismului, claritatea

obiectivelor şi predictibilitatea mijloacelor”1. La un deceniu după încheierea Războiului Rece, criticii

au taxat neorealismul, acuzând că a greşit în predicţiile privind evenimentele majore (precum

schimbările de sistem) şi nu a descris în mod adecvat pattern-urile politicilor de securitate naţională din

noul sistem internaţional dinamic. La mijlocul anilor '90, criticile privind abordările sistemice au

devenit vizibile în studiile de securitate naţională, odată bastionul susţinerii modelelor raţionale ale

comportamentului statal.

Eliminarea bipolarităţii a condus la apariţia unui sistem de ordine internaţională nou oscilant

caracterizat, în prima fază, prin unipolarism (singura superputere rămasă - Statele Unite - a continuat să

domine la nivel global), iar, ulterior, prin multipolarism (în care mai multe ţări diferite îşi dispută

supremaţia mondială în funcţie de diversele ariii de interes şi dezvoltare statală). După 11 septembrie

2001, se poate vorbi chiar despre un război structural împotriva terorismului a ariilor de putere care

încearcă să imprime un caracter de securitate ordinii internaţionale.

„Noua ordine mondială” poate fi caracterizată printr-o fluidizare a graniţelor statale, o disoluţie a

statelor suverane drept centre unice de putere şi deţinătoare a monopolului asupra violenţei şi o sporire

fără precedent a interdependenţei dintre actorii internaţionali. Echilibrul sistemului internaţional este cu

atât mai greu de menţinut datorită multiplicării tipurilor de interacţiuni: creşterea rolului actorilor

internaţionali globalizanţi cu caracter economic (OMC, FMI, Banca Mondială) sau a uniunilor de state

de tip economic şi/ sau politic (UE, NAFTA, APEC şi ASEAN), înmulţirea conferinţelor

neguvernamentale şi a reuniunilor guvernamentale.

O mutaţie geopolitică importantă o constituie deplasarea pivotului interesului strategic american din

Europa în Orientul Mijlociu, zona Golfului, şi efortul de încheiere a păcii între Israel şi ţările arabe. De

asemenea, pe lângă conflictele tradiţionale relevante pentru interacţiunile politico-militare asimetrice

dintre marile puteri şi actori minori, au apărut şi conflicte regionale cu implicare globală (în zona

Orientului Mijlociu, regiunea Asiei de Sud şi de Sud-Est).

Totodată, încheierea Războiului Rece a avut şi un efect important din punct de vedere militar,

„echilibrul terorii”, care exista în relaţia dintre Statele Unite şi URSS, fiind înlocuit cu proliferarea

1 Jeffrey S. Lantis, „Strategic Culture and National Security Policy”, în International Studies Review, vol. 4, nr. 3, 2002, pp. 87 - 113.

Page 4: Dinamica Procesului de Intelligence[1]

4/23

armelor de distrugere în masă. De asemenea, armele convenţionale şi-au redobândit supremaţia asupra

celor nucleare.

Ameninţările la adresa sistemului şi-au schimbat atât caracterul, fiind vorba şi de actori nestatali sau

transnaţionali, cât şi forma de manifestare, fiind vorba de acţiuni imprevizibile, cu resurse nelimitate,

dar cu efecte puternice, mai ales, la nivel de apariţie a unor temeri generalizate.

Noile tipuri de ameninţări, ca terorismul, criminalitatea transfrontalieră şi statele eşuate, sunt structuri

care refuză să fie integrate în sistemul internaţional, care nu respectă reguliile acestui sistem şi a căror

arie de acţiuni nu poate fi prevăzută în totalitate. Efectul existenţei acestor ameninţări este potenţat de

accesul foarte facil, datorită globalizării, la progresele tehnologice şi la accentuarea informaţionalizării.

Aceasta din urmă presupune proliferarea informaţiei, existenţa la îndemâna statelor a materialelor şi

datelor, inclusiv prin migrarea oamenilor de ştiinţă, necesare pentru construirea armelor biologice sau

chimice sau nucleare2.

Fenomenul terorismului s-a intensificat, putând fi definit prin prisma mai multor structuri, organizaţii,

reţele şi actori individuali, şi fiind sprijinit atât de sponsori particulari, cât şi de cei statali. Ţintele

terorismului s-au modificat şi ele, urmărind distrugerea unor puncte strategice, cum ar fi sistemele de

transport, centrele economice vitale şi infrastructura3.

Harta ameninţărilor mondiale a fost completată şi cu un factor indirect de natură umană, securitatea

mediului. Aceasta este esenţială pentru securitatea naţională prin implicaţiile sale la nivel economic şi

social, deoarece însăşi existenţa umană este direct dependentă de starea mediului înconjurător, de

calitatea şi numărul resurselor, de apariţia şi persistenţa unor dezastre naturale.

I.2. Harta ameninţărilor

În prefaţa volumului său „Destrămarea naţiunilor: Ordine şi haos în secolul XXI”, diplomatul britanic

Robert Cooper susţine că „anarhia” şi “tehnologia” – „aceşti doi mari distrugători ai istoriei” - s-ar

putea susţine reciproc şi ar putea „deturna” noul secol, odată ce “răspândirea terorismului şi a armelor

de distrugere în masă ne arată o lume în care autorităţile occidentale pierd controlul”. În acest context,

este de aşteptat o redistribuire a puterii dinspre statele dezvoltate şi cu o democraţie solidă către entităţi

(ţări mici sau chiar indivizi) mai puţin înclinate către asigurarea unei „lumi stabile”.

Dacă în urmă cu câteva decenii în prim-plan se aflau interesele de stat şi perspectivele specifice, în

prezent situaţia a evoluat, în contextul globalizării, către depăşirea problemelor de ordin local şi chiar

regional. Ţările au renunţat la exercitarea de o manieră „absolută” a suveranităţii, îndreptându-se către

o acceptare a alianţelor sau a influenţei unor organisme regionale sau internaţionale asupra deciziilor în

materie de politică internă.

Progresele înregistrate în domeniul tehnologic au oferit chiar şi statelor mai puţin dezvoltate

oportunitatea de a deveni actori din ce în ce mai importanţi, astfel încât, în condiţiile în care „puterea”

nu mai aparţine celui care deţine doar un arsenal militar impresionant, o clasificare a ameninţărilor de

securitate devine dificil de realizat. Nici identificarea adversarului, nici metodele utilizate de acesta nu

mai constituie o misiune uşoară. Apariţia acestor aşa-numiţi actori non-statali, care au profitat de

propagarea tehnologiilor de ultimă oră, şi-au modificat metodele de acţiune şi le-au folosit în

detrimentul intereselor de securitate, a condus la sporirea gradului de incertitudine. Altfel spus,

ameninţarea reprezentată de armele de distrugere în masă şi de răspândirea tot mai amplă a

fenomenului terorist a schimbat fundamental actualul mediu de securitate.

2 Gearóid Ó Tuathail, The Postmodern Geopolitical Condition: States, Statecraft, and Security at the Millennium, http://www.nvc.vt.edu/toalg/Website/Publish/papers/millennium.htm, accesat la 18.08.2010. 3 Idem.

Page 5: Dinamica Procesului de Intelligence[1]

5/23

Costurile mult mai reduse pe care le presupune achiziţionarea de sisteme computerizate ce pot fi

utilizate pentru lansarea de atacuri asupra unei infrastructuri informaţionale înseamnă riscuri majore

pentru un stat, în condiţiile în care nu mai este neapărat nevoie de avioane de luptă ultraperformante

sau baterii de rachete, ci doar de o mână de informaticieni pentru a exploata vulnerabilităţi.

Sfârşitul Războiului Rece a reprezentat, contrar aşteptărilor, doar un punct intermediar, urmat de o serie

nouă de riscuri, care le-au eclipsat pe cele de acum câteva decenii. Lumea bipolară a lăsat loc

dezvoltării actorilor transnaţionali, conflictelor interetnice, indivizilor solitari şi escaladării ameninţării

teroriste.

În secolul al XXI-lea, cursa nucleară din timpul Războiului Rece a fost înlocuită de o confruntare în

care avantajul este deţinut de cel care realizează cel mai bine continua schimbare la care este supus

domeniul tehnologic şi care utilizează cel mai eficient informaţiile pe care le are la dispoziţie.

Pot fi nominalizate, în continuare, mari puteri care deţin putere militară „convenţională”, însă

capacitatea de mobilizare şi de acţiune a adversarilor şi dispariţia „alianţelor” de tip tradiţional

(loialitatea faţă de un stat sau altul a fost înlocuită, în unele cazuri, cu cea faţă de o ideologie, cum

este cazul Islamului) fac dificil procesul de identificare, localizare sau contracarare a unor eventuale

entităţi ostile.

În contextul unor permanente şi rapide schimbări la care este supus mediul actual de securitate,

conturarea unui sistem bine organizat de identificare a ameninţărilor emergente este la fel de dificilă ca

şi cea a unor trăsături definitorii.

Avertizarea timpurie (early warning) se menţine drept instrument principal de prevenţie în sfera

securităţii şi de identificare a potenţialelor riscuri, după ce, iniţial, a constituit un domeniu secundar de

preocupare, atât pentru cei care iau decizii, cât şi pentru comunităţile de informaţii (mai ales pe fondul

percepţiei că priorităţile sunt trasate de urgenţe).

Dezvoltată iniţial ca instrument principal în domeniul anticipării dezastrelor naturale şi umanitare

(fiind utilizată de companii internaţionale, institute de cercetare, organizaţii non-guvernamentale,

dar şi de instituţii publice), avertizarea timpurie a devenit o bună metodă - chiar dacă nu

întotdeauna eficientă - de înţelegere atât a conflictelor, cât şi de conturare a strategiilor de prevenire

a lor.

Potrivit Cynthiei M. Grabo4, avertizarea reprezintă „o ipoteză a cărei validitate nu poate fi nici

confirmată, nici negată decât atunci când este prea târziu”, o deducţie, un produs al logicii, nu o

structură tangibilă sau o certitudine.

Scopul avertizării timpurii este de a oferi decidenţilor „indicatori” asupra potenţialelor acţiuni ale

adversarului. Modificările în gestionarea şi evaluarea ameninţărilor, dar şi factorii de natură

transnaţională ce conduc la apariţia crizelor regionale au condus la o schimbare de perspectivă şi la

acordarea unui rol mai important avertizării timpurii. Mai mult, pe lângă evoluţiile tehnologice, nu a

fost de neglijat nici rolul din ce în ce mai important al organizaţiilor private şi neguvernamentale în

evaluarea riscurilor, analiza şi trasarea politicilor de securitate.

Deşi implementată, iniţial, cu precădere în domeniul anticipării dezastrelor naturale sau umanitare,

early warning a devenit, în ultimele decenii, unul cele mai importante aspecte a ceea ce s-a numit

„diplomaţie preventivă”, cu scopul de a detecta din timp evoluţiile ce ar putea conduce la apariţia unor

conflicte, precum şi de a conduce la încheierea unui diferend înainte ca acesta să escaladeze.

4 Cynthia M. Grabo, Anticipating Surprise: Analysis for Strategic Warning, Center for Strategic Intelligence Research, Joint Military Intelligence College,

decembrie 2002, p.4, disponibil la adresa http://www.ndic.edu/press/pdf/5671.pdf

Page 6: Dinamica Procesului de Intelligence[1]

6/23

Indiferent de domeniu - economic, politic, militar, social, schimbări climatice - avertizarea timpurie a

devenit, astfel, parte integrantă a politicilor organizaţiilor şi instituţiilor (fie ele guvernamentale,

interguvernamentale sau neguvernamentale).

Trebuie înţeles şi acceptat faptul că early warning nu poate detecta sau soluţiona toate conflictele

potenţiale şi nu are capacitatea de a combate cauzele actuale ale unor eventuale crize viitoare. Totodată,

poate contribui doar la găsirea unor soluţii pentru conflicte într-un mod în care acestea să fie purtate

într-o manieră cât mai puţin violentă. Din această perspectivă, early warning trebuie să fie considerată

drept un element al unei strategii mai ample, al cărei principiu să fie evoluţiile pe termen lung.

Un avantaj îl constituie faptul că avertizarea timpurie se bazează pe reţele - de experţi, state, organizaţii

inter- şi non-guvernamentale - fiecare dintre acestea realizând propriile analize. Acest aspect este cu

atât mai important cu cât singurele surse de informare în unele zone ale lumii sunt, uneori, anumite

think tank-uri locale şi regionale, mult mai obişnuite cu condiţiile de la faţa locului.

În ultimele decenii, în materie de contracarare a riscurilor la adresa securităţii, accentul s-a mutat de pe

avertizarea „strategică” pe cea „tactică”.

„Avertizarea strategică” s-a dezvoltat mai mult după cel de-al Doilea Război Mondial, mai precis în

prima fază a Războiului Rece, când a devenit evident că Uniunea Sovietică şi alte state comuniste

urmăresc „interese contrare” celor adoptate de ţări din „lumea liberă”, care ar fi putut conduce la

apariţia unor „surprize” operaţionale sau chiar la acte deschise de agresiune militară. Necesitatea

combaterii unor eventuale atacuri-surpriză a devenit mai evidentă şi odată cu modernizarea

sistemelor de rachete cu rază lungă de acţiune5.

Ulterior, în lumea armelor de distrugere în masă, „arma strategică” a dispărut treptat, fiind posibilă

doar cea tactică - posibilitatea de a răspunde „acum”, cu resursele disponibile la momentul

respectiv6.

În ultimele două decenii, după sfârşitul lumii bipolare, avertizarea timpurie a devenit un pilon-cheie

al „diplomaţiei preventive”.

Provocările cu care se confruntă lumea actuală rezidă în mare parte în faptul că este dificil ca o

comunitate de informaţii să mai asigure, în prezent, atât „avertizare strategică”, cât şi „tactică”, în

contextul în care există arme de distrugere în masă şi grupări teroriste capabile să atace în orice

moment. Nevoia de reconfigurare a modului în care este înţeleasă „avertizarea” a fost determinată în

primul rând de progresele tehnologice.

Guvernele au de înfruntat două provocări majore: capacitatea de a obţine avertizare strategică în

contextul în care un atac de proporţii poate fi lansat în numai câteva minute şi asigurarea de

avertizare tactică în plină extindere a fenomenului terorist.

Pe lângă beneficii, abundenţa de informaţii poate prezenta şi riscuri pentru factorii de decizie, care se

confruntă cu o provocare majoră în materie de „filtrare” a datelor corecte şi oportune. Gestionarea

corectă a volumului informaţional şi dezvoltarea de noi modalităţi de gândire anticipativă şi de

planificare strategică se numără printre coordonatele esenţiale în baza cărora trebuie conturată o

strategie de combatere a ameninţărilor emergente.

5 Cynthia M. Grabo, op.cit., p.1. 6 John W. Bodnar, Warning Analysis for the Information Age: Rethinking the Intelligence Process, Joint Military Intelligence College, decembrie 2003,

p.3, disponibil la adresa https://analysis.mitre.org/proceedings/Final_Papers_Files/110_Camera_Ready_Paper.pdf

Page 7: Dinamica Procesului de Intelligence[1]

7/23

I.3. Perspectiva economică

În ultimele patru decenii ale secolului al XX-lea, eliminarea restricţiilor asupra capitalului, orientarea

către un sistem financiar global sau renunţarea la restricţiile impuse investiţiilor economice directe au

stat la baza accelerării integrării globale şi regionale a serviciilor şi producţiei.

Totodată, spre finalul secolului al XX-lea, s-au dezvoltat numeroase programe de reformă economică

în ţările în curs de dezvoltare. În statele fost post-comuniste, mai ales, acestea au avut rolul strategic de

integrare a economiei naţionale în cea mondială.

Cum transformarea instituţională constituie una dintre cele mai des întâlnite modalităţi de producere a

inovaţiei, din acest punct de vedere, „integrare” a însemnat, pe lângă o piaţă liberă şi fluxuri de capital,

şi o „armonizare instituţională” în ceea ce priveşte politicile comerciale, codurile legale, sistemele de

taxe sau proprietatea.

În toate aceste domenii, normele internaţionale constituie un rol important - de cele mai multe ori

decisiv - în definirea termenilor în care se realizează politica de reformă7.

Statisticile au relevat faptul că, în ţările cu economii deschise, creşterea economică se dublează la

fiecare 16 ani, în timp ce în cazul economiilor închise intervalul de atingere a aceluiaşi nivel de

dezvoltare este de aproximativ un secol.

Fenomenul de „convergenţă economică” poate avea loc atâta timp cât statele mai puţin dezvoltate

importă capital şi tehnologie modernă de la ţările mai dezvoltate. Economiile deschise tind să se

ralieze acestei direcţii, spre deosebire de cele închise, astfel încât nu se poate vorbi de un fenomen

generalizat de convergenţă, situaţie ce va persista în absenţa programelor de liberalizare a

comerţului.

„Puterea” comerţului de a promova convergenţa economică este probabil cea mai importantă

dogmă a teoriilor economice clasice şi neclasice. Comerţul promovează creşterea pe numeroase

direcţii: specializare sporită, alocare eficientă de resurse potrivit avantajului comparativ, răspândire

a cunoştinţelor, sporirea competitivităţii pe plan intern ca urmare a celei la nivel internaţional8.

Începând cu secolul al XXI-lea, în economia mondială s-au înregistrat două procese paralele -

globalizarea (ce reprezintă o transnaţionalizare până la supranaţionalizare, preponderent în comerţ,

finanţe şi tehnologii de vârf) şi descentralizarea.

Liberalizarea comerţului cu servicii (în telecomunicaţii, asigurări şi domeniul bancar, mai ales), a

pieţelor de capital (pe fondul eliminării treptate a blocajului impus circulaţiei capitalului), dar şi a

investiţilor străine directe constituie factorii economici şi comerciali care au stat la baza accentuării

procesului de globalizare.

Globalizarea economică poate fi definită drept proces dinamic al creşterii interdependenţei dintre state,

urmare a extinderii contactelor dintre acestea şi diferite sfere ale vieţii economice, politice, sociale şi

culturale, a creşterii gradului de dependenţă faţă de economia mondială.

Consolidarea, extinderea legăturilor dintre economiile naţionale pe piaţa mondială a bunurilor,

serviciilor şi capitalurilor a făcut ca în acest proces complex să fie cuprinsă majoritatea ţărilor.

Odată cu dezvoltarea schimburilor economice internaţionale, s-a ajuns la o diminuare a taxelor vamale,

la eliminarea unor restricţii de circulaţie a mărfurilor, serviciilor, tehnologiilor şi capitalurilor.

Dincolo de beneficiile economice, globalizarea reliefează o serie de vulnerabilităţi în ceea ce priveşte

securitatea statelor. La scară macro, există numeroase beneficii, ca urmare a interconexiunilor facilitate

de globalizare (de menţionat numai intensificarea schimburilor comerciale, investiţiile, aportul

7 Jeffrey D. Sachs şi Andrew Warner - Economic Reform and the Process of Global Integration, Brookings Papers on Economic Activity, Vol. 1995, No. 1, 25th Anniversary Issue. (1995), pp. 2-3, disponibil la adresa http://www.gsid.nagoya-u.ac.jp/sotsubo/Papers/Sachs_Warner_1995.pdf. 8 Jeffrey D. Sachs şi Andrew Warner, ibid., pp. 2-3.

Page 8: Dinamica Procesului de Intelligence[1]

8/23

tehnologic). Pe termen lung, fenomenul globalizării, unul dintre cele mai dezbătute la ora actuală, poate

conduce la vulnerabilităţi majore.

Deschiderea extinsă a economiilor naţionale, creşterea mai accentuată a comerţului faţă de cea a

producţiei economice globale, internaţionalizarea serviciilor au intensificat competiţia economică

internaţională şi au creat vulnerabilităţi pentru agenţii economici sau chiar pentru securitatea statelor

(surplusul de capacităţi de producţie în mai multe sectoare industriale şi creşterea concurenţei

producător-furnizor - stimularea concurenţei neloiale, pe fondul încetinirii economice globale şi al

apariţiei de noi puteri industriale; spionajul economic, ca urmare a progreselor tehnologice şi transferul

parţial al tranzacţiilor pe Internet; delapidările; furtul de date; blocarea accesului la servicii).

I.4. O teorie a intelligence

Presiunea exercitată de schimbările în mediul de securitate de după ce de-al Doilea Război Mondial a

constituit punctul de pornire pentru o problematică inedită ca obiect de studiu: relaţia dintre informaţie

şi securitate, în care informaţia reprezintă resursa strategică de putere. Sherman Kent a fost cel care a

trasat direcţia şi a dezvoltat primul proiect de intelligence, alături de o echipă de specialişti care a avut

drept sarcină crearea unei agenţii naţionale de informaţii. Sherman Kent a demarat un proces de analiză

a consecinţelor sociale şi politice, reprezentând, sub aspect conceptual, un punct de reper al evoluţiilor

actuale, din perspectiva surselor deschise de informare. Paradigma pe care a promovat-o şi pe care a

preluat-o de la Francis Bacon a fost „Knowledge is Power”.

Sherman Kent a fost primul care a teoretizat capacitatea intelligence „de a furniza informaţiile necesare

care să conducă politica externă a unui stat”. Având în vedere multitudinea de interpretări de natură a

crea mai multă confuzie decât a clarifica lucrurile, expertul9 a încercat să găsească sursa dificultăţii de a

identifica un punct de vedere unitar asupra conceptului: „este surprinzător faptul că nu există mai multe

puncte de vedere convergente şi nu se diminuează confuzia cu privire la sensul termenilor de bază. S-ar

părea că dificultatea principală este legată de însuşi cuvântul intelligence, care a ajuns să semnifice atât

activitatea persoanelor angrenate în acest domeniu, cât şi produsul activităţii lor”.

Încercarea de a căuta o definiţie a intelligence nu are doar un resort didactic, ci este în mod obligatoriu

un punct de pornire pentru formularea unei doctrine a intelligence. Din această perspectivă, mai

important nu este atât să fie formulată o definiţie, ci surprinderea caracteristicilor.

Sherman Kent10

(1949) afirma că intelligence înseamnă cunoaştere, organizare, activitate.

David Kahn (1995) a extins demersul teoretic prin „oferirea unei serii de generalizări conceptuale,

extinse aproape la rangul de principii”. Khan a identificat 10 elementele definitorii ale intelligence care

pot contribui la trasarea unei teorii generale a acestui domeniu:

„are rolul de a optimiza resursele prin intermediul amplificării rezistenţei şi îmbunătăţirea

procesului de conducere”;

„poate deveni un element auxiliar, chiar şi în situaţii conflictuale”; se menţine în plan secundar

ca nivel al importanţei în contextul necesităţii de armamente, resurse, calitatea de organizarea şi

desfăşurare a trupelor;

„reprezintă un factor esenţial în domeniul apărării”;

îşi menţine starea de continuitate, fiind catalogat drept un instrument în administrarea

conflictelor la nivel individual sau naţional;

„este de natură subiectivă; îşi asumă gradul de semnificaţie numai în relaţia cu o situaţie

conflictuală reală sau ipotetică”;

9 Citat în Cristian Niţă, „O încercare de definire a termenului intelligence”, Revista Română de Studii de Intelligence, Nr 1-2, Bucureşti, decembrie, 2009. 10 Sherman Kent, Strategic Intelligence for American World Policy, Paperback, 1966

Page 9: Dinamica Procesului de Intelligence[1]

9/23

„este utilizat întotdeauna cu privire la un alt individ, catalogat drept rival sau duşman, potenţial

sau real”;

se confruntă cu două probleme de “bază şi de nesoluţionat”: “necesitatea de a oferi previziuni

corecte, exacte şi dificultatea de a convinge oamenii politici în a accepta informaţiile nedorite”;

„în caz de război, diminuează intensitatea situaţiilor conflictuale, iar în caz de pace, reduce

nivelul elementelor nesigure şi stabilizează sistemul”;

„poate ajuta la realizarea de economii prin reducerea nevoii de a achiziţiona echipament

militar”;

treptat, va fi perceput ca o “necesitate absolută de către statele şi organizaţiile nonagresive”11

.

Mark Lowenthal (2002), valorificând opera lui Sherman Kent, descrie conceptul de intelligence prin

trei dimensiuni12

:

ca proces - totaliatatea mijloacelor prin care informaţiile sunt solicitate, colectate, analizate şi

diseminate;

ca produs al procesului - analiza şi operaţiunile de intelligence;

ca organizare - entităţile care au ca misiune executarea funcţiilor conexe activităţii de

intelligence.

Fred Schreier13

(2010) circumscrie intelligence 5 caracteristici:

este o modalitate specifică de cunoaştere - axată pe ceea ce este secret, pe necesitatea predicţiei

şi a sprijinirii deciziei în sfera prezervării interesului naţional;

această cunoaştere necesită un anumit tip de organizare, care, în general, acoperă zone de

competenţă precum: intern, extern şi militar;

organizaţia desfăşoară un anumit fel de activităţi - culegere, analiză, contraspionaj

(counterintelligence) şi acţiuni sub acoperire (covert action);

activităţile sunt ghidate de un proces - în funcţie de nevoile de informare ale beneficiarilor,

serviciile de informaţii acţionează conturând: un plan de acţiune/ criterii de căutare a

informaţiilor solicitate, culegerea datelor brute din teren, procesarea acestora (sortare, indexare

etc), analiza materializată în rapoarte de diverse tipuri, diseminare, feedback;

produsele realizate pot fi analize, briefing-uri, evaluări etc.

II. Unitatea numărul 2 - Domenii de securitate

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare

După ce vor studia această unitate, masteranzii vor putea:

să exploreze tendinţele şi provocările de securitate la nivel global;

să identifice riscurile şi ameninţările în plan internaţional şi regional;

să evalueze implicaţiile tendinţelor globale asupra politicilor interne de dezvoltare.

Dacă în timpul Războiului Rece, accentul era pus pe latura militară, iar factorii de decizie erau

consumatori de intelligence strategic, care asigura suportul necesar continuării cu succes a operaţiunilor

şi evaluării ameninţărilor, punctelor tari şi ale celor slabe ale strategiilor adoptate, ultimele decenii au

condus la o schimbare a teoriei de intelligence: modificările survenite au condus la o rafinare a

11 David Khan, Toward a Theory of Intelligence, disponibil la http://www.rand.org/pubs/conf_proceedings/2006 12 Mark Lowenthal în “O încercare de definire a termenului “intelligence” “, Revista Română de Studii de Intelligence, Nr 1-2, Bucureşti, Decembrie, 2009 13 Fred Schreier, Transform Intelligence Service, National Defence Academy and Austrian Ministry of Defence and Sports in co-operation with Geneva

Centre for the Democratic and Armed Forces, Reprocenter Vienna, ianuarie 2010

Page 10: Dinamica Procesului de Intelligence[1]

10/23

elementelor pe care cetăţeanul le percepe drept securitate, la dezvoltarea culturii de securitate şi, mai

ales, la apariţia conceptului de „securitate - bun comun”.

Globalizarea şi revoluţia informaţională, alături de diversificarea tipologiei riscurilor şi ameninţărilor,

precum şi a arealului de manifestare a acestora, au schimbat centrul de interes analitic al comunităţilor

de informaţii. În societatea actuală, s-a ajuns, astfel, la o perspectivă în care intelligence nu mai

reprezintă doar produs, căpătând multe alte valenţe, în contextul în care contribuţia la asigurarea

securităţii nu mai aparţine exclusiv serviciilor de informaţii.

De asemenea, nu doar informaţiile sau obţinerea lor constituie o prioritate, cât mai degrabă înţelegerea

lor, precum şi modificarea modalităţilor de acţiune pentru a depăşi obstacolele impuse de volumul

enorm de date şi de faptul că a descoperi sau a deţine date nu mai constituie apanajul unui singur actor.

Astfel, mediul de securitate al secolului al XXI-lea a forţat organizaţiile de intelligence să adere la două

paradigme distincte pentru a-şi desfăşura activitatea: cea tradiţională, care implică soluţionarea de

puzzle-uri, în cazul ameninţărilor obişnuite, şi una nouă, adaptată la ameninţările transnaţionale”14

.

Potrivit lui William J. Lahneman, o comunitate de informaţii trebuie să rămână o structură

ierarhică, care să genereze sau să acceseze reţele colaborative, în cazul în care este necesară analiza

interdisciplinară. Astfel de reţele ar trebui să integreze OSINT, prin analişti şi experţi din mediul

privat15

.

În plus, pentru a putea răspunde în mod corect la necesităţile actuale, efortul de soluţionare trebuie

să fie însoţit de consolidarea cunoaşterii şi stimularea adaptabilităţii şi a imaginaţiei inovative.

În mod obiectiv, este practic imposibil ca un analist să poată aborda, singur, provocările la care este

supus în atât de multe domenii, care au devenit de interes în actualul context de securitate. Astfel,

activitatea de outsourcing, aflată încă în stadiul de hibrid, ar putea constitui un răspuns la creşterea

fluxului de date.

II.1. Războiul informaţional “Războiul convenţional (tancuri, avioane, trupe la sol, submarine, rachete, sisteme de apărare)

a început să fie înlocuit de 'tirurile' cifrelor binare, într-un câmp de luptă diferit. Războiul

informaţional este noua artă de subminare a adversarului în noile bătălii. Nu este nevoie să te

afli pe câmpul de luptă”16

.

Războiul informaţional a fost definit drept „utilizarea ofensivă şi defensivă a sistemelor informaţionale

în vederea eliminării, exploatării, coruperii sau distrugerii informaţiilor, proceselor/ sistemelor

informaţionale sau reţelelor computerizate ale unui adversar, protejându-le, în acelaşi timp, pe cele

proprii”17

. Astfel de acţiuni au ca obiectiv dominarea adversarilor militari sau comerciali şi se

desfăşoară la nivel strategic, operaţional şi tactic în timp de pace, criză, escaladare a crizei, conflict,

război, încheierea războiului şi reconstrucţie.

Există multiple interpretări ale războiului informaţional - de la a-l descrie drept “revoluţie în

domeniul militar” la a-l cataloga drept “doar” o combinaţie de tehnici de război existente.

Information warfare poate fi îndreptat atât împotriva unor ţinte militare (războiul împotriva

comenzii şi controlului, războiul bazat pe informaţii secrete şi războiul electronic), cât şi împotriva

unora civile (războiul informaţional economic şi cyber-războiul). Împotriva ambelor categorii de

ţinte, se pot folosi atât războiul psihologic, cât şi hacking-ul.

14 William J. Lahneman, „The Need for a New Intelligence Paradigm”, în International Journal of Intelligence and Counterintelligence, vol. 23, 2010, p. 212. 15 William J. Lahneman, op.cit., p. 204. 16 Eric Hrovat, Information Warfare: The Unconventional Art in a Digital World, SANS Institute InfoSec Reading Room, iunie 2001, p. 2, disponibil la adresa http://www.sans.org/reading_room/whitepapers/warfare/information-warfare-unconventional-art-digital-world_787. 17 Conform dr. Ivan Goldberg, director al Institutului pentru Studiul Avansat al Războiului Informaţional/ IASIW/ http://www.psycom.net.

Page 11: Dinamica Procesului de Intelligence[1]

11/23

Surse de ameninţare pot fi atât indivizi - fie utilizatori neautorizaţi (hackeri), fie “insideri”, cât şi

organizaţii naţionale complexe (servicii de informaţii) sau grupări non-statale (de la terorişti la

traficanţi de droguri şi chiar activişti sociali). De cele mai multe ori, este greu de stabilit cine se află

în spatele unui atac, dat fiind că graniţele între aceste entităţi nu sunt distincte (ceea ce poate părea

un incident provocat de un hacker poate fi, în fapt, acţiunea unui serviciu de informaţii).

Colectarea de informaţii şi folosirea lor în vederea obţinerii unui avantaj tactic în faţa adversarului au

jucat dintotdeauna un rol important în desfăşurarea unui conflict, modificându-se în mod esenţial doar

tipurile de comunicare.

În secolul al XX-lea, s-au înregistrat evoluţii majore pe acest palier. În timpul celui de-al doilea

război mondial, pe lângă schimbarea extraordinară la nivel tactic - utilizarea bombardamentelor

strategice şi a bombei atomice -, un punct de cotitură l-a reprezentat folosirea undelor radio pentru

transmiterea de informaţii. Iar progresele înregistrate în ceea ce priveşte comunicarea au condus la

necesitatea schimbării de tactică (fie într-o direcţie defensivă - Germania a apelat la o metodă de

criptare, prin folosirea dispozitivului “Enigma”, pentru a transmite mesaje codificate trupelor, fie

ofensivă - ţările aliate au utilizat “războiul informaţional” pentru a intercepta şi descifra mesajele

trupelor germane şi a transmite informaţii eronate).

În timpul Războiului din Golf (considerat mai mult un triumf al informaţiei decât al armamentului),

utilizarea sateliţilor, atât militari, cât şi comerciali, au asigurat forţelor de coaliţie datele de

comunicare, supraveghere şi avertizare necesare pentru obţinerea avantajului. Lipsa măsurilor

defensive corespunzătoare în războiul informaţional a condus la înfrângerea forţelor irakiene18

.

Evenimentele derulate în primii ani ai secolului al XXI-lea (conflictele din Irak şi Afganistan,

atentatele din Statele Unite, Spania, Marea Britanie) au influenţat în mod decisiv modul în care

guvernele au abordat noile provocări în materie de securitate, devenind necesară o nuanţare a

priorităţilor în materie de siguranţă naţională. Setul divers de riscuri şi ameninţări care afectează statele

în mod direct, dar care au potenţialul de a submina stabilitatea internaţională include atât terorismul

internaţional, armele de distrugere în masă, conflictele şi statele instabile, cât şi pandemiile şi

criminalitatea transfrontalieră.

În trecut, statul reprezenta „centrul tradiţional al strategiilor externe, de apărare şi securitate”, iar

securitatea naţională era înţeleasă drept modalitate de protejare a statului şi a intereselor sale vitale

în faţa atacurilor altor state, în prezent, perspectiva s-a extins şi include şi ameninţări şi riscuri la

adresa indivizilor, dar şi a integrităţii/ intereselor statului. Astfel, din acest punct de vedere,

criminalitatea transnaţională, pandemiile şi inundaţiile s-au transformat în provocări majore.

Printre factorii determinanţi ai acestor riscuri se numără schimbările climatice, competiţia pentru

energie, pauperitatea şi proasta guvernare, schimbările demografice şi globalizarea19

.

În ceea ce priveşte fenomenul terorist, apariţia şi dezvoltarea Internetului a constituit unul dintre

factorii care au condus la extinderea lui şi la găsirea, de către grupările militante, de adepţi inclusiv în

ţări occidentale. În ultimii ani, atenţia opiniei publice s-a deplasat, încetul cu încetul, dinspre

radicalismul şi terorismul originare în Orientul Mijlociu sau sudul Asiei, fiind evidentă apariţia şi

dezvoltarea acestui fenomen şi în state precum Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Marea Britanie,

Spania, SUA.

18 Eric Hrovat, ibid., pp. 3-4. 19 *** The National Security Strategy of the United Kingdom. Security in an Interdependent world, martie 2008, p.3, disponibilă la adresa

http://www.cabinetoffice.gov.uk.

Page 12: Dinamica Procesului de Intelligence[1]

12/23

Accederea pe scena politică a unora dintre liderii mişcărilor militante a permis consolidarea

influenţei acestora şi complicarea dezvoltării unor strategii destinate scăderii capacităţii lor de

control.

De la recrutare şi instruire până la propagandă, procesul de radicalizare nu mai este unul costisitor,

„graţie” revoluţiei tehnologice, ce a facilitat prezenţa sau chiar crearea, de către mişcările radicale de

bloguri, forumuri, departamente media, precum şi exploatarea a hidden web.

Unele state au luat în calcul, în vederea combaterii radicalizării, implementarea unor reforme politice şi

economice, prin integrarea în societate sau a stabilizării situaţiei în zonele-cheie ar putea constitui

soluţii pentru diminuarea riscurilor la adresa siguranţei naţionale.

Guvernul Marii Britanii, de exemplu, şi-a propus, printre altele, să sprijine ţările vulnerabile pentru

a consolida guvernarea, dezvoltarea şi capacităţile de securitate, precum şi să întreprindă demersuri

în vederea îmbunătăţirii capacităţii comunităţii internaţionale de a acţiona împotriva degenerării

situaţiei interne a unor state.

Alte ţări au considerat că o abordare deschisă a ameninţării teroriste, prin stabilirea unui dialog,

pornind de la trasarea intereselor comune ale guvernelor şi grupărilor militante, ar putea conduce la

modificări în mediul de securitate global, prin depăşirea unor graniţe, fie ele de ordin naţionalist, etnic

sau religios. State care au înţeles procesul de radicalizare, precum şi resorturile acestuia au demarat o

serie de programe speciale pentru prevenirea/ stoparea acestui fenomen.

Strategia Franţei, de exemplu, diferă de cea a Marii Britanii şi a Germaniei, întrucât autorităţile de

la Paris consideră radicalizarea o problemă de „integrare în societate”, în timp ce Londra şi Berlin

aplică metoda recurgerii la comunităţile musulmane pentru promovarea unui contradiscurs.

Chiar şi în Australia, unde terorismul constituie un pericol mai redus în plan intern, autorităţile au

dispus implementarea unor măsuri de prevenire a apariţiei unor elemente şi entităţi de factură

teroristă pe teritoriul naţional.

Pe lângă strategiile oficiale, experţi şi cercetători (Institutul pentru Politica Orientului Apropiat din

Washington, Institutul Australian de Politici Strategice, Institutul de Cercetări pentru Studii

Europene şi Americane) recomandă o serie de direcţii de acţiune, pe linie de intelligence, politică şi

diplomaţie, în vederea diminuării influenţei fenomenului terorist: încurajarea comunităţilor

musulmane moderate şi a mass-media să lanseze mesaje de toleranţă, care să le concureze pe cele

extremiste; evidenţierea mesajelor critice la adresa militanţilor extremişti, în mediul virtual;

ridiculizarea/ „umilirea” organizaţiilor şi grupărilor teroriste în rândul comunităţilor arabe/

musulmane, cu accent pe ideea că ţintele predilecte ale acestora sunt tocmai musulmanii; stoparea

corupţiei la nivel internaţional, element intens exploatat de către extremişti pentru a demonstra

„tarele” societăţilor occidentale, în principal; combaterea tacticilor de recrutare bazate pe acordarea

de asistenţă socială; diferenţierea clară între conceptul de religie şi radicalism; intesificarea

eforturilor de implementare a reformei şi democraţiei în statele arabe; delimitarea promovării

democraţiei de strategia contrateroristă; reorientarea diplomaţiei, în scopul susţinerii eforturilor

aliaţilor în procesul de contestare ideologică şi politică a Islamismului radical; abordarea prioritară

a problemelor regionale (Irak, Afganistan, Pakistan, conflictul arabo-israelian); coordonarea unitară

a programelor de combatere a radicalizării, prin crearea unor foruri interstatale angrenate în proces

sau centre de tip fusion, cu un mandat mai extins.

Internetul a reprezentat şi proliferarea mijloacelor utile desfăşurării de activităţi ilegale - trafic de fiinţe

umane, fraudă, furt de identitate, comunicaţii teroriste, atacuri asupra site-urilor/ reţelelor

guvernamentale.

Page 13: Dinamica Procesului de Intelligence[1]

13/23

Termenul de „cyberterorism” a devenit din ce în mai comun în cultura populară. Chiar dacă nu există o

definiţie exactă, este cert faptul că a limita conceptul la utilizarea computerului drept „instrument” sau

„ţintă” de atac este eronat20

.

Internetul a fost creat astfel încât să aibă o componentă colaborativă puternică şi bariere reduse pentru

inovaţia tehnologică, în timp ce managementul de securitate şi de protejare a identităţii a beneficiat de

o atenţie diminuată.

Potrivit adjunctului secretarului american al apărării, William J. Lynn III, capacitatea autorităţilor

SUA de a-şi apăra reţelele informaţionale a fost întotdeauna mai redusă decât cea a adversarilor de

a descoperi şi exploata vulnerabilităţile. Potrivit oficialului american, „într-un mediu dominat de

ofensivă, o mentalitate de tip ’fortăreaţă’ nu va da niciodată rezultate”.

Din această perspectivă, apărarea în faţa unor ofensive în spaţiul cibernetic trebuie să se bazeze în

primul rând pe evitarea obţinerii oricărui beneficiu de către adversar, şi nu neapărat pe lansarea

unui contratac.

Ameninţările în spaţiul cibernetic nu sunt limitate la „ţinte” militare. Atât hackeri, cât şi guverne străine

dispun din ce în ce mai mult de capacitatea de a lansa atacuri sofisticate asupra reţelelor ce formează

infrastructura civilă (fie că e vorba de reţeaua naţională de electricitate, de noduri feroviare sau de

transport aerian sau de sisteme financiare). Spionajul industrial şi furtul de informaţii comerciale s-au

transformat, de asemenea, în vulnerabilităţi majore, „graţie” evoluţiilor tehnologice. Totodată, în

condiţiile în care comerţul online reprezintă, anual, zeci de miliarde de dolari, nu este de mirare că

banii s-au transformat în obiectiv principal pentru lansarea de atacuri online de către organizaţii

criminale, care apelează la o combinaţie de metode pentru a-şi atinge scopul: furt de identitate,

publicitatea online, spionajul corporativ şi extorcarea21

.

O potenţială ameninţare o constituie, în prezent, şi activitatea pe reţelele sociale online. Absenţa unor

reguli stricte în materie de intimitate, schimb de informaţii, protecţia datelor a transformat social

networking, de exemplu, într-un mediu plin de vulnerabilităţi.

De la stocarea datelor referitoare la profil de către provider până la imposibilitatea ştergerii complete a

informaţiilor postate, utilizatorul pierde controlul asupra identităţii proprii şi nu-şi poate exercita

dreptul asupra datelor.

Noi aplicaţii sau setări introduse de unele companii au fost considerate un mijloc de încălcare a

drepturilor utilizatorilor, prin obţinerea cât mai multor date confidenţiale.

În astfel de condiţii, o persoană poate fi foarte uşor urmărită, atâta timp cât, din dorinţa de a-şi face

cât mai mulţi prieteni sau a deveni cât mai popular, ajunge să posteze foarte multe informaţii

personale, de la adresă sau program zilnic, până la hobby-uri şi destinaţia vacanţei, date despre

locul de muncă sau familie.

Mai mult, Internetul poate fi atât „instrument” al dreptului la libera exprimare, cât şi unul util

pentru regimuri autoritare şi opresiune.

Pe de altă parte, volumul informaţional şi viteza de propagare a unui mesaj fac practic imposibilă

controlarea acestor spaţii şi validarea informaţiilor vehiculate, astfel încât sub orice profil se poate

ascunde oricine - de la indivizi condamnaţi pentru diverse infracţiuni (în 2007, site-ul „MySpace” a

descoperit 29.000 de conturi aparţinând unor condamnaţi pentru delicte sexuale), până la membri ai

unor grupări militante, anarhiste, teroriste, care încearcă să creeze reţele de adepţi.

20 Sara Gordon, Richard Ford, Cyberterrorism?, Symantec Security Response, 2003, p. 3, disponibil la adresa http://www.symantec.com/avcenter/reference/cyberterrorism.pdf 21 Jim Murphy, Dave Zwieback, Managing Emerging Security Threats, SurfControl, 2004, pp. 3-6, http://citeseerx.ist.psu.edu.

Page 14: Dinamica Procesului de Intelligence[1]

14/23

Facilităţile oferite de social media - acces rapid, mobilitate, anonimizare, grup de beneficiari extins

- pot conduce la apariţia unor grupuri care promovează mesaje xenofobe, rasiste şi de incitare la

violenţă.

În condiţiile acestui volum de date incontrolabil şi incertitudinilor cu privire la emitent, autorităţile se

confruntă cu provocări serioase - imposibilitatea de a controla difuzarea informaţiei, de a selecta

sursele cele mai potrivite şi a nu le neglija pe cele de valoare, precum şi de a stopa procesele de

manipulare.

Mai multe state, printre care Marea Britanie şi SUA, au luat în calcul o extindere a prerogativelor,

în sensul monitorizării intense a activităţii online şi a creării de baze uriaşe de date, în vederea

stocării informaţiilor comunicate între utilizatorii unor astfel de reţele.

II.2. Mecanisme de identificare şi gestionare a ameninţărilor

„Cercetarea derulată de think tank-uri este rareori la fel de riguroasă sau de profundă

ca cea a mediilor academice. Altfel spus, cea mai bună activitate de cercetare a lor este

asigurată de mediul academic. Nu beneficiază de resursele pe care un post de

televiziune sau un cotidian naţional le poate mobiliza pentru un ’subiect’, iar

materialele lor nu sunt la fel de ’pline de viaţă’ ca ale mass-media (...) Şi totuşi avem

nevoie de ele”22

.

Conform lui John W. Bodnar23

, „în Era Informaţională, conceptul de ’stat-naţiune’ se estompează, în

contextul apariţiei şi dezvoltării corporaţiilor şi agenţiilor multinaţionale, uneori la fel de puternice ca şi

ţările în care funcţionează. În aceste condiţii, colectarea de informaţii despre un stat poate deveni

irelevantă dacă nu este conexată cu datele referitoare la interacţiunile pe care le are cu alte ţări sau chiar

şi cu astfel de corporaţii”.

Pe fondul evoluţiilor tehnologice, globalizarea a evoluat de la a fi influenţată de decizii politice la a

avea drept „protagonişti” marile companii. Astfel, organizaţiile private s-au transformat în actori

importanţi în procesul de intelligence.

Colaborarea public-privat şi analiza oferită de organizaţiile ce au drept obiectiv evaluarea evoluţiilor

politice (think tank-uri) s-au transformat în necesităţi ale procesului de elaborare a deciziilor politice.

Consilierea şi influenţa exercitate atât de think tank-uri, cât şi de organizaţii neguvernamentale pot avea

un efect important asupra liniei politice adoptate de un stat.

Instituţii independente, considerate de unii experţi fie „parte a elitei politice, fie parte a intereselor

instituţionale care concurează pentru atenţia factorilor decizionali într-un cadru pluralist”, think tank-

urile reprezintă un „liant” între idee şi acţiune, respectiv între mediul academic, pe de o parte, şi cel

guvernamental, de cealaltă parte, şi sunt organizate astfel încât să desfăşoare o activitate de cercetare al

cărei produs - obiectiv - să fie relevant din punct de vedere politic şi strategic, să sprijine autorităţile în

a înţelege şi a lua decizii în cunoştinţă de cauză, în probleme de natură internă sau externă.

Dacă în cadrul universităţilor, cercetarea este de cele mai multe ori demarată ca urmare a unor

dezbateri metodologice şi teoretice, care nu au legătură imediată cu probleme de ordin politic, în

ceea ce priveşte guvernele, priorităţile concrete, punctuale sunt cele care împiedică factorii

decizionali să contureze o imagine de ansamblu, pe termen lung.

22 Ben Rogers, Rethinking the Role of Thinktanks, articol publicat în cotidianul britanic „The Guardian”, 5 iulie 2010 23 John W. Bodnar, op.cit., p.4.

Page 15: Dinamica Procesului de Intelligence[1]

15/23

Cele mai influente organizaţii de acest fel pot avea în componenţă foşti oficiali cu funcţie de decizie

sau membri ai mediului academic. În funcţie de condiţii, rapoartele şi recomandările avansate de aceste

grupuri pot conduce, în mod curent, la apariţia de dezbateri în cercurile politice şi, ulterior, la

formularea unor decizii.

Printre „punctele slabe” s-ar număra faptul că activitatea acestor instituţii este preponderent

asigurată de tineri, iar schimbările de personal sunt destul de frecvente24

.

Potrivit lui Richard Haass (fost director de politică şi planificare în cadrul Departamentului american de

Stat şi membru al mai multor think tank-uri), activitatea acestor organizaţii de cercetare şi analiză

politică prezintă cinci beneficii: generează „un nou tip de gândire” printre factorii decizionali ai

Statelor Unite; asigură experţi pentru Administraţie sau Congres; oferă factorilor decizionali un loc

comun în care să construiască o viziune comună asupra opţiunilor în materie de politică; educă

cetăţenii în materie de probleme globale; asigură o mediere pentru părţi aflate în conflict.

Aceste organizaţii au cea mai mare influenţă în primele stadii ale procesului de decizie politică

(articularea şi formularea problemei).

Mai mult, rolul de mediator pe care îl au în relaţia dintre guvern şi opinia publică poate ajuta la

consolidarea încrederii în factorii decizionali, iar provocările pe care le ridică ideilor convenţionale şi

procedurilor standardizate şi „rutinei” din mediul de afaceri constituie premise pentru asigurarea unui

mediu constructiv de dezbatere.

Deşi foarte important, rolul lor este printre cel mai puţin apreciate, mai ales pentru faptul că activitatea

lor se desfăşoară „departe de influenţa mass-media”, iar atenţia ce le este acordată este mai redusă

decât a altor surse ale direcţiei politice a unui stat - grupurile de interese, manevrele facţiunilor politice,

rivalitatea dintre puterile decizionale.

Printre cele mai influente instituţii se numără Brookings Institution, Council of Foreign Relations,

Heritage Foundation, RAND Corporation, Center for American Progress, Institut de Relations

Internationales et Strategiques/ IRIS, Institut francais des relations internationales/ IFRI, Deutsche

Gesellschaft fuer Auswaertige Politik/ DGAP, Stiftung Wissenschaft und Politik/ SWP,

Bertelsmann Stiftung, Real Instituto Elcano, Stockholm International Peace Research Institute/

SIPRI.

Printre modurile în care poate fi evaluată relevanţa unei astfel de organizaţii pentru procesul decizional

politic se numără: relaţia/ contactele stabilite cu factorii de decizie; relaţiile stabilite de membri ai

instituţiei cu reprezentanţi ai autorităţilor; referirile publice/ utilizarea produselor de către factorii de

decizie (calitatea şi diseminarea produsului de cercetare); utilizarea produsului informaţional de către

alte „elite” (comentatori media, editorialişti, jurnale academice, new media etc.); impactul în mass-

media al lucrărilor de cercetare.

24 Ben Rogers, asociat al Institute for Public Policy Research and Demos, loc. cit.

Page 16: Dinamica Procesului de Intelligence[1]

16/23

III. Unitatea numărul 3 - Organizaţia de intelligence

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare

După ce vor studia această unitate, masteranzii vor putea:

să înţeleagă modul în care s-a produs trecerea de la domeniul intelligence clasic la unul bazat pe

interconectivitate şi interdisciplinaritate;

să îşi însuşească o serie de concepte specifice business intelligence, competitive intelligence.

„Prezentul” domeniului intelligence este conturat de o serie de cuvinte şi sintagme-cheie: „ameninţare

asimetrică”, „paradigmă”, „învăţare continuă”, „adaptare”, „reinventare permanentă şi dinamică”, dar,

mai ales, „incertitudine”.

Toate schimbările survenite în societatea actuală - de la cele politice, la cele economice, sociale sau

tehnologice - trebuie mai întâi asimilate şi conştientizate, pentru a înţelege modul în care acestea au

afectat procesul de înţelegere şi orientare în domeniul intelligence.

Provocările „prezentului” au presupus, astfel, o redirecţionare la noi modalităţi de acţiune, care,

inevitabil, au condus la transformări profunde ale organizaţiilor de intelligence, obligate nu la o simplă

ajustare a vechilor paradigme, ci la fundamentarea solidă a unui model nou capabil să reducă

incertitudinea. În centrul atenţiei se află rolul pe care respectivele organizaţii ar trebui să îl deţină în

noul mediu, modul în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi „obiectul” şi „aria” de activitate,

fluxurile utilizate, pregătirea asigurată.

Un rol-cheie în cadrul acestei etape de redescoperire l-a avut conştientizarea transformării intelligence

dintr-un proces static într-o organizaţie închisă într-un element esenţial al numeroase discipline din

mediul public şi privat. Astfel, pe lângă faptul că a condus la modificarea modului de colectare,

analizare şi diseminare a informaţiei, dinamica mediului de securitate a determinat intrarea

organizaţiilor de intelligence în atenţia opiniei publice, ceea ce îngreunat etapa de adaptare de la tradiţia

„secretului”, într-o „eră informaţională” caracterizată de flexibilitate şi circulaţie nerestricţionată a

datelor.

III.1. Nevoia de interdisciplinaritate

Adaptarea unor bune practici sau a unor metodologii din alte discipline/ domenii în intelligence a

constituit, în ultima perioadă, o caracteristică importantă a procesului de reconfigurare a serviciilor de

informaţii. Acceptarea provocărilor noului mediu a solicitat un angajament solid (la nivel individual şi

organizaţional), dar şi aplicarea unor noi planuri de acţiune, cu potenţial de a altera natura instituţiilor

de informaţii. Organizaţiile de intelligence s-au transformat din „spectatori” care analizează acţiunile

sau intenţiile actorilor”, în participanţi activi, preocupaţi de coordonarea interacţiunilor şi dinamicii

într-un nou sistem complex.

Funcţia de predicţie - element important în orice context referitor la luarea de decizii - nu mai este

monopolul structurii de informaţii, în contextul în care sfera activităţii de intelligence s-a extins până la

guverne, organizaţii non-guvernamentale, organizaţii transnaţionale, companii, grupuri de lobby sau de

interes.

O preocupare majoră a devenit, astfel, modul în care idei de bază pot fi împrumutate din sfera business

management, metodele şi soluţiile aplicate în acest domeniu putând constitui un model viabil în

vederea transformării şi reconfigurării comunităţii de intelligence la cerinţele actuale de securitate.

Un astfel de concept a fost cel de reengineering, văzut nu ca o reorganizare la nivel de structură, ci

ca o reproiectare a proceselor desfăşurate într-o organizaţie, cu accent atât pe „produs”, cât şi pe

„client” (concentrarea pe schimbările de structură nu a condus întotdeauna la rezultatele dorite,

Page 17: Dinamica Procesului de Intelligence[1]

17/23

esenţiale fiind strategiile şi practicile de lucru, în cadrul procesului de transformare). Poate debuta

cu o evaluare a misiunii, obiectivelor strategice şi a nevoilor clienţilor din cadrul unei organizaţii şi

se concentrează pe procesele din cadrul organizaţiei - paşii şi procedurile ce controlează modul în

care sunt utilizate resurselor pentru a crea produse şi servicii care satisfac nevoile unor anumiţi

clienţi sau „pieţe”.

În mediul de afaceri, acest concept presupune întoarcerea la elementele originale şi reexaminarea

lor şi exclude total „retuşurile”, în favoarea unei reinventări totale.

Potrivit experţilor, reengineering nu este destinat unei companii care urmăreşte să îşi

îmbunătăţească activitatea cu 10 procente, ci de zece ori şi se concentrează pe procese, nu pe

sarcini, funcţii sau persoane, ţintând către o reconfigurare a proceselor strategice şi cu plusvaloare

ce depăşesc graniţele organizaţionale25

.

Conceput iniţial ca o tehnică specifică sectorului privat, pentru a sprijini organizaţiile să îşi

reconfigureze în mod fundamental modul de activitate, în vederea îmbunătăţirii serviciilor asigurate

clienţilor, reducerii costurilor şi asigurării unui loc important în domeniu, implementarea procesului

de reengineering a devenit posibil prin continua dezvoltare a sistemelor şi reţelelor informaţionale.

În cadrul activităţii de intelligence, reengineering constituie o regândire fundamentală şi o reproiectare

radicală a proceselor, în vederea îmbunătăţirii indicatorilor specifici performanţei (cu accent pe funcţia

de early warning), cum ar fi costurile, calitatea, serviciile şi rapiditatea. De asemenea, presupune o

renunţare la metodologiile axate strict pe nevoi interne pentru cele care se orientează către obţinerea de

rezultate în exterior, precum şi către nevoile beneficiarilor.

Ulterior încheierii Războiului Rece, serviciile de informaţii au fost surprinse de actele de terorism

pe fondul preocupării pentru reconsiderarea misiunii şi rolului în noul mediu de securitate, nu din

cauza lipsei de resurse sau de tehnologie.

Dacă în vechiul business management, specifică era orientarea către interior (conform principiului

„experţii noştri ştiu ce e mai bine”), în noul mediu, direcţia este către exterior (toată lumea participă la

procesul de schimbare), tendinţa în intelligence-ul colaborativ fiind ca managementul consultativ să

implice toţi protagoniştii, iar performanţa să fie evaluată prin feedback-ul beneficiarului.

Un proces de reengineering nu poate fi implementat simultan asupra tuturor proceselor, alegerile fiind

făcute, în general, în funcţie de trei criterii: disfuncţie (care procese funcţionează cel mai puţin?);

importanţă (care sunt critice şi cele mai influente, în ceea ce priveşte satisfacerea nevoilor clientului?);

fezabilitate (care sunt procesele cu cele mai mari şanse de reuşită, dacă sunt supuse metodelor de

reconfigurare?). De asemenea, planificarea şi pregătirea, factori esenţiali pentru asigurarea succesului

oricărei activităţi, sunt fundamentale şi în ceea ce priveşte reengineering.

În cadrul procesului de reengineering, utilitatea produsului nu este dată de valoarea sa intrinsecă, ci de

modul în care poate fi exploatat în exterior. Totodată, redistribuie competenţele sau atribuţiile, astfel

încât interferenţele dintre indivizi sau structuri de activitate să conducă la performanţă.

Crearea de produse de bună calitate nu mai este suficientă, atât timp cât acestea nu pot fi

„cumpărate”, în condiţiile în care nu răspund unor cerinţe punctuale existente la un moment dat, nu

sunt uşor de înţeles şi nu satisfac un scop.

Conceptul de reengineering a funcţionat, potrivit lui Thomas H. Davenport, pentru că a adus laolaltă

trei componente - niciunul nou, dar fără a fi conexate, anterior: tehnologia (valoarea reală a acesteia nu

a constat numai în eficientizarea activităţii, ci şi în schimbarea modului în care se efectuează aceasta);

25 Subramanian Muthu, Larry Whitman, S. Hossein Cheraghi, Business Process Reengineering: A Consolidated Methodology, Proceedings of the 4thr Annual International Conference on Industrial Engineering Theory, Applications and Practice, 17-20.11.1999, San Antonio, Texas, SUA, disponibil online

la adresa http://webs.twsu.edu/whitman/papers/ijii99muthu.pdf

Page 18: Dinamica Procesului de Intelligence[1]

18/23

business process; programul „foaie goală” - o idee preferată de companiile care doresc să scape de

povara trecutului”.

În timp, implementarea unor astfel de proiecte a unit trei grupuri de interes majore: managerii marilor

organizaţii, consultanţii manageriali importanţi şi „comercianţii” de tehnologii informaţionale.

Îmbunătăţirea continuă, analiza sistemelor, proiectele de industrial engineering au devenit versiuni ale

reengineering.

De asemenea, prioritizarea proceselor, nu a funcţiei îndeplinite în cadrul unei organizaţii, a permis

soluţionarea unor probleme importante ale companiilor private, şi anume absenţa colaborării

interdepartamentale.

Esenţial a devenit, astfel, şi conceptul de information sharing, devenit, în actualul mediu de securitate,

o necesitate şi facilitat de aceste evoluţii la nivel tehnologic.

Schimbul de informaţii, ce reprezintă un mod de adaptare la provocările de securitate actuale, a

constituit o recomandare a Comisiei Congresului SUA care a anchetat atacurile de la 11 septembrie

2001, în al cărei raport final s-a subliniat faptul că nu la nivelul volumului de date sau al activităţii

departamentelor s-au înregistrat disfuncţionalităţi, ci la cel al cooperării în cadrul comunităţii de

informaţii.

Totodată, potrivit aceluiaşi document, serviciile de informaţii structurate astfel încât să răspundă

necesităţilor din perioada Războiului Rece, când datele erau relativ reduse ca număr, iar „inamicul”

- lent şi previzibil -, trebuie supuse unui proces de reconfigurare - în prezent, pentru a asigura

reacţii prompte şi eficiente la ameninţările emergente, informaţiile trebuie împărtăşite mai rapid şi

mai amplu26

.

III.2. De la „producător de informaţii”, la „furnizor de cunoaştere”

În actualul mediu, dificultatea nu constă atât în a obţine datele necesare formulării unor concluzii şi

avertizării factorului de decizie asupra posibilelor evoluţii, cât în a procesa această cantitate imensă de

informaţii, respectiv de a înţelege ce este important, aproape în timp real, pentru a da răgaz

decidentului să reacţioneze. Provocarea rezidă nu atât în dificultatea de a obţine datele necesare

formulării unor concluzii şi avertizării factorului de decizie asupra posibilelor evoluţii, cât în cea de a

înţelege ce este important şi ce nu dintr-o mulţime de informaţii.

În societatea cunoaşterii, organizaţiile de intelligence au fost nevoite să se adapteze noilor reguli, astfel

încât tind să ofere mai mult decât informaţii, devenind furnizoare de cunoaştere.

Societatea cunoaşterii presupune un tip aparte al managementului, fundamentat pe faptul că indivizii

care compun organizaţia pot dezvolta cunoaşterea doar încurajând toţi membri echipei să fie parte a

procesului de dezvoltare, într-o cultură care-şi schimbă axa de la principiul need to know la need to

share.

Organizaţia de intelligence modernă este de tipul network-centric intelligence, noii lideri fiind obligaţi

să-şi dezvolte abilităţi şi să fie familiarizaţi cu concepte pe măsura provocărilor pe care le presupune

managementul într-o astfel de arhitectură.

Având în vedere, aşadar, că transformările accelerate pe care le cunoaşte mediul de securitate sunt

caracterizate de două dimensiuni, incertitudinea şi cantitatea imensă de informaţii, este imperativ

necesar un mod particular de gestionare, de un tip superior de management - managementul

cunoaşterii.

26 Calvert Jones, Intelligence reform: The logic of information sharing, în Intelligence and National Security, vol. 22, februarie 2007, p. 384, publicat

online la 01.06.2007.

Page 19: Dinamica Procesului de Intelligence[1]

19/23

Încă de la lansarea conceptului de societate a cunoaşterii, la începutul anilor '70, de către Peter Drucker

şi Daniel Bell, cu referire la trecerea societăţii umane de la calitatea de a progresa prin cunoaştere, la

cea de furnizor şi consumator de cunoaştere27

, direcţiile organizaţionale şi manageriale au început să

ţină cont de caracteristicile acestui concept, pregătindu-se evoluţia spre societatea conştiinţei, în care

vor predomina valorile morale28

.

Similar decodificării semnificaţiei tranziţiei de la societatea tradiţională la societatea industrială, sunt

analizate astăzi implicaţiile tranziţiilor de la societatea industrială la societatea “postindustrială”, a

“informaţiei” şi “reţelelor”, a “riscurilor” sau, altfel spus, la “societatea cunoaşterii”.

Societatea cunoaşterii înglobează societatea informaţională, dar este mai mult decât atât prin rolul

major care revine informaţiei - cunoaştere în societate şi prin înglobarea dimensiunii de sustenabilitate,

şi presupune:

o extindere şi aprofundare a cunoaşterii ştiinţifice şi a adevărului despre existenţă;

utilizarea şi managementul cunoaşterii existente sub forma cunoaşterii tehnologice şi

organizaţionale;

producerea de cunoaştere tehnologică nouă prin inovare;

diseminare fără precedent a cunoaşterii către toţi cetăţenii prin mijloace noi, folosind cu

prioritate Internetul şi cartea electronică şi utilizarea metodelor de învăţare prin procedee

electronice (e-learning).

Dezvoltarea conceptului de societate a cunoaşterii a fost însoţită de proiectarea unor noi modele de

organizaţii, bazate pe cunoaştere, care să corespundă noului tip de societate. Intelligence nu înseamnă

numai culegerea de informaţii şi transmiterea acestora beneficiarilor, ci cunoaştere în sensul cel mai

înalt al termenului, un mod de a înţelege lumea utilizând toate sursele.

Promovarea noii culturi întâmpină rezistenţă, dar este singura cale care poate asigura eficienţa

serviciilor de securitate pentru că, în noul mediu de securitate, nu mai există actori (sau evenimente)

izolaţi, iar intelligence-ul este obligat să se adaptează acestei noi realităţi.

În societatea cunoaşterii, securitatea devine bun comun, iar principala caracteristică a noilor realităţi

este, în viziunea lui Robert Cooper, „transparenţa determinată de multiple interdependenţe”.

De o tot mai largă recunoaştere se bucură soluţia stabilirii unui parteneriat între structurile de

intelligence şi mediile academice astfel încât, plecând de la responsabilitatea împărtăşită de

realizare a binelui comun, să poată fi abordată, convergent, o serie de provocări de securitate ce

vizează domenii de nişă sau ce presupun accesul la cercetare fundamentală.

Activitatea specifică intelligence se realizează sub imperativul unor particularităţi, de unde şi atributul

special care însoţeşte deseori denumirea instituţiilor de intelligence:

caracterul secret - expertul nu poate beneficia de consultarea altor specialişti decât în mod

limitat;

operativitatea - deseori decidentul are nevoie de date în regim de urgenţă, iar concluziile trebuie

formulate deşi nu există toate datele necesare;

riscul de a fi manipulat - fie intenţionat fie de caracterul incomplet/ eronat al datelor analizate;

influenţarea deciziei - este cea mai sensibilă parte a activităţii pentru că responsabilitatea, în

cazul eşecului, se împarte între cel care a luat hotărârea şi cel care a fundamentat-o.

Comparativ cu alte elemente care compun sistemul guvernamental (administraţia centrală aşa cum este

conturată în funcţie de modelul constituţional), intelligence-ul este preocupat nu numai de ceea ce este

de noutate astăzi, ci de ceea ce va fi de noutate mâine, aspect esenţial în formularea politicilor de

securitate.

27 Knowledge Fusion Platform, disponibil la http://www.kfp.ro. 28 Mihai Drăgănescu, De la societatea informaţională la societatea cunoaşterii, Editura Tehnică, Bucureşti, 2003, p. 18.

Page 20: Dinamica Procesului de Intelligence[1]

20/23

Intelligence-ul oferă un tip aparte de cunoaştere, care este direcţionat către beneficiar în timp operativ

(la timpul potrivit), astfel încât acesta să fie capabil să ia deciziile într-o paletă completă, de la cele

adoptate în mod curent pentru buna funcţionare a sistemului, până la asigurarea managementului crizei.

Responsabilitatea serviciilor de informaţii este cu atât mai mare în această privinţă, cu cât performanţa

intelligence-ului nu garantează adoptarea unor politici eficiente (cesta este exclusiv atributul factorului

de decizie), dar absenţa informaţiilor de calitate conduce implicit la greşeli ale decidentului.

Un alt aspect care diferenţiază instituţiile speciale rezidă în faptul că, prin natura obiectivelor pe care le

au de îndeplinit, li se conferă o autoritate pe care nicio altă entitate guvernamentală nu o deţine.

O particularitate este şi natura secretă a activităţii, metodelor şi mijloacelor utilizate, a obiectivelor,

situându-se din acest punct de vedere la polul opus obligativităţii transparenţei ce guvernează celelalte

subsisteme ale administraţiei centrale.

În „societatea globală”, asigurarea securităţii presupune un efort comun între structurile de intelligence,

mediile academice şi organizaţiile neguvernamentale.

Exemplele în acest sens sunt numeroase: în contextul emergenţei riscurilor la adresa securităţii

cibernetice, un serviciu de informaţii poate fi eficient doar în cooperare cu zona privată, de business şi

de cercetare pe protecţia infrastructurilor informatice; evaluarea percepţiilor asupra unor evoluţii

geopolitice ar fi mai profundă în urma organizării unor dezbateri publice în domeniul analizei de risc;

fundamentarea academică a domeniului intelligence conferă un potenţial sporit de adaptare controlabilă

la schimbările socio-politice viitoare, prin sinteza dintre inovarea tehnologică şi cea socială.

Page 21: Dinamica Procesului de Intelligence[1]

21/23

BIBLIOGRAFIE:

1. Alesina, A., Giavazzi, F., The Future of Europe. Reform or Decline, MIT Press, 2006,

disponibil la adresa http://www.au.af.mil/au/ssq/bookreviews/alesina.pdf.

2. Bar-Joseph, Uri, Rose McDermott, „The Intelligence Analysis”, în The Oxford Handbook of

National Security Intelligence, Oxford University Press, 2010.

3. Baron, D.P., „Private Politics, Corporate Social Responsibility, and Integrated Strategy”,

Journal of Economics & Management Strategy, 10(1), 2001, pp. 7-45.

4. Bădescu, I., Tratat de geopolitică, Bucureşti, Ed. Mica Valahie, 2004.

5. Bigman, D., Globalization and the Least Developed Countries. Potentials and Pitfalls, Oxford

University Press, 2007, disponibil (12.09.2011) la http://www.google.ro/books?

hl=ro&lr=&id=IV 8dnVaWnboC&oi =fnd&pg=PR5&dq=Globalization+and+the+Lea.

6. Bodnar, John W., Warning Analysis for the Information Age: Rethinking the Intelligence

Process, Joint Military Intelligence College, decembrie 2003, disponibil la adresa

https://analysis.mitre.org/proceedings/Final_Papers_Files/110_Camera_Ready_Paper.pdf.

7. Braudel, Fernand, Timpul lumii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989.

8. Brzenzinski, Zbigniew, Marea tablă de şah: supremaţia americană şi imperativele sale

geostrategice, Bucureşti, Editura Univers enciclopedic, 2000.

9. Castells, Manuel, The Rise of The Network Society, The Information Age: Economy, Society and

Culture, vol. I, Oxford, Blackwell Publishing Ltd., 1996.

10. Chelcea, S., Mărginean, I., Cauc, I., Cercetarea sociologică. Metode şi tehnici, Editura Destin,

1998.

11. Cooper, Robert, Destrămarea naţiunilor. Ordine şi haos în secolul XXI, Bucureşti, Editura

Univers Enciclopedic, 2007.

12. Dedijer, Stevan, „Development & Intelligence 2003-2053”, în National Security and The

Future Journal nr. 10/2002, disponibil la http://swoba.hhs.se/lufewp/abs/lufewp2003_010.htm

(accesat la 31.01.2012).

13. Dobrescu, Paul, Geopolitica, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2008.

14. Drăgănescu, Mihai, De la societatea informaţională la societatea cunoaşterii, Editura Tehnică,

Bucureşti, 2003.

15. Fukuyama, Francis, America la răscruce: democraţia, puterea şi moştenirea neoconservatoare,

Bucuresti, Editura Antet, 2006.

16. Fukuyama, Francis, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Bucureşti, Editura Paideea, 1994.

17. Ghani, A., Lockhar, C., Fixing Failed States, Oxford University Press, 2008, disponibil

(10.03.2011) la http://www.google.ro/books?hl=ro&lr=&id=PfkdWIvlN14C&oi =fnd&pg

=PT3&dq=Fixing+Failed+States&ots=TSjGBy6O8q&sig=FlmSOClf6vSbaeByK

zIkMDgWrQ&safe=images&redir_esc=y#v=onepage&q=Fixing%20Failed%20States&f=fals

18. Gordon, Sara, Ford, Richard, Cyberterrorism?, Symantec Security Response, 2003, disponibil

la adresa http://www.symantec.com/avcenter/reference/cyberterrorism.pdf.

19. Grabo, Cynthia M., Anticipating Surprise: Analysis for Strategic Warning, Center for Strategic

Intelligence Research, Joint Military Intelligence College, decembrie 2002, disponibil la adresa

http://www.ndic.edu/press/pdf/5671.pdf.

20. Heidenrich, John G., „The State of Strategic Intelligence. The Intelligence Community’s

Neglect of Strategic Intelligence”, în Studies in Intelligence, vol. 51, no.2, 2007, disponibil la

https://www.cia.gov/library/center-for-the-study-of-intelligence/csi-publications/csi-

studies/studies/vol51no2/the-state-of-strategic-intelligence.html.

21. Heuer, Richards, Psychology of Intelligence Analysis, Center for the Study in Intelligence,

Central Intelligence Agency, 1999.

22. Howe, Jeff, „The Rise of Crowdsourcing”, în Wired Magazine, 2006, disponibil la

http://www.wired.com/wired/archive/14.06/crowds.html (accesat la 20.10.2012).

Page 22: Dinamica Procesului de Intelligence[1]

22/23

23. Hrovat, Eric, Information Warfare: The Unconventional Art in a Digital World, SANS Institute

InfoSec Reading Room, iunie 2001, disponibil la adresa

http://www.sans.org/reading_room/whitepapers/warfare/information-warfare-unconventional-art-

digital-world_787.

24. Hulnick, Arthur S., OSINT: Is It Really Intelligence?, lucrare prezentată în cadrul Convenţiei

anuale a American Political Science Association, Boston, Massachusetts, august 2008.

25. Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Bucuresti, Editura

Antet, 1998.

26. Jones, Calvert, „Intelligence reform: The logic of information sharing”, în Intelligence and

National Security, vol. 22, februarie 2007, publicat online la 01.06.2007

27. Khan, David, Toward a Theory of Intelligence, disponibil la

http://www.rand.org/pubs/conf_proceedings/2006.

28. Kent, Sherman, Strategic Intelligence for American World Policy, Paperback, 1966.

29. Kerbel, Josh, Anthony Olcott, „Synthesizing with Clients, Not Analyzing for Customers”, în

Studies in Intelligence, vol. 54. nr. 4, 2010, disponibil la https://www.cia.gov/library/center-for-

the-study-of-intelligence/csi-publications/csi-studies/studies/vol.-54-no.-4/pdfs/Olcott-Kerbel-

Client vs Customer-Extract-Annonated.pdf (accesat la 05.04.2012), pp. 11-27.

30. Kissinger, Henry, Diplomaţia, Bucureşti, Editura BIC ALL, 2002.

31. Kollock, Peter, Mark Smith, Communities in Cyberspace, London, Routledge, 1999.

32. Kolodziej, Edward A., Securitatea şi relaţiile internaţionale, Editura Polirom, Iaşi, 2007.

33. Lahneman, J. William, „The Future of Intelligence Analysis”, vol. I+II, în Center for

International and Security Studies at Maryland, 2006.

34. Lahneman, William J. „The Need for a New Intelligence Paradigm”, în International Journal of

Intelligence and Counterintelligence, nr. 23, 2010.

35. Lantis, Jeffrey S., „Strategic Culture and National Security Policy”, în International Studies

Review, vol. 4, nr. 3, 2002.

36. Libicki, Martin C., Cyberdeterrence and Cyberwar, RAND Corporation, 2009, disponibil la

adresa http://www.rand.org/pubs/monographs/2009/RAND_MG877.sum.pdf

37. Lowenthal, Mark, „O încercare de definire a termenului “intelligence” “, Revista Română de

Studii de Intelligence, nr. 1-2, Bucureşti, decembrie 2009.

38. Maior, George Cristian, „Incertitudine. Gândire strategică şi relaţii internaţionale în secolul

XXI”, Bucureşti, Editura RAO, 2009.

39. Maior, George Cristian, „Un război al minţii. Intelligence, servicii de informaţii şi cunoaştere

strategică în secolul XXI”, Bucureşti, Editura RAO, 2010.

40. Marrin, Stephen, Intelligence Analysis Theory: Explaining and Predicting Analytic

Responsabilities, Intelligence and National Security, vol. 22, no. 6, decembrie 2007.

41. McDowell, Don, Strategic Intelligence. A Handbook for Practitioners, Managers, and Users,

The Scarecrow Press, Inc., 2009.

42. McGill, G. M., „The Private Sector Role in Collecting, Processing and Disseminating

Intelligence” - Second International Symposium: National Security and National

Competitiveness: Open Source Solutions Proceedings, 1993 Volume II, pp. 113 - 120.

43. Mishkin, F.S., Monetary Policy Strategy. How Did We Get Here, disponibil la adresa

http://cba.unomaha.edu/faculty/mwohar/web/links/Donestic_Money_papers/Mishkin_Monetary

%20Policy%20Strategy_ch_1.pdf.

44. Moore, David T., Critical Thinking and Intelligence Analysis, Washington D.C., JMIC Press,

2006.

45. Murphy, Jim, Dave Zwieback, Managing Emerging Security Threats, SurfControl, 2004,

http://citeseerx.ist.psu.edu.

Page 23: Dinamica Procesului de Intelligence[1]

23/23

46. Muthu, Subramanian, Larry Whitman, S. Hossein Cheraghi, Business Process Reengineering: A

Consolidated Methodology, Proceedings of the 4th

Annual International Conference on

Industrial Engineering Theory, Applications and Practice, 17-20.11.1999, San Antonio, Texas,

SUA, disponibil online la adresa http://webs.twsu.edu/whitman/papers/ijii99muthu.pdf.

47. Niţă, Cristian, „O încercare de definire a termenului intelligence”, Revista Română de Studii de

Intelligence, Nr 1-2, Bucureşti, decembrie, 2009.

48. Nolte, William M., „Intelligence Analysis in an Uncertain Environment”, în The Oxford

Handbook of National Security Intelligence, Oxford University Press, Oxford, 2010.

49. Nolte, W.M., „American Intelligence After the 2008 Election, International Journal of

Intelligence and CounterIntelligence, 21(3), 2008, pp. 429-447.

50. Olson, M., An Analytical Framework for Social Reporting and Policy Analysis, Annals of the

American Academy of Political and Social Sciences, 388, 1970, pp. 112-126.

51. Olson, M., R. Zeckhauser, An Economic Theory of Alliances, The Review of Economics and

Statistics, 48(3), 1966, pp. 266-279.

52. Oprea, Dumitru, „Globalizarea şi riscul securităţii informaţiilor”, Universitatea „Alexandru Ioan

Cuza”, Iaşi, mai 2004, disponibilă la adresa http://www.racai.ro/RISC1/DumitruOprea.pdf.

53. Pirolli, Peter, Assisting People To Become Independent Learners In The Analysis Of

Intelligence, Office of Naval Research, 2006, disponibil la adresa

http://www.fas.org/irp/eprint/pirolli.pdf.

54. Rheingold, Howard, Smart Mobs: The Next Social Revolution, New York, Basic Books, 2002.

55. Rheinhardt Wolfgang, Schmidt, Benedikt, Sloep, Peter şi Drachsler, Hendrick, Knowledge

Worker Roles and Actions - Results of two empirical studies în Knowledge and Process

Management, vol. 18, nr. 3, 2011, pp, 150-174, disponibil la:

http://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1002/kpm.378/abstract.

56. Sachs, Jeffrey D., Warner, Andrew - Economic Reform and the Process of Global Integration,

Brookings Papers on Economic Activity, Vol. 1995, No. 1, 25th Anniversary Issue. (1995), pp.

1-118, disponibil la adresa http://www.gsid.nagoya-

u.ac.jp/sotsubo/Papers/Sachs_Warner_1995.pdf.

57. Schreier, Fred, Transform Intelligence Services. Making Them Smarter, More Agile, More

Effective and More Efficient, National Defence Academy and Austrian Ministry of Defence and

Sports in co-operation with Geneva Centre for the Democratic and Armed Forces, Reprocenter

Vienna, ianuarie 2010.

58. Spykman, Nicholas John, America's Strategy in World Politics: The United States and the

Balance of Power, New York, Harcourt, Brace and Company (1942) disponibil la

http://books.google.ro/books?id=rsIwxKfuHwIC&printsec=frontcover#v=onepage&q&f=false.

59. Taleb, Nassim Nicholas, Lebăda neagră: impactul foarte puţin probabilului, Editura Curtea

Veche Publishing, Bucureşti, 2008.

60. Wallerstein, Immanuel, Sistemul mondial modern, Editura Meridiane, Bucureşti, 1992.

61. Westley, Frances, Henry Mintzberg, „Visionary Leadership and Strategic Management”, în

Strategic Management Journal, vol. 10, 1989.

62. Whipple M., “The Dewey-Lippmann Debate Today: Communication Distortions, Reflective

Agency, and Participatory Democracy”, Sociological Theory, Vol. 23, No. 2 (Jun., 2005), pp.

156-178.

63. *** The National Security Strategy of the United Kingdom. Security in an Interdependent

world, martie 2008, disponibilă la adresa http://www.cabinetoffice.gov.uk.