Bazele Economiei de Piata

66
Capitolul 1 INTRODUCERE ÎN STUDIUL ECONOMIEI Obiective: prezentarea apariţia şi evoluţiei noţiunii de economie familiarizarea cu problematica conceptului de economie formarea unor cunoştinţe de bază referitoare la economia de piaţă Noţiuni cheie: economie, microeconomie, macroeconomie, producţie, preţ Economia este ştiinţa creării şi administrării avuţiei. Ce a însemnat însă avuţia de-a lungul timpului ? - pentru mercantilişti avuţia se defineşte prin cantitatea de metale preţioase pe care o deţine o ţară, iar sfera de formare o reprezintă comerţul (circulaţia mărfurilor). - pentru fiziocraţi avuţia se formează numai în sfera producţiei agricole, în condiţiile existenţei unei ordini sociale naturale, iar schimbul nu poate fi creator de bogăţii. - pentru clasici - (Adam Smith, David Ricardo, Jean Baptiste Say) - avuţia se creează în cadrul procesului productiv, indiferent de forma acestuia, prin muncă. Ca atare, bogăţia naţională depinde de productivitatea muncii iar aceasta este determinată la rândul ei de diviziunea muncii. Pentru ca diviziunea muncii şi respectiv productivitatea să genereze bogăţie, desfăşurarea activităţii economice trebuie să fie eliberată de orice constrângeri legate de dreptul de a face comerţ în ţară şi peste hotare, de alegere a profesiunii, de a desfăşura acel tip de activitate economică din care se poate obţine maximum de profit. - pentru neoclasici , economia înseamnă ştiinţa schimbului comercial Ei consideră că un bun nu are valoare in sine, ci capătă valoare ca rezultat al schimbului. - în teoria economică modernă economia este definită, la modul general, drept ştiinţa alegerilor eficace. In particular, pornind de la trăsătura comună menţionată anterior, s-au dezvoltat o serie de definiţii concurente ale acesteia: 1. Economia este studiul alocării bunurilor materiale pentru satisfacerea nevoilor materiale. 2. Economia reprezintă studiul alocării resurselor insuficiente pentru satisfacerea unor cereri concurente.

description

Economia este stiinta crearii si administrarii avutiei.

Transcript of Bazele Economiei de Piata

Page 1: Bazele Economiei de Piata

Capitolul 1

INTRODUCERE ÎN STUDIUL ECONOMIEI

Obiective: � prezentarea apariţia şi evoluţiei noţiunii de economie � familiarizarea cu problematica conceptului de economie � formarea unor cunoştinţe de bază referitoare la economia

de piaţă Noţiuni cheie: economie, microeconomie, macroeconomie, producţie, preţ

Economia este ştiinţa creării şi administrării avuţiei.

Ce a însemnat însă avuţia de-a lungul timpului ?

- pentru mercantilişti avuţia se defineşte prin cantitatea de metale preţioase

pe care o deţine o ţară, iar sfera de formare o reprezintă comerţul (circulaţia

mărfurilor).

- pentru fiziocraţi avuţia se formează numai în sfera producţiei agricole, în

condiţiile existenţei unei ordini sociale naturale, iar schimbul nu poate fi creator de

bogăţii.

- pentru clasici - (Adam Smith, David Ricardo, Jean Baptiste Say) - avuţia se

creează în cadrul procesului productiv, indiferent de forma acestuia, prin muncă. Ca

atare, bogăţia naţională depinde de productivitatea muncii iar aceasta este

determinată la rândul ei de diviziunea muncii. Pentru ca diviziunea muncii şi respectiv

productivitatea să genereze bogăţie, desfăşurarea activităţii economice trebuie să fie

eliberată de orice constrângeri legate de dreptul de a face comerţ în ţară şi peste

hotare, de alegere a profesiunii, de a desfăşura acel tip de activitate economică din

care se poate obţine maximum de profit.

- pentru neoclasici, economia înseamnă ştiinţa schimbului comercial Ei

consideră că un bun nu are valoare in sine, ci capătă valoare ca rezultat al

schimbului.

- în teoria economică modernă economia este definită, la modul general, drept

ştiinţa alegerilor eficace. In particular, pornind de la trăsătura comună

menţionată anterior, s-au dezvoltat o serie de definiţii concurente ale acesteia:

1. Economia este studiul alocării bunurilor materiale pentru satisfacerea

nevoilor materiale.

2. Economia reprezintă studiul alocării resurselor insuficiente pentru

satisfacerea unor cereri concurente.

Page 2: Bazele Economiei de Piata

3. Economia este ştiinţa socială care se ocupă de căile prin care oamenii şi

societăţile caută să-şi satisfacă nevoile materiale şi dorinţele.

4. Economia este ştiinţa care studiază comportamentul uman ca o relaţie între

scopuri şi resurse rare care au utilizări alternative. Ea este deci o ştiinţă

comportamentală, a modului în care oamenii fac opţiuni.

5. Economia este studiul asigurării nevoilor fizice ale omului.

6. Economia este studiul modului în care oamenii şi instituţiile iau decizii cu

privire la producţie şi consum şi a modului în care se confruntă cu problema

rarităţii.

7. Ştiinţa economică este mai degrabă o metodă decât o doctrină, un aparat al

minţii, o tehnică de gândire care îl ajută pe posesorul ei să tragă concluzii

corecte.

Forme de organizare ale economiei

a. economia autarhică / închisă - în care ce să se producă, cum să se

producă şi pentru cine să se producă este în întregime rezultatul deciziei

producătorului, deoarece el îşi dimensionează producţia în funcţie de nevoile

pe care trebuie să şi le satisfacă şi de resursele de care dispune, urmărind

drept singur scop satisfacerea cât mai deplină a trebuinţelor sale şi a

gospodăriei (familiei) proprii, în calitate de unic consumator a ceea ce

produce.

b. economia de schimb - în care, în funcţie de polul de decizie, răspunsul

la cele trei întrebări este dat de către:

- stat - în cadrul economiei centralizate, de comandă sau planificată;

- piaţă - in cadrul economiei libere de piaţă

- piaţă şi stat - în cadrul economiei mixte 1.3. Economia de piaţă - trăsături definitorii

Economia de piaţă se defineşte, în general, ca o economie a cărei

funcţionare se realizează prin mecanismele pieţei libere, bazată pe proprietatea

privată, fără existenţa unor acţiuni restrictive ale statului în domeniul

producţiei, repartiţiei, schimbului şi consumului, preţurilor şi circulaţiei

monetare.

Economia liberă de piaţă reprezintă acel mod de organizare a economiei

în cadrul căruia alocarea resurselor limitate de care dispune societatea, dar şi

Page 3: Bazele Economiei de Piata

distribuţia veniturilor obţinute în timpul activităţii economice se face numai

prin piaţă, fără ca alte forţe, din interior sau din afara sistemului economic să

intervină. Se consideră că cererea şi oferta sunt determinantele alocării

resurselor, iar preţul este instrumentul cu ajutorul căruia are loc acest proces.

Condiţia de existenţă a economiei libere de piaţă este existenţa

proprietăţii private, alături de libertatea de acţiune şi libera iniţiativă a agenţilor

economici, care îşi desfăşoară activitatea în condiţiile liberei concurenţe şi a

aplicării politicii economice a “laissez-faire”-ului.

Economia mixtă - la baza ei se află combinaţiile, în diferite forme şi

proporţii ale proprietăţii private cu proprietatea publică. Libera iniţiativă a

agenţilor economici se manifestă în condiţiile existenţei unei varietăţi a

formelor de intervenţie ale statului, menite a face faţă instabilităţii

macroeconomice şi imperfecţiunilor pieţei determinate de funcţionarea liberă a

acesteia.

Economia mixtă îmbină deci trăsăturile economiei de piaţa (cu cele ale

economiei de comandă în diferite proporţii, înlocuind politica "laissez-faire"ului

proprie economiei libere de piaţă cu cea a intervenţiei limitate a puterii publice

exercitată de către stat prin intermediul dispoziţiilor organizatorice şi a

stimulentelor fiscale şi cea a puterii particulare exercitată"prin intermediul

orientării invizibile de către mecanismul pieţei.’’

În cadrul economiei mixte, intervenţia, categoric limitată a statului, şi

exercitată în mod diferit de la o ţară la alta, are loc în scopuri bine definite şi pe

segmente bine determinate, dintre care enumerăm:

a) asigurarea eficienţei in desfăşurarea activităţii economice printr-o serie de

măsuri vizând în special :- crearea cadrului legislativ şi instituţional necesar

desfăşurării neîngrădite a concurenţei, şi respectiv în oprirea procesului de

formare a monopolurilor, proces cu efecte negative asupra formării preţului de piaţă,

a satisfacerii nevoilor consumatorului şi implicit asupra alocării resurselor limitate, in

funcţie de interesul propriu monopolului şi nu al societăţii,

- supravegherea efectelor pozitive sau negative ale externalităţilor

Teoria economică denumeşte diferenţa dintre costurile sau avantajele

economice, înregistrate la nivel de agent economic, şi costurile sau avantajele

Page 4: Bazele Economiei de Piata

sociale, manifestate în plan social, drept externalităţi. Externalităţile se

manifestă prin inexistenţa pe piaţa concurenţială a unor bunuri sau servicii

dorite de consumatori. Altfel spus, externalităţile se produc de câte ori

acţiunile unui agent economic influenţează mediul în care acţionează alt agent

economic fără a afecta sistemul de preţuri. Externalităţile pot fi pozitive sau

negative. Cele pozitive se definesc prin acţiunea unui agent economic ale cărui

efecte se extind sub forma generării de avantaje asupra altor agenţi economici

sau societăţii, în timp ce externalităţile negative reprezintă acţiunea unui agent

economic ale cărui efecte se extind sub forma generării de cheltuieli

suplimentare altor agenţi economici sau societăţii. Apariţia externalităţilor

corespunde de cele mai multe ori cu o alocare ineficientă a resurselor.

Pentru corectarea acestei deficienţe a pieţei se pot utiliza cel puţin următoarele

modalităţi:

- sistemul impozitelor şi al subvenţiilor;

- sistemul pieţelor inexistente; problema activităţilor care produc externalităţi este că

rezultatul dublu al acestora- bunul economic şi externalitatea - nu îşi găsesc spaţiu

de comercializare decât parţial, adică pentru bunul economic,

- sistemul drepturilor de proprietate. Evitarea externalităţilor în acest caz porneşte de

la premisa că dacă o firmă generează externalităţi şi afectează activitatea alteia,

atunci cele două firme ar trebui să devină un singur agent economic care să

urmărească deţinerea profitului global maxim.

- producerea şi administrarea bunurilor şi a serviciilor publice;

- formarea veniturilor statului, respectiv administrarea eficientă a cheltuielilor

acestuia;

- contracararea efectelor pe care economia liberă de piaţă le are asupra gradului de

ocupare a forţei de muncă.

- în menţinerea unor pieţe stabile - unele pieţe, cum ar fi cea a cerealelor, a

materiilor prime minerale, a petrolului etc., sunt supuse unor puternice fluctuaţii

generate de factori de mediu, cu efecte sensibile asupra preţului produselor

respective dar şi a veniturilor obţinute de către agenţii economici care acţionează pe

aceste pieţe.

- asigurarea echităţii în redistribuirea veniturilor între membrii societăţii. Piaţa nu

poate realiza în toate situaţiile o distribuţie corectă din punct de vedere social a

resurselor şi veniturilor, inegalitatea acestora fiind generată în mare măsură de de

Page 5: Bazele Economiei de Piata

accesul inegal la resurse şi tehnologii, de aceea statul trebuie să intervină, în scopul

corijării efectelor imperfecţiunilor pieţei prin aplicarea unui sistem corespunzător de

impozite şi taxe dar şi prin pârghii de natură extra-economică.

Microeconomia, definită ca studiul unităţilor economice individuale şi al

interacţiunilor acestora, incluzând teoria consumatorului, a producătorului şi

pieţele în care sunt implicaţi aceştia, este adesea pusă în opoziţie cu

macroeconomia, care se ocupă de studiul agregatelor economice la nivel de

ramură sau economie naţională.

Macroeconomia reprezintă acea componentă a ştiinţei economice care

se ocupă cu studiul comportamentului economic la macro-scară. Ea are drept

obiect de cercetare ansamblul problemelor legate de venituri, cerere şi ofertă,

şomaj, inflaţie, preţuri şi schimburi comerciale internaţionale.

Page 6: Bazele Economiei de Piata

Capitolul 2

TREBUINŢE ŞI RESURSE

Obiective: � Introducerea în problematica trebuinţelor şi resurselor � Prezentarea principalilor factori de producţie � Sublinierea importanţei capitalului ca factor de producţie

Noţiuni cheie: trebuinţe, resurse, factori de producţie, productivitate

2.1. Trebuinţele economice

În sens general, trebuinţele reprezintă cerinţe obiective ale existenţei şi

dezvoltării umane. Acoperirea lor generază relaţii de tip social-economic ce îşi

găsesc reprezentarea în modul de organizare economică şi societală.

Studiul trebuinţelor a intrat în sfera de preocupare a filosofilor, sociologilor şi

psihologilor Ei au demonstrat că trebuinţele individuale sunt de două tipuri:

- naturale, sau înnăscute (moştenite genetic)- în marea lor majoritate legate

de capacitatea de supravieţuire a individului;

- dobândite (însuşite) ca urmare a influenţei exercitate de schimbările

societal - economice asupra fiecărei generaţii;

Fig.2.1. Piramida lui MASLOW

Maslow consideră că indivizii îşi satisfac trebuinţele în funcţie de nivelul de

ierarhizare propriu, dar că orice individ raţional va trece la satisfacerea unui

nivel superior al trebuinţelor numai după ce în prealabil a reuşit să-şi satisfacă

trebuinţele situate pe nivelurile inferioare.

Trebuinţe primare

Trebuinţe de securitate

Trebuinţe de afiliere

Trebuinţe de stimă şi statut

Trebuinţe de autorealizare

Page 7: Bazele Economiei de Piata

În conformitate cu ierarhizarea făcută de Maslow, primul nivel (cel de

bază) cuprinde trebuinţele fiziologice (de hrană, îmbrăcăminte, etc), nevoi

primare care determină însăşi capacitatea de existenţă, de supravieţuire a

fiinţei umane.

Cel de-al doilea nivel cuprinde trebuinţele legate de securitate şi

siguranţă: de adăpost, siguranţă (inexistenţa pericolelor), capacitatea de a

prevedea anumite pericole, etc. Ele există concomitent cu cele fiziologice, dar

sunt acoperite numai după ce nevoile primare au fost satisfăcute de fiecare la

un nivel acceptat de fiecare ca fiind suficient. Nesatisfacerea acestui tip de

nevoi conduce la apariţia unui sentiment de nemulţumire, frustrare şi

descurajare care influenţează individul, la fel ca şi societatea în sensul scăderii

performanţelor

Nivelul al treilea cuprinde nevoile societale, de afiliere şi de satisfacere a

relaţiilor interumane. Nesatisfacerea acestui tip de nevoi conduce la apariţia

unui sentiment de nemulţumire, frustrare şi descurajare care îşi pune amprenta

asupra eficienţei individuale şi de ansamblu a societăţii.

Nivelul al patrulea cuprinde trebuinţele legate de stimă, de recunoaştere

a eului şi se referă la nevoia fiecărui individ de a fi respectat de către ceilalţi, de

a i se recunoaşte prestigiul şi realizările de către membrii organizaţiei în care

trăieşte sau de către societate.

Nivelul al cincilea cuprinde trebuinţele legate de autoactualizare, de

perfecţionare a talentelor de creaţie şi achiziţii deosebite în cadrul profesiei.Aici

sunt incluse şi nevoia de libertate de acţiune şi de expresie, cunoaştere şi

înţelegere.

Trebuie remarcat faptul că, între două sau mai multe nevoi se pot stabili relaţii

de asociere sau complementaritate, de contrapunere sau concurenţă - excludere şi

de indiferenţă.

Deşi reprezintă forme de manifestare individuale, trebuinţele, privite în

totalitatea lor acţionează în conformitate cu o serie de legităţi conceptualizate în

următoarele trăsături:

1. O trebuinţă va fi acoperită numai după ce au fost acoperite, parţial sau total

trebuinţele situate pe nivelurile de ierarhizare inferioare.

Page 8: Bazele Economiei de Piata

2. O trebuinţă odată satisfăcută nu generează în mod automat apariţia şi

implicit nevoia de acoperire a unei alte nevoi, situate pe acelaşi palier sau pe paliere

superioare.

3. Există dorinţa înnăscută a individului de a încerca să parcurgă satisfacerea

tuturor nivelelor de ierarhii ale trebuinţelor.

4. Cu cât nevoile se situează pe un palier mai ridicat, cu atât satisfacerea lor este mai dificilă. 2.2. Resursele

Resursele economice constau din totalitatea elementelor, premiselor,

directe sau indirecte - ale acţiunii sociale practice care sunt utilizabile, pot fi

extrase şi sunt efectiv utilizate la producerea şi obţinerea de bunuri.

În funcţie de purtătorii lor materiali, resursele pot fi naturale sau umane.

Resursele materiale includ atât resursele naturale primare cât şi pe cele derivate

(adică rezultate din acumularea şi folosirea resurselor primare).

În categoria resurselor materiale se cuprind materiile prime şi materialele derivate din

acestea, echipamentele şi tehnologiile de fabricaţie, infrastructurile economice, etc.

Resursele umane cuprind atât resurse primare - omul cu calităţile şi

capacităţile sale fizice şi intelectuale - cât şi cele derivate - stocul de învăţătură,

cunoştinţe, potenţialul inovaţional, etc.

Legea rarităţii resurselor constă în aceea că volumul, structura şi calitatea

resurselor economice se modifică într-un ritm mai scăzut decât ritmul de creştere a

trebuinţelor umane. Ca atare, entităţile economice (agenţi economici, ramuri,

economii naţionale) vor trebui să utilizeze resursele limitate de care dispun pentru a

acoperi cât mai deplin trebuinţele societăţii respective.

O entitate economică utilizează eficient resursele de care dispune atunci

când programul ei de producţie se situează pe frontiera posibilităţilor de producţie

proprie.

Frontiera posibilităţilor de producţie exprimă maximum de cantităţi care pot fi

produse de către o unitate economică (în sensul de entitate care desfăşoară o

activitate economică la nivel micro sau macroeconomic) cu resursele date (limitate)

de care dispune.

Page 9: Bazele Economiei de Piata

2.3. Factorii de productie

Orice proces de producţie care are drept scop final producerea de bunuri şi

servicii destinate satisfacerii trebuinţelor.

Pentru aceasta, societatea în ansamblu dispune de o cantitate limitată de

resurse de diferite tipuri pe care le utilizează, în conformitate cu principiile

raţionalităţii economice. Resursele rare (limitate) de care dispune societatea şi pe

care le utilizează, prin intermediul firmelor, în scopul producerii bunurilor şi serviciilor

destinate satisfacerii trebuinţelor poartă numele de factori de producţie. Pentru

economiştii clasici (Jean Baptiste Say, David Ricardo) orice proces de producţie se

poate desfăşura cu ajutorul a trei factori de producţie: munca, natura (pământul) şi

capitalul. În literatura de specialitate contemporană se constată, pe lângă factorii de

producţie definiţi de către clasici, apariţia unor factori care îşi găsesc sau nu

întotdeauna corespondent într-o formă materială. Apar astfel drept factori :

managementul, întreprinzătorul, progresul tehnic, antreprenorul, informaţia, etc.

Munca

Funcţionarea oricărui sistem de producţie este de neconceput fără

participarea omului. Orice activitate economică este, în acelaşi timp, şi înainte

de toate o activitate socială. Omul este, în acelaşi timp subiect şi obiect al

activităţii economice, în calitate de purtător a trebuinţelor care trebuiesc

satisfăcute prin intermediul ei şi de executant al procesului productiv în care

are loc combinarea resurselor materiale şi non materiale în scopul satisfacerii

trebuinţelor. Practic, nici unul din factorii de producţie luaţi izolat, sau, altfel

spus, toţi ceilalţi factori de producţie, cu excepţia muncii, priviţi în unitatea lor,

nu ar putea deveni productivi dacă nu ar fi puşi în valoare şi utilizaţi prin munca

omului.

Cererea de muncă se determină în mod diferit la diferitele nivele ale pieţei

muncii şi reprezintă, la modul cel mai general cantitatea de muncă cerută pentru

desfăşurarea activităţii economice la un moment dat.

Prin productivitatea muncii se înţelege capacitatea forţei de muncă de a

crea, într-o perioadă de timp dată, o anumită cantitate de bunuri sau servicii.

Productivitatea medie a muncii exprimă cantitatea de bunuri şi servicii obţinută

de un lucrător într-o perioadă de timp determinată.

Wlm = Q/L

Page 10: Bazele Economiei de Piata

unde: Wlm = productivitatea medie a muncii

Q= cantitatea de producţie obţinută

L = cantitatea din factorul de producţie forţă de muncă utilizată

Productivitatea marginală reprezintă sporul de producţie obţinut de pe urma

creşterii cu o unitate factorului muncă.

Wlmarg = ∆Q = Q1- Q0

∆L= L1 - L0

Natura

Natura cuprinde toate resursele brute utilizate la producerea bunurilor

economice. Forma de existenţă a factorului natural al producţiei este una

materială, de tipul substanţei sau al energiei, iar principala formă sub care se

regăseşte factorul natură o constituie pământul.

Productivitatea pământului se poate calcula pentru oricare din unităţile omogene

care compun suprafaţa respectivă, şi atunci poartă numele de productivitate medie,

sau pentru fiecare din unităţile nou utilizate în cadrul unei spurafeţe, exprimând

productivitatea marginală.

Productivitatea medie a pământului exprimă deci eficienţa medie a factorului de

producţie pământ utilizat în activitatea economică şi se determină ca raport între

efectul util obţinut şi suprafaţa totală de teren utilizată pentru obţinerea producţiei,

după relaţia:

WPmed = Q / P

unde Q= producţia obţinută

P = suprafaţa de teren utilizată

Productivitatea marginală a pământului exprimă randamentul ultimei unităţi de

teren atrasă în activitatea economică şi se determină ca raport între variaţia absolută a

rezultatelor exprimate în unităţi fizice sau monetare şi variaţia obţinută a suprafeţei

de teren.

WPmarg = ∆ Q / ∆ P

Capitalul

Capitalul reprezintă, în general, categoria bunurilor produse şi utilizate în

scopul producerii altor bunuri economice. Categoria astfel definită poartă

numele de capital real sau tehnic. El cuprinde întreaga varietate de bunuri

reproductibile aflate la dispoziţia agenţilor economici producători şi folosite

pentru producerea de noi bunuri economice şi servicii .

Page 11: Bazele Economiei de Piata

a.capital fix - care reprezintă acea parte a capitalului real materializată în

clădiri, echipamente şi utilaje de folosinţă îndelungată, care participă la mai multe

cicluri de producţie şi îşi transmit treptat valoarea asupra bunurilor sau serviciilor la a

căror producere participă.

b.capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului real care se consumă

în întregime în decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie înlocuit cu

fiecare nou ciclu. In componenţa capitalului circulant se includ: materii prime,

materiale de bază, energie, combustibil, semifabricate, etc.

a) Productivitatea medie a capitalului exprimă randamentul mediu al

capitalului utilizat şi se calculează ca raport între rezultatele obţinute într-o anumită

perioadă de timp şi capitalul tehnic utilizat, după formula:

WKm ed = Q / K unde: Q= producţia obţinută

K= capitalul tehnic utilizat

b) Productivitatea marginală a capitalului exprimă eficienţa ultimei unităţi de

capital tehnic atras şi utilizat într-o activitate economică. El se determină ca un raport

între variaţia absolută a producţiei obţinute şi variaţia absolută a capitalului tehnic

utilizat, după relaţia:

WK marg = ∆ Q / ∆ K;

unde: ∆P = variaţia absolută a volumului producţiei

∆ K = variaţia absolută a capitalului tehnic utilizat

c) Coeficientul marginal al capitalului exprimă necesarul de capital pentru

obţinerea unei unităţi de produs şi se calculează prin raportarea creşterii capitalului la

creşterea producţiei, într-un interval de timp dat.

k = ∆ K /∆ Q

El este inversul productivităţii marginale a capitalului, arată efortul (materializat în

unităţi de capital consumate suplimentar) cu care se obţine o unitate dintr-un bun sau

serviciu în condiţiile în care ceilalţi factori se menţin constanţi.

Page 12: Bazele Economiei de Piata

Capitolul 3

COSTUL PRODUCŢIEI

Obiective: � Însuşirea cunoştinţelor necesare de cost al producţiei � Prezentarea tipologiei costurilor � Evidenţierea principalelor metode de amortizare

Termeni cheie: cost, bun, serviciu, amortizare

Costul producţiei reprezintă totalitatea cheltuielilor corespunzătoare

consumului de factori de producţie efectuate în scopul obţinerii de bunuri şi servicii.

Rezultat al capacităţii de combinare, substituire şi adaptabilitate a factorilor de

producţie, costul reflectă efortul făcut de întreprinzător cu procurarea factorilor de

producţie, lansarea lor în procesul productiv, distribuţia produsului finit sau a

serviciului respectiv. În acelaşi timp, el este elementul concret pe care se

fundamentează formarea preţului unui bun sau serviciu.

3.1. Tipologia costurilor

3.1. Costuri explicite şi implicite

Valoarea factorilor de producţie deţinuţi şi utilizaţi de către agenţii economici

pentru care nu au plătit nimic (munca proprie, capitalul sau terenul proprietate

personală) fără a-i înregistra în costul explicit şi fără a-i cuantifica într-o expresie

monetară poartă numele de costuri implicite.

3.1.1. Costul de oportunitate

Existenţa costului de oportunitate este determinată de raritatea resurselor.

Din această cauză a utiliza o anumită resursă pentru producerea unui anumit bun

sau serviciu înseamnă a nu-i oferi acesteia o utilizare alternativă pentru producerea

altor bunuri sau servicii.

Un agent economic va avea întotdeauna la dispoziţie un număr de posibilităţi

de utilizare a resurselor de care dispune determinat de tipul de produs pe care

doreşte să-l producă, de volumul producţiei, de profitul pe care urmăreşte să-l

câştige, etc. Ca atare se presupune că orice agent economic raţional va utiliza

resursele de care dispune în acea combinaţie ( regăsită într-un anumit bun sau

serviciu sau în diferite combinaţii de bunuri şi servicii) care poate să-i aducă cel mai

mare câştig.

3.1.2. Costul incremental

În categoria costurilor economice implicite se poate include şi costul

incremental, definit prin creşterea costului total ca urmare a aplicării unor

Page 13: Bazele Economiei de Piata

strategii manageriale noi, introducerea unor noi linii de fabricaţie, desfăşurarea

unei campanii publicitare pentru produsele care constituie obiectul de

activitate al firmei, etc, fără ca această creştere de cost să aibă ca efect

creşterea producţiei obţinute.

3.2. Costul total, mediu si marginal

Costul producţiei poate îmbrăca mai multe forme. Atunci când se

calculează pentru întregul volum al producţiei, el îmbracă forma costului total.

In această situaţie el reflectă cheltuielile efectuate de către un întreprinzător

pentru întreaga cantitate (volum al producţiei) obţinută dintr-un bun sau

serviciu, şi se formează prin însumarea cheltuielilor efectuate cu consumul de

capital fix - reflectate în costul fix şi a celor efectuate cu consumul de capital

variabil - reflectate în costul variabil.

Pornind de la aceste elemente, costul total poate îmbrăca următoarele forme:

a/costul total fix: reprezintă acea componentă a costului total care nu se

modifică odată cu modificarea volumului producţiei. El cuprinde toate cheltuielile

aferente consumului de capital fix, precum şi alte cheltuieli fixe efectuate de către o

firmă, indiferent de volumul producţiei, sau de faptul că desfăşoară sau nu o

activitate în cadrul acesteia. El apare chiar dacă firma nu produce nimic. In această

categorie se includ, în mod concret, cheltuielile legate de plata chiriilor, a dobânzilor

bancare, a iluminatului general şi a încălzitului unităţii, salariile directe plătite

personalului de conducere şi administraţie, precum şi amortizarea.

Prin amortizare se înţelege o sumă de bani, inclusă în costul producţiei,

şi implicit în preţul de vânzare al produsului sau serviciului obţinut în cadrul

activităţii unei firme în scopul recuperării cheltuielilor efectuate cu

achiziţionarea mijloacelor fixe utilizate.

Amortizarea reflectă valoric procesul normal de uzură fizică sau morală, la

care este supus fiecare mijloc fix pe toată durata vieţii lui. Prin lege, firmele sunt

obligate ca în momentul achiziţionării unui mijloc fix să-şi constituie un fond de

înlocuire a acestuia, într-o perioadă de timp determinată, stabilită în mod uniform

pentru toate mijloacele fixe aparţinând unei anumite categorii. In funcţie de durata

normată de funcţionare a mijlocului fix respectiv se calculează norma de amortizare

şi suma lunară care urmează a fi recuperată şi inclusă pe costuri.

Există mai multe metode de calcul a amortizării, pornind de la valoarea de

amortizat şi de la modul în care se urmăreşte recuperarea acesteia.

Page 14: Bazele Economiei de Piata

- valoarea de amortizat - adică suma de bani care trebuie recuperată prin

includere în costul producţiei - şi implicit în preţul de vânzare al produselor care fac

obiectul acesteia - poate fi cea iniţială - sau de achiziţie - a mijlocului fix respectiv,

sau cea de înlocuire calculată în funcţie de preţurile pieţei prin reevaluări succesive

a valorii iniţiale în funcţie de o serie de factori endogeni sau exogeni.

În funcţie de modul în care se urmăreşte recuperarea valorii de

amortizat, se utilizează următoarele metode:

- amortizare liniară - constă în repartizarea egală pe intervale de timp- de

regulă lună sau an - a sumei de amortizat (dată de valoarea de intrare a

mijloacelor fixe) pe întreaga durată normată de funcţionare a acestora.

Cota de amortizare astfel stabilită se aplică în mod uniform indiferent de volumul

producţiei obţinute.

- amortizare degresivă - calculată prin multiplicarea cotelor de amortizare

liniară cu unul din următorii coeficienţi:

a) 1,5 dacă durata normată de funcţionare a mijlocului fix este cuprinsă între 2

şi 5 ani;

b) 2,0 dacă durata normată de utilizare a mijlocului fix este cuprinsă între 5 şi

10 ani;

c) 2,5 dacă durata normată de funcţionare a mijlocului fix este mai mare de 10

ani.

- amortizare progresivă - calculată prin aplicarea asupra valorii de

inventar a unor cote în progresie aritmetică sau geometrică, proporţional cu

evoluţia uzurii fizice şi morale. În această situaţie, suma de amortizat va fi mai

scăzută la începutul intervalului şi mai ridicată pe măsura acumulării unui grad

mai ridicat de uzură fizică şi morală.

- amortizare regresivă - calculată prin aplicarea unor cote regresive

asupra valorii de amortizat. La baza utilizării acestei metode stă ideea conform

căreia pe măsura trecerii timpului, performanţele mijlocului fix respectiv scad

ca urmare a uzurii fizice şi morale, şi ca atare şi valoarea pe care o transmite

asupra bunului sau serviciului la a cărui producţie concură trebuie să fie mai

mică.

Page 15: Bazele Economiei de Piata

- amortizare accelerată - calculată prin includerea în costuri, în primul an

de funcţionare, a unei cote de amortizare de până la 50 procente din valoarea

de intrare a mijlocului fix respectiv

b. costul total variabil - reprezintă acea componentă a costului total care se

modifică în funcţie de modificarea volumului producţiei. In această categorie intră

cheltuielile efectuate cu materiile prime şi materialele, energia electrică şi termică

necesară desfăşurării procesului de producţie, transportul, distribuţia, salariile

lucrătorilor direct productivi, cheltuielile privind asigurările sociale, etc.

c. costul total se calculează pentru întregul volum al producţiei, ca sumă a costului

total fix cu costul total variabil, după formula:

CT= CTF + CTV

El poate fi defalcat, în funcţie de momentul desfăşurării activităţii economice,

în costuri de fabricaţie şi costuri de distribuţie (sau de transport). Fiecare din cele

două categorii ale costului total se poate la rândul ei defalca în costuri fixe şi

respectiv costuri variabile.

Costul total se poate calcula şi pornind de la cheltuiala efectuată cu fiecare

factor de producţie în parte. În acest caz, valoarea costului total va fi dată de

însumarea cheltuielilor ocazionate de consumul factorului muncă (S) - exprimate prin

salarii, recompense, contribuţii privind asigurările sociale şi formarea fondului de

pensii - a celor ocazionate de consumul capitalului fix (K) - exprimate prin amortizare

- şi a celor ocazionate de consumul capitalului circulant (Kc) - exprimate prin

valoarea materiilor prime, materialelor, energiei, combustibilului, etc. utilizate în cadul

activităţii respective.

În această situaţie, costul total se calculează după formula: CT= S + K + Kc

unde: S = costurile salariale

K= costurile aferente consumului de capital fix- amortizarea

Kc= costurile materiale

Pentru a obţine aceste informaţii, agentul economic va calcula costul pe

unitate de produs sau serviciu, sub două forme: cea a costului mediu, care reprezintă

cheltuielile efectuate cu oricare (sau cu fiecare) din unităţile produse din bunul sau

serviciul respectiv şi cea a costului marginal, care reprezintă cheltuielile efectuate cu

fiecare unitate produsă suplimentar din bunul sau serviciul respectiv.

1. Costul mediu - colectează toate cheltuielile efectuate de către un agent

economic pentru obţinerea unei unităţi dintr-un bun sau serviciu.

Page 16: Bazele Economiei de Piata

In funcţie de tipul de cheltuială efectuată, costul mediu se poate clasifica în:

a/ costul mediu fix calculat ca un raport între costul fix total si volumul producţiei.

Costul mediu fix depinde de volumul producţiei cu care este invers proporţional,

descrescând pe măsura creşterii volumului producţiei, şi de mărimea costului fix

total, cu care este direct proporţional.

CMFx = CMTx/Q

unde: CMFx= costul mediu fix pentru bunul X

CTFx= costul total fix pentru bunul X

Q= cantitatea produsă din bunul X

b/ cost mediu variabil calculat ca raport între costul total variabil( cu care este direct

proporţional) şi volumul producţiei ( cu care este tot direct proporţional)

CMVx= CTVx/Q

unde: CM Vx= costul variabil mediu pentru produsul x

CTVx = costul total variabil pentru produsul x

Q= cantitatea produsă din bunul x

c/ costul mediu total calculat fie ca raport între costul total aferent obţinerii unui bun

sau serviciu şi cantitatea produsă din bunul respectiv, după formula :

CMTx= CTx/Q x

unde: CMTx= costul mediu total pentru bunul x

CTx= costul total (al întregii producţii pentru bunul x)

Qx= cantitatea obţinută din bunul x

Costul mediu total se poate obţine şi prin însumarea costului mediu fix cu cel mediu

variabil conform formulei: CMT = CMF + CMV, cu notaţiile cunoscute

2. Costul marginal - reprezintă costul creşterii cu o unitate a volumului

producţiei ca urmare a creşterii factorilor de producţie utilizaţi şi se calculează

pentru fiecare unitate obţinută în plus dintr-un bun sau serviciu, raportând

diferenţa între costul total al producţiei pentru n , respectiv n-1 bucăţi din bunul

x la diferenţa dintre n , respectiv n-1 bucăţi din acelaşi bun:

C marg =∆ CT = CTn-CTn-1

∆ Q=Qn - Qn-1

Unde: C marg= costul marginal, ∆CT= creşterea costului total

∆Q = creşterea volumului producţiei CTn= costul total aferent cantităţii de

"n" produse

Page 17: Bazele Economiei de Piata

CTn-1= costul total aferent cantităţii de "n-1" produse Qn= cantitatea de " n "

produse

Qn-1= cantitatea de " n-1" produse

Mărimea costului marginal este influenţată de mărimea costului total.

Pentru a exemplifica modul în care se comportă fiecare din elementele de cost

descrise mai sus vom considera următoarea situaţie:

1. Costul fix are, aşa cum îi arată şi numele, o evoluţie liniară.Pe termen scurt

el îşi va păstra această tendinţă, deoarece este puţin probabil ca firma să facă

investiţii de anvergură sau înlocuiri de mijloace fixe care să modifice evoluţia

acestuia.

Pe termen mediu, este posibil ca firma să înlocuiască o parte din utilaje

cu altele mai performante şi de valori diferite (deci cu sume lunare de amortizat

diferite), să negocieze împrumuturi cu dobânzi mai scăzute sau mai ridicate)

decât cele iniţiale, să modifice numărul de angajaţi indirect productivi sau

nivelul salariilor acestora (salarii care intră în componenţa costului fix) sau să

aplice programe drastice de limitare a consumului de energie, apa sau gaz

pentru nevoi administrative, determinând o scădere a acestora ca element

component al costului fix.

Pe termen lung, firma poate înlocui toate vechile tehnologii cu altele noi,

poate schimba chiar profilul producţiei , poate să-şi construiască noi sedii

pentru producţie şi administraţie etc. In această situaţie ,pe termen lung,

costul fix total poate înregistra modificări importante.

2. Costul variabil total va înregistra în general o tendinţă crescătoare,

proporţional cu volumul producţiei. Pe termen scurt, creşterea costului variabil

va fi direct proporţională cu volumul producţiei, deoarece va utiliza acelaşi tip

de factori de producţie, cumpăraţi la acelaşi preţ şi utilizaţi în cadrul aceloraşi

tehnologii şi linii de fabricaţie.

Pe termen mediu şi lung, odată cu lărgirea volumului producţiei, firma va

atrage cantităţi suplimentare de factori de producţie pe care îi va achiziţiona la

preţuri diferite, va înregistra cheltuieli suplimentare cu transportul lor şi al

produselor finite, va suplimenta numărul de muncitori direct productivi, etc.

Toate acestea vor determina ca evoluţia costului variabil să nu urmeze legătura

de directă proporţionalitate între acesta şi volumul producţiei.

Page 18: Bazele Economiei de Piata

3. Costul mediu fix va înregistra o evoluţie descendentă, odată cu creşterea

volumui producţiei, fapt explicat prin aceea că o valoare fixă (cea a costului fix

total) este repartizată pe un număr tot mai mare de unităţi de produs sau

serviciu.

4. Costul mediu variabil poate înregistra iniţial o uşoară evoluţie descendentă,

după care se va menţine în linii mari constant, iar dincolo de un anumit volum

al producţiei, va înregistra o creştere ca urmare a influenţei creşterii costului

mediu total din motivele analizate anterior.

Întreprinzătorul îşi va dimensiona producţia în aşa fel încât să obţină

maximum de cantitate la cel mai eficient cost. Punctul cel mai eficient de

dimensionare a volumului producţiei îl constituie nivelul producţiei corespunzător

punctului de intersecţie dintre costul mediu şi cel marginal, situat la nivelul cel mai

scăzut al costului mediu total.

Acest punct reprezintă şi limita minimă până la care întreprinzătorul

poate să coboare preţul de vânzare al produsului respectiv.

C marg= C MT = I. Marg

unde: I marg = suma maximă ce se poate obţine ca urmare a vânzării unei

unităţi suplimentare dintr-un bun sau serviciu.

Page 19: Bazele Economiei de Piata

Capitolul 4

TEORIA FIRMEI

Obiective: � Prezentarea apariţiei şi evoluţiei firmei � Abordarea criteriului instituţional al firmelor � Sublinierea importanţei principalelor forme de societăţi

comerciale Termeni cheie: firmă, societate ,comandita, acţiuni, valoare nominală. 4.2. Definire

Firma de afaceri reprezintă o unitate economică de bază în jurul căreia

polarizează subunităţi economice sub o singură conducere şi gestiune

financiară.

Ea este alcătuită dintr-un grup de persoane organizate potrivit unor cerinţe

juridice, economice, tehnologice şi manageriale care concep şi desfăşoară un

complex de procese lucrative concretizate în producerea de bunuri şi servicii în

scopul obţinerii unui profit.

Firmele de afaceri reprezintă în fapt:

- spaţii geografice în care se desfăşoară activităţi economice care au drept rezultat

producerea de bunuri tangibile sau intangibile destinate satisfacerii trebuinţelor

umane;

- segmente de piaţă în cadrul cărora au loc tranzacţii pe baze contractual-formale;

- centre de decizie privind alocarea resurselor, stabilirea limitelor de preţ şi

distribuţia veniturilor.

- un set de contracte pe care un agent central (antreprenorul) căruia i se

încredinţează responsabilitatea de a conduce şi gestiona resursele de care dispune

firma respectivă le încheie în vederea bunei desfăşurări a activităţii respective;

- o entitate socială care desfăşoară în esenţă trei tipuri de activităţi : cumpără

servicii productive, le organizează în cadrul procesului de producţie şi apoi vinde

producţia obţinută;

- o entitate raţională care îşi desfăşoară activitatea în vederea atingerii unui scop

bine definit;

- un sistem socio-economic complex, deschis şi operaţional în cadrul căruia

inputurile (factorii de producţie) sunt transformate în outputuri (bunuri şi servicii

marfare sau non marfare);

Page 20: Bazele Economiei de Piata

4.3. Clasificare

a. după criteriul de ramură; ramurile agregă unităţi cu producţie omogenă care

produc exclusiv un produs sau o grupă de produse.

b. după criteriul instituţional: se consideră că un agent economic reprezintă o unitate

instituţională care dispune de autonomie de decizie în exercitarea funcţiei sale

principale.

În funcţie de criteriul instituţional, firmele se grupează în următoarele

categorii:

1. firma (gospodăria) individuală este unitatea producătoare al cărei

patrimoniu aparţine unei singure persoane şi care foloseşte direct factorii de

producţie de care dispune;

2. cooperativa - forma de organizare economică care se crează pe baza

liberului consimţământ al unor mici proprietari individuali care desfăşoară

activităţi similare. Dreptul de proprietate asupra patrimoniului este extins

asupra tuturor membrilor cooperatori care gestionează în comun cooperativa,

îşi însuşesc salariul corespunzător pentru activitatea prestată în cadrul ei şi îşi

împart profitul sau după caz pierderile proporţional cu capitalul deţinut.

3. întreprinderea (firma, compania), grupează toate unităţile

instituţionale ale căror activităţi constau în producerea de bunuri materiale şi

servicii nonfinanciare destinate pieţei.În cadrul acesteia se disting următoarele

tipuri:

a. întreprinderea privată de familie - este acea formă de organizare a

afacerilor în care proprietarul, privat, angajează salariaţi, iar conducerea este

realizată fie de către proprietar, fie de către un manager angajat. De regulă

întreprinderea privată de familie este de mici dimensiuni, cuprinzând pînă la 10

persoane- membrii familiei - care sunt nu numai proprietari ci şi lucrători în

cadrul acesteia;

b.întreprinderea privat asociativă - este o persoană juridică ce se

prezintă sub forma societăţilor comerciale;

c.întreprinderea publică - patrimoniul ei aparţine în întregime sau în

majoritate statului. Întreprinderile publice îmbracă forma regiilor autonome şi a

societăţilor comerciale.

c1. regiile autonome (lat.rego-regere=administrarea patrimoniului)

reprezintă acea formă de administrare a patrimoniului care are ca obiect

Page 21: Bazele Economiei de Piata

producerea de bunuri economice sau prestarea de servicii în scopul obţinerii

de profit precum şi gestionarea bunurilor aflate în proprietatea statului. Regiile

autonome îşi desfăşoară activitatea în general în ramurile considerate

strategice ale economiei naţionale: siderurgie, transporturi feroviare,

exploatarea pădurilor, telecomunicaţii, industria de armament, etc.

c2. Societăţile comerciale sunt entităţi economice formate din persoane

fizice sau juridice numite asociaţi sau acţionari, având cel puţin un interes

comun pe baza căruia contribuie la formarea unui patrimoniu social în scopul

desfăşurării unei activităţi oarecare şi a obţinerii de profit. În economia de

piaţă, societăţile comerciale îmbracă cel puţin următoarele forme:

1.societate cu răspundere limitată- denumiri concurente: Private Limited

company (LTD), Societa a Responsabilita Limitata (SRL), Bestoten

Vennoostchap (BV), - reprezintă forma juridică predilectă a întreprinderilor

mici şi mijlocii, constituirea unui asemenea tip de societate fiind motivată de

faptul că asigură un înalt grad de autonomie acţionarilor restrângându-le

responsabilitatea în limita aportului adus de fiecare din aceştia la formarea

patrimoniului. Numărul maxim de asociaţi este, în Romania, de 50, iar capitalul

social nu poate fi mai mic de 3 milioane lei. De remarcat că asociaţii care îşi

constituie o asemenea societate nu dispun, de regulă de mijloace financiare

semnificative.

2. societatea pe acţiuni (denumită în unele ţări şi societate anonimă)- Joint

Stock Company, presupune importante resurse financiare. Această formă este

specifică în general firmelor de dimensiuni mari şi investiţiilor străine. În

general acţionarii, a căror limită minimă variază de la unul în Danemarca la

şapte în Franţa îşi propun să apeleze la împrumuturi pentru a obţine o cifră de

afaceri ridicată, asumându-şi riscuri financiare considerabile. Acţionarii pot fi

persoane fizice sau juridice, iar patrimoniul se formează pe baza participării

acţionarilor la fondarea acesteia sub forma unor înscrisuri, numite acţiuni.

Acţiunile reprezintă hârtii de valoare care atestă participarea deţinătorului la

capitalul societăţii pe acţiuni conferindu-i acestuia dreptul de proprietate

asupra unei părţi din patrimoniul societăţii respective. De regulă, acţiunile

conţin drept elemente de identificare numele firmei emitente, valoarea

nominală, seria, numărul şi data emiterii. Emisiunea de acţiuni se face de către

firmele emitente prin intermediul băncilor comerciale iar toate tranzacţiile

Page 22: Bazele Economiei de Piata

ulterioare de vânzare - cumpărare se realizează în cadrul diferitelor paliere ale

pieţei financiare secundare.

Constituirea patrimoniului societăţilor pe acţiuni se poate face în două

moduri: simultan sau continuu. In cazul constituirii simultane băncile

subscriu întregul capital cerut de lege şi obţin autorizarea funcţionării şi

înfiinţării societăţii pe acţiuni. După publicitate, banca plasează acţiunile

clienţilor potenţiali prin subscripţie publică.

În cazul constituirii continue patrimoniul se formează prin asocierea mai

multor persoane fizice sau juridice care depun capitalul minim cerut de lege şi

apoi lansează ei înşişi, în calitate de membrii fondatori, subscripţia publică.

Constituirea propriu-zisă a societăţii are loc atunci cănd a fost subscris

(creat) întregul capital, iar fiecare acţionar a depus în numerar la o bancă cel

puţin jumătate din valoarea acţiunilor subscrise. După aceasta, ea este înscrisă

în Registrul Camerei de Comerţ şi Industrie, dobândind personalitate juridică.

Societatea pe acţiuni este administrată de unul sau mai mulţi

administratori, numiţi pe o perioadă limitată de timp şi care formează Consiliul

de Administraţie şi condusă de o echipă de execuţie care are în frunte un

director general numit de către Consiliul de Administraţie pe perioadă

nedeterminată.

Obligaţiile societăţilor pe acţiuni sunt garantate cu patrimoniul social al

acesteia, acţionarii fiind obligaţi numai la plata acestuia.

3. societatea în comandită - denumiri concurente: Societe en commandite,

Komandit Gesselschaft, Limited Partnership, se constituie prin asocierea a cel

puţin două persoane, asociatul comanditat participând la administrarea

societăţii şi avănd o răspundere nelimitată, în timp ce comanditarul, asociat cu

drepturi limitate, răspunde în limita aportului său la constituirea capitalului

social (pentru care nu există un minim impus). Conducerea societăţii este

asigurată de cel puţin o persoană care nu poate fi un asociat comanditar.

Această formă de societate se întălneşte în majoritatea ţărilor Uniunii

Europene.

Uneori societatea în comandită poate îmbrăca forma societăţii în

comandită pe acţiuni, care se prezintă ca o asociere între investitori (numiţi

comanditari) pentru care participarea la conducere se limitează la plata

Page 23: Bazele Economiei de Piata

acţiunilor şi comanditaţi, care răspund solitar şi nelimitat pentru datoriile şi

obligaţiile societăţii.

4. Societatea în nume colectiv - denumiri concurente: Societe en nom collectif,

Offnen Handel Gesselschaft, Societa en nome collective, este o formă juridică

adecvată asocierii a cel puţin două persoane a căror răspundere asupra

bunurilor personale este nelimitată şi solidară. Înfiinţarea unei societăţi în

nume colectiv nu presupune un minim de capital. Asociaţii contribuie, conform

înţelegerii libere dintre ei, la constituirea patrimoniului social al societăţii prin

aportul în bani sau natură, proporţiile contribuţiilor lor determinînd ponderea

veniturilor precum şi participarea la luarea deciziilor. Ei răspund solidar şi

nelimitat de realizarea obligaţiilor firmei faţă de terţi sau în situaţia în care

aceasta este declarată în stare de faliment.

5. Societatea cooperativă reprezintă o formă juridică întâlnită frecvent

în Uniunea Europeană. Caracteristicile comune ale aparatului legislativ se

referă la responsabilitatea asociaţilor, limitată sau nelimitată în funcţie de

dispoziţiile statutare şi la posibilitatea înfiinţării unei astfel de societăţi fără a

se impune un capital minim de pornire. Numărul asociaţilor este variabil, de la

trei în Belgia la şapte în Luxemburg şi nouă în Italia.

Pe lângă formele menţionate anterior, în Europa mai funcţionează şi o serie

de forme specifice unei ţări sau unor grupe de ţări, dintre care amintim :

- în Franţa şi Olanda “societatea civilă“ constituită prin asocierea a cel puţin doi liber

profesionişti sau a altor persoane care doresc să desfăşoare activităţi imobiliare sau

agricole, nefiind impus prin lege un minim de capital. Responsabilitatea asociaţilor

este nelimitată;

- în Marea Britanie – Partnership - forma juridică specifică oricăror tipuri de activităţi

în cadrul căreia partenerii au o răspundere solidară şi nelimitată ;

Alte forme pe care le îmbracă parteneriatul sunt “limited partnership“ care se

apropie de societatea în comandită simplă şi “unlimited company“ care se aseamănă

cu societatea în nume colectiv.

În afară de tipurile simple de organizare a firmelor de afaceri, se

întâlnesc şi formele complexe ale acestora, forme care iau naştere prin

cooperarea, fuziunea sau combinarea firmelor simple la nivel de ramură de

activitate sau în funcţie de scopul urmărit. Se disting astfel:

Page 24: Bazele Economiei de Piata

a. “gentlemen’s agreement “ format din firme care participă în cadrul unui tip

de angajament în cadrul căruia îşi menţin autonomia însă îşi coordonează

activităţile în scopul contracarării concurenţei şi a impunerii preţului pe piaţă;

b.fuziunile - situaţie în care o singură firmă achiziţionează acţiunile uneia sau

mai multor firme care îşi pierd independenţa;

c.holdingurile - formă de subordonare a diferitelor societăţi prin controlul

participanţilor de către societatea anonimă pe acţiuni. In cazul holdingului, o

firmă deţine în mod legal majoritatea acţiunilor uneia sau mai multor filiale.

Companiile care fac parte din holding îşi menţin independenţa.

d.concernele sau conglomeratele formate prin reunirea unor firme

aparţinând unor ramuri diferite. Ele iau naştere în urma fuziunilor şi a

absorbirilor sau a achiziţionării pachetului de control al unor firme care, în

urma acestui proces îşi pierd independenţa.

Page 25: Bazele Economiei de Piata

Capitolul 5

CEREREA ŞI OFERTA

Obiective: � Abordarea comparată a teoriei economice clasice şi neoclasice � Înţelegerea noţiunilor de cerere şi ofertă � Fundamentarea noţiunilor de elasticitate a cererii şi a ofertei

Termeni cheie: elasticitate, venit, cerere, ofertă, cerere agregată, bun substituibil

5.1. Cererea pentru bunuri

Cererea este definită prin cantitatea dintr-o anumită marfă, bun economic sau

serviciu ce se poate cumpăra într-o perioadă de timp dată, la preţul pieţei

Bunuri de producţie sau de consum, informaţii şi tehnologii se vând şi se

cumpără pe piaţă în schimbul unei sume de bani, numită preţ.

Cererea se poate determina pe mai multe planuri. În plan individual, ea

reprezintă cantitatea dintr-un anumit bun economic ce se doreşte a fi

cumpărată în condiţii date de loc şi de preţ de către un consumator.

Mărimea cererii este determinată de preţ şi de venit şi influenţată de o

serie de factori de natură economică şi extra-economică dintre care amintim:

- dimensiunea pieţei; cu cât piaţa este mai restrânsă, cu atât cererea pentru

produsul sau serviciul respectiv va fi mai mică.

- puterea de cumpărare a celor ce formează cererea pentru un anumit produs;

- preferinţa consumatorilor, moda, standardul de viaţă;

- anticipările consumatorilor privind evoluţia preţurilor, a veniturilor, a

conjuncturii economice de ansamblu sau a situaţiei politico-economice. O

creştere preconizată sau anunţată a nivelului preţurilor va genera o creştere a

cererii deoarece consumatorii vor încerca să se pună la adăpost de efectele

acesteia cumpărând bunuri în cantităţi mai mari decât de obicei, în scopul

stocării, sau vor cumpăra bunuri pe care în mod normal nu le cumpărau.

- existenţa sau inexistenţa bunurilor substituibile;

- modificările în nivelul preţurilor bunurilor substituibile.

- factorii de mediu: o perioadă ploioasă va determina creşterea cererii pentru

umbrele, o zonă poluată va determina scăderea cererii din partea turiştilor

pentru locuri de odihnă în zona respectivă etc.

Relaţia preţ-cantitate cerută este una de determinare indirectă, în sensul că

modificarea preţului generează modificarea cantităţii cerute în sens invers

modificării preţului.

Page 26: Bazele Economiei de Piata

5.2. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ şi în funcţie de venit

a) Elasticitatea cererii în funcţie de preţ.

Modificările cantităţilor cumpărate de consumatori generate de

modificările preţului de vânzare poartă numele de elasticitatea cererii în funcţie

de preţ.

Legea descreşterii cererii în funcţie de creşterea preţului ne oferă o imagine

asupra sensului de mişcare a celor doi parametrii. Cât de mult se modifică

însă cererea în condiţiile modificării preţului se poate calcula cu ajutorul

coeficientului de elasticitate, definit ca un raport între modificarea

procentuală a cantităţii cerute şi modificarea procentuală a preţului.

Notând cu Ep coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ,

obţinem:

Ecp= ∆X/ ∆Px = ∆X / ∆ Px

X/ P x X/ Px

Unde: X = bunul pentru care se calculeazăcoeficientul de elasticitate a

cererii în funcţie de preţ

Px = preţul bunului respectiv

∆ X = modificarea cantităţii cerute din bunul X

∆Px = modificarea preţului bunului X

Bunurile răspund în mod diferit modificării preţului. Din acest punct de vedere

distingem :

1.Bunuri cu cerere elastică-sunt acele bunuri a căror cerere creşte cu mai mult

de o unitate în condiţiile scăderii preţului de vânzare cu o unitate; volumul

valoric al vânzărilor totale (calculat ca produs între preţul unitar şi cantitate)

creşte.

2. Bunuri cu cerere inelastică (sau rigidă) - sunt acele bunuri a căror cerere

creşte cu mai puţin de o unitate în condiţiile scăderii preţului cu o unitate;

volumul valoric al vânzărilor totale scade. În situaţia acestui tip de bunuri

coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ este mai mare decât

minus unu şi mai mic decât zero.

3. Bunuri cu elasticitate unitară - sunt acele bunuri a căror cerere creşte cu o

unitate în condiţiile în care preţul scade cu o unitate, volumul valoric la

Page 27: Bazele Economiei de Piata

vânzărilor rămânând în linii mari neschimbat. În această situaţie, valoarea

coeficientului de elasticitate este de minus unu.

b) elasticitatea cererii în funcţie de venit

Elasticitatea cererii se poate calcula şi în funcţie de venit. În acest caz,

coeficientul de elasticitate exprimă raportul între înclinaţia marginală spre

consumul unui bun şi înclinaţia medie spre consumul bunului respectiv (dată

de raportul dintre cantitatea cerută şi venit).

Eci = ∆ X /∆I = ∆ X / ∆I

X / M X/I

unde: Eci = coeficientul de elasticitate a cererii

X = bunul sau serviciul pentru care se calculează coeficientul de

elasticitate

I = venitul disponibil pentru procurarea bunului X

∆ X = modificarea cererii pentru bunul X

∆ I = modificarea venitului

5.3. Oferta

În sens general, oferta este definită prin cantitatea dintr-un bun economic,

serviciu sau factor de producţie pe care un producător o produce şi doreşte să

o vândă pe piaţă (în fapt să o preschimbe pe piaţă cu alte bunuri şi servicii, prin

intermediul banilor) într-o perioadă de timp dată la un anumit nivel al preţului.

5.3.1. Factorii care influenţează mărimea ofertei

Din multitudinea definirilor date de-a lungul timpului ofertei, se

desprinde concluzia că ea reprezintă o cantitate dintr-un bun sau serviciu a

cărei mărime este determinată de o serie de factori obiectivi şi subiectivi,

dintre care enumerăm:

1) din perspectiva producătorului, oferta de bunuri economice este

influenţată de:

a) preţul factorilor de producţie. O creştere a preţului factorilor de producţie,

care determină creşterea costului unitar poate genera următorul comportament

al ofertei:

- creşterea preţului de vânzare al bunului respectiv, care atrage

diminuarea cererii, deci scăderea profitului total; firma îşi va orienta producţia

Page 28: Bazele Economiei de Piata

spre alte produse mai profitabile, care îi vor permite obţinerea unui câştig mai

ridicat şi va diminua oferta din bunul iniţial;

- menţinerea constantă a preţului de vânzare al produsului care va avea

ca efect scăderea profitului pe unitate de produs şi implicit a profitului total. Si

în această situaţie firma îşi va restrânge oferta, orientându-se spre produse

mai profitabile;

b) preţul bunului oferit pe piaţa respectivă şi pe alte pieţe;

c) tipul de piaţă şi forma de concurenţă care se manifestă pe piaţa

respectivă;

d) rata profitului pe economie, comparaţia pe care o face producătorul

între rata profitului calculată pentru produsul care face obiectul ofertei

respective şi rata profitului obţinută în cazul altor bunuri. În situaţia în care

rata profitului pentru bunul care face obiectul ofertei este mai mică decât media

pe economie, şi deci mai mică decât cea obţinută în alte ramuri,

întreprinzătorul îşi va restrânge oferta din bunul respectiv şi se va orienta spre

producţia altor bunuri care pot să-i aducă un profit mai ridicat;

e) mărimea profitului total şi a celui unitar, determinată în primul caz ca

diferenţă între încasările totale şi costul total şi în cel de-al doilea ca diferenţă

între preţul de vânzare şi costul unitar.

f) rata dobânzii privită atât ca şi un cost, atunci când se are în vedere

suma pe care trebuie să o plătească întreprinzătorul pentru creditele

contractate în vederea desfăşurării activităţii sale, dar şi din perspectiva

venitului pe care l-ar aduce depunerea la bancă a capitalului bănesc

corespunzător desfăşurării activităţii de producere a bunului care face obiectul

ofertei;

g) climatul social şi politic existent;

2) Din perspectiva consumatorului

a) preţul produsului oferit; un preţ mare poate determina o scădere a

cererii, ceea ce îl va determina pe producător să reducă nivelul cantităţii

oferite;

b) mărimea venitului nominal de care dispun consumatorii şi puterea de

cumpărare a banilor;

c) existenţa unui raport favorabil între preţ, utilitate şi calitate

Page 29: Bazele Economiei de Piata

d) existenţa bunurilor substituibile, preţul acestora şi modificările care

intervin în nivelul preţurilor acestor bunuri. O creştere a preţului bunurilor

substituibile îi determină pe consumatori să-şi îndrepte atenţia spre bunurile

care fac obiectul ofertei, şi îi determină pe producători să îşi modifice oferta în

raport cu noua situaţie a cererii;

e) Oferta de bunuri complementare şi evoluţia preţului acestora.; dacă

preţul bunurilor complementare înregistrează o modificare care generează

schimbări în volumul cererii şi al ofertei, atunci şi cererea respectiv oferta

pentru bunurile de bază se modifică corespunzător;

3) din perspectiva producătorului şi a consumatorului mărimea ofertei este

influenţată de:

a) modificarea numărului consumatorilor şi al producătorilor şi a

preferinţelor acestora;

b) concurenţa între producători şi tipul de piaţă pe care acţionează în

scopul desfacerii produsului respectiv;

c) concurenţa între consumatori ;

4). politica statului privind importurile, încurajarea investiţiilor,

dezvoltarea economică.

Acţiunea factorilor enumeraţi mai sus este valabilăîn condiţiile în care admitem

că "orice decizie sau acţiune de natură să conducă la orice gen de producţie

este luată sau iniţiată în mod inevitabil în circumstanţe de incertitudine şi

risc..."

Privită prin prisma numărului vânzătorilor, respectiv al producătorilor, oferta

poate fi individuală, atunci când se referă la cantitatea produsă, respectiv

vândută de către un singur agent economic, sau agregată, atunci când se are

în vedere totalitatea cantităţilor dintr-un bun, serviciu sau factor de producţie

ce se produce sau se comercializează la un moment dat într-o ramură, sector

de activitate, economie naţională sau mondială.

După obiectul de activitate al producătorilor, oferta poate fi:

a) pentru mărfuri care îmbracă forma bunurilor economice;

b) pentru mărfuri care îmbracă forma serviciilor;

c) pentru factorii de producţie.

Page 30: Bazele Economiei de Piata

5.3.2. Elasticitatea ofertei de bunuri economice

Elasticitatea ofertei reprezintă modificarea cantităţii oferite dintr-un bun

sau serviciu în funcţie de modificarea factorilor care determină nivelul

acesteia.

Nivelul elasticităţii ofertei în funcţie de preţ se exprimă cu ajutorul

coeficientului de elasticitate, calculat după formula: Eop = ∆ Q / Q : ∆ P /P

unde

Eop = Coeficientul de elasticitate al unui bun în funcţie de preţ

Q = cantitatea oferită pe piaţă din bunul respectiv

∆ Q = modificarea procentuală a cantităţii oferite

P = preţul unitar al mărfii

∆ P = modificarea procentuală a preţului unitar

În funcţie de valoarea coeficientului de elasticitate, care este întotdeauna

pozitivă, oferta poate îmbrăca una din următoarele forme:

a) ofertă perfect inelastică (rigidă) - situaţie în care modificarea preţului nu

determină modificarea cantităţii oferite- se întâlneşte în cazul ofertei de bunuri

perisabile. În această situaţie coeficientul de elasticitate va avea valoarea zero,

iar graficul ofertei va fi o dreaptă verticală;

b) oferta perfect elastică - situaţie în care o modificare de mică anvergură a

preţului determină modificarea semnificativă a cantităţii oferite. În această

situaţie graficul ofertei va fi o dreaptă orizontală, iar coeficientul de elasticitate

va tinde spre infinit;

c) oferta cu elasticitate unitară - situaţie în care modificarea cu un anumit

procent a preţului va atrage după sine modificarea cu acelaşi procent a

cantităţii oferite. în acest caz, graficul ofertei va fi o dreaptă bisectoare, iar

valoarea coeficientului de elasticitate va fi egală cu 1.

Factorii care determină elasticitatea ofertei sunt:

- modul în care oferta poate să reacţioneze la modificarea preţului. Dacă

producătorul bunului respectiv are la dispoziţie factori de producţie care să-i

permită lărgirea producţiei, în situaţia în care preţul de vânzare al bunului

respectiv creşte, el va reacţiona ca atare. În situaţia în care capacităţile de

producţie sunt limitate, modificarea preţului nu va avea ca efect modificarea

ofertei.

Page 31: Bazele Economiei de Piata

- perioada de timp; pe termen scurt, oferta poate reacţiona într-o măsură mai

mică la modificările de preţ deoarece producătorul poate modifica doar

elementele capitalul circulant şi cele ale forţei de muncă, nu şi pe cele legate

de capitalul tehic. Pe termen lung, modificările în volumul şi structura ofertei

pot fi substanţiale ca urmare a faptului că producătorul poate înlocui şi

elementele capitalului tehnic cu altele mai performante.

5.3.3. Dimensionarea ofertei de bunuri

Orice firmă care desfăşoară o activitate economică urmăreşte ca prin

vânzarea produselor care fac obiectul activităţii să-şi acopere cheltuielile

realizate şi să obţină un profit. Pentru aceasta ea va acorda o atenţie deosebită

modului în care îşi dimensionează oferta în funcţie de factorii de care dispune

şi de tipul de piaţă pe care-şi desfăşoară activitatea.

Pe o piaţă perfect concurenţială (reamintim aici că o astfel de piaţă are o

existenţă ipotetică) orice firmă producătoare a unui bun economic omogen

este un primitor de preţ (adică nu are suficientă putere încât să poată influenţa

nivelul preţului şi ca atare este obligată să-şi vândă întreaga producţie la preţul

pieţei). În această situaţie, firma va putea să-şi maximizeze profitul crescând

cantitatea oferită spre vânzare.

Profitul realizat de către o astfel de firmă se va determina ca diferenţă

între încasarea totală din vânzarea producţiei şi costul total aferent cantităţii

respective. Pentru maximizarea lui, firma va urmări să desfacă acel nivel al

producţiei pentru care profitul unitar înmulţit cu numărul de bucăţi vîndute să-i

aducă cel mai mare câştig. Acest lucru se realizează la acel nivel al producţiei

pentru care încasarea marginală (are în cazul firmei aflate pe piaţa cu

concurenţă perfectă este identică preţului de vânzare) este egală cu costul

marginal, iar acesta este egal cu costul mediu.

Fiecare unitate vândută în plus va determina o creştere a încasării totale cu

mărimea preţului de vânzare practicat pe piaţa respectivă.

Page 32: Bazele Economiei de Piata

Capitolul 6

PIAŢA MONETARĂ

Obiective: � Prezentarea evoluţiei banilor de-a lungul dezvoltării economice � Sublinierea importanţei teoriei banilor � Prezentarea funcţiilor băncilor comerciale şi a băncii naţionale � Importanţa şi rolul sistemului bancar în economie

Termeni cheie: bani, masă monetară, convertibilitate, agregat monetar, sistem bancar, indice al Preţurilor, credit, cambie, bilet la ordin.

6.1. Funcţiile banilor

- funcţia de etalon de măsurare şi comparare a activităţii umane

- exprimarea în bani a valorii bunurilor şi serviciilor se face prin intermediul preţului

- din funcţia de etalon a valorii derivă calitatea de instrument unic de realizare a

tranzacţiilor într-o economie de schimb.

- din funcţiile de etalon a valorii şi de instrument unic de realizare a tranzacţiilor în

cadrul unei economii derivă şi capacitatea banilor de a servi la acumulare şi

respectiv tezaurizare

- prin funcţia de mijloc de plată, banii permit stingerea oricărei obligaţii

pecuniare între diferiţii participanţi la procesul economic.

6.2. Componentele masei monetare

a. în funcţie de forma de existenţă, moneda se clasifică în: numerar sau

monedă materială - compus din monedă metalică şi monedă de hârtie - şi în monedă

de cont (numită şi monedă scripturală).

1. Numerarul - este format din monede de următoarele tipuri :

a) monede cu valoare intrinsecă - reprezentate de monede confecţionate

din metale preţioase (aur,argint) a cărei valoare nominală corespundea cu valoare

metalului din care era confecţionată.

b) monede fără valoare integrală – sunt monedele bătute din metal ieftin

(bronz, diferite aliaje), a cărei emisiune este exclusiv în sarcina statului. Prin baterea

acestei categorii de monedă statul câştigă din diferenţa între valoarea nominală (mai

mare) a acestei monede şi cea reală (mai mică) dată de cheltuielile ocazionate de

batere.

c) moneda de hârtie (numită şi bon de tezaur)- este pusă în circulaţie numai

de către stat pentru a acoperi o parte din cheltuielile acestuia. Ea este retrasă din

circulaţie tot de către stat, pe baza criteriilor care au stat la baza emisiunii ei.

Page 33: Bazele Economiei de Piata

d) bancnota - sau biletul de bancă - reprezentând certificarea existenţei unei

anumite sume de bani într-un depozit bancar.

2. Moneda de cont (scripturală), moneda scripturală reprezintă un simbol, o

cifră într-un cont aparţinând unui agent economic, pe baza unui depozit

deschis de către acesta la o bancă. Circulaţia monedei scripturale se rezumă

doar la înregistrări efectuate în conturi bancare care au ca efect trecerea unei

cantităţi de monedă scripturală dintr-un cont în altul, fără a fi însoţită de

mişcări efective ale semnelor băneşti materiale.

Banii de cont reprezintă sumele înscrise în contabilitatea băncii pe numele

agenţilor economici. Banii de cont se multiplică prin credit, iar după o anumită

perioadă apare o anumită cantitate de monedă suplimentară celei anterioare.

Multiplicatorul masei monetare are următoarea formulă:

m= 1/ (r+b) - (rxb); unde

r = proporţia rezervei de lichiditate

b = proporţia bancnotei în totalul masei monetare.

Mişcarea banilor dintr-un cont în altul se realizează prin decontări şi plăţi fără

numerar. Prin decontări fără numerar se realizează transferul de sume dintr-un cont

în altul prin prisma celor doi participanţi la acest transfer, în timp ce noţiunea de plată

fără numerar prin prisma unui singur participant la tranzacţie, cel care plăteşte sume;

Decontările se realizează cu ajutorul următoarelor forme:

1. acreditivul sau linia de credit- este acel instrument prin care plătitorul

separă o parte din disponibilităţile sale şi o trece într-un depozit bancar deschis la

banca furnizorului.Pe măsura livrării mărfurilor de către furnizor şi a depunerii de

către acesta a documentelor de încasare banca furnizorului transmite suma aferentă

din contul său în depozitul bancar din contul furnizorului.

2. scrisoarea de garanţie bancară este acea formă de decontare bancară

prin care furnizorul cere plătitorului să-i elibereze o asemenea scrisoare şi prin care

să-i asigure cu anticipaţie plăţile prin rezervarea unor drepturi la credite ale

plătitorului pentru o perioadă viitoare.

3. vinculaţia - nu asigură cu anticipaţie plăţile ci presupune consimţământul

plătitorului de decontare, din iniţiativa sa, fie prin admiterea la plată a unor

documente de decontare emise de către beneficiarul sumei de plată.

Page 34: Bazele Economiei de Piata

O a doua clasificare a semnelor monetare se poate face în funcţie de

emitentul acestora. În raport cu acest criteriu, moneda se împarte în:

1. monedă creată de agenţii economici - a funcţionat în cadrul sistemelor

bazate pe etalonul aur-monedă, sistem în cadrul căruia baterea monedei se efectua

ca urmare a prezentării la bancă, de către un agent economic, a unei anumite

cantităţi de aur care era imediat transformată în monedă.

2. monedă creată de tezaur - reprezentată în special de către moneda

divizionară

3. moneda creată de către bănci- relevă rolul deosebit pe care îl au băncile

creaţia monetară, prin emiterea biletelor de bancă de către banca centrală şi a

monedei scripturale de către băncile comerciale.

O a treia clasificare pleacă de la modul de acoperire al monedei, adică de

garantare a ei de către emitent. Din acest punct de vedere se deosebesc

următoarele tipuri de monede:

- monede cu acoperirea metalică - constă în stabilirea unui procent considerat

minim pe care să-l deţină banca emitentă ca stoc de aur şi argint din volumul

emisiunii de bancnote.

- acoperire în portofoliu comercial - este înţeleasă ca o acoperire suplimentară,

peste cea în aur, până la nivelul întregii emisiuni de bancnote. Acest portofoliu

comercial este format din cambii pe termen foarte scurt (sub 90 de zile) . Aceste

cambii reprezintă de fapt acoperirea unor cantităţi de mărfuri vândute pe credit.

- acoperirea în devize sau în mijloace de plată străine - prin preluarea acestor

devize de către banca centrală de la exportatori în schimbul unor cantităţi de

monedă naţională puse în circulaţie la cumpărarea acestor devize;

- acoperirea în valori mobiliare - (titluri, hârtii de valoare, emise de stat) este o

acoperire care nu corespunde conţinutului bancnotei (ele sunt de obicei emise pentru

a acoperi unele cheltuieli ale statului).

- acoperirea în mărfuri - este forma care se regăseşte cel mai mult în

economiile contemporane. Această acoperire este diferită de la o ţară la alta, în

funcţie de particularităţile naţionale, de structura stocului de mărfuri, de viteza de

rotaţie a stocurilor, etc.

În funcţie de categoriile de operaţiuni admise la convertire, se disting

următoarele tipuri de convertibilitate:

Page 35: Bazele Economiei de Piata

a. convertibilitate parţială (în cadrul căreia sunt admise la schimb numai sumele

destinate operaţiunilor de cont curent);

b. convertibilitate totală, în care preschimbarea sumelor se face indiferent de

destinaţia utilizării lor;

În funcţie de calitatea persoanelor care solicită efectuarea schimbului,

convertibilitatea poate fi internă (atunci când vizează accesul rezidenţilor la o anumită

sumă în valută) şi externă - atunci când accesul la o anumită sumă în valută este

permis atât rezidenţilor cât şi nerezidenţilor;

În funcţie de mărimea sumei admise la schimb convertibilitatea poate fi limitată şi

nelimitată. în prezent, monedele a cinci ţări dezvoltate (Statele Unite ale Americii,

Germania, Japonia, Franţa şi Marea Britanie) se bucură de convertibilitate nelimitată.

În funcţie de mărimea raporturilor valorice ce se au în vedere la stabilirea

raporturilor dintr-o monedă în alta se disting: convertibilitatea oficială, realizată între

unităţile monetare statale şi convertibilitatea de piaţă practicată de bănci, firme de

comerţ exterior, persoane particulare.

De-a lungul anilor convertibilitatea a cunoscut două forme: cea a convertibilităţii

metalice şi cea a converibilităţii în devize, fiecare din acestea îmbrăcând forma

convertibilităţii interne, respectiv externe.

a. convertibilitatea metalică - a îmbrăcat la rândul ei două forme:

- convertibilitatea metalică integrală - (nelimitată în aur) - practicată în

majoritatea ţărilor până în primii ani ai primului război mondial; Ea presupune

preschimbarea în aur, neîngrădit, a întregii cantităţi de bancnote pe care o persoană

dorea să o preschimbe;

- convertibilitatea metalică limitată - a fost folosită de o serie de ţări ca măsură

de revenire la convertibilitatea în aur suspendată la începutul primului război

mondial, dar o revenire parţială în sensul limitării ei ca sumă necesară pentru

procurarea unui întreg lingou de aur.

b. convertibilitatea în aur-valute proprie iniţial sistemelor monetare naţionale

pe baza deciziei adoptate la Conferinţa de la Geneva din 1922, a devenit, după

conferinţa de la Bretton Woods (USA) din 1944 propriu sistemului monetar

internaţional nou creat.

în cadrul aceleiaşi conferinţe s-a creat cadrul instituţional necesar

reglementării relaţiilor monetar - financiare internaţionale pe baze noi prin

înfiinţarea FMI şi a Instituţiilor de la Bretton Woods şi adoptarea unui sistem în

Page 36: Bazele Economiei de Piata

cadrul căruia monedele se defineau printr-o anumită cantitate de aur, dar nu erau

convertibile în interior în aur ci în dolari americani. Raporturile valorice între

monede se stabileau însă în funcţie de definirea metalică.

6.3. Agregatele monetare

Totalitatea instrumentelor băneşti de care dispun agenţii economici non - financiari

dintr-o economie naţională la un moment dat, destinate achiziţionării de bunuri şi

servicii, achitării datoriilor, constituirii economiilor în vederea investiţiilor şi a altor

plasamente poartă numele de masă monetară.

Masa monetară are două componente majore prezentate anterior-numerarul şi

moneda scripturală - şi patru agregate.

Agregatele monetare sunt definite drept părţi constitutive a masei monetare şi

semimonetare (disponibilităţile semimonetare sunt acele instrumente monetare care

pot fi transformate în bani lichizi sau pot îndeplini funcţiile acestora) părţi

autonomizate prin funcţii specifice, prin agenţi specializaţi care emit instrumente de

schimb şi de plată, prin instituţii financiar - bancare pe care le gestionează, prin

fluxurile economice reale pe care le mijlocesc.

Cele patru ageragate monetare principale sunt: moneda, M1, M2 şi M3.

a) moneda primară (baza monetară, moneda de rezervă, etc.) care cuprinde

banii creaţi de banca centrală. Principala caracteristică a acestei componente este

faptul că, pe de o parte, cantitatea ei este controlată direct de către banca centrală,

iar, pe de altă parte, ea constituie suportul pentru crearea altor categorii de bani.

Din agregatul "monedă" fac parte:

- moneda fiduciară (bilete de hârtie şi moneda metalică aflate în circulaţie la un

moment dat)

- banii de cont constituiţi din disponibilităţi în cont la vedere

b) M1, masa mijloacelor de plată - money supply - numită şi masă a

mijloacelor de plată în sens restrâns cuprinde instrumentele de plată create de banca

centrală şi de celelalte instituţii monetare, respectiv drepturile de creanţă ce pot fi

utilizate direct, instantaneu şi fără restricţii pentru a efectua plăţi pentru o terţă parte

(creanţe lichide).

Lichiditatea desemnează capacitatea unei valori de a fi folosită imediat,

comod şi ieftin pentru realizarea plăţilor.

Page 37: Bazele Economiei de Piata

c) M2 - masa mijloacelor de deţinere a averii cuprinde, pe lângă instrumentele

de plată instrumentele financiare lichide care nu se folosesc ca atare în plăţi, dar se

pot transforma uşor în instrumente de plată. M2 se formează pe baza agregatului

M1, la care se adaugă creanţe care nu sunt imediat lichide: retragerea unor depozite

la termen, etc.;

c) M3 include depozitele la termen sau acordurile de răscumpărare.

6.4. Teorii monetare

Teoria banilor ca instrument tehnic de schimb susţinută de Aristotel şi dezvoltată

de Smith şi Ricardo.pleacă de la premisa că banii, ca rezultat al unor convenţii între

oameni au atât valoare de schimb, cât şi valoare de întrebuinţare. Ei şi-au

fundamentat această concepţie plecând de la premisa că valoarea monedei era

determinată de cantitatea de muncă necesară extragerii şi prelucrării metalului din

care aceasta era confecţionată. Preţul monedei, ca rezultat al interacţiunii dintre

cerere şi ofertă era dat pe de-o parte de cantitatea de metal preţios aflată în circulaţie

(oferta) iar pe de altă parte de volumul mijloacelor de plată pe care le acumulează

populaţia.

Teoria nominalistă - apărută ca reacţie împotriva teoriei banilor ca instrument

tehnic de schimb consideră că banii nu trebuie să aibă o valoare proprie, ci una

convenţională, nominală. Această teorie a cunoscut în timp următoarele forme:

a. nominalismul funcţionalist (a lui Karl Menger) care pune accentul pe

capacitatea monedei de a fi schimbată printr-o cantitate de bunuri şi servicii,

recunoscând însă însemnătatea factorilor materiali în asigurarea stabilităţii sistemelor

monetare;

b.nominalismul statal promovat de către G. F. Knapp, J. Schumpeter,

F.Muller, care contestă faptul că moneda ar trebui să aibă neapărat o bază metalică,

locul monedei - marfă fiind luat de moneda semn sau de hârtie. Aceasta devine un

mijloc de plată numai în momentul în care statul anunţă că este dispus să le

recunoscă drept mijloc de stingere a datoriilor sau pentru plata obligaţiilor putând

continua. Dacă întregul volum al depozitului iniţial constituit ar fi fost folosit pentru

acordarea de credite, ne creându-se rezerva, s-ar putea crea situaţia în care agenţii

economici care doresc să-şi ridice depozitele să nu poată face acest lucru.

Mişcarea banilor dintr-un cont în altul se realizează prin decontări şi plăţi fără

numerar. Prin decontări fără numerar se realizează transferul de sume dintr-un cont

Page 38: Bazele Economiei de Piata

în altul prin prisma celor doi participanţi la acest transfer, în timp ce noţiunea de plată

fără numerar prin prisma unui singur participant la tranzacţie, cel care plăteşte sume;

Decontările se realizează cu ajutorul următoarelor forme:

1. acreditivul sau linia de credit - este acel instrument prin care plătitorul

separă o parte din disponibilităţile sale şi o trece într-un depozit bancar deschis la

banca furnizorului.Pe măsura livrării mărfurilor de către furnizor şi a depunerii de

către acesta a documentelor de încasare banca furnizorului transmite suma aferentă

din contul său în depozitul bancar din contul furnizorului.

2. scrisoarea de garanţie bancară este acea formă de decontare bancară

prin care furnizorul cere plătitorului să-i elibereze o asemenea scrisoare şi prin care

să-i asigure cu anticipaţie plăţile prin rezervarea unor drepturi la credite ale

plătitorului pentru o perioadă viitoare.

3. vinculaţia - nu asigură cu anticipaţie plăţile ci presupune consimţământul

plătitorului de decontare, din iniţiativa sa, fie prin admiterea la plată a unor

documente de decontare emise de către beneficiarul sumei de plată.

O a doua clasificare a semnelor monetare se poate face în funcţie de

emitentul acestora. În raport cu acest criteriu, moneda se împarte în:

1. monedă creată de agenţii economici- a funcţionat în cadrul sistemelor

bazate pe etalonul aur-monedă, sistem în cadrul căruia baterea monedei se efectua

ca urmare a prezentării la bancă, de către un agent economic, a unei anumite

cantităţi de aur care era imediat transformată în monedă.

2. monedă creată de tezaur - reprezentată în special de către moneda

divizionară

3. moneda creată de către bănci - relevă rolul deosebit pe care îl au băncile

creaţia monetară, prin emiterea biletelor de bancă de către banca centrală şi a

monedei scripturale de către băncile comerciale.

O a treia clasificare pleacă de la modul de acoperire al monedei, adică de

garantare a ei de către emitent. Din acest punct de vedere se deosebesc

următoarele tipuri de monede:

- monede cu acoperirea metalică - constă în stabilirea unui procent considerat

minim pe care să-l deţină banca emitentă ca stoc de aur şi argint din volumul

emisiunii de bancnote. In decursul anilor proporţia acoperirii valorii bancnotei

respective cu aur şi argint a scăzut. Dacă la început procentul acoperirii acestei valori

era făcut public, în timp s-a renunţat la această măsură, cea ce nu înseamnă că

Page 39: Bazele Economiei de Piata

banca centrală din fiecare ţară nu dispune de un anumit stoc de metale preţioase.

Concomitent,stabilitatea bancnotei s-a diminuat ca urmare a acestei măsuri.

- acoperire în portofoliu comercial - este înţeleasă ca o acoperire

suplimentară, peste cea în aur, până la nivelul întregii emisiuni de bancnote.Acest

portofoliu comercial este format din cambii pe termen foarte scurt (sub 90 de zile) .

Aceste cambii reprezintă de fapt acoperirea unor cantităţi de mărfuri vândute pe

credit.

- acoperirea în devize sau în mijloace de plată străine - prin preluarea acestor

devize de către banca centrală de la exportatori în schimbul unor cantităţi de

monedă naţională puse în circulaţie la cumpărarea acestor devize;

- acoperirea în valori mobiliare - (titluri, hârtii de valoare, emise de stat) este o

acoperire care nu corespunde conţinutului bancnotei (ele sunt de obicei emise pentru

a acoperi unele cheltuieli ale statului).

- acoperirea în mărfuri - este forma care se regăseşte cel mai mult în

economiile contemporane. Această acoperire este diferită de la o ţară la alta, în

funcţie de particularităţile naţionale, de structura stocului de mărfuri, de viteza de

rotaţie a stocurilor, etc.

În funcţie de obligaţiile pe care şi le asumă statul, monedele pot fi

convertibile şi neconvertibile.

1. monedele convertibile - sunt cele care pot fi preschimbate pe o anumită

cantitate de metal preţios (acest tip de convertibilitate poartă numele de

convertibilitate internă şi a fost utilizat în special în cadrul etalonului aur) sau într-o

altă monedă (convertibilitate externă);

2. monedele neconvertibile - sunt monedele care circulă în exclusivitate numai

în cadrul graniţelor naţionale.

Convertibilitatea reprezintă însuşirea legală a unei monede de a fi

preschimbată pe o altă monedă liber, prin vânzare-cumpărare pe piaţă fără a exista

restricţii cu privire la suma de schimbat, scopul preschimbării (plăţi pentru tranzacţii

curente sau mişcări de capital) sau de calitatea celui ce efectuează preschimbarea

(rezident sau nerezident al ţării în care are loc tranzacţia).

În funcţie de categoriile de operaţiuni admise la convertire, se disting

următoarele tipuri de convertibilitate:

c. convertibilitate parţială (în cadrul căreia sunt admise la schimb numai sumele

destinate operaţiunilor de cont curent);

Page 40: Bazele Economiei de Piata

d. convertibilitate totală, în care preschimbarea sumelor se face indiferent de

destinaţia utilizării lor;

În funcţie de calitatea persoanelor care solicită efectuarea schimbului,

convertibilitatea poate fi internă (atunci când vizează accesul rezidenţilor la o anumită

sumă în valută) şi externă- atunci când accesul la o anumită sumă în valută este

permis atât rezidenţilor cât şi nerezidenţilor;

În funcţie de mărimea sumei admise la schimb convertibilitatea poate fi limitată şi

nelimitată. în prezent, monedele a cinci ţări dezvoltate (Statele Unite ale Americii,

Germania, Japonia, Franţa şi Marea Britanie) se bucură de convertibilitate nelimitată.

În funcţie de mărimea raporturilor valorice ce se au în vedere la stabilirea

raporturilor dintr-o monedă în alta se disting: convertibilitatea oficiala, realizată între

unităţile monetare statale şi convertibilitatea de piaţă practicată de bănci, firme de

comerţ exterior, persoane particulare. In cazul convertibilităţii de piaţă, fiecare stat

are un sistem de intervenţie în sensul că prin rezerva de lichiditate internaţională el

poate să absoarbă surplusul de monedă naţională în sensul menţinerii cursului

valutar în anumite limite;

De-a lungul anilor convertibilitatea a cunoscut două forme: cea a

convertibilităţii metalice şi cea a convertibilităţii în devize, fiecare din acestea

îmbrăcând forma convertibilităţii interne, respectiv externe.

a. convertibilitatea metalică- a îmbrăcat la rândul ei două forme:

- convertibilitatea metalică integrală- (nelimitată în aur)- practicată în

majoritatea ţărilor până în primii ani ai primului război mondial;Ea presupune

preschimbarea în aur, neîngrădit, a întregii cantităţi de bancnote pe care o persoană

dorea să o preschimbe;

- convertibilitatea metalică limitată- a fost folosită de o serie de ţări ca măsură

de revenire la convertibilitatea în aur suspendată la începutul primului război

mondial,dar o revenire parţială în sensul limitării ei ca sumă necesară pentru

procurarea unui întreg lingou de aur.

b. convertibilitatea în aur-valute

Condiţiile generale ale trecerii la convertibiliate sunt:

1) existenţa unui potenţial economic ridicat al ţării respective,

2) realizarea unui structuri corespunzătoare a preţurilor interne, alinierea acestora cu

cele de pe piaţa mondială;

Page 41: Bazele Economiei de Piata

3) stabilirea unui curs de schimb real, fundamentat din punct de vedere economic a

monedei naţionale cu alte monede străine;

4) crearea unei rezerve naţionale de lichiditate care să facă posibilă intervenţia pe

pieţele valutare când oferta pe aceste pieţe este mare

5) lărgirea drepturilor, competenţelor şi a răspunderilor exportatorilor în derularea

unui comerţ exterior eficient;

6) crearea unui sistem de intervenţie pentru asigurarea stabilităţii monedei naţionale;

6.5. Teorii monetare

Mercantiliştii sunt cei care, pe baza unor cercetări empirice explică fluctuaţiile

preţurilor pe baza legăturii dintre cantitatea de metale şi volumul bunurilor şi

serviciilor aflate în circulaţie la un moment dat. Ideile mercantiliste cu privire la

legătura dintre producţia şi circulaţia mărfurilor şi a monedelor constituie germenii

teoriei cantitative dezvoltată secole mai târziu de către Irwing Fischer.

Teoria banilor ca instrument tehnic de schimb pleacă de la premisa că

banii, ca rezultat al unor convenţii între oameni au atât valoare de schimb, cât şi

valoare de întrebuinţare.

Teoria cantitativă a banilor a apărut cu mai bine de patru secole în urmă,în

epoca marilor descoperiri geografice când cantităţi importante de metale preţioase

au pătruns pe piaţa europeană determinând o creştere artificială a preţurilor în

condiţiile menţinerii, în linii generale neschimbată, a ofertei de bunuri şi servicii. La

mijlocul secolului al XVI-lea, în scrierile lui Jean Bodin apare menţionat, pe baza unor

observaţii empirice, faptul că preţurile sunt influenţate în mod nemijlocit de cantitatea

de bani aflată în circulaţie, care la rândul ei era influenţată de cantitatea de metale

preţioase existentă în circulaţie şi de volumul bunurilor şi serviciilor supuse

tranzacţiilor.

Teoria cantitativă a banilor cunoaşte mai multe forme:

a. forma clasică elaborată de către David Hume, David Ricardo şi Adam

Smith şi dezvoltată ulterior de Alfred Marshall şi Irving Fischer.

In forma sa clasică, ea se prezintă sub forma unei egalităţi între oferta de bani (M x

V) şi cererea de bani (P x T).

M V = P T

unde: M= masa monetară aflată în circulaţie,

V= viteza de circulaţie (de rotaţie) a banilor ,

Page 42: Bazele Economiei de Piata

P= nivelul preţurilor,

T= volumul tranzacţiilor.

In conformitate cu acestă teorie, tranzacţiile cu bunuri şi servicii realizate în

economia reală trebuie să-şi găsească corespondenţa în economia monetară, cu alte

cuvinte cantitatea de bani aflată în circulaţie (M) va fi determinată în mod direct de

cantitatea de bunuri şi servicii multiplicată cu preţul acestora şi indirect de viteza de

circulaţie a banilor.

Prin viteza de circulaţie (sau de rotaţie) a banilor se înţelege numărul mediu

de acte de vânzare - cumpărare pe care le efectuează o unitate monetară într-o

perioadă de timp determinată, de obicei un an.

Varianta modernă a teoriei cantitative a banilor îmbracă forma ecuaţiei de la

Cambridge, concepută iniţial de către Alfred Marshall şi generalizată ulterior de

economiştii Scolii de la Cambridge (în special A. Pigou), teorie apărută pentru a

explica corelaţia dintre cererea şi oferta de monedă în condiţiile dezvoltării

economice susţinute înregistrată în primele decenii ale secolului XX.

Ecuaţia folosită în această teorie este:

M = K x T x P

unde M= volumul masei monetare aflată în circulaţie

K = partea din venitul anual (sau calcula pentru o altă unitate de timp) pe

care indivizii o păstrează sub formă de monedă lichidă sau durata medie de

păstrare a banilor;

T= volumul total al tranzacţiilor pe care societatea doreşte să-l

realizezecu banii păstraţi în diferite perioade;

P = nivelul general al preţurilor sau preţul mediu unitar.

Conform acestei ecuaţii, valoarea monedei variază invers proporţional cu masa

monetară, iar nivelul estimat al preţurilor influenţează asupra acesteia.

Teoria lui Keynes

Pornind de la corelaţiile care se stabilesc pe piaţă între bunuri şi servicii pe de-

o parte şi fluxurile monetare pe de altă parte, Keynes promovează ideea intervenţiei

statului, în vederea stabilirii echilibrului global, fie pe piaţa monetară, fie pe cea a

bunurilor şi serviciilor.

în primul caz este vorba de politica monetară vizând modificarea ofertei

nominale de monedă pornind de la faptul că orice sporire a cantităţii de monedă

Page 43: Bazele Economiei de Piata

aflată în circulaţie reduce dobânda stimulând investiţiile, care la rândul lor stimulează

cheltuielile de consum prin crearea de noi venituri.

Venitul monetar se modifică, în accepţiunea lui Keynes, sub acţiunea

următorilor factori:

- cheltuielile statului-prin a căror creştere se obţine o creştere a veniturilor

celor care sunt utilizatorii sumelor cheltuite de către stat.

Aceste venituri suplimentare vor fi însoţite de inflaţie dacă ele sunt rezultanta

acoperii cheltuielilor statului printr-o emisiune suplimentară de monedă

- nivelul general al salariilor; majorarea salariilor atrage după sine creşterea

veniturilor aflate la dispoziţia consumatorilor dar şi creşterea costurilor de producţie

(ştiut fiind faptul că salariile reprezintă elemente componente importante ale

costurilor materiale).

- dimensiunile comerţului exterior; dacă acesta creşte, are loc o majorare a

veniturilor exportatorilor şi a celor care au capitaluri investite în străinătate. în

condiţiile unei oferte rigide, această creştere a veniturilor poate genera inflaţie;

- efectul multiplicator al investiţiilor şi preferinţa spre lichiditate; creşterea

volumului masei monetare se produce numai în cazul în care beneficiarii veniturilor

nu păstrează sub formă lichidă şi nu tezaurizează partea neconsumată din venit.

Teoria economică post-keynesiană (sinteza neoclasică) corespunde în

principal perioadei postbelice, şi s-a dezvoltat în două direcţii. Prima este cea

reprezentată de autorii care s-au întors la teoria keynesiană iniţială (Ludwing von

Mises, F.A. Hayek), iar cea de-a doua de cei care au elaborat sinteza dintre teoria

keynesiană şi cea neoclasică (Alfred Hansen, John Hicks, Paul Samuleson, Franco

Modigliani), principalul său rezultat fiind unificarea microanalizei neoclasice a

factorilor de producţie cu analiza macroeconomică bazată pe modelul Keynesian.

6.6. Structura sistemului bancar

Sistemul bancar naţional cuprinde, în esenţă, două tipuri mari de bănci: banca

centrală şi băncile specializate.

A. Banca centrală sau de emisiune îndeplineşte rolul de "bancă a băncilor",

supraveghind şi organizând relaţiile monetar financiare ale statelor pe teritoriul cărora

îşi desfăşoară activitatea.

Principala funcţie de băncii centrale este aceea de a coordona politica

monetară, valutară şi de credit, în cadrul politicii economice a statului respectiv

Alte funcţii importante ale băncii centrale sunt:

Page 44: Bazele Economiei de Piata

1. emiterea biletelor de bancă (a bancnotelor), banca centrală fiind singura

împuternicită să pună în circulaţie, sau, după caz, să retragă din circulaţie banii în

numerar;

2. crearea şi gestionarea puterii de cumpărare, stabilirea acoperirii monedei

naţionale.

Prin putere de cumpărare monedei se înţelege cantitatea de bunuri şi

servicii care se pot cumpăra cu o unitate monetară. Ea se calculează prin raportarea

unei sume de bani (S) - de regulă o unitate monetară - la preţul unui bun sau

serviciu.

Indicele sintetic al preţurilor măsoară evoluţia unei mărimi sau a unui ansamblu

de mărimi în timp şi spaţiu.

În practică se utilizează o multitudine de indici sintetici, dar cei mai importanţi din

punct de vedere al complexităţii informaţiilor utilizate şi oferite sunt: indicele preţurilor

de consum, indicele preţurilor de producţie şi deflatorul Produsului Intern Brut (PIB).

a)indicele preţurilor de consum se utilizează în special pentru a măsura inflaţia şi

se calculează pornind de la un "coş" în care bunurile şi serviciile destinate

consumului curent deţin anumite ponderi (fixe) în funcţie de importanţa economică a

fiecăruia prin raportarea preţului de vânzare din perioada curentă la preţul de vânzare

dintr-o perioadă considerată drept bază, înmulţite cu ponderea fiecărui bun sau

serviciu în coşul respectiv.

b) indicele preţurilor de producţie- se calculeză pornind de la nivelul preţurilor de

producţie sau al celor utilizate în desfacerea en-gros pentru un număr de aproximativ

3400 de produse utilizând o metodologie similară celei folosite pentru calculul

indicelui preţurilor de consum.

c) deflatorul P.I.B.- se calculează pe baza preţurilor tuturor bunurilor şi serviciilor

luate în calculul produsului intern brut - (destinate consumului, investiţiilor,

cheltuielilor guvernamentale şi exporturilor nete) a căror pondere, spre deosebire de

indicele preţurilor de consum, respectiv a indicelui preţurilor de producţie este

variabilă, prin raportarea preţului fiecărui bun sau serviciu din perioada curentă la

nivelul din perioada de bază.

3. supraveghererea societăţilor bancare şi a instituţiilor de credit în sensul

regularizării scontării creditului. Prin scontare se înţelege operaţiunea de preluare,

de către o bancă comercială, contra plată, a unui titlu de credit (cambie, obligaţiune,

bilet la ordin etc), de la beneficiarul ei, înainte de ajungerea la scadenţă. Rescontul

Page 45: Bazele Economiei de Piata

se referă la relaţiile create pe aceeaşi bază între băncile comerciale şi banca

centrală.

4. stabilirea, alături de trezorerie, a programului de împrumuturi contractate de

guvern;

5. managementul ofertei monetare şi de credite şi determinarea ratelor dobânzii;

6. determinarea regimului cursului de schimb al monedei naţionale şi gestionare

a rezervelor valutare. De regulă determinarea regimului cursului de schimb cade în

sarcina guvernului, însă aplicarea efectivă a acestui regim revine efectiv băncii

centrale.

7. supravegherea şi gestionarea sistemului de plăţi (inclusiv deţinerea rezervelor

băncilor comerciale)

8. promovarea stabilităţii sistemului financiar;

9. exercitarea rolului de ultim creditor (lender of last resort) şi administrarea

asigurării depozitelor bancare;

10. gestionarea, parţială sau totală a datoriei publice, administrarea controalelor

valutare şi exercitarea rolului de "bancher al guvernului".

11. menţinere a stabilităţii preţurilor şi încurajare a sănătăţii şi stabilităţii sistemului

financiar, pe fondul stimulării activităţilor economice complexe

B. băncile specializate- cuprind toate celelalte bănci din sistemul bancar, altele

decât banca centrală. In cadrul acestora, în funcţie de specificul activităţii lor

deosebim:

- băncile de depozit - sunt agenţi economici bancari care îşi desfăşoară cea mai

mare parte a activităţii lor pe plan intern, prin procurarea de mijloace financiare

necesare derulării activităţilor din depunerile pe termen scurt sau la vedere ale

clienţilor.

- băncile comerciale - dispun în general de capital propriu însemnat şi îşi procură

mijloacele necesare desfăşurării activităţii şi prin emisiunea de obligaţiuni sau acţiuni.

Aceste bănci desfăşoară o activitate diversă, axată în special pe atragerea de fonduri

de la persoanele fizice sau juridice sub formă de depozite şi acordarea de credite pe

termen lung.

c. băncile de investiţii - sunt de obicei bănci cu capital privat. Prin operaţiunile pe

care le efectuează, şi anume identificarea şi mijlocirea împrumuturilor în schimbul

unor taxe, ele mai sunt numite şi brokeri bancari (banking brokers).

d. băncile de economii - au fost create iniţial în scopul încurajării micilor depunători .

Page 46: Bazele Economiei de Piata

e. băncile de ipoteci - sunt bănci de împrumuturi pe termen lung (de până la 30 de

ani) acordate pentru încurajarea investiţiilor în unele ramuri cum ar fi construcţiile.

f. băncile cooperatiste - sunt de obicei instituţii mici organizate de companii locale cu

interese comune.Aceste instituţii au fost create în scopul de a oferi membrilor lor

credite ieftine.

g. casele de scont - sunt instituţii intermediare între băncile centrale şi cele

comerciale şi au drept obiect de activitate oferta de lichidităţi pe termen scurt prin

active garantate de banca centrală.

h) societăţile financiare - reprezintă instituţii de credit care pe de-o parte nu sunt

autorizate să primească depozite, iar, pe de altă parte nu pot efectua decât operaţiuni

specifice pentru care sunt abilitate prin lege sau prin convenţie: leasing (închiriere de

utilaje pe termen lung), factoring (vânzarea completă a creanţelor unei firme către un

alt partener), acordarea şi garantarea de credite pe termen mijlociu şi lung pentru

întreprinderi, creditarea mărfurilor cu plata în rate, creditarea locuinţelor cu garanţii

ipotecare, gestiunea mijloacelor de plată, etc.

Funcţiile băncilor specializate

- acordarea de împrumuturi clienţilor care îndeplinesc condiţiile de bonitate

financiară. Prin bonitate financiară se înţelege capacitatea unui debitor de a restitui,

în întregime şi la termenele prevăzute împrumutul contractat şi dobânda aferentă;

- gestionarea conturilor deponenţilor, persoane fizice sau juridice;

- conducerea operaţiunilor de casă (în general la firmele de mari

dimensiuni care au un rulaj al operaţiunilor în numerar de amploare);

- organizarea înfiinţării de societăţi pe acţiuni pe baza sistemului constituirii

simultane;

- crearea surselor atrase în scopul finanţării operaţiunilor de creditare.

Page 47: Bazele Economiei de Piata

Capitolul 7

BUGETUL DE STAT

Obiective:

� Inţelegerea rolului şi importanţei principiilor bugetare � Formarea unei viziuni de ansamblu asupra problematicii

bugetare � Familiarizarea cu aspectele teoretice privind bugetul de stat � Prezentarea principalelor surse de venituri la bugetul de stat

Termeni cheie: buget, principii bugetare, deficit bugetar, venit bugetar, cheltuială bugetară, impozit, taxă. Bugetul de stat reprezintă un plan al veniturilor şi cheltuielilor întocmit de puterea

executivă dintr-un stat pentru o perioadă următoare. El este format dintr-un sistem de

bugete, în a căror componenţă intră:

- bugetul general (sau ordinar) al statului;

- bugetele extraordinare (care se întocmesc de regulă în situaţii speciale cum

ar fi lansarea unui împrumut de stat sau emisiunea suplimentară de monedă);

- bugetele anexă, întocmite de către firmele de stat şi de către instituţiile care

se bucură de autonomie financiară,

- bugetele autonome;

- bugetele locale;

7.1. Principiile bugetare

1. Principiul universalităţii bugetului conform căruia topate veniturile şi toate

cheltuielile trebuiesc să fie cuprinse într-un singur document;

2. Principiul unităţii bugetare, conform căruia toate veniturile şi toate cheltuielile

trebuiesc reflectate în buget în acelaşi mod, astfel încât să poată fi citite şi înţelese de

către toţi cei interesaţi, inclusiv de nespecialişti;

3. Principul neafectării veniturilor bugetare, conform căruia odată cuprinse în

buget atât cheltuielile cât şi veniturile se despersonalizează, în sensul că orice tip de

venit poate acoperi orice tip de cheltuială;

4. Principiul anualităţii bugetului, conform căruia bugetul se întocmeşte anual de

către puterea executivă, controlul politic fiind exercitat de către parlament, iar cel

jurisdicţional de către Curtea de Conturi.

5. Principiul publicităţii bugetare conform căruia datele cuprinse în buget trebuiesc

aduse la cunoştinţa tuturor celor interesaţi înainte de votarea lor de către puterea

politică.

Page 48: Bazele Economiei de Piata

6. Principiul echilibrării bugetului conform căruia cele două părţi ale tabloului

economic numit buget trebuie să se afle în echilibru.

7.2. Structura bugetului. Veniturile bugetare

Veniturile publice se împart în două categorii importante:

- veniturile curente numite şi ordinare formate din impozite şi taxe de la

persoanele fizice şi juridice, de stat şi private şi din veniturile obţinute din firmele de

stat;

- veniturile extraordinare formate din imprumuturile contractate de stat şi din

emisiunea de bani de hârtie;

1. Veniturile curente

a) Impozitele

Impozitele, care reprezintă până la 90% din totalul veniturilor statului sunt o

formă de prelevare la dispoziţia statului, în mod obligatoriu şi fără contraprestaţie

directă şi cu titlu nerambursabil a unei părţi din venitul sau avererea persoanelor

fizice sau juridice pentru acoperirea nevoilor statului.

În practica economică se întâlnesc mai multe tipuri de impozite, care pot fi clasificate

după următoarele criterii:

a) în funcţie de categoriile de persoane ale căror venituri urmează a fi taxate,

impozitele pot fi:

- generale, atunci când se extind la toate categoriile sociale şi asupra tuturor

tipurilor de venit;

- parţiale - atunci când unele categorii sociale beneficiază de scutiri parţiale

sau totale privind plata unor impozite;

b) în funcţie de modul cum se realizează impunerea, impozitele pot fi:

- în cote fixe;

- în cote procentuale: la utilizarea sistemului de impunere în cote procentuale

se pot practica următoarele sisteme de impozitare:

- impunere proporţională cu mărimea venitului impozabil, dar cota impozitului

este fixă;

- impunere progresivă - cotele de impozitare cresc odată cu creşterea sumei

impozabile, aplicându-se asupra cuantumului total al acesteia;

- impunere regresivă - cotele de impunere scad pe măsura creşterii veniturilor;

Page 49: Bazele Economiei de Piata

c) după obiectul impunerii, impozitele se pot calcula pe avere, pe venit şi pe

cheltuială;

d) după scopul urmărit, impozitele pot fi:

- impozite financiare - care să conducă la mărirea veniturilor statului;

- impozite de ordine - care să aibă drept scop limitarea sau respectiv

încurajarea unor acţiuni sau procese;

e) după frecvenţa cu care sunt încasate, impozitele pot fi:

- permanente;

- incidentale;

f) după nivelul la care sunt administrate, impozitele pot fi:

- ale statului;

- ale administraţiei locale;

g) după modul de impunere, impozitele pot fi:

- directe, aplicarea lor vizând existenţa venitului sau a averii, şi se suportă

direct numai de către beneficiarul acesteia;

Impozitele directe pot fi, la rândul lor:

- reale - atunci când se stabilesc pe produs

- personale - atunci când se stabilesc fie pe venitul, fie pe averea persoanelor

fizice sau juridice;

b. Taxele

Taxele reprezintă sume încasate de la persoanele fizice sau juridice pentru

serviciile prestate de către instituţiile statului. Ele pot fi judecătoreşti, notariale,

consulare, de administraţie, etc.

7.3. Cheltuielile statului

Cheltuielile statului sunt formate într-o proporţie însemnată din cheltuielile

efectuate pentru întreţinerea şi funcţionarea aparatului de stat, care în ţările

dezvoltate reprezintă până la o treime din PIB, cheltuielile publice pentru scopuri

sociale (cum ar fi finanţarea sănătăţii, a învăţământului public şi sistemul de asigurări

sociale) cheltuieli militare, cheltuieli de cercetare-dezvoltare, cheltuielile publice cu

caracter economic cum ar fi acordarea de subvenţii sau lansarea unor investiţii de

stat.

Cheltuielile cuprinse în bugetul de stat cuprind:

Page 50: Bazele Economiei de Piata

- cheltuieli administrative - pot fi de natură organică atunci când sunt grupate în

funcţie de natura fondurilor din care sunt acoperite şi după instituţiile la care se

referă, sau de natură funcţională atunci când sunt stabilite după profilul activităţii

instituţiei publice: justiţie, poliţie, armată, cultură, învăţământ,

- cheltuieli cu caracter economic, care cuprind:

- cheltuieli reale - constituie cheltuieli ce cuprind consumul definitiv de venit naţional;

- cheltuieli neutre, nu exercită nici un efect asupra venitului naţional;

- cheltuieli propriu-zise, care contribuie la creşterea avuţiei: construcţia de şosele, căi

ferate, aeroporturi, etc.

Page 51: Bazele Economiei de Piata

Capitolul 8

PIAŢA MUNCII

Obiective: � Evidenţierea principalelor trăsături ale pieţei muncii � Explicarea formării cererii şi ofertei de muncă � Însuşirea principalelor teorii cu privire la formarea salariului � Evidenţierea principalelor forme ale salariului

Termeni cheie: populaţia activă, populaţia disponibilă, populaţia activă, şomaj,

salariu.

8.1. Trăsăturile pieţei muncii

Piaţa muncii este, din mai multe puncte de vedere, o piaţă imperfectă, sursa

imperfecţiunilor fiind dată în principal de:

1) existenţa concurenţei între un număr infinit de mare de ofertanţi având o

putere economică redusă în procesul vânzării forţei de muncă şi un număr relativ mic

de cumpărători ai acesteia;

2) existenţa intervenţiilor legislative exercitate de către guverne;

3) presiunile exercitate de către sindicate asupra formării salariului, stabilirii

condiţiilor de muncă, a încheierii contractelor de muncă, a aplicării şi respectării unor

norme legate de securitatea fizică şi socială a lucrătorilor;

4) capacitatea de informare parţială cu privire la existenţa şi evoluţia cererii şi

a ofertei de muncă pe alte pieţe;

Piaţa muncii este o piaţă contractuală, o piaţă pe care stabilirea drepturilor şi

obligaţiilor dintre vânzătorii şi cumpărătorii de muncă se realizează pe baza unor

contracte economice şi sociale.

Ea este în acelaşi timp o piaţă administrată. La nivelul ei, firmele îşi

gestionează fondurile de care dispun în funcţie de strategiile de salarizare elaborate

pe baza prevederilor legislative, dar şi în funcţie de strategiile de dezvoltare a

producţiei de bunuri finale şi servicii la care este utilizată munca angajată de către

acestea.

Piaţa muncii este, în acelaşi timp, o piaţă puternic segmentată pe niveluri

determinate de factori economici şi sociali, cum ar fi: siguranţa locului de muncă,

riscul şomajului, dimensiunea şi securitatea venitului, nivelul de de educaţie şi

formare profesională, gradul de sindicalizare şi forţa de negociere a sindicatelor în

relaţiile cu patronatul.

Page 52: Bazele Economiei de Piata

8.2. Cererea şi oferta de muncă.

Piaţa muncii se caracterizează prin desfăşurarea unor operaţiuni complexe

vizând tranzacţii care au drept obiect munca. Atunci când tranzacţiile se desfăşoară

la nivelul unei entităţi economice de tipul economiei naţionale, ramurii, subramurii

sau firmei de afaceri, se întâlnesc cererea de muncă, reprezentată de numărul

locurilor de muncă salariate disponibile la un moment dat cu oferta de muncă,

formată din cei dispuşi să presteze o muncă calificată în schimbul unei sume de bani.

Cererea de muncă este determinată în mod direct de productivitatea

marginală a muncii (care determină, în acelaşi timp şi nivelul salariilor) şi de volumul

producţiei . La nivelul unei ţări, cerererea de forţă de muncă este o rezultantă a

nivelului şi intensităţii cu care se manifestă cei doi factori.

8.3.Salariul

Preţul la care se tranzacţionează cantitatea de muncă cerută cu cea oferită

poartă numele de salariu. Termenul este de origine latină (salarium) şi reprezenta

iniţial suma care se plătea fiecărui soldat roman pentru cumpărarea sării. Soldatul

era un om dependent şi I se acorda salarium în virtutea acestei dependenţe. Un om

liber nu primea salariu. Termenul s-a păstrat în timp şi a căpătat sensul de venit al

unui om care este dependent de altul, în sens juridic sau economic.

8.3.1. Teorii cu privire la formarea salariului

În privinţa explicării formării salariului şi a stabilirii nivelului acestuia, se

desprind o serie de teorii mai importante, dintre care le vom trece în revistă pe

următoarele:

a) Teoria salariului de subzistenţă elaborată la mijlocul secolului trecut de către David

Ricardo porneşte de la teoria lui Robert Thomas Malthus conform căreia preţul de

piaţă a muncii va tinde spre acel nivel care permite acoperirea nevoilor de

subzistenţă.

b) încercând să explice modul de stabilire a nivelului salariului într-o anumită

perioadă de timp, Adam Smith considera că cererea de muncă nu poate să crească

decât proporţional cu creşterea fondurilor destinate plăţii salariilor, iar Ricardo

completează acestă idee cu aceea că numai creşterea capitalului poate conduce la

creşterea cererii de muncă. în accepţiunea lor, salariile se determină prin împărţirea

fondurilor destinate lucrătorilor la numărul de oameni care participă la actul productiv.

c) Preluând o parte din ideile lui Ricardo, Karl Marx dezvoltă în teoria valorii muncă

ideea conform căreia nu presiunile exercitate de către întreaga populaţie activă

Page 53: Bazele Economiei de Piata

stabilesc un anumit nivel al salariului (la limita subzistenţei), ci numărul de şomeri

aflaţi pe piaţa muncii, pe care Marx îi numeşte în mod plastic “o armată de rezervă”

care ar putea înlocui oricând forţa de muncă angajată atunci când aceasta ar face

presiuni asupra creşterii salariilor.

d) în accepţiunea lui Francis A. Walker, salariul reprezintă un venit rezidual

obţinut prin scăderea din cifra de afaceri (definită prin totalitatea încasărilor din

vânzarea producţiei) veniturile cuvenite celorlalţi factori de producţie: renta (ca venit

al posesorului pământului), profitul (ca venit al posesorului capitalului) şi dobânda (ca

venit adus de capitalul bănesc). Landlordul, capitalistul şi antreprenorul îşi stabilesc

în mod independent mărimea veniturilor (renta, profitul şi dobânda), ceea ce rămâne

(venitul rezidual) reprezentând fondul de salarii global, fond în funcţie de care se

determină nivelul salariului cuvenit fiecărui lucrător

e) Pornind de la idea enunţată de Smith în Avuţia Naţiunilor conform căreia

patronii au o putere de negociere mai mare decât lucrătorii, deoarece numărul lor

fiind mai mic pot să-şi coordoneze mai bine interesele, John Davidson a elaborat în

1898 teoria salariului ca rezultat al negocierilor.

f) Teoria stabilirii nivelului salariului în funcţie de productivitatea marginală a

lucrătorilor a apărut la începutul secolului al XIX-lea, când în lucrarea lui “Statul

Izolat” publicată în anul 1826, Johann Heinrich von Thunen a elaborat, în cadrul

teoriei si distribuţiei, o teorie a productivităţii marginale a muncii, preluată ulterior de

către reprezentanţii şcolii austriece, de către Philip Henry Wicksteed în Marea

Britanie şi de către John Bates Clark în Statele Unite.

Conform acestei teorii, patronii vor continua să angajeze lucrători până când

valoarea produsă de către lucrătorul adiţional (marginal) este egală cu costul

angajării lucrătorului suplimentar respectiv.

g) Teoria formării salariului pe baza puterii de cumpărare are la bază relaţia care se

stabileşte între nivelul salariului şi gradul de ocupare a forţei de muncă, relaţie

stabilită în funcţie de evoluţia ciclică a economiei.

8.3.2. Formele salariului

Literatura şi practica economică distinge următoarele forme ale salariului:

Salariul nominal - reprezintă suma de bani pe care o primeşte salariatul în

funcţie de cantitatea, calitatea şi importanţa muncii depuse.

Page 54: Bazele Economiei de Piata

Salariul real - reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi

cumpărată cu salariul nominal. Mărimea acestuia este determinată de salariul

nominal şi de evoluţia preţurilor.

între salariul real şi cel nominal există o relaţie de directă proporţionalitate, în

condiţiile menţinerii constante a preţurilor.

SrSnIp

=

unde: Sr reprezintă salariul real,

Sn reprezintă salariul nominal,

Ip reprezintă indicele preţurilor.

Salariul colectiv reprezintă salariul acordat în mod global tuturor participanţilor

la activitatea unei firme, ca participare la rezultatele acesteia sau prin acordarea unor

facilităţi de natură materială.

Salariul social reprezintă acea parte din venitul naţional pe care societatea, în

ansamblul său, o acordă pentru o perioadă de timp determinată unor categorii

defavorizate care se confruntă cu situaţii deosebite: pierderea locului de muncă,

pierderea temporară a capacităţilor fizice sau intelectuale de a desfăşura o activitate

productivă, etc.

Page 55: Bazele Economiei de Piata

Capitolul 9

PIAŢA VALUTARĂ

Obiective: � Formarea unor cunoştinţe de bază privind piaţa valutară, cursul

valutar � Sublinierea importanţei modificărilor cursului valutar în viaţa

economică � Familiarizare cu principalele instrumente ale pieţei valutare

Termeni cheie: valută, curs valutar, cambie, depreciere, devalorizare, revalorizare, putere de cumpărare.

Literatura de specialitate defineşte piaţa valutară drept "un centru al

comerţului cu valute (convertibile) şi cu devize (creanţe ale agenţilor economici

naţionali asupra agenţilor economici din alte ţări sub formă de înscrisuri în monede

străine), constând, de regulă dintr-o bursă valutară şi bănci sau case de schimb care

au în profil operaţii cu valute şi ţin legătura cu bursa" sau "totalitatea tranzacţiilor la

vedere şi la termen privind schimbul de valute"

9.1. Instrumentele pieţei valutare.

Pe piaţa valutară se fac tranzacţii cu valute şi cu titluri de credit de tipul

cambilor, biletelor la ordin, cecurilor, valorilor mobiliare, exprimate în monedă străină.

Prin valută se înţelege moneda naţională a unei ţări utilizată ca instrument de

rezervă sau pentru plăţi şi plasamente internaţionale. Ea se poate afla în circulaţie fie

sub formă de numerar, fie sub formă de valută în cont (monedă scripturală sub forma

disponibilului într-un cont bancar, la termen sau la vedere).

Calitatea de valută o poate avea orice monedă naţională, indiferent dacă este

convertibilă sau nu.

În funcţie de capacitatea de a fi schimbate în mod liber prin vânzare-cumpărare pe

piaţă, valutele pot fi:

a) valute convertibile reprezintă acele monede care pot fi preschimbate cu

alte monede, prin vânzare cumpărare liberă pe piaţă.

În funcţie de categoriile de operaţiuni admise la convertire, convertibilitatea poate fi:

1) totală, atunci când sunt îndeplinite simultan două condiţii: moneda care

face obiectul convertibilităţii generale deţine preponderenţă în cadrul schimburilor

internaţionale şi, cea de-a doua, respectiva monedă constituie în mod curent obiectul

vânzărilor - cumpărărilor pe piaţa schimbului valutar. în prezent doar patru monede

sunt complet convertibile: dolarul USA, dolarul canadian, francul elveţian şi yenul

japonez.

Page 56: Bazele Economiei de Piata

2) parţială, atunci când sunt admise la convertire numai operaţiuni

economice curente;

în funcţie de categoriile de solicitanţi, convertibilitatea poate fi:

1) internă, aplicabilă în principiu rezidenţilor pentru o sumă limitată în monede

străine, iar în cazul nerezidenţilor numai pentru operaţiuni nominalizate în mod

expres (cum ar fi profitul investitorilor străini în vederea repatrierii acestora);

2) externă, aplicabilă rezidenţilor şi nerezidenţilor.

b) valute neconvertibile reprezintă acele monede care nu pot fi utilizate ca

mijloc de plată decât în interiorul ţării emitente.

c) valute transferabile (spre exemplu rubla transferabilă) îmbracă forma

disponibilităţilor existente într-un cont la o bancă şi pot fi transferate (fără a fi

convertite) în contul altui partener, cont deschis la aceeaşi bancă, în vederea

efectuării de operaţiuni de cont curent sau plasamente;

Devizele reprezintă instrumente de credit şi de plată exprimate în valută şi

care înlocuiesc valuta în stingerea creanţelor pe piaţa internaţională. Din această

categorie fac parte: cambia, biletul la ordin şi cecul.

a) cambia reprezintă denumirea generică pentru efectele de comerţ, deci

pentru titlurile negociabile care fac dovada existenţei unei creanţe într-o sumă

determinată şi plătibilă imediat pe termen scurt (în general 90 de zile). Cambia poate

îmbrăca două forme : trata şi biletul la ordin.

- trata (draft, traite, gezogener wechsel, tratta), reprezintă un înscris prin

care creditorul, numit "trăgător" dă ordin debitorului său, numit "tras" să achite la o

anumită dată, numită "scadenţă" sau la prezentare o sumă de bani determinată unei

a treia persoane, numită " beneficiarul", sau la ordinul acestuia.

9.2. Cursul valutar

Cursul valutar stabileşte preţul unei valute exprimat într-o altă valută, ca raport

între cele două unităţi monetare diferite.

La baza formării cursului de schimb stau o serie de elemente ale economiei

reale, care conjugate cu cele ale economiei monetare dau următoarele tipuri de

cursuri:

a) cursuri fixe, presupun definirea şi menţinerea în limite stabile a

conţinutului oficial al monedelor naţionale, fie în metale preţioase, fie într-o

Page 57: Bazele Economiei de Piata

altă monedă sau coş de monede pe baza căruia se stabileşte paritatea

între monede.

Devalorizarea reprezintă modificarea oficială (prin lege) a valorii unei monede

constând din scăderea puterii de cumpărare şi schimbarea corespunzătoare a

cursului de schimb faţă de alte monede.

Deprecierea valutară reprezintă fenomenul prin care o monedă îşi

diminuează puterea de cumpărare în raport cu alte monede, pe termen limitat.

Deprecierea şi devalorizarea scumpesc importurile (deoarece efortul valutar pe care

îl fac importatorii indigeni pentru procurarea unei unităţi de valută este considerabil

mai mare) şi favorizează exporturile, prin faptul că, urmare a deprecierii, efortul

valutar pe care îl face importatorul străin pentru a procura moneda depreciată

(necesară plăţii) este mai mic.

Page 58: Bazele Economiei de Piata

Capitolul 10

CICLURILE ECONOMICE

Obiective: � Familiarizarea cu principalii termeni privind ciclul economic � Prezentarea principalelor teorii cu privire la ciclul economic � Evidenţierea principalelor faze ale ciclului economic

Termeni cheie: ciclu economic, criză, expansiune, regresiune.

Teoriile agricole - care explică fluctuaţiile ciclice prin fluctuaţiile mediului fizic

natural. Ne referim aici la teoria lui William Stanley Jevons care explică modificările

producţiei agricole ca fiind determinate de evoluţia petelor solare.

Teoriile psihologice, în cadrul cărora se remarcă teoria lui Arthur Pigou, care în

lucrarea “ Fluctuaţiile industriale” publicată în anul 1927 arăta că dacă indivizii iau

decizii în mod autonom, fără a fi influenţaţi unii de alţii şi fără a se imita - şi au un

comportament economic raţional, atunci acţiunile lor se vor contracara şi nu vor

apare fluctuaţii majore în cadrul activităţii economice.

Teoriile politice, care aşează la baza fluctuaţiilor activităţii economice evenimente

politice de tipul războaielor, revoluţiilor, a altor evenimente politice şi militare şi a

unor evenimente care pot fi încadrate în războaiele economice cum ar fi modificarea

în sensul creşterii taxelor vamale în relaţiile economice dintre două sau mai multe

ţări.

Teoriile tehnologice sunt cele care consideră că inovaţiile şi progresul tehnic sunt

cele care generează fluctuaţiile activităţii economice prin aceea că produc schimbări

în cadrul combinării productive a factorilor de producţie. Aceste schimbări sunt

denumite de către Joseph Schumpeter “distrugere creativă” deoarece demolează

structurile de producţie anterioare, înlocuindu-le cu altele superioare.

Teoriile demografice pun la baza evoluţiei ciclice a economiei migraţia forţei de

muncă, modificarea ratei naturale de creştere a populaţiei, a ratei naşterilor,

mortalităţii, etc.

Ce-a de-a doua categorie de teorii cu privire la cauzele care generează ciclicitatea

economică şi a modului de manifestare consideră ciclicitatea ca fiind generată de

factori endogeni. Din acest grup de teorii fac parte:

Teoriile monetare - care consideră că la baza fluctuaţiilor economice stă faptul că

modificarea ofertei de bani nu este urmată, pe termen scurt, de modificarea

corespunzătoare a economiei reale. La aceasta se adaugă şi influenţa ratei dobânzii,

Page 59: Bazele Economiei de Piata

în situaţia în care rata fixată de către sistemul bancar nu corespunde ratei naturale a

dobânzii.

Teoriile subconsumului - care pleacă de la premisa că într-o economie aflată în

expansiune producţia creşte de regulă mai mult decât consumul. Cei bogaţi nu pot

câştiga la nesfârşit iar cei săraci nu au mijloacele băneşti necesare pentru a-şi creşte

consumul. Din acest motiv apare supraproducţia sau subconsumul.

Teoriile investiţionale. În anul 1894 Mikhayl Tugan Baranovsky a publicat un

studiu în care a arătat că ciclul unei investiţii continuă până când toate fondurile de

capital au fost utilizate. Teoriile investiţionale au fost completate prin Teoria ciclului

investiţional a economistului american George Haberler. Potrivit acestei teorii, la

originea fluctuaţiilor ciclice stă perioada de timp necesară înlocuirii capitalului fix.

Alternanţa perioadelor de înlocuire masivă a capitalului cu perioade în care volumul

rennoirii acestui capital este redusă generează modificări substanţiale în mişcarea

ofertei şi a cererii de mărfuri explică parţial mişcarea ciclică a economiei.

Teoria keynesistă explică succesiunea fazelor de prosperitate şi recesiune cu

ajutorul relaţiilor de interdependenţă ce se statornicesc între anticipările

antreprenorului, evoluţia eficienţei marginale a capitalului şi rata dobânzii. Această

teorie a fost îmbogăţită de către Paul Samuelson care a constituit un model al

evoluţiei ciclice pe baza interdependenţei dintre multiplicatorul investiţiilor şi

accelerator.

Teoria implicării statului în economie elaborată de către Milton Friedman pleacă

de la premisa că intervenţia statului în mecanismul economic generează perturbări

ale acestuia, iniţial în sfera monetară şi apoi prin efectul de difuziune în toate

ramurile acesteia. Dereglarea circulaţiei monetare se manifestă prin neconcordanţa

dintre cantitatea de monedă aflată în economie şi produsul intern brut. Creşterea mai

accentuată a masei monetare generează inflaţie, ceea ce conduce la reducerea

puterii de cumpărare şi la creşterea şomajului şi a subutilizării capacităţilor de

producţie.

Teoria marxistă aşează la baza evoluţiei ciclice a economiei contradicţia

fundamentală a sistemului capitalist: dintre producţie şi consum; dintre caracterul

organizat al producţiei la nivel microeconomic şi anarhia din producţia la macro-

scară; dintre producerea şi realizarea plusvalorii. Datorită existenţei şi manifestării

Page 60: Bazele Economiei de Piata

acestor contradicţii, apare tendinţa de a realiza o supraproducţie generalizată atât de

către capital cât şi de către munca salariată. De remarcat că supraproducţia de

mărfuri se raportează nu la trebuinţele societăţii, ci la cererea solvabilă.

Page 61: Bazele Economiei de Piata

Capitolul 11

INFLAŢIA

Obiective: � Evidenţierea principalelor forme ale inflaţiei � Înţelegerea factorilor determinanţi ai inflaţiei � Prezentarea principalelor influenţe ale inflaţiei asupra economiei � Cunoaşterea măsurilor care pot fi luate în vederea diminuării

inflaţiei Termeni cheie: inflaţie, indicele preţurilor, deflatorul PIB, rata inflaţie. 11.1. Delimitări conceptuale

În sens general inflaţia este definita ca un proces de creştere cumulativă şi

autoîntreţinută a nivelului general al preţurilor combinat cu scăderea puterii de

cumpărare a banilor.

Monetariştii consideră inflaţia drept un proces de depreciere a banilor aflaţi în

circulaţie sau ca o creştere generală şi durabilă a marii majorităţi a preţurilor,

modificând corelaţiile dintre acestea.

Forme ale inflaţiei:

- inflaţie monetaro-bănească, generată de creşterea cantităţii de aur şi argint

fără echivalent în creşterea ofertei de mărfuri;

- inflaţia banilor de hârtie convertibili în aur, manifestată în perioada în care

cantităţile de bani de hârtie aflate în circulaţie aveau acoperire completîă în

aur;

- inflaţia banilor de hârtie neconvertibili în aur, caracteristică perioadei

contemporane;

Ecuaţia de la Cambridge, a lui Alfred Marshall, consideră cererea şi oferta de

monedă ca fiind determinate de venitul naţional real (Y), nivelul general al preţurilor

(P) şi de un coeficient k care reprezintă fie raportul dintre masa monetară şi venit, fie

o variabilpă de comportament a agenţilor economici. M ==== K x P x Y

Teoriile monetariste determină cererea de bani cu ajutorul funcţiei

Md / P = f (Y; W, Rm; Rb; Re; Gp; u)

unde: Md = cererea de monedă;

P= nivelul general al preţurilor

Y=venitul permanent

W=raportul dintre venitul capitalului non-uman şi venitul capitalului uman;

Page 62: Bazele Economiei de Piata

Rm; Rb; Re = ratele de randament nominale anticipate ale banilor,

obligaţiunilor şi acţiunilor.

Teoria lui Keynes, pleacă de la a identifica inflaţia pornind de la deciziile publice

şi deficitul bugetar generat de către acestea, stabilind o relaţie de proporţionalitate

între fluctuaţiile preţurilor şi surplusul de venituri în bani faţă de producţia reală.

Teoria aşteptărilor raţionale a lui R. Lucas,R.J. Barro,şi T.J. Sargent pleacă de la

premisa că masa monetară nu exercită nici un efect asupra lumii reale a producţiei,

nici măcar pe termen scurt deoarece agenţii economici prevăd corect consecinţele

inflaţioniste ale creşterii ofertei de bani. Ei vor şti că mărirea venitului lor nominal nu

va determina o creştere proporţională a venitului lor real şi din acest considerent nu

vor munci în plus.

11.2. Forme ale inflaţiei în funcţie de cauzele care o determină

a. Inflaţia prin costuri provine din creşterea veniturilor factorilor de producţie într-o

proporţie mai mare decât creşterea randamentelor lor (a productivităţii lor).

b. Inflaţia prin cerere e determinată de modificarea cererii globale în sensul creşterii

ei în condiţiile menţinerii unei oferte constante datorată insuficienţei capacităţilor

de producţie.

Inflaţia prin credit excesul de credit duce la creşterea cererii nominale pentru bunurile de consum. c. Inflaţia prin structuri se datorează presiunii exercitate de către sindicate de a

menţine gradul de ocupare a forţei de muncă şi de a creşte veniturile salariale,

legislaţiei sociale, concentrării aparatului de producţie care permite formarea şi

utilizarea preţului de monopol precum şi inegalităţii condiţiilor de producţie.

11.3. Forme ale inflaţiei în funcţie de nivelul ratei inflaţiei

a) indicele preţurilor de consum se utilizează în special pentru a măsura inflaţia şi

se calculează pornind de la un "coş" în care bunurile şi serviciile destinate

consumului curent deţin anumite ponderi (fixe) în funcţie de importanţa economică a

fiecăruia prin raportarea preţului de vânzare din perioada curentă la preţul de vânzare

dintr-o perioadă considerată drept bază, înmulţite cu ponderea fiecărui bun sau

serviciu în coşul respectiv.

b) indicele preţurilor de producţie- se calculeză pornind de la nivelul preţurilor de

producţie sau al celor utilizate în desfacerea en-gros pentru un număr de aproximativ

Page 63: Bazele Economiei de Piata

3400 de produse utilizând o metodologie similară celei folosite pentru calculul

indicelui preţurilor de consum.

c) deflatorul P.I.B.

11.4. Impactul inflaţiei

- o redistribuire a veniturilor şi a avuţiei între clasele sociale;

apariţia de distorsiuni în preţurile relative şi în producţia diferitelor bunuri ajustarea ratei dobânzii

- impactul macroeconomic se manifestă asupra nivelului general al

producţiei, în timp ce în plan microeconomic el se manifestă asupra

eficienţei economice;

- instabilitate economică;

- încurajează activităţile cu caracter speculativ;

Combaterea inflaţiei se realizează prin pachete de măsuri care vizează stabilizarea

macroeconomică prin:

- deflaţie, reducerea sau blocarea creşterii preţurilor prin micşorarea masei

monetare în scopul creşterii puterii de cumpărare.

- revalorizare, adică modificarea oficială a raportului de schimb în favoarea monedei autohtone - devalorizare, adică reducerea valorii paritare a monedei naţionale ca urmare a

deprecierii sale în desfăşurarea activităţii economice.

- creşterea şomajului şi restrângerea ratei de creştere a PIB-ului.

11.5. Inflaţia, costurile salariale şi şomajul. Teoria Phillips

În anul 1958 economistul australian A. Phillips a publicat un studiu statistic prin care

a urmărit corelaţia dintre variaţia salariilor nominale şi rata şomajului pe parcursul

unui secol în Marea Britanie. El a observat ca, în perioada studiată, salariile nominale

au crescut cu atât mai repede cu cât forţa de muncă era utilizată mai deplin (rata

şomajului era mai scăzută), au rămas stabile la o rată a şomajului de 5% şi au scăzut

când rata şomajului a crescut. Explicaţia dată de Phillips a fost aceea că, în condiţiile

uei rate ridicate a şomajului, cei aflaţi pe un loc de muncă nu vor exercita presiuni

pentru mărirea salariilor, ştiind că pot fi oricând înlocuiţi, ca atare nu vor creşte nici

veniturile nominale, nici cererea agregat, iar în condiţiile unei oferte constante,

preţurile vor rămâne în linii mari neschimbate.

Page 64: Bazele Economiei de Piata

Capitolul 12

ŞOMAJUL

Obiective: � Familiarizarea cu aspectele teoretice privind şomajul � Evidenţierea principalelor cauze care determină şomajul � Cunoaşterea tipurilor de şomaj care se formează pe piaţa muncii

Termeni cheie: şomaj, rata şomajului, populaţia ocupată, populaţia aptă de muncă,

intensitatea şomajului.

Alături de inflaţie, şomajul reprezintă unul din dezechilibrele majore ale

economiei, care produce efecte economice şi sociale puternice.

12.1. Determinări conceptuale

Potrivit unei definiţii adoptate de către Biroul Internaţional al Muncii, o persoană este

considerată şomer dacă a depăşit perioada şcolarizării obligatorii şi întruneşte

simultan următoarele condiţii:

- nu are un loc de muncă

- caută o muncă salariată

- este disponibil să lucreze imediat.

În termenii pieţei muncii, şomajul reprezintă excedentul ofertei faşă de cererea de

muncă. Şomeri sunt toţi cei apţi de muncă dar care nu găsesc de lucru, formând

suprapopulaţia relativă deoarece reprezintă un surplus de forşă de muncă în raport

cu numărul celor angajaţi.

Dicţionarul complet al economiei de piaţă defineşte şomajul ca fiind starea negativă a

economiei, concretizată într-un dezechilibru important al pieţei muncii, prin care

oferta de muncă este mai mare decât cererea de forţă de muncă, din partea agenţilor

economici

12.2. Caracteristicile şomajului

Nivelul şomajului, care se poate determina atât relativ cât şi absolut.

În mod absolut, nivelul şomajului este dat de numărul şomerilor, determinat ca

diferenţă între populaţia activă şi populaţia ocupată.

Intensitatea şomajului Durata şomajului Structura şomajului Din perspectivă macroeconomică se disting următoarele forme ale şomajului:

1. şomajul voluntar sau clasic, generat de faptul că o parte din oferta de muncă nu

acceptă să se angajeze la nivelul salariului care se formează pe piaţă;

Page 65: Bazele Economiei de Piata

2. şomajul tranzitoriu, care se formează în decursul perioadei necesare adaptării

ofertei la nivelul cererii;

3. şomajul voluntar, situaţie în care nu se lucrează din motive subiective,

dependente de voinţa persoanei în cauză;

4. în perioada anilor 30 ai secolului nostru, Keynes a identificat existenţa unui alt tip

de şomaj, numit, după numele economistului britanic, şomaj keynesian. Şomerii

din această categorie nu refuză să se angajeze la un anumit nivel al salariului, ci

nu găsesc de muncă pentru că cererea de muncă este insuficientă în raport cu

oferta.

Şomajul se formează pe baza a două mari procese economico-sociale:

- pierderea locurilor de muncă de către populaţia ocupată;

- creşterea ofertei de muncă prin realizarea de către noile generaţii a vârstei

legale pentru a se putea angaja şi afirmarea nevoii de a lucra a unor

persoane apte de muncă dar inactive în condiţiile unei cereri de muncă

inferioare acestei creşteri.

Pornind de la cauzele care stau la baza formării lui, şomajul poate îmbrăca

următoarele forme:

1. Şomajul conjunctural sau ciclic, este determinat de reducerea activităţii

economice generată de crizele economice sau de recesiune.

2. Şomajul structural este determinat de tendinţele de restructurare economică,

geografică, socială, etc. care au loc în diferite ţări

3. Şomajul fricţional apare şi este specific acelor economii în care forţa de muncă

manifestă o mare înclinaţie pentru a schimba frecvent locul de muncă, fie pentru a-şi

ameliora condiţia de viaţă, fie pur şi simplu pentru a cunoaşte şi un alt mediu.

4. Dezechilibre temporare între cererea şi oferta de muncă pot apărea în cazul licenţiaţilor şi al femeilor. 5. Şomajul tehnologic este determinat de înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu

altele noi, de utilizare a maşinilor moderne cu parametri tehnico-funcţionali

superiori care măresc foarte mult productivitatea muncii, precum şi de

centralizarea unor capitaluri şi unităţi economice, cu restrângerea locurilor de

muncă.

6. Şomajul marginal se datorează modificărilor ciclice ale, populaţiei active.

7. Şomajul deghizat este specific economiilor mai puţin dezvoltate unde un mare

număr de persoane au o activitate aparentă, dar cu o productivitate foarte mică.

Page 66: Bazele Economiei de Piata

8. Şomajul sezonier este cauzat de întreruperi ale activităţii puternic dependente de

factori naturali, cum sunt cei din agricultură, industrie extractivă, turism, etc.

9. Şomajul intermitent apare ca urmare a practicării contractelor de angajare pe

scurtă durată din cauza incertitudinii afacerilor unui anumit număr de unităţi

economice.

10. Şomajul de discontinuitate afectează în special femeile şi este determinat de

întreruperea activităţii din motive familiale sau de maternitate.