CUPRINS

Introducere...............................................................................................2

Relaţia dintre sănătate fizică şi sănătatea teologică.............................3

Ecologia în contextul teologiei creaţiei...................................................4

Învătura creştină şi natura...................................................................7

Poluarea ca element distructiv şi implicaţiile ei morale.......................9

Coordonate teologice şi spirituale în educaţia ecologică

ortodoxă.............................................................................................................13

Răspunsul teologiei neopatristice faţă de criza ecologică...................16

Intersecţia dintre ştiinţă şi religie.........................................................18

Note conclusive.......................................................................................21

Bibliografie .............................................................................................22

1

BISERICA ŞI ACTIVITATEA ECOLOGICĂ DIN

ROMÂNIA

INTRODUCERE

Omul, prin natura sa de fiinţa creată de Dumnezeu, este socotit ca fiind cununa

creaţiei. Prin acest lucru, trebuie să întelegem faptul că el este destinat să fie conducătorul

tuturor lucrurilor care îl înconjoară, după porunca lui Dumnezeu componentă a referatului

Biblic, după cum se arată în referatul creaţiei1. Prin acest lucru se înţelege faptul că omul

trebuie să trăiască în comuniune cu ceea ce îl înconjoară. Vorbim despre un habitat, un

compediu de elemente care contribuie direct sau indirect la buna desfăşurare a vieţuirii

omului pe pămănt. In termeni de specialitate totalitatea acestor elemente care interacţionează

cu omul este denumit generic mediul înconjurător.

În contextul societăţii de astăzi, se observă că este imperios necesar să intreprindem

acţiuni prin care să se realizeze prezervarea mediului înconjurător, dat fiind faptul că

populaţia globului care înregistrază o creştere semnificativă de la an la an, este cea care este

responsabilă de degradarea acestui ansamblu atât de necesar vieţii omului.

In acest sens, stiinţa vine in ajutorul omului, prin implementarea unei discipline

nunite ecologie. Etimologia acestui cuvânt trebuie cercetată având in vedere filiera grecească,

îm speţă cuvintele greceşti: ecos - casă şi logos - ştiinţă, adică "ştiinţa studierii habitatului",

este o ştiinţă biologică de sinteză ce studiază conexiunile ce apar între organisme şi mediul

lor de viaţă, precum şi structura, funcţia şi productivitatea sistemelor biologice

supraindividuale a sistemelor mixte, mai pe scurt, reprezintă studiul interacţiunii dintre

organisme şi mediul înconjurător2. Numele a fost pentru prima data folosit in 1866 de catre

biologul german Ernst Haeckel. Ecologia a apărut ca o ramură a biologiei. Cu timpul însă,

datorită principiilor sale, şi-a pus amprenta asupra mai multor domenii. Putem vorbi azi de

ecologie economică, medicală, estetică, politică şi chiar sentiment ală. Alţi oameni se refera

la ecologie ca la o filosofie sau chiar sistem religios, pentru ca implică o viziune despre

univers şi valori morale specifice şi imperative: viaţa este un sistem coerent, dispariţia

speciilor este un lucru necoordonat, oamenii ar trebui să traiască în armonie cu alte specii,

natura trebuie protejată de interferenţele umane.

1 Facere 1,262 Dr. Gh. Mohan şi Dr. A. Ardelean, Ecologia şi protecţia mediului, Editura Scaiul”, Bucureşti 1993, pag 34.

2

Relaţia dintre sănătate fizică şi sănătatea teologică

Ca o noţiune ce implică un sens larg, sănătatea are două componente: fiziologic este

starea de bine , în sensul că omul nu resimte o durere (temporară sau constantă), o lipsă, o

deficienţă, iar spiritual este starea de pace, multumire, împlinire în care activitatea

intelectuală, mentală şi afectivă sunt în armonie.

Când ne referim la „sănătate” în raport cu Dumnezeu, lucrurile se schimbă prin

complexitate: „sănătatea”, în sens teologic, înseamna „mântuire” (gr. soteria), respectiv

starea de armonie între om şi exterior, reprezentată prin natura creată şi Dumnezeu.

Sănătatea teologică nu este conexată direct de sănătatea fizică, dar ele sunt legate

prin sănătatea spirituală. De pildă, un om cu o deficienţă fiziologică, dacă este sănătos

spiritual ajunge să dobândească sănătatea teologică, adică mântuirea, în funcţie de modul

cum abordează suferinţa. De aici se deduce şi paradoxul potrivit căruia, prin suferinţa

biologică omul se apropie de Dumnezeu, adică de izvorul sănătăţii ori, prin sănătate

fiziologică omul (nesănătos spiritual) se îndepartează de Dumnezeu.

Fără a ispiti raţiunile după care Dumnezeu lucrează cu omul, putem învăţa că El nu

aduce boala pentru a-i apropia pe oameni de Sine, ci o îngăduie, lasându-i pe ei să-i

interpreteze mesajul. Sunt oameni care poartă fără apăsare boli, asumându-le ca mijloace

pedagogice călăuzitoare spre Hristos. Prin aceasta se vede că pe cel mai de jos nivel se află

boala fiziologică. Pe aceasta Hristos a vindecat-o numai după ce facea o ierarhizare clară,

aratând că primul pas stă în înţelegerea bolii, care are la bază o boală spirituală, apoi săvârşea

minunea în sine. El a fost şi rămâne vindecătorul prin excelenţă, care arată că puterea

dumnezeiască se află deasupra suferinţei, că doreşte vindecarea tuturor, prin iertarea

păcatelor şi eliminarea durerii.

În cuvintele de început ale Bibliei se spune că Adam a fost făcut sănătos, bucurându-

se în Eden de natura armonioasă şi sănătatea trupească (presupusă de armonia cu

Creatorul).Noţiunea de durere apare după păcat, când munca devine povară, naşterea de copii

suferinţă, pământul izvodeşte spini şi pălămida, iar suferinţa capată o dimensiune cosmică

prin fratricidul lui Cain, care produce cea mai mare durere: victimei, părinţilor, Creatorului,

naturii (sângele „striga din pamânt”, adică se solidarizează cu natura). Este primul indiciu

fără echivoc că boala are o legatură strânsă cu păcatul, cu abuzul, dar si cu „grădina”. Prin

păcat omul a pierdut legătura cu sursa sănătăţii spirituale care era Dumnezeu şi cu sursa

sănătăţii fiziologice, care era natura prietenoasă, casa (ecosul) în care Dumnezeu l-a aşezat pe

3

Adam. Iisus Hristos confirmă acest lucru când iartă mai întâi păcatele „slăbanogului” adică,

elimină cauza bolii fizice. Vindecarea trupească apare natural şi are pentru El valoare

simbolicş şi temporară.

În faţă crizei generalizate de astăzi, omul a început să conştientizeze şi să caute cele

două surse: pe Dumnezeu unii îl descoperă în viaţa prin pocainţă în Biserică, alţii rătăcesc

prin „spiritualităţi” străine. Boala îi este indusă mediului ambiental prin intervenţiile omului

cu scopul creşterii productivităţii, creării unui aspect cât mai placut şi atractiv, de dragul de a

„se vinde” cât mai mult, asigurării unui confort cât mai plăcut prin risipă. În favoarea

nesaţiului omului se sacrifică natura, prin modificări iremediabile. Trebuie să ţinem cont de

faptul că: aerul oxigenat este legat im mod direct , poate chiar exponenţial de suprafaţa

efectivelor silvice, ştiut fiind faptul că pădurea reprezintă cea mai consintentă sursă de

oxigen. Mai mult, apa potabilă depinde de responsabilitatea comunităţilor de creştini, iar

solul depinde de intervenţia omului cu scopul de a-l păstra în stare naturală, fără exces de

compuşi chimici. Am putea conchide prin a afirma că omul de azi trebuie sa reconsidere doi

termeni: curăţia şi curăţenia primul referitor la suflet, al doilea referitor la mediu. Prin

păcătuire, omul nu poate să-i facă rău lui Dumnezeu, ci „dă cu piciorul în ţepuşă”, adică îşi

face un rău propriu: pierde „grădina” în care are armonia, suferă boala şi se înstrăinează de

cel de lânga el. Imaginea Paradisului din Apocalipsă, vazută de Sf. Ioan Evanghelistul, este

cea a unei grădini care are în centru Pomul Vietii, din care cei mântuiţi (sănătoşi) vor gusta,

adică se vor rearmoniza cu natura3.

Ecologia în contextul teologiei creaţiei

Modul în care a luat fiinţă întreaga creaţie este un lucru incomprehensibil pentru

raţiunea umană, care deşi se află in stare de libertate a conştiinţei, totuşi nu poate cuprinde cu

gândul, cu raţiunea procesul tainic în care intreaga creaţie a luat fiinţă. Pentru a exemplifica

numai o frântură din teologia creaţiei, putem să aducem in lumină un pasaj de la rugăciunea

de dezlegare a celor adormiţi:” Cel ce cu înţelepciunea Ta cea de negrăit ai făcut pe om din

ţărână, şi întocmindu-l după chipul şi asemănarea Ta, l-ai împodobit ca pe o cinstită făptură

cerească,spre măreţia şi strălucirea slavei şi a împărăţiei Tale”4. Este o taină tot ceea ce se

întâmplă în ea, începând cu procesele naturale, fizice, biologice şi culminând în caracterul

elaborat al vieţii spirituale. Totul în lume este o taină abisală, cunoscută numai de Creatorul

ei. "Creaţiunea însăşi, spune Părintele Stăniloae, este un abis, un adânc fără fund pentru

cunoaşterea noastră, prin raţiunile şi energiile tuturor componentelor ei, până la micimi la

care nu putea ajunge; şi prin combinarea într-un fel identică, în alt fel mereu nou a lor, 3 Ibidem 4*** Panihida, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi , 2000, pag.43

4

datorită şi intervenţiilor umane sau folosirii lor mereu noi de oameni. Cine poate şti câte

energii se mai ascund în cosmos ale cărui margini şi a cărui complexitate nu le putem

cunoaşte şi nu le cunoaşte omul niciodată. Numai Dumnezeu le ştie mărginirea, pentru că

numai el le cunoaşte în întregime. Omul nu poate cunoaşte niciodată marginile mici şi mari

ale cosmosului, pentru că ştiinţa lui mereu mărginită nu va ajunge niciodată la sfârşit" 5. Din

caracterul de taină al creaţiei derivă şi atitudinea faţă de ea. Atât în încercarea de cunoaştere a

lumii, cât şi în atitudinea duhovnicească faţă de ea, demersului raţional, cunoaşterii

ştiinţifice, discursive, trebuie să i se asocieze efortul duhovnicesc, ascetic, de descoperire a

adâncilor ei înţelesuri, a scopului ei în plan spiritual. Chiar şi despre raţiunile dumnezeieşti

ale lucrurilor, omul nu are niciodată o cunoaştere totală şi aceasta face din lume o taină şi mai

adâncă. Descoperirea acestor raţiuni ascunse ale lumii presupune un îndelungat şi intens

proces ascetic, este efectul unei intense lucrări de curăţire de înţelesurile pătimaşe ale celor

materiale, o atitudine de discernământ, de folosire a lor potrivit acestor raţiuni înalte ale lor şi

în comuniune cu Dumnezeu - Creatorul lor şi cu semenii6. Însăşi raţionalitatea aceasta a lumii

este tainică. Dumnezeu vorbeşte omului prin lume - lucruri şi oameni - iar lumii îi dă sens

prin om - cununa şi regele ei. Toate sunt ecouri ale acestei iubiri infinite dumnezeieşti şi

mărturisesc despre Taina suprafiinţială, Dumnezeu Unul în Fiinţă şi întreit în Persoane.

Creaţia este, astfel, "o ambianţă de taină, pentru toate cele din ea, mai ales că e înrădăcinată

în Dumnezeu Cel infinit".Lumea are un început şi va avea un sfârşit. Numai Dumnezeu este

veşnic. Tot ceea ce există în afara Lui este supus categoriei temporale. Viaţa creştinului se

desfăşoară în timpul şi spaţiul lumii acesteia, premergătoare timpului şi spaţiului lumii şi

vieţiiviitoare.

        Timpul, alături de lume, constituie dimensiuni fundamentale ale existenţei umane,

cadrul firesc al existenţei personale. Mântuirea, îndumnezeirea prin har şi lucrare se

realizează în lume şi în timp. Omul se desăvârşeşte pe măsura nevoinţelor sale ascetice de a

se înduhovnici pe sine, de a pnevmatiza şi transfigura, de a schimba la faţă materia,

conducându-l spre "cerul nou şi pământul nou"7, din viaţa viitoare.

Aşadar, sensul general al lumii şi al istoriei este acela de a oferi posibilitatea unei cât

mai depline lămuriri, verificări şi încadrări în experienţa universal-umană a adevărului

Revelaţiei. Ample referiri la sfârşitul lumii, al timpului şi al istoriei aflăm în lucrarea Iisus

Hristos sau restaurarea omului. Mai întâi de toate, se arată că adevăratul sens al lumii şi al

istoriei este mântuirea, căci doar cu un astfel de scop, ele au sens.

5 Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.1, Editura Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 19966 Pr.Prof. Gheorghe Popa, Theology and Ecology. Hermeneutical Insigts for a Christian EcoTheology, în, Journal for Interdisciplinary Research on Religion and Science, Nr. 2, Ianuarie 20087 II Petru 3, 13

5

În lumea prezentă şi în istoria umanităţii, se suprapun trei planuri ale realităţii: planul

relaţiilor juridice dintre oameni sau al ordinii sociale; şi planul comuniunii cu Dumnezeu şi

cu semenii - Biserica. Istoria poate fi formată şi numai din primele două planuri, dar atunci

este lipsită de sens, pentru că a trăi după legile naturii şi într-o anume orânduire socială şi

politică nu poate fi adevăratul rost şi adevărata finalitate a omului şi a lumii. Scopul istoriei,

spune Părintele Stăniloae, este Biserica, împărăţia harului, conducătoare spre viaţa veş-nică.

Ea este ţinta întregii vieţi pământeşti. Şi, într-o vreme de mare tulburare şi zbucium, teologul

român, care avea să plătească mai târziu cu propria sa libertate, face o privire critică asupra

Statului, a orânduirilor sociale vremelnice, arătând că sunt lipsite de sens, dacă nu se vor

împlini în planul şi orânduirea superioară, a harului, în Biserică. Statul este doar o

precondiţie pentru Biserică. Biserica, arată Părintele Stăniloae, nu va nega niciodată

legitimitatea Statului, în principiu. Dar va căuta să ridice pe orice om la o astfel de stare,

încât pentru el Stat să fie oarecum depăşit, să împlinească fără sila Statului, ca un minimum,

tot ce poate cere el. Aşadar, sensul general al lumii şi al istoriei este acela de a oferi

posibilitatea unei cât mai depline lămuriri, verificări şi încadrări în experienţa universal-

umană a adevărului Revelaţiei. Ample referiri la sfârşitul lumii, al timpului şi al istoriei aflăm

în lucrarea Iisus Hristos sau restaurarea omului. Mai întâi de toate, se arată că adevăratul sens

al lumii şi al istoriei este mântuirea, căci doar cu un astfel de scop, ele au sens.

Necesitatea de a prezerva mediul înconjurător se vădeşte în scopul lumii care

prezintă un caracter dualist: fizic şi spiritual, material şi duhovnicesc. Precum omul este o

sinteză armonioasă a lumii, iar lumea o prelungire şi multiplicare a elementului material,

comun şi omului, şi precum omul este fiinţă duală, dihotomică, alcătuit din trup material şi

suflet de natură spirituală, la fel şi lumea trebuie să împlinească această dublă nevoie de

împlinire a omului: în plan material şi în plan duhovnicesc. Astfel, Dumnezeu a dat omului

lumea atât pentru viaţa biologică a lui - şi aceasta este justificarea ei fizică, materială - dar şi

pentru exersarea lui spirituală - aceasta constituind finalitatea ei duhovnicească. Aşa cum a

fost ea creată, lumea era bună, un ecou al lucrării creatoare a Dumnezeului Celui iubitor. Ea a

fost adusă la existenţă ca "o unitate armonioasă de către Sfânta Treime, prin Fiul şi Cuvântul

cel Unul Născut al Tatălui"8.

Părintele Stăniloae subliniază această învăţătură a Părinţilor filocalici arătând,

totodată, ca şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, că lumea, în starea ei primordială, era un rai şi o

biserică, al cărei preot era omul. Creaţia, lumea, cosmosul sunt o podoabă ce mărturisesc

despre perfecţiunea dumnezeiască, o armonie, ce conduce spre desăvârşirea divină. "Tot

universul, arată Părintele Profesor, este o uriaşă muzică generală, formată din nenumărate

melodii ale părţilor, iar în om se reflectă această muzică în mod deosebit prin afectivitatea lui 8 Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.1, Editura Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1996, pag.124

6

conştientă. Totul e un imn de laudă nesfârşit de bogat şi de variat, produs de Dumnezeu şi

adresat lui Dumnezeu"

 Una din aceste probleme care framantă omenirea este şi problema ecologică, care are

grave implicaţii morale pentru întreaga omenire. Această problemă suscită pe majoritatea

oamenilor de ştiinţă care se ocupă de protecţia mediului datorită coordonatelor ei globale,

această problemă se afirmă ca un întreg complex de daune şi dificultăţi ce apar în faţa

omenirii ca rezultat al lipsei de clarviziune şi a folosirii imprudente a mediului natural

înconjurător, prin diminuarea resurselor de viaţă, necesare omului şi dezorganizarea

funcţiilor şi proceselor binefăcătoare lui.

Ecologia în intelesul ei de disciplină umanistă şi chiar filozofică este o interrelaţie

dintre natură, societate şi om. Problematica ecologica este axată pe ideea că omul este în curs

de a distruge echilibrul planetei prin efectele poluării şi supra-poluării, prin secătuirea

rezervelor naturale şi prin posibilitatea pustiirii planetei printr-un război atomic. Această

problemă este pe drept receptată atât de oamenii de ştiinţă, cât şi de conştiinţa creştină ca un

ameninţător semn al vremii, care se cere neapărat explicat.

 Acuitatea şi gravitatea problemei ecologice reiese mai ales din faptul că mulţi

specialişti atrag atenţia că actuala criză ecologică este mai mult decât un fenomen planetar.

Prin efectele sale fiind un fenomen care depăşeşte planeta noastră.

Problema devine complexă prin faptul că datorită calculelor deficiente ale unei

generaţii, platesc dureros generaţiile viitoare. Este evident principiul egoist ce caracterizează

acest fenomen. Viaţa creştinului este plină de raspundere în faţa lui Dumnezeu, pentru ei şi

pentru semenii săi. Responsabilitatea noastră morală este angajată pe un câmp vast şi într-un

timp nedefinit. Fapta noastră are repercusiuni şi influenţă asupra celor prezenţi şi celor

viitori.

Învătura creştină şi natura

Sfânta Scriptură mărturiseşte că Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, al

omului şi al întregului univers, a învăţat poporul ales să convieuiască în deplină armonie cu

natura, să-i  respecte legile.

 După învăţătura creştină, raportul moral al omului faţă de natură se cuprinde în

cuvintele lui Dumnezeu de la creaţie: "Creşteti şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l

stăpîâiţi şi stăpâniţi peste peştii mării, păsările cerului, peste dobitoace şi peste toate

vieţuitoarele... Iată Eu am dat vouă toată iarba ce face sămânţă... şi tot pomul care are întru

sine rod cu sămânţă de semanat, vor fi vouă de mâncare"9. Prin aceste cuvinte i se dă omului

o autoritate relativă de stăpân al naturii. Omul a fost aşezat încă de la creaţie în mijlocul

naturii. Toate lucrurile create de Dumnezeu pentru om sunt marturia Atotputerniciei şi

9 Facere 1, 28 -29

7

înţelepciunii lui Dumnezeu. Toată creaţa, cerul şi pământul, a fost făcută subiect pentru om,

să-l slujească şi să lucreze pentru om. Creaturile lui Dumnezeu slujesc nu lui Dumnezeu, nici

îngerilor şi nici lor înşile ci numai omului.

Natura devine pentru om izvorul bunurilor materiale trebuitoare vieţii şi materialul pe

care îşi va  exercita  intreaga sa activitate de fiinţă raţională.

 Până la căderea în păcat, omul domina natura atât fizic cât şi moral. Această revelaţie

divină a fost fixată în acele timpuri preistorice, când credinţele religioase ale tuturor

popoarelor, cu excepţia poporului ales, erau pătrunse de sentimentul dependenţei

faţă de natură.

După învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, "primul om a fost chematsă

unească în sine totalitatea făpturilor create şi ajungând la o unitate desăvârşită cu Dumnezeu,

să comunice acea stare de îndumnezeire întregii creatii; lui i s-a oferit posibilitatea să unească

raiul cu întreg pământul, adică purtând raiul în sine, în puterea comunicării sale permanente

cu Dumnezeu". Aşa se explică înălţimea morală a dominaţiei omului asupra naturii, ca grijă

permanentă pentru bunăstarea întregii creaţii, posibilă numai  prin iubire faţă de creatură.

După căderea în păcat a primilor oameni, omul s-a revoltat împotriva Creatorului său

iar natura nu l-a mai recunoscut ca stăpân, revoltându-se şi ea împotriva omului10. Această

cădere din comuniunea cu Dumnezeu a îndepărtat pe om de Dumnezeu tot mai mult,

aducându-i tristeţe, suferinţă şi moarte. Viaţa în natură s-a dezorganizat, devenind

duşmănoasă omului. Stăpânirea omului asupra naturii s-a transformat în necesitatea de a-şi

apăra existenţa împotriva calamităţilor naturale şi de a lupta cu spinii şi pălămida11. Păcatul,

care a perturbat ordinea morală şi natura, nu-i mai lasă omului decât o singură cale să iasă

învingător şi anume prin muncă, într-un proces de îndelungă dezvoltare istorică, ca, singura

cale spre restabilirea dominaţiei morale asupra naturii. Astfel, în Vechiul Testament aflăm

porunci care interzic profanarea naturii prin distrugerea pomilor : "Să nu strici pomii, nici să

pui securea în ei, ci din pom să mănânci dar pe el să nu-l tai, căci pomul cel din ţarină nu este

ca omul să poată fugi de la faţa ta... Iar copacii pe care-i ştii că nu-ţi aduc nimic de hrană,

poţi să-i tai ca să-ţi faci întărituri în jurul cetăţii" 12.

 Psaltirea lui David cântă pe Dumnezeu ca Domn şi Stăpân al naturii, care este plină

de ascultare şi laudă faţă de Creatorul ei. Descrierile profetice despre natură devin prototipuri

ale transformării ei viitoare. Sfânta Scriptură ne vorbeşte despre viţa şi roadele pământului 13,

despre tratamentul omenos al animalelor14. Psalmul 103, 14-15, este un imn închinat lui

Dumnezeu pentru înţelepciunea şi bunătatea arătate în crearea lumii, a plantelor şi animalelor 10 Intelep. lui Solomon 16, 2411 Facere 3, 18-1912 Deuteronom 20, 1913 Numeri 20, 1414 Deuteronom 25, 4

8

şi destinarea acestora spre folosul oamenilor. În acest psalm se spune: "Tu faci să răsara iarbă

pentru dobitoace şi verdeaţă pentru trebuinţa omului; Tu scoţi hrană din pământ, pâinea care

întăreşte inima omului...".

Poluarea ca element distructiv şi implicaţiile ei morale

Am arătat mai înainte că prin ecologie se înţelege un echilibru biologic între

organismele vii, inclusiv omul, şi mediul lor. Intervenţia omului, conştientă sau nu, în natură,

influenţează foarte mult echilibrul biologic. De aceea toate acţiunile noastre cu mediul

înconjurător trebuie bine chibzuite pentru a nu depăşi anumite limite care caracterizează şi

menţin echilibrul biologic, necesar naturii şi omului.

De câteva decenii, omenirea a început să se preocupe în mod intens de problemele

generate de relaţiile sale cu mediul ca acela a epuizării resurselor naturale sau poluarea.

Fenomenul poluării este în continuă creştere şi poate primejdui viaţa şi sănătatea omului. Prin

poluare (poluere - a murdări, a profana) se înţelege în general o intoxicare, o otrăvire a

solului, aerului, a spaţiului sonor care împovărează viaţa şi natura cu pierderi ireparabile. La

acest proces nociv s-a ajuns după cum susţin specialiştii, datorita progresului tehnico-

şţiintific rău înţeles şi rău folosit.

Acest progres implică fără îndoială munca şi înainte de a trece la cauzele şi

implicaţiile morale ale poluării, socotim că e nevoie să spunem câteva cuvinte în

legătură cu munca şi progresul tehnico-ştiinţific în  lumina învăţăturii creştine.

În concepţia moralei creştine, munca este înţeleasă ca o "activitate umană, efectuată

cu efort şi cu metoda, aplicată asupra naturii - materiale şi spirituale - pentru prelucrarea ei în

vederea creării valorilor (bunurilor) care să satisfacă nevoile

şi aspiraţiile materiale şi spirituale ale oamenilor".

 După căderea în păcat, cel făcut după chipul şi asemanarea lui Dumnezeu a fost

aşezat în mijlocul naturii ca s-o stăpânească prin muncă: "creşteţi şi stăpâniţi pământul"15.

Natura a fost creată într-o stare perfectibilă. Dumnezeu a aşezat în natură numai germenii

unei creaturi perfecte care se pot dezvolta prin conlucrarea omului cu Dumnezeu.

Mântuitorul face din muncă condiţie pentru dobândirea vieţii veşnice, deoarece faptele de

ajutorare a aproapelui, fără de care nu ne putem mântui16, nu se pot realiza decât numai prin

muncă. Munca are un sens divin-social şi personal şi este necesară pentru practicarea iubirii

aproapelui, ca, de altfel, a tuturor virtuţilor.

Stăpânirea omului asupra naturii devine o realitate numai printr-o muncă susţinută şi

stăruitoare, prin efortul creator al civilizaţiei şi culturii. Prin muncă omul cercetează şi 15 Facere 2, 15-1916 Matei 25, 35-46

9

cunoaşte puterile şi legile fenomenelor naturii. În zilele noastre această activitate a dus la un

gigantic progres tehnic şi ştiinţific. Sfânta Scriptură ne vorbeşte de o natură activă care

reprezintă "cartea deschisă a înţelepciunii divine şi care ne ajută să formăm în interior valori

spirituale şi să cultivăm dragostea faţă de aproapele. Dumnezeu a păstrat şi recreat

frumuseţea naturii privind în fiecare fir de iarbă creaţia divină".

Asadar, Dumnezeu a creat lumea bună, dar nu la limita maximă, ci potential foarte

bună. Lumea a fost creată perfectibilă prin muncă stăruitoare a noastră în colaborare cu harul

divin. Ştiinţa codifică legile naturii iar tehnologia foloseşte aceste legi în scopuri industriale,

pentru ca omul să poată să poruncească mai bine naturii şi să-şi satisfacă nevoile sale.

În concepţia Sfinţilor capadocieni, omul este cea mai aleasă creatură a lui Dumnezeu

înzestrată cu funcţii creatoare şi capabil de un necontenit progres spiritual şi material. Ca

microcosmos şi colaborator al lui Dumnezeu, cel ce crede are posibilitatea să se

desăvârşească până la îndumnezeire şi să desăvârşească şi cosmosul prin geniul minţii sale.

Relaţia omului cu natura conditionează armonia fizică şi biologică. Omul nu poate să existe

fără aer, apă, soare, şi alte elemente ale lumii. De aceea cunoaşterea ştiintifică este necesară

pentru creştini ca şi credinţa în providenţa divină. După concepţia teologică creştină, prin

neascultarea faţă de porunca divina s-a distrus armonia între creaţie şi Creator17, forţând omul

să culeagă spini şi pălămidă iar natura să geamă în nădejdea mântuirii18. Theilard de Chardin,

în interpretările sale teologice, arată că natura este activă iar universul se străduieşte să atingă

gradul cel mai înalt de perfecţiune.

Tehnologia înseamnă o creştere a forţei omului care poate fi în bine sau în rău.

Întrebuinţarea egoistă a tehnicii, în scopuri dezastruoase, are urmări grave în echilibrul

biologic producând poluarea. Învăţătura creştina vede în tehnică expresia spiritului creator şi

o consideră drept mijloc şi nu scop al vieţii. De felul cum este orientată tehnica depinde

soluţionarea marilor probleme ale omenirii. Nu tehnica poartă vina pentru poluare, ci reaua

întrebuinţare socială a ei, care ţine prea puţin cont de persoană.

Tehnica poate fi, şi trebuie să fie, un mijloc de îmblânzire, umanizare şi spiritualizare

a naturii, prin care se transfigurează întreaga natură, inclusiv omul. Creştinismul învaţă că

progresul tehnico-ştiinţific trebuie să fie dublat de unul spiritual-moral, astfel că civilizaţia să

intre în serviciul omului şi sub comandamentele eticii superioare.

Una din acestea este şi poluarea, problema urgentă a ţărilor puternic industrializate.

Succesele exceptionale ale ştiinţei şi tehnicii contemporane şi-au găsit aplicarea în industrie

şi în agricultură şi treptat controlul omului asupra mediului înconjurător a degenerat prin

folosirea nelimitată şi iraţională a bogăţiilor solului. Aceasta facilitează epuizarea lor şi

perturbează în chip simţitor echilibrul între societate şi natură.17 Facere 2, 1818 Romani 8, 19-23

10

Printre cauzele poluării sunt enumerate: creşterea populaţiei, care prin mărirea

necesităţilor cere accelerarea producţiei prin dezvoltarea industriei care înglobează mari

cantităţi de materii prime şi polueaza mediul înconjurător; foamea unei treimi din omenire;

dezechilibrul economic international; folosirea tehnicii în scopuri distructive, ca experientele

cu bomba atomică etc. Principalii poluanţi ai mediului sunt socotiti a fi industria prin gazele

sale toxice: bioxidul de sulf, fluorul şi combinaţiile sale, acidul clorhidric, amoniacul etc;

apoi agricultura: poluarea prin folosirea insecticidelor şi erbicidelor, despăduririle

neraţionale, distrugerea unor specii de plante şi animale, eroziunea solului19.

 Poluarea solului duce la poluarea alimentelor care pun în pericol viaţa omului, a

plantelor şi a animalelor. Natura, întreaga biosferă, este infectată şi pune în primejdie

echilibrul planetei şi viaţa omului pe ea. Poluarea apei, aerului şi solului a făcut ca în

societatea occidentală goana după acapararea spaţiului natural să fie foarte aprigă. Aşa cum

spunea scriitorul Philippe Saint-Marc, "liberalismul occidental distruge pădurile, existând

numai interesul pentru supraexploatare, fără a ţine seama de imporţanta biologică, ecologică

şi estetică". Mai există poluarea sonoră prin zgomot, poluarea vizuală şi chiar fumatul

reprezintă un fel de poluare a mediului ambiant.

De la început trebuie precizat că, din punct de vedere creştin atenţia trebuie îndreptată

asupra păcatului. Porunca divină dată celui credincios este ca el să fie un creator, după chipul

şi asemanarea lui Dumnezeu. Creştinul, căzând în păcat, a avut drept urmare deformarea

profundă a fundamentului moral, slăbind puterea sa de stăpânire asupra naturii. Întruparea,

răstignirea, Învierea şi Înalţarea Mântuitorului stau la temelia învierii noastre şi a reînnoirii

întregii creaţii20. Viaţa cu Hristos şi în Hristos  ne îndepărtează de păcat şi  ne exercită voinţa

în virtute.

Omul orbit de păcatul lăcomiei, poate denatura natura. Lăcomia de avuţie este "o

năzuinţă şi o preocupare continuă de a spori averea numai în scopuri egoiste, fie pentru

plăcerea de a avea, fie pentru satisfacerea plăcerilor personale şi refuzul de a ajuta pe cei

lipsiţi". "Lăcomia de avuţie este o extensiune şi o deviere a instinctului  de conservare

în adâncul căruia stă nevoia de dominaţie. Avariţia ca formă a lăcomiei este în contrast cu

milostenia şi dreptatea, fiind un păcat de moarte deoarece lacomul lasă mai repede pe

aproapele său să piară, decât să renunţe la bunurile pe care le posedă".

 Analizând relaţia omului cu natura se poate foarte uşor vedea cum omul o distruge

când este stăpânit de păcat, prin războaie ce distrug vieţi omeneşti şi dezorganizeazş natura,

razboaie pe care le uneltesc cei lacomi în scopul de a-şi mări profiturile şi sfera de

19 Dan Băltean şi Mihaela Şerban, Modificările globale ale mediului, Editura CNI Coresi, Bucureşti 2005, pag . 5320 I Corinteni 15, 14

11

exploatare. Puterea omului apusean asupra naturii s-a transformat într-o competiţie eco-

nomică.

Mântuirea în concepţia ortodoxă are şi o dimensiune cosmologică. După Sfântul

Apostol Pavel natura suspină aşteptând mântuirea prin omul credincios, prin sfânt21. În jurul

sfinţilor întreaga natură însufleţită şi neînsufleţită, se

îmblânzeşte, devenind slujitoare a omului. 

În cultul ortodox se află cereri speciale pentru natură, cu deosebire în ierurgii,

creştinii se roagă contra calamităţilor naturale, pentru îmbelşugarea roadelor pământului etc.

Creştinul trebuie să încerce să schimbe natura, s-o îmbunătăţească, transfigurââd-o cu

ajutorul harului şi astfel, din inamică sau indiferentă, ea să devină

pentru creştin prietenă şi slujitoare.

 În învăţătura ortodoxă natura are un caracter activ. După Sfântul Grigorie de Nisa,

natura urcă de la nedesăvârşit la desăvârşit. Savantul Theihlard de Chardin îl confirmă

constatând că natura evoluează spre spiritual şi conştient. Creaţia trebuie transformată în

valori raţionale spre a-i descoperi frumuseţea. Noi ne străduim pentru transformarea, lumii şi

cunoasterea scopului ei din dragoste de Dumnezeu, de noi înşine şi de aproapele prin harul

divin. Iubirea faţă de Dumnezeu şi aproapele este capabilă să ajute la folosirea ştiinţei şi

tehnicii în slujba binelui şi a omului, să sprijine cele mai grele probleme ale existenţei

creştine. Iubirea, care se revarsă din Dumnezeu peste toata omenirea, prin care omul este

frate cu semenul său, este forţa spirituală care pune tehnica în slujba omului şi a binelui.

Păcatul trebuie învins prin dragoste care duce la desăvârşire22.

 De aceea, azi mai mult ca oricând, creştinul are datoria de a vieţui în aşa fel, încât să

păstreze toate în perfectă armonie, în care au fost orânduite de înţelepciunea divină, deoarece

toate sunt solidare cu destinul omului, împreună cu el se ridică sau cad împreună cu el.

Coordonate teologice şi spirituale în educaţia ecologică ortodoxă

În România s-a desfăşurat pe parcurs de patru decenii şi jumătate, de la instaurarea

comunismului, o politică de industrializare forţată a economiei naţionale care a adus

prejudicii considerabile mediului natural din România. Situaţia este cu atât mai gravă cu cât

fostul regim a manifestat un dezinteres total faţa de educaţia tineretului şi a cetăţenilor tării

pentru respect faţă de natură. Din această cauză ne găsim astăzi confruntaţi în România cu o

grea moştenire în domeniul protecţiei mediului natural, atât din punct de vedere practic, cât şi 21 Romani 5, 21-2922 Matei 5, 48

12

din punct de vedere teoretic. Actualul regim din ţara noastră a semnat numeroase documente

internaţionale în care este vorba de prezervarea mediului înconjurător, a intreprinderii, pe

plan intern, o serie de legi pentru protecţia pădurilor, Deltei Dunării, pentru diminuarea

poluării în marile oraşe industrializate; avem chiar şi partide şi universităţi ecologice, care

încearcă să mai reducă din moştenirea grea a trecutului, dar interesul tuturor se îndreaptă cu

prioritate, în această perioadă, spre profundele transformări ale societăţii româneşti în proces

de tranziţie de la o economie centralizată la una de piaţă.

Biserica Ortodoxă Română se străduieşte la rândul ei să sensibilizeze populaţia tării,

aproape 90% ortodoxă, atât la nivel national, regional şi local, cu privire la problemele

conservării mediului natural. Mai mult, s-au organizat dezbateri televizate la scară naţională

în acest domeniu, s-au ţinut mai multe conferinţe cu preoţii şi cu laicii, se introduce ecologia

în programa de predare a religiei în scoală. Dar şi Biserica trebuie să facă faţă atât misiunii pe

care trebuie să o desfăşoare în societate după ce o jumătate de veac a fost obligată să-şi

restrângă activitatea în cadrul locaşurilor de cult, dar şi prozelitismului care a devenit din ce

în ce mai agresiv, ca să nu mai vorbim de dificultăţile financiare provocate de devalorizarea

monedei naţionale. Şansa noastră constă în faptul că poporul român, după patru decenii şi

jumătate de propagandă atee oficială, a rămas un popor creştin. Biserica crede că, în aceste

condiţii, misiunea ei din punct de vedere ecologic constă într-o educaţie capabilă să dezvolte

în sufletul credincioşilor răspunderea înaintea lui Dumnezeu pentru creaţie, ca să poată astfel

depăşi influenţa unei culturi secularizate din trecut şi prezent şi să progreseze spre atitudine

creştină faţă de problema ecologică.

Cultura modernă s-a rupt de centrul ei spiritual religios în Dumnezeu şi s-a fărămiţat

într-o sumedenie de varietăţi individuale lipsite de sensul superior al unităţii spirituale.

Teoriile luate în ansamblul lor dau impresia unei amarnice zădărnicii a anulării lor reciproce,

care e soarta inteligenţei autonome, chiar dacă uneori poartă pecetea geniului. Perioada

istorică în care ne aflăm suferă un proces accentuat de secularizare care duce la

descentralizarea forţelor creatoare ale omului şi la diferenţierea tuturor sferelor de viaţă

socială şi culturală, astfel încât diferitele domenii ale culturii devin autonome. Faptul este cu

atât mai semnificativ cu cât nu este vorba doar de autonomia raţiunii umane sau a omului, a

sferelor de viaţă socială şi culturală, ci de faptul că lumea însăşi, în ansamblul ei, este

concepută ca o maşină uriaşă care funcţionează prin ea însăşi, fără intervenţia Creatorului.

De aici trei consecinţe majore.

Mai întâi, este vorba de tendinţa culturii secularizate de a izola pe Dumnezeu în

transcendent. Această tendinţă, cunoscută sub numele de deism, consideră că Dumnezeu a

fost necesar numai să creeze lumea şi să o pună în mişcare, fiindcă lumea, după aceea,

funcţionează prin ea însăşi ca o maşină, în mod automat. După cum observă un teolog

13

protestant, Jűrgen Moltmann, rezultatul unei concepţii care tonsformă lumea în maşină duce

inevitabil la ateism, fiindcă odată ce funcţionează prin ea însăşi, nu mai are nevoie de

Dumnezeu. Aşa se explică şi apariţia teoriei evoluţioniste, care încearcă să explice apariţia şi

dezvoltarea vieţii pe pământ numai prin cauze naturale, fără intervenţia creatoare a unui

Dumnezeu personal. Cultura secularizată este o cultură mecanicistă, bazată pe relaţia dintre

cauză şi efect, cultura lucrului în sine, fără semnificaţie spirituală23.

Din cauza tendinţei de a izola pe Dumnezeu în transcendent, în virtutea autonomiei

creaţiei, omul tinde să se substituie lui Dumnezeu şi să-I ia locul pe pământ. Precum în

astronomie revoluţia ştiinţifică înseamnă trecerea de la concepţia geocentrică la sistemul

heliocentric, tot astfel, în ordinea spirituală, marele proces de trecere de la medieval la

modern înseamnă părăsirea concepţiei teocentrice şi adoptarea unui antropocentrism care,în

dezvoltarea lui, este tot una cu descreştinarea culturii. Viaţa modernă, părăsind dimensiunile

intensităţii spirituale şi fascinată de imensitatea spaţiului, s-a delimitat faţă de transcendent,

închizându-se în spaţiul şi în veacul terestru.

Omul modern nu se mai interesează de valorile spirituale ale Împărăţiei lui

Dumnezeu, ci caută să se ataşeze de valorile materiale şi trecătoare ale acestei lumi. Lucrul

cel mat important pentru o cultură secularizată nu mai constă în căutarea aost nostalgică a

paradisului ceresc, spre care se îndreaptă omul prin credinţă, ci în edificarea unui paradis

pământesc, prin ştiinţă şi tehnologie, fără Dumnezeu24. Pe această cale, omul a reuşit să dea

la iveală societatea de consum, care copleşeşte insul sub abundenţa bunurilor materiale, cel

puţin într-o parte a lumii, dar preocuparea excesivă a atras după sine subminarea vieţii

interioare sau subiective a omului. Un gânditor englez, Lesslie Newbigin, spune că "ştiinţa a

dobândit victorii dincolo de visurile iluministe ale secolului al XVIII-lea, dar lumea care a

apărut nu ne pare mai raţională decât cea din veacurile premergătoare. Tot mai multă lume

din rândul celor mai puternice naţiuni ale lumii se simte prinsă în ghiarele unor forţe

iraţionale". Una din consecinţele majore, care ne interesează direct, constă în faptul că

tendinţele antropocentriste ale culturii secularizate l-au determinat pe om să se considere ca

un stăpân deplin al naturii în locul lui Dumnezeu şi să supună natura, din cauza orietării lui

materialiste, unei exploatări iresponsabile, care a dus la poluarea gravă a naturii şi la o criză

ecologică fără egal. Este adevărat că Iluminismul a dat raţiunii umane un impuls spre

cunoaşterea naturii, spre cunoaşterea macrocosmosului şi a microcosmosului şi prin aceasta

la ameliorarea condiţiilor de viaţă ale omului. Dar această cunoaştere a degenerat, din cauza

obsesiei pentru bunuri materiale, într-o criză ecologică de proporţii planetare. "Este

îngrozitor să vezi că specia umană, care a intrat în scena istoriei cu numai 80 de mii de ani în

23 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Coordonatele teologice si spirituale ale educatiei ecologice oetodoxe, în Glasul Bisericii, nr. 5-7, 199424 Ibidem

14

urmă”, se spunea într-o importantă adunare ecumenistă, “a fost capabilă să submineze bazele

vieţii într-o perioadă de două secole, de la începutul erei industriale”25. Criza ecologică,

izvorâtă din autonomia omului faţă de Dumnezeu, consacră la infinit păcatul lui Adam,

fiindcă este vorba de încrederea nelimitată în puterea individului de a se ridica deasupra lumii

pentru a-i impune legile lui şi care se prăbuşeşte din trufie în clipa când se îmbată cu iluzia

autodeificării naturale. Lumea dinainainte de Hristos a gândit în această autonomie, iar lumea

modernă, divorţată de Hristos, s-a întors la ea, reluând păcatul de la capăt.

Dar am fi nedrepţi dacă am arunca întreaga vină a crizei spirituale şi a celei ecologice

asupra culturii secularizate, fără să ţinem seama şi de vina unei teologii creştine care a

separat în mod radical ordinea naturală de ordinea supranaturală, fără să ţinem seama de

legătura internă dintre ele, şi care a sfârşit prin a confunda transcendenţa lui Dumnezeu cu

absenţa Sa din creaţie. Înainte de orice tendinţe iluministe, teologia scolastică a făcut

abstracţie de prezenţa lui Dumnezeu în cosmos şi a transformat lumea într-o realitate

autonomă, care funcţionează fără intervenţia Creatorului. În fond, conflictul dintre religie şi

ştiinţă a fost provocat de două ideologii, una creştină, alta anticreştină, care şi-au disputat

dominaţia asupra lumii, tocmai fiindcă Dumnezeu nu mai era în lume, iar lumea devenise o

realitate autonomă. Cu tot progresul înregistrat de ştiinţă, care a început să bată la porţile

transcendenţei, teologia în cauză susţine şi astăzi că lumea funcţionează în virtutea unor

"cauze secunde", independent de Dumnezeu, ca o realitate autonomă.

Pentru ocrotirea mediului înconjurător este nevoie de legislaţie şi de măsuri practice

care pot diferi de la o situaţie la alta. Dar, mai mult decât atât, este nevoie de schimbare de

mentalitate de o nouă spiritualitate, capabilă să depăşească cultura secularizată care se află la

originea crizei teologice.

Datorită acestui fapt, lumea încetează de a mai fi privită ca o realitate redusă la

dimensiunea ei materială, pentru a dobândi o profundă semnificaţie spirituală prin

raţionalitatea ei interioară, prin ordinea logică internă, care îşi are izvorul în Raţiunea

supremă a Logosului divin, aşa cum a arătat magistral Sfântul Atanasie cel Mare. Importanţa

acestei raţionalităţi a creaţiei este considerabilă pentru existenţa umană, fiindcă în măsura în

care îi permite omului să progreseze în cunoaşterea microcosmosului, aşa cum o dovedeşte

ştiinţa astăzi, ea îi permite în acelaşi timp să progreseze spre cunoaşterea lui Dumnezeu. Cu

alte cuvinte, raţionalitatea internă a creaţiei ne permite să depăşim îngrijorătorul decalaj

dintre progresul ştiinţific şi cel spiritual al lumii contemporane. Materia dobândeşte

semnificaţie spirituală, fapt deosebit de important din punct de vedere ecologic.

Lumea a fost permanent considerată ca o scenă pe care omul secularizat şi-a afirmat

pofta de dominaţie universală. Dacă şi creaţia suspină ca să fie eliberată de stricăciune,

25 Ibidem

15

pentru a se bucura de libertatea fiilor lui Dumnezeu, aşa cum spune Apostolul26, atunci istoria

omului rămâne indisolubil legată de istoria cosmosului. Într-o grandioasă viziune, Sfântul

Maxim Mărturisitorul spune că Dumnezeu a împărţit veacurile în două categorii, una care

priveşte coborârea lui Dumnezeu în lume, şi alta care se referă la înălţarea omului şi a lumii

către Dumnezeu. Aceasta vrea să arate că nu numai omul, dar şi cosmosul este destinat să fie

transfigurat deplin în Hristos pentru a intra în Împărăţia luminii lui Dumnezeu. Cum spunea

Părintele Dumitru Stăniloae, taina creştinismului este taina materiei transfigurate în Hristos

cel cosmic.

Credem că numai o astfel de viziune a cosmosului, întemeiată pe prezenţa dinamică a

lui Dumnezeu în creaţie şi pe viziunea unui Hrisots cosmic care păstrează în Sine taina

universului transfigurat, ne poate ajuta să ne eliberăm de jugul unei culturi secularizate care a

contribuit la apariţia crizei ecologice, cu dimensiunile ei planetare, şi poate dezvolta prin

intermediul educaţiei creştine în sufletele creştinilor şi chiar a omului contemporan respectul

faţă de natură, izvorât din răspundere faţa de Dumnezeu Tatăl.

Răspunsul teologiei neopatristice faţă de criza ecologică

Sfinţii Părinţi arată că lumea nu este rea, ci are o structură lăuntrică raţională şi un

sens bine trasate de către Dumnezeu. Teologii neopatristici, preluând acest mesaj, nu

încetează să reamintească finalitatea lumii, arătând că problema ecologică îşi are cauzele în

mişcarea autonomistă a omului, căci „ cosmosul nostru poartă pecetea spiritul nostru”, cum

spunea Kant. Fară doar şi poate, desacralizarea lumii, abandonarea lui Dumnezeu, ataşarea de

teluric, sunt cauzele principale care au produs şi au făcut posibilă acutizarea crizei ecologice.

Stăpânirea şi lucrarea defectuoasă asupra lumii a dus la o anchiloză a legăturilor

dintre părţile sale. Omul dezbină astfel totul în el şi în lume, în loc să le unească pe toate în

el. Dezbinarea şi ruperea legăturilor sale cu cosmosul, îl separă de Dumnezeu de om şi, la

rândul său, omul se vede autoseparat de Dumnezeu prin folosirea iraţională a posibilităţilor

sale, deoarece criza relaţiei noastre cu lumea pune la încercare relaţia noastră cu Dumnezeu.

Coruperea lumii prin lucrarea violentă asupra ei are astăzi consecinţe directe asupra

omului; regula de aur a reciprocităţii – ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face – trebuia aplicată şi

lumii înconjurătoare. Zizioulas analizează tendinţa Bisericii Apusene de a rezolva problema

doar la nivel etic, abordare departe de a rezolva problema interacţiunii dintre oameni,

animale şi mediul lor de viaţă, lumea. Răspunsul Bisericii – după teologul grec – trebuie să

fie cu totul altul, el trebuie „să îmbrăţişeze alte zone, dincolo de morală – adică de prescripţia

26 Romani 8, 23

16

raţională a conduitei. Aceste zone trebuie să cuprindă tot ceea ce e [...] sacramental şi

sfânt”27.

Aici, Biserica trebuie să insiste asupra teologiei energiilor necreate, asupra faptului că

lumea are un infrastructură logosică, cum spune părintele Iustin, sau că lumea este

plasticizare a raţiunilor dumnezeieşti, cum o descrie părintele Dumitru Stăniloae. Este vorba

de afirmarea faptului că Dumnezeu este şi transcendent lumii, dar şi imanent, prin energiile

sau manifestările Sale. Dar acesta e un mesaj care trebuie completat cu unul antropologic:

omul este conştiinţa creaţiei, inelul care leagă toate, responsabil pentru împlinirea sensului

dumnezeiesc al lumii. Potrivit acestui mesaj, egoismul omului contemporan nu se defineşte

doar în raport cu cel ce ipostaziază individualist (separat de semeni) şi ateu (separat de

Dumnezeu) aceeaşi fire umană, ci şi cu cea din al cărui trup a fost creat (lumea).

Ioannis Zizioulas identifică în tradiţie destule elemente ce ar trebui reevaluate şi

folosite de Biserică în lupta ei împotriva degradării vieţii spirituale şi materiale:

1. Experienţa liturgică a Bisericii, în care toate Liturghiile includ sfinţirea materiei, a

spaţiului şi a timpului, liturghia ridicând limita timpului dincolo de istorie, transformându-l în

veşnicie – kairos. Teologul grec subliniază faptul că prin Liturghie sunt de asemenea

îndepărtate barierele şi închistarea egoistă, căci ea se realizează în comuniune, în împreună-

lucrare28.

2. Liturghia, alături de importanţa sfinţirii darurilor, aşază oferirea darurilor de pâine

şi de vin Creatorului, aşa numita anafora, fapt ce ar trebui accentuat şi de Biserica de astăzi,

pentru „o teologie a creaţiei”. Zizioulas observă că aceste aspect concentrează deopotrivă

atenţia la acţiunea omului ca preot al creaţiei, precum şi la acţiunea lui Dumnezeu care

trimite pe Duhul Sfânt spre a preschimba darurile oferite în Trupul şi Sângele lui Hristos. O

viziune asemănătoare, despre lume ca dar, întâlnim şi la părintele Stăniloae, viziune ce este

în perfectă concordanţă cu referatul biblic. Exemplificând scripturistic, părintele lămureşte ce

înseamnă lumea ca dar, bazându-se pe un text din Eccleziast, care spune că tot ceea ce

mănâncă omul şi bea „de pe urma muncii lui este un dar de la Dumnezeu”29. Părintele

Stăniloae, identifică şi consecinţele profunde ce rezultă din vederea lumii ca dar: „înţelegând

lumea ca dar al lui Dumnezeu nu înseamnă că ea nu trebuie prelucrată”, afirmaţie care aduce

o lumină nouă asupra raportului dintre sensul duhovnicesc al lumii şi dinamica tehnologiei.

Prelucrarea lumii oferă mijloace de subzistenţă pentru om, dând naturii un rol de mediatoare

între oameni, ajutând la întărirea relaţiilor sociale: „prin munca sa fiecare obţine mijloacele

27 Ioannis Zizioulas, Creaţia ca euharistie, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1999, pag 3428 Ibidem29 Eccleziast 1, 26

17

necesare nu numai pentru sine, ci şi pentru semenii săi [...]. Astfel se creează o solidaritate

între oameni prin mijlocirea naturii”30.

3. Asceza, nu însă ura maniheică faţă de materie. Zizioulas lăudă aportul adus de

asceza creştină la reconsiderarea valorii lumii: „ascetismul Bisericii vechi era caracterizat de

lupta împotriva „voinţei proprii”, astfel încât omul, având tendinţa de a stăpâni lumea

exterioară prin voinţa proprie şi de a o folosi pentru satisfacerea lui personală, să înveţe să nu

se facă pe sine centru (adică a-i da valoarea cuvenită) al lumii zidite”.

Aceste trei elemente (liturghia, cu sfinţirea şi oferta, şi asceza) sunt doar câteva

modalităţi tradiţionale de a redescoperi sensul lumii. Zizioulas consideră că acestea ar trebui

luate în calcul de teologia viitoare, chiar dacă nu vor rezolva de la sine criza ecologică.

Intersecţia dintre ştinţă şi religie

Asistăm astăzi la un fenomen îmbucurător ce are ca obiect dialogul dintre ştiinta şi

religie. Dacă cele două domenii de cercetare a realităţii au evoluat mult timp în paralel, noile

realităţi pe care le trăim acum fac posibilă redimensionarea raportului dintre ştiinţă şi religie,

evidenţiindu-le ca părţi complementare ale aceluiaşi univers. La apropierea dintre acestea au

contribuit, în ultimii ani, şi problemele ridicate de ecologie, cărora oamenii de ştiinţă,

împreună cu instituţiile de profil, nu le-au putut oferi soluţii satisfacatoare. Sau, soluţii ar fi,

numai ca nu le aplică nimeni. Deşi există voci care acuză religia de neimplicare şi de lipsa de

receptivitate faţă de actuala criză ecologică, trebuie precizat faptul că religiile nu au fost

consultate şi invitate în mod explicit la dialog, deoarece aportul lor la rezolvarea problemelor

concrete, cu care umanitatea se confruntă în mod curent, este văzut ca inoportun. Această

reticenţă este rezultatul faptului că religiile, în general, sunt privite ca preocupandu-se de o cu

totul altă dimensiune a existenţei umane, decât cea concretă a vieţii pământeşti, fapt total

neadevarat. Slujitorii Bisericii sunt confruntaţi cu probleme care privesc direct miezul

condiţiei umane, calitatea vieţii umane, chiar şi prelungirea existentei omenirii. Din

momentul în care Biserica a fost invitată la masa dialogului cu ştiinţa, pentru a găsi şi oferi

soluţii concrete la actualele provocări, Biserica şi-a aratat totala disponibilitate în a conlucra

cu toate instituţiile implicate în acest demers. Evaluarea, din perspectivă teologică a

ecologiei, vine să confere suport real tuturor abordărilor serioase şi responsabile canalizate în

această direcţie. În cuprinsul Revelaţiei Naturale şi Supranaturale nu există nimic care să

justifice dominaţia şi abuzul exercitate de oameni asupra Pământului.. Principiul de la care

porneşte Biserica, în evaluarea problemelor ecologice, este acela al unităţii şi integrităţii

lumii create de Dumnezeu. Ortodoxia nu vede natura înconjurătoare ca pe o structură închisă 30 Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.1, Editura Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1996

18

în sine şi izolată, lumea vegetală, animală şi cea umană aflându-se într-o strânsă legatură. Din

punct de vedere creştin, natura nu este un depozit de resurse menite să servească unui

consum egoist şi iresponsabil, ci locul în care omul nu este stăpân, ci administrator. Astfel,

apa, element indispensabil vieţii umane, face parte, si ea, din categoria celor afectate de

tendinţele stăpânitoare ale omului. Ea nu are numai o valoare biologică, ci şi multiple valenţe

existenţiale, fiind indiscutabil unul din cele mai vechi şi universale simboluri religioase.

Semnificaţiile simbolice ale acesteia pot fi reduse la trei teme dominante: origine a vieţii,

mijloc de purificare, mijloc de regenerare. În tradiţiile ebraice şi creştine, apa simbolizează

mai întâi originea Creaţiei. Apa este obârşie a toate câte sunt, ea fiind manifestarea

transcendenţei şi de aceea trebuie considerată o hierofanie. În primele rânduri ale cărtii

Genezei ni se descopera Sfânta Treime care a făcut întreg universul din nimic. Ulterior textul

precizează că „Duhul Domnului se purta pe deasupra apelor”. Acest „deasupra” ne arată

transcendenţa duhului dumnezeiesc şi se cuvine să nu confundăm Creatorul cu Creaţia Sa şi

nici să înlăturăm Necreatul din Creat. Trebuie să înţelegem că învăţătura Bisericii cu privire

la unirea dintre Ziditor şi Zidire este autentică şi actuală, căci în Hristos, Dumnezeu S-a unit

cu omul şi cu creaţia fără amestecare şi fără schimbare, în mod nedespărţit şi neîmpărţit. Apa,

ca hierofanie, în Vechiul Testament face parte din onomasticonul divin. Domnul este asemuit

cu o ploaie31, cu roua ce dă viaţăa florilor32, cu apele limpezi care vin de la munte, cu

torentele ce satură pământul. Ea apare ca semn al binecuvântării, Cel Drept fiind asemanat cu

copacul sădit pe malul apelor curgatoare33. Când profeţeşte o nouă eră, Isaia spune:

„Izvoarele de apă vor curge în pustiu şi ţinutul cel însetat va fi izvor de apă” 34. La fel şi

Sfântul Ioan Teologul, în Apocalipsă, afirmă: “Mielul îi va duce pe oameni la izvoarele

vieţii”35. Apa este legată de toate dimensiunile vieţii, fiind prezentă atât înlăuntru, cât şi în

afara omului. Prin invocarea rugătoare a Duhului Sfânt, Biserica lui Hristos arată apa drept

materie transfigurată, capabilă de regenerare şi de sfinţire a omului şi a lumii întregi, izvor de

nestricăciune, har de sfinţenie, dezlegare de pacate, vindecare de boli, diavolilor pieire, de

puterile cele potrivnice neatinsă şi plină de putere îngerească. Conform lui Tertulian şi

întregii tradiţii creştine, Duhul lui Dumnezeu alege apa dintre celelalte elemente şi o preferă,

pentru că încă de la începuturi apa se prezintă ca o materie perfectă, fecundă şi simplă. Ea are

prin ea însăşi o putere purificatoare, capacitate de autoepurare, de aceea este folosită de

iconomia dumnezeiască. Prin însuşirile sale, ea şterge toată fărădelegea şi toată necuraţia.

Cât de mare este pericolul reprezentat de poluarea apelor sau de distrugerea surselor

de apă potabilă este pe deplin arătat în Biblie. Astfel, acesta a fost una dintre plăgile din 31 Osea 6, 332 Osea 14, 633 Numeri 24, 634 Isaia 35, 6-735 Apocalipsa 7,17

19

Egipt, sau, în timp de război, invadatorii tăiau alimentarea cu apa a celor asediaţi, sau

otrăveau fântânile. În Noul Testament, apa este legată de viaţă veşnică, de binecuvantarea

supremă pe care o dă Dumnezeu, dar şi curăţirea prin botez pentru iertarea păcatelor. Iar

aspectul ei letal, în urma unei pedepse dumnezeieşti, este ilustrat de calamitatea Potopului.

Mai mult cercetările arată că poluarea surselor de apă reprezintă un mare pericol, deoarece ,

pe langă implicaţiile şi repercursiunile pe care acest lucru le produce asupra sănătăţii

populatiei, vor creste costurile legate de tratarea apei in staţii specializate. Problema nu este

doar la nivelul tării noastre, ci este o cutumă care se manifestă la nivel mondial. Pentru

exemplificare vom arăta cateva cifre care arată gradul de poluare al mediului inconjurător: in

Washinton, avem 316 fabrici care deversează in mediul ambiant circa 19 milioane de pounds

de substanţe periculoase pentru mediu. In Oregon 282 fabrici deversează anual peste 28

milioane de pounds de substanţe toxice anual, conform unor rapoarte obligatorii pe care

aceste fabrici trebuie să le dea publicităţii36. Fundamentul antropogenic al problemelor

ecologice arată că noi schimbăm lumea înconjurătoare după lumea noastră interioară şi de

aceea transfigurarea naturii trebuie să înceapă cu transfigurarea sufletului. Potrivit gândirii

Sfântului Maxim Marturisitorul, omul poate să transforme tot pământul în rai numai atunci

când va purta raiul în el însuşi.

În fapt, singura instituţie care a iubit şi respectat dintodeauna mediul înconjurător şi

natura, a fost Biserica. Acest deziderat este punctul de plecare si pentru profesorii de la

facultăţile de teologie, cum ar fi PreotProf. Vasile Raducă, care scrie un articol de maximă

importanţă, in ceea ce priveste activitatea Bisericii şi contribuţia acesteia la prezervarea

mediului inconjurător.

NOTE CONCLUSIVE

Concluzionând, putem afirma că actuala criză ecologică mondială nu este altceva

decât expresia elocventă a desparţirii noastre de Dumnezeu. Odată ce vom reface aceasta

legătură tainică, ne va fi mai uşor să regăsim natura şi beneficiile sale dintru început. Prin

urmare, să reţinem că, aşa cum însetăm şi avem nevoie de apa cea materială, să căutăm şi

apa cea pentru suflet, apa Duhului Sfânt, pe care s-o agonisim pentru veşnicie, unde vom

36 http://yosemite.epa.gov/opa/admpress.nsf/0/C36C6BEE520812D585257AF5007B9E98

20

cunoaşte alte realităţi, şi mai minunate, pe care Ziditorul a toate le-a pregătit pentru

faptura Sa cea mai aleasă şi cea mai iubită: omul.

Contextul actual al habitatului nostru se vede pus in faţa unei crize ecologice,

care are izvor criza morală, care la rândul ei are ca resort, o criză a valorilor. Tot ceea ce

nu este benefic şi firesc a ajuns să fie ridicat la rangul de principiu de viaţă. Societatea

modernă consumeristă este pe cale de a exploata mediul ambiant la nişte cote pe care

acesta nu le va mai putea suporta în viitorul apropiat. Se preconizează ca taierea excesivă

a fondului forestier naţional va duce la alunecări de teren, dar şi la multe alte efecte pe

toate planurile,37 pe care de cele mai multe ori fie le ignorăm, fie le trecem cu vederea.

Deasemenea se simte lipsa unor spaţii verzi care să îndeplinească criteriile minine per

locuitor( aducem in discuţie norma Uniunii Europene, care prevede o suprafată de 26 m2

pe cap de locuitor)38, dar şi degradarea calităţii aerului pe care îl respirăm. Cu precădere

trebuie avut in vedere faptul că situaţia actuală a Romaniei nu este atât de bună în ceea ce

priveşte protecţia mediului şi exploatarea responsabilă a acestui, iar acest lucru ar trebui

sa ne pună pe ganduri. Cu toate acestea, tările dezvoltate au implementat diverse

programe şi măsuri legislative prin care se protejează mediul înconjurător. Un exemplu in

acest sens, referitor la protejarea padurilor este si Forest Stewardship Council, organism

care militează pentru folosirea responsabilă a lemnului. Acest organism a luat fiinţă ca

entitate legală in Mexic în anul 1994, fiind relocată în Germania în 200339.

Biserica, prin actiunie ei trebuie să catehizeze şi să atragă atenţia asupra

gestionarii responsabile a resurselor mediului înconjurător, pentru ca acestea să nu se

degradeze într-o măsură care ar face imposibilă vieţuirea pe Pământ,in condiţii optime.

BIBLIOGRAFIE

Literatură principală

37 http://readanddigest.com/deforestation-causes-and-effects-on-ecological-balance/38 http://www.cugetliber.ro/stiri-social-suprafata-de-spatiu-verde-pe-cap-de-locuitor-este-de-13-ori-mai-mica-decat-prevad-normele-legale-5227939 https://ic.fsc.org/our-history.17.htm

21

1. *** Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2008.

2. Dr. Gh. Mohan şi Dr. A. Ardelean, Ecologia şi protecţia mediului,

Editura Scaiul”, Bucureşti 1993

3. Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă,

vol.1, Editura Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti 1996

4. Dan Băltean şi Mihaela Şerban, Modificările globale ale mediului,

Editura CNI Coresi, Bucureşti 2005

Literatură secundară

1. *** Panihida, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi , 2000

2. Ioannis Zizioulas, Creaţia ca euharistie, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1999

3. Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Coordonatele teologice si spirituale

ale educatiei ecologice oetodoxe, în Glasul Bisericii, nr. 5-7, 1994

4. Pr.Prof. Gheorghe Popa, Theology and Ecology. Hermeneutical

Insigts for a Christian EcoTheology, în, Journal for Interdisciplinary

Research on Religion and Science, Nr. 2, Ianuarie 2008

5. Preot Vasile Răducă, Grija Bisericii faţă de mediul ambiant, in

“Studii teologice”, nr. 3/1990, 105-119

Resurse web de specialitate

22

1. http://www.mmediu.ro/gospodarirea_apelor/rapoarte_ape.htm

2. http://yosemite.epa.gov/opa/admpress.nsf/0/

C36C6BEE520812D585257AF5007B9E98

3. http://www.cugetliber.ro/stiri-social-suprafata-de-spatiu-verde-pe-cap-de-locuitor-este-de-13-ori-mai-mica-decat-prevad-normele-legale-52279

4. https://ic.fsc.org/our-history.17.htm

5. http://readanddigest.com/what-are-different-types-of-pollution

6. http://readanddigest.com/deforestation-causes-and-effects-on-

ecological-balance/

23