UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE

Lector univ. dr. ALINA FLEŞER

BAZELE ECONOMIEI

PETROŞANI, 2010

CAPITOLUL I

ECONOMIA – FORMĂ A ACŢIUNII UMANE. RAPORTUL NEVOI - RESURSE

Obiectul de studiu al ştiinţei economice vizează comportamentul uman în

activitatea de alocare a resurselor limitate pentru a asigura satisfacerea nevoilor

variate şi nelimitate.

Ştiinţa economică studiază modul în care ne decidem să folosim resursele

rare cu întrebuinţări alternative în vederea realizării obiectivului propus.

Nevoile umane

Nevoile umane sunt preferinţe, dorinţe, resimţiri, aşteptări ale oamenilor de a

avea, de a fi, de a şti şi de a crede, respectiv de a-şi însuşi bunuri, toate acestea fiind

condiţionate şi devenind efective în funcţie de nivelul dezvoltării economico-sociale

(condiţionare obiectivă) şi de nivelul de dezvoltare a individului (condiţionare

subiectivă).

Clasificarea nevoilor

În funcţie de cele trei dimensiuni ale fiinţei umane (biologică, socială şi

raţională) nevoile se grupează în fiziologice (somatice), sociale, raţionale, spiritual-

psihologice.

Nevoile fiziologice sunt primele resimţite de oameni şi sunt inerente

fiecăruia dintre ei: hrana, aer, îmbrăcăminte, apa, căldura.

Nevoile sociale, de grup sunt cele resimţite de oameni ca membrii ai

diferitelor socio – grupuri şi care pot fi satisfăcute numai prin acţiunea lor

conjugată.

Nevoile raţionale, spiritual-psihologice, decurg din trăsăturile interioare

ale oamenilor şi devin deosebit de importante pe măsura progresului în

instruire, în relaţiile morale, ele presupunând raţionalitate, gândire şi viaţă

spirituală superioară.

În funcţie de gradul dezvoltării economice şi de nivelul culturii şi civilizaţiei,

nevoile pot fi:

de bază sau inferioare;

complexe sau superioare.

Nevoile umane (şi interesele economice) se caracterizează prin anumite

trăsături.

Trăsăturile nevoilor:

Nevoile sunt nelimitate ca număr (apariţia de noi trebuinţe pe măsura

satisfacerii celor vechi şi în continuarea lor) ;

Sunt limitate în capacitate (satisfacerea unei anumite nevoi presupune

consumarea unei cantităţi date dintr-un bun ceea ce face ca intensitatea

resimţirii unei nevoi să scadă);

Nevoile oamenilor sunt concurente (unele nevoi se extind în detrimentul

altora, se înlocuiesc, se substituie între ele) ;

Nevoile sunt complementare (adică evoluează în sensuri identice)

Orice nevoie se stinge momentan prin satisfacere.

Nevoile umane constituie motorul întregii activităţi social-economice. Orice

fiinţa umană pentru a trai şi a se dezvolta, împrumută din natură elemente utile pe

care le transformă şi le înmulţeşte.

Transformate în mobiluri ale activităţii sociale nevoile devin interese.

Interesele economice reprezintă acele nevoi umane înţelese (conştientizate)

şi devenite - scopuri directe sau indirecte, imediate sau îndepărtate – ale luptei

oamenilor pentru existenţă, ale confruntării şi cooperării lor în vederea dobândirii

bunurilor necesare satisfacerii nevoilor.

În funcţie de nivelul la care se manifestă şi de modul lor de exprimare,

interesele economice se grupează în:

personale;

de grup;

generale.

Resursele economice

Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor pe care omul le

foloseşte în activitatea sa pentru a-şi satisface nevoile; resursele reprezintă suportul

consumului.

Din punct de vedere cantitativ, structural şi calitativ, resursele pot fi

împărţite astfel:

Resurse naturale - sursa satisfacerii celei mai mari părţi a nevoilor umane

este natura;

Resurse umane - ce au ca rol desprinderea resurselor naturale din mediul

lor în vederea folosirii ;

Resurse informaţionale, folosite în scopuri de cunoaştere, decizie sau

acţiune ;

Din punct de vedere al prelucrării, resursele se împart în:

Resurse primare sau originare ce cuprind resursele naturale împreună

cu potenţialul demografic

Resurse derivate formate pe baza resurselor primare şi, care

potenţează eficienţa cu care sunt utilizate toate resursele.

Principala trăsătură a resurselor o reprezintă caracterul lor relativ limitat

în raport cu nevoile care sunt nelimitate şi în continuă diversificare.

.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Definiţi nevoile umane şi resursele economice.

2. Arătaţi cum se clasifică nevoile umane şi care sunt principalele caracteristici

ale acestora?

3. Menţionaţi care sunt sectoarele economice şi ce cuprind ele?

4. Diversificarea nevoilor:

a) are o condiţionare exclusiv obiectivă;

b) are o condiţionare exclusiv subiectivă;

c) este condiţionată atât obiectiv cât şi subiectiv;

d) este condiţionată de sistemul politic existent.

5. Ce înseamnă că resursele sunt limitate?

a) scad permanent;

b) sunt insuficiente în raport cu nevoile;

c) cresc mai încet decât nevoile;

d) sunt neregenerabile.

6. Care din enunţurile de mai jos exprimă obiectul de studiu al ştiinţei

economice?

a) relaţiile dintre oameni şi nevoile generate de activităţile economice;

b) finalitatea activităţii umane;

c) comportamentul uman în activitatea de alocare a resurselor limitate

pentru a asigura satisfacerea nevoilor variate şi nelimitate;

d) politicile specifice statelor lumii.

7. Care din următoarele clasificări ale resurselor sunt corecte?

a) naturale şi primare;

b) primare şi derivate;

c) limitate şi nelimitate;

d) pozitive şi negative.

8. Raporturile dintre oamenii care participă la activitatea economică au anumite

motivaţii. Marcaţi în lista de mai jos pe cele corespunzătoare:

a) dorinţă;

b) voinţă;

c) simpatie;

d) interese;

9. Interesele pot fi definite ca:

a) dorinţe ale indivizilor, grupurilor sociale sau comunităţii sociale în

ansamblul său;

b) raporturi între oameni;

c) acţiuni umane;

d) raporturi între oameni ce determină o anumită activitate legată de

acoperirea unor nevoi.

10.Raţionalitate, în activitatea economică, înseamnă:

a) asigurarea tuturor bunurilor şi serviciilor de care au nevoie oamenii;

b) minimizarea efectelor utile prin maximizarea consumului de resurse;

c) minimizarea costurilor de producţie;

d) maximizarea efectelor utile prin minimizarea eforturilor.

11. De ce este necesară utilizarea raţională a resurselor?

a) pentru că resursele se scumpesc;

b) pentru că resursele sunt limitate şi rare;

c) pentru că resursele cresc odată cu nevoile;

d) pentru că resursele nu cresc odată cu nevoile.

CAPITOLUL II

ECONOMIA DE PIAŢĂ CONTEMPORANĂ

2.1. Economia naturală. Economia de schimb

Satisfacerea trebuinţelor presupune consumul de bunuri. Acestea pot fi bunuri

libere şi bunuri economice.

Bunurile libere sunt bunuri care intră în consum în mod gratuit datorită

structurii lor (aerul, soarele, lumina naturală) sau datorită imposibilităţii înstrăinării lor

din considerente tehnice sau morale.

Bunurile economice sunt acele bunuri care se obţin prin consumul de factori

de producţie şi care sunt limitate şi rare în raport cu nevoile. Bunurile economice pot

fi produse pentru autoconsum şi bunuri produse pentru schimb (pentru piaţă).

Satisfacerea nevoilor umane se realizează fie prin producţie proprie, prin

autoconsum, fie apelând la produsele altora, obţinute prin intermediul schimbului.

Autoconsumul desemnează procesul de utilizare a propriilor rezultate pentru

satisfacerea nevoilor.

Schimbul înseamnă înstrăinarea rezultatelor propriei activităţi, primind în

contraprestaţie alte bunuri necesare, inclusiv monedă.

Celor două modalităţi de satisfacere a nevoilor le corespund două forme

diferite de organizare şi desfăşurare a activităţii economice: economia naturală şi

economia de schimb (de mărfuri, de schimb monetar).

Economia naturală reprezintă aceea formă de organizare şi desfăşurare a

activităţii economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele

propriei activităţi, fără a se apela la schimb.

Trăsături ale economiei naturale:

1. preponderenţa activităţii agricole, producându-se astfel cea mai mare parte a

bunurilor necesare satisfacerii nevoilor;

2. simplitatea uneltelor de muncă, asigurată de confecţionarea lor pe cale

manual –naturală;

3. diviziunea muncii are caracter natural, în funcţie de factorii de climă, sol,

vârstă, sex etc;

4. caracter închis al economiei, orientată spre autoconsum;

5. ponderea scăzută a schimbului;

6. pământul este principalul factor de producţie

Economia de schimb desemnează aceea forma de organizare şi desfăşurare

a activităţii economice în care agenţii economici produc bunuri în vederea vânzării,

obţinând în schimbul lor altele, necesare satisfacerii trebuinţelor. Economia de

schimb reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii

economice în lumea contemporană.

Trăsături ale economiei de schimb:

1. Specializarea producătorilor în obţinerea anumitor bunuri. Spre deosebire

de producătorul „universal”, caracteristic economiei naturale, economia de schimb

are la bază diviziunea socială a muncii care determină producători specializaţi pe

profesii, pe activităţi, şi în profil teritorial (zonal).

Specializarea agenţilor economici într-un domeniu concret poate avea

numeroase determinări: tradiţia, obişnuinţa, întâmplarea, experienţa ş.a. Pe măsura

constituirii ştiinţei economice s-a demonstrat ca specializarea unui agent economic

într-un domeniu sau altul de activitate are la bază interesul economic, avantajul

obţinut dintr-o activitate în raport cu alta. Aceasta înseamnă că deciziile de

specializare se întemeiază, conştient sau intuitiv, pe teoria avantajului relativ

(comparativ).

Un agent economic dispune de un avantaj relativ în raport cu alţii dacă

obţine un anumit bun cu un cost de oportunitate mai mic în raport cu al celorlalţi.

Prin cost de oportunitate se înţelege preţuirea pe care un agent economic o

acordă şanselor la care renunţă atunci când face o alegere.

2. Autonomia şi independenţa agenţilor economici. Fiecare producător

decide, în funcţie de interesele şi posibilităţile pe care le are, ce, cât, cum şi când să

producă şi în ce condiţii să participe la schimb.

Autonomia este fundamentată pe interesul agentului economic, ea fiind

izvorâtă din proprietate şi realizându-se în modalităţi diferite în raport de o formă sau

alta de proprietate. Baza ei o constituie proprietatea privată.

3. Activitatea economică gravitează în jurul pieţei. Piaţa devine instituţia

centrală în jurul căreia gravitează întreaga viaţă economică; ea mediază între

producători şi consumatori; furnizează informaţii necesare în legătură cu ce să se

producă, cum, cât şi pentru cine să se producă, dar şi, cât şi cum să se

consume.

4. Fluxurile dintre agenţii economici se concretizează în tranzacţii bilaterale

de piaţă. Se disting două tipuri de tranzacţii: tranzacţii unilaterale - reprezintă

mişcări univoce de bunuri, cum ar fi: donaţii, subvenţii, impozite, taxe etc. şi

tranzacţii bilaterale – constau în mişcări reciproce, biunivoce de bunuri între doi

agenţi economici.

5. Bunurile îmbracă forma de marfă. Bunurile pot ajunge de la producător la

consumator fie ca bunuri marfare – făcând obiectul actelor de vânzare-cumpărare,

fie ca bunuri nonmarfare – situaţie în care consumatorul le obţine gratuit, costul

producerii lor fiind suportat de comunitate.

6. Monetizarea economiei. Aceasta se concretizează în folosirea monedei în

toate actele economice şi relevă importanţa deosebită pe care o au banii în cadrul

schimburilor economice.

2.2. Economia de piaţă

Economia de piaţă este acea formă modernă de organizare a activităţii

economice în cadrul căreia întreprinzătorii acţionează în mod liber, autonom şi

raţional, făcând posibilă valorificarea eficientă a resurselor existente în vederea

satisfacerii nevoilor nelimitate şi în continuă diversificare.

Economia de piaţă are o existenţă istorică relativ redusă. Începuturile ei au

fost marcate de apariţia capitalismului în Europa Occidentală. În prezent, aproximativ

o pătrime din populaţia globului trăieşte în ţări cu economie modernă de piaţă.

Trăsături ale economiei de piaţă:

1. Pluralismul formelor de proprietate, în care ponderea principală o deţine

proprietatea privată;

2. Relaţiile dintre agenţii economici se desfăşoară sub forma tranzacţiilor

bilaterale de piaţă în cadrul cărora fiecare agent economic îşi urmăreşte

propriul interes;

3. Piaţa este principalul reglator al activităţii economice;

4. Preţul se formează liber pe baza raportului dintre cerere şi ofertă;

5. Intervenţia statului în activitatea economică este limitată

6. Dezvoltarea tehnologiilor moderne de fabricaţie;

7. Creşterea rolului băncilor, instituţiilor financiare şi de asigurări, în

calitatea lor de agenţi economici autonomi.

Economiile moderne sunt structurate şi funcţionează ca economii de piaţă,

întemeiate în special, pe proprietatea privată, cererea şi oferta determină principiile

de stabilire a priorităţilor economice, a metodelor de organizare şi producere, iar

preţul este cel mai important instrument de reglare a accesului diferitelor persoane

sau grupuri la bunurile economice.

2.3. Proprietatea şi libertatea economică. Agenţii economici

Proprietatea reflectă ansamblul relaţiilor sociale fundamentate istoric şi

reglementate juridic în legătură cu însuşirea şi stăpânirea de către oameni a

bunurilor economice, relaţii ce determină o anumită manifestare a personalităţii

umane.

Dreptul de proprietate presupune exercitarea unuia, mai multora sau a tuturor

atributelor proprietăţii:

- dreptul de posesiune, respectiv dreptul de a dispune de bunurile

economice;

- dreptul de utilizare, de folosire a bunurilor;

- dreptul de dispoziţie al bunurilor se concretizează în dreptul de

gestionare şi administrare a acestora;

- dreptul de uzufruct, adică dreptul asupra veniturilor aduse de bunurile

proprii (de exemplu, dreptul de a se folosi de dobânda unui împrumut).

Proprietatea se prezintă sub forma unităţii şi intercondiţionării a două

componente: obiectul proprietăţii – constituit din bunurile economice şi, subiectul

proprietăţii - reprezentat de persoanele fizice şi/sau juridice.

Categoria de libertate economică reprezintă posibilitatea acţiunii economice

bazate pe iniţiativă şi eficienţă, prin care individul ca subiect al proprietăţii, îşi

realizează interesele economice şi îşi satisface trebuinţele în continuă diversificare.

Libertatea economică îşi găseşte materializarea în manifestarea iniţiativei agenţilor

economici în calitate de proprietari şi întreprinzători, în scopul realizării de bunuri şi

servicii prin angajarea în mod liber în actele de schimb, în asociaţii şi societăţi

comerciale.

Agenţii economici reprezintă persoane sau grupuri de persoane fizice şi/sau

juridice care participă la viaţa economică şi care au funcţii şi comportamente

asemănătoare în cadrul acesteia.

Agenţii economici pot fi grupaţi :

A. Din punct de vedere al spaţiului economic:

1. agenţi economici interni - naţionali

- nenaţionali

2. agenţi economici externi;

B. Din punct de vedere al funcţiilor economice îndeplinite (tipologie ce stă

la baza sistemelor de evidenţă statistică a conturilor naţionale):

agenţi producători de bunuri si servicii de natura firmelor;

agenţi consumatori de natura gospodăriilor (menajelor);

agenţi financiari, reprezentaţi de instituţii financiare şi de credit;

administraţiile;

străinătatea (exteriorul) reprezentând agenţii aparţinând altor economii

naţionale.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Definiţi economia naturală şi menţionaţi principalele sale trăsături.

2. Definiţi economia de schimb şi menţionaţi principalele sale trăsături.

3. Definiţi economia de piaţă şi menţionaţi principalele sale trăsături.

4. Ce reprezintă proprietatea şi care sunt principalele atribute ale acesteia?

5. Care sunt agenţii economici grupaţi din punct de vedere al funcţiilor

economice îndeplinite?

6. Diviziunea muncii înseamnă:

a) constituirea agenţilor economici în firme, companii şi societăţi

comerciale;

b) diferenţierea factorilor de decizie în raport cu cei de execuţie;

c) specializarea producătorilor pe tipuri de activităţi;

d) creşterea eficienţei autoconsumului.

7. Dreptul de proprietate constă în:

a) totalitatea drepturilor civile, economice, politice şi culturale;

b) dreptul la muncă, la plata unui salariu, la concediu de odihnă, la pensie;

c) libertatea de a munci şi de a-şi asuma riscurile iniţierii unei activităţi

economice;

d) dreptul de a poseda, utiliza şi dispune de bunuri, precum şi dreptul de

uzufruct.

8. Dreptul de uzufruct este:

a) dreptul de a utiliza bunuri;

b) dreptul de a interzice altora utilizarea bunurilor proprii;

c) dreptul asupra veniturilor aduse de bunurile proprii;

d) dreptul de a le lăsa moştenire.

9. Libera iniţiativă înseamnă:

a) dreptul agenţilor economici de a acţiona conform propriilor interese;

b) libertatea unui agent economic de a-şi consuma venitul după cum

crede de cuviinţă;

c) lipsa constrângerilor impuse de concurenţă;

d) scutirea agenţilor economici de obligaţiile impuse de stat.

10.Înstrăinarea totalităţii atributelor proprietăţii nu poate avea loc prin:

a) donaţie;

b) arendare;

c) vânzare-cumpărare;

d) moştenire.

11. Care din următoarele bunuri îmbracă forma de marfă:

a) bunurile pe care le consumă producătorii lor;

b) bunurile care trec de la producător la consumator printr-o

contraprestaţie economică;

c) bunurile care fac obiectul unei donaţii;

d) bunurile moştenite.

12. Care din elementele de mai jos nu caracterizează economia de piaţă?

a) pluralismul formelor de proprietate;

b) libertatea de acţiune a agenţilor economici;

c) dominaţia proprietăţii publice;

d) libertatea preţului, rezultat al comportamentului agenţilor economici.

13. Care din activităţile enumerate mai jos sunt specifice economiei naturale:

a) activităţile prin care sunt produse bunuri economice destinate

schimbului;

b) activităţile care cunosc cea mai mare răspândire atât în ţările slab

dezvoltate, cât şi în ţările dezvoltate;

c) activităţile prin care nevoile sunt satisfăcute prin consumul direct de

bunuri obţinute, nu prin schimb, ci prin activitate proprie;

d) activităţile în cadrul cărora toate trebuinţele sunt satisfăcute apelându-se

la schimbul de produse.

14. Pe ce se întemeiază economia modernă de piaţă?

a) proprietatea privată;

b) cererea şi oferta determină principiile de stabilire a priorităţilor

economice;

c) preţul – ca cel mai important instrument de reglare a accesului la

bunurile economice;

d) eficienţa economică ridicată.

15. Proprietatea mixtă se constituie:

a) prin asocierea proprietăţii individuale şi asociative;

b) prin asocierea proprietăţii publice şi cooperatiste;

c) numai la nivel naţional;

d) prin asocierea proprietăţii private şi a celei publice.

CAPITOLUL III

SISTEMUL FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Punctul de plecare în analiza factorilor de producţie îl constituie resursele

economice, adică ansamblul mijloacelor disponibile şi posibil de a fi valorificate în

vederea producerii de bunuri materiale şi prestării de servicii.

Resursele se transformă în factori de producţie numai în măsura atragerii,

utilizării şi consumării lor.

Astfel, conceptul de factor de producţie cuprinde totalitatea elementelor

care participă la producerea de bunuri şi servicii. Factorii de producţie reprezintă,

în această viziune, totalitatea elementelor de intrare în procesul de producţie, ceea

ce se reflectă şi în denumirea atribuită lor în limba engleza, si anume “input”.

Tipologia factorilor de producţie:

1. Factori de producţie tradiţionali (clasici): munca, natura, capitalul; au

la origine resurse tangibile (vizibile) care pot fi cuantificate direct şi pot fi

gestionate sub formele lor alternative de stocuri şi fluxuri;

2. Factori netradiţionali, neo-factorii: tehnologiile, informaţia, abilitatea

întreprinzătorului; îşi au originea în resursele intangibile (invizibile).

3.1. Caracterizarea generală a factorilor de producţie clasici

I. Munca

Munca reprezintă activitatea specific umană desfăşurata în scopul

obţinerii de bunuri economice.

Munca se manifesta numai ca factor de producţie în stare activă. Resursa

care generează acest flux se referă la ansamblul de abilităţi fizice şi intelectuale care

fac posibilă prestarea unei anumite munci.

Asemenea abilităţi sunt forţa fizică, capacitatea de efort, îndemânarea,

cunoştinţele profesionale, experienţa de producţie.

Munca este un factor de producţie originar, în sensul că ea este intrinsec

asociată personalităţii prestatorului ei, neputând fi creată sau reprodusă artificial şi

nici disociata de persoana prestatorului. Raportată la scara timpului, munca apare ca

un factor de producţie neregenerabil; prestaţia de muncă este ireversibilă, după cum

timpul de munca este irecuperabil.

Munca reprezintă un factor de producţie activ si dinamizator.

Dimensiunea cantitativă a factorului munca se referă la volumul de muncă de

o anumită natură prestat într-un proces de producţie dat.

Dimensiunea calitativă a factorului muncă se referă la specializarea

profesională proprie fiecărui prestator de muncă, la gradul său de calificare şi

experienţa de producţie, la nivelul său de productivitate. Pentru a ameliora anumite

caracteristici ale muncii prestate de o persoană, trebuie să se intervină la nivelul

abilităţilor şi/sau motivaţiei în muncă ale celui vizat.

II. Natura

Factorul natural al producţiei se refera la toate resursele brute din natură

care sunt folosite la producerea bunurilor economice.

Factorul natural de producţie:

- are un caracter primar,originar şi nu este reproductibil în mod artificial;

- forma sa de existenţă este una materială, de tipul substanţei;

- se caracterizează prin raritatea resurselor. Multe dintre resursele primare

sunt epuizabile, iar altele, deşi regenerabile, sunt reproduse de natura într-

un ritm inferior celui al creşterii nevoii de a le consuma.

Dimensiunea cantitativă a factorului natural al producţiei se referă la volumul

în care o rezervă naturală sau alta este atrasă efectiv în circuitul economic.

Dimensiunea calitativă a factorului natural vizează acele atribute intrinseci ale

unei resurse primare care o fac proprie utilizării productive. De regulă, aceste atribute

sunt multiple şi complex inter-corelate, rezultanta lor regăsindu-se sintetic în

randamentele de utilizare obţinute în procesul productiv (recolta la hectar, producţia

pe cap de animal, puterea calorică a unei tone de combustibil etc.).

III. Capitalul

În calitate de factor de producţie, capitalul reprezintă categoria bunurilor

produse şi utilizate în scopul producerii altor bunuri economice.

În prezent, se folosesc mai multe noţiuni legate de capital: capital real, capital

financiar, capital uman, capital social, capital natural etc.

Ne vom referi în continuare numai la capitalul real (tehnic) materializat în

mijloace de producţie (utilaje, clădiri, construcţii, drumuri, materii prime etc.).

Capitalul real este suportul vital al dezvoltării tuturor ramurilor economiei naţionale şi

o componentă de bază a avuţiei oricărui agent economic.

După modul specific în care se consumă şi se înlocuiesc, componentele

capitalului real se grupează în: capital fix şi capital circulant.

Capitalul fix - reprezintă acea parte a capitalului real formată din

echipamente de folosinţă îndelungată, care participă la mai multe cicluri de producţie,

se depreciază treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare. În componenţa

capitalului fix intră: construcţii, echipamente de producţie, utilaje şi maşini unelte,

calculatoare, roboţi industriali, agregate şi instalaţii de lucru, mecanisme şi

dispozitive de reglare, mijloace de transport etc.

Pe parcursul utilizării capitalului fix, acesta se depreciază, se uzează.

Principala caracteristică a capitalului fix o reprezintă pierderea treptată a

calităţilor sale, proces cunoscut sub denumirea de uzură.

Uzura îmbracă două forme: uzură fizică şi uzură morală

Uzura fizica reprezintă deprecierea capitalului fix ca urmare a folosirii lui şi a

acţiunii agenţilor externi. Mărimea ei depinde de durata şi intensitatea folosirii lui în

condiţiile de exploatare.

Uzura morală reprezintă deprecierea capitalului fix, ca urmare a apariţiei unor

maşini, instalaţii, utilaje mai perfecţionate, determinată de progresul tehnic.

Amortizarea reprezintă expresia bănească a acelei părţi a capitalului fix care

se transmite treptat asupra noului produs şi care se recuperează odată cu vânzarea

mărfii.

Modalităţi de amortizare:

1. Amortizare liniară – atunci când se utilizează o cotă de amortizare

constantă pe întreaga durată de funcţionare a capitalului fix. Amortizarea anuală

(sumă fixă) se calculează pe baza formulei:

A =

unde:

A = amortizarea anuală;

Kf = preţ de achiziţie a capitalului fix;

r = venituri din casarea acestuia;

d = cheltuieli cu modernizarea şi întreţinerea acestuia;

T = timpul de funcţionare a capitalului fix (exprimat în ani).

Prin raportarea amortizării anuale (A) la preţul capitalului fix ce se amortizează

(Kf) se determină cota procentuală de amortizare anuală (Ca):

Ca = (%)

2. Amortizare accelerată - este o variantă a amortizării liniare şi presupune

recuperarea în primul an a unei amortizări de până la limita prevăzută de lege din

valoarea de intrare (Kf), iar în anii rămaşi până la sfârşitul duratei de folosinţă se va

calcula amortizarea lună de lună, după procedeul amortizării liniare.

3. Amortizare degresivă – se poate aplica numai cu aprobarea Ministerului

de Finanţe şi constă în multiplicarea coeficienţilor de amortizare cu coeficienţi

prevăzuţi de lege. Aceasta înseamnă o accelerare a procesului de amortizare şi

luarea în considerare a uzurii morale. Cota de amortizare se aplică la valoarea

rămasă (care scade cu fiecare lună).

Capitalul circulant - reprezintă acea parte a capitalului real care se consumă

în întregime în decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie înlocuit cu

fiecare nou ciclu. În componenţa capitalului circulant intră: materii prime, apă

tehnologică, combustibili, energie electrică etc.

Capitalul real se află într-o continuă mişcare, participă la un circuit

specific. În mişcarea sa parcurge 3 stadii şi îmbracă 3 forme funcţionale:

Stadiul I (stadiul aprovizionării) îl constituie procesul prin care capitalul lichid

(bănesc) al firmei se transformă în capital real productiv.

Stadiul al II-lea (stadiul producţiei) îl constituie utilizarea productivă a

capitalului real, în combinaţie cu ceilalţi factori de producţie pentru obţinerea de

bunuri destinate vânzării ca mărfuri pe piaţă.

Stadiul al III-lea (stadiul desfacerii) constă în trecerea acestuia din forma

marfă în forma bănească, prin vânzarea bunurilor produse.

Corespunzător celor trei stadii, capitalul îmbracă trei forme: bani, bunuri-

capital, marfă.

Aceasta mişcare a capitalului care parcurge cele trei stadii şi îmbracă

succesiv cele trei forme, se numeşte circuitul capitalului.

Circuitul capitalului privit ca un proces unic, periodic şi care se repetă mereu,

se numeşte rotaţia capitalului.

Timpul necesar pentru parcurgerea unui circuit complet reprezintă viteza de

rotaţie a capitalului.

3.2. Neo-factorii de producţie

Neo-factorii de producţie trebuie priviţi în contextul multiplicării şi diversificării

lor. Între cei mai importanţi şi care modifică substanţial conţinutul, locul şi rolul

factorilor de producţie reţinem: progresul tehnic, tehnologiile moderne,

informaţia, cunoaşterea.

În contextul actual, informaţia sau cunoştinţele sistematizate reprezintă

principala resursă economică, iar importanţa ce se acordă informaţiei şi cunoaşterii,

conduce la susţinerea tezei privind perspectiva societăţii umane sub forma societăţii

informaţionale.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Caracterizaţi succint factorul de producţie muncă.

2. Caracterizaţi succint factorul de producţie natura.

3. Descrieţi stadiile pe care le parcurge capitalul real.

4. Care din enunţurile următoare definesc factorii de producţie?

a) mijloacele materiale, financiare şi de muncă de care dispune o economie la un

moment dat;

b) totalitatea bunurilor materiale şi spirituale de care dispune societatea;

c) totalitatea resurselor naturale;

d) ansamblul elementelor care participă la producerea bunurilor şi serviciilor.

5. Menţionaţi care sunt factorii de producţie tradiţionali:

a) libera iniţiativă, concurenţa, piaţa;

b) munca, natura, capitalul;

c) profitul, dobânda, renta;

d) libera iniţiativă, concurenţa, banii.

6. Care din caracteristicile următoare pot fi atribuite muncii ca factor de

producţie?

a) este factorul activ şi determinant al producţiei;

b) este o activitate vitală;

c) este o activitate umană bazată pe cunoaştere;

d) este o activitate independentă şi liberă.

7. Care din enunţurile următoare definesc capitalul:

a) resursele naturale şi cele derivate;

b) totalitatea bunurilor economice;

c) totalitatea bunurilor produse şi vândute;

d) ansamblul bunurilor care sunt folosite pentru producerea de noi bunuri şi

servicii destinate vânzării.

8. Uzura capitalului fix reprezintă:

a) folosirea necorespunzătoare a maşinilor şi utilajelor;

b) pierderea treptată a calităţilor elementului de capital fix;

c) folosirea capitalului fix în activitatea economică;

d) diversificarea continuă a factorilor de producţie.

9. Amortizarea reprezintă:

a) expresia bănească a acelei părţi din capitalul fix, corespunzătoare uzurii fizice

şi morale;

a) folosirea capitalului fix în alte scopuri decât pentru care a fost fabricat;

b) un factor de producţie secundar;

c) creşterea cantităţii, mărirea volumului factorilor de producţie.

10. O întreprindere dispune de următoarele elemente de capital fix:

- un depozit, în valoare de 100.000 u.m., construit în urmă cu 4 ani şi cu o

durată de funcţionare de 20 ani;

- trei maşini-unelte, cu o valoare de inventar de 30.000 u.m. fiecare, toate

amortizate integral;

- o instalaţie, în valoare de 120.000 u.m., achiziţionată cu 2 ani în urmă, cu o

durată normală de funcţionare de 6 ani.

Să se determine:

a) rata anuală de amortizare pentru elementele de capital fix neamortizate

integral;

b) volumul amortizării în anul în curs;

c) stocul de capital fix al întreprinderii la valoarea iniţială şi la valoarea rămasă

neamortizată.

CAPITOLUL IV

CEREREA

4.1. Conceptul de cerere. Legea cererii

Cererea reprezintă cantitatea dintr-o anumită marfă dorită, care poate fi

cumpărată de un consumator, într-o perioadă determinată de timp la preţul

existent.

Mărimea cererii depinde, în principal, de nivelul preţului propus la bunul cerut

şi de cuantumul venitului cumpărătorului, respectiv al părţii de venit ce poate fi

alocată pentru achiziţionarea bunului în cauză.

Însumând cererea tuturor cumpărătorilor de pe piaţa unui anumit bun, rezultă

cererea totală de pe piaţa unui bun.

Cererea exprimă raporturile în legătură cu:

a) cantitatea maximă dintr-un anumit bun, care, la un anumit preţ, este dorită

şi poate fi cumpărată;

b) preţul maxim care poate fi achitat pentru cumpărarea unei anumite cantităţi

din bunul dorit;

În funcţie de natura bunurilor ce fac obiectul cererii, se disting:

a) cererea pentru bunuri substituibile (ex.: uleiul de măsline şi uleiul de

floarea soarelui);

b) cererea pentru bunuri complementare (ex.: autoturismul şi benzina);

c) cererea derivată (ex.: cererea pentru făina este determinată de cererea

pentru pâine).

Legea cererii evidenţiază relaţia negativă care există între preţul unitar al

unui bun şi cantitatea cerută din bunul respectiv.

Corespunzător acestei legi:

a) creşterea preţului unitar al unui bun determină reducerea cantităţii

cerute din bunul respectiv;

b) reducerea preţului unitar al unui bun determina creşterea cantităţii

cerute din bunul respectiv.

Creşterea cererii ca urmare a scăderii preţului se numeşte extinderea cererii,

iar scăderea cererii ca urmare a creşterii preţului poartă numele de contracţia cererii.

Curba cererii

Trebuie menţionat faptul că, preţul nu este singura variabilă care influenţează

nivelul cererii, acestuia adăugându-i-se şi alţi factori pentru care se foloseşte

termenul de „condiţiile cererii”. Aceştia sunt:

- modificarea veniturilor băneşti ale consumatorilor;

- intensitatea şi urgenţa nevoilor;

- numărul de cumpărători;

- modificarea preturilor altor mărfuri;

- previziunile privind evoluţia preţului şi a venitului;

- preferinţele consumatorilor;

- voinţa, dorinţa de a cumpăra;

- consumul ostentativ: efectul de imitaţie şi demonstraţie, dorinţa de

promovare pe scara sociala a consumatorului.

4.2. Elasticitatea cererii

Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea preţului

sau a altei condiţii (factori) ai cererii. Instrumentul utilizat pentru a determina

intensitatea elasticităţii îl constituie coeficientul de elasticitate.

Coeficientul de elasticitate al cererii reprezintă gradul, fracţiunea sau

procentul de modificare a cererii în funcţie de modificarea unui factor al cererii.

A. Elasticitatea cererii în raport de preţ

Coeficientul de elasticitate a cererii pentru bunul x în funcţie de modificarea

preţului la acest bun se poate determina astfel:

a) Ecpx =

b) Ecpx

c) Ecpx =

unde:

Ecpx - coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ pentru bunul x

C – variaţia (modificarea) cererii;

C0,C1 – cererea iniţială şi cererea după modificarea preţului unitar

P – variaţia (modificarea) preţului unitar;

P0, P1 - preţ unitar iniţial, respectiv modificat

În funcţie de valoarea coeficientului de elasticitate a cererii, distingem

situaţiile:

a) Ecpx < 1 cerere inelastică, când cererea reacţionează slab la modificarea

preţului; corespunde situaţiei în care creşterea cu un procent a preţului

determină scăderea cu mai puţin de un procent a cererii;

b) Ecpx = 1 cerere unitară, este o cerere cu elasticitate constantă; corespunde

situaţiei în care creşterea cu un procent a preţului determină scăderea tot

cu un procent a cererii şi invers;

c) Ecpx > 1 cerere elastică, când cererea variază mai mult decât proporţional

la variaţia preţului; corespunde situaţiei în care creşterea cu un procent a

preţului determină scăderea cu mai mult de un procent a cererii;

d) Ecpx = 0 cerere perfect inelastică, când cantitatea cerută dintr-un produs

rămâne nemodificată (constantă), indiferent cum s-ar modifica preţul

unitar;

e) Ecpx → ∞ cerere perfect elastică, când cererea se modifică chiar dacă

nivelul preţului rămâne neschimbat (constant).

B. Elasticitatea cererii în raport de venit

a) Ecvx =

b) Ecvx

c) Ecvx =

unde:

Ecvx - coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de venit pentru bunul x

C – variaţia (modificarea) cererii;

C0,C1 – cererea iniţială şi cererea după modificarea preţului unitar

V – variaţia (modificarea) venitului;

V0, V1 - venit iniţial, respectiv modificat

În funcţie de valoarea coeficientului de elasticitate a cererii faţă de venit,

bunurile se clasifică astfel:

a) bunuri normale, când Ecvx< 1. Sunt bunuri al căror consum creşte odată cu

venitul, creşterea consumului fiind proporţional mai slabă decât cea a venitului;

b) bunuri inferioare, când Ecvx< 0. Sunt bunuri al căror consum scade în

valoare absolută la o creştere a venitului;

c) bunuri al căror consum creşte în aceeaşi proporţie cu venitul, sau

scade în aceeaşi proporţie cu scăderea venitului, când Ecvx= 1; ponderea cheltuielilor

cu aceste bunuri rămâne neschimbată în totalul veniturilor disponibile ale

cumpărătorului;

d) bunuri superioare, când Ecvx > 1. Sunt bunuri al căror consum creşte

relativ mai repede în raport cu creşterea venitului sau, ceea ce este acelaşi lucru, la

o reducere a venitului scăderea cererii este inferioară scăderii venitului. În ambele

ipostaze, sporeşte ponderea venitului cheltuit pentru procurarea acestor bunuri în

totalul cheltuielilor cumpărătorului.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Definiţi cererea şi menţionaţi factorii care influenţează mărimea cererii. Ce

evidenţiază legea cererii?

2. Care din enunţurile de mai jos exprimă elasticitatea cererii:

a) sensibilitatea cererii la modificarea preţului sau a altor factori (condiţii) ai

cererii;

b) realocarea resurselor economice;

c) eliminarea agenţilor economici neproductivi;

d) adaptarea deciziei producătorului la cerinţele consumatorilor.

3. Elasticitatea cererii în raport cu preţul reprezintă:

a) raportul dintre cantitatea cerută şi modificarea preţului;

b) raportul dintre modificarea cantităţii cerute şi preţ;

c) raportul dintre modificarea relativă a cantităţii cerute şi modificarea relativă a

preţului;

d) raportul dintre modificarea venitului şi modificarea preţului.

4. Atunci când coeficientul de elasticitate a cererii în raport de preţ tinde către

infinit:

a) cererea este perfect inelastică;

b) cererea este elastică;

c) cererea este perfect inelastică;

d) cererea este perfect elastică.

5. Când coeficientul de elasticitate a cererii în raport de preţul unitar este mai

mare decât 1:

a) cererea este elastică;

b) cererea este unitară;

c) cererea este inelastică;

d) cererea este perfect inelastică.

6. Coeficientul elasticităţii cererii în raport de venit reflectă gradul sensibilităţii

cererii produsului respectiv în funcţie de modificarea:

a) salariului nominal;

b) salariului real;

c) venitului naţional;

d) venitului consumatorului.

7. Când preţul unitar al unui bun este de 100 u.m., cererea săptămânală pe

piaţa oraşului „X” este de 10.000 buc. Scăderea preţului la 90 u.m./buc. atrage după

sine creşterea cererii la 10.300 buc. săptămânal. Să se determine tipul cererii pentru

acest bun în raport de preţ.

8. Pentru bunul „x”, curba cererii de piaţă are o elasticitate constantă Ecpx = 1.

Ştiind că la preţul de 100 u.m. cantitatea cerută este de 15 unităţi, să se determine

cu cât va creşte cantitatea cerută la o reducere a preţului cu 75%.

9. Se consideră că preţul mărfii „x” este de 4.000 u.m. La acest nivel al

preţului cererea săptămânală este de 200 de unităţi. Care va fi cererea pentru marfa

respectivă dacă preţul creşte la 5.000 u.m. unitatea, iar coeficientul de elasticitate

funcţie de preţ este egal cu 2?

10. Cererea pentru produsul „A” se poate prezenta sub forma a trei funcţii:

C1=50–0,5P; C2=60–0,5P; C3=40–0,5P. Să se determine cantitatea cerută corespunzătoare

următoarelor niveluri de preţuri şi să se reprezinte grafic cele trei forme de cerere.

Preţ unitar

(mii u.m.)

Cantitatea cerută (bucăţi)C1= 50–0,5P C2= 60–0,5P C3 = 40–0,5P

1020304050

CAPITOLUL V

OFERTA

5.1. Conceptul de ofertă

Oferta reprezintă cantitatea maxima dintr-un anumit bun pe care un

vânzător intenţionează să o vândă într-o perioadă determinata de timp, la preţul

existent.

Din punctul de vedere al factorilor pe seama cărora se formează oferta, dar şi

în legătura cu timpul, se disting:

oferta instantanee, sau pe termen scurt este cea care se formează pe baza

stocurilor existente la producători sau la comercianţi şi cea care reacţionează

aproape instantaneu la creşterea preturilor sau modificarea altor factori.

oferta pe termen scurt, este cea care se asigură pe seama capacităţilor de

producţie existente. Ea se poate mări în limite restrânse, graţie unei mai bune

utilizări extensive şi intensive a factorilor de producţie existenţi.

oferta pe termen lung este cea care se asigură pe seama capacităţilor de

producţie existente, a noilor investiţii din respectiva industrie şi a pătrunderii de

noi întreprinzători (şi capitaluri) care sunt atrase de obţinerea unui profit mai mare

decât în alte domenii.

Dacă pe piaţa unui bun se însumează cantităţile oferite, la acelaşi preţ, de

către toţi vânzătorii, rezulta oferta de piaţă.

Ea exprimă relaţii în legătură cu:

a) cantitatea maximă dintr-un anumit bun, pe care vânzătorii doresc să o

vândă la un anumit preţ unitar;

b) preţul unitar minim scontat de vânzători pentru vânzarea unei cantităţi

dintr-un anumit bun.

În funcţie de natura bunurilor se pot distinge următoarele forme de ofertă:

a) oferta de bunuri independente (de exemplu: oferta de calculatoare,

autoturisme, confecţii etc.);

b) oferta complementară, când din producţia unor bunuri principale (de

exemplu: producţia de carne, de miere etc.) rezultă unele bunuri

secundare;

c) oferta mixtă, când mai multe bunuri oferite satisfac aceeaşi cerere (de

exemplu: cafea, ceai, lapte).

5.2. Legea ofertei. Condiţiile ofertei.

Modificarea preţului de pe piaţa unui bun determină extinderea şi contracţia

ofertei, în aşa fel încât fiecărui nivel de preţ îi va corespunde o anumită cantitate

oferită. Dacă preţul creşte, oferta se va extinde adică va creşte cantitatea oferită, iar

dacă preţul se va reduce, oferta se contractă, adică se reduce cantitatea oferită.

Raporturile de cauzalitate dintre schimbarea preţului şi cantitatea oferită,

constituie conţinutul legii generale a ofertei.

Corespunzător acestei legi:

a) creşterea preţului determină creşterea cantităţii oferite;

b) reducerea preţului determină reducerea cantităţii oferite.

Curba ofertei

Modificarea cantităţii oferite la acelaşi nivel al preţului este determinată de o

serie de factori care poartă denumirea de condiţiile ofertei şi care sunt:

1. costul producţiei; între cantitatea oferită şi costul de producţie există o

relaţie negativă;

2. preţul altor bunuri; dacă preţul unui bun se reduce, producătorul va fi

interesat să producă mai mult din acel bun al cărui preţ nu s-a modificat;

astfel modificarea preţului primului bun va conduce la o creştere sau o

reducere a cantităţii oferite pe piaţa celuilalt bun

3. numărul firmelor care produc acelaşi bun; cu cât numărul firmelor care

produc acelaşi bun este mai mare cu atât cantitatea oferită devine mai

mare (şi invers);

4. taxele şi subsidiile; majorarea taxelor şi impozitelor determină o scădere

a ofertei, iar beneficierea de subsidii din partea statului conduce la o

creştere a cantităţii oferite;

5. previziunile privind evoluţia preţului; în condiţiile caeteris paribus, dacă

există previziuni privind creşterea preţului, oferta de pe piaţă va creşte;

6. evenimentele social-politice şi naturale; dacă se menţine un climat

economico-social propice dezvoltării, iar condiţiile naturale sunt favorabile,

cantitatea oferită pe piaţă va creste (şi invers).

5.3. Elasticitatea ofertei

Elasticitatea ofertei exprimă dimensiunile sau gradul modificării ofertei în

funcţie de schimbarea preţului sau a oricăreia dintre condiţiile ofertei.

Elasticitatea poate fi evidenţiată prin coeficientul de elasticitate a ofertei.

Pentru determinarea mărimii coeficientului de elasticitate a ofertei unui anumit

bun, în funcţie de preţul acestuia (Eop), se utilizează următoarele metode:

a) = : =

b) = =

b) = : =

unde:

O0, O1 – cantităţi oferite înainte şi după modificarea preţului

P0, P1 – preţ unitar iniţial, respectiv modificat

∆O – variaţia (modificarea) cantităţii oferite

∆P – variaţia (modificarea) preţului unitar

În funcţie de nivelul coeficientului elasticităţii ofertei la preţ, formele ofertei se

prezintă astfel:

a) Eop>1, ofertă elastică, atunci când unui anumit procent de modificare a

preţului unitar îi corespunde o modificare mai mare a ofertei;

b) Eop=1, ofertă cu elasticitate unitară, atunci când o modificare cu un

procent a preţului determină o modificare tot cu un procent a ofertei;

c) Eop<1, ofertă inelastică, atunci când procentul modificării ofertei este mai

mic decât procentul modificării preţului;

d) Eop→ , ofertă perfect elastică, reprezintă un caz extrem şi care

presupune ca la un preţ dat oferta să crească la infinit;

e) Eop=0, ofertă perfect inelastică, reprezintă un alt caz extrem când la orice

modificare a preţului, oferta nu se modifică.

Elasticitatea ofertei este determinata de o serie de factori:

Costul producţiei

În situaţia în care pe piaţa unui bun se înregistrează o creştere a cererii, iar

celelalte condiţii rămân neschimbate, creşterea ofertei depinde de nivelul costului de

producţie. Creşterea costului va determina o scădere a elasticităţii ofertei şi invers.

Posibilităţile de stocare a bunurilor

Daca bunul x poate fi depozitat şi păstrat o anumită perioadă de timp,

elasticitatea ofertei în funcţie de preţul acestui bun creşte şi invers, în cazul în care

posibilităţile de stocare sunt reduse.

Costul stocării

Costul stocării se află în relaţie inversă cu elasticitatea ofertei la preţul de piaţă

a bunului respectiv

Perioada de timp de la modificarea preţului

Dacă preţul de pe piaţa bunului x se majorează, iar celelalte condiţii ale ofertei

rămân constante, forma elasticităţii ofertei depinde de durata perioadei de timp care

a trecut de la modificarea preţului. În acest context, există 3 perioade de timp:

a) perioada pieţei;

b) o perioadă scurtă de timp;

c) o perioadă lungă de timp.

a) Perioada pieţei se caracterizează printr-o durată foarte scurtă de timp de

la modificarea preţului bunului x ca urmare a creşterii cererii; este o

perioadă în care ofertanţii se găsesc în imposibilitatea sporirii producţiei,

oferta fiind perfect inelastică;

b) Perioada scurtă de timp imprimă ofertei un caracter inelastic; în această

perioadă în condiţiile creşterii preţului bunului x ca urmare a creşterii

cererii, există posibilitatea sporirii, în anumite limite a cantităţii oferite prin

utilizarea unui volum mai mare de resurse disponibile (forţa de muncă

materii prime, materiale)

c) Perioada îndelungată de timp asigură posibilitatea unei oferte elastice a

bunului x; în cadrul acestei perioade de timp producătorii pot spori

cantitatea factorilor de producţie implicaţi în producerea bunului x printr-un

proces investiţional susţinut în scopul lărgirii capacităţilor de producţie

existente sau prin intrarea de noi firme în industria bunului respectiv, ca

urmarea a creşterii cererii şi în final a preţului.

TEST DE AUTOEVALUARE

1.Ce reprezintă oferta şi cum poate fi ea clasificată în funcţie de factorii pe

seama cărora se formează şi în funcţie de natura bunurilor?

2. Ce reprezintă legea ofertei şi care sunt condiţiile ofertei?

3. Care sunt factorii care determină elasticitatea ofertei?

4. Care dintre următoarele enunţuri definesc oferta?

a) cantitatea dintr-un bun adusă pe piaţă şi oferită spre vânzare de agenţii

economici producători-vânzători într-o perioadă determinată de timp, la un

anumit nivel al preţului;

b) cantitatea totală dintr-un anumit bun, vândută pe piaţă la un anumit nivel al

preţului, într-o perioadă de timp bine determinată;

c) însumarea ofertei tuturor vânzătorilor de pe piaţa unui bun;

d) totalitatea bunurilor şi serviciilor existente la un moment dat pe piaţă.

Legea ofertei evidenţiază:

a) relaţia negativă care există între preţul unitar al unui bun şi cantitatea oferită

din bunul respectiv;

b) relaţia pozitivă care există între preţul unitar al unui bun şi cantitatea oferită

din bunul respectiv;

c) volumul cel mai mare de vânzări-cumpărări dintr-un anumit bun;

d) cadrul legal în limitele căruia acţionează vânzătorii.

6. Care din enumerările de mai jos pot constitui cauze ce determină

elasticitatea ofertei:

a) creşterea nevoilor unei părţi a populaţiei ţării;

b) creşterea dimensiunilor pieţei pentru că oferta apare şi se manifestă pe piaţă;

c) creşterea dimensiunilor producţiei deoarece ofertanţii sunt producătorii;

d) creşterea sau scăderea preţurilor bunurilor economice şi serviciilor.

7. Când o modificare cu un procent a preţului determină o modificare cu mai

puţin de un procent a ofertei:

a) oferta este inelastică;

b) oferta este elastică;

c) oferta este perfect inelastică;

d) oferta este unitară.

8. Când coeficientul de elasticitate a ofertei în funcţie de preţ este egal cu 1:

a) oferta este inelastică;

b) oferta este elastică;

c) oferta este perfect elastică;

d) oferta are elasticitate unitară.

9. Dacă se anticipează că preţul de piaţă al bunului produs se va reduce,

oferta prezentă (în condiţii neschimbate):

a) va creşte;

b) se va reduce;

c) nu se va modifica;

d) mai întâi va creşte şi apoi se va reduce.

10. Cantitatea oferită dintr-un anumit bun creşte dacă:

a) se reduce cererea;

b) scade preţul factorilor de producţie;

c) se utilizează noi tehnologii de fabricaţie;

d) creşte preţul.

11. Un exemplu de ofertă complementară este:

a) autoturism – benzină;

b) cafea – ţigări;

c) lemn – mobilă;

d) miere – propolis.

12. Pentru un bun economic o creştere a preţului de la 1000 u.m., în

momentul T0, la 2000 u.m. în momentul T1, antrenează o creştere a ofertei de la 1000

buc. la 3000 buc. Să se calculeze coeficientul de elasticitate a ofertei în raport de

preţ.

13. Precizaţi natura ofertei unui bun „x”, cunoscând următoarele date: în T0, în

condiţiile unui preţ unitar de 200 u.m./buc., cantitatea vândută a fost de 2.400 buc.; în

T1, preţul a scăzut la 160 u.m./buc., ceea ce a redus cantitatea vândută la 1.800 buc.

14. În situaţia în care o firmă vinde într-o săptămână 100 de unităţi din marfa

„x” cu preţul de 1.000 u.m./unitate şi 120 de unităţi cu preţul de 1.200 u.m./unitate,

oferta în funcţie de preţ este:

a) elastică;

b) inelastică;

c) cu elasticitate unitară;

d) perfect elastică;

e) perfect inelastică.

15.Oferta produsului „A” poate fi evidenţiată prin următoarele funcţii:

O1=10+0,5P; O2=15+0,5P; O3=5+0,5P. Să se determine cantitatea oferită, corespunzătoare

următoarelor niveluri de preţuri şi să se reprezinte grafic cele trei forme de ofertă:

Preţ unitar (mii u.m.)

Cantitatea oferită (bucăţi)O1=10+0,5P O2=15+0,5P O3=5+0,5P

102030405060

CAPITOLUL VI

TEORIA COSTULUI DE PRODUCŢIE

6.1. Conceptul şi conţinutul costului

Costul de producţie, numit şi cost sau preţ de cost, reprezintă o problematică

importantă la nivel microeconomic şi care, în condiţiile economiei de piaţă, stă la

baza deciziei întreprinzătorului pentru producţia şi oferta anumitor bunuri materiale

sau servicii.

În condiţiile economiei de piaţă, obiectivul fiecărui agent economic

întreprinzător de a obţine un profit cât mai mare îl determină ca înainte de a demara

activitatea să evalueze consumul necesar de factori de producţie şi să calculeze cât

îl costă obţinerea unui bun sau serviciu.

Astfel, în procesul utilizării lor productive, factorii de producţie (munca, natura

şi capitalul) prezintă aspecte particulare ale consumării lor.

Consumul factorului muncă – poate fi exprimat fizic – prin timpul de lucru pe

produs sau pe total produse – sau valoric prin salariile plătite pentru acest consum.

Acest factor se regăseşte în noul produs doar în expresie bănească prin salariile

plătite de întreprinzător angajaţilor săi.

Consumul factorului natură se reflectă în utilizarea acestuia în procesul

producerii de bunuri şi servicii şi se regăseşte în formă materială, în situaţia unor

resurse naturale de tipul minereurilor, gazelor naturale, cărbunelui etc. şi valoric, prin

preţul acestora (preţul pământului, de exemplu).

Consumul factorului capital se diferenţiază după modul specific în care este

utilizat. Astfel, capitalul fix (maşini, instalaţii, utilaje, clădiri etc.) se consumă în timp,

în mod treptat, în decursul mai multor cicluri de producţie şi se regăseşte în bunurile

care se obţin sau serviciile prestate doar în expresie bănească (valorică) sub forma

amortizării. Capitalul circulant ( materii prime, materiale, combustibili, energie etc.) se

consumă integral în cadrul unui singur proces de producţie şi se regăseşte în

bunurile ce se obţin, în expresie bănească, iar pentru materii prime şi materiale şi

sub aspect material natural.

Având în vedere elementele menţionate mai sus se poate contura o primă

definiţie a costului de producţie ca fiind expresia bănească a consumului de

factori de producţie utilizaţi pentru producerea şi vânzarea unui bun sau

prestarea unui serviciu.

De asemenea, costul de producţie mai poate fi definit ca fiind acea parte a

preţului de vânzare a unui bun economic care compensează cheltuielile

suportate de întreprinderi pentru producerea şi vânzarea acelui bun.

6.2. Tipologia costurilor de producţie

În literatura şi practica economică din ţările cu economie modernă de piaţă

sunt utilizate mai multe categorii de costuri în funcţie de elementele de cheltuieli pe

care le cuprind. Astfel, a fost elaborată o tipologie a costurilor care cuprinde mai

multe tipuri de cost: costul global, costul mediu (unitar) şi costul marginal.

1. Costul global este definit ca totalitatea cheltuielilor ocazionate de un volum

dat al producţiei. El cuprinde următoarele trei categorii de costuri:

- costul fix (CF) cuprinde acele cheltuieli care, pe termen scurt, sunt

independente în raport cu evoluţia volumului producţiei. Se includ aici chiriile,

amortizarea capitalului fix, cheltuielile de întreţinere, dobânzile etc.

- costul variabil (CV) reprezintă totalitatea cheltuielilor care variază în funcţie

de volumul producţiei obţinute. Unele dintre aceste cheltuieli variază proporţional cu

producţia (materii prime, salarii directe etc.), iar altele nu se modifică strict

proporţional cu producţia.

- costul total (CT) cuprinde suma costurilor fixe şi variabile ocazionate de

obţinerea unui anumit volum al producţiei. Costul total, practic, este egal cu costul

global al producţiei.

CT = CF+CV

2. Costul mediu (unitar) reprezintă costul pe unitatea de produs. Se disting

trei categorii de costuri medii:

- costul fix mediu (CFM) reprezintă costul fix aferent fiecărei unităţi de

producţie

CFM =

- costul variabil mediu (CVM) reprezintă costul variabil aferent unei unităţi

de produs

CVM =

- costul total mediu (CTM) reprezintă consumul total de factori de producţie

pe unitate de produs

CTM = sau CTM = CFM+CVM = +

3. Costul marginal (Cmg) reprezintă sporul de cost total (∆CT) necesar

pentru obţinerea unei unităţi suplimentare (∆Q) de produs; el măsoară variaţia

costului total pentru o variaţie infinit mai mică a cantităţii de produse. Se determină

după relaţia:

Cmg =

Costul marginal are o mare importanţă în luarea deciziilor privind mărirea

ofertei de bunuri: maximizarea profitului presupune ca realizarea fiecărei unităţi

suplimentare de producţie să necesite un spor de cost cât mai mic.

6.3.Modalităţi de reducere a costurilor de producţie

Minimizarea costului de producţie constituie o latură deosebit de importantă a

activităţii de conducere economică eficientă, cu rol determinant în maximizarea

profitului.

Reducerea costului de producţie constituie un proces complex, care implică

raţionalitate în orientarea şi mobilizarea eforturilor, spirit de competiţie, cunoaştere

bazată pe calcul economic, măsurare şi drămuire în alocarea resurselor.

Reducerea costului de producţie necesită anumite acţiuni concrete:

a) utilizarea cu eficienţă sporită a factorului material al producţiei, ceea ce

înseamnă obţinerea unei cantităţi mai mari de bunuri cu acelaşi consum de

mijloace de producţie şi, deci, reducerea cheltuielilor materiale pe unitate de

produs. Urmarea directă a diminuării cheltuielilor materiale, pe produs este

creşterea valorii nou create (valoarea adăugată netă);

b) creşterea productivităţii muncii sau a eficienţei folosirii forţei de muncă.

Presupunând sporirea cantităţii de bunuri obţinute cu aceeaşi cheltuială de

muncă vie, creşterea productivităţii duce la micşorarea consumului de forţă de

muncă şi, deci, a cheltuielilor cu salariile pe unitatea de produs. Creşterea

randamentului factorului muncă, în procesul utilizării lui, înseamnă totodată,

scăderea costului acestui factor pe unitatea de efect util, care se reflectă în

reducerea costului mediu;

c) reducerea cheltuielilor de regie, a cheltuielilor administrativ-gospodăreşti

constituie o altă cale a raţionalizării costurilor de producţie. Creşterea în ritmuri

inferioare a cheltuielilor administrativ-gospodăreşti în raport cu creşterea

volumului producţiei determină micşorarea cheltuielilor pe unitatea de produs.

De asemenea, în activitatea de reducere a costurilor de producţie, producătorii

trebuie să ia în calcul următoarele elemente:

- alegerea unui proces de producţie care să fie eficient atât din punct de

vedere tehnic, cât şi economic sau ecologic;

- achiziţionarea factorilor de producţie la preţurile cele mai convenabile, fără

afectarea calităţii acestora;

- reducerea consumului de factori de producţie pe unitatea de produs prin

creşterea randamentului de utilizare al acestora;

- identificarea produselor care generează consumuri energetice mari şi a

produselor care aduc pierderi;

- imprimarea unui caracter preventiv activităţii de minimizare a costurilor,

prin folosirea metodelor moderne de calcul şi evidenţă.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Arătaţi în ce se concretizează tipologia costurilor de producţie?

2. Care sunt principalele căi de reducere a costurilor?

3. Care din enunţurile următoare definesc costul de producţie?

a) cantitatea totală de factori de producţie de care dispune firma;

b) capitalul fix şi circulant al întreprinderii;

c) totalitatea cheltuielilor ocazionate de consumul de factori de producţie pentru

producerea şi desfacerea unor bunuri materiale şi servicii;

d) consumul fizic de factori de producţie.

4. Consumul capitalului circulant este urmărit în analiza costului de producţie:

a) numai în expresie fizică;

b) numai în expresie monetară;

c) atât în expresie fizică cât şi monetară;

d) nu poate fi cuantificat.

5. Cheltuielile care intră în componenţa costului explicit reprezintă:

a) plăţi către posesorii de factori de producţie;

b) venituri obţinute din vânzarea producţiei;

c) cheltuieli de desfacere a producţiei;

d) salariile angajaţilor.

6. Criteriile care stau la baza împărţirii costurilor de producţie în fixe şi

variabile se referă la:

a) natura activităţii economice;

b) relaţia dintre consumul factorului (factorilor) de producţie şi volumul producţiei;

c) dimensiunile activităţii economice;

d) gradul de eficienţă şi rentabilitate a activităţii respective.

7. Din enumerarea de mai jos marcaţi care sunt elementele ce nu intră în

categoria costurilor fixe:

a) salariile lucrătorilor din producţie;

b) amortizarea capitalului fix;

c) chiria, iluminatul şi încălzitul general;

d) salariile personalului din activităţile administrative

7. La formarea costurilor variabile nu participă:

a) cheltuielile cu materia primă;

b) cheltuielile cu combustibil, apă, energie pentru fabricaţie;

c) cheltuielile cu chiria unităţii economice;

d) cheltuielile cu salariile personalului direct productiv.

9. Costurile fixe sunt acelea care:

a) nu se modifică deloc în timp;

b) sunt independente de evoluţia preţurilor cu care sunt cumpăraţi factorii de

producţie;

c) pe termen scurt sunt independente de volumul producţiei;

d) sunt subvenţionate de la buget şi de aceea ele nu se modifică (sunt fixe).

10. Costurile variabile sunt acelea care:

a) se modifică atunci când se modifică preţurile de achiziţie ale factorilor de

producţie;

b) se modifică în acelaşi sens cu volumul de activitate;

c) diferă de la o societate la alta;

d) se modifică în timp, de la o lună la alta.

11. Costul total mediu reprezintă:

a) preţul mediu achitat pentru achiziţionarea de factori de producţie;

b) consumurile de factori de producţie pe unitatea de produs;

c) media aritmetică a costurilor fixe şi variabile;

d) cheltuielile pentru protecţia mediului.

12. Costul marginal reprezintă:

a) cheltuielile pe care le face întreprinzătorul pentru a obţine o unitate de produs;

b) sporul de cost total necesar pentru obţinerea unei unităţi de produs

suplimentare;

c) cheltuielile suplimentare ocazionate de creşterea cu o unitate a utilităţii

marginale;

d) cheltuielile variabile suplimentare ocazionate de creşterea cu o unitate a

volumului producţiei

13. Costul marginal depinde, în principal, de:

a) volumul costurilor fixe;

b) volumul producţiei;

c) evoluţia costurilor variabile;

d) utilitatea marginală a bunurilor produse.

14. Care din enumerările de mai jos nu reprezintă căi de reducere a costurilor:

a) alegerea unui proces de producţie eficient atât din punct de vedere tehnic, cât

şi economic şi ecologic;

b) micşorarea consumului de factori de producţie pe unitatea de rezultat prin

creşterea randamentului de utilizare a acestora;

c) sporirea cheltuielilor cu publicitatea deoarece numai în asemenea condiţii

întreprinderea îşi poate vinde produsele;

d) achiziţionarea factorilor de producţie la preţurile cele mai convenabile, fără a

afecta calitatea acestora.

15. Pe baza noţiunilor cunoscute, completaţi tabelul de mai jos cu datele necesare:

Volumul producţiei

(buc.)

Costuri fixe (u.m.)

Costuri variabile

(u.m.)

Costuri totale (u.m.)

Cost unitar (u.m./buc.)

Cost marginal*

(u.m.)5 20.000 90.000

10 20.000 150.000

15 20.000 220.000

20 20.000 300.000

25 20.000 370.000

30 20.000 470.000

* se va determina pe loturi de 5 bucăţi

16. Se cunosc următoarele date referitoare la producţia unei firme (Q) şi la costul total de

producţie (CT) al acesteia:

Q (buc.) 0 20 24 30

CT (u.m.) 4.000 10.000 11.000 12.000

Să se calculeze:

a) costul mediu – fix, variabil, total;

b) costul marginal, în fiecare din cazurile menţionate.

17. În perioada T0, costurile variabile totale erau de 16 milioane u.m., iar

volumul producţiei era de 8.000 bucăţi. În condiţiile creşterii producţiei cu 20%, costul

marginal este de 1,5 ori mai mare decât costul variabil mediu din T0. Să se

determine:

a) sporul absolut al costurilor totale;

b) indicele costurilor variabile totale.

18. Care este ponderea cheltuielilor salariale în totalul costului producţiei care

are următoarea structură:

- materii prime 800.000 u.m.;

- materii auxiliare 20.000 u.m.;

- energie 100.000 u.m.;

- salarii 150.000 u.m.;

- amortizare 45.000 u.m.;

- contribuţii asigurări sociale şi ajutor şomaj 30.000 u.m.

19. În legătură cu relaţia dintre producţia unui bun economic şi costurile sale

se cunosc următoarele date:

Producţia (buc.) Costuri totale (u.m.)0 50.0001 100.0002 140.0003 170.0004 190.0005 200.0006 220.0007 240.0008 280.000

20. La o societate comercială costurile fixe sunt de 300.000 u.m., iar cele

variabile pe unitatea de produs de 50 u.m. Din vânzarea bunurilor economice s-a

obţinut suma de 900.000 u.m. din care 100.000 u.m. profit.

a) Care a fost cantitatea de bunuri economice produsă şi vândută?

b) Să se determine nivelul rentabilităţii la această societate comercială.

21. Pentru a obţine zilnic 1.000 bucăţi din bunul „x”, un agent economic face

următoarele cheltuieli:

- materii prime 50.000 u.m.;

- materii auxiliare 11.000 u.m.;

- amortizare capital fix 4.000 u.m.;

- salarii 20.000 u.m. din care 10% salarii ale personalului

administrativ;

- alte cheltuieli materiale 5.000 u.m.

Dacă preţul de vânzare al mărfii este de 150 u.m. bucata, se cere: valoarea

producţiei zilnice; costul producţiei; costul mediu; profitul.

22. Un agent economic produce 1.000 tone din produsul „x”. Pentru fabricarea

acestei producţii el face următoarele cheltuieli: materii prime – 500 milioane lei,

combustibil şi energie pentru fabricaţie – 400 milioane lei, salarii directe – 600

milioane lei, chirii – 150 milioane lei, amortizarea capitalului fix – 250 milioane lei,

iluminatul general – 100 milioane lei, încălzirea unităţii – 200 milioane lei. Distribuţia

produsului antrenează costuri fixe de 100 milioane lei şi costuri variabile de 200

milioane lei. Să se calculeze:

a) costurile fixe ale întregii producţii şi pe unitatea de produs;

b) costurile variabile ale întregii producţii şi pe unitatea de produs;

c) costurile totale globale şi pe unitatea de produs.

23. Pentru a produce 1.000 tone din produsul „x” o societate comercială face

următoarele cheltuieli: materii prime şi materiale – 2.000.000 u.m.; combustibil şi

energie – 3.000.000 u.m.; amortizarea capitalului fix – 1.000.000 u.m.; salarii –

6.000.000 u.m. Ponderea costurilor materiale în totalul costului producţiei este de:

a) 75%;

b) 60%;

c) 30%;

d) 40%;

e) 50%.

24. Un întreprinzător cunoaşte că preţul unitar la bunurile pe care le vinde este

de 200 u.m./buc. Costurile fixe totale la firma respectivă sunt de 120.000 u.m., iar

costurile variabile pe unitatea de produs sunt de 60 u.m./buc. Ce cantitate de bunuri

trebuie să producă şi să vândă acest întreprinzător pentru a obţine un profit total de

160.000 u.m.?

25. O firmă produce lunar 4.000 bucăţi dintr-un anumit produs, pentru care

face următoarele cheltuieli: materii prime – 150.000 u.m., materiale auxiliare 20.000

u.m., amortizarea capitalului fix 40.000 u.m., combustibil şi energie 70.000 u.m.,

salarii directe – 300.000 u.m., salarii indirecte – 64.000 u.m., cheltuieli de întreţinere

– 36.000 u.m. Firma îşi vinde produsele la preţul de 200 u.m. bucata. Să se

calculeze:

a) valoarea producţiei;

b) costul total al producţiei şi pe unitatea de produs;

c) costurile fixe totale şi pe produs;

d) costurile variabile, totale şi pe produs.

26. O firmă realizează în momentul T0 40 de produse, cu un cost total de

160.000 u.m. În momentul T1, producţia sporeşte cu 8 bucăţi, iar costul total cu

20.000 u.m. Să se calculeze:

a) costul total mediu în momentele T0 şi T1;

b) sporul relativ al producţiei T1 faţă de T0;

c) evoluţia costului mediu în intervalul respectiv.

CAPITOLUL VII

VENITURILE FUNDAMENTALE

7.1. Salariul

Salariul reprezintă remunerarea celui mai activ factor de producţie – forţa de

munca.

Termenul este de origine latină. „Salarium” era suma ce se plătea fiecărui

soldat roman pentru cumpărarea sării. Soldatul era un om dependent şi i se acorda

salarium în virtutea acestei dependenţe. Un om liber nu primea salarium. Termenul

s-a păstrat în timp şi a căpătat sensul de venit al unui om care munceşte la altcineva

de care este dependent fie juridic, fie economic.

În sens general, salariul este considerat preţul muncii închiriate, venitul

încasat de o persoană în schimbul muncii depuse.

Pe piaţa muncii, salariul apare în dublă ipostază, ca venit – pentru cel care

prestează munca şi, ca şi cost – pentru angajator (cel care plăteşte salariul).

De asemenea, salariul poate fi privit sub două aspecte: salariu nominal şi

salariu real.

Salariul nominal reprezintă cantitatea de bani pe care angajatul o primeşte

pentru munca depusă în cadrul unităţii economice în care lucrează.

Salariul real reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii ce poate fi cumpărată la

un moment dat cu salariul nominal.

Salariul real (SR) se determină prin raportarea salariului nominal (SN) la nivelul

preţurilor bunurilor şi serviciilor achiziţionate (P).

SR=

Privită în dinamică, evoluţia nivelului salariului real este reflectată de indicele

salariului real (ISR):

ISR = ,

unde:

ISR =

ISN =

IP =

Forme de salarizare

Formele de salarizare sunt modalităţi prin care se determină mărimea şi

dinamica salariilor individuale indiferent sub ce formă ar fi plătite. Formele de

salarizare realizează legătura între mărimea rezultatului muncii, partea ce revine

salariaţilor, activitatea depusă de ei, şi alte elemente economice, sociale, psihologice

sau de altă natură.

Se cunosc 3 forme de salarizare:

- salarizarea în regie, după timpul lucrat;

- salarizarea în acord;

- salarizarea mixtă.

Fiecare formă de salarizare realizează într-un mod specific legătura între

participarea la muncă, rezultatul muncii, salariu, însemnătatea activităţii depuse şi

alte condiţii.

Salarizarea in regie – asigură remunerarea salariatului după timpul

lucrat, fără să se precizeze expres cantitatea de muncă pe care el trebuie să o

depună în unitatea de timp, dar cu stabilirea răspunderilor ce îi revin. Se

subînţelege că un minim de muncă trebuie depusă. Fiecărui salariat i se stabileşte ce

are de făcut, ca şi răspunderile ce-i revin ţinând seama de calificarea pe care o are şi

de locul pe care-l ocupă în diviziunea muncii.

Mărimea totală a salariului este determinată de timpul lucrat şi de salariul pe

unitatea de timp. Se practică în acele sectoare în care lipsa de omogenitate a

lucrărilor (operaţiilor) face dificilă aprecierea muncii necesare pentru fiecare lucrare.

Salarizarea în acord – constă în remunerarea salariatului după cantitatea

de bunuri produse sau a numărului de operaţii executate. Durata timpului de

muncă pentru efectuarea muncii respective nu este fixată în mod expres.

Această formă de salarizare relevă mai bine legătura dintre mărimea salariului

şi efortul depus de salariat, deoarece:

- sporeşte productivitatea salariatului;

- diminuează cheltuielile întreprinderii prin renunţarea la supraveghetori, absolut

necesari în cazul salarizării în regie.

Salarizarea mixtă – constă într-o remunerare stabilă (fixă) pe unitatea de

timp (de regulă, o zi de muncă), ce se acordă în funcţie de îndeplinirea unor

condiţii tehnice, tehnologice, de organizare etc. sau, într-o remunerare

variabilă în funcţie de rezultate.

Dinamica salariilor pe termen lung este influenţată de următorii factori:

- costul resurselor de muncă;

- productivitatea muncii;

- raportul dintre cererea şi oferta de muncă;

- gradul de organizare în sindicate;

- migraţia internaţională a forţei de muncă etc.

7. 2. Profitul

Termen de origine latină, profitul vine de la verbul „proficere” care înseamnă a

progresa, a da rezultate, apoi a dobândit semnificaţia de a da, sau aduce profit.

Profitul, este în cel mai restrâns sens, venitul pe care îl obţin agenţii

economici, ca rezultat al utilizării capitalului. În sensul cel mai larg, profitul este

câştigul pe care-l obţin agenţii economici, ca surplus peste costul de

producţie. De aici rezultă că, profitul este avantajul realizat în formă bănească

dintr-o acţiune, operaţie sau activitate economică. Prin urmare nici un agent

economic nu poate progresa dacă nu obţine profit.

Indicatorii profitului

Mărimea profitului poate fi măsurată absolut - ca masă a profitului şi relativ –

ca rată a profitului.

A. Masa profitului este suma totală obţinută sub formă de profit de un agent

economic. Ea se stabileşte ca diferenţă pozitivă între venitul obţinut din vânzarea

bunurilor realizate şi costul ocazionat de producerea lor.

Pr = VT – CT

sau

Pr = CA – CT = Q × Pv – (Cmat + Csal)

unde:

Pr – profit total

VT- venituri totale

CT – costuri totale

CA – cifră de afaceri

Q × Pv - valoarea producţiei (Q - cantitate vândută, Pv – preţ de vânzare)

Cmat – cheltuieli materiale

Csal – cheltuieli salariale

Atunci când diferenţa dintre venituri şi cheltuieli este pozitivă, se obţine profit.

Dacă, dimpotrivă, diferenţa dintre cele două mărimi este negativă, avem de-a face cu

pierderi. Trecerea de la pierderi la profit se face prin aşa-numitul „punct mort” sau

„prag de rentabilitate”. Prin prag de rentabilitate se înţelege acel volum al

producţiei în care veniturile sunt egale cu cheltuielile, profitul fiind egal cu

zero.

Masa profitului poate fi influenţată de o serie de factori, cum sunt:

- nivelul productivităţii sau randamentul factorilor care influenţează volum

rezultatelor;

- preţul de vânzare şi costul, întrucât masa profitului este rezultatul diferenţei

dintre ele;

- volumul, structura şi calitatea producţiei, care acţionează separat dar mai

ales în unitatea şi interdependenţa lor;

- viteza de rotaţie a capitalului, cu care volumul profitului este direct

proporţional;

- calitatea conducerii activităţii de producţie, aprovizionare şi desfacere.

B. Rata profitului se determină ca un raport procentual între masa profitului şi

un parametru (indicator) de referinţă. În teorie şi practică se calculează următoarele

tipuri de rate de profit (RPr):

- rata comercială a profitului se determină ca raport procentual între masa

profitului (Pr) şi încasările totale sau cifra de afaceri (CA):

RPr =

- rata economică a profitului se determină ca raport procentual între masa

profitului şi capitalul total, KT (propriu şi împrumutat) al întreprinderii:

RPr =

- rata financiară a profitului se determină ca raport procentual între masa

profitului şi capitalul propriu (KP):

RPr =

- rata rentabilităţii se determină ca raport între masa profitului şi costurile

totale de producţie (CT):

RPr =

7. 3. Dobânda

Dobânda este considerată a fi forma de venit ce revine proprietarului de

capital, sau conform lui Paul Samuelson „dobânda este preţul specific plătit pentru a

treia mare categorie de factori de producţie – capitalul”.

Indiferent de definiţia dată, se poate desprinde concluzia că dobânda este

preţul folosirii capitalului şi, totodată, a remunerării riscului implicat de

împrumutatul de capital.

Mărimea dobânzii se poate exprima în mărime absolută ca masă a dobânzii

şi în mărime relativă ca rată a dobânzii.

În mărime absolută, pot fi distinse două posibilităţi de calcul a dobânzii şi

anume dobânda simplă şi dobânda compusă.

Dobânda simplă constă în suma încasată pentru serviciul adus de un capital,

în condiţiile în care dobânda nu este capitalizată. Ea se calculează ca produs între

mărimea creditului (C), rata dobânzii (d’) şi numărul de ani (n).

Ds = C × d’ × n

Dobânda compusă spre deosebire de dobânda simplă presupune

capitalizarea, ajungându-se să se calculeze „dobândă la dobândă”, iar capitalul este

acordat pe o perioadă mai mare de un an.

Dc = Sn – C, unde

Sn = C (1 – d’)n

Sn – suma ce revine proprietarului după n ani de folosire a capitalului, ea fiind

formată din capitalul avansat (C) plus dobânda cuvenită (D).

Dobânda compusă este larg aplicată în activitatea băncilor, caselor de

economii şi altor instituiţii financiare.

Rata dobânzii (d’) se calculează ca raport procentual între masa dobânzii (D)

şi capitalul avansat (împrumutat):

d’ =

Rata dobânzii este o mărime variabilă ca urmare a acţiunii a numeroşi factori,

cum ar fi:

- raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut;

- riscul pe care şi-l asumă cel care acordă capital cu împrumut;

- inflaţia;

- conjunctura economică;

- durata creditului;

- politica guvernului etc.

7.4. Renta

Renta este considerată a fi venitul pe care îl aduce în mod regulat un bun

imobiliar (teren agricol, construcţie, clădire) sau mobiliar (hârtii de valoare) şi

care nu este legată de o activitate productivă a proprietarului acestuia.

În domeniul agriculturii ea se manifestă ca rentă funciară. Plătită de

arendaş proprietarului funciar pentru dreptul de a exploata, pe termen determinat, o

anumită suprafaţă de teren, renta funciară îşi are originea în raritatea pământurilor

fertile, în insuficienţa producţiei obţinută pe aceste terenuri de a satisface cererea de

produse agricole.

Renta funciară se determină ca diferenţă dintre preţul de vânzare al

produsului agricol şi preţul de producţie la care se adaugă profitul normal al

arendaşului:

R = V – (C + Pr)

unde:

R – renta

V – venitul total

C – costul de producţie

Pr – profitul.

La nivelul unei economii se pot întâlni mai multe forme de rentă. Dintre

acestea, cele mai importante sunt:

1. Renta absolută este încasată de toţi proprietarii funciari indiferent de

calitatea terenului (fertilitate, poziţia faţă de centrele de aprovizionare şi consum etc.)

pe care îl deţin, ca răsplată pentru transferarea temporară, către arendaş, a dreptului

de folosinţă a pământului. Plata rentei se face sub forma arendei.

2. Renta diferenţială este generată tocmai de diferenţele de fertilitate care

apar între parcelele de pământ, precum şi poziţionarea diferită a acestora faţă de

piaţă (de desfacere sau aprovizionare). Atunci când este rezultatul diferenţelor de

fertilitate naturală şi a poziţiei diferite a terenurilor faţă de piaţă, poartă denumirea de

rentă diferenţială I, iar în cazul în care aceste diferenţe se datorează investiţiilor

suplimentare în mijloace de mecanizare, chimizare etc. pe una şi aceeaşi suprafaţă

de teren, poartă denumirea de rentă diferenţială II.

3. Renta de monopol reflectă valorificarea poziţiei monopoliste pe care o au

unii agricultori. Proprietarii funciari care deţin suprafeţe de teren cu însuşiri speciale

pe care pot să producă în cantităţi reduse produse cu calităţi de excepţie, foarte

căutate de consumatori, pot să vândă produsele respective la preţuri ridicate de

monopol. De exemplu vinul de calitate excepţională care se obţine în potgorii

renumite, în cantităţi reduse, se poate vinde la preţ de monopol care este determinat

de capacitatea de plată şi preferinţele consumatorilor. În acest preţ este cuprins

profitul normal al fermierului arendaş, renta absolută şi un supraprofit ce revine

proprietarului funciar ca rentă de monopol.

4. Renta minieră şi în construcţii are o bază naturală generată de raritatea

unor mine, dar posibilitatea realizării ei efective rezidă din insuficienţa ofertei pentru

astfel de bunuri.

Proprietarii care deţin mine sau sonde cu conţinut bogat care pot fi exploatate

cu cheltuieli mai reduse, realizează un supraprofit ce le revine sub forma rentei

miniere.

Terenurile bine echipate cu elemente de infrastructură, surse de apă, energie,

mijloace de transport sau sunt situate în centrul oraşelor etc., sunt arendate sau

vândute la preţuri mult mai ridicate care cuprind în ele, pe lângă costuri şi profitul

normal, renta de construcţii.

5. Renta consumatorului numită şi surplus al consumatorului, reprezintă

diferenţa de care beneficiază acesta plătind bunurile cumpărate de el la un preţ mai

mic decât ar fi fost dispus să plătească.

6. Renta vânzătorului se realizează de către acesta atunci când reuşeşte să

vândă la un preţ mai ridicat decât estimase anterior.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Menţionaţi care sunt formele de salarizare şi ce presupun acestea.

2. Enumeraţi formele profitului şi explicaţi-le.

3. Specificaţi şi arătaţi modul de calcul a indicatorilor profitului.

4. Definiţi dobânda şi arătaţi ce forme poate îmbrăca.

5. Definiţi renta şi menţionaţi principalele forme de rentă.

6. Una dintre explicaţiile de mai jos cu privire la semnificaţiile salariului nu este

corectă:

a) salariul reprezintă venitul încasat de o persoană în schimbul muncii depuse;

b) salariul reprezintă câştigul realizat de un întreprinzător în urma vânzării

mărfurilor pe piaţă;

c) salariul este o componentă a preţului bunului economic;

d) salariul reprezintă un cost pentru întreprinzător.

7. Salariul poate fi privit sub două aspecte:

a) salariul mediu şi marginal;

b) salariul fix şi circulant;

c) salariul global şi parţial;

d) salariul nominal şi real.

8. Salariul nominal reprezintă:

a) suma de bani pe care angajatul o primeşte pentru munca depusă, de la

unitatea economică unde lucrează;

b) valoarea bunurilor şi serviciilor ce pot fi cumpărate într-o perioadă

determinată de timp;

c) suma de bani cuvenită doar personalului administrativ;

d) cantitatea de bunuri şi servicii ce poate fi achiziţionată cu salariul real.

9. Salariul real se determină:

a) ca diferenţă între salariul nominal şi cheltuielile curente;

b) ca raport între salariul nominal şi nivelul preţurilor bunurilor şi serviciilor

achiziţionate;

c) ca diferenţă între venituri şi cheltuieli;

d) ca produs între salariul nominal şi nivelul preţurilor bunurilor şi serviciilor

achiziţionate;

10. Tendinţa de creştere a salariilor, pe termen lung, poate fi determinată de:

a) renunţarea de către salariat la munca suplimentară;

b) creşterea productivităţii muncii;

c) migraţia internaţională a forţei de muncă;

d) reducerea cererii şi creşterea ofertei de muncă.

11. Salarizarea în regie presupune:

a) remunerarea salariatului după cantitatea de bunuri produse în unitatea de

timp şi a tarifului pe produs;

b) remunerarea salariatului după timpul lucrat, cu stabilirea răspunderilor ce îi

revin;

c) remunerarea salariatului în funcţie de aptitudinile de care dă dovadă la locul

de muncă;

d) remunerarea fixă pe unitatea de timp, ce se acordă în funcţie de îndeplinirea

unor condiţii, fiecare condiţie având un tarif.

12. Salarizarea în acord presupune:

a) remunerarea salariatului după cantitatea de bunuri produse în unitatea de

timp;

b) remunerarea salariatului după timpul lucrat, cu stabilirea răspunderilor ce îi

revin;

c) remunerarea salariatului în funcţie de aptitudinile de care dă dovadă la locul

de muncă;

d) remunerarea fixă pe unitatea de timp, ce se acordă în funcţie de îndeplinirea

unor condiţii, fiecare condiţie având un tarif.

13. Profitul se determină:

a) ca raport între cheltuieli şi venituri;

b) ca diferenţă între încasările obţinute din vânzarea producţiei şi cheltuielile

ocazionate de producerea acesteia;

c) ca diferenţă între cheltuielile ocazionate de producerea bunurilor şi încasările

obţinute din vânzarea producţiei;

d) ca raport între încasările obţinute din vânzarea producţiei şi cheltuielile

ocazionate de producerea acesteia;

14. Masa profitul se calculează ca:

a) suma încasărilor unui întreprinzător;

b) diferenţa dintre venituri şi cheltuieli;

c) diferenţă între plăţi şi încasări;

d) diferenţă între venituri şi pierderi.

15. Salariul se deosebeşte de profit prin aceea că:

a) salariul este mai mic decât profitul;

b) profitul este un venit;

c) sunt două forme de venit care revin unor posesori de factori de producţie

diferiţi;

d) salariul este folosit pentru consum iar profitul pentru investiţii.

16. Rata profitului relevă:

a) diferenţa dintre venituri şi cheltuieli (costuri);

b) gradul de rentabilitate cu care au fost consumaţi factorii de producţie (consum

exprimat în formă monetară);

c) proporţia în care venitul se împarte între posesorul capitalului şi posesorii altor

factori de producţie;

d) capacitatea de concurenţă a unei societăţi comerciale.

17. Precizaţi care din elementele de mai jos influenţează invers proporţional

mărimea profitului:

a) volumul producţiei obţinute;

b) nivelul preţurilor de vânzare;

c) nivelul costurilor de producţie;

d) viteza de rotaţie a capitalului.

18. Rata profitului nu se poate determina ca:

a) raport procentual între masa profitului şi volumul capitalului avansat;

b) raport procentual între masa profitului şi cifra de afaceri;

c) raport procentual între masa profitului şi preţul de vânzare;

d) raport procentual între masa profitului şi costurile ocazionate de obţinerea

acestuia.

19. Rata comercială a profitului se determină ca raport procentual între masa

profitului şi:

a) capitalul propriu;

b) cifra de afaceri;

c) capitalul total;

d) costul de producţie.

20. Pentru a determina rata financiară a profitului se foloseşte relaţia:

a) RPr= × 100;

b) RPr= × 100;

c) RPr= × 100;

d) RPr= × 100.

21. După însuşire, profitul poate fi folosit pentru:

a) plata dobânzilor către creditori;

b) lărgirea şi modernizarea activităţii;

c) plata ajutorului de şomaj;

d) plata salariilor personalului de conducere.

22. Prin prag de rentabilitate se înţelege:

a) profitul total înregistrat de o firmă într-o perioadă determinată de timp;

b) acel volum al producţiei în care veniturile sunt egale cu cheltuielile, profitul

fiind egal cu zero;

c) diferenţa dintre încasările totale şi costurile totale;

d) raportul procentual dintre masa profitului şi costurile totale.

23. Dobânda reprezintă:

a) preţul folosirii capitalului;

b) cheltuielile de funcţionare ale băncii;

c) mărimea creditului contractat;

d) riscul pe care şi-l asumă creditorul.

24. Masa dobânzii este:

a) diferenţa dintre creditul acordat şi cel solicitat;

b) diferenţa dintre suma plătită de debitor creditorului şi suma luată cu împrumut;

c) comisionul perceput la intermedierea unui credit;

d) raportul procentual între creditul solicitat şi cel acordat.

25. Rata dobânzii se calculează:

a) ca raport între masa dobânzii şi capitalul împrumutat;

b) ca raport procentual între masa dobânzii şi capitalul împrumutat;

c) ca diferenţă între masa dobânzii şi capitalul împrumutat;

d) ca diferenţă între creditul acordat şi cel solicitat.

26. Rata dobânzii nu este influenţată de:

a) raportul dintre cerere şi ofertă pe piaţa creditului;

b) starea economiei;

c) durata creditului;

d) populaţia unei ţări.

27. Rata dobânzii este influenţată mai ales de:

a) mărimea creditului;

b) capacitatea de plată a debitorului şi durata acordării creditului;

c) raportul dintre cererea şi oferta de credit şi starea economiei;

d) prestigiul şi puterea economică a băncii care a acordat creditul.

28. Profitul băncii reprezintă diferenţa dintre:

a) dobânda încasată şi dobânda plătită de bancă;

b) disponibilităţile de creditare şi rezervele obligatorii;

c) câştigul băncii şi cheltuielile sale de funcţionare;

d) dobânda încasată şi cheltuielile de funcţionare ale băncii.

29. Dobânda compusă intervine atunci când:

a) se acordă un credit mai mare de 50 milioane lei;

b) durata creditului este de maximum un an;

c) durata creditului este mai mare de un an;

d) durata creditului este mai mare de un an, iar dobânda se capitalizează.

30. Pentru creditor, dobânda reprezintă:

a) o datorie de plătit;

b) un cost;

c) un venit;

d) un avantaj nejustificat.

31. În mod tradiţional renta este un venit adus de:

a) capitalul circulant folosit;

b) pământ;

c) factorul muncă;

d) calităţile de întreprinzător.

32. Renta funciară este un venit ce revine:

a) întreprinzătorului;

b) administraţiei publice;

c) posesorului pământului folosit în activitatea economică;

d) salariatului.

33. Salariul se deosebeşte de rentă prin:

a) mărime;

b) posesorul care îl deţine;

c) frecvenţa cu care apare în economie;

d) puterea sa de cumpărare.

34. Renta poate fi o consecinţă a:

a) excesului de ofertă în raport cu cererea anumitor bunuri;

b) deficitului de ofertă în raport cu cererea anumitor bunuri;

c) preţurilor ridicate de monopol;

d) preţurilor scăzute.

35. Salariul nominal mediu lunar primit de salariaţii unei întreprinderi în anul T0

a fost de 2.400.000 lei. La o creştere a preţurilor bunurilor de consum cu 50% în anul

T1 s-a reuşit o majorare a salariului nominal cu 35%. Determinaţi indicele salariului

real.

36. În perioada T0 – T1, preţurile au crescut cu 20%, iar salariul nominal a

crescut de la 770.000 u.m. la 808.500 u.m. Salariul real:

a) creşte cu 12,5%;

b) scade cu 12,5%;

c) creşte cu 5%;

d) scade cu 5%;

e) scade cu 15%.

37. Concomitent cu creşterea salariului nominal de la 1.000.000 u.m. la

1.140.000 u.m., nivelul preţurilor bunurilor de consum s-a redus cu 5%. Determinaţi

cu cât a crescut salariul real.

38. Profitul realizat de o firmă se ridică la suma de 600.000 u.m. Rata anuală

a profitului este de 12%. Ştiindu-se că amortismentul a fost de două ori mai mare

decât celelalte cheltuieli materiale şi valoric a fost egal cu cheltuielile salariale, să se

determine cheltuielile materiale, cheltuielile salariale şi costul producţiei.

39. Un întreprinzător trebuie să decidă asupra volumului producţiei din bunul X pe care

urmează să-l vândă pe o anumită piaţă, în următoarele condiţii (situaţii) alternative:

Producţia fizică

(buc.)Preţul unitar (u.m.)

Costul unitar

(u.m.)

1.000 10 8

2.000 7,6 6

3.000 7 6

Care va fi decizia întreprinzătorului privind volumul producţiei?

a) 1.000 bucăţi;

b) 2.000 bucăţi;

c) 3.000 bucăţi.

40. În perioada T0 – T1, rata profitului a evoluat de la 20% în condiţiile unui

volum al vânzărilor de 2.400.000 u.m., la 25% la un volum al vânzărilor de 2.000.000

u.m. Cum s-a modificat masa profitului?

a) a crescut cu 5%;

b) a scăzut cu 0,4 milioane;

c) a crescut cu 20.000 u.m.

41. O firmă produce într-un an produsul X, în următoarele condiţii:

capitalul folosit: 20 milioane u.m. ;

capitalul fix utilizat: 14 milioane u.m. ;

salariile sunt de trei ori mai mici decât capitalul circulant utilizat;

costul producţiei: 10 milioane u.m. ;

preţul de vânzare: 12 milioane u.m.

Să se determine mărimea profitului şi rata profitului (în două modalităţi).

42. Se efectuează un depozit bancar la termen, pentru trei ani, în sumă de

100.000 u.m., cu o rată a dobânzii de 20%. Care va fi mărimea acestui credit peste

trei ani?

43. În condiţiile în care un credit este contractat pe o durată de trei luni, cu o

rată a dobânzii de 20%, ceea ce reprezintă o dobândă totală de 1.500 u.m.,

determinaţi mărimea creditului

44. Deponenţi unei bănci contribuie la formarea disponibilităţilor acesteia în

decursul unui an cu 20 milioane u.m., pentru care li se plăteşte o rată anuală a

dobânzii de 8%. Pe baza lor, banca acordă credite de 15 milioane u.m. pentru 10 luni

cu o rată anuală a dobânzii de 12% şi 5 milioane u.m. pentru un an cu o rată anuală

de 15%. Cheltuielile de funcţionare ale băncii sunt de 150.000 u.m. Să se calculeze

profitul net al băncii.

45. Un agent economic îşi propune ca peste 4 ani să dispună de un depozit

bancar de 1.000.000 u.m. Ce depunere trebuie să facă în prezent, ştiind că rata

anuală a dobânzii este de 25% ?

46. O bancă acordă un credit de 20 milioane u.m. pentru un an, cu o rată a

dobânzii de 50%. Ştiind că doar 20% din această sumă constituie capital propriu, iar

restul reprezintă sumele deponenţilor săi cărora le plăteşte o dobândă de 40% anual,

să se calculeze profitul net al băncii, dacă ea face cheltuieli cu funcţionarea de

550.000 u.m.

47. O bancă obţine la sfârşitul unui an un profit de 4.200.000 u.m.,

reprezentând 75% din câştigul brut al băncii. În decursul acelui an banca a plătit

pentru sumele depuse o rată anuală a dobânzii de 10% şi a încasat de la cei pe care

i-a creditat o rată anuală de 15%. Să se calculeze:

a) câştigul brut al băncii;

b) cheltuielile de funcţionare;

c) mărimea dobânzii plătite;

d) mărimea dobânzii încasate;

e) capitalul bănesc rulat (creditul).

CAPITOLUL VIII

INDICATORII MACROECONOMICI

Evidenţierea nivelului şi evoluţiei activităţii economice desfăşurate la nivelul

economiei naţionale se realizează prin intermediul indicatorilor macroeconomici.

Principalele funcţii îndeplinite de indicatorii macroeconomici în cadrul

economiei sunt:

- au rol de evidenţă statistică;

- constituie punct de plecare în fundamentarea deciziilor;

- permit realizarea de comparaţii internaţionale;

- constituie un important instrument de analiză.

1. Produsul global brut (PGB)

Evidenţiază valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor realizate de factorii

de producţie atraşi în economia naţională, pe o perioadă determinată de timp,

de regulă un an.

2. Produsul Intern Brut (PIB)

Evidenţiază valoarea brută a producţiei finale de bunuri şi servicii

realizate într-o perioadă determinată de timp (de regulă un an), de către toţi

agenţii economici autohtoni şi străini ce-şi desfăşoară activitatea economică în

interiorul ţării.

Se determină ca diferenţă între produsul global brut şi consumul intermediar:

PIB = PGB – CI

unde:

PIB – produs intern brut

PGB – produs global brut

CI – consum intermediar (valoarea bunurilor economice, cu excepţia

capitalului fix, consumate în vederea producerii altor bunuri);

3. Produsul Intern Net (PIN)

Evidenţiază valoarea netă a producţiei finale de bunuri şi servicii

realizate într-o perioadă determinată de timp (de regulă un an), de către toţi

agenţii economici autohtoni şi străini ce-şi desfăşoară activitatea economică în

interiorul ţării.

Se poate determină scăzând din valoarea PIB consumul de capital

(amortizarea):

PIN = PIB – A

4. Produsul Naţional Brut (PNB)

Este dat de valoarea brută, de piaţă, a producţiei finale de bunuri şi

servicii obţinute în decursul unei perioade determinate de timp (de regulă un

an) de către agenţii economici naţionali indiferent că-şi desfăşoară activitatea

economică în interiorul sau în afara graniţelor ţării. Este considerat cel mai

expresiv indicator macroeconomic, deoarece evidenţiază rezultatele activităţii

agenţilor economici ai unei ţări, indiferent de locul unde îşi desfăşoară activitatea

economică.

Se calculează adunând la mărimea PIB soldul veniturilor factorilor de

producţie în raport cu străinătatea, exprimat în valoare adăugată brută (SVFSVAB):

PNB = PIB + SVFSVAB

unde:

SVFSVAB – se obţine făcând diferenţa dintre veniturile obţinute de agenţii

economici naţionali din activitatea economică desfăşurată în

străinătate şi veniturile obţinute de agenţii economici străini din

activitatea economică desfăşurată în ţară. Poate avea valoare

pozitivă sau negativă.

5. Produsul Naţional Net (PNN)

Evidenţiază valoarea netă a tuturor bunurilor şi serviciilor finale produse

de agenţii economici naţionali într-o perioadă determinată de timp, de regulă

un an.

Ca şi în cazul PIN, PNN se determină scăzând din valoarea PNB consumul de

capital (amortizarea).

PNN = PNB – A

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Precizaţi care sunt indicatorii macroeconomici şi arătaţi ce evidenţiază fiecare.

2. Indicatorii macroeconomici pot releva rezultatele activităţii economice ale:

a) economiei mondiale;

b) agenţilor economici privaţi;

c) economiei naţionale;

d) statului.

3. Veniturile realizate de către cetăţenii români care lucrează legal în Ungaria se

regăsesc în:

a) PIB al României şi PNB al Ungariei;

b) PNB al României şi PIB al Ungariei;

c) numai în PIB al României;

d) numai în PIB al Ungariei.

4. PIB nu cuprinde:

a) consumul privat al menajelor şi cel guvernamental;

b) investiţia brută;

c) consumul intermediar;

d) exportul net.

5. Dacă o companie franceză are o filială în Germania, venitul rezultat din

operaţiunile desfăşurate în Germania de această companie este considerat:

a) PIB francez;

b) PNB francez şi PIB german;

c) PNB german şi PIB francez;

d) PNB german.

6. Care din afirmaţiile de mai jos sunt corecte în ceea ce priveşte deosebirile ce

există între produsul intern brut şi produsul intern net?

a) PIB cuprinde şi consumul intermediar;

b) PIB este mai mare decât PIN deoarece include şi amortizarea;

c) PIB cuprinde în plus soldul excedentar al relaţiilor economice externe;

d) PIB şi PIN se exprimă la preţuri diferite.

7. Care din următoarele corelaţii sunt corecte:

a) PGB = PNB +CI;

b) PNB = PNN+CI;

c) PIB = PIN+PNN;

d) PIN = PIB-A.

8. Precizaţi care din enumerarea de mai jos nu reprezintă un indicator

macroeconomic:

a) venitul naţional;

b) profitul net;

c) produsul intern brut;

d) produsul naţional brut.

9. Produsul intern şi produsul naţional sunt:

a) indicatori macroeconomici;

b) indicatori intermediari;

c) indicatori economici de ramură;

d) indicatori globali.

10. Precizaţi care din elementele de mai jos nu intră în componenţa PIB:

a) bunurile şi serviciile destinate consumului personal;

b) bunurile şi serviciile destinate consumului public;

c) bunurile ce sunt expresia exportului net;

d) bunurile şi serviciile produse şi consumate în scopul producerii de noi bunuri şi

servicii (consum intermediar).

11. Să presupunem că la sfârşitul unui an de zile, pe ansamblul economiei s-au

înregistrat următoarele rezultate:

- valoarea bunurilor şi serviciilor produse: 1470 mld. €;

- valoarea bunurilor produse şi consumate în scopul producerii de noi bunuri şi

servicii: 1150 mld. €;

- producţia finală brută a agenţilor economici care îşi desfăşoară activitatea în

străinătate: 120 mld. €;

- producţia finală brută a agenţilor străină care îşi desfăşoară activitatea în interiorul

ţării: 70 mld. €;

- consumul de capital fix: 180 mld. €;

Să se calculeze indicatorii posibili de măsurare a rezultatelor

macroeconomice la sfârşitul perioadei respective.

12. Valoarea bunurilor create într-o ţară este de 100 miliarde u.m., din care 20

miliarde u.m. sunt utilizate sub formă de capital circulant pentru producţia altor bunuri

în anul respectiv. Capitalul fix utilizat în economie este de 80 miliarde u.m., durata

medie de funcţionare fiind de 8 ani. Agenţii economici străini au produs în această

economie bunuri finale de 9 miliarde u.m., iar agenţii economici naţionali au produs

în alte ţări bunuri evaluate la 7 miliarde u.m. În aceste condiţii, determinaţi mărimile

produsului intern brut şi produsului naţional net.

CAPITOLUL IX

PIAŢA MUNCII. OCUPAREA ŞI ŞOMAJUL

9.1. Cererea şi oferta de muncă

Activitatea economico-socială generează nevoia de muncă. Dacă se cunosc

volumul de bunuri şi servicii necesare pentru o perioadă dată de timp, nivelul

productivităţii muncii şi regimul legal de muncă, se poate determina nevoia de

muncă, respectiv forţa de muncă necesară în perioada respectivă pe ansamblul

economiei. Nevoia de muncă salariată ce se formează la un moment dat sau

într-o perioadă determinată de timp într-o economie reprezintă cererea de

muncă. Cererea de muncă se exprimă prin numărul de locuri de muncă. Condiţia

fundamentală ca nevoia de muncă să constituie cerere de muncă o reprezintă

salarizarea (remunerarea) ei.

Cererea de muncă este o cerere derivată, fiind determinată de cererea de

bunuri economice.

Cererea de forţă de muncă depinde înainte de toate de ritmul de creştere

economică; la acesta se adaugă o serie de alţi factori între care enumerăm: nivelul

şi dinamica productivităţii muncii, structura producţiei şi activităţilor

economico-sociale, formele de ocupare şi regimul ocupării etc.

Atunci când se analizează cererea de muncă o importanţă deosebită se

acordă elasticităţii cererii de muncă. Astfel dacă cererea de muncă este elastică,

orice revendicare salarială poate fi obţinută de la angajatori pe seama unei reduceri

semnificative a ocupării.

Oferta de muncă reprezintă potenţialul de muncă disponibil la un

moment dat într-o economie. Ca şi în cazul cererii de muncă, pentru ca resursele

de muncă disponibile să formeze oferta de muncă este necesară îndeplinirea

condiţiei de remunerare a muncii. Ca atare, ea nu cuprinde femeile casnice, elevii şi

studenţii, militarii în termen şi alte persoane care depun activităţi nesalarizate ş.a.

Oferta de muncă este determinată de o serie de factori, dintre care amintim:

populaţia totală aptă de muncă, factorii instituţionali (vârsta legală de muncă,

legislaţia salarială), raportul între utilitatea şi dezutilitatea muncii, conţinutul şi

durata muncii ş.a.

În legătură cu cererea şi oferta de forţă de muncă, este necesar a fi reţinute

câteva aspecte:

- oferta de muncă se formează pe parcursul unei perioade îndelungate de timp;

- posesorii forţei de muncă au o mobilitate scăzută;oamenii se deplasează cu

greutate dintr-o localitatea în alta, nu-şi schimbă cu uşurinţă locul de muncă, ci

sunt ataşaţi mediului economico-social, chiar dacă acesta nu le oferă avantaje

economice;

- oferta de muncă este eminamente perisabilă şi are caracter relativ rigid. Cel

ce face oferta de muncă trebuie să trăiască, nu poate aştepta oricât să apară

un loc de muncă;

- generaţiile de tineri sunt crescute de părinţii lor pentru a deveni oameni şi nu

mărfuri, salariaţi. De aceea, oferta de muncă nu respectă în totalitate

principiile economiei de piaţă;

- cererea şi oferta de muncă nu sunt omogene, neputându-se substitui reciproc

decât în anumite limite sau deloc.

9.2. Piaţa forţei de muncă – definire, caracteristici, sistemul de indicatori

Piaţa muncii reprezintă ansamblul actelor de vânzare-cumpărare a forţei

de muncă ce au loc într-un spaţiu economic; ea relevă întâlnirea cererii cu

oferta de muncă şi stabilirea pe această bază a condiţiilor de angajare,

negocierea şi fixarea salariilor în funcţie de performanţele muncitorilor,

realizarea mobilităţii salariilor şi forţei de muncă pe locuri de muncă, firme,

zone etc.

Trăsăturile pieţei muncii1:

1. este o piaţă derivată, primind influenţe venite de pe celelalte pieţe

(piaţa bunurilor, piaţa factorilor de producţie) şi generând totodată

efecte ce se regăsesc în toate sectoarele vieţii economico-sociale;

2. reflectă legăturile reciproce dintre realităţile demografice (care

determină oferta de muncă) şi cele ale dezvoltării economico-

sociale (care generează cererea de muncă);

1 ASE – Economie, ediţia a V-a, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 284 - 285

3. presupune negocierea permanentă între purtătorii cererii şi cei ai

ofertei de muncă, sub aspect cantitativ, calitativ şi structural;

4. este reglementată în cel mai înalt grad. Această trăsătură derivă

din necesitatea de a asigura protecţia salariatului, de a controla

competiţia loială prin intermediul sindicatelor, de a permite gruparea

întreprinzătorilor care angajează forţă de muncă;

5. este o piaţă cu concurenţă imperfectă, fie de monopol, fie de

oligopol, în funcţie de modul de constituire şi organizare a cererii şi

ofertei de muncă de către patronate şi sindicate;

6. reflectă modul în care se asigură resursele de muncă pe ramuri,

sectoare, profesii şi niveluri de calificare;

7. segmentarea. Este o piaţă eterogenă, delimitându-se mai multe

segmente, pe genuri de activitate, zone geografice, profesii, niveluri

de calificare, sexe, vârste etc. Din acest punct de vedere, adepţii

teoriei segmentării pieţei muncii delimitează o piaţă primară a

muncii – caracterizată printr-o mare stabilitate a locului de muncă,

salarii ridicate şi în creştere, prezenţa scării ierarhice, utilizarea

tehnologiilor relativ avansate, prezenţa sindicatelor puternice şi

eficiente – şi o piaţă secundară – caracterizată prin locuri de

muncă nesigure, fluctuaţie ridicată a personalului, utilizarea unor

tehnologii rudimentare, lipsa posibilităţilor de promovare, sindicate

inexistente sau slabe.

Sistemul de indicatori utilizaţi în investigarea şi analiza pieţei muncii

Sub aspectul metodologic al definirii, alinierii şi comparării internaţionale a

indicatorilor pieţei muncii, au existat de-a lungul timpului numeroase preocupări,

realizându-se progrese însemnate. În prezent se dispune de un set de indicatori

standardizaţi la scară internaţională, care caracterizează principalele aspecte ale

ocupării şi şomajului. Alături de aceştia se folosesc şi concepte şi indicatori naţionali.

Nu de puţine ori se prezintă concomitent în statistici ambele categorii de informaţii,

fiecare dintre ele având relevanţă pentru caracterizarea cu deosebire a unor aspecte.

Indicatorii care măsoară intensitatea unor fenomene şi procese de pe piaţa

muncii se pot grupa astfel:

- indicatori de nivel – sunt reprezentaţi de indicatorii resurselor de

muncă (populaţia activă, populaţia ocupată, populaţia în vârstă de

muncă şi persoanele aflate în limita limitelor legale ale vârstei de

muncă), indicatorii ocupării forţei de muncă şi indicatorii şomajului

(rata ocupării şi rata şomajului), indicatorii salarizării (costului forţei

de muncă), indicatorii duratei muncii şi indicatorii condiţiilor şi ai

conflictelor de muncă;

- indicatori de structură – sunt reprezentaţi de aceiaşi indicatori de

mai sus, structuraţi după criterii cum ar fi: sex, vârstă, repartizare

teritorială, categorii social-profesionale, ramuri de activitate, profesii,

experienţă profesională, mărimea întreprinderilor, experienţa

profesională a salariaţilor, eventual a şomerilor (şi durata în şomaj),

formele de plată, timpul lucrat etc;

- indicatori derivaţi – sunt indicatorii care combină diferite criterii şi

caracteristici ale populaţiei (ex.: structura populaţiei ocupate pe

regiuni, pe niveluri de salarii etc.).

Plecând de la modul de structurare a populaţiei totale în componente, în

funcţie de surse mijloacelor de subzistenţă se pot evidenţia şi calcula următorii

indicatori:

- rata de activitate – se poate calcula fie prin raportarea populaţiei

active la populaţia totală şi se obţine rata brută de activitate a

populaţiei, fie la populaţia în vârstă de muncă la resursele de muncă

disponibile, obţinând rata de activitate a populaţiei în vârstă de

muncă şi, respectiv, a resurselor de muncă;

- rata (gradul) de ocupare (G o) – poate fi calculată prin raportarea

populaţiei ocupate fie la populaţia în vârstă de muncă, fie la

resursele de muncă disponibile:

Go = [%]

unde:

Po – populaţie ocupată

Pa - populaţie aptă de muncă

Corespunzător gradului de ocupare se poate calcula şi gradul de neocupare (Gno)

unde Go + Gno = 100%.

Gno = [%]

unde:

Pan – populaţie aptă neocupată

- rata şomajului (R ş) – se calculează prin raportarea numărului de

şomeri fie la populaţia activă, fie la populaţia ocupată:

Rş = [%]

Rş = [%]

Evident, fiecare dintre indicatorii menţionaţi se poate calcula la nivel naţional,

regional, local, după cum se poate calcula pentru ansamblul forţei de muncă sau ca

indicatori parţiali, pentru anumite segmente ale acesteia, stabilite după criterii

diverse: demografice (sex, vârstă), ocupaţional-profesionale (statut profesional,

grupe de profesii), după talia localităţilor, firmelor sau sediul de reşedinţă (municipii,

oraşe, cartiere, comune, mediul urban sau rural).

Populaţia totală şi componentele ei

în funcţie de surse mijloacelor de subzistenţă

POPULAŢIA TOTALĂ

Populaţia

în afara

limitelor

legale de

vârstă de

muncă

POPULAŢIA ÎN VÂRSTĂ DE MUNCĂ

Persoane cu

incapacitate

permanentă de

muncă şi

persoane care

se pensionează

înainte de limita

vârstei de

pensionare

RESURSE DE MUNCĂ

Populaţia casnică,

militari în termen,

studenţi şi elevi

care au depăşit 16

ani şi nu lucrează

POPULAŢIA ACTIVĂ

Şomeri şi

persoane

care sunt în

căutarea

unui loc de

muncă

POPULAŢIA

OCUPATĂ

Salariaţi Alte

categorii

de

populaţie

ocupată

POPULAŢIE INACTIVĂ

unde:

Populaţia totală – este indicatorul care reflectă numărul locuitorilor care au

domiciliul pe raza administrativ-teritorială a unui sat, comune, oraş, municipiu,

continent sau al planetei

Populaţia în vârstă de muncă – cuprinde bărbaţii între 16-60 ani şi femeile

între 16-57 ani.

Resursele de muncă – cuprinde acea categorie de populaţie care dispune de

ansamblul capacităţilor fizice şi intelectuale care-i permit să presteze o muncă utilă în

una din activităţile care se desfăşoară în economia naţională.

Populaţia activă – se determină însumând:

- populaţia ocupată (salariaţi şi nesalariaţi) din toate ramurile economiei naţionale;

- şomerii aflaţi în plata ajutorului de şomaj şi a alocaţiei de sprijin;

- persoane aflate în căutarea unui loc de muncă.

Populaţia ocupată – cuprinde toate persoanele care au o ocupaţie aducătoare

de venit fiind încadrate într-o activitate economică sau socială în baza unui contract

de muncă sau desfăşoară o activitate pe cont propriu.

Şomerii – reprezintă toate persoanele apte de muncă care nu pot fi încadrate

în muncă din lipsa locurilor de muncă disponibile corespunzătoare pregătirii lor şi

care beneficiază de ajutor de şomaj sau alte forme de protecţie socială, precum şi de

sprijin în vederea reintegrării lor profesionale prin calificare, recalificare sau

perfecţionare.

9.3. Şomajul

9.3.1. Şomajul – definire, cauze, tipologie

Şomajul evidenţiază o stare de dezechilibru pe piaţa muncii caracterizată

printr-un excedent al ofertei de muncă în raport cu cererea de muncă.

În ceea ce priveşte definiţia dată şomerilor, cea mai uzitată este cea dată de

Biroul Internaţional al Muncii (BIM) conform căreia o persoană este considerată

şomeră dacă are peste 15 ani şi îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

- este aptă de muncă;

- nu are un loc de muncă;

- este în căutarea unui loc de muncă, utilizând în ultimele 4 săptămâni

diferite metode pentru a-l găsi: înscrierea la agenţiile de plasare a forţei de

muncă, demersuri pentru a începe o activitate pe cont propriu, publicarea

de anunţuri şi răspunsuri la anunţuri, apel la prieteni, rude, colegi etc.;

- sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă şi-ar găsi

imediat un loc de muncă.

Dacă la început se recunoştea doar existenţa şomajului voluntar, dat de

refuzul de a se angaja al persoanelor care consideră că salariul şi condiţiile de

muncă nu recompensează în mod corespunzător eforturile ce trebuie depuse atunci

când se prestează munca, în perioada anilor '30, J. M. Keynes a observat existenţa

unui alt gen de şomaj, numit şomaj involuntar, reprezentat de persoanele care, cu

toate că ar accepta condiţiile existente pe piaţa muncii, nu reuşesc să se angajeze

datorită imposibilităţii găsirii de locuri de muncă vacante.

Dacă avem în vedere cauzele care stau la baza generării şi amplificării

şomajului, distingem:

- şomaj ciclic, care la rândul său poate fi şomaj conjunctural (dat de

alternanţa perioadelor de prosperitate cu cele de recesiune) şi şomaj

sezonier;

- şomaj structural, datorat schimbărilor ce au loc în structura economică,

teritorială, socială a economiei;

- şomaj tehnologic, generat de înlocuirea vechilor tehnologii cu altele noi,

performante şi prin restrângerea locurilor de muncă prin reorganizarea

întreprinderilor;

- şomaj tehnic, determinat de întreruperile ce apar în procesul de producţie:

greve, defecţiuni ale unor maşini şi utilaje etc.;

Indiferent de forma pe care o îmbracă şomajul, în analiza şi caracterizarea

acestuia se iau în considerare următorii indicatori:

- nivelul şomajului – poate fi exprimat în mărime absolută prin numărul

şomerilor, iar relativ prin rata şomajului;

- durata şomajului – dată de intervalul de timp scurs între momentul

pierderii locului de muncă şi reluarea activităţii;

- structura şomajului – evidenţiată pe categorii de vârstă, sex, profesii,

nivel de calificare, ramură de activitate etc.;

- intensitatea şomajului – din acest punct de vedere distingem: şomaj

total (atunci când are loc pierderea locului de muncă), şomaj parţial

(generat de diminuarea duratei de muncă) şi şomaj deghizat (dat de

angajarea în firme a unui număr de salariaţi superior celui necesar).

9.3.2. Efectele (costurile) şomajului

Şomajul are implicaţii negative economice, sociale şi umane importante, care

nu pot fi ignorate. Costurile şomajului se referă la consecinţele nefaste ale şomajului

pe care le suportă indivizii, economia şi societatea.

Pentru persoanele care devin şomeri, costul şomajului are un aspect economi

şi unul moral. Economic, pentru că intrarea în şomaj înseamnă o reducere a

veniturilor, şi deci, a posibilităţilor de consum pentru întreaga familie. Aspectul moral

se referă la faptul că statutul de şomer atrage după sine stresul nervos, o stare

depresivă care, spre deosebire de consecinţele economice, nu se pot evalua.

La nivel de economie şi societate, costurile şomajului sunt reprezentate de :

- subutilizarea factorului muncă, ceea ce se repercutează negativ asupra

volumului producţiei, rezultând o scădere a veniturilor (salarii, profituri) şi,

pe cale de consecinţă, o scădere a consumului şi a investiţiilor;

- scăderea generală a veniturilor reduce încasările la bugetul de stat

(reducerea impozitelor pe venituri, a TVA-ului, accizelor etc) generând o

diminuare a cheltuielilor publice;

- creşterea cheltuielilor statului pentru funcţionarea oficiilor de plasare, plata

indemnizaţiilor de şomaj, alte cheltuieli sociale legate de calificarea,

reconversia profesională a şomerilor etc.

9.3.3. Politici de diminuare şi combatere a şomajului

În prezent, în literatura de specialitate, pentru a desemna politicile (măsurile)

aplicate de autorităţi, ca şi de organizaţii private sau nonguvernamentale, pentru a

creşte gradul de ocupare şi a reduce dimensiunile şi efectele şomajului se utilizează

sintagmele de politici de ocupare sau politici de diminuare şi combatere a

şomajului. Cele două tipuri de politici pot fi considerate ca sinonime, pentru că o

politică de ocupare a forţei de muncă înseamnă implicit şi o politică de combatere a

şomajului, şi invers. De altfel, se vehiculează tot mai des o sintagmă care unifică cele

două tipuri de politici, şi anume „politica de ocupare şi de combatere a

şomajului”.

Politicile de ocupare reprezintă un ansamblu de măsuri elaborate de stat

pentru a interveni pe piaţa muncii în scopul stimulării creării de noi locuri de muncă,

al ameliorării adaptării resurselor de muncă la nevoile economiei, diminuându-se

astfel dezechilibrele, disfuncţionalităţile de pe piaţa muncii.

Politicile de ocupare sunt:

- politici pasive;

- politici active.

Politicile pasive de ocupare ţin seama de faptul că nivelul ocupării este

determinat de condiţiile generale din economie şi pun accentul pe protecţia

şomerilor, îndeosebi prin indemnizaţia de şomaj şi pe convingerea unor persoane

active să se retragă de pe piaţa muncii. Dintre măsurile de politică pasivă de ocupare

relevăm pe cele mai semnificative:

- reducerea duratei muncii;

- diminuarea vârstei de pensionare;

- creşterea perioadei de şcolarizare obligatorie;

- sporirea numărului locurilor de muncă cu program zilnic redus şi

atipic;

- descurajarea activităţilor salariale feminine;

- restricţionarea sau interzicerea imigrărilor etc.

Politicile active de ocupare sunt acelea ce presupun un ansamblu de

măsuri, metode, procedee şi instrumente cu ajutorul cărora se urmăreşte sporirea

nivelului ocupării.

Acest ansamblu cuprinde măsuri menite să favorizeze accentuarea mobilităţii

populaţiei active, precum şi crearea de noi locuri de muncă pe bază de investiţii.

Dintre măsurile de politică activă de ocupare cele mai relevante sunt:

A. Măsuri care se adresează cererii de forţă de muncă: instruire

antreprenorială, centre de consultanţă în afaceri, incubatoare de afaceri etc.;

B. Măsuri care se adresează ofertei de forţă de muncă: formare şi pregătire

profesională în meserii cerute pe piaţa muncii, Job Club-uri etc.;

C. Măsuri active de corelare a cererii cu oferta de forţă de muncă: centre de

medierea muncii, burse de locuri de muncă, servicii pentru comunitate, etc.;

D. Măsuri active speciale prin care se urmăreşte reintegrarea diferitelor

categorii sociale pe piaţa muncii: subvenţionarea locurilor de muncă,

servicii pentru comunitate, etc.

Pe lângă măsurile active şi pasive de ocupare trebuie avute în vedere şi

reglementările şi convenţiile prin care se regularizează, reglementează şi

structurează piaţa muncii (de ex. salariul minim, legislaţia privind locurile de muncă

pe perioade determinată, concedierile, orele suplimentare etc.). Chiar dacă prin

aceste măsuri nu se influenţează în mod direct nivelul ocupării, efectele lor

condiţionează succesul unei politici în domeniu, motiv pentru care trebuie privite ca

un acompaniament necesar al politicii ocupării.

La nivelul ţării noastre, practica de combatere a şomajului prin aplicarea de

măsuri active pe piaţa muncii a revenit, în special, în sarcina Agenţiei Naţionale

pentru Ocuparea Forţei de Muncă prin Agenţiile Judeţene pentru Ocuparea Forţei de

Muncă, respectiv, Agenţiile Locale pentru Ocuparea Forţei de Muncă.

Utilitatea unor asemenea măsuri, ca modalităţi principale de combatere a

şomajului, nu trebuie ignorată şi tratată cu uşurinţă dacă avem în vedere faptul că

România se confruntă în prezent cu rate ridicate ale şomajului şi cu necesitatea

continuării proceselor de restructurare industrială.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Ce reprezintă cererea de muncă? Dar oferta de muncă?

2. Definiţi piaţa muncii?

3. Expuneţi pe scurt principalele trăsături ale pieţei muncii.

4. Definiţi şomajul şi arătaţi care sunt tipurile de şomaj în funcţie de cauzele care îl

generează.

5. Care sunt indicatorii şomajului?

6. Arătaţi care sunt efectele (costurile) şomajului.

7. Daţi exemple de măsuri de politică pasivă de ocupare.

8. Care sunt principalele măsurile de politică activă de ocupare?

9. Fixarea prin legislaţie a unui salariu minim garantat superior salariului de echilibru

nu poate conduce la:

a) creşterea şomajului;

b) reducerea şomajului;

c) creşterea cererii de muncă;

d) reducerea ofertei de muncă.

10. Care din următoarele afirmaţii cu privire la indemnizaţia de şomaj sunt corecte:

a) primeşte orice persoană care nu lucrează ca salariat;

b) este primită o singură dată atunci când unui salariat i se desface

contractul de muncă;

c) este egală cu salariul;

d) este mai mică decât salariul.

11. Pe piaţa muncii se fac tranzacţii:

a) cu bunuri şi servicii;

b) resurse naturale;

c) implicate de angajarea forţei de muncă;

d) financiare.

12. Cererea de muncă este :

a) nevoia de muncă din economie;

b) nevoia de muncă din economie, în condiţii salariale;

c) munca disponibilă într-o economie;

d) munca disponibilă în economie, în condiţii salariale.

13. Cererea de muncă provine de la:

a) întreprinderi, organizaţii şi instituţii care angajează lucrători;

b) persoanele apte de muncă;

c) persoanele apte de muncă, dar fără loc de muncă ;

d) persoanele ocupate, care caută un loc de muncă mai bun.

14. Pe termen scurt, într-o întreprindere, cererea de muncă creşte dacă:

a) producţia creşte;

b) productivitatea muncii creşte;

c) preţul scade;

d) cheltuielile salariale cresc.

15. Pe termen scurt, într-o întreprindere, cererea de muncă scade;

a) costurile cresc;

b) preţul creşte;

c) productivitatea muncii creşte;

d) venitul marginal este egal cu costul marginal al producţiei.

16. Cererea de muncă dintr-o economie se exprimă prin:

a) totalitatea locurilor de muncă solicitate de persoanele care doresc să se

angajeze;

b) numărul locurilor de muncă oferite de întreprinderi, firme, instituţii;

c) numărul locurilor de muncă libere din economie;

d) numărul lucrătorilor care solicită un loc de muncă.

17. Oferta de muncă reprezintă ;

a) locurile de muncă disponibile din economie;

b) persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă;

c) munca disponibilă într-o economie;

d) forţa de muncă disponibilă în economie, în condiţii salariale;

18. Oferta de muncă provine de la:

a) persoanele apte de muncă, dispuse să se angajeze în schimbul unui

salariu;

b) întreprinderi, organizaţii şi instituţii care angajează lucrători;

c) oficiile de plasare a forţei de muncă;

d) întreprinderile nou înfiinţate care angajează personal.

19. Nu reprezintă ofertă de muncă:

a) persoanele care dispun de venituri proprii şi nu doresc să se angajeze;

b) managerii întreprinderilor, organizaţiilor şi instituţiilor care angajează

lucrători;

c) populaţia ocupată;

d) posesorii de capital.

20. Marcaţi din enumerarea de mai jos acele forme de şomaj datorate restructurării

tehnologice:

a) şomajul ciclic;

b) şomajul structural;

c) şomajul tehnologic;

d) şomajul tehnic.

21. Care din procesele următoare contribuie la apariţia şi extinderea şomajului:

a) creşterea preţurilor;

b) inflaţia;

c) creşterea exporturilor şi a excedentului balanţei de plăţi externe;

d) diminuarea cererii de muncă şi pierderea locurilor de muncă de către o

parte a populaţiei ocupate.

22. Într-o economie de piaţă şomajul poate fi apreciat sub aspect economic:

a) ca expresie a dezechilibrelor pe piaţa muncii;

b) ca un fenomen inevitabil;

c) ca rezultat al echilibrului cererii şi ofertei pe piaţa muncii;

d) ca refuz al unor persoane de a lucra.

23. Rata şomajului se poate determina ca:

a) raportul dintre numărul şomerilor şi populaţia totală a unei ţări;

b) raportul dintre numărul şomerilor şi populaţia activă dintr-o ţară;

c) raportul procentual dintre numărul şomerilor şi populaţia ocupată dintr-o

ţară;

d) raportul dintre populaţia ocupată şi populaţia activă dintr-o ţară.

24. Precizaţi care din enumerările de mai jos reprezintă indicatori ai şomajului:

a) nivelul, intensitatea, durata şi structura şomajului;

b) gradul de pregătire a populaţiei active;

c) ponderea populaţiei ocupate în totalul populaţiei active ;

d) durata învăţământului obligatoriu.

25. Rata şomajului se exprimă prin relaţia:

a) proporţia populaţiei ocupate în totalul populaţiei active;

b) diferenţa dintre numărul şomerilor li populaţia aptă de muncă;

c) proporţia şomerilor în populaţia totală;

d) raportul procentual dintre numărul şomerilor şi populaţia ocupată.

26. În care din condiţiile enumerate mai jos o persoană poate fi considerată şomer?

a) un student aflat în vacanţă;

b) o persoană aptă de muncă, fără loc de muncă şi care este în căutarea

unui loc de muncă;

c) o persoană angajată la o societate comercială cu activitate sezonieră,

care funcţionează doar 9 luni pe an;

d) o persoană care a primit preaviz cu 60 de zile înaintea expirării

contractului de muncă prin care este anunţată că nu i se va mai

prelungi contractul.

27. Una din enumerările de mai jos nu constituie măsură de diminuare a şomajului:

a) creşterea volumului investiţiilor;

b) creşterea duratei de acordare a ajutorului de şomaj;

c) reducerea ratei dobânzii;

d) recalificarea şomerilor.

28. Piaţa muncii reprezintă :

a) ansamblul actelor de vânzare – cumpărare a forţei de muncă ce au loc

într-un spaţiu economic;

b) ansamblul actelor de vânzare – cumpărare de bunuri economice ce au

loc într-un spaţiu economic;

c) spaţiul geografic în care au loc tranzacţiile cu forţă de muncă;

d) un spaţiu geografic în care acţionează agenţii economici.

29. Populaţia totală a unei ţări reprezintă 15 milioane persoane din care 8 milioane

apte de muncă. Populaţia ocupată este de 6 milioane. Din populaţia aptă neocupată

¾ caută un loc de muncă şi sunt dispuşi să se angajeze imediat. Să se determine

indicatorii ocupării şi şomajului.

30. La o populaţie totală de 52,5 milioane de locuitori existenţi într-o ţară, rata celor

inapţi de muncă din diferite motive este de 42%, numărul şomerilor 1,5 milioane

persoane, iar 25 milioane persoane sunt angajate. Să se determine numărul

locuitorilor inapţi, numărul persoanelor apte de muncă, gradul de ocupare a forţei de

muncă şi rata şomajului.

31. Populaţia activă disponibilă într-o ţară europeană este de 30 milioane persoane,

din care populaţia ocupată reprezintă 22,4 milioane persoane. Dacă populaţia totală

a ţării respective este de 58 milioane locuitori, iar rata şomajului este de 4%, se cere

să se determine numărul celor inapţi, rata inapţilor, numărul şomerilor şi gradul de

ocupare a forţei de muncă.

CAPITOLUL X

INFLAŢIA

10.1. Conceptul de inflaţie

Inflaţia, ca proces deosebit de complex, s-a manifestat de-a lungul timpului cu

intensităţi şi în forme variate, devenind în condiţiile contemporane, un fenomen

general şi persistent care afectează în proporţii diferite, toate ţările lumii.

Deoarece în literatura de specialitate se întâlnesc o mulţime de definiţii date

conceptului de inflaţie, vom căuta în cele ce urmează să prezentăm câteva dintre ele

care surprind principalele caracteristici ale acestui fenomen.

Inflaţia reprezintă un dezechilibru de ansamblu al economiei care constă

în apariţia sau creşterea discrepanţei dintre masa monetară şi oferta de bunuri

faţă de situaţia existentă anterior. Procesul poate fi sesizat prin două tendinţe

majore strâns legate între ele: creşterea generalizată a preţurilor şi scăderea

puterii de cumpărare a banilor2.

Inflaţia reprezintă un dezechilibru structural, monetaro-material, care

reflectă existenţa în circulaţie a unei mase monetare care depăşeşte nevoile

reale ale economiei, ceea ce conduce la deprecierea banilor şi la creşterea

sensibilă, generalizată şi durabilă a preţurilor3.

În strânsă legătură cu conceptul de inflaţie, în literatura de specialitate, se

folosesc şi conceptele de deflaţie, dezinflaţie, stagflaţie şi slumpflaţie.

Deflaţia constă în procesul monetaro-material caracterizat prin scăderea

durabilă pe termen lung a nivelului preţurilor, scădere rezultată dintr-un ansamblu de

măsuri care vizează restrângerea cererii nominale pentru a reduce tensiunile asupra

dinamicii crescătoare a preţurilor.

Dezinflaţie este procesul monetaro-material care se manifestă prin încetinirea

durabilă şi autoîntreţinută a ritmului de creştere a nivelului general al preţurilor.

Stagflaţie semnifică acea situaţie din economia unei ţări caracterizată prin

inflaţie rapidă şi prin lipsa de creştere notabilă a economiei (adesea o creştere

economică „zero”).

2 Dobrotă N. (coord.) – Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 244 - 2453 Iordache S., Lazăr C. (coord.) – Curs de economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.432

Slumpflaţie semnifică acea situaţie din economia unei ţări caracterizată pe de

o parte, prin inflaţie rapidă sau chiar galopantă, şi o scădere a producţiei naţionale,

un declin economic, pe de altă parte.

10.2. Cauze şi forme ale inflaţiei

Inflaţia este un fenomen complex, cauzele care îl determină pot fi multe şi nu

întotdeauna uşor de sesizat, fapt ce l-a determinat pe Michel Didier să afirme: „A

căuta vinovatul pentru inflaţie seamănă puţin cu a întreba care este, într-un râu,

picătura de apă care le împinge pe celelalte”4.

Între cauzele inflaţiei sunt invocate, cel mai adesea, următoarele5:

- deficitul bugetar . Atunci când statul are cheltuieli mai mari decât veniturile

curente, pentru a acoperi diferenţa, se împrumută la banca centrală. În

consecinţă, banii în circulaţie vor creşte, fără ca nevoile circulaţiei să fi

crescut, pentru că statul se împrumută pentru a consuma şi nu pentru a

produce suplimentar bunuri.

- creditul bancar . Când băncile acordă credite fără o analiză serioasă a

destinaţiilor acestora, este posibil ca banii de cont să producă efecte

inflaţioniste similare banilor numerar.

- intrarea în circulaţie a unor sume de bani din economiile non-bancare .

Dacă există posesori de depozite monetare non-bancare şi dacă există

deja inflaţie, aruncarea pe piaţă a unor noi cantităţi de bani constituie un

factor potenţial de inflaţie.

De regulă, se consideră că fiecare dintre aceste cauze generează o formă

specifică de inflaţie:

Inflaţie prin monedă – se datorează introducerii şi menţinerii în circulaţie a

unei mase monetare excedentare raportată la cantitatea de mărfuri şi servicii

de pe piaţă.

Inflaţie prin cerere – are la bază existenţa unui exces de cerere solvabilă în

raport cu oferta. În condiţii normale, excesul de cerere stimulează creşterea

producţiei. Dacă însă creşterea volumului cererii nu determină o creştere

4 Didier M. – Economia: regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, pag. 232 - 2335 Huidumac C., Rogojanu A. – Introducere în studiul economiei de piaţă, Editura ALL EDUCATIONAL, Bucureşti, 1998, p.252

corespunzătoare a ofertei, pentru egalizarea cantităţilor cerute cu cele oferite,

preţurile cresc şi se manifestă fenomenul inflaţionist.

Inflaţie prin ofertă – determinată de o insuficienţă a producţiei. Sporirea

veniturilor, îndeosebi a salariilor, nu este compensată printr-o creştere

corespunzătoare a producţiei şi a productivităţii. Apare astfel, o penurie de

bunuri şi servicii (o ofertă scăzută în raport cu nevoile economiei).

Inflaţie prin costuri – generată de sporirea costurilor de producţie (creştere

datorată manifestării pretenţiilor salariale sau anumitor situaţii conjuncturale la

preţurile materiilor prime, energiei, etc.) şi tendinţa de transferare a acestor

creşteri către consumatorul final.

Inflaţie structurală – este rezultatul condiţiilor de formare a preţurilor în

anumite sectoare ale economiei (apariţia marilor grupări economice şi sociale:

monopoluri, corporaţii şi sindicate; intervenţia statului în formarea preţurilor).

Cei care deţin puterea de decizie economică pe un anumit segment de piaţă

stabilesc preţuri de monopol sau controlate.

Prezentarea de mai sus a formelor inflaţiei este simplistă deoarece în

condiţiile contemporane, declanşarea şi întreţinerea inflaţiei are la bază numeroşi

factori: economici şi social-politici; interni şi externi; direcţi şi indirecţi; pe termen scurt

şi pe termen mediu etc.

10.3. Măsurarea inflaţiei

Cunoaşterea nivelului şi dinamicii inflaţiei este necesară pentru aprecierea

creşterii economice reale, determinarea eficienţei economice, a nivelului de trai etc.

În calcularea nivelului şi evoluţiei inflaţiei sunt interesaţi agenţii economici,

patronatele, sindicatele, guvernele, deoarece pe baza lor se stabilesc salariile

nominale, se determină cursul de schimb valutar, rata reală a dobânzii, se fac

aprecieri asupra reuşitei sau nereuşitei politicii economice a guvernelor etc.

Aprecierea inflaţiei se poate realiza pe baza ecartului absolut (dat de

diferenţa dintre cererea solvabilă nominală şi oferta reală de bunuri şi servicii,

evidenţiind masa bănească aflată în circulaţie în economie fără a avea acoperire în

bunuri şi servicii) şi relativ (ca raport procentual între masa monetară excedentară şi

oferta reală de bunuri şi servicii). Cel mai adesea, aprecierea inflaţiei se face pe baza

ratei inflaţiei, calculată conform relaţiei:

Ri = IPC – 100%

unde:

Ri – rata inflaţiei [ % ];

IPC – indicele preţurilor de consum [ % ];

Indicele preţurilor de consum (IPC) exprimă evoluţia preţurilor unui ansamblu

de bunuri necesare pentru traiului unei familii de talie mijlocie din mediul urban. Acest

indice este de tip Laspeyres şi se calculează după formula:

IPC =

unde:

q0 – cantitate de bunuri şi servicii consumată în perioada de bază;

p0, p1 – preţurile bunurilor şi serviciilor în perioada de bază, respectiv perioada

curentă.

În consonanţă cu metodologia UE, IPC se calculează conform formulei:

IPC = Σ W0i · IPi

unde:

W0i – ponderea bunului i în „coşul general de bunuri” în perioada de bază;

IPi – indicele preţului bunului i, Ipi = [ % ].

În afară de indicele preţurilor de consum, la aprecierea inflaţiei se pot utiliza şi

alţi indici şi indicatori, precum: indicele general al preţurilor sau deflatorul PIB,

indicele costului vieţii, scăderea puterii de cumpărare a banilor.

În funcţie de valoarea ratei inflaţiei, se pot face următoarele aprecieri6:

- inflaţie moderată sau târâtoare – presupune o creştere a preţurilor de

până 3% anual;

- inflaţie deschisă - atunci când creşterea preţurilor este cuprinsă între 3 –

10% anual;

- inflaţie galopantă sau inflaţie cu două cifre;

- hiperinflaţie – conform lui R. Dornbusch, hiperinflaţia începe în luna în

care creşterea preţurilor depăşeşte 50% şi se termină în luna anterioară

scăderii creşterii preţurilor sub această limită, peste care nu se trece cel

puţin un an.

6 Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C-tin – Economie. Manual universitar, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p.608

10.4. Consecinţe ale inflaţiei

Efectele inflaţiei diferă de la o ţară la alta, iar în cadrul aceleaşi ţări, de la o

perioadă la alta. Aceste efecte sunt dependente, în mare măsură, de forma şi

intensitatea inflaţiei, de capacitatea de anticipare a participanţilor la activităţile

economice, precum şi de disponibilitatea şi profesionalismul autorităţilor monetare şi

economice de a o ţine sub control.

Diferite categorii sociale resimt în sens invers efectele inflaţiei: pentru o mare

parte a populaţiei, efectele inflaţiei sunt negative; unele categorii sociale însă, obţin

avantaje substanţiale de pe urma manifestării inflaţiei.

În literatura de specialitate se apreciază că inflaţia generează în special efecte

negative, identificând printre costurile inflaţiei:

deprecierea monetară (scăderea puterii de cumpărare a banilor) şi, pe

cale de consecinţă, creşterea cursului de schimb valutar;

reduce economiile agenţilor economici;

îi dezavantajează pe creditori, dacă contractul de împrumut nu a fost

prevăzut cu o clauză de indexare a ratei dobânzii şi a amortizării

creditului, corelată cu rata inflaţiei;

descurajează investiţiile productive de lungă durată şi orientează

resursele băneşti spre acţiuni speculative, imediate;

redistribuirea veniturilor şi a avuţiei între gospodării, firme şi stat;

este un factor dezorganizator al oricărei economii naţionale, adânceşte

instabilitatea vieţii economice şi sociale.

10.5. Politici antiinflaţioniste

Măsurile de combatere a inflaţiei merg, de regulă, în sensul invers al căilor

care au dus la generarea şi manifestarea ei şi se bazează pe instrumente monetare,

financiare, economice şi chiar administrative. În acest sens, Michel Didier7 identifică

trei categorii importante de politici antiinflaţioniste: blocajul monedei, blocajul

cheltuielilor publice şi blocajul veniturilor.

7 Didier M. – Economia:regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p.235

Blocajul monedei presupune evitarea creării de monedă suplimentară prin

restrângerea creditului, manevrând eficient rata dobânzii în sensul creşterii acesteia.

Acest lucru poate fi realizat în practică de către Banca Naţională prin taxa de rescont

care, fiind ridicată, obligă şi băncile comerciale să practice un nivel ridicat al dobânzii.

Restrângerea creditului va afecta desigur activitatea de investiţii provocând creşterea

şomajului, dar acest tip de politică şi-a dovedit eficacitatea, fiind aplicată pe termen

lung.

Blocajul veniturilor presupune îngheţarea salariilor şi, concomitent, a

preţurilor. Desigur că este o măsură care poate genera conflicte sociale, dar şi

această măsură, aplicată raţional, s-a dovedit a fi necesară şi eficientă.

Blocajul cheltuielilor publice presupune restrângerea acestora, având ca

efect creşterea şomajului în sectorul public, dar măsura este necesară în cazul unui

buget deficitar generator de inflaţie.

Altă grupare a măsurilor antiinflaţioniste vizează restabilirea echilibrului

economic dintre cerere şi ofertă acţionând concomitent asupra temperării cererii,

susţinerii ofertei şi evaluării costurilor. Măsurile care absorb excesul de cerere

vizează reducerea veniturilor prin îngheţarea salariilor, scumpirea creditelor,

creşterea impozitelor şi taxelor directe, încurajarea economisirii etc. Susţinerea

ofertei şi reducerea costurilor vizează diversificarea producţiei, creşterea

productivităţii muncii, stimularea investiţiilor, încurajarea activităţii de cercetare-

dezvoltare etc.

Toate aceste măsuri se aplică în mod diferenţiat în funcţie de cauzele care

provoacă inflaţia şi de cele mai multe ori simultan.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Definiţi inflaţia.

2. Enumeraţi şi explicaţi principalele concepte ce se folosesc in literatura de

specialitate în legătură cu termenul de inflaţie.

3. Care sunt cauzele inflaţiei? Şi ce forme de inflaţie generează acestea?

4. Ce forme ale inflaţiei distingem în funcţie de valoarea ratei inflaţiei?

5. Care sunt principalele politici antiinflaţioniste?

6. Care din enunţurile de mai jos le consideraţi corecte pentru a ilustra inflaţia?

a) orice creştere a preţurilor;

b) creşterea preţurilor mai rapidă decât a salariului nominal;

c) creşterea generalizată a preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a

banilor;

d) creşterea indicelui preţurilor mai rapidă decât a indemnizaţiei de şomaj.

7. Precizaţi care din instrumentele enumerate mai jos pot fi utilizate pentru

măsurarea inflaţiei:

a) indicele salariului nominal;

b) indicele salariului real;

c) indicele preţurilor de consum;

d) rata şomajului.

8. Care din enunţurile de mai jos definesc inflaţia?

a) este o stare de necontrolat a economiei, ea neavând remedii;

b) constă în creşterea volumului puterii de cumpărare;

c) reprezintă un dezechilibru între cererea şi oferta de muncă;

d) este un dezechilibru de ansamblu al economiei între masa monetară

excedentară în raport cu volumul bunurilor şi serviciilor care circulă pe

piaţă.

9. Precizaţi care din agenţii economici enumeraţi mai jos nu sunt afectaţi negativ de

fenomenul inflaţionist?

a) cumpărătorii;

b) agenţii economici cu venituri mici şi fixe;

c) agenţii economici care au convertit moneda naţională în valută;

d) agenţii economici care şi-au constituit economii băneşti în moneda

naţională.

10. Cu ajutorul puterii de cumpărare a banilor se evidenţiază:

a) bunurile şi serviciile ce se pot cumpăra cu cantitatea de bani existentă în

economie, la un nivel dat al preţurilor ;

b) bunurile şi serviciile produse şi supuse vânzării în economie într-o

perioadă de timp;

c) cantitatea de bani existentă în economie la un moment dat;

d) scăderea preţurilor şi creşterea valorii banilor.

11. Unul din enunţurile de mai jos nu reprezintă cauză a inflaţiei:

a) acoperirea deficitului bugetar;

b) creşterea excesivă a creditului bancar;

c) creşterea exporturilor;

d) intrarea în circulaţie a unor sume de bani din economiile non-bancare.

12. Indicele preţului unui bun sau serviciu se determină:

a) ca raport procentual între p1 şi p0;

b) ca raport procentual între p0 şi p1;

c) ca diferenţă între p0 şi p1;

d) ca raport procentual între ΔP1 şi ΔPo.

13. Care din afirmaţiile de mai jos este falsă?

a) inflaţia se caracterizează prin creşterea generalizată a preţurilor şi

scăderea puterii de cumpărare a banilor;

b) inflaţia favorizează înclinaţia spre economisire;

c) inflaţia reduce economiile agenţilor economici;

d) inflaţia este un factor dezorganizator al oricărei economii naţionale.

14. Spre deosebire de inflaţia prin cerere, inflaţia prin costuri determină:

a) o creştere economică;

b) un grad înalt de ocupare a forţei de muncă;

c) creşterea producţiei;

d) scăderea producţiei.

15. Inflaţia avantajează debitorii datorită:

a) scăderii valorii banilor;

b) şomajului;

c) înclinaţiei marginale spre economisire;

d) sporirii masei monetare.

16. Nivelul inflaţiei se determină calculând:

a) indicele preţului unui bun;

b) indicele preţurilor bunurilor de consum;

c) rata rentabilităţii;

d) rata dobânzii.

17. Creşterea salariilor generează inflaţie atunci când:

a) cheltuielile salariale suplimentare sunt recuperate de firme prin

majorarea preţurilor;

b) productivitatea muncii creşte mai mult decât cresc salariile;

c) oferta creşte şi cererea scade;

d) firmele măresc corespunzător timpul de muncă.

18. Inflaţia are efecte:

a) negative asupra băncilor, care trebuie să plătească dobânzi mari;

b) negative asupra populaţiei, ale cărei economii în moneda naţională se

devalorizează;

c) pozitive asupra angajaţilor din sectorul public, ale căror venituri sunt fixe;

d) neutre asupra creditorilor.

19. Indexarea salariilor şi pensiilor este o măsură:

a) de protecţie împotriva scăderii puterii de cumpărare;

b) de creştere economică intensivă;

c) de natură să mărească puterea de cumpărare a banilor;

d) de economisire a resurselor.

20. La un moment dat, aprecierea ratei inflaţiei şi indexarea salariilor şi pensiilor se

face pe baza evoluţiei preţurilor a 5 bunuri de consum. În cursul trimestrului III,

preţurile au evoluat după cum urmează:

BunulPreţ unitar Pondere în

consum (%)La încep.trim. La sf. trim.

X 100 150 40

Y 500 520 30

Z 56.000 60.000 10

U 3.000 3.800 5

V 450 900 15

În baza contractelor colective de muncă încheiate între federaţiile sindicale,

patronat şi guvern, indexarea salariilor se realizează trimestrial în proporţie de 85%

din rata inflaţiei.

Cu cât se vor majora în medie salariile şi pensiile la începutul trimestrului al

IV-lea ?

21. Presupunem că într-o economie naţională se tranzacţionează doar 5 produse ale

căror cantităţi şi preţuri sunt redate în tabelul de mai jos:

Produs Cantitate în T0 Cantitate în T1 Preţ în T0 Preţ în T1

A 10 11 60 65

B 40 35 70 80

C 5 5 250 250

D 20 30 80 70

E 30 20 100 110

Determinaţi rata inflaţiei aferentă perioadei T0-T1.

22. O societate comercială produce în anul t1 un număr de 10.000 bucăţi produse

finite din vânzarea cărora obţine 7 milioane u.m. În anul t2, oferta întreprinderii creşte

cu 20% ca urmare a sporirii preţului, încasările fiind de 12 milioane u.m. Să se

determine preţul unitar de vânzare în t1 şi t2 şi indicele de dinamică a preţului în

intervalul t1-t2.