Biserica din România1944-1948

Dumitru Şandru

210

DICTIONARUL INSTITUŢIILOR

Dumitru Şandru

Clericii “democraţi”

n România, clerul ortodox nu a avut o poziţie unitară faţă de forţele de stânga, nici în perioada în care ele au dat asaltul în vederea acaparării puterii politice, nici după aceea. Curând după 23 august 1944 au apărut unii preoţi dispuşi să colaboreze cu cei cărora ruşii le-au pavat calea către ascensiunea la cârma

ţării. Din rândul acestora, un rol aparte l-a jucat părintele Constantin Burducea, care a deţinut timp de 14 luni, din martie 1945 până în aprilie 1946, funcţia de ministru al Cultelor în guvernul Petru Groza. Înainte de a se fi raliat comuniştilor, Burducea fusese unul din reprezentanţii marcanţi ai Gărzii de Fier. Lipsit de suport de masă, Partidul Comunist i-a permis preotului Burducea, ca şi altor legionari dispuşi să colaboreze cu forţele de stânga, să-şi schimbe repede cămaşa verde cu una roşie şi să pozeze în campion al noii “democraţii”. Corespondentul american al ziarului “The Christian Science Monitor” din Boston, Reuben H. Markham, aflat în România în perioada preluării puterii politice de către comunişti, care cunoştea suficient de bine trecutul lui, menţionează că l-ar fi întrebat pe Petru Groza despre poziţia noului ministru al Cultelor din cabinetul său, făcând precizarea că premierul român i-ar fi răspuns că Burducea era un democrat1.

Î

După 23 august 1944, fostul membru al Gărzii de Fier a devenit fondator al “Uniunii Democratice a Preoţilor”2. În calitatea sa de membru al guvernului Groza, Burducea s-a dovedit mai zelos - la fel ca mulţi din cei cu un trecut similar - chiar decât comuniştii care deţineau portofolii în acelaşi cabinet. În şedinţa Consiliului de Miniştri din 30 martie 1945, când s-a luat în discuţie chestiunea reglementării printr-o nouă lege, a regimului celor vinovaţi de crime de război şi de dezastrul ţării, împotriva adoptării imediate a proiectului s-au pronunţat ministrul Finanţelor, Alexandru Alimănişteanu, şi ministrul de Război, C. Vasiliu-Răşcanu, care au cerut o păsuire de 24 de ore, pentru a-l examina mai îndeaproape. Discutarea şi votarea lui în ziua respectivă a fost susţinută în mod stăruitor de ministrul Cultelor, preotul Burducea. Riposta lui la propunerile celor doi miniştri a fost imediată: “Eu sunt de altă părere. Legea criminalilor de război a fost discutată înainte în toate Consiliile şi e binecunoscută. Responsabilitatea trebuie să cadă cât mai urgent asupra criminalilor de război. Orice tergiversare înseamnă o scăpare a guvernului în opinia publică. De aceea, - să mă ierte domnii miniştri - dar eu sunt cu totul de altă părere: întrucât este vorba de un lucru cunoscut, legea poate fi luată în discuţie şi aprobată chiar în această şedinţă. Legea nu este aşa de drastică, dar răspunderile trebuie bine fixate pentru fiecare vinovat în parte”3. Punctul de vedere exprimat de Burducea a fost susţinut şi de ministrul de stat al Asistenţei şi Asigurărilor sociale, reprezentantul sindicatelor în guvern, ing. Gheorghe Nicolau, timp în care ministrul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a dovedit, cel puţin în această problemă, mai tolerant, acceptând amânarea discuţiei4.

Una dintre ideile bune ale guvernului instaurat la 6 martie 1945 a fost aceea a acordării egalităţii cultelor religioase, iar principalul ei susţinător era însuşi Petru Groza, care dorea să stopeze persecuţiile practicate în special împotriva micilor secte protestante, în principal împotriva baptiştilor şi adventiştilor. Dar preotul Burducea - ne informează Markham - a blocat, prin funcţia avută în guvern, eforturile lui Groza, recurgând la practici ilegale, prin refuzul de a prezenta regelui sau altor miniştri documentele necesare5.

Constantin Burducea

211

Dumitru Şandru

Privilegiile bisericii

În perioada de început a dominaţiei comuniste, când forţele politice potrivnice acestui partid se manifestau cu vigoare şi când cea mai mare parte din populaţia ţării le sprijineau, guvernul impus de ruşi la 6 martie 1945 şi-a inaugurat politica faţă de biserică prin admiterea privilegiului de a-i fi exceptate de la exproprierea statuată prin legea de reformă agrară din 23 martie 1945 pământurile avute în proprietate ori în folosinţă. Măsura reprezintă, poate, cea mai mare concesie făcută de comuniştii din România unei instituţii ale cărei fundaţii îşi propuseseră să le distrugă din chiar momentul în care se constituiseră în partid. Această formaţiune politică susţinuse în întreaga perioadă interbelică lozinca exproprierii globale a terenurilor deţinute de biserică. Proiectul de program agrar pregătit pentru congresul Partidului Socialist din mai 1921, la care s-a discutat aderarea la Internaţionala a III-a comunistă, preconiza exproprierea în totalitate a moşiilor aparţinând bisericilor şi statului, împreună cu clădirile, vitele şi inventarul agricol, fără nici o despăgubire6. În programele congreselor partidului din anii 1922, 1924, 1928 şi 1931 exproprierea bunurilor funciare ale instituţiilor ecleziastice a continuat să figureze ca un punct suficient de clar definit7.

În documentele programatice ale comuniştilor de după 23 august 1944 privitoare la problema agrară s-a păstrat formula exproprierii marii proprietăţi private, fără ca în ele să se mai facă un timp vreo menţiune expresă la bunurile funciare rurale ale bisericii8. Cea dintâi precizare asupra exceptării pământurilor mănăstireşti şi bisericeşti de la expropriere apare la punctul 6 din programul de guvernare al Frontului Naţional Democrat, de la sfârşitul lunii ianuarie 1945, consacrat reformei agrare, care precizează, la litera b, că terenurile acestor instituţii nu vor fi confiscate9, această promisiune regăsindu-se şi în textul decretului lege pentru reforma agrară, din 23 martie 1945, la art. 810.

Dacă urmărim discuţiile din şedinţa Consiliului Frontului Naţional Democrat din 24 ianuarie 1945 purtate pe tema reformei agrare vom constata că cei mai fervenţi susţinători ai confiscării proprietăţilor bisericeşti au fost nu comuniştii, ci activiştii diferitelor organizaţii care gravitau spre ei11. Şi unii şi ceilalţi şi-au manifestat ostilitate faţă de clerici, dar, în timp ce reprezentanţii Frontului plugarilor şi ai sindicatelor solicitau să se statueze în decretul de reformă agrară confiscarea necondiţionată a proprietăţilor acestor instituţii, liderii comunişti se împotriveau unei asemenea măsuri, argumentând că ea putea întreţine şi spori, datorită rolului influent al preoţilor, sentimentele anticomuniste ale populaţiei12. Cum era şi de aşteptat, în final s-a impus punctul de vedere al acestora din urmă, astfel că legea din 23 martie 1945 a declarat terenurile rurale ale bisericilor intangibile.

Prin art. 8 al decretului nr. 187 erau exceptate de la expropriere, între altele, bunurile agricole ce aparţineau mănăstirilor, mitropoliilor, episcopiilor, bisericilor, parohiilor şi aşezămintelor bisericeşti13. Turnura făcută de comunişti după 23 august 1944 în problema exproprierii proprietăţilor bisericeşti, ca de altfel şi în cele ale Domeniilor Coroanei, vădea un exces de oportunism politic din partea celor ce au proiectat legea agrară, care lăsa neatinse tocmai moşiile cele mai puţin susceptibile de progres agricol, exploatate, în marea lor majoritate, prin învoieli agricole, timp în care proprietăţile particulare lucrate în acelaşi sistem erau reduse la un plafon maxim de 50 ha cultivabile. Exceptarea celor două categorii de proprietăţi de la expropriere - au încercat să justifice istoricii lefegii ai Partidului Comunist - a uşurat atragerea de partea forţelor “democratice” a acelor părţi ale populaţiei, cum erau unele pături ale ţărănimii, ale micii burghezii orăşeneşti, ale unei părţi din burghezie şi din armată, interesate în înfăptuirea unor sarcini ale revoluţiei, dar care nutreau sentimente monarhice şi religioase14. Astfel, comuniştii au menajat, temporar, o serie de instituţii

212

Dumitru Şandru

importante ale regimului de atunci, faţă de care nutreau o duşmănie nedisimulată, în defavoarea ţărănimii, ale cărei interese pretindeau că le apără. Din acest punct de vedere, partidele care legiferaseră reforma agrară din 1921 cu toate că manifestau sentimente monarhice şi religioase ce nu pot fi contestate, au adoptat o atitudine radicală faţă de exproprierea pământurilor familiei regale şi ale instituţiilor ecleziastice. Aşa, de pildă, legea agrară din 17 iulie 1921 excepta de la expropriere pământurile cultivabile ale bisericilor şi şcolilor până la 12 ha (art. 7, al. c)15.

Comuniştii au pretins însă compensaţii pentru favoarea făcută. Exceptarea de la expropriere a pământurilor tuturor cultelor era privită - declara preotul Burducea - ca dovada respectului pe care guvernul îl avea faţă de aceste aşezăminte, ai căror membri erau îndemnaţi să participe la rezolvarea sarcinilor stabilite de stat - a se înţelege de Partidul Comunist - în domeniul agriculturii, prin sprijinirea reformei agrare şi a însămânţărilor, la refacerea economică şi la lupta împotriva fascismului16. Iar o parte din reprezentanţii clerului ortodox s-au dovedit receptivi. La 14 martie 1947, Sfânta Episcopie Ortodoxă Română a Timişoarei răspundea la adresa prefecturii nr. 3898 - C - 7, că, în vederea reuşitei campaniei de însămânţări din primăvară, emisese ordinul nr. 1070 - B -1947, publicat în oficiosul eparhiei, prin care s-a dispus să se contribuie cu predici şi conferinţe la impulsionarea ţăranilor pentru a-şi lucra pământul. Episcopia solicita acordul prefecturii pentru a mai transmite următoarea dispoziţie: “În predica duminicii din 16 martie preoţii vor insista asupra importanţei campaniei de însămânţări din această primăvară, îndemnând pe enoriaşii plugari să nu lase nici o palmă de pământ neînsămânţată şi cei mai bine înstăriţi, după terminarea lucrărilor lor, să ajute pe cei lipsiţi, pentru ca şi aceştia să-şi poată însămânţa la timp ogorul lor”17. Astfel, o parte a înaltului cler al bisericii ortodoxe s-a dovedit suficient de cooperant cu noua putere, difuzându-i unele lozinci printre enoriaşi, cu avizul prealabil al organelor ei. Un asemenea îndemn repetat, de altfel, de către comunişti în toţi anii următori, poate fi considerat drept o jignire adusă ţăranilor, care şi-au lucrat întotdeauna la timpul potrivit întregul pământ, când condiţiile au fost normale, fără să fi avut nevoie de sfaturile unor diletanţi în materie de agricultură.

Unii dintre capii instituţiilor ecleziastice superioare au manifestat însă o ostilitate tacită faţă de noul regim, iar alţii chiar făţişă. Din nota informativă întocmită la 2 noiembrie 1945 de Prefectura Poliţiei Capitalei, privitoare la întâlnirea ce avusese loc în aceeaşi zi la sediul Patriarhiei Române între reprezentantul Statelor Unite ale Americii în România, Burton Y. Berry, ziaristul american Frank Stevens, patriarhul Nicodim şi profesorul Ştefănescu, diplomatul american a solicitat opiniile înaltului prelat asupra evoluţiei evenimentelor ce s-au derulat de la 23 august 1944 până la data întrevederii. “Şeful bisericii a criticat vehementa prezenţă a sovieticilor în România, relatând fapte de imixtiune în treburile româneşti. Pentru domnul dr. Petru Groza, Patriarhul a avut cuvinte elogioase, dar a criticat acţiunile guvernului, pe care le socoteşte ca rezultat al politicii impuse de Partidul Comunist Român. Patriarhul a stăruit că se duce o campanie de compromitere cu nimic justificată a fostelor partide politice de dinainte de război, partide care sunt cel Naţional Liberal şi Naţional Ţărănesc, care au aceeaşi adeziune a maselor orăşeneşti şi în special a păturii rurale. A elogiat pe suveran şi a evidenţiat că F.N.D.-ul l-a pus într-o situaţie delicată şi de jignire, evidenţiind însă că poporul îl iubeşte pe Regele său. La sfârşit, domnul Berry, prin intermediul domnului Stevens, a cerut Patriarhului ca să nu transpire nimic din ceea ce a făcut obiectul discuţiei, aceasta fiind în însăşi interesul şefului Bisericii pentru a nu-şi crea neplăceri”18.

Preotul polonez Nicolae Gabrovschi, refugiat în 1939, împreună cu soţia şi cu cei patru copii, în România, după ce a funcţionat ca misionar în Transnistria, s-a stabilit, în primăvara lui 1944, în comuna Jariştea, judeţul Putna. La 19 iulie 1947, el s-a prezentat la Legiunea de jandarmi, cu o adresă din partea Ministerului Cultelor, care îi aprobase numirea ca preot misionar în comuna Bistra, judeţul Maramureş.

213

Dumitru Şandru

Legiunea a făcut intervenţii la Inspectoratul Regional de Poliţie Galaţi pentru a i se aproba mutarea, dar, între timp, la locuinţa sa a fost descoperit un dezertor sovietic, iar preotul a dispărut, fără a i se mai da de urmă. S-au cerut informaţii Legiunii Maramureş, care a răspuns că nu se prezentase la post şi că era necunoscut în regiune. Dat în urmărire, în septembrie 1947, prin ordinul Inspectoratului General al Jandarmeriei nr. 157209/1947, în urma investigaţiilor întreprinse de Legiunea Maramureş, s-a descoperit că fusese ascuns în comuna Ruscova, împreună cu familia, de către Episcopia Ortodoxă a Maramureşului. Episcopia nu era la primul caz de asemenea natură, căci, la sediul ei fuseseră găsiţi “escroci” care îndeplineau funcţii de preoţi civili ori de preoţi militari, cazurile anterioare fiind semnalate de Legiune cu notele informative nr. 1076 şi 1125/1947. S-a raportat Comisiei Aliate (Sovietice) de Control din Brăila, care a trimis delegaţi cu o maşină, ridicându-l la 16 septembrie 194719.

Majoritatea preoţilor din parohii au sesizat de la început, la fel ca şi cei din vârful ierarhiei bisericeşti, incompatibilitatea dintre comunism şi religie, dar ei aveau să fie cei ce se confruntau în mod nemijlocit şi din ce în ce mai des cu acţiunile iniţiate împotriva bisericii, de către membrii organizaţiilor de stânga, incitaţi de propaganda antireligioasă dirijată de conducerea comunistă din Bucureşti, fapt ce explică şi atitudinea ostilă adoptată de aceştia faţă de regimul politic ce se instituia în România. La sfârşitul lui iulie 1946, când

Lotar Rădăceanu a făcut o vizită în Câmpulungul Moldovenesc, preoţii Fleişer şi Nuţu îi vor riposta lui D.S. Staicu, activistul social-democrat ce îl însoţea, la afirmaţiile făcute: “Tu vorbeşti frumos de biserică, dar până la urmă tot ai s-o desfiinţezi”20. Nota informativă a Inspectoratului de Jandarmi Suceava, nr. 2269, din 24 septembrie 1946 relata că în ultimul timp se observa că o mare parte din preoţii Moldovei erau “reacţionari” şi cu totul împotriva liniei “democratice” pe care trebuiau să meargă, în general, funcţionarii statului. Preotul Ion Baltag, din comuna Ciumuleşti, judeţul Baia, şi preotul Vasile Grigoraş din comuna Boroaia, aflându-se la o petrecere în comuna Moişa, acelaşi judeţ, au comentat că Blocul Partidelor Democratice era împotriva bisericii şi că se urmărea ca preoţii să nu mai fie salarizaţi. Ei argumentau că nu puteau sprijini Blocul, din moment ce în diferite ocazii reprezentanţii acestuia strigau “jos cu popa”21.

Încercări de rezistenţă

Pe tot parcursul campaniei pentru alegerile parlamentare din 1946, marea majoritate a preoţilor şi învăţătorilor au întreţinut propaganda împotriva programului şi a candidaţilor Blocului Partidelor Democrate, votând în ziua de 19 noiembrie, în principal, listele partidului Naţional- Ţărănesc (Maniu)22. Comitetul

Lotar Rădăceanu

214

Dumitru Şandru

judeţean Botoşani al Partidului Comunist Român consemna, în darea de seamă pe luna octombrie 1946 că la cămine culturale şi în biserici, preoţii ţineau predici pe tema libertăţilor religioase, cerând ţăranilor să se ferească de cei care “vin noaptea prin sate cu desaga în spinare şi ţin şedinţe (e vorba de instructorii noştri)”23. În darea de seamă relativă la alegerile de pe teritoriul judeţului Dorohoi, prefectura preciza că aproape toţi preoţii, cu unele excepţii, au fost agitatori ai maniştilor şi ai diniştilor 24, iar cea a judeţului Baia relata că preoţii de aici, fără nici o excepţie, făcuseră propagandă manistă chiar şi în biserici, defăimând guvernul şi infiltrând în masele ţărăneşti “diversiunea colhozului” şi pe cea a desfiinţării bisericii, în cazul reuşitei Blocului Partidelor Democrate în alegeri25. Într-un tabel cu funcţionarii publici care desfăşuraseră propagandă împotriva guvernului în timpul campaniei electorale, întocmit în decembrie 1946, de prefectura judeţului Fălciu, printre ei figurau şi câţiva preoţi, precum Mihai Bejenaru, care a făcut agitaţie în oraşul Huşi şi prin comune şi care, la 11 august 1946, a ţinut predici, împreună cu preotul Spiru Apostol, la biserica din Pâhneşti, atacând guvernul, prin folosirea unor citate, cu dublu înţeles, din evanghelie26.

După dizolvarea Partidului Naţional- Ţărănesc, la 29 iulie 1947, simpatiile preoţilor faţă de această grupare politică au ieşit în relief cu o deosebită pregnanţă, mai ales pe parcursul procesului desfăşurat împotriva conducătorilor lui. Inspectoratul General Administrativ din Craiova indica nominal peste 40 de preoţi din judeţele Dolj, Mehedinţi şi Vâlcea şi din oraşul Turnu Severin care se manifestaseră în favoarea sprijinirii celor arestaţi şi trimişi în faţa instanţei27.

Cu toate că liderii comunişti erau suficient de bine informaţi asupra opţiunilor politice ale preoţilor din România, ei nu s-au sfiit, totuşi, să încerce să îi folosească pentru a-şi implica enoriaşii în propaganda întreprinsă împotriva anumitor personalităţi, grupuri sociale ori formaţiuni politice. În zilele procesului conducătorilor naţional-ţărănişti - 30 octombrie - 12 noiembrie 1947 - cei ce au înlăturat acest partid de pe arena politică a României s-au străduit să incite pe locuitori împotriva lui cu concursul bisericii. Preoţii de la sate au fost “sfătuiţi” de comandanţii posturilor de jandarmi să condamne, prin predicile ţinute în timpul slujbelor religioase, actele naţional-ţărăniştilor. Unii dintre ei s-au conformat, însă majoritatea nu. În comuna Vadu Crişului, judeţul Bihor, preotul reformat Culcear a înfierat în biserică, la 5 noiembrie 1947, “faptele josnice ale lui Iuliu Maniu faţă de poporul român”. Un oarecare Alexandru Hegeduş l-a întrerupt în timp ce predica, fapt ce a obligat organele jandarmeriei să cerceteze incidentul şi să găsească un mijloc de a-l muşamaliza, prin consemnarea făcută în raport, potrivit căreia Hegeduş nu ar fi făcut altceva decât să interpreteze cuvântarea preotului28.

În judeţul Buzău, - şi probabil şi în altele, dacă nu în toate - şefii de post de jandarmi din comune au cerut tuturor preoţilor ca la slujba din duminica de 2 noiembrie să acuze pe “trădătorii” Maniu şi Brătianu, să vorbească despre procesul liderilor Partidului Naţional-Ţărănesc, în frunte cu Iuliu Maniu, şi să evidenţieze bunele relaţii dintre poporul român şi popoarele Uniunii Sovietice. Relatările făcute de şefii posturilor de jandarmi relevă că membrii clerului ortodox de aici erau convinşi că lucrurile nu stăteau aşa cum încercau să demonstreze autorităţile comuniste. Unii preoţi, precum cel din comuna Tisău, s-au conformat parţial, vorbind despre “dezordinile săvârşite de cei ce sunt judecaţi acum”29. Şefii de post delegaţi să asiste la slujbele de la bisericile din Liciu şi Largu au consemnat că preoţii Victor Munteanu şi, respectiv, Gh. Teodorescu au vorbit despre prietenia cu ruşii, dar nu au pomenit nimic despre Maniu30. Preotul paroh Alexandru Ionescu, din comuna Merei, a predicat despre prietenia româno-sovietică, dar pentru “înfierarea trădătorilor” din Partidul Naţional-Ţărănesc (Maniu) a cerut ordin scris, aşa că, neacordându-i-se, a refuzat să vorbească31. Câţiva preoţi, precum cel din parohia Ulmeni, preoţii Constantin Popa şi Constantin Preda, de la bisericile din comuna Gura Dimienii nu au ţinut deloc cuvântări32. Preotul paroh Iacob Tănase, din satul Valea Puţului, comuna Merei a anunţat pe primar că va veni la slujbă, dar nu s-a prezentat33.

215

Dumitru Şandru

Majoritatea rapoartelor întocmite de şefii de post conţin şi date asupra opiniilor politice ale preoţilor respectivi, din care rezultă că şi cei ce nu simpatizau cu partidele “istorice” manifestau ostilitate faţă de comunism. Urmarea atitudinii cu care slujitorii bisericii au întâmpinat cererea oficialităţii, care le -a fost transmisă prin jandarmi, din ordinul nr. 7424/1947 al Inspectoratului Regional de siguranţă Bucureşti, Legiunea Buzău a dispus ca şefii de posturi să urmărească îndeaproape activitatea preoţilor şi să le întocmească fişe personale, după un model indicat, care trebuiau înaintate legiunii până la 1 decembrie 1947 34 .

O bună parte dintre slujitorii bisericii şi-au manifestat în mod constant simpatiile pentru rege, în care vedeau un simbol al împotrivirii faţă de abuzurile şi ilegalităţile practicate de noul regim. Inspectoratul Regional de Poliţie Moldova de Nord, din Iaşi, expunând atmosfera politică din oraşul Roman din preajma manifestaţiilor de la 8 noiembrie 1945 desfăşurate cu prilejul sărbătoririi zilei onomastice a monarhului, găsea că printre preoţii de aici domnea o stare de spirit “reacţionară” şi că majoritatea lor căutau să aţâţe populaţia împotriva guvernului, desfăşurând totodată şi propagandă ostilă faţă de Uniunea Sovietică. Astfel, preotul Vlad, de la Seminarul teologic din localitate a dat voie elevilor, la 8 noiembrie 1945, să manifeste pentru rege, iar părintele Teofănescu, fost şef de cuib legionar ar fi spus atunci într-un local următoarele: “Trăiască Legiunea şi Căpitanul şi Pătrăşcanu şi părintele Burducea, că el când e cu steaua şi când cu Crucea”35.

Înlăturarea regelui de la tronul României avea să devină un motiv de atitudini şi de răstălmăciri dintre cele mai diverse ale evenimentului în lumea preoţilor. Serviciul de Siguranţă din judeţul Neamţ, referindu-se la actul din 30 decembrie 1947, sesizase între altele, că vestea abdicării produsese dezamăgire printre învăţători şi preoţi36, iar cel din judeţul Iaşi nota că preoţii de aici comentau că odată cu proclamarea Republicii biserica va fi desfiinţată37. Raportul Cabinetului Prefecturii judeţului Covurlui, nr. 117, din 8 ianuarie 1948, privitor la starea de spirit a populaţiei, prezentând atitudinea diferitelor categorii sociale faţă de detronarea lui Mihai I, găsea că reacţionarii şi în special foştii moşieri, negustorii şi preoţii manifestau oarecare îngrijorare, motiv pentru care fuseseră luate măsuri de identificare a celor periculoşi şi de reprimare a oricărei încercări de tulburare a ordinii. La sărbătorirea revelionului din locuinţa învăţătorului Petre Miron, din comuna Băleni, unde au participat un elev de la liceul comercial, altul de la liceul “Vasile Alecsandri”, preotul Nicolae Roşca, învăţătorul şi Maria Dr. Idriceanu, s-a cântat Imnul regal. Toţi aceştia au fost arestaţi de jandarmi şi aduşi la Galaţi, unde cercetările întreprinse de Biroul de Siguranţă au stabilit că autorul moral era Maria Idriceanu şi că imnul fusese cântat de elevi şi de preot. În comuna Cavadineşti, din acelaşi judeţ, preotul Dan Palaga ar fi declarat, în predica ţinută la slujba de Anul Nou, că i s -au tăiat coardele vocale, “neputând vorbi mai mult şi că poate să spună numai că îi pare rău că au dat jos pe fostul rege Mihai. «Vrând să dreagă cele spuse, a încheiat, spunând enoriaşilor că vor veni vremuri grele şi lumea trebuie să se supună»”38.

Imixtiuni ideologice

Cele dintâi încercări ale autorităţilor comuniste de imixtiune în viaţa spirituală a populaţiei sunt atestate documentar la sfârşitul lui 1947, când Consiliul Sindical judeţean Buzău, a interzis organizarea pomului de Crăciun, generând un val de indignare în rândul locuitorilor, mai ales din cauză că ruşii cantonaţi

216

Dumitru Şandru

aici îşi împodobiseră brazii atât la unităţile militare, cât şi în locuinţele familiilor lor. De fapt, cu puţin timp mai înainte, Ministerul Agriculturii emisese o decizie care prohibea, în anumite condiţii, tăierea brazilor, dar Consiliul Sindical, prin interdicţia anunţată, “a dat măsurii un vădit caracter politic, declarându-se principial împotriva acestui obicei”39. Tot la Buzău, la înmormântarea fostului primar al oraşului, membru marcant al P.C.R., care a avut loc la 18 decembrie 1947, ceremonia funerară a fost organizată de conducerea judeţeană a partidului fără asentimentul familiei şi fără asistenţă bisericească, fapt ce a dat naştere la numeroase comentarii nefavorabile printre locuitorii urbei, care şi-au exprimat indignarea, spunând despre comunişti că “una zic şi alta fac”40.

În cursul anului 1948 atacurile împotriva bisericii şi religiei s-au înmulţit, ele vizând nu numai îngrădirea unor libertăţi religioase, ci şi deposedarea instituţiilor ecleziastice de averile lor. La 23 martie 1948, prefectura judeţului Covurlui înştiinţa Legiunea şi sectoarele de jandarmi, cu ordinul nr. 3136, că i se solicitase de către Consilieratul Cultural judeţean, cu adresa nr. 969, din aceeaşi dată, să intervină pentru a lua măsuri de a opri de îndată rularea oricărui film sau diapozitiv cu caracter religios făcute de preoţi şi misionari, care trebuiau confiscate şi trimise consilieratului. Ordinul se cerea aplicat fără nici o excepţie, chiar dacă preoţii ar fi posedat autorizaţii recente sau mai vechi41, dispoziţiile lui având, de fapt, aplicabilitate în întreaga ţară.

Apoi, la sfârşitul aceluiaşi an a fost introdus controlul asupra colindelor şi urăturilor din timpul sărbătorilor de iarnă. În decembrie 1948, Legiunea de Jandarmi Prahova comunica posturilor, prin ordinul circular nr. 27936, STRICT SECRET, că desfăşurarea datinilor de Crăciun şi de Anul Nou “trebuia să aibă un caracter progresist şi în acelaşi timp impune o vigilenţă din partea organelor poliţieneşti şi administrative pentru a împiedica acţiunile dăunătoare regimului democratic, ordinii publice, precum şi prilejul organizării de bande care să comită jafuri sau alte infracţiuni”. Pentru preîntâmpinarea unor asemenea situaţii se cerea:

1) Serbările şi şezătorile culturale trebuiau organizate numai de sindicate, Uniunea Femeilor Democrate din România şi şcoli, orice alte manifestaţii fiind interzise.

2) Colindele şi grupările de tineret (capra, irozii etc.) trebuiau organizate numai de către Uniunea Tineretului Muncitoresc, Uniunea Asociaţiilor Elevilor din România, Uniunea Naţională a Studenţilor din România şi Tineretul Sătesc, care aveau nevoie în prealabil de autorizaţia Sectorului de jandarmi la sate şi a poliţiei la oraşe. În acest scop, şefii de post erau obligaţi să ia legătura cu organizaţiile de masă respective. Organele jandarmeriei şi poliţiei trebuiau să controleze aceste grupuri, pentru a nu se strecura în ele “elemente dubioase”, infractori de drept comun sau agitatori politici. Dacă asemenea elemente ar fi pătruns, “ele trebuiau reţinute”. Copiii de la şcolile primare puteau organiza colinde, dar sub supravegherea învăţătorilor. Orice alte grupuri neorganizate în spiritul ordinului de mai sus şi fără aprobare preliminară trebuiau interzise”42.

Patriarhul Nicodim

217

Dumitru Şandru

Mai mult decât atât, s-a încercat să se dea un caracter politic acestor obiceiuri şi să li se denatureze sensul. Într-o circulară din 7 decembrie 1948, comitetul central al Frontului Plugarilor insista în a convinge organizaţiile locale de faptul că datinile din timpul sărbătorilor de iarnă ar fi fost transformate de regimul burghezo-moşieresc în mijloace de propagare a urii de rasă, de înrobire şi de supunere a ţărănimii muncitoare faţă de moşierii şi chiaburii satelor. În condiţiile existenţei Republicii Populare Române - menţiona conducerea organizaţiei - datinile trebuiau să capete un caracter progresist. În acest scop, se cerea ca urările, colindele, vicleemurile şi toate celelalte obiceiuri să oglindească lupta ţărănimii muncitoare, în alianţă şi sub conducerea clasei muncitoare, contra exploatatorilor de la oraşe şi sate, cuceririle poporului muncitor, să îndemne populaţia la muncă pentru sporirea producţiei, pentru întărirea regimului de democraţie populară, pentru pace şi progres, împotriva propagandei de război şi a imperialiştilor. Centrul principal al sărbătorilor trebuia concentrat în jurul zilei de 30 decembrie, ziua republicii, manifestaţie pentru pregătirea, organizarea şi desfăşurarea căreia Frontul plugarilor promitea să trimită instrucţiuni speciale43.

Arhivele nu păstrează nici o informaţie care să ateste că în vreo localitate a ţării organizaţiile Frontului plugarilor ar fi reuşit să dea o asemenea coloratură tradiţiilor populare şi nici măcar nu consemnează că s-ar fi încercat punerea în practică a indicaţiilor circularei din 7 decembrie 1948. Oricum, absurditatea sugestiilor oferite de cei ce le-au conceput ca model al propagandei comuniste probează infantilismul lor politic şi neputinţa de a sesiza caracteristicile de bază ale naţiunii române ale cărei stil de viaţă şi mentalităţi nu puteau fi schimbate peste noapte, în baza unor ordine circulare.

Măsuri împotriva bisericii luterane

După ce comuniştii l-au silit pe regele Mihai I al României să abdice şi-au extins atacurile asupra proprietăţilor funciare ale diferitelor instituţii şi ale bisericii. Încă din vara anului precedent Ministerul Agriculturii şi Domeniilor a emis decizia nr. 1204 din 27 august 1947, care stabilea că, începând din toamnă, toate terenurile cultivabile (arabile, vii, păşuni, grădini de zarzavat, livezi) ce aparţineau mănăstirilor, episcopiilor, mitropoliilor, precum şi terenurile agricole şi forestiere aflate în proprietatea sau în folosinţa diferitelor ministere, cu excepţia celor dependente de Departamentul Agriculturii şi Domeniilor, trebuiau cultivate în regie proprie, interzicându-se darea lor în arendă ori în dijmă. Neîndeplinirea condiţiilor deciziei ministeriale determină trecerea pământului în patrimoniul statului44.

Forţate să rezilieze contractele de învoieli agricole, instituţiile ecleziastice cu suprafeţe mai mari de teren, în special episcopiile, mitropoliile şi fundaţiile religioase dependente de ele, au făcut întâmpinări la minister, explicându-i că, prin aplicarea deciziei, se vedeau puse în imposibilitatea de a-şi exploata terenurile45. Conjunctura din toamna anului 1947 a evidenţiat pripeala cu care a încercat statul să-şi sporească atunci patrimoniul funciar, astfel că fiind pus în situaţia de a nu putea exploata pământul ce urma să îl confişte, nu a mai făcut apel la prevederile deciziei nr. 1204. Preluarea bunurilor funciare ale instituţiilor ecleziastice se va face abia cu începere din vara anului următor.

În lunile iulie şi august autorităţile comuniste au adoptat câteva măsuri îndreptate împotriva bisericii în general şi a celei catolice în special. Astfel, la 19 iulie a fost denunţat Concordatul cu Vaticanul 46, act în urma căruia legăturile catolicilor din România cu Statul Papal au fost interzise. Apoi, la 3 august 1948, în aceeaşi zi

218

Dumitru Şandru

în care s-a promulgat legea de reformă a învăţământului şi legat de ea, a intrat în vigoare decretul nr. 176, pentru trecerea în proprietatea statului a bunurilor bisericilor, congregaţiilor, comunităţilor sau particularilor care au servit pentru funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor de învăţământ general, tehnic sau profesional. Aceasta completa art. 35 din decretul nr. 175 (Legea învăţământului) astfel: Prin art. 3, bunurile afectate exclusiv serviciului de cult trebuiau restituite cultului respectiv, iar toate bunurile menţionate în titlul capitolului respectiv reveneau statului47.

Aplicarea legii a redus în mică măsură întinderea proprietăţilor bisericeşti, astfel că ele au păstrat în continuare marile suprafeţe de teren care nu deserveau şcolile confesionale, dar decretele nr. 175 şi 176 au dat o lovitură violentă educaţiei religioase din România, pe de o parte prin orelor de religie din şcoli, potrivit prevederilor din Legea învăţământului48, iar pe de alta prin dispariţia celor mai multe dintre instituţiile de educaţie întreţinute de diferite culte. Motivaţia desfiinţării şcolilor confesionale a devenit un prilej de atac la adresa “Occidentului imperialist”, pe care comuniştii începuseră să îl găsească vinovat pentru pervertirea tineretului prin intermediul educaţiei oferite de asemenea instituţii: “Este ştiut că diferite culte care aveau o reţea întreagă de şcoli primeau dispoziţiuni de tot felul cum trebuie să educe copiii de la conducerile lor din Franţa, Italia, Germania, care s-au pus în slujba imperialismului aţâţător de noi războaie, după ce ani de-a rândul au servit pe Mussolini şi Hitler. Ce fel de educaţie democrată şi progresistă puteau găsi copiii noştri în aceste şcoli? În afară de faptul ca aici se propaga misticismul şi obscurantismul, existenţa şcolilor confe-sionale aparţinând cultelor diferite nu făceau decât să dezbine tineretul şcolar”49.

Afirmaţiile de mai sus conţin multe exagerări, dar şi o anumită doză de adevăr. În anii celui de al doilea război mondial, în Transilvania biserica luterană a fost transformată într-un instrument de propagare a ideologiei naziste în rândurile saşilor. La 11 august 1942 a fost semnată la Braşov-Sibiu, de către Andreas Schmidt, în numele Grupului Etnic German, al cărui conducător era, şi de episcopul bisericii regnicolare evanghelice de confesiune augsburgică din România, W. Staedel, împreună cu secretarul general delegat, al aceleiaşi episcopii, în numele eparhiei din Sibiu, Convenţia generală pentru reglementarea raportului acestei biserici faţă de Grupul Etnic50. Art. 1 al Convenţiei declara că, în spiritul ideologiei naţional-socialiste, conducerea Grupului Etnic German asigura, ca şi celorlalte confesiuni din cadrul grupului, şi bisericii evanghelice din România libertatea credinţei ei religioase. Prin art. 12 se preciza averea ce rămânea în proprietatea bisericii şi cea care trebuia predată Grupului Etnic German, în mod gratuit, cu toate sarcinile (datorii, impozite, taxe etc.), adică averea care constituise mai înainte, în mod legal, patrimoniul obştii (fundaţia culturală, fosta Universitas Saxonum), toate bunurile casei de pensii, sălile comunităţii. Din averea mobilă şi imobilă care servea scopurilor lucrative urma să se predea în proprietatea Grupului Etnic German, fără despăgubire, însă numai în oraşe, 50% din case, cu inventarul, care făcea parte comună cu ele, şi cu hârtiile de valoare ale comunităţii. Toate celelalte bunuri patrimoniale rămâneau comunităţii bisericeşti. Convenţia mai cuprindea o clauză: biserica luterană preda toate instituţiile şcolare şi de educaţie susţinute de ea, cu efect imediat, Grupului Etnic German pentru înfiinţarea unei şcoli naţionale. Se renunţa, de asemenea, în folosul aceleiaşi organizaţii, la conducerea

Andreas Schmidt, încadrat de doi ofiţeri germani

219

Dumitru Şandru

pedagogică, disciplinară şi administrativă a tuturor instituţiilor şcolare şi de educaţie germane susţinute până atunci de biserica regnicolară evanghelică51. Această din urmă prevedere avea să fie scump plătită de organizaţia religioasă a saşilor.

Datorită colaborării dintre cele două instituţii şi implicării conducerii episcopiei luterane în unele din acţiunile organizaţiei condusă de Andreas Schmidt după 23 august 1944 s-a pus problema scoaterii ei în afara legii. La 24 decembrie 1944, subsecretarul de stat al poliţiei, generalul Virgil Stănescu, a cerut Comisiei române pentru aplicarea armistiţiului, din cadrul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri cu adresa nr. 24058 să-şi expună punctul de vedere privitor la dizolvarea bisericii regnicolare evanghelice de confesiune augsburgică, dizolvare susţinută pe acuzaţia adusă ca s-ar fi încadrat organic şi s-ar fi subordonat programului politic şi ideologic al Partidului Muncitoresc Naţional Socialist German52. La 3 ianuarie 1945, Direcţia Judiciară din Ministerul Justiţiei a înaintat Direcţiei Generale a Poliţiei un referat pe această temă, prin care opinia că dreptul de a se pronunţa asupra dizolvării îi revenea Ministerului Cultelor şi că bunurile ei ce fuseseră transferate Grupului Etnic German prin Convenţia din 11 august 1942 intrau în patrimoniul Comisariatului General pentru administrarea şi lichidarea bunurilor fostului Grup Etnic German, a cărui organizare şi sarcini au fost stabilite prin legile nr. 575 din 14 noiembrie 1944, nr. 615 din 3 decembrie 1944 şi nr. 2 din 3 ianuarie 194553. La începutul lui martie 1945 ministrul Cultelor şi Artelor, Gh. Pop, a comunicat că biserica nu putea fi dizolvată, dar că guvernul dispusese arestarea episcopului W. Staedel şi a membrilor hitlerişti din consistoriu, care se aflau atunci internaţi în lagărul de la Târgu Jiu54.

În condiţiile în care în România, ca şi în ţările vecine intrate în sfera de influenţă sovietică, orice supus al statului putea fi acuzat, dacă avea origine germană, că susţinuse regimul lui Hitler şi că era fascist, posibilităţile bisericii de a apăra interesele acestui grup etnic au fost substanţial diminuate. Cu toate acestea, biserica evanghelică a rămas principalul reazim al saşilor din România, în pofida faptului că puterea comunistă a căutat, în repetate rânduri, să speculeze chiar şi cele mai mici divergenţe ce apăreau la nivelul conducerii ei55. Conducerea episcopiei, pe lângă faptul că a făcut numeroase întâmpinări la organele centrale ale statului, protestând prin ele împotriva tratamentului aplicat minorităţii germane, a difuzat în rândul saşilor, cu sprijinul preoţilor din parohii, o serie de circulare care indicau enoriaşilor poziţia ce trebuia adoptată faţă de problemele lor56.

Cu toate că membrii cultului luteran din România au reprezentat un element de opoziţie permanentă faţă de regimul ale căror baze fuseseră puse la 6 martie 1945, noua putere s-a arătat mai tolerantă cu religia evanghelică decât cu cea catolică. Explicaţia trebuie căutată în raporturile celor două biserici cu instituţiile similare din exterior. În timp ce biserica luterană din Transilvania nu depindea de un organ superior din afara ţării, cea catolică era subordonată Papei, a cărui autoritate era recunoscută în toate continentele. De aici au rezultat şi actele de ostilitate ale comuniştilor faţă de biserica romano-catolică din România, pe care o considerau un instrument al “imperialismului Apusean”.

Atacul asupra bisericii catolice

Campania de îngrădire a libertăţilor religioase a avut în vedere însă toate cultele din ţară, dar în politica adoptată faţă de ele au apărut diferenţe evidente, la un pol aflându-se biserica ortodoxă, favorizată

220

Dumitru Şandru

doar în raport cu celelalte, iar la celălalt biserica catolică, devenită ţinta atacurilor comuniste. La 4 august 1948 a fost adoptată legea cultelor, pe baza căreia s-a permis funcţionarea a nouă dintre ele 57. Aparent, ea garanta libertatea deplină a credinţei, prin dispoziţie care stipula că “Nimeni nu poate fi urmărit pentru credinţa sa religioasă”58, dar ea a creat, de fapt, cadrul juridic pentru amestecul şi controlul executat de stat în activitatea bisericii. Potrivit noii legi generale pentru regimul cultelor religioase, fiecare dintre ele avea obligaţia să depună, până la 4 noiembrie 1948, statutul de funcţionare, în vederea aprobării lui de către guvern. Dispoziţia, corelată cu denunţarea Concordatului cu Vaticanul şi cu unele măsuri represive îndreptate împotriva câtorva preoţi, a sporit neliniştea în rândul lumii catolice şi opoziţia ei faţă de regimul politic din România. La 8 octombrie 1948, Prefectura judeţului Bacău, comentând într-un raport confidenţial, actul îndepărtării cu puţin timp mai înainte a trei episcopi romano-catolici din funcţii, închiderea seminarului şi a şcolilor confesionale, observa că persoanele ce aparţineau acestui cult nu se arătau prea încrezătoare în perspectiva funcţionării bisericii lor, care “putea rămâne în ilegalitate”. Populaţia romano-catolică - încheia prefectul - îşi manifestă ataşamentul faţă de Vatican şi spune “că singura armă care le-a rămas este rugăciunea”59. La rândul său, raportul informativ al Inspectoratului General Administrativ Iaşi, din 13 octombrie 1948, consemna că scoaterea religiei din programul şcolilor şi denunţarea Concordatului cu Vaticanul creaseră unor persoane justificări în acţiunile întreprinse împotriva regimului, dar că stăruitoarea campanie de lămurire dusă de funcţionarii aparatului de stat ar fi făcut cu totul inofensivă propaganda lor60.

De fapt, lucrurile nu stăteau chiar aşa, căci acelaşi raport releva că reprezentanţii catolicismului nu se împăcau deloc cu măsurile luate de guvern de a desfiinţa dependenţa bisericii catolice de Papă şi că printre credincioşi se manifestă un spirit de rezistenţă faţă de această măsură. În cursul lunii septembrie, când episcopul Anton Durcovici, din Iaşi a vizitat comunele cu populaţie catolică din judeţul Bacău, el a elogiat pe Papă în toate predicile ţinute, cerând locuitorilor să nu se lase influenţaţi şi induşi în eroare de cei ce încercau să îi îndepărteze de la credinţa creştină, deoarece Papa era stăpân pe poporul său. Pretutindeni, Durcovici a fost primit cu mare fast de populaţia catolică. Cu ocazia vizitei de la Cleja, judeţul Bacău, din 26 septembrie, la casa parohială localnicii au arborat steagul papal61. Câteva săptămâni mai târziu, la 5 noiembrie, Inspectoratul General Administrativ din Iaşi reitera constatarea că populaţia catolică era foarte agitată pe tema viitorului religiei ei. Credincioşii începuseră să facă pază în jurul bisericilor şi locuinţelor preoţilor catolici, pentru a nu fi ridicaţi din

comune. Când sosea vreo autoritate în localitate, catolicii se adunau imediat, la semnale date prin clopote, pentru a-i apăra, aşa cum s-a întâmplat în comunele Prăjeşti, Valea Seacă şi Faraoani, din judeţul Bacău. La rândul lor şi ortodocşii îşi manifestau nemulţumirea faţă de măsura scoaterii religiei din şcoală62. În fine, ca să mai oferim un exemplu, la 1 ianuarie 1949, Prefectura judeţului Bacău informa Inspectoratul General Administrativ Iaşi că preoţii catolici de aici ţineau tot timpul pe credincioşi în biserică, mai ales în timpul în care în comune aveau loc adunări politice63.

La 2 decembrie 1948 a fost promulgat decretul nr. 358, pentru desfiinţarea bisericii greco-catolice. Acţiunea pregătitoare a lichidării acestui cult a început din vară. La 8

Episcopul Anton Durcovici

221

Dumitru Şandru

iunie, când a fost înscăunat patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Iustinian Marina a făcut apel la greco-catolici să revină la religia pe care o părăsiseră străbunii lor. Apoi, pe fondul campaniei de denigrare şi de intimidare a conducătorilor acestui cult, precum şi de “demascare” a legăturilor lor cu Roma, care a mers până la torturarea ori arestarea unor episcopi diecezani ai bisericii unite64, la 30 octombrie 1948, preoţii greco-catolici, întruniţi la Cluj, au hotărât să revină la biserica ortodoxă 65, astfel că actul oficializat de către stat avusese încuvinţarea clerului.

Pe baza decretului din 2 decembrie 1948, toate bunurile mobile şi imobile ale bisericii dispărute intrau în patrimoniul Ministerului Agriculturii spre administrare66. Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri numărul 1719/1948 se instituia, pe lângă Ministerul Cultelor, o comisie interministerială, cu misiunea de a repartiza organelor centrale ale statului şi în scopuri de interes general bisericesc averile ce aparţineau fostului cult greco-catolic. Atât terenul, cât şi inventarul agricol şi neagricol au fost preluate de stat şi repartizate diferitelor ministere ori instituţii. Cea mai mare parte din pământul confiscat a fost predat, în cursul lunii ianuarie 1949, Ministerului Agriculturii, iar edificiile bisericeşti, cu sesiile din jurul lor, parohiilor ortodoxe67. Ca şi în cazurile moşierilor expropriaţi prin legea din 23 martie 1945, unele instituţii ecleziastice au rămas debitoare în contul pământului pierdut. Episcopia greco-catolică din Oradea datora Băncii Naţionale a Republicii Populare Române suma de 800 000 lei, cu scadenţa la 15 decembrie 1948, pentru care constituise gaj şi ipotecă asupra fermelor sale Holod, Tulca şi Vintere, din judeţul Bihor. Ministerul Agriculturii a preluat fermele, cu întregul inventar viu şi mort, cu activul şi pasivul lor, însă, în august 1949, banca soma instituţia debitoare, acum desfiinţată, să-şi lichideze debitul, iar ministerul refuza, pe de altă parte, pretextând că bunurile preluate nu îi produseseră nici un venit68.

Anul 1948 a dus numai la deposedarea unor instituţii bisericeşti de pământuri, dar în 1949 procesul se va generaliza asupra tuturor. După aplicarea decretului nr. 83, din 2 martie 1949, prin care au fost confiscate resturile proprietăţilor moşiereşti lăsate acestora în virtutea legii de reformă agrară din 23 martie 1945, comuniştii şi-au direcţionat atacurile şi asupra pământurilor bisericeşti. De drept, bunurile funciare ale instituţiilor ecleziastice nu au căzut sub incidenţa nici uneia din aceste două legi. Deşi suprafaţa de teren deţinută de biserică fusese considerabil redusă prin aplicarea dispoziţiilor legii de reformă agrară din 1921, ea continua sa fie mare. În noiembrie 1948, potrivit datelor Ministerului Agriculturii, sesiile parohiale aflate în folosinţa personalului bisericesc şi terenurile destinate nevoilor parohiale însumau, pe ţară, 241 152 ha, din care 93 455 ha arabile pentru personal, plus alte 79 238 ha destinate nevoilor parohiale, 2 173 ha de vii şi livezi, 36 493 ha fâneţe şi păşuni, 21 314 ha păduri, 857 ha iazuri şi eleştee, 3786 ha terenuri degradate, restul alte categorii. La terenurile de mai sus se adăugau pământurile mitropoliilor, câte 200 ha arabile, pentru cele patru, şi cele ale episcopiilor, câte 100 ha, pentru cele 16, plus câte 500 ha de pădure de fiecare mitropolie şi câte 300 ha pentru fiecare episcopie, adică 2 400 ha arabile şi 6 000 ha de păduri, totalul general fiind de 251 352 ha69.

“Donaţii” şi deposedări

Încă din 1948, când statul a intrat, pe diferite căi ilegale, în posesia proprietăţilor unor firme şi organizaţii private şi ale mai multor familii de agricultori organele lui au început să exercite presiuni asupra instituţiilor ecleziastice pentru a le determina să renunţe la pământ. Ca urmare, la “sugestia” Ministerului

222

Dumitru Şandru

Agriculturii, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a sesizat, în octombrie 1948, Preşedinţia Consiliului de Miniştri, în problema sesiilor mitropolitane şi episcopale, unde statul era proprietar, iar eforiile uzufructuare, că înţelegea să renunţe la beneficiul legii pentru reforma agrară din 1945, prin care fuseseră scutite de exproprierea averilor bisericeşti şi, nevoind să se situeze pe poziţia de mari proprietari, înţelegea să cedeze statului, prin Ministerul Agriculturii, iar sesiile şi diferitele terenuri ce le avea, pentru a fi de folos obştii. Nu intrau în această categorie viile, terenurile cu pomi fructiferi, pădurile şi alte plantaţii, ci doar pământurile supuse planurilor agricole de însămânţare70. Dar Patriarhia Română nu a luat atunci nici o măsură practică pentru a-şi concretiza intenţia declarată.

După lichidarea moşierimii, din noaptea de 1/2 martie 1949, organele administrative ale statului au intensificat, presiunile împotriva conducerii bisericeşti pentru a o sili să renunţe, prin declaraţii scrise, la proprietăţi. Exemplul trebuia oferit de înaltul cler, pentru ca, prin el, să poată fi influenţată masa credincioşilor şi să se estompeze, eventual, ostilitatea anticomunistă ce ar fi putut-o genera în rândul ei această măsură. Cum conducătorii organizaţiilor clericale cunoşteau dedesubturile lucrurilor pe care săteanul ori orăşeanul enoriaş nu le ştiau, la mai puţin de două săptămâni de la publicarea decretului privitor la confiscarea bunurilor moşiereşti, mitropoliile şi episcopiile au fost cele dintâi care au notificat ministerului intenţia de a-i “dona” pământul71.

La 17 martie 1949, Departamentul Agriculturii a comunicat instituţiilor ecleziastice că, în urma hotărârii ce o luase în legătură cu trecerea în patrimoniul statului a terenurilor agricole “oferite”, dăduse dispoziţii Direcţiilor agricole judeţene de a prelua bunurile “donate”, împreună cu construcţiile şi cu tot inventarul viu şi mort aferent culturii solului. Termenul limită fixat de minister pentru notificarea “ofertelor” la Direcţiile agricole judeţene de către biserici a fost 25 martie 194972. Or, spre deosebire de sesiile parohiale şi de terenurile episcopiilor şi mitropoliilor, care reprezentau de drept proprietatea statului, construcţiile şi inventarul aparţineau comunităţilor religioase.

Pretenţiile Ministerului Agriculturii enunţate prin adresa din 17 martie 1949 au convins pe capii bisericii ortodoxe române că guvernul nu era dispus la concesii, ci hotărât să deposedeze prin mijloace indirecte de constrângere instituţiile ecleziastice nu numai de pământ, ci şi de alte bunuri şi că orice apel la acest organ pentru a-l determina să-şi revizuiască planul devenea inutil. Ca urmare, la 18 martie 1949, Patriarhia Română a transmis, prin circulara nr. 334, consiliilor parohiale şi consiliilor ecumenice mănăstireşti hotărârea din octombrie 1948 a Sfântului Sinod, ce fusese adusă la cunoştinţa Preşedinţiei Consiliului de Miniştri şi aprobată de Ministerul Agriculturii. Cele dintâi erau “sfătuite” să reţină din sesiile parohiale cel puţin 3-5 ha de fiecare preot, câte 1-3 ha de fiecare cântăreţ şi 1-2 ha de fiecare paracliser, ca mijloace de asigurare a existenţei lor, iar consiliile ecumenice cel puţin 5 ha pentru gospodăria mănăstirii şi câte un ha pentru fiecare persoană tunsă în monarhism din mănăstire, plusul urmând să fie predat Direcţiei

Patriarhul Iustinian

223

Dumitru Şandru

Agricole judeţene73. Recomandările Patriarhiei privitoare la întinderile de teren ce trebuiau reţinute de către personalul bisericilor nu puteau fi aplicate la cele mai multe parohii, datorită faptului că majoritatea lor zdrobitoare posedau sesii mici, care nu acopereau necesarul preconizat, astfel că bisericilor ar fi trebuit să li se mai dea pământ, nu să li se ia.

Cele dintâi cereri de “donaţie” au fost făcute de către biserici în martie 1949, înainte de primirea ordinului ministerial. Predarea a început în aceeaşi lună, prelungindu-se şi în anii următori, iar “oferte” au venit din partea împuterniciţilor tuturor cultelor din România74. Aproape pretutindeni însă, la preluarea averilor bisericeşti, reprezentanţii instituţiilor ecleziastice au fost nemulţumiţi de faptul că organele agricole au trecut în patrimoniul statului şi bunuri ce aparţineau preoţilor. La 15 martie 1949, Arhiepiscopia Ortodoxă Română din Alba Iulia şi Sibiu comunicase Ministerului Agriculturii hotărârea de a-i pune la dispoziţie, fără nici o despăgubire, sesiile din comunele Draşov, judeţul Sibiu şi Galda de Jos, judeţul Alba, ambele în suprafaţă de 200 ha, şi că oferea, în acelaşi timp, pământurile mănăstireşti, bisericeşti şi parohiale pe care reprezentanţii legali ai acestor organizaţii le vor preda, în conformitate cu instrucţiunile ce le va transmite acest departament75. Dar, la 27 aprilie 1949, conducerea Arhiepiscopiei se plângea Consiliului de Miniştri că organele agricole, atunci când au preluat sesiile, au inclus în ele şi bunurile personale ale unor preoţi. Astfel, preotului Ioniţă Ciufudeanu, de la parohia Veza, judeţul Târnava Mică, i s-au ridicat două vaci, un cal, plugul, căruţa, grapa şi un ham, lăsându-l fără nici un litru de lapte pentru copiii mici ce îi avea şi fără posibilitatea de a mai lucra cele 5 ha rezervate din sesia parohială, conform ordinului Ministerului Agriculturii nr. 556381, din 17 martie 1949. Preotului Vasile Ştef, de la parohia Bernadea, acelaşi judeţ, i s-au ridicat cereale, o vacă, un cal, căruţa, hamul, plugul şi o prăşitoare76. La 29 martie 1949, Episcopia Ortodoxă Oradea comunica Ministerului Agriculturii că se conformase ordinului din 17 martie şi că, deşi termenul fusese scurt, înregistrase la timp la Direcţiile agricole judeţene Bihor, Maramureş, Sălaj şi Satu Mare toate cererile. La 28 martie 1949, însă, Direcţia agricolă a judeţului Bihor a transmis episcopiei următoarele precizări: a) când preotul oferea numai o parte din sesie nu îşi putea alege el lotul, ci trebuia să accepte partea ce i se repartiza; b) porţiunea oferită trebuia să fie însămânţată cu plante din etapa întâia (grâu, orz, ovăz, borceag, floarea soarelui etc.); c) dacă oferea toată sesia, i se lua şi întregul inventar viu şi mort, indiferent dacă era proprietatea preotului sau a parohiei; d) când organele agricole apreciau că era necesar, puteau lua preotului şi grajdul şi alte clădiri din curtea parohiei, integral sau parţial77.

“Donatorii” de pământ

La 20 mai 1949, Direcţia Evidenţei, Cadastrului şi Circulaţiei Bunurilor, din Ministerul Agriculturii a impus “donatorilor” de pământ câteva obligaţii suplimentare, prin adresa nr. 560795, comunicând comitetelor provizorii ale sfaturilor populare judeţene că, în ultimul timp, ministerul primise diferite cereri de la o serie de cetăţeni care “ofereau” statului bunurile lor agricole, toate sau o parte din ele (terenuri, inventar viu şi mort, imobile etc.), precum şi de la diverse instituţii. Direcţia amintită arăta că, în vederea scoaterii acestor bunuri din paragina în care fuseseră lăsate şi punerii lor în circuitul normal al producţiei, Departamentul Agriculturii hotărâse a le primi în următoarele condiţii: a) bunurile să fie libere de orice sarcini şi cu impozitele la zi; b) să fie preluate cu toate construcţiile şi inventarul viu şi mort pe care petiţionarii le-au oferit; c) terenurile statului aflate în folosinţa parohiilor se vor prelua pe seama ministerului numai după ce cererea de “donaţie” va fi citită de către preotul respectiv în faţa sătenilor, arătând că renunţă, din cauză că nu poate munci şi altele78.

224

Dumitru Şandru

Ar fi absurd să ne imaginăm că “donatorii” au cedat de bună voie pământul şi instalaţiile aferente lui, după ce l-au însămânţat, au reparat întregul inventar agricol, au lichidat datoriile ce grevau asupra exploatărilor lor şi au plătit toate impozitele pe anul în curs din venituri obţinute pe alte căi. Obligaţiile impuse proprietarilor de bunuri funciare rurale prin planul anual de cultură şi cotele mari de cereale şi de alte produse ale solului, ce trebuiau predate statului la preţuri foarte joase, sub nivelul cheltuielilor de producţie, au lipsit de rentabilitate majoritatea exploatărilor agricole din România. De aceea, ei au ales alternativa renunţării la pământ, în locul exploatării lui în condiţii de ineficienţă economică, pentru evitarea conflictului cu legea şi perspectiva de a-şi pierde nu numai averea, ci şi libertatea personală.

De remarcat că toate bunurile provenite din “donaţii” au intrat în patrimoniul statului şi că departamentul de resort a respins orice propunere a celor ce renunţau la pământ de acordare a terenurilor lor la împroprietărirea individuală a sătenilor. În iunie 1949, de pildă, biserica evanghelică din Lugoj se oferea, printr-o scrisoare adresată Ministerului Agriculturii, să pună la dispoziţia ţăranilor, spre a le fi dat în proprietate, pământul său din comuna Satu Mic, judeţul Arad, în suprafaţă de 16 iugăre, format din teren de slabă calitate, pe care nu îl putea munci, din cauza distanţei prea mari (circa 100 km). La 5 iulie 1949, ministerul i-a răspuns că cererea nu putea fi aprobată, biserica având obligaţia de a executa planul de cultură. Dacă voia să renunţe la pământ, o putea face numai în folosul statului şi cu aprobarea consiliului parohial79.

Începând din mai 1949, Departamentul Agriculturii a acceptat numai “donaţiile” de terenuri situate în vecinătatea gospodăriilor agricole de stat ori în localităţile în care se înfiinţau gospodării agricole colective, cu precizarea că cererile trebuiau păstrate în evidenţa consiliilor provizorii ale sfaturilor populare judeţene, iar pământurile urmau să fie preluate când apăreau condiţiile de mai sus. Până atunci, proprietarii lor rămâneau răspunzători de îndeplinirea planului de cultură şi asupra sarcinilor ce le reveneau în calitate de deţinători ai bunurilor respective80. Dintr-un asemenea motiv, de exemplu, în septembrie 1950, cererile de “donaţie” ale consiliilor parohiale Homiţa, Hereşti, Cristeşti şi Gura Bădiliţei, judeţul Baia, au fost respinse, cu precizarea că ele urmau a fi avizate favorabil de minister de îndată ce se vor constitui gospodării agricole colective, timp în care în comunele vecine, unde se creaseră asemenea cooperative, pământurile “oferite” de diverşi proprietari au fost preluate81.

Privită retrospectiv, acţiunea comuniştilor de imixtiune în problemele organizaţiilor ecleziastice a atins apogeul în 1948. După acest an, conducătorii diferitelor culte n-au mai avut mijloace eficiente de împotrivire, deşi rezistenţa credincioşilor faţă de comunism nu va dispare.

225

1. Vezi Reuben H. Markham, Rumania under the Soviet Yoke, Boston. 1949, p. 223.2. Robert Lee Wolff, The Balkans in Our Time, New York, 1967, p. 553.3. ANB, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinetul, Stenograme, dosar 3/1945, f. 395.4. Ibidem.5. Cf. Reuben H. Markham, op. cit., p. 223.6. Vezi Documente din istoria mişcării muncitoreşti din România, 1916-1921, Bucureşti, 1966, pp. 672-673.7. Documente din istoria Partidului Comunist din România, Ediţia a II-a. 1953, p. 139.8. Vezi “Scânteia”, 26 şi 27.IX.1944; Gheorghe Micle, Răscoala pământului. Istoria luptelor politice ale

ţărănimii române, 1933-1945, Editura “Frontul plugarilor”, f.a., p. 381.9. “Scânteia”, 29.I.1945.10. MO, nr. 68 bis, din 23.III.1945.11. Vezi România. Viaţa politică în documente, 1945, Bucureşti, 1944, pp. 83-92.12. Ibidem, pp. 83, 89-92.13. MO, nr. 68 bis, din 23.III.1945.14. Vezi Paraschiva Nichita, Marin Popescu, Transformări agrare în România în anii 1944-1947, în “Anale de

istorie”, nr. 1, 1969, p. 18; România în anii revoluţiei democrat-populare, 1944-1947, Bucureşti, 1971, p. 110.15. MO, nr. 82, din 17.VII.1921.16. “Scânteia”, 1.IV.1945.17. ANT, fond Prefectura judeţului Timiş-Torontal, dosar 153/1947, f. 8.18. ANB, fond Prefectura Poliţiei Capitalei, dosar 451/1944-1945, f. 52.19. ANB, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, Centrala, dosar 83/1947, vol. III, f. 208-209.20. Ibidem, fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 115/1946, f. 364 (Radiograma transmisă la 2 august 1946,

fără număr, de Inspectoratul din Suceava Direcţiei Generale a Poliţiei).21. Ibidem, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, Teritoriu, dosar 178/1946, vol. I, f. 103.22. ANI, fond I, Comitetul Regional Moldova al P.M.R., dosarele 1/1946, f. 257; 2/1946, f. 313.23.Ibidem, dosar 1/1946, f. l31.24. ANB, fond Ministerul Afacerilor Interne, Direcţia Administraţiei de Stat, dosar 46/1946, f. 56.25. Ibidem, f. 23.26. ASI, fond Inspectoratul General Administrativ Iaşi, dosar 2/1946, f. 307-309.27. ANB, fond Ministerul Afacerilor Interne, Direcţia Administraţiei de Stat, dosar 41/1947, f. 3-4.28. ANO, fond Legiunea de Jandarmi Bihor, dosar 16/1947-1948, f. 1539-1540.29. ANB, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, Teritoriu, dosar 21/1947, f. 137.30. Ibidem, f. 259.31. Ibidem, f. 130.32. Ibidem, f. 132 şi 164.33. Ibidem, f. 130.34. Ibidem, f. 261. Vezi şi fişele preoţilor în dosarul citat, f. 288 şi urm.35. Ibidem, fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 6/1945, f. 146.36. ANI, fond I, Comitetul Regional Moldova al P.M.R. dosar 10/1947, f. 62.37. Ibidem, f. 63.38. ANG, fond Prefectura judeţului Covurlui, dosar 114/1947, f. 91.39. ANB, fond Inspectoratul General Administrativ Bucureşti, dosar 245/1947, f.6.40. Ibidem, fond Ministerul Afacerilor Interne, Direcţia Administraţiei de Stat, dosar 43/1947, f. 11.41. ANG, fond Prefectura judeţului Covurlui, dosar 268/1948, f. 43.42. ANB, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, Teritoriu, dosar 18/1938-1948, f. 82.43. ANI, fond I, Comitetul Regional Moldova al Frontului plugarilor, dosar 43, f. 71.44. MO nr. 202, din 3.IX.1947. Vezi şi Arh. St. Bucureşti, fond Reforma agrară din 1945, Centrala, dosar

42/1945-1947, f. l23.45. ANB, fond Reforma agrară din 1945, Centrala, dosar 99/1947, f. l01. Vezi Memoriul trimis Ministerului

Agriculturii, la 6 octombrie 1947, de Episcopia Ortodoxă Română a Caransebeşului.46. Ion Raţiu, Moscova sfidează lumea, Timişoara, 1990, p. l16; MO, nr.164, din l9.VII.1948.47. Vezi MO, nr. 177, din 3.VIII.1948 şi ANB, fond Reforma agrară din 1945, Centrala, dosar 53/1950-1957, f.

l9.48. De fapt, în şcolile de ucenici, Ministerul Muncii scosese orele de educaţie religioasă cu începere din data de 1

ianuarie 1945, înlocuindu-le cu cele de educaţie morală, cetăţenească şi muncitorească (ANB, fond Ministerul Propagandei Naţionale, Informaţii, dosar 945, f. 160).

49. Cf. Gheorghe Vasilichi, Reforma învăţământului, Bucureşti, 1949, p. 7.50. ANB, fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 34/1944, f. 2-7.51. Obştea săsească (Universitas Saxonum) a fost desfiinţată prin legea din 1 iunie 1937, când s-a dispus ca

întregul ei patrimoniu de bunuri să se împartă între aşezământul cultural “Mihai Viteazul”, ce se crea prin aceeaşi lege, şi Biserica regnicolară evanghelică din România (MO, nr. l24, din l.VI.1937). Pentru detalii vezi şi ANB, fond Reforma agrară din 1921, judeţul Sibiu, dosar 250, f. 5 şi 19; ibidem, fond Reforma agrară din 1945, Centrala, dosar 53/

1950-1957, f. 17-18.52. ANB, fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 34/1944, f. 13.53. Ibidem, f. 17-19; ibidem fond Reforma agrară din 1945, Centrala, dosarele 76/1945, f. 720; 88/1945-1947,

MO, nr. 2, din 3.I.1945.54. ANB, fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 34/1944, f. 27.55. Ibidem, dosar 56/1944, f. 9.56. La 18 iunie 1945 în funcţia de episcop a fost investit fostul vicar, Friedrich Müller, în locul dr. Victor

Glondys, care se instalase abuziv, în toamna lui 1944, în locul episcopului demisionat W. Staedel ( ibidem; fond Casa regală Mihai I, dosar 52/1945, f. 1-3). Pentru unele din intervenţiile lui vezi ibidem, fond Reforma agrară din 1945, Centrala, dosar 37/1945-1947, f. 252; ibidem, judeţul Târnava Mare, dosar 124/1947, f. 37.

57. Cf. Ion Raţiu, op. cit., p. 116.58. “Viaţa creştină”, 8.V.1990.59. ANI, fond Inspectoratul General Administrativ Iaşi, dosar 8/1948, f. 120.60. Ibidem, f. 108.61. Ibidem, f. 108-109.62. Ibidem, f. 110-111.63. Ibidem, f. 7.64. “Viaţa creştină”, 8.V.1990.65. Ion Raţiu, op. cit., p. 118.66. MO, nr. 281, din 2.XII.1948.67. ANB, fond Reforma agrară din 1945, judeţul Târnava Mică, dosar 136/1949, f. 1-75.68. Ibidem, judeţul Bihor, dosar 18/1945-1950, f. 59-60.69. Ibidem, Centrala, dosar 147/1946-1947, f. 34-37.70

. Ibidem, dosar 94/1946-1954, f. 213.71. Ibidem, dosar 111/1949-1955, f. 12.72. Ibidem, f. 6. Vezi şi idem, judeţul Bihor, dosar 18/1945-1950, f. 148.73. Ibidem, Centrala, dosar 94/1946-1954, f. 213; judeţul Botoşani, dosar 62/1949, f. 66; ibidem, fond Ministerul

Agriculturii, Industriei Alimentare şi Apelor, Direcţia Gospodărire, Secretariat, Regiunea Argeş, dosar 9/1950-1952, f. 5-6.

74. Pentru detalii vezi ibidem, fond Reforma agrară din 1945, Centrala, dosarele 111/1949-1955, f. 68 şi urm.; 112/1949-1951, f. 5-13; 71/1950, f. 1-2; judeţul Botoşani, dosar 62/1949, f. 68 şi urm.; judeţul Năsăud, dosar 18/1946-1949, f. 9-10; judeţul Timiş-Torontal, dosar 379/1948-1949, f. 52 şi urm.

75. Ibidem, Centrala, dosar 111/1949-1955, f. 12.76. Ibidem, f. 5. Vezi alte cazuri similare în dosarul citat.77. Ibidem, judeţul Bihor, dosar 18/1945-1950, f. 148-149.78. Ibidem, Centrala, dosar 112/1949-1950, f. 20.79. Ibidem, judeţul Severin, dosar 13/1946-1950, f. 73-74.80. Ibidem, judeţul Braşov, dosar 2/1945-1949, f. 215 şi 218.81. Ibidem, judeţul Baia, dosar 40/1949-1951, f. 48-60. Vezi pentru aceasta şi ordinul Direcţiei Evidenţei,

Cadastrului şi Circulaţiei Bunurilor, nr. 546290, din 14 august 1950, către comitetele provizorii ale sfaturilor populare judeţene (ibidem, judeţul Arad, dosar 95/1947-1950, f. 344; judeţul Brăila, dosar 108/1949-1950, f. 23-92).