ECONOMIA ANTREPRENORIATULUI -...

UNIVEERSITATEA DE STAT

„BOGDAN PETRICEICU HASDEU”

DIN CAHUL

ANDREI POPA

DMITRII PARMACLI

LEONID BABII

ECONOMIA

ANTREPRENORIATULUI

2

INTRODUCERE

După cum se ştie, economia se împarte în două domenii

principale: macroeconomie şi microeconomie. O atare divizare este

pur convenţională, deoarece între ele există o relaţie destul de strânsă

şi adesea e dificil să se facă delimitarea acestor concepte.

Pe de o parte, macroeconomia este fundamentul teoretic

pentru înţelegerea multiplelor fenomene din domeniul micro-

economiei, iar pe de altă parte - indicatorii macroeconomici depind,

în primul rând, de eficienţa şi eficacitatea firmelor în parte şi de

eficienţa activităţii economice în ansamblu.

În acest sens, centrul activităţii economice se plasează spre

veriga principală a economiei - întreprindere (firmă). Studiul

economiei firmei în condiţiile economiei de piaţă capătă o actualitate

semnificativă, deoarece întreprinderea modernă reprezintă un sistem

complex, care întruneşte diverse tipuri de resurse: materiale, umane,

tehnice, funciare, informaţionale, etc.

Anume întreprinderile crează bunurile şi prestează serviciile

pentru necesităţile de producţie şi pentru nevoile populaţiei. De

faptul cât de eficient sunt folosite resursele întreprinderilor, cum se

aplică tehnica de înaltă productivitate şi tehnologiile moderne

progresive, care este calitatea şi competitivitatea producţiei fabricate,

depinde volumul avuţiei naţionale.

Economia de stat poate fi privită în mod simplificat ca o

totalitate de firme funcţionale care se află în interacţiune de

productivitate, de cooperare, comercială şi de altă natură atît între

ele, cît şi între ele şi stat. Starea economiei în ansamblu se află în

dependenţă de eficacitatea funcţionării acestora şi de starea lor

financiară.

În condiţiile economiei de piaţă supravieţuiesc doar acele

întreprinderi şi prosperă doar acele genuri de afaceri, care

organizează cel mai bine fabricarea produselor solicitate şi care

asigură un venit înalt angajaţilor lor.

Specialiştii moderni care posedă studii superioare în domeniu

trebuie să cunoască bazele economiei antreprenoriale, dat fiind faptul

3

că, în activitatea lor practică, într-un fel sau altul, sunt legaţi de

activitatea economică.

Actualmente, este în dezvoltare rapidă procesul de formare şi

de perfecţionare profesională a specialiştilor capabili să lucreze cu

succes în condiţiile economiei de piaţă. Un rol important îl joacă

literatura didactică care răspunde cerinţelor economiei de piaţă. Cu

toate acestea manualele editate, materialele didactice şi

recomandările metodico-didactice la teoria economică, management,

macro şi microeconomie nu acoperă deficitul de manuale şi instruire

şi mentoring dezvoltarea teoriei economice, de management, macro-

şi microeconomie nu acoperă deficitul de manuale, care să îmbine

teoria economică a pieţei, cu practicarea reală a afacerilor.

Scopul acestei ediţii este de a lichida într-o anumită măsură

acest gol. Ediţia respectivă a fost elaborată în corespundere cu

programul analitic al cursului „Economia antreprenoriatului” şi

răspunde cerinţelor metodico-didactice înaintate faţă de materialele

didactice.

Structura materialului didactic este condiţionată de abordarea

firmei ca sistem socio-economic, ţinându-se cont de mediul din afara

pieţei. Drept particularitate a prezentului material didactic poate fi

menţionată expunerea materialului teoretic îmbinat cu activitatea

practică în afaceri. Accentul se pune pe principiile de bază, pe

regulile şi metodele progresive de organizare a afacerilor, a utilizarea

cărora permite cititorului să aleagă pentru sine cea mai reuşită

variantă.

4

CAPITOLUL I. INTREPRINDEREA ŞI MEDIUL SĂU ÎN

ECONOMIA DE PIAŢĂ

1.1. INTREPRINDEREA ESTE VERIGA PRINCIPALĂ A

ECONOMIEI NAŢIONALE

Miezul oricărei economii este productia de bunuri materiale şi

de prestări de servicii. În economia de piaţă există trei agenţi

economici cardinali: gospodăriile, întreprinderile şi statul. Elementul

de bază al producţiei este întreprinderea (firma). Întreprinderea

(firma) este un agent economic care activează de sine stătător, fondat

în corespundere cu legislaţia în vigoare a ţării pentru a da producţie

şi a presta servicii spre a satisface cerinţele publice şi a obţine

venituri. După înregistrarea de stat întreprinderea devine o entitate

juridică.

Întreprinderea (firma) este principala unitate structurală a

economiei de piaţă care atrage, combină şi utilizează factorii de

producţie pentru fabricarea şi vânzarea bunurilor materiale şi

spirituale.

Întreprinderea este implicată în relaţiile de piaţă ca agent

economic şi are autonomie deplină. Întreprinderea (firma) ca

persoană juridică are un proprietar concret. Proprietarul poate fi o

singură persoană fizică, mai multe persoane fizice sau mai multe

organisme publice.

Fiecare firma, ca unitate a economiei naţionale, în procesul

activităţii sale, activează în circulaţia economică prin intermediul

multiplelor relaţii, care sunt condiţionate, pe de o parte, de legile

obiective ale funcţionării economiei de piaţă, iar pe de alta – de

conţinutul şi natura mecanismului de influenţare a statului asupra

economiei.

Confecţionând mărfuri şi prestând servicii necesare societăţii

întreprinderile crează condiţii materiale şi sociale vitale pentru

dezvoltarea societăţii. Totodată, importanţa întreprinderilor din sfera

de afaceri a producţiei materiale este definită de rolul pe care îl joacă

în viaţa societăţii producţia materială. Prin urmare, întreprinderea

5

reprezintă nu doar o verigă izolată, ci şi una primară în sistemul

economic.

Activitatea de producţie a întreprinderilor cuprinde două

scopuri. De a obţine profituri din vânzarea bunurilor fabricate şi de a

le face cât se poate de mari. Acesta este scopul imediat şi motivul

stimulator al întreprinderii. Dar profitul se poate obţine doar prin

fabricarea produselor cerute de consumator, adică a celor de larg

consum. De aceea, companiile sunt nevoite să atingă în acelaşi timp

şi un alt scop – să satisfacă mai complet şi în cel mai optim mod

cerinţele consumatorilor. Întreprinderile al căror scop principal

este profitul se numesc comerciale. Sarcinile şi obiectivele concrete

pentru care sunt create şi funcţionează întreprinderile comerciale, se

stipulează în documentele juridice de fondare. Fiecare companie

sau firmă este persoană juridică, are un sistem de evidenţă şi

decontare, balanţă autonomă, cont de decontare la bancă, sigiliu cu

denumire proprie, precum şi emblemă comercială sub forma unui

anumit termen, simbol, desen sau o combinaţie din aceste elemente.

Astfel, întreprinderea este o unitate economică independentă,

cu drept de persoană juridică, care utilizează resursele disponibile

pentru a fabrica produse spre a satisface nevoile sociale şi a genera

profit.

Firma este creată şi funcţionează pentru a obţine profit. Dar

profitul poate fi obţinut numai prin atragerea şi combinarea factorilor

de producţie şi vânzare de mărfuri. În activitatea sa Firma se

confruntă permanent cu piaţa şi intră în relaţii de piaţă, pe de o parte,

ca şi consumator, iar pe de alta - ca vanzator al produselor fabricate,

propuse spre desfaceere.

Orice întreprindere, indiferent de forma de proprietate, de

apartenenţa de ramură, de produse fabricate sau de serviciile

preastate este un sistem economic deschis.

În condiţiile de piaţă întreprinderea rezolvă două probleme –

fabricarea şi desfacerea producţiei. În funcţie de modul de

soluţionare a acestor probleme, întreprinderea devene prosperă sau

insolvabilă. Pentru a şti ce trebuie de fabricat - ce sortiment, ce

6

cantităţi - pentru a desface mai rentabil producţia, întreprinderea

trebuie să studieze piaţa, adică să se angajeze în marketing.

Fiecare întreprindere îşi desfăşoară activitatea economică de

producţie şi socială. Domeniul economic de producţie a

întreprinderilor include procesele de producere, reproducere şi

circulaţie.

Procesele de producere asigură îndeplinirea sarcinilor în ceea

ce priveşte pregătirea şi însuşirea fabricării noiii producţii, fabricării

produselor industriale şi a prestării serviciilor. Lucrările de renovare

a fondurilor fixe de producţie, de lărgire şi reutilare tehnică a

întreprinderilor, de pregătire şi perfecţionare a cadrelor constituie

procesele de reproducere.

Procesele de circulaţie cuprind asigurarea tehnico-materială

şi desfacerea producţiei fiinte [9, pag. 46-48].

Dezvoltarea socială, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă,

asigurarea obligatorie medicală şi socială, asistenţa socială a

slalriaţilor şi a membrilor familiilor acestora este reglementată de

către legislaţie. Întreprinderea este obligată să asigure pentru

lucrătorii săi securitatea muncii şi poartă răspundere în condiţiile

legii pentru daunele cauzate sănătăţii şi capacităţii de muncă a lor.

Activitatea economică (comercială sau industrială) într-o

economie de piaţă este caracterizată prin termeni ca antreprenoriat

(activitate de antreprenoriat), sau în alt mod - Business [9, pag. 38-43].

Antreprenoriatul presupune o activitate de iniţiere,

economică şi de sine stătătoare atît a cetăţenilor, cît şi a asocierilor

acestora.

Antreprenoriatul se efectuează în mod permanent, este

orientat spre satisfacerea necesităţilor sociale şi spre obţinerea

profitului, utilizînd la maximum resursele economice de către

subiecţii economiei de piaţă, care poartă răspundere materială

deplină pentru rezultatele activităţii desfăşurate şi se subordonează

legislaţiei ţării în care este înregistrată întreprinderea.

Cea mai importanta sarcină a activităţiii de antreprenoriat

este de a asigura funcţionarea eficientă a întreprinderii (firmei) sau a

unui întreprinzător particular, ceea ce indică orientarea spre inovare

7

şi capacitatea de a atrage resurse din diferite surse pentru a rezolva

sarcinile puse.

Condiţiile de bază pentru organizarea şi desfăşurarea

activităţii de antreprenoriat sunt următoarele:

individualitatea relativă şi independenţa antreprenorilor;

dreptul de proprietate asupra mijloacelor de producţie şi

asupra produsului finit;

responsabilitatea economică pentru rezultatele activităţii;

prezenţa spaţiului de piaţă;

dezvoltarea relaţiilor marfă-bani.

Antreprenoriatul implică o responsabilitate economică

personală pentru rezultatele activităţii. Acţionînd pe proprie

răspundere, antreprenorul işi asuma deplina responsabilitate pentru

rezultatele finale. El poartă răspundere materială pentru rezultatele

activităţii economice, atît ca persoană fizică, cît şi ca persoană

juridică.

În primul caz, antreprenorul răspunde pentru obligaţiile sale

cu tot patrimoniul său, iar în al doilea caz – în funcţie de statutul

juridic al întreprinderii: sau cu capitalul şi cu patrimoniul său, sau

numai cu capitalul. Antreprenorul organizează afacerea şi acţionează

în propria sa favoare sau în favoarea întreprinderii în care activează.

În consecinţă, activităţii de antreprenoriat îi sunt caracteristice cele

mai puternice motivări economice.

In condiţiile economiei de piaţă, întreprinderea este veriga

principală a economiei în ansamblu, întrucît anume la acest nivel se

fabrică produsele necesare societăţii şi se acordă serviciile necesare.

Întreprinderea are denumre concretă - uzină, fabrica, fabrica,

combinat, mină, atelier, etc.

În funcţie de volumul operaţiilor economice şi a numărului de

angajaţi, întreprinderile pot fi calificate ca: micro, mici, mijlocii sau

mari. Fiecare dintre aceste grupuri de întreprinderi are

particularităţile sale de fondare şi activitate.

În ţările dezvoltate se consideră mici întreprinderile cu mai

puţin de 100 de persoane, medii – cele care au de la 100 pînă la 500

de persoane şi mari – cel cu peste 500 de persoane.

8

Legea Republicii Moldova № 206-XVI din 07 iulie 2006

„Privind susţinerea sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii”

stabileşte că:

Este întreprindere micro agentul economic ce corespunde

următoarelor criterii: număr mediu scriptic anual de salariaţi de cel

mult 9 persoane, sumă anuală a veniturilor din vînzări de cel mult 3

milioane de lei şi valoare totală anuală de bilanţ a activelor ce nu

depăşeşte 3 milioane de lei.

Este întreprindere mică agentul economic ce corespunde


mult 49 de persoane, sumă anuală a veniturilor din vînzări de cel

mult 25 milioane de lei, valoare totală anuală de bilanţ a activelor ce

nu depăşeşte 25 milioane de lei, cu excepţia agenţilor economici care

fac parte din microîntreprinderi.

Este întreprindere mijlocie agentul economic ce corespunde


mult 249 de persoane, sumă anuală a veniturilor din vînzări de cel

mult 50 milioane de lei şi valoare totală anuală de bilanţ a activelor

ce nu depăşeşte 50 milioane de lei, cu excepţia agenţilor economici

care fac parte din întreprinderi micro şi mici.

În condiţiile economiei de piaţă ponderea întreprinderilor

micului bussines creşte. Ele sunt mai dinamice decât cele mari, se

adaptează la cerinţele pieţei, se conformează consumatorului, dispun

de o mare capacitate de a însuşi ivaţiile tehnice şi ştiinţifice.

Crearea şi dezvoltarea întreprinderilor micro şi celor mici

trebuie să contribuie la stabilizarea pieţei de consum, la depăşirea

monopolului regional şi ramural, la însănătoşirea finanţelor.

Întreprinderile micro şi cele mici devin un factor important în

extinderea domeniului de aplicare a forţei de muncă, în crearea bazei

materiale pentru plasarea în cîmpul muncii a populaţiei neangajate,

precum şi a lucrătorilor disponibilizaţi de la întreprinderile

ineficiente.

Din dezavantajele micro-întreprinderilor fac parte acele

dezavantaje care se referă la slaba capacitate de supravieţuire.

Potrivit sondajelor de opinie, aproximativ 30% din totalul

9

întreprinderilor mici înregistrate, încetau să funcţioneze chiar în

primii cinci ani de existenţă.

Legea Republicii Moldova „Privind susţinerea sectorului

întreprinderilor mici şi mijlocii” şi o serie de hotărîri ale Guvernului

Republicii Moldova sunt preconizate măsuri de susţinere a micului

bussines. Este elaborată o procedură simplificată pentru crearea

întreprinderilor mici şi mijlocii şi pentru înregistrarea acestora. La

fel, sunt prevăzute facilităţi fiscale pentru perioada fondării lor şi

sunt înfiinţate fonduri de susţinere financiară.

Din întreprinderile mari fac parte, de regulă, acele uzine, care

au un ciclu tehnologic integral, precum şi întreprinderile de montare

a mecanismelor. În Moldova aceste întreprinderi cuprind un număr

mediu scriptic anual de salariaţi de peste 250 de angajaţi, depăşind

suma anuală a veniturilor din vînzări cu peste 50 milioane de lei.

1.2. FORME ŞI TIPURI CONTEMPORANE ALE

ACTIVITĂŢII DE ANTREPRENORIAT

Varietatea activităţilor de antreprenoriat poate fi clasificată în

funcţie de diferite caracteristici: tipul de activitate, forma de

proprietate, numărul de proprietari, formele organizatorico-juridice şi

formele de organizare a economicei, etc. [8, pag. 19-25].

Le vom examina pe cele mai importante.

În funcţie de tipul de afaceri sau predestinaţie,

întreprinderile pot fi împărţite în întreprinderi de producţie, de

comerţ, financiare, de consulting, de instruire etc. Toate aceste tipuri

pot funcţiona atât separat, cât şi împreună.

După cum se vede în figura 1.1. la antreprenoriatul de

producţie se raportează producerea nemijlocită a mărfurilor,

prestarea serviciilor, consumul productiv de mărfuri şi consumul

productiv de servicii.

Antreprenoriatul de producţie este lider în afacerile care se

ocupă de antreprenoriat, şi care practică fabricarea de produse, de

bunuri, de lucrări, de prestări-servicii, creind pentru oameni valori

spirituale necesare.

10

TIPURILE DE ANTREPRENORIAT

Antreprenoriat de producţie: Antreprenoriat financiar:

producere de mărfuri;

prestări de servicii;

consum productiv de

mărfuri;

consum productiv de

servicii

bancar;

de asigurări;

de audit;

burse de valori

Antreprenoriat comercial: Antreprenoriat consultativ

(consulting):

comercial;

comercial de achiziţii;

comercial de mediere;

burse de mărfuri

management;

marketing;

ştiinţific de producţie;

juridic;

economico-financiar

Antreprenoriat

informaţional:

Antreprenoriat instructiv:

expoziţii;

informaţii radio-TV;

presa;

informaţie electronică

studii superioare;

studii medii;

cursuri de scurtă durată;

cursuri de lungă durată;

conferirea de categorie;

şcoli de bussines

Antreprenoriat bazat pe

proprietate intelectuală Antreprenoriat inovaţional:

drepturile de autor ale

persoanelor fizice şi

juridice

patente;

embleme comerciale;

elaborări ştiinţifice şi de

investigaţii

Fig. 1.1. Tipuri de activitate antreprenorială

În timpul tranziţiei Republicii Moldova la economia de piaţă,

a luat amploare dezvoltarea antreprenoriatului comercial,

caracterizat prin operaţiuni şi tranzacţii de cumpărare, transportare şi

vânzare de bunuri şi servicii, care permit obţinerea unui randament

rapid de investiţii. Activitatea antreprenorială de comerţ are ca teren

bursele de mărfuri şi diversele organizaţii comerciale.

11

Pentru ţările cu economiile în tranziţie, un nou tip de afaceri a

devenit antreprenoriatul financiar, pentru care spaţiul de activitate îl

constituie băncile comerciale, bursele de valori şi valutare,

activităţile de asigurare şi de audit, etc.

Una din formele de afaceri financiare este de factoringul.

Aceasta reflectă relaţiile financiare şi economice între întreprinderi şi

antreprenori, precum şi între acestea şi aşa-numitele factor-firme (în

special băncile), care, pentru o anumită recompensă bănească, îşi

asumă organizarea plăţii creanţelor pentru clienţii săi debitori.

În ţară au început să se dezvolte antreprenoriatul

consultativ, a cărui esentă constă în acordarea contra plată a

consultaţiilor referitoare la toate aspectele de dezvoltare a

bussinesului. În practica altor ţări consultarea comercială contra

plată a primit denumirea de consulting. Serviciile de consulting pot

fi prestate sub formă de sfaturi orale specifice sau sub formă de

proiecte de consulting, ceea ce se întîmplă mai des. Ultimele includ

identificarea problemelor, adică se face diagnosticarea justificată,

elaborarea deciziilor şi punerea lor în aplicare. Durata de elaborare

şi punere în aplicare a proiectelor de consulting poate ţine de la

cateva luni pînă la caţiva ani.

Experienţă din diferite ţări confirmă faptul că doar un grad

înalt de autonomie al firmelor asigură eficienţa economică a

producţiei şi bunăstarea materială a lucrătorilor. Prin urmare, se cere

căutarea unor noi forme de organizare a activităţilor de

antreprenoriat, care, pe de o parte, ar permite utilizarea mai raţională

a resurselor disponibile ale firmelor, iar, pe de altă parte – ar

contribui la realizarea reproducerii mai extinse a produselor în

condiţiile deficitului de mijloace financiare.

Acestea sunt forme moderne de arendă, leasing şi

franchising. Gestionarea eficientă a activităţii antreprenoriale presupune

aplicarea pe scară largă şi utilizarea relaţiilor de arendă. Firmele, care

au nevoie să-şi extindă parcul de echipamente sau să-l renoveze, au

două opţiuni: să achiziţioneze mijloace tehnice în proprietate sau să

le arendeze.

12

Achiziţionarea fondurilor fixe necesită bani în numerar sau

folosirea mijloacelor de împrumut. În timp ce arenda le permite

firmelor să antreneze în circulaţia economică bunurile necesare, fără

investiţii semnificative unice legate de procurarea acestora.

Pe de altă parte temporar clădirile, construcţiile, utilajul,

mijloacele de transport ale fimrmei temporar neocupate pot fi date în

arendă persoanelor fizice sau juridice, păstrând dreptul de proprietate

asupra lor. În arendă pot fi date atât bunuri mobile, cît şi imobile.

Terenurile şi alte obiecte naturale pot constitui obiectul contractului

de arendă. La încheierea Contractului de arendă participă două părţi:

arendatorul – proprietarul bunurilor, care le oferă în utilizare

temporară contra plată; arendaşul – persoana care ia în arendă

(beneficiarul) bunurile şi le foloseşte în scopuri personale conform

condiţiilor stipulate în contract. În contractul de arendă se stipulează

forma şi suma plăţii de arendă, termenele şi condiţiile de achitare

acesteia. Plata de arendă poate fi în expresie bănească, în expresie

naturale sau în îmbinată.

Avantajul relaţiilor de arendă constă în posibilitatea

arendaşului de a transmite, cu acordul arendatorului, drepturile şi

obligaţiunile stipulate în contract, unei terţe persoane, în cazul în care

necesitatea de folosire a bunurilor arendate dispare. În acest caz, se

încheie un Contract de subarendă.

Contractul de arendă poate fi reziliat înainte de termen cu

acordul amiabil al părţilor sau, în cazul încălcării condiţiilor

contractului, conform deciziei instanţei de judecată. După încheierea

contractului de arendă acesta se prelungeşte în mod automat pe o

perioadă nedeterminată.

Un tip distinct de relaţii de arendă este locaţia (darea

bunurilor în folosinţă temporară). În cazul în care durata contractului

de arendă este nelimitata, atunci locaţia se face pentru o perioadă de

maxim un an.

În ţările cu economie de piaţă şi-a găsit o largă răspândire una

din formele arendei – leasingul.

Leasingul este un tip special de arendare a diverselor maşini,

echipamente, vehicule, calculatoare, utilaje industriale şi altor tipuri

13

de bunuri, pentru care sunt specifice elementele operaţiunilor de

împrumut, ceea îi conferă aspect de credil. Spre deosebire de alte

tipuri de contracte de arendă, în leasing se dau în folosinţă doar

mijloace tehnice noi, special procurate de către Compania de leasing.

Aceste bunuri de cele mai multe ori sunt transmise ulterior în

proprietatea beneficiarului de leasing.

Graţie leasingului firmele de leasing au posibilitatea de a lua

mijloacele necesare de producţie în folosinţă temporară fără investiţii

mari de capital. Leasingul are o multitudine de varietăţi şi este în

permanentă dezvoltare. Schema clasică a leasingului implica trei

actori: întreprinderea producătoare de utilaj, arendatorul – firma de

leasing (întreprinderea) şi arendaşul – beneficiar de leasing.

Compania de leasing obţine mijloacele tehnice necesare

pentru clienţii săi şi le dă în arendă pentru o perioadă stabilită din

timp şi contra unei anumite plăţi. La expirarea termenului arendei,

valorile materiale sau revin la compania de leasing, sau se

prelungeşte contractul de arendă sau beneficiarul de leasing capătă

bunuri la preţ redus (ceea ce se practică mai des). Leasingul este

deosebit de atractiv pentru firmele mici şi mijlocii deoarece le

deschide acestora calea spre cele mai moderne performanţe ale

ştiinţei, tehnicii şi tehnologiiilor avansate.

În funcţie de termenii de arendă, leasingul se împarte în:

renting- arendă pentru un termen de la câteva zile pînă la o lună;

hayring-arendă pentru un termen de la câteva luni pînă la un an;

leasing-arendă pentru un termen de la un an pînă la mai mulţi ani.

De regulă, termenii leasingului sunt ceva mai mici decît termenii de

amortizare a tehnicii.

Firmele mici şi mijlocii pot coopera reciproc avantajos, făcînd

bussines de proporţii, în baza unui acord de franchising încheiat

între o firmă mare – francizor şi o firmă mică – francizat

(operatorul).

Forma mixtă a antreprenoriatului mic şi mare – franchising

îmbină elemente ale arendei, cumpărării-vânzării, reprezentanţei, dar,

în general, rămâne o formă independentă de relaţii contractuale între

agenţii economici, având statut de persoane juridice. De obicei,

14

francizorul oferă operatorului, care activează în cadrul domeniului

stabilit (segment al pieţei), în schimbul unei recompense băneşti,

produsele sale, tehnnologiile recunoscute, îi transmite dreptul

exclusiv de a produce şi comercializa, sub marca comercială şi în

numele francizorului, bunurile (serviciile) stipulate anterior.

Antreprenoriatul, ca o formă specială de activitate economică,

poate avea loc atât în sectorul public, cît şi în cel privat. În

conformitate cu aceasta, se disting: antreprenoriatul de stat şi cel

privat.

Fiecare dintre aceste tipuri – antreprenoriatul public şi cel

privat – are caracteristicile sale specifice, însă principiile cardinale de

realizare a acestora coincid în multe privinţe. În toate cazurile aceste

activităţi presupun iniţiativă, responsabilitate, inovaţie, tendinţa de a

maximaliza profitului.

Practica de gestionare confirmă faptul că tipurile principale

ale activităţii de antreprenoriat sunt: de producţie şi de mediere

(comercial).

Antreprenoriatul de producţie poate fi numit primordial. Aici

se materializează producţia de bunuri, de mărfuri, se elaborează

lucrări, se prestează servicii, se creează anumite valori spirituale.

Activitatea de antreprenoriat, în domeniul producţiei

nemijlocite de mărfuri, poate purta caracter de bază sau auxiliar.

La cele de bază se raportă tipurile de activitate

antreprenorială, care are ca rezultat producerea de mărfuri gata de

folosinţă.

La cele auxiliare se raportă tipurile de activitate

antreprenorială, care are drept scop elaborarea şi transmiterea către

producătorii nemijlociţi de mărfuri a inovaţiilor, adică a

modalităţilor, metodelor şi procedeelor, a căror aplicare în procesul

de producţie să influenţeze îmbunătăţirea caracteristicilor calitative

ale mărfurilor. Rezultatul activităţii de inovare este elaborarea şi

transmiterea către producătorii nemijlociţi de mărfuri a tehnicii şi

tehnologiilor moderne.

15

La cele auxiliare se raportă aşa tipuri de activitate

antreprenorială ca cele de: inginerie, proectare, constultanta,

marketing, leasing, etc.

1.3. CLASIFICAREA ÎNTREPRINDERILOR

În economia oricărei ţări funcţionează diverse întreprinderi

care diferă unele de altele după anumite caracteristici. Sistematizarea

şi gruparea întreprinderilor este condiţionată, adică unul şi acelaşi

agent economic se raportează, în acelaşi timp, la diferite grupuri

(tabelul 1.1).

În primul rînd, agenţii economici se deosebesc prin domeniul

lor de activitate.

Se disting întreprinderi (firme) care operează în domeniul de

producţie materială şi nonmaterială. Agentul economic din

domeniul de producţie materială este o întreprindere (firmă)

industrială, agricolă, de transport, de construcţii. O trăsătură

distinctivă a agenţilor economici din domeniul de producţie

nonmaterială constă în faptul că aceştea creează produse-servicii

speciale (de uz casnic, sociale, culturale etc.) [11, pag. 17-19].

O parte din agenţii economici sunt implicaţi în afaceri de

mediere.

După aparteneţa ramurală agenţii economici se împart în

intreprinderi industriale (metalurgice, chimice, textile, etc.) şi

agricole (animaliere, horticultura, etc.).

În funcţie de predestinaţie întreprinderile (firmele) se divid în

cele care produc mijloace de producţie (masini, echipamente) şi în

cele care produc mărfuri de consum (produse alimentare, textile).

După modalitatea utilizării obiectelor muncii agenţii

economici se împart în cei extractivi (carieră) şi cei de prelucrare (de

fabricaţie) - fabricile de conserve.

După tipul de producţie se disting agenţii economici de

producţie individuală/unică, producţie în serie şi producţie în masă.

Producţia individuală/unică. Aceasta se caracterizează prin

fabricarea unui larg sortiment de produse şi unui mic volum de

16

obiecte confecţionate (şantiere de construcţii navale şi alte uzine

producătoare de echipamente unicale).

Producţia în serie se caracterizează prin fabricarea unui

sortiment limitat de produse (întreprinderile de produse chimice şi de

produse alimentare)

Producţia în masă se caracterizează prin confecţionarea în

cantităţi mari a anumitor tipuri de produse (fabrici de încălţăminte,

uzine pentru construcţii de motoare).

După cantitatea tipurilor de producţie fabricată se disting

întreprinderi specializate, adică acele care produc un număr limitat

de mărfuri, şi întreprinderi diversificate – acele care fabrică diverse

produse.

După nivelul de specializare se disting întreprinderi de profil

îngust şi de profil larg.

Specializarea agentului economic poate fi pe anumite obiecte

(uzina de tractoare), pe detalii concrete (producţia de rulmenţi),

tehnologică (producţia de făină). Se disting şi întreprinderi de mai

multe profiluri: combinatele siderurgice, combinate de producţie

pentru nutriţia copilului.

În funcţie de apartenenţa naţională a capitalului agentului

economic se disting: întreprinderi naţionale, străine, în colaborare

(mixte).

După modul de gestionare şi statutul juridic se disting agenţi

economici: particulari, cooperatişti, arendatori, asociaţi.

În funcţie de gradul de subordonare şi de integritatea

tehnologică se disting întreprinderi: principale (materne), filiale,

asociate.

După gradul de mecanizare şi automatizare a procesului de

producţie deosebim întreprinderi (firme): automatizate, de

mecanizare complexă, de mecanizare parţială, manuale şi manual-

mecanizate (meserii artizanale).

După gradul de continuitate se disting întreprinderi cu

program continuu de muncă (oţelărie, staţie electrică etc.) şi cu

program incontinuu de muncă.

17

Tabelul 1.1

Clasificarea Întreprinderilor

Criteriul de clasificare Tipurile de întreprinderi

1 2

Forma de proprietate a bunurilor

- private (particulare şi colective) - publice (de stat şi comunale) - mixte (bazate pe proprietatea publică

şi privată) - specifice (asociaţii sau organizaţii

obşteşti)

Genul de activitate

- de producţie - comerciale (de mediere) - financiare - de consulting - informaţionale - de instruire - de inovare - bazate pe proprietatea intelectuală

Numărul de proprietari - individuale - colective

Domeniul de activitate

- de producţie materială (industiale, agricole, de construcţii)

- producţie nonmaterială (de deservire socială, sociale, culturale)

Destinaţie economică - producătoare de mijloace de

producţie - producătoare de obiecte de consum

Modalitatea utilizării obiectelor muncii

- extractive - prelucrătoare

Tipul de producţie - pe unicate (individuală) - în serie - în masă

Numărul de tipuri ale producţiei fabricate

- specializate (pe obiecte, pe detalii concrete, tehnice)

- diversificate

Nivelul de specializare - de profil îngust - de profil larg

18

1 2

Numărul scriptic al salariaţilor

- mari - medii - mici - micro

Aparteneţa naţională - naţionale - străine - în colaborare (mixte)

Gradul de subordonare - principale - filiale - de asociere

Gradul de mecanozare şi automatizare a procesului de producţie

- automatizate - mecanizare complexă - mecanizare parţială - manuale şi manual-mecanizate

Gradul de continuitate a procesului de producţie

- program continuu de muncă - program incontinuu de muncă

În ceea ce priveşte tipul de organizare economică a

întreprinderii, aceasta poate fi unitate economică independentă, cu

statutt de persoană juridică care dispune de bunuri personale necesare

pentru desfăşurarea activităţii de producţie sau de bunuri transmise

în gestionarea acesteia de către proprietarul bunurilor.

Legislaţia Republicii Moldova defineşte patru forme de bază

de proprietate asupra capitalului, care împart întreprinderile în

următoarele categorii:

• întreprinderi private care aparţin unor persoane fizice

(proprietate individuală) sau întreprinderi colective;

• întreprinderi publice care aparţin statului sau

municipalităţii;

• întreprinderi mixte, formate prin participarea

patrimoniului public şi privat;

• asociaţii obşteşti (organizaţii) ca formă specifică de

proprietate.

Legea stipulează că participanţii la reglementarea relaţiilor

economice sunt persoane fizice şi juridice.

19

În cadrul juridic, persoană fizică este numit individumul

care practică o activitate economică, are drepturi civile şi

responsabilităţi, şi îşi desfăşoară activitatea în mod voluntar, luînd

decizii de sine stătător. Persoanele fizice, care constituie organizaţii

comerciale, pot fi fondate ca întreprinderi individuale. Activitatea

antreprenorială a persoanelor fizice ţine de antreprenoriatul

individual (privat). Persoană juridică este o organizaţie creată prin decizia

colectivă a două sau mai multor persoane, care are în proprietate, în

gestiune sau în administrare operaţională o proprietate separată şi

răspunde pentru obligaţiile asumate cu tot patrimoniul său. Totodată

persoană juridică poate, în numele său, să procure şi să-şi exercite

drepturile patrimoniale şi personale nepatrimoniale, să poarte

răspundere, să fie reclamant şi reclamat în instanţă. Activitea

antreprenorială a persoanelor juridice este stipulată în statutul

întreprinderii, care stabileşte relaţiile economice şi juridice ale

fondatorilor şi acţionarilor, şi această activitate se referă la

antreprenoriatul colectiv.

Astfel, după numărul proprietarilor activitatea antreprenorială

poate fi individuală şi colectivă.

Ambele forme de activitate antreprenorială (privată şi

colectivă) se pot baza pe bunuri şi capital care aparţin subiecţiilor

activităţii antreprenoriale, şi pe mijloace financiare atrase din afară.

Atît persoanele fizice, cît şi juridice pot avea conturi la bancă, sigiliu,

şi pot desfăşura activităţi comeciale internaţionale în cadrul legii. În

ambele forme de antreprenoriat poate fi folosită (sau nu) munca

înăimită.

După cum s-a menţionat mai sus, activitatea antreprenorială a

unei întreprinderi, în funcţie de numărul proprietarilor, poate fi

individuală sau colectivă. Când e vorba de o activitate

antreprenorială individuală, proprietatea aparţine unei persoane sau

unei familii. Când însă e vorba de o activitate antreprenorială

colectivă, proprietatea aparţine concomitent mai multor subiecţi cu

determinarea cotei fiecăruia din ei (proprietate în diviziune) sau fără

determinarea cotei (proprietate comună). Posesia, utilizarea şi

20

gestionarea bunurilor, care sunt în proprietate colectivă, se face cu

acordul tuturor proprietarilor [14, pag. 24].

Accentul principal se pune pe clasificarea întreprinderilor în

funcţie de statutul juridico-organizatoric. De formele juridico-

organizatorice ţin întreprinderile individuale, societăţile gospodăreşti

şi cooperativele. Întreprinderea individuală este proprietatea unei

persoane sau a unei familii. Ea poartă răspundere pentru obligaţiile

prin toate bunurile (tot capitalul). O astfel de întreprindere poate fi

înregistrată ca independentă sau ca filială a altei întreprinderi (firme).

Formă de întreprindere individuală au îndeosebi firmele cu un număr

scriptic mic de angajaţi [13, pag. 24-25].

Tabelul 1.2

Caracteristica Întreprinderii Individuale

ÎNTREPRINDEREA INDIVIDUALĂ

caracteristicile principale

1. Persoană fizică.

2. Existenţa unui singur proprietar, care deţine întregul capital şi conduce singur întreprinderea, răspunzând cu întreaga sa avere pentru obligaţiile asumate.

3. Uşurinţa demarării, desfăşurării şi lichidării afacerii.

4. Libertatea relativă de acţiune şi control a proprietarului.

avantaje dezavantaje

- capital redus pentru fondare - cheltuieli mici, formalităţi reduse

- restricţii legale şi normative limitate

- simplitatea conducerii - proprietarul se găseşte în relaţii nemijlocite cu toţi furnizorii şi clienţii săi

- libertatea decizională a proprietarului este foarte largă, permite reacţii decizionale rapide

- profitul revine în întregime proprietarului

- impozite relativ mici

- simplitate în procedura de lichidare

- capital disponibil limitat

- experienţa relativ limitată

- dificultăţi în obţinerea finanţării

- posibilităţi reduse de introducere a progresului tehnologic

- dificultăţi în atragerea personalului înalt calificat

- răspunderea pentru datoriile întreprinderii este nelimitată şi aparţine integral proprietarului

- viaţa întreprinderii este limitată, existenţa legală a afacerii, încheindu-se cu decesul proprietarului

21

Societăţile gospodăreşti sunt create cu acordul a cel puţin

două persoane fizice sau juridice prin împreunarea contribuţiilor lor

(atât sub formă bănească, cît şi naturală) în scopul de a înfăptui

activitatea economică. În funcţie de felul de integrare (de persoane

sau de capital), precum şi de măsura responsabilităţii pentru

obligaţiile asumate (totală sau parţială) societăţile se împart în:

societăţi cu răspundere nelimitată,

societăţi cu răspundere limitată,

societăţi cu răspundere suplimentară,

societăţi în comandită şi

societăţi cu răspundere pe acţiuni.

Societatea cu răspundere nelimitată este entitatea ai cărei

membri au încheiat un contract de instituire a întreprinderii pentru

gestionarea în comun a activităţii economice. Sursa de formare a

patrimoniului o constituie contribuţiile participanţilor [14, pag. 29-30].

Societatea cu răspundere nelimitată nu are nevoie de statut.

Societatea se creează şi funcţionează pe baza contractului de instituire

semnat de către toţi participanţii. În contractul de constituire se indică

denumirea societăţii, sediul, ordinea de gestionare a activităţii sale,

suma şi componenţa capitalului depozitat, procedura de modificare a

cotei fiecăruia dintre membrii săi.

Profitul şi pierderile societăţii cu răspundere nelimitată se

distribuie între participanţii săi proporţional cu cotele lor din

capitalul depozitat.

Membrii societăţii cu răspundere nelimitată poartă

responsabilitate în mod solidar, prin bunurile sale, conform

obligaţiilor societăţii.

Societatea cu răspundere limitată este una care are un capital

statutar divizat în părţi; mărimea părţilor este determinată de

documentele de constituire. Membrii acestei societăţi poartă

răspundere în limita contribuţiilor lor.

Spre deosebire de societatea cu răspundere limitată membrii

societăţii cu răspundere suplimentară poartă, în mod solidar,

răspundere pentru obligatiile societăţii prin toate bunurile lor în

22

mărime egală şi multiplă faţă de depunerile acestora, stipulate în

documentele de constitutive ale societăţii.

In caz de faliment a unuia dintre membri, răspunderea sa

pentru obligaţiile societăţii este distribuită între cei rămaşi,

proporţional cu depunerile lor.

Tabelul 1.3

Caracteristica Societăţii cu Răspundere Limitată

SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ


1. Este o persoană juridică. 2. Membrii ei pot fi atât persoane juridice, cât şi fizice.

3. Întreprinderea este fondată în baza contractului de constituire (de societate) si a statutului.

4. Capitalul statutar se formează prin asocierea bunurilor fondatorilor

5. Societatea îşi achită datoria cu toată averea, iar fiecare membru - cu cota-parte în capitalul societăţii.


- permite însumarea resurselor financiare ale persoanelor partenere, sporind astfel şansele de majorare a capitalului disponibil.

- oferă posibilitatea de a împărţi responsabilităţile manageriale între parteneri.

- procedura de constituire, înregistrare e simplă şi comparativ ieftină şi rapidă.

- necesitatea de a da publicităţii dări de seamă, bilanţuri e mai mică sau lipseşte şi astfel concurenţii nu capătă informaţii despre activitatea întreprinderii.

- structura organizatorico - administrativă e mai simplă (nu există comisia de cenzori, consiliul de observatori ca în societăţile pe acţiuni).

- se bazează pe cunoştinţele, abilităţile, experienţa persoanelor partenere.

- existenţa obligatorie a capitalului social

- posibilitatea apariţiei unor dezacorduri între asociaţi

- dificultăţi relative în obţinerea unor sume de capital

- lipsa continuităţii afacerii în cazul unui asociat

- fiecare partener este responsabil pentru deciziile şi acţiunile celorlalţi parteneri.

23

Societatea în comandită este entitatea care, ca şi cu membrii

cu deplină responsabilitate, include unul sau mai mulţi membri, a

căror responsabilitate se limitează la contribuţia personală adusă la

patrimoniul acestei societăţi.

Cele mai răspînddite sunt societatile pe acţiuni. Deosebirea

lor faţă de alte societăţi constă în faptul că acestora li se oferă dreptul

să atragă mijloacele necesare prin emiterea hîrtiilor de valoare

(acţiuni). Totoodată, participanţii societăţii pe acţiuni poartă

răspundere pentru rezultatele activităţilor acesteia în limita valorii

acţiunilor pe care le deţin.

Tabelul 1.4

Caracteristica Societăţii pe Acţiuni

SOCIETATEA PE ACŢIUNI


1. Nu poate avea mai puţin de doi membri fondatori

2. Capital statutar este divizat completamente în acţiuni

3. Numărul acţionarilor nu este limitat (în S.A de tip deschis)

4. Acţiunile, sunt valori mobiliare, şi pot fi vândute şi cumpărate

5. Poate emite două tipuri de hârtii de valoare: acţiuni şi obligaţii

6. Organul suprem de conducere este Adunarea Generală a Acţionarilor


- permite atingerea unui volum apreciabil al capitalului

- permite colectarea economiilor cetăţenilor şi convertirea acestora în capitaluri investite în activitatea economică

- permite transferarea proprietăţii - răspunderea fiecărui proprietar

pentru datoriile societăţii este limitată la nivelul capitalului propriu investit în afacere.

- viaţa societăţii nu este afectată de pierderea unui acţionar.

- cheltuieli şi formalităţi mari pentru înregistrare

- răspunderea este „impersonală” şi se lămureşte printr-un număr mare de acţionari.

- conducerea complicată - impozitarea dublă în cazul

acţionarilor persoane străine - plafon ridicat de capital social - rapoartele şi declaraţiile către

administraţia publică sunt complexe şi numeroase.

- publicarea obligatorie a informaţiei despre activitatea S.A. de tip deschis

24

În conformitate cu legislaţia în vigoare se pot forma societăţi

pe acţiuni deschise (SAD) şi societăţi pe acţiuni închise (SAÎ).

Societate pe acţiuni deschisă (SAD) este entitatea a cărei

membri pot înstrăina (vinde, dărui, transmite) acţiunile lor fără

consimţământul celorlalţi acţionari.

Societatea pe acţiuni deschisă are dreptul să desfăşoare

abonarea deschisă la acţiunile emise de ea şi la vînzarea liberă a

acţiunilor în condiţiile prevăzute de lege şi alte acte juridice.

Numărul de acţionari a unei asemenea societăţi nu poate fi limitat.

Caracterul său deschis se manifestă şi prin faptul că SAD este

obligată să publice anual, pentru informarea publicului, darea de

seamă anuală, bilanţul contabil, contul de profituri şi de pierderi.

În societatea pe acţiuni închisă, spre deosebire de cea

deschisă, acţiunile se distribuie numai între fondatorii săi sau între

alte persoane din timp stabilite. O astfel de societate nu are dreptul să

desfăşoare abonarea deschisă la acţiunile emise de ea.

Acţionarii unei societăţi pe acţiuni închise au dreptul

preferenţial de a cumpăra acţiuni vândute de către alţi acţionari din

această societate.

Întreprinderile cooperatiste (cooperativele) sunt asocieri

benevole ale cetăţenilor în scopul de a gestiona în comun activităţile

economice sau de altă natură. O trăsătură distinctă a acestora este

participarea personală a fiecărui membru în activitatea şi utilizarea

comună a bunurilor personale sau arendate.

În economia ţării funcţionează două tipuri principale de

cooperative: de producţie şi de consum.

Cooperativele de producţie sunt asocieri benevole ale

cetăţenilor în scopul desfăşurării activităţii de producţie sau a unei

alte activităţi economice realizate în comun, bazată pe participarea

lor personală, prin muncă sau prin alt mod de contribuţie, la cotele

unificate patrimoniale de participare ale membrilor acestora.

Membrii cooperativelor poartă răspundere pentru obligaţiile

lor în cuantumul şi în modul prevăzut de lege. Cooperativa de

consum nu-şi pune drept scop obţinerea profitului. Aceasta este

25

întemeiată pentru a satisface nevoile materiale şi de altă natură ale

membrilor.

Întreprinderile de stat se bazează pe proprietatea de stat.

Întreprinderile comunale funcţionează pe baza proprietăţii

unităţilor teritoriale respective. Întreprinderile de stat şi comunale

sunt întemeiate şi înzestrate cu bunuri de către autorităţile publice

sau, respectiv, de către autorităţilor administraţiei publice locale.

Aceastea sunt persoane juridice şi poartă răspundere pentru

obligaţiile asumate prin tot patrimoniul său.

Una din formele antreprenoriale este întreprinderea de

arendă. Arenda presupune gestionarea şi utilizarea temporară a

bunurilor (pe bază de contract), necesare arendatorului pentru

desfăşurarea activităţii de antreprenoriat. Obiecte ale arendei pot fi

complexele integrale patrimoniale ale întreprinderilor de stat

(comunale) sau ale subdiviziunilor structurale ale acestora (sucursale,

secţii, sectoare), precum şi unităţi separate ale patrimoniului.

Una din căile de atingere a scopului întreprinderii este

integrarea. Formele de organizare, pe care le adoptă întreprinderea pe

calea sa spre comasare, sunt condiţionate de procesele de integrare pe

verticală şi pe orizontală.

Integrarea pe verticală este creşterea întreprinderii ca urmare

a fuzionării urmînd treptele tehnologice sau urmînd etapele

procesului de producţie.

Integrarea pe orizontală este de creşterea întreprinderii în

interiorul ramurii pe calea asocierii întreprinderilor similare.

Totodată, integrarea întreprinderilor poate avea loc în diverse

condiţii. De aceea, la caracterizarea unei asocieri trebuie să se ţină

cont dacă întreprinderea îşi păstrează statutul de persoană juridică şi

ce parte din drepturile sale ea deleagă asociaţiei nou-formate.

Întreprinderile (organizaţiile, firmele) au dreptul să îmbine

benevol activitatea lor tehnico-ştiinţifică, de producţie, comercială şi

de altă natură, dacă această îmbinare nu contravine legislaţiei

antimonopol.

La formele cu organizare economică de integrare benevolă se

referă aşa întreprinderi ca: asociaţii, corporaţii, consorţii, concerne,

26

carteluri (sindicate), trusturi, holdinguri, conglomerate, grupuri

financiar-industriale.

Asociatia este cea mai simplă formă de asociere benevolă a

întreprinderilor şi organizaţiilor, independente din punct de vedere

economic, care pot face parte concomitent şi din alte formaţii. Scopul

principal în formarea asociaţiilor este luarea în comun a deciziilor ce

ţin de soluţionarea problemelor de ordin tehnico-ştiinţific, de

producţie, economic, social şi de altă natură.

Asociaţia are dreptul de a interveni în activitatea de producţie

şi comercială a oricărui dintre participanţi (membri) [13, pag. 32-34].

Concernul este o societate pe acţiuni multiramurală care

monitorizează întreprinderile printr-un sistem de participare.

Concernul deţine pachetul acţiunilor de control al diferitor companii

care sunt filiale în raport cu acesta. Şi filiale, la rândul lor, pot deţine

şi ele pachetul acţiunilor de control al altor societăţi pe acţiuni, care

deseori sunt situate în alte ţări.

Consorţiul este o asociere a întreprinzătorilor întemeiată în

scopul realizării unei tranzacţii financiare importante (de exemplu,

investirea semnificativă într-un mare proiect industrial). O astfel de

asociere a întreprinzătorilor are posibilitatea de a investi mijloace

într-un proiect amplu, micşorîndu-se semnificativ riscul, ce poate

apărea la o investiţie mare, întrucît responsabilitatea se răsfrînge

asupra mai multor participanţi. În condiţiile evoluţiei tehnico-

ştiinţifice, consorţiumurile apar în ramuri noi şi la încrucişarea

acestora, presupunînd totodată desfăşurarea diverselor investigaţii

ştiinţifice .

Corporatiile sunt asocieri prin înţelegere a agenţilor

economici bazate pe integrarea intereselor lor tehnico-ştiinţifice, de

producţie şi comerciale, delegîndu-li-se anumite competenţe întru

reglementarea centralizată a activităţii fiecăruia dintre participanţii.

Sindicatul este o asociere pentru desfacerea producţiei de

către întreprinzători, în cadrul unei ramuri, în scopul de a înlătura

concurenţa excesivă dintre aceştea.

27

Cartel este un acord, încheiat între întreprinzătorii unei

ramuri, care prevede preţurile la produse şi servicii, la împărţirea

pieţelor de desfacere, la cotele părţi în volumul producţiei totale, etc.

Trustul este o formă de asociere, prin care întreprinderile îşi

pierd definitiv independenţa industrială, comercială şi juridică şi

funcţionează conform unui plan unic. Acesta se caracterizează printr-

un grad mai înalt de centralizare a conducerii.

Compania de Holding este o formă de asociere a

întreprinderilor prin cumpararea pachetului acţiunilor de control. În

fruntea Companiei de holding stă aşa-numita companie-deţinătoare

de acţiuni, care deţine pachetul acţiunilor de control si dirijează

activitatea întreprinderilor prin intermediul companiilor subordonate

şi intermediare.

Subiecţii asociaţi în holdinguri au o independenţă juridică şi

economică, dar dreptul de a lua deciziile principalele referitoare la

activitatea acestora aparţine companiei de holding.

O nouă formă de organizare economică prin asocierea

benevolă a întreprinderilor o constitue grupurile financiar-

industriale (GFI). Acestea reprezintă o reunire a capitalului

industrial, bancar, de asigurări şi comercial, precum şi a potenţialului

intelectual al întreprinderilor şi organizaţiilor. Spre deosebire de

concern, în fruntea grupurilor financiar-industriale stă una sau două

bănci, care gestionează capitalul întreprinderilor, incluse în

componenţa lor.

1.4. MODELUL ECONOMIC AL ÎNTREPRINDERILOR

Din punct de vedere economic, întreprinderea este o unitate

economică, în care se combină în mod raţional factorii de producţie,

pentru ca prin intermediul confecţionării şi comercializării articolelor

(lucrărilor, serviciilor) să fie atinse scopurile subiectului economic.

Activitatea de producţie, în sensul larg, este o activitate umană a unui

grup de oameni, a unui colectiv, a statului, orientată spre crearea

valorilor materiale noi şi de altă natură.

28

Modelul general al procesului de producţie este arătat

schematic în figura. 1.2.

Un element esenţial constituie faptul că resursele care se află

la dispoziţia subiectului economic separat, ca şi ale societăţii în

ansamblu, sunt limitate [11, pag. 9-13].

Se evidenţiază limitarea absolută şi relativă a resurselor.

Limitarea absolută înseamnă că resursele economice naturale (solul,

apa, aerul) sunt ireproductibile, practic acestea nu pot fi restabilite.

Resurse umane Resurse financiare

Resurse materiale Produsul finit

Resurse naturale Resurse informaţionale

Fig. 1.2. Modelul procesului de producţie al întreprinderii

Limitarea relativă înseamnă că utilizarea resurselor depinde

nu numai de disponibilitatea acestora, de calitatea lor, dar şi de

nivelul de dezvoltare a producţiei sociale, a metodelor utilizate, a

resurselor disponibile.

Resursele limitate pot fi folosite în mod diferit. În cazul, în

care pentru producţia bunurilor s-ar folosi o singură metodă, precum

şi a unora şi aceloraşi mijloace, atunci problema alegerii nu ar

exista. Unul şi acelaşi produs poate fi produs utilizând diferite unelte,

folosind diferite materii prime şi materiale etc. De acea, vorbim

despre utilizarea alternativă a resurselor materiale şi financiare.

Limitarea resurselor confruntă omenirea cu o problemă

economică neschimbătoare: „în ce fel să satisfacă nevoile tot mai

crescînde ale societăţii în condiţiile de limitare a resurselor?”

Deficitul resurselor transformă problema economică de bază

ţinîndu-se cont de alegere şi anume: câte şi de care mărfuri şi

Procesul de producţie

29

servicii trebuie produse, pentru cine trebuie produse şi cum să se

distribuie.

Scopul alegerii constă în a determina raportul optim între

sortimentul maximal de produse şi servicii, pe de o parte, şi

cantitatea maximal posibilă a acestora, care să asigure un anumit

standard de viaţă, pe de altă parte.

Sistemul de piaţă reglementat foloseşte propriile sale metode

pentru rezolvarea problemei economice de bază. Consumatorii

determină, pe bază de alegere, ce şi cât de mult trebuie de produs.

Producătorii determină care şi cîte din resurse vor fi folosite în

producere, ţinîndu.se cont de cererea de bunuri şi servicii.

Fiecare întreprindere este un sistem complex economic de

producţie cu activităţi multiple. Cel mai clar sunt evidenţiate

direcţiile care trebuie să fie raportate la cele principale ca:

un studiu complex al pieţei (activitate de marketing);

activităţile inovatoare (elaborări ştiinţifice şi de investigaţie,

elaborări de experimente în construcţii, implementări în

producţie a inovaţiilor din domeniu tehnologic, a inovaţiilor

organizatorice, manageriale etc.);

activităţile de producţie (producţia de bunuri, lucrări şi

servicii, elaborarea nomenclatorului şi sortimentului de

bunuri adecvate cererii pieţei);

activităţile comerciale ale întreprinderii pe piaţă (organizarea

şi promovarea de vânzări de produse, servicii, publicitate

efectivă);

logistica de producţie (furnizarea de materii prime, materiale,

piese accesorii, asigurarea cu toate tipurile de energie,

tehnică, utilaje, ambalaje, etc.);

activităţile economice ale întreprinderilor (toate tipurile de

planificare, stabilire a preţurilor, evidenţă şi gestiune,

organizare şi salarizare, analiză a activităţii economice etc.);

servirea prestată după vânzarea produselor de uz tehnico-

industrial şi de consum (lucrări de reglare şi lansare,

deservirea garantată, asigurarea cu piese de schimb pentru

reparaţii etc.);

30

activităţile sociale (menţinerea la un nivel adecvat a

condiţiilor de muncă şi de viaţă a personalului, crearea la

întreprinderi a unei infrastructuri sociale, care include

locuinţele proprii, cantine, instituţii medicale şi de întremare a

sănătăţii, centre de formare tehnico-profesională.

Gestionarea economică eficientă presupune trasarea unor

scopuri de creare şi de funcţionare a întreprinderii (firmei). Scopul

general (principal) al întreprinderii,adică motivul clar conturat pentru

existenţa acesteia în economia mondială, este numit, de regulă,

„misiune”. În majoritatea cazurilor, misiune a întreprinderii moderne

se consideră producţia de bunuri (servicii) menite să satisfacă

necesităţile pieţei şi să obţină maximum de profit.

Paralel cu scopul principal, adică cu maximalizarea profitului,

firmele, în activitatea lor, pot urmări şi aşa scopuri ca:

- creşterea de capital a firmei;

- creşterea volumului de producţie;

- îmbunătăţirea calităţii produsului;

- menţinerea independenţei financiare;

- extinderea pieţelor de desfacere a produselor lor;

- creşterea prestigiului firmei şi a altele.

Multitudinea scopurilor urmărite de către firme şi mobilitatea

pieţei determină necesitatea elaborării de către fiecare firmă a

propriei strategii de dezvoltare. Totodată, unul din scopurile majore

ale întreprinderii este elaborarea stilului acesteia.

Stilul firmei este legat indisolubil de imaginea pozitivă a

acesteia, care trebuie să fie creat şi permanent menţinut. Acesta

reprezintă un ansamblu de culori, de elemente grafice, verbale,

precum şi de orice alte elemente care persistă permanent şi asigură

unitatea vizuală şi semantică a mărfurilor firmei respective. Stilul

firmei mai este reprezintă şi de informaţia obţinută de consumatori

prin intermediul amenajării interiorului şi exteriorului acesteia.

Deseori stilul firmei include următoarele elemente principale:

• emblema comercială a firmei;

• elementele documentelor de afaceri;

31

• toate tipurile de materiale publicitare;

• designul mărfurilor, ambalajul, etc.

Emblema comercială a firmei este un termen adoptat oficial,

care reliefează o imagine plastică, prezentată în mod original, şi care

este înregistrată corespunzător, servind la distingerea produselor sau

serviciilor firmei sau pentru publicitate. Partea verbală a emblemei

comerciale sau indicatorul verbal este numit de asemenea „marcă”

sau „logo”.

Emblema comercială este obiect al proprietăţii intelectuale şi

poate avea o valoare corespunzătoare, incluzîndu-se ca element în

componenţa activelor firmei.

1.5. MEDIUL ANTREPRENORIAL AL ÎNTREPRINDERILOR

În economie mediul antreprenorial se percepe ca prezenţa a

unor condiţii şi factori care influenţează funcţionarea întreprinderii şi

care solicită luarea deciziilor manageriale privind înlăturarea sau

conformarea acestor factori.

Se disting factori interni şi externi ai mediului

antreprenorial.

Mediul intern antreprenorial include:

scopuri,

resurse umane, financiare, materiale

diviziunea pe orizontală şi pe verticală a muncii

(structura organizatoeică),

cultura organizașinală,

tehnologii,

structura organizatorică,

sistemul de comunicare şi schimb de informaţii,

comportamentul angajaţilor etc.

Totalitatea factorilor interni, numiţi şi variabile interne,

conferă organizaţiei o imagine specifică şi proprie doar acesteia.

32

Variabilele interne ale firmei/ organizației apar ca urmare a

unor decizii de management luate anterior şi pot fi controlate, dar nu

neapărat integral. Ajustarea sau depăşirea acestora - constituie esenţa

managementului organizașiei respective.

În procesul de funcţionare şi de dezvoltare, întreprinderea,

fiind un sistem deschis, resimte permanent şi acţiunea mediului

extern.

Mediul antreprenorial extern include toate condiţiile şi toţi

factorii care apar în mediul înconjurător, indiferent de activitatea

unei firme concrete, dar care exercită sau pot exercita influenţă

asupra funcţionării acesteia şi, prin urmare, necesită luarea deciziilor

de management.

Mediul extern se caracterizează prin variația/ modificarea

continuă a acestuia, determinată de interacţiunea unor factori aparte

ca: incertitudinea, complexitatea, ierarhizarea schimbătoare a

problemelor și evenimentelor, ritmul schimbărilor, gradul de

adaptare la anumite evenimente (ordinare/obişnuite şi

extraordinare/neaşteptate, care pot fi asemănătoare/analogice cu cele

din perioada anterioară, dar care pot fi, la fel, și cu totul noi),

previziune (prin analogie cu trecutul), previziune parţială.

Pentru diferite elemente ale organizaţiei, aceşti factori au un

impact diferit [5, pag. 90-91]. Acest lucru introduce în activitatea

întreprinderii, mai ales pentru viitor, a unui element de incertitudine.

Totodată, incertitudinea depinde în mare măsură de aspectele

interne, printre care se evidenţiază comportamentul imprevizibil al

personalului şi al managerilor.

Mediul extern al organizaţiei, numit altfel ambianţă, ultima

vizînd afacerile şi fonica.

Ambianţa de afaceri sau factoriii cu infuență directă - este

constituită din acele fenomene, procese şi institute ale mediului, cu

care organizaţia interacţionează în mod direct şi o poate influenţa

(furnizori, consumatori, intermediari, concurenţi).

La ambianţa fonică sau factoriii cu infuență indirectă -

organizaţia poate doar să se adapteze, dar nu poate să o influenţeze.

Marea majoritate a organizaţiilor nu poate influenţa politica de stat,

33

starea de lucruri pe piaţă şi multe alte circumstanţe, de aceea

organizaţiile trebuie să le ia „spre cunoştinţă”, să li se subordoneze,

să „plece” de sub influenţă acestora, sau să încerce prin diferite

metode să neutralizeze efectele lor.

Managementul organizaţiei trebuie să detecteze rapid

schimbările din mediul extern, să conştientizeze foarte bine

importanţa lor, atît pentru prezent, cît şi pentru viitor, precum şi să

aleagă cea mai optimă variantă de reacţionare în limita resurselor

disponibile. De faptul pe cît de adecvat managerii percep mediul

extern, depinde viitorul întreprinderii.

Dat fiind faptul că fiecare firmă, care activează în condiţiile

relaţiilor de piaţă, se află permanent sub influenţat mediului extern,

ce influenţează starea mediului intern, se cere ca monitorizarea şi

analiza stării mediului antreprenorial să se afle întotdeauna în atenţie

şi să se facă sistematic, utilizînd metodele de analiză sistemică,

tehnică, electronică (figura 1.3).

INTRĂRI IEŞIRI

ÎN SISTEM DIN SISTEM

Pămănt mărfuri

Muncă servicii

Capital informaţie

Antreprenoriat deşeuri

Informaţie

Fig. 1.3. Interacţiunea dintre întreprindere şi mediul extern

Astfel, studiind întreprinderea şi mediul său extern din punct

de vedere al abordării sistemice, se cere o caracterizare a

suprasistemului şi influenţa acesteia [7, pag. 13].

Mediul intern al

întreprinderii

Întreprinderea –

sistem deschis

34

Analizînd pe orizontală mediul extern al unei singure

întreprinderi ca sistem al unui nivel de ierarhie, cu care

interacţionează întreprinderea şi care are o influenţă asupra ei, se

disting: consumatori, furnizori şi concurenţi.

La examinarea mediului extern pe verticală, ca suprasistem

pentru o întreprindere luată aparte, se cere evidenţierea statului şi a

teritoriului pe care este dislocată întreprinderea.

Toţi dintre subiecţii menţionaţi mai sus crează o totalitate de

factori care influenţează întreprinderea. Aceşti factori sunt împărţiţi

în factori de influenţă directă şi indirectă [6, pag. 38]. Ei sunt

prezentaţi în figura. 1.4.

Fig. 1.4. Factorii de bază ai mediului extern, care influenţează

activitatea întreprinderii

Factorii de influenţă ai

mediului extern

Factorii de influienţă

directă

Factorii de influenţă

indirectă

Statul și legislația

Furnizori

Consumatori

Concurenţi

Mediatori

Economici – din țară și

internaționali

Tehnico-ştiinţifici

Sociali și culturali

Demografici

Politici – din țară și

internaționali

Climaterici

Ecologici Sindicatele

35

Factorii externi de influenţă directă se răsfrîng direct şi

indirect asupra ritmurilor şi dimensiunilor de dezvoltare a

întreprinderii şi asupra eficienţei activităţii acesteia.

Realizarea cu succes a scopului principal de funcţionare a

unei întreprinderi, care constă în maximizarea profitului şi în

satisfacerea necesităţilor pieţei, depinde în primul rând și în mare

măsură de un astfel de factor de influenţă directă cum este

consumatorul. Consumatorii concreţi ai producţiei fabricate de

întreprindere sunt: persoanele fizice; întreprinderile; organizaţiile

comerciale sau de desfacere care acţionează ca intermediari;

instituţiile de stat.

Furnizorii reprezintă factorul poate fi divizat în furnizori de

resurse materiale, tehnologii, tehnici, personal, finanţe.

Un loc aparte pentru influenţa micromediului asupra

întreprinderii îi aparţine unui astfel de factor ca: furnizarea de materii

prime şi materiale, de semifabricate, de piese de completare, de

energie, combustibil, echipament şi alte resurse. Influenţa acestui

factor asupra rezultatelor activităţii economice şi de producţie se

poate manifesta prin nivelul preţurilor la resurse, calitatea, volum şi

termenii de livrare a lor.

Nu mai puţin important în acest grup de factori este factorul

furnizori de tehnologii, tehnică [7, pag. 44-45].

Problemele solvabilităţii scăzute, a activităţii investiţionale

scăzute, insuficienţei resurselor financiare în complexul industriei

constructoare de masini duc la aceea că agentul economic

achiziţionează echipamente mai puţin performante.

Actualmente este de o importanţă strategică factorul furnizori

de personal. Pentru a forma un colectiv de productie din lucrători de

o înaltă calificare, un colectiv mobil, flexibil, capabil să se adapteze

rapid la schimbările intervenite în infrastructura pieţei, se cere să fie

făcut un lucru mare şi migălos de planificare şi de recrutare a

personalului prin intermediul agenţiilor de ocupare a forţei de muncă,

de recrutare, de pregătire şi perfecţionare a acestuia.

36

Furnizori de resurse financiare joaca un rol special atît în

formarea capitalului statutar la etapa de fondare a agentului

economic, cît şi în ceea ce priveşte obţinerea de credite investiţionale

la etapa de dezvoltare a acestuia. Acest grup de furnizori include:

bănci, companii investiţionale, fonduri de pensii, fonduri publice,

fonduri de susţinere a bussinesului mic şi mijlociu, companii de

leasing şi altele.

Concurenţii, ca factor de influenţă directă, exercită această

influenţă asupra unei alte întreprinderii nu numai pe piaţa de produse

similare, ci şi asupra furnizorilor de diverse resurse, precum şi asupra

intermediarilor. Concurenţa, fiind principala şi esenţiala condiţie de

dezvoltare a economiei de piaţă, se caracterizează prin puterea sa de

influenţă ca: ameninţarea apariţiei a unor noi concurenţi; ameninţarea

apariţiei mărfurilor noi substituibile; capacitatea de negociere a

întreprinderilor-furnizori, care îşi apără intereselor lor; capacitatea şi

posibilitatea de a negocia a cumpărătorilor; rivalitatea concurenţilor

existenţi pe piaţa între ei înşişi. Ca urmare a acţiunii acestor forţe şi

întru păstrarea segmentelor „sale” pe piată, întreprinderile sunt

nevoite să suporte cheltuieli suplimentare pentru cercetări ştiinţifice,

elaborări de construcţii experimentale, publicitate în scopul

perfecţionării organizării procesului de desfacere. În caz contrar,

pentru desfacerea produselor fabricate, întreprinderea va fi nevoită să

reducă preţurile, cedînd în aşa mod, o parte di profitul său

consumatorilor.

Întreprinderea se află într-un mediu concurenţial schimbător.

Influenţa acestui factor asupra întreprinderii are loc în mai multe

direcţii. Întreprinderea trebuie să ţină cont de forţele concurenţiale, să

identifice caracteristicile lor şi să evalueze intensitatea acestora.

Examinarea problemei atît de complexe poate fi făcută conform

modelului propus de dl Michael Eugene Porter, profesor la Harvard

Business School

Potrivit lui Michael E. Porter, cota de piaţă şi nivelul de profit

ale firmei sunt determinate de faptul pe cât de eficient întreprinderea

se opune următoarele forţe concurenţiale (figura 1.5):

37

pătrunderii în ramură a noilor concurenţi care fabrică

produse similare;

pericolului apariţiei din exterior a mărfurilor substituibile

(înlocuitoare);

pericolului existenţei firmelor-concurente, care deja s-au

stabilit pe piaţa de ramură;

influenţei vânzătorilor (furnizori);

puterii de influenţă a cumpărătorilor (clienţilor).

Fig. 1.5. Cinci forţe ale concurenţei pe Michael E. Porter

La factorii de influenţă directă se referă și influenţa statului

și legislației sub formă de suprasistem asupra activităţii

întreprinderii. Această influenţă se realizează prin intermediul actelor

juridice şi normative în domeniul politicii economice, creditar-

monetare, fiscale etc.

Un loc aparte printre factorii de influenţă a mediului extern

asupra perspectivelor de dezvoltare şi de activitate eficientă a

întreprinderii îl ocupă factorii ecologici. Cele mai deseori, aceştea

acţionează ca factori de limitare atît din punct de vedere a

Concurenţi

Concurenţă în cadrul

ramurii, intensitatea

concurenţei

Mărfuri

subsituibile

Fu

rniz

ori

,

vân

zăto

ri

Cu

mp

ără

tori

38

posibilităţilor de utilizare a resurselor naturale primare, cît şi pe

motiv de poluare a mediului cu deşeuri, emisiile şi deversările,

generate în procesul de producţie.

Relaţiile cu sindicate reprezintă unul din cei mai importanţi

factori externi în luarea deciziilor la întreprinderi. Angajatorii din

anumite ramuri industriale negociază obligatoriu cu sindicatele şi

semnează cu aceştia contracte de angare a lucrătorilor, dat fiind că

aceştea îşi asumă rolul de furnizori de forţă de muncă. În aceste

contracte sunt stipulate, în special, modul de concediere, de

retrogradare, de transfer la altă muncă a angajaţilor, precum şi se

reglementează normativele productivităţii muncii, se determină

definite tipurile de stimulare a muncii, metodele şi mijloacele de

formare profesională a lucrătorilor [4, pag. 402-403].

Factorii externi de influenţă indirectă sunt cei tehnico-

ştiinţifici, economici – din țară și cei internaționali, politici – din țară

și cei internaționali, sociali și culturali, demografici şi climatici. Deşi

toţi aceşti factori sunt definiţi ca „indirecţi”, gradul de influenţă a lor

nu este mai puţin semnificativ decât influenţa factorilor

micromediului.

Datorită avansării mișcării internaționale de apărare a

drepturilor salariaților, precum și creșterii importanței problemelor

protecției mediului pentru sănătatea generațiilor actuale și viitoare,

sindicatele și factorii ecologici sunt factori de influență duală – atât

asupra factorilor externi de influenţă directă cât și asupra factorilor

externi de influenţă indirectă.

Activitățile antreprenoriale și deciziile manageriale respective,

urmează să țină cont de acești doi factori care, în fond, asigură

durabilitatea afacerii pe termen mediu și lung.

TERMENI-CHEIE ŞI CONCEPTE Independenţa economică a întreprinderii

Activitate financiară a întreprinderii

Activitate economică externă a întreprinderii

Întreprinderi de: producere materială, producere nematerială

Asociaţii obşteşti (organizaţii)

39

Persoana fizică

Persoană juridică

Factoring

Consulting

Leasing

Franchising

Societatea cu răspundere nelimitată

Societatea cu răspundere limitată

Societatea în comandită

Societate pe acţiuni

Integrare pe verticală

Integrare pe orizontală

Asociaţii

Concern

Consorţium

Corporaţie

Sindicat

Cartel

Trust

Holding (company)

Grupul financiar-industrial

Cheltuieli de tranzacţie

Mediul antreprenorial intern

Mediul antreprenorial extern

Dezvoltare extensivă

Dezvoltare intensivă

SUBIECTE DE AUTOEVALUARE ŞI SARCINI 1. Care este esenţa întreprinderii şi a firmei ca persoană juridică.

2. Ce trăsături caracterizează intreprinderea moderna?

3. Ce înţelegeţi prin intreprindere economică autonomă?

4. După care caracteristici pot fi clasificate întreprinderile moderne?

5. Numiţi tipurile de întreprinderi după formele de proprietate asupra

bunurilor.

6. În care tipuri se clasifică întreprinderile în funcţie de tipul de activitate

şi care sunt particularităţile funcţionării acestora?

7. Clasificaţi întreprinderile după numărul de angajaţi şi numărul de

proprietari.

40

8. Clasificaţi întreprinderile după statutul juridic şi modul de organizare.

9. Descrieți avantajele și dezavantajele principalelor forme

organizatorico-juridice ale activității antreprenoriale

10. Enumeraţi principalele forme de integrare a întreprinderilor şi daţi o

descriere succintă fiecărei forme.

11. Ce înţelegeţi prin mediul antreprenorial al întreprinderii?

12. Dezvăluiţi chintesenţa factorilor mediului intern şi extern al

întreprinderii.

13. Care este esenţa factorilor de influenţă directă asupra întreprinderii?

14. În ce mod factorii de influenţă indirectă asupra întreprinderii se răsfrîng

asupra eficienţei activităţii sale?

15. În ce mod concurenţii influenţează asupra altor intreprinderi? Dezvălui

esenţa conceptului „cinci forţe” ale concurenţei după M. Porter.

16. Care este mecanismul de influenţă a factorilor ecologici asupra

dezvoltării intreprinderi?

BIBLIOGRAFIE 1. Legea Republicii Moldova „Cu privire la antreprenoriat şi

întreprinderi”, nr. 845 – XII din 03.01.92.

2. Hotărîre Guvernului Republicii Moldova Nr. 123 din 10.02.09 „Cu

privire la Programul de Stat de susţinere a dezvoltării întrepriderilor

mici şi mijlocii pentru anii 2009-2011”.

3. Ciornâi N., Blaj I. Economia firmelor contemporane. Chişinău: Prut

internaţional, 2003.

4. Roşca P. Economia întreprinderii. Chişinău: Editura ULIM, 2004.

5. Веснин В.Р. Основы менеджмента – М.: Институт

международного права и экономики им. А.С. Грибоедова, 1985.

6. Выварец А.Д. Экономика предприятия. Учебник. ЮНИТИ-ДАНА,

Москва. 2007.

7. Мокий М.С. и др. Экономика предприятия. Учебное пособие – М.:

ИНФРА – М, 2000.

8. Пармакли Д.М. Экономика фирмы: Учебное пособие / Ch.: Ed.

ASEM, 2003г.

9. Попа А.М. Производственный менеджмент. Учебное пособие.

Cahul : USC, 2007.

10. Сорочан О.П. Экономическая теория (курс лекций) - Chişinău.:

ASEM, 2008г.

41

11. Чуев И.Н., Чуева Л.Н. Экономика предприятия. Учебник. М.:

Издательство – торговая корпорация «Дашков и К°», 2007.

12. Экономика предприятия. / Под ред. акад. В.М. Семенова – М.:

Центр экономики и маркетинга.

13. Экономика предприятия. Учебник. Под ред. проф. С.Ф.

Покропивного, КНЭУ, Киев, 2003г.

14. Экономика предприятия. Учебник для вузов. Под ред. Проф.

В.Я.Горфинкеля, проф. В.А. Швандера – М.: Банки и биржи,

ЮНИТИ, 1998.

42

CAPITOLUL II. PROCESUL DE PRODUCŢIE ŞI

ORGANIZAREA

2.1. PROCESELE DE PRODUCŢIE ŞI CLASIFICAREA

ACESTORA

Sarcina întreprinderii constă în aceea ca „la intrări” să

conceapă factorii de producţie (cheltuieli), să le prelucreze şi „la

ieşiri” să livreze produsele (rezultate). Un astfel de proces de

transformare are semnificaţia de „producţie”. Scopul acesteia este de

a îmbunătăţi, în cele din urmă, rezultatele deja existente pentru a

mări astfel, fondurile de rezervă, care sunt utile pentru a răspunde

necesităţilor [4, pag. 52-54].

Procesul de producţie (de transformare) proces constă în

transformarea cheltuielilor („la intrări”) în rezultat („la ieşiri”),

totodată, se cere respectarea anumitor reguli de joc (figura. 2. 1).

Fig. 2.1. Structura de bază a procesului de transformare

industriale

Între cheltuielile la „intrare” (Input) şi rezultatele la „ieşire”

(Output), precum şi în paralel cu aceasta, la intreprindere au loc

numeroase acţiuni („se rezolvă probleme”), care, doar în unitatea lor,

descriu pe deplin procesul de producţie de transformare. Vom

examina aici foarte succint sarcinile speciale ale procesului de

producţie de transformare.

Structura procesului transformaţional de producţie constă

din sarcini individuale:

asigurare (furnizare);

depozitare (stocare);

fabricare a produselor

Întreprindere Ieşiri

(output) Intrări

(input)

43

desfacere;

finanţare;

formare a personalului şi implementare a noilor

tehnologii;

management.

Ca proces de reproducere a bunurilor procesul de producţie

este o totalitate a proceselor de lucru şi naturale necesare pentru

fabricarea anumitor tipuri de produse.

După care criterii sunt clasificate procesele de producţie?

I. După rolul deţinut în procesul integral de fabricare a

produselor finite se disting următoarele procese de producţie: de bază, menit să schimbe obiectele principale de muncă

oferindu-le proprietăţi ale produselor finite; în acest caz procesul

parţial de producţie ţine sau de realizarea unei căreiva etape de

prelucrare a obiectului muncii sau de confecţionarea unui detaliu al

produsului finit;

auxiliare, menit să creeeze condiţii pentru mersul normal al

procesului de bază de producţie (confecţionarea uneltelor pentru

necesităţile producţiei sale, repararea echipamentelor tehnologice

etc.);

de deservire, destinat pentru deplasare (procese de

transportare), pentru depozitare în aşteptarea ulterioarei prelucrări

(stocare), control (operaţiuni de control), furnizarea de logistică şi de

resurse energetice etc.;

de management, menit pentru elaborarea şi luarea deciziilor,

reglementarea şi coordonarea mersului producţiei, controlul asupra

exactităţii de implementare a programului, analiza şi monitorizarea

muncii efectuate. Aceste procese sunt deseori intercalate cu mersul

proceselor de producţie.

Procesele de bază, în funcţie de etapa de confecţionare a

produsului finit, sunt divizate în procese de colectare, prelucrare,

asamblare şi finisare.

Procesele de colectare sunt, de regulă, destul de diverse.

Astfel, la uzina constructoare de maşini, acestea includ operaţiuni de

decupare a metalului, de turnare, forjare şi de extrudare; la fabrica de

44

confecţii – decatare şi decuparea ţesutului; la combinatul chimic –

purificarea materiei prime, aducerea ei la concentraţia dorită etc.

Produsul proceselor de colectare este utilizat în diverse subunităţi de

producţie prelucrătoare.

Atelierele de prelucrare în industria constructoare de maşini

sunt secţii de prelucrare a metalelor, în industria confecţiilor sunt

secţii de cusut, etc.

Procesele de asamblare şi finisare în industria constructoare

de maşini sunt procese de asamblare şi vopsire, în industria textilă

sunt procese de vopsire si finisare; în industria confecţiilor sunt secţii

de finisare etc.

Scopul proceselor auxiliare este confecţionarea producţiei

utilizate în procesul de bază, dar care nu este inclusă în componenţa

produsului finit. De exemplu: fabricarea uneltelor pentru propriile

nevoi, generarea de energie electrică, de aburi, de aer comprimat

pentru procesul său de producţie; producţia de piese de schimb

pentru utilajele proprii şi repararea acestora etc.

Tendinţa principală în organizarea proceselor de deservire

este cumularea maximală cu procesele de bază şi creşterea nivelului

lor de mecanizare şi de automatizare.

II. După felul de acţiune exercitată asupra obiectului

muncii se disting procesele:

tehnologice, cînd obiectul muncii se schimbă sub influenţa

muncii. Acest grup de procese servşte ca bază pentru determinarea

componneţei utilajului, a metodelor de deservire şi pentru

planificarea spaţială. Procesele tehnologice de producţie se clasifică,

după metodele de prefacere a obiectelor muncii în produsul finit, în

mecanice,

chimice,

de montare-demontare (asamblare-dezasamblare)

de conservare (lubrifiere, vopsire, ambalare, etc.)

naturale, când se schimbă starea fizică a obiectului muncii

sub influenţa forţelor naturii (aceste procese reprezintă o

întrerupere a procesului muncii).

45

În condiţiile moderne, ponderea proceselor naturale se

reduce semnificativ, deoarece în scopul de a intensifica procesul de

producţie, procesele naturale se transformă treptat în cele

tehnologice.

La rândul său, procesele tehnologice se împărţit în faze. Faza

este un set de lucrări, a căror îndeplinire este caracterizată de

finalizarea unei anumite părţi a procesului tehnologic şi este asociat

cu trecerea obiectului muncii dintr-o stare calitativă în alta.

În industria constructoare de maşini şi în industria

constructoare de aparate procesele tehnologice se împart în trei faze:

1. de colectare include procesele de obţinere pieselor brute

prin metodele:

turnare;

matriţare;

presare;

refulare;

tăiere a metalului;

tăierea tablei şi a materialului în rulouri etc.

2. de prelucrare include procesele de prefacere a pieselor

brute în obiecte finite ca procese de:

prelucrare mecanică;

matriţare;

tratament termic;

tratament chimic;

tratament chimică şi tratament termic;

tratament plasmic;

acoperire galvanică (electrolitică) şi

acoperire cu vopsea etc.

3. de asamblare include procesele de:

asamblare a articolelor din detaliile finite şi din piesele de

completare;

46

reglare-ajustare;

testare.

Procesul tehnologic constă în exercitarea consecutivă a

acţiunilor-operaţiunilor tehnologice asupra obiectului muncii.

Operaţiunea este o parte a procesului tehnologic, realizată

într-un loc de muncă (masină, stand, agregat ), constând dintr-o serie

de acţiuni exercitate asupra fiecărui obiect al muncii sau asupra unui

grup de obiecte prelucrate împreună.

Operaţiunile, care nu duc la o modificare a formelor

geometrice, a dimensiunilor, a caracteristicilor fizice şi chimice ale

obiectelor muncii, fac parte din operaţiunile non-tehnologice (de

transport, de încărcare-descărcare, de control, de experimentare, de

completare, etc. ).

III. După formele de interacţiune cu procesele adiacente se

disting procesele: analitice, când în urma prelucrării primare (dezmembrării)

materiei prime complexe (petrol, minereu, lapte, etc.) se obţin

diverse produse, care urmează să fie supuse unor diverse

procese de prelucrare;

sintetice, care unesc semifabricatele, provenite din procese

diferite, într-un singur produs;

directe, care confecţionează dintr-un singur tip de materiale

un singur fel de semi-produse sau produs finit.

IV. După gradul de continuitate se disting procesele: continue;

discrete (de rupere, de spargere)

(descoperire) procese.

V. După felul echipamentului utilizat se disting procesele:

ce se desfăşoară cu ajutorul aparatelor (închise), cînd

procesul tehnologic are loc în agreate specializate (maşini,

47

căzi de baie, cuptoare), iar funcţia muncitorului constă în

deservirea acestor agregate;

deschise (locale) cînd muncitorul prelucrează obiectele

muncii cu ajutorul uuin set de unelte şi mecanisme.

VI. După nivelul de mecanizarese disting procesele: manuale, exercitate fără utilizarea maşinilor, mecanismelor,

sculelor mecanice;

manuale şi exercitate cu ajutorul maşinilor, efectuate cu

ajutorul maşinilor şi mecanismelor implicîndu-se obligatoriu

muncitorul, cum ar fi prelucrarea detaliilor la strunguri

universale;

ce se desfăşoară cu ajutorul maşinilor efectuate pe masini-

automate, cu participarea limitată a muncitorului;

automatizate, efectuate de maşini-automate, cînd muncitorul

monitorizează şi conduce cu mersul procesului de producţie;

complex-automatizate, în care are loc dirijarea operativă

automată de rînd cu producţia automata.

VII. După volumul producţiei produselor omogene se

disting procesele: de masă – când se produc produse omogene în masă;

în serie – cînd se produce în repetate rînduri o gamă largă de

produse, când la unul şi acelaşi loc de muncă se îndeplinesc

cîteva operaţiuni executate într-o anumită consecutivitate; cînd

unele lucrări pot fi efectuate în mod continuu, iar altele – în

decurs de câteva luni ale anului; cînd procesele sunt în

permanentă repetare;

individuale – cînd gama de produse este în continuă

schimbare; când la unul şi acelaşi loc de muncă se îndeplinesc

cîteva operaţiuni, efectuate fără să se respecte o anumită

consecutivitate; cînd o mare parte din procesele efectuate sunt

uniclae şi, în acest caz, procesele nu se vor repeta.

48

Un loc aparte în procesul de producţie îl ocupă producţia

experimentală, în care se definitivează tehnologia şi construirea şi

însuşirea articolelor noi.

2.2. PRINCIPIILE DE ORGANIZARE A PRODUCŢIEI

Organizarea raţională a producţiei trebuie să îndeplinească mai

multe cerinţe şi să se bazeze pe anumite principii [4, pag. 58 - 63]:

Proporţionalittea în organizarea producţiei presupune

corespunderea capacităţii de deservire (productivitatea relativă pe

unitatea de timp) la toate subdiviziunile întreprinderii: secţii,

sectoare, locuri de muncă aparte, care furnizează producţia finită. De

exemplu, capacitatea secţiei de prelucrare a metalului trebuie să fie

puţin mai mare decît capacitatea secţiei de asamblare, ceea ce

exclude oprirea conveierului de asamblare.

Proporţionalitatea producţiei exclude supraîncărcarea unor

sectoare, adică apariţia „strangulărilor” şi utilizarea insuficientă a

capacităţii de deservire în alte verigi ale procesului de producţie.

Proporţionalitatea este o premisă pentru activitatea uniformă a

întreprinderii şi asigură mersul neîntrerupt al procesului de producţie.

Paralelism. Prin paralelism se înţelege exercitarea în accelaşi

timp a unor verigi separate ale procesului de producţie care se aplică

la confecţionarea diferitor elemente ale detaliilor dintr-un lot comun.

Cu cît este mai diversificate sunt domeniile de activitate, cu atît este

mai mică, de rînd cu alte condiţii egale, durata de fabricare a

produselor. Paralelismul se aplică la toate nivelurile de organizare.

Continuitate. În condiţiile unui proces complex de fabricare a

producţiei constituit din mai multe verigi o importanţă tot mai mare

capătă caracterul continuu al procesului de producţie, ceea ce asigură

accelerarea circulaţiei mijloacelor. Asigurarea continuităţii reprezintă

o direcţia importantă în intensificarea producţiei. La locul de muncă ea

este atinsă în procesul de îndeplinire a fiecărei operaţiuni prin

reducerea timpului auxiliar (pauze introperatorii). În cadrul sectorului

şi a secţiei continuitatea este atinsă prin transmiterea semifabricatelor

de la un loc de muncă la altul (puze interoperatorii). În cadrul

49

întreprinderii în ansamblu continuitatea este atinsă prin reducerea la

minimum a pauzelor în scopul accelerării la maximum a circulaţiei

resurselor materiale şi energetice (staţionare intersectorială).

Echicurenţă (curgere în acelaşi sens cu altul). Una din

premizele continuităţii procesului de producţie este echicurenţa în

organizarea procesului de producţie, care constituie asigurarea celei

mai scurte căi pentru parcurgeriea de către produs a tuturor etapelor

şi operaţiunilor procesului de producţie, începînd cu lansarea în

producţie a materialelor iniţiale şi terminînd cu livrarea producţiei

gata. Scopul echicurenţei constă în înlăturarea tuturor strămutărilor

de întîmpinare şi de întoarcere în cadrul procesului de producţie, ceea

ce contribuie la diminuarea cheltuielilor de transport.

Ritmicitate. Pentru asigurarea utilizării la maximum a

echipamentelor, a resurselor materiale şi energetice şi a timpului de

lucru, are importanţă ritmicitatea procesului de producţie, care este

un principiu fundamental al organizării acestuia. Principiul

ritmicităţii presupune livrarea uniformă a producţiei şi mersul ritmic

al producţiei.

Flexibilitate. Nivelul actual al progresului ştiinţific şi

tehnologic presupune respectarea flexibilităţii în organizarea

producţiei. Flexibilitatea înseamnă, mai întîi de toate, reutilarea

rapidă a utilajului. Progresele in domeniul microelectronicii au creat

o tehnică care poate fi utilizată pe scară largă şi care poate efectua, la

necesitate, în mod automat, reglarea suplimentară a maşininii-unelte.

Unul dintre cele mai importante principii de organizare

modernă a producţiei este complexitatea şi integritatea. Procesele

moderne de fabricare a producţiei se caracterizează prin comasarea şi

interacţiunea dintre procesele principale, auxiliare şi de serviciu.

Totodată, procesele auxiliare şi cele de serviciu ocupă un loc tot mai

important în ciclul producţiei globale. Acest lucru se datorează

rămînerii în urmă a mecanizării şi automatizării în deservirea

producţiei faţă de utilarea proceselor de bază ale producţiei. În aceste

condiţii, devine tot mai necesară reglementarea tehnologiei şi

managementului nu doar a principalelor procesele de producţie, ci şi

a celor auxiliare şi de deservire.

50

2.3. ORGANIZAREA PROCESULUI DE PRODUCŢIE ÎN

SPAŢIU ŞI TIMP

Organizarea procesului de producţie în timp se caracterizează

prin mai multe modalităţi de combinaţie a operaţiunilor procesului

tehnologic, a structurii şi a duratei ciclului de producţie. Ciclul de

producţie este un interval de timp inclus între începutul şi sfârşitul

procesului de fabricare a produselor, adică timpul, în care, obiectele

muncii lansate în producţie, se transformă în produse finite. Acesta

se exprimă în zile calendaristice, sau în ore, cînd volumul de muncă

necesar pentru fabricarea produsului este mic.

Structura ciclului de producţie constă din două părţi: din

perioada de lucru, adică din perioada în care obiectul muncii se află

în procesul de fabricaţie, precum şi din duratele întreruperilor

existente în acest proces [4, pag. 77-80].

Structura ciclului de producţie este determinată de genul

produselor fabricate, de procesul tehnologic utilizat pentru fabricarea

acestora, de tipul de procesului de producţie. În diferite ramuri ale

economiei structura ciclului de producţie este diferită. La multe

întreprinderi, din diferite motive, în ciclul de producţie, o mare parte

din timp ocupă întreruperile care, uneori, se ridică la 30-40% din

durata ciclului de producţie (de exemplu, în industria constructoare

de maşini). Coraportul elementele constitutive ale ciclului de

producţie, de asemenea, depinde de factori organizaţionali,

economici şi tehnologico-constructive.

Reducerea ciclului de producţie permite fiecărei unităţi de

producţie (secţie, sector) să efecteze programul stabilit, reducînd

volumul producţiei neterminate. Aceasta înseamnă că întreprindera

obţine posibilitatea să accelereze rotaţia mijloacelor circulante, să

îndeplinească planul stabilit cu cheltuieli mai mici de fonduri şi să

elibereze o parte din mijloacele circulante.

Durata ciclului de producţie (D c.p.) se determină după

formula:

Dc.p. = Tp.m. + Dî. (2. 1)

51

unde: Tp.m. – timpul perioadei de muncă;

Dî. – durata întreruperilor.

În timpul perioadei de muncă se efectuează operaţiunile

tehnologice:

Tpm. = Tc.c.u.p. + To.c.+ Tt.o.m. + Tp.n. (2. 2)

unde : Tc.c.u.p. – timpul calculat pentru confecţionarea unei unităţi de

producţie (a unei bucăţi);

To.c. – timpul operaţiunilor de control;

Tt.o.m. – timpul de transportare a obiectelor muncii;

Tp.n. – timpul proceselor naturale (imbătrînirea, relaxarea,

uscarea naturală, sedimentarea nămolurilor în lichide

etc.).

Timpul întreruperilor este condiţionat de regimul de muncă

care cuprinde perioade de timp cînd unele detalii necesită odihnă

între procesele operaţionale, este condiţionat de intervale de timp

pentru reparaţie şi revizie tehnică a utilajului şi de intervalele de timp

pentru pauze luate în legătură cu deficienţe în organizarea producţiei.

Se deosebesc întreruperi reglementate şi nereglementate. La

rândul său, întreruperi reglementate, în funcţie de cauzele care le-au

provocat, sunt clasificate în interoperaţionale (în timpul schimbului)

şi între schimburi (legate regimul de muncă) [6, pag. 300-301].

Întreruperile nereglementate sunt legate de întreruperile în

funcţionarea utilajului şi în activitatea muncitorilor din diverse

motive organizatorice şi tehnice (lipsa de materii prime, defectarea

utilajului, absenţa de la lucru a muncitorilor, etc.). şi sunt incluse în

ciclul de producţie sub formă de coeficient de corecţie.

Timpul calculat pentru confecţionarea unei unităţi de

producţie (Tc.c.u.p.) se calculează după formula:

52

Tc.c.u.p. = To. + Tp.f. + To.n.f. + Td.t.o. (2. 3)

unde: To. – timpul operativ;

Tp.f. – timpul de pregătire şi de finalizare folosit la prelucrarea

unui nou lot de detalii;

To.n.f. – timpul pentru odihnă şi nevoile fireşti ale lucrătorilor;

Td.t.o. – timpul pentru deservirea tehnică şi organizaţională

(primirea şi predarea uneltelor, dereticarea locului de

muncă, lubrifierea utilajului etc.).

Timpul operativ (To.), la rândul său, constă din timpul de bază

(Tb.) şi timpul auxiliar (Ta.):

To. = Tb. + Ta. (2.4)

Timpul de bază este timpul în care are loc prelucrarea

nemijlocită sau fabricarea produsului.

Timpul auxiliar se exprimă prin formula:

Ta. = Ti. + Tp.f. + Tf.+ Tc.o. (2. 5)

unde: Ti. – este timpul de instalare şi de demontare a detaliului

(unităţi de asamblare) de pe utilaj;

Tp.f. – este timpul de pregătire şi de finalizare la prelucrarea

unui nou lot de detalii;

Tf. – timpul de fixare şi desprindere a detaliului de utilaj;

Tc.o. – timpul controlului operaţional al muncitorului (cu

oprirea utilajului) fără oprirea operaţiunii.

Organizarea spaţială a procesului de producţie implică

plasarea locurilor de muncă şi ale grupurilor lor (secţii, sectoare) pe

teritoriul întreprinderii şi asigurarea strămutarea obiectelor muncii pe

cele mai scurte căi.

53

În funcţie de numărul utilajelor tehnologice (locuri de muncă)

se disting un sistem de producţie cu o singură treaptă şi o structură a

locului de muncă separat corespunzător acestuia şi un sistem de

producţie cu mai multe trepte, avînd o structură sub formă de secţie,

lineară sau celulară. Variantele posibile de structură spaţială de

organizare a producţiei sunt prezentate pe figura 2.2. [4, pag. 70-71].

Fig. 2.2. Variante ale structurii spatiale a procesului de producţie

Liniară în serie

1 2 3

Liniară inclară

1

2

3

4

5

1 2 3

De secţie în serie

Locul de

muncă izolat

1 5

4

3

2

De secţie inelară

Celulară în serie

5

4 3

2 1

Celulară inelară

1

2

3

4

5

6

7 8

9

54

Structura sub formă de secţie se caracterizează prin crearea

de sectoare pe care instalaţiile (locurile de muncă) sunt situate paralel

cu fluxul de eboşe, ceea ce presupune specializarea lor după indiciul

omogenităţii tehnologice. În acest caz, lotul detaliilor care sunt

livrate pe teritoriul sectorului, se repartizează spre unul din locurile

de muncă disponibile, unde are loc ciclul necesar de prelucrare,

ulterior se transmite la un alt sector (secţie).

Pe sectorul cu o structură spaţială liniară utilajul (locurile de

muncă) este amplasat de-a lungul procesului tehnologic şi lotul

detaliilor, prelucrate pe sector, este transmis de la un loc de muncă la

altul consecutiv.

Structura celulară de organizare a producţiei combină

caracteristicile celei liniare şi sub formă de secţie.

TERMENI-CHEIE ŞI CONCEPTE Procesul de transformare

Procesul de producţie

Procesul de bază, auxiliar, de deservire şi managerial de producţie

Operaţiunea procesului tehnologic

Procesele analitice, sintetice şi procesele tehnologice directe

Procesele tehnologice continue si discrete

Procesele ce se desfăşoară cu ajutorul aparatelor şi procesele

tehnologice deschise

Procesele tehnologice manuale, procese ce se desfăşoară cu ajutorul

maşinilor şi manual, automatizate

Fabricarea producţiei în masă, în serie şi individual

Principiile de organizare a producţiei

Proporţionalitatea în organizarea producţiei

Paralelismul în organizarea producţiei

Continuitatea în organizarea producţiei

Echicurenţa în organizarea producţiei

Ritmicitatea în organizarea producţiei

Flexibilitatea în organizarea producţiei

Ciclul de producţie

Durata ciclului de producţie

Structura ciclului de producţie

Organizarea spaţială a ciclului de producţie

55

Structura sub formă de secţie a ciclului de producţie

Structura liniară a ciclului de producţie

Structura celulară a ciclului de producţie

SUBIECTE DE AUTOEVALUARE ŞI SARCINI 1. Procesul de producţie la întreprindere. Ce se înţelege prin acest termen?

2. Care sunt tipurile şi particularităţile proceselor de producţie?

3. Dezvăluiţi esenţa proceselor tehnologice şi naturale.

4. Care sunt fazele,în care se împarte procesul de producţie tehnologic?

5. Ce se înţelege prin operaţiunea procesului tehnologic?

6. Ce tipuri de operaţiuni cunoaşteţi şi care este esenţa lor?

7. Ce caracterizează procesele tehnologice continue si discrete?

8. Care din principiile de organizare a producţiei sunt aplicate în practica

activităţii de producţie a întreprinderilor?

9. Dezvălui esenţa principiilor de organizare a producţiei ca:

proporţionalitate, paralelism, continuitate, echicurenţă şi ritmicitate

10. Prin ce se caracterizează ciclul de producţie, din ce el este constituit?

11. Cum swe calculează durata ciclului de producţie?

BIBLIOGRAFIE 1. Constantinescu, Dumitru, Nistorescu, Tudor, Economia întreprinderii.,

Bucureşti: Editura Economaca, 2000.

2. Roşca, Petru Ion, Economia întreprinderii: manual., Chişinău: Editura

ULIM, 2004.

3. Пармакли Д.М. Экономика фирмы: Учебное пособие / Ch.: Ed.

ASEM, 2003г.


Cahul : USC, 2007.

5. Фатхутдинов Р.А. Организация производства. Учебник. – М.:

ИНФРА-М, 2002.

6. Экономика предприятия. Учебник / Под ред. проф. О.И.Волкова –

М.: ИНФРА-М, 1999.

56

CAPITOLUL III. CALITATEA ŞI COMPETITIVITATEA

PRODUCŢIEI

3.1. CONCEPTUL CALITĂŢII PRODUCŢIEI

Calitatea a traversat o cale de dezvoltare de mai multe secole

şi s-a dezvoltat odată cu dezvoltarea, diversificarea şi multiplicarea

necesităţilor sociale şi cu creşterea posibilităţilor de producţie pentru

a le satisface. Deosebit de dinamic a derulat procesul de dezvoltare şi

schimbare a esenţei calităţii şi a parametrilor săi în ultimele decenii,

atunci când se schimbau rapid însăşi noţiunea de calitate, cerinţele

faţă de calitate şi abordările acesteia [8, pag. 66-68].

Calitatea este cel mai important indice al activităţii

întreprinderii. În condiţiile pieţei, îmbunătăţirea calităţii produselor

determină ritmul procesului tehnologic, creşterea eficienţei

producţiei, implementarea inovaţiilor, adaptarea întreprinderilor la

condiţiile de competitivitate [12, pag. 249-250].

Prin calitate se înţelege totalitatea proprietăţilor produselor

care condiţionează utilitatea sa de a satisface anumite nevoi, în

conformitate cu destinaţia sa, adică gradul de utilitate al produselor.

Fiecare produs posedă un set de proprietăţi fizice, chimice, biologice

şi de altă natură care le definesc destinaţia.

Calitatea produselor reprezintă oglinda activităţii

întreprinderii şi în această oglindă se reflectă obiectiv nivelul

tehnicii, tehnologiei şi managementului aplicat. [10, pag. 107].

Calitatea produselor este o categorie nu doar tehnică, de

merketing, ci şi cea mai importantă categorie economică. Ca o

categorie economică ea este strâns legată de valoarea de

întrebuinţare. Dacă valoarea de întrebuinţare este utilitatea mărfurilor

în general, atunci calitatea produselor este nivelul de manifestare a

valorii de întrebuinţare în condiţiile concrete utilizării sale. Calitatea

nu este numai indisolubil legată de valoarea de întrebuinţare, ci şi

este inseparabilă de aceasta, însă nu este identică cu ea. Calitatea este

caracterizată de una sau, în acelaşi timp, de mai multe proprietăţi ale

valorii de întrebuinţare legate de satisfacerea nevoilor sociale.

57

Totodată, valoarea de întrebuinţare este un concept mai larg şi

cuprinde totalitatea proprietăţilor, inclusiv şi acelor ce nu satisfac

acea sau altă nevoie. Calitatea caracterizează gradul utilităţii sociale

a valorii de întrebuinţare şi măsura utilităţii pentru satisfacerea

nevoilor specifice.

Din punct de vedere al gradului de utilitate a totalităţii

proprietăţilor de consum ale mărfurilor ar trebui să se distingă

conceptele de „calitate” şi de „efect util”. Calitatea este capacitatea

potenţială a mărfii să satisfacă o nevoie concretă, iar efect util este

capacitatea reală (faptică) a mărfii de a satisface nevoile specifice.

Semnificaţia faptică a efectului util al mărfii constituie 40-70% din

potenţiala sa capacitate, adică proprietăţile de consum sunt folosite în

mărime de 40-70%. În practică, este economic nerentabil de a atinge

100% de utilizare a proprietăţilor de consum,deoarece în acest caz

are loc dezunificarea mărfurilor şi ridicarea cheltuielilor de

producţie. Nivelul de utilitate al însuşirilor de consum, spre exemplu

al producţiei din industria constructoare de maşini, raţional din punct

de vedere economic, reprezintă o valoare încadrată între 0,7 şi 0,9

[11, pag. 435].

Calitatea produselor ca o categorie economică este strâns

legată, şi, în mare măsură formează astfel de indicatori economici de

activitate a întreprinderii, ca preţul de cost, preţul, profitul,

rentabilitatea etc. [10, pag. 108].

Valoarea îmbunătăţirii calităţii produselor se cere să fie

examinate atît la nivel macro, cît şi la nivelul micro, adică la nivel de

întreprindere.

Îmbunătăţirea calităţii produselor la nivel macro permite să

fie mărit exportul de mărfuri şi servicii, să fie ridicată eficienţa

producţiei sociale, să fie ridicată bunăstarea poporului, şi multe

altele.

Calitatea produselor este printre cei mai importanţi indicatori

ai activităţii întreprinderii de orice formă de proprietate.

Pentru o întreprindere care activează în condiţiile de piaţă

fabricarea constantă a producţiei de calitate înseamnă, mai întîi de

toate, crearea imaginii acesteia şi garantarea, pe această bază, a

58

faimei si popularităţii, a viziunii constante faţă de întreprindere,

mărfurile şi serviciile ei de către cumpărători, precum şi faţă de

atributele stilului firmei – emblemei comerciale, publicităţii etc.

Astfel, calitatea producţiei reprezintă o totalitate de

proprietăţi şi caracteristici ale producţiei care îi conferă posibilitatea

de a satisface cerinţele condiţionate sau impuse. Calitatea producţiei

este un factor-cheie în realizarea competitivităţii.

La alţi factori se referă preţul produsului, cheltuielile

suportate în perioada de exploatare a acestuia în termenul de garanţie

(în timpul exploatării) şi calitatea serviciilor produsului. La

elaborarea strategiei de ridicare a competitivităţii în primul rînd,

resursele trebuie să fie direcţionate spre îmbunătăţirea calităţii

producţiei, apoi spre reducerea cheltuielilor firmei, perfecţionarea

organizării de exploatare (utilizare) a produselor în vederea reducerii

cheltuielilor pentru exploatare şi ulterior pentru îmbunătăţirea

calităţii serviciului producţiei [12, pag. 444].

Noţiunea de calitate este strâns legată de noţiunea de nivelul

tehnic al producţiei care reprezintă caracteristici relative ale calităţii

producţiei, bazate pe confruntarea valoriilor indicatorilor care

determină perfecţiunea tehnică a producţiei evaluate cu indicatorii de

bază corespunzători, cu valorile lor.

3.2. SISTEMUL DE INDICATORI AI CALITĂŢII

PRODUCŢIEI

Nivelul calităţii producţiei este determinat pe baza sistemului

de indicatori ai calităţii. Pentru a determina acest nivel, se cere

cunoaşterea valorii numerice a fiecăruia dintre aceşti indicatori şi

compararea cu indicatorii analogici ai producţiei, luate ca bază,

pentru comparaţie [10, pag. 109-110].

Prin determinarea indicelui de calitate se înţelege găsirea

valorii lui numerice. Pentru a face acest lucru, în practică, în funcţie

de specificul producţiei, se aplică următoarele metode:

- metoda de măsurare (folosind unelte, aparataje);

59

- metoda de inregistrare este bazată pe înregistrare şi

calculare: numărul anumitor evenimente (de exemplu, eşecuri în

teste) sau de obiecte (de exemplu, standardizate, unificate, originale,

patentate). Prin metoda de înregistrare pot fi determinaţi astfel de

indicatori cum ar fi funcţionarea ireproşabilă (continuă) a produsului,

funcţionarea în materie de brevete, funcţionare legală, de

standardizare şi unificare;

- metoda de calcul este bazată pe utilizarea unor modele

matematice speciale pentru determinarea indicatorului calităţii

producţiei;

- metoda organoleptică implică o apreciere a calităţii

produselor alimentare cu ajutorul văzului, mirosului, gustului, şi

uneori, al pipăitului. Exactitatea şi veridicitatea valorilor găsite

depind de calificarea, abilităţile şi capacităţile persoanelor care le

determină;

- metoda sociologică se bazează pe colectarea şi analiza

opiniilor vizavi de consumatorii reali sau potenţiali;

- metoda de expertiză se realizează de către un grup de

specialişti, cum ar fi dizaineri, degustători.

Necesitatea obiectivă pentru asigurarea inaltei calităţi a

producţiei este necesită utilizarea în activitatea economică şi de

producţie a întreprinderilor a unui sistem special de indicatori care

permit să fie determinat şi asigurat nivelul adecvat al calităţii tuturor

tipurilor de producţie (figura 3.1).

Calitatea produsului nu se limitează doar la o proprietate, ea

constituie un set de proprietăţi. Să evidenţiem aceste proprietăţi.

Proprietăţi producţiei se exprimă cantitativ în indici de calitate. Este

recunoscută clasificarea a zece grupuri de proprietăţi şi, respectiv,

parametri [13, pag. 387-389].

Indicele destinaţiei caracterizează efectul util obţinut în urma

folosirii produsului după destinaţie, condiţionînd astfel domeniul de

aplicare al produsului. Pentru produsele cu destinaţie tehnică de

producţie ca bază poate servi indicele productivităţii muncii, care

arată ce volum poate fi fabricat cu ajutorul producţiei estimate sau

60

care poate fi volumul serviciilor de producţie prestate într-un anumit

interval de timp.

Indicele fiabilităţii – caracterul ireproşabil de funcţionare, de

păstrare, de întreţinere, şi de fiabilitate al articolelor. În funcţie de

particularităţile produselor evaluate, pentru caracterizarea fiabilităţii

pot fi utilizaţi atît toţi cei patru indici, cît şi unii dintre indicatorii

arătaţi. Pentru un anumit număr de articole, de care depinde

securitatea oamenilor, caracterul ireproşabil de funcţionare al

produsului poate fi unicul şi cel mai principal indice al fiabilităţii.

Fig. 3.1. Sistemul de indicatori ai calităţii producţiei

Generali

Indicatorii de calitate

Sintetici Diferenţiaţi

De siguranţă

Longevitate

Reparabilitate

Productivitate

Transparenţa brevetelor

Cota produselor

noi

Coeifientul reînoirii

Cota producţiei certificate

Alţi

Unitari Complecşi

Destinaţie

De securitate

Ecologici

Economici

Ergonomici

Estetici

De brevet

Coeficientul de siguranţă

Consumuri specifice (la

1 km distanţă parcursă

etc.) Alţi

61

Pentru aeronave caracterul ireproşabil de funcţionare este

unicul şi cel mai important indicator de calitate. Păstrarea joacă un rol

important pentru produsele industriei alimentare. Caracterul reparabil

al articolelor este determinat de aşa indici ca valoarea medie a

deservirii tehnice şi probabilitatea efectuării reparaţiei în termenii

stabiliţi. Durabilitatea produselor este determinată de valoarea

cheltuielilor pentru întreţinerea acestora în stare de funcţionare.

Indicatorii tehnologiei raţionale caracterizează eficienţa

soluţiilor tehnologice şi de construcţii pentru asigurarea

productivităţii înalte la fabricarea şi repararea produselor.

Indicatori de standardizare şi unificare reprezintă gradul de

saturaţiea producţiei cu accesorii standardizate, unificate şi originale,

precum şi gradul de unificare comparativ cu alte produse.

Indicatorii ergonomici reflectă interacţiunea dintre om şi

produs, precum şi totalitatea particularităţilor igienice, fiziologice şi

psihologice caracteristicile omului, manifestate de el în timpul

utilizării produsului.

Indicatorii estetici caracterizează expresivitatea estetică şi

raţionalitatea formei.

Indicatorii de transportabilitate exprimă calitatea producţiei

de a putea fi transportată.

Indicatorii de patentă şi juridici caracterizează protejarea

patentelor şi puritatea de brevet a producţiei şi reprezintă un factor

important în determinarea competitivităţii.

Indicatorii ecologici arată nivelul influenţării negative asupra

mediului, care apar în urma expluatării sau utilizării produselor.

Indicatorii de siguranţă caracterizează particularităţile

produselor pentru securitatea cumpărătorilor şi a personalului de

deservire, adică garantează siguranţa la montare,deservire, reparare,

păstrare, transportare şi utilizare a produsului.

În totalitate, indicatorii enumeraţi mai sus, formează calitatea

producţiei. Produsul trebuie să fie fiabil, să bucure ochiul din punct

de vedere estetic, să îndeplinească bine funcţiile sale, adică să

satisfacă acele necesităţi, pentru care este predestinat. Dar dincolo de

toţi aceşti indici este important şi preţul produsului. Problema

62

calităţii economic optimale sau a calităţii economic raţionale este

legată anume de preţ Un cumpărător care achiziţionează un produs,

întotdeauna compară, dacă preţul produsului compensează setul de

proprietăţi pe care le are produsul. În afară de preţ sunt importante şi

caracteristicile de exploatare ale produsului, deoarece acestea

presupun cheltuieli pentru întreţinere şi reparaţii.

Prin calitate economică optimală se înţelege raportarea

calităţii şi cheltuielilor la preţul unităţii de calitate, care poate fi

prezentată prin formula:

,CP

I

P

IC

aðc

optò

(3.1)

unde: Coptm – calitatea economică optimală

I – un indicator al calităţii produselor;

Pc – preţul de consum (Pc=Pap + C = PPR);

Pac – preţul de cumpărare;

C – cheltuielile de consum pentru durata normativă de

serviciu a mărfii (cheltuieli de exploatare).

Dacă nivelul de calitate al producţiei este exprimat prin mai

multe caracteristici calitative, atunci se poate calcula indicele de

grup de calitate. În acest caz, fiecărei caracteristici îi este dată o

anumită pondere, astfel încât suma ponderilor tuturor caracteristicilor

să fie egală cu unu:

n

i

ih1

,1 (3.2)

unde: hi este ponderea calităţii cu indicele de calitate i;

n este numărul de indicatori de calitate.

Indicele de grup de calitate (Igc), se determină după formula:

n

i

iicgc hII1

, (3.3)

unde: Iic este indicele individual de calitate

63

3.3. BAZELE MANAGEMENTULUI CALITĂŢII

PRODUCŢIEI

Sistemul de management al calităţii cuprinde toate etapele

ciclului de viaţă al producţiei: la etapa de dezvoltare şi de proiectare

şi este garantat ulterior în procesul de producţie. În acelaşi timp,

calitatea producţiei poate fi evaluată real doar în procesul de

exploatare.

Experienţa arată că îmbunătăţirea calităţii este lucrul care nu

se termina niciodata. Se crede că faza actuală de management al

calităţii a început în a doua jumătate a secolului XX.

Calitatea poate fi exprimată prin diferite caracteristici şi

proprietăţi, care îi dau posibilitatea de a asigura acele ori alte nevoi

ale consumatorilor. Caracteristicile pentru fiecare tip de producţie

sunt diferite. Ele pot fi exprimate prin valori concrete sau în

intervalul de valori, în care ar trebui să se pîncadreze această

caracteristică. Pentru majoritatea tipurilor de produse sunt elaborate

standarde (despre care se va fi discuta mai jos), care determină

parametrii necesari ai caracteristicilor de calitate. Standardul special

determină deosebirile dintre nenepotrivire şi defectul producţiei. Prin

nepotrivire se subînţelege abaterea sau lipsa unei sau mai multor

caracteristici de calitate în raport cu cerinţe. Prin deficit se

subînţelege nesatisfacerea cerinţelor. În cazul în care defectele

produsului se depistează în procesul de utilizare conform destinaţiei

producătorul poartă responsabilitate juridică şi se obligă să repare

prejudiciile provocate consumatorului. Acesta este motivul pentru

care fiecare întreprindere este interesată să fabrice producţie de

calitate cuvenită. Pentru aceasta, se elaborează conceptul de

management general al calităţii (total quality management, TQM).

Conceptul presupune o aplicare multilaterală, bine orientată şi bine

coordonată a unor sisteme şi metode de dirijare a calităţii, începînd

cu investigaţii şi elaborări, şi, terminînd cu deserea post-vânzare.

Sistemul TQM include [11, pag. 446-447]:

- controlul în procesul de elaborare a producţiei noi;

- aprecierea modelului experimental;

64

- planificarea calităţii produsului şi a procesului de producţie,

controlul, aprecierea şi planificarea calităţii materialelor

furnizate;

- controlul la intrare a materialelor;

- controlul producţiei gata;

- aprecierea calităţii producţiei;

- aprecierea calităţii procesului de producţie;

- controlul calităţii produsului şi a procesului de producţie;

- controlul aparatajului care furnizează informaţia despre

calitatea producţiei;

- instruirea prin metoda garantării calităţii, dezvoltarea

personalului;

- etc.

Scopul managementului general al calităţii este atingerea unei

calităţi mai înalte a produselor şi serviciilor. Ce înseamnă „o calitate

mai înaltă”? Conceptul japonez, de exemplu, oferă patru niveluri de

calitate (tabelul 3.1).

Tabelul 3.1

Dinamica nivelurilor calităţii (conceptul japonez)

Nivelurile calităţii Serii aproximative a apariţiei şi

realizării conceptului formării nivelului

de calitate

1950 1960 1970 1980

1. Corespunderea standardului

2. Corespunderea utilizării

3. Corespunderea cerinţelor de

facto ale pieţei

4. Corespunderea cerinţelor

ascunse

Primul nivel – „Corespunderea standardului”. Calitatea

producţiei este apreciată corespunzătoare sau necorespunzătoare

cerinţelor.

65

Al doilea nivel – „Corespunderea utilizării”. Producţia

trebuie să corespundă nu doar normelor standard, ci şi să satisfacă

cerinţele de exploatare. Astfel, producţia se va bucura de căutare în

piaţă.

Al treilea nivel – „Corespunderea cerinţelor de facto ale

pieţei”. În mod ideal, acest lucru înseamnă o înaltă calitate a

producţiei la preţ redus. Dar pentru realizarea unui astfel de rezultat

trebuie de schimbat întregul sistem de funcţionare. Singura

modalitate de atingere a preţului redus la producţie, avînd inalta

calitate este fabricarea producţiei fără defecte sau cu o cotă minimală

a defectelor (de exemplu, producţia fără cusur la turnătorie nu este

posibilă). Aceasta, mai întîi de toate, depinde de constiinciozitatea

lucrătorilor şi de eforturile lor permanente în vederea asigurării

calitatăţii. Producţia este fabricată de lucrător şi nu de inginer, nu de

manager. Prin urmare, toţi lucrătorii trebuie să identifice permanent

defectele şi să le repare de sine stătător.

Al patrulea nivel – „Corespunderea cerinţelor ascunse (ne-

evidente)”. În ţările industrializate, piata este inundată cu producţia

care puţin diferă după nivelul calităţii şi satisface toate cerinţele

evidente şi ne-evidente ale cumpărătorului. De aceea, preponderent,

se vinde producţia care ţine cont de cererea latentă. Pe baza unei largi

publicităţi întreprinderea producătoare încearcă să accentueze aceste

cerinţe ne-evidente.

Fiecare întreprindere deţine instrumentele necesare pentru

îmbunătăţirea calităţii produselor, cum ar fi:

- diagrama Pareto;

- diagrame cauză-efect;

- histograme;

- cartelele de control.

Diagrama Pareto este utilizată pentru a evalua frecvenţa de

apariţie a rebutului. Experienţa cercetării frecvenţei cu care apare

rebutul arată, că un număr mic de tipuri de rebut constituie o cotă

mai mare din numărul total. Frecvenţa sumară de apariţie a rebutului

din categoria „altele” nu trebuie să depăşească 10%, adică în alte

66

tipuri de rebut ar trebui să fie incluse acelea, cota sumară a cărora să

nu depăşească 1/10 (figura 3.2).

1 - încălcarea disciplinei tehnologice (45% din tot rebutul),

2 – construcţia nereuşită a echipamentului tehnologic (30%),

3 - defecte de materii prime (12%),

4 - erori în organizare (5%),

5 - alte cauze (8%).

Fig. 3.2. Diagrama Pareto

Diagrama cauză şi efect (diagrama lui Ishikawa, diagrama

„scheletului de peşte” este rezultatul structurării problemei (figura 3.3).

Aceasta reflectă structura logică a relaţiilor dintre factorii

principali de calitate a mărfii, care influenţează asupra calităţii

producţiei: materiale, materii prime, masină, muncitori. La

construirea diagramei factorii se plasează în funcţie de nivelul de

importanţă (mai aproape de scopul înaintat este plasat factorul mai

semnificativ). Totodată, fiecare factor poate fi împărţite în factori

mai mici.

Rebut, %

100

50

Cauza rebutului

67

1 - calitatea materiei prime

1.1 - calitatea metalului

1.1.1 - calitatea oţelului laminat

2 - calitatea materialelor

2.4 - calitatea combustibilului şi a lubrifianţilor

2.4.1 - calitatea păcurii

3 - productivitatea şi calitatea funcţionării masinii

3.2 - calitatea echipamentului tehnologic

3.2.1 - productivitatea şi calitatea proceselor

4 - nivelul de calificare al lucrătorilor.

4.3 - nivelul de calificare al lucrătorilor la maşini-unelte

4.3.1 - nivelul de calificare a strungarilor.

Fig. 3.3. Diagrama cauză şi efect de îmbunătăţire a calităţii mărfii

Histograma este o curbă construită prin punctele marginale

de sus ale distribuţiei statistice care reflectă valoarea medie

(mediana) a indicelui calităţii (figura 3.4).

Fişa de control (figura 3.5)este una din principalele pîrghii

într-un vast arsenal de metode statistice pentru controlul calităţii.

2 1

1.1.1

2.4

2.4.1

1.1

.

Sporirea

calităţii producţiei

4.3.1

4.3

4

3.2.1

3.2

3

68

Fig. 3.4. Histograma distribuţiei statistice a indicatorilor de calitate

Zona A şi F - zona procesului instabil

Zona B şi E - zona procesului normal

Zona C şi D - zona procesului stabil

Fig. 3.5. Fişa de control a calităţii

Para

me

trii

de m

ăsură

Zona А 7

Zona В

Zona С 4

Zona D

Zona E 5 6 8 9 10

Zona F 2

Limita de control (max)

Limita de control (min)

1

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Valoarea medie

Numărul partidei, Pieselor,

Seturilor de piese, produselor

Valoarea medie Dimensiunea

69

Acesta constă dintr-o linie centrală, care reflectă valoarea

indicelui de calitate şi a încă două nivele de control (inferior şi

superior). În timpul procesului de producţie se selectează toate

articolele sau, se selectează la întâmplare, şi se măsoară parametrul

de control, valoarea căruia este reflectată de axa verticală a fişei de

control.

Rezultatele măsurărilor sunt aplicate pe fişa de control şi, în

funcţie de densitatea devierilor a parametrului controlabil se ia

decizia asupra corijarea procesului tehnologic.

De exemplu, din cele 10 măsurări de verificare - 5 (sau 50%)

din ele sunt situate în zona unui proces instabil, iar 1 măsurare

(masurarea nr. 1) a arătat prezenţa rebutului.

Prin urmare, procesul tehnologic necesită o reajustare în

direcţia de ajustare a parametrului dat.

3.4. STANDARDIZAREA CA BAZĂ PENTRU ASIGURAREA

CALITĂŢII PRODUCŢIEI

O influenţă semnificativă asupra procesului de asigurare

permanentă a procesului de producţie şi asupra asigurării pieţei cu

produse competitive o au standardizarea şi certificarea produselor [8,

pag. 80-83].

Managementul calităţii producţiei este bazat pe standarde de

stat, internaţionale, ramurale şi pe standardele întreprinderilor.

Standardul este un document normativ-tehnic care stabileşte

cerinţele de bază faţă de calitatea produselor. Standardele determină

ordinea şi metodele de planificare privind îmbunătăţirea calităţii

produselor la toate etapele ciclului de viaţă şi stabilesc cerinţele faţă

de mijloacele şi metodele pentru monitorizarea şi evaluarea calităţii.

Sistemul actual de standardizare permite elaborarea şi

menţinerea în starea actuală a:

limbajul tehnic unificat

seriile unificate ale celor mai importante caracteristici ale

producţiei (de admitere şi ajustare, de tensiune, de

frecvenţă, etc. )

70

seriile de tipodimensiuni (tip de dimensiune) şi

construcţiile standardizate ale articolelor de aplicare în

domeniul industriei constructoare de maşini (rulmenţi,

elemente de fixare, unelte de tăiere şi altele. );

sistemul de clasificare a informaţiilor tehnice şi

economice;

date informative autentice cu privire la proprietăţile

materialelor şi a substanţelor.

Din 1987 au fost aprobate şi puse în vigoare cinci standarde

internaţionale ale seriei ISO 9000 pentru sistemele de calitate:

1) ISO 9000 „Îndrumar general al calităţii şi standarde

pentru asigurarea calităţii. Linii directoare pentru

selectare şi aplicare .

2) ISO 9001 „Sistemul calitatăţii. Model pentru asigurarea

calităţii în proiectare şi (sau) elaborare, fabricare,

instalare şi servire”.


calităţii în producţie şi instalare”.


calităţii în inspecţia finală şi testări”.

5) ISO 9004 „Îndrumar general al calităţii şi elementele

sistemului calităţii. Linii directoare.

Aceste standarde sunt utilizate de către toate ţările din lume

pentru a perfecţiona sistemele existente de calitate in companii.

Standardele ISO sunt voluntare de utilizare. Totodată,

utilizarea lor în standardizarea naţională este legată cu expansiunea

exporturilor, piaţa de desfacere, menţinerea competitivităţii

producţiei fabricate.

În standardele de stat sunt incluse următoarele dispoziţii:

Cerinţele faţă de calitatea produselor, lucrărilor şi

serviciilor, care ar garanta securitatea vieţii, sănătăţii şi a

bunurilor, protecţia mediului – cerinţe obligatorii faţă de

tehnica securităţii şi de igiena de producţie.

Cerinţe faţă de compatibilitatea şi substituibilitatea

reciprocă a produselor.

71

Metode de control ale cerinţelor faţă de calitatea

produselor, lucrărilor şi serviciilor, care ar garanta

securitatea vieţii, sănătăţii şi a bunurilor, protecţia

mediului – cerinţe obligatorii faţă de tehnica securităţii şi

de igiena de producţie.

Proprietăţile de bază de consum şi operaţionale ale

produselor, cerinţe faţă de ambalarea, etichetarea,

transportarea şi depozitarea, utilizarea.

Dispoziţiile, care asigură unitatea tehnică la elaborare,

fabricare, exploatare a produselor şi prestarea serviciilor,

reguli de asigurare a calităţii producţiei, integritatea şi

utilizarea raţională a tuturor tipurilor de resurse, de

termeni, definiţii şi alte reguli şi norme generale tehnice.

În Moldova, documentele normative de standardizare sunt

împărţite în următoarele categorii:

standarde de stat - SM;

standarde ramurale – RT;

condiţii tehnice – CT;

standardele pentru întreprinderi şi asociaţii - SF.

Standardizarea se bazează pe o serie de principii:

repetabilitatea defineşte gama de obiecte la care sunt

aplicabile lucruri, procese, relatii, având o trăsătură comună -

repetabilitate în timp sau spaţiu; varietate este crearea diversităţii

raţionale, care garantează minimul de varietăţi raţionale de elemente

standard, care intră în componenţa obiectului standardizat;

sistemic defineşte un standard ca element al sistemului şi duce

la crearea unor sisteme de standarde, legate între ele prin esenţa

interioară a obiectelor concrete ale standardizării;

substituibilitatea reciprocă este aplicabilă faţă de tehnică,

care presupune un ansamblarea sau substituirea unor piese identice,

confecţionate în diferite perioade de timp şi în diferite puncte ale

spaţiului.

72

În condiţiile practicii de afaceri din Moldova perfecţionarea

sistemului de standardizare şi aplicarea standardelor internaţionale

garantează premizele necesare pentru instituirea unor sisteme de

asigurare a calităţii, care pot îmbunătăţi în mod semnificativ

competitivitatea produselor. Acest lucru se realizează prin

intermediul certificării. Certificarea face posibilă verificarea, în

momentul cumpărării, corespunderea mărfii cerinţelor standardului.

3.5. ESENŢA ŞI SEMNIFICAŢIA COMPETITIVITĂŢII

PRODUSELOR ÎN CONDIŢIILE MODERNE

Concurenţa este un atribut inseparabil al economiei de piaţă şi

joacă un rol foarte important şi pozitiv. Concurenţa pentru

întreprinderi este o forţă motrice semnificativă pentru accelerarea

progresului tehnico-ştiinţific şi fabricarea produselor competitive.

Aceasta nu le face doar să implementeze totul ce este nou şi

progresist, ci şi să utilizeze mai eficient toate resursele disponibile în

cadrul întreprinderii [10, pag. 119].

Concurenţă, în sensul larg al cuvântului, înseamnă rivalitate

în orice domeniu de activitate. Dacă examinăm concurenţa de pe

poziţii strict economice, atunci aceasta înseamnă o concurenţă între

organizaţiile comerciale pentru condiţii mai favorabile de producere

şi desfacere, pentru obţinerea unei comenzi mai avantajoase în

scopul de a consolida poziţia pe piaţă şi de a obţine un profit maxim

acum sau in viitor.

Factor concurenţei poartă un caracter forţat, silind

producătorii, ameninţaţi de excludere de pe piaţă, să se preocupe

permanent de sistemul calităţii şi de competitivitatea în ansamblu a

mărfii lor, iar piaţa apreciază în mod obiectiv şi sever în mod riguros

rezultatele activităţilor acestora.

Vânzarea produselor înseamnă că, după proprietăţile sale de

consum şi de altă natură, acestea satisfac necesităţile societăţii, în

persoana consumatorilor concreţi. Coincidenţa proprietăţilor, a

caracteristicilor mărfii şi a cerinţelor consumatorului, respectîndu-se

totodată interesele producătorului şi a consumatorului, care înseamnă

73

corespunderea deplină a mărfii condiţiilor pieţii, se numeşte

competitivitate.

Există două concepte: „competitivitatea întreprinderii” şi

„competitivitatea mărfii”.

Sub competitivitatea întreprinderii se înţelege capacitatea

întreprinderii de a fabrica produse competitive, datorită putinţei sale

de a utiliza în mod eficient potenţialul resurselor financiare, de

producţie şi de personal.

Sub competitivitatea mărfii se înţelege totalitatea

caracteristicilor sale calitative şi valorice (în expresie bănească), care

garantează satisfacerea necesităţii concrete a cumpărătorului şi se

deosebeşte de alte produse-concurente similare.

Absolut competitive, reieşind din această premisă, sunt noi

tipuri de mărfuri, care nu au analogii pe piaţă.

Determinînd competitivitatea mărfurilor, producătorul de

bunuri trebuie să cunoască în mod obligatoriu cerinţele potenţialilor

cumpărători şi aprecierea consumatorilor. De aceea, formarea

competitivităţii producţiei începe cu determinarea caracteristicilor de

consum esenţiale, care răspund nevoilor consumatorilor. Acesta este

motivul pentru punerea bazei competitivităţii mărfurilor trebuie să fie

începută încă la etapa de proiectare a acestora.

Competitivitatea mărfurilor este un factor decisiv în succesul

său comercial în piaţa concurenţială dezvoltată. Acest concept

înseamnă corespunderea mărfii condiţiilor pieţei, cerinţelor concrete

ale consumatorilor, nu doar prin caracteristicile sale calitative,

tehnice, economice şi estetice, ci şi prin condiţiile de utilizare a

acesteia.

Pentru a determina competitivitatea produselor producătorii

săi trebuie să cunoască [14, pag. 402]:

- cerinţele concrete ale potentialilor cumparatori (consumatori)

faţă de marfa propusă pe pieţă;

- dimensiunile posibile şi dinamica cererii la produse;

- nivelul de plată al preţurilor de piaţă la mărfuri;

- nivelul scontat de concurenţă la piaţă a mărfurilor

corespunzătoare;

74

- parametrii determinativi ai produselor concurenţilor

principali;

- cele mai promiţătoare pieţe pentru produsul respectiv şi

etapele de fixare a acestora;

- termenul de recuperare a cheltuielilor, legate de proiectarea,

confecţionarea si promovarea pe piaţă a noului produs.

Competitivitatea şi calitata reprezintă o expresie concentrată a

unui ansamblu de posibilităţi ale ţării, a oricărui producător să

creeze, să producă şi să vândă bunuri şi servicii [6, pag. 166-167].

Competitivitatea se deosebeşte de calitatea mărfii.

Competitivitatea este determinată de acea totalitate de proprietăţi

care prezintă interes pentru un anumit grup de cumpărători şi

asigură satisfacerea necesităţilor date, alte proprietăţi nu se iau în

calcul [12, pag. 254].

Acelaşi produs poate fi competitiv pe piaţa internă, şi

necompetitivă pe piaţa externă. Competitivitatea mărfurilor variază

în funcţie de conjunctura pieţei, publicitate şi de alţi factori interni şi

externi. Marfa de o calitate mai înaltă poate fi mai puţin competitivă

în cazul, în care, costul său este semnificativ mărit pe contul atribuirii

acesteia unor noi caracteristici care nu sunt solicitate de către grupul

de consumatori, pentru care este predestinată această marfă.

În consecinţă, competitivitatea mărfurilor poate varia

considerabil, având caracteristici de calitate neschimbate, ca răspuns

la schimbarea conjuncturii pieţei, a publicităţii şi altor factori.

Astfel, prin competitivitate se înţelege un complex de

caracteristici de consum şi valorice (de preţ) ale mărfii, care

determină succesul ei pe piaţă, cu alte cuvinte, prioritatea anume a

acestuia faţă de celelalte produse în condiţiile unei largi oferte de

produse similare competitive. Dat fiind că, în spatele mărfurilor stau

producătorii acestora, putem spune, cu toată responsabilitatea, despre

competitivitatea întreprinderilor, asociaţiilor, societăţilor, firmelor,

chiar şi despre ţările, în care acestea sunt amplasate [6, pag. 167].

Orice produs de pe piaţa, de fapt este testat în privinţa

nivelului de satisfacere a necesităţilor societăţii: fiecare cumpărător

75

cumpără acea marfă, care satisface maximal necesităţile lui

personale, iar cumpărătorii în ansamblu – acea marfă, care

corespunde pe deplin necesităţilor societăţii.

3.6. METODA EVALUĂRII COMPETITIVITĂŢII

PRODUSELOR

Pentru a-şi satisface necesitatea, cumpărătorului nu îi este

suficient să cumpăre marfa. Dacă acest produs este destul de

complicat din punct de vedere tehnic, atunci cumpărătorul va suporta

cheltuieli pentru exploatarea acestuia (să plătească pentru

combustibil, ulei lubrifiant, piese de schimb, reparaţii), să

remunereze munca personalului de deservire (dacă este marfă cu

destinaţie de producţie), să suporte cheltuieli pentru formarea

profesională a acestuia, pentru asigurare etc. Astfel, cheltuielile

cumpărătorului constau din două părţi: cheltuieli pentru achiziţie

(preţul mărfii) şi cheltuieli legate de consum, numit preţ de consum

[6, pag. 167].

Preţul de consum este, de regulă, mult mai mare decât preţul

de vânzare (din costurile totale de exploatare pe toată durata de

funcţionare a transportului, preţul de vânzare nu depăşeşte 20%, ale

unui camion – 15% , ale unui frigider de uz casnic – aproximativ

10%) de aceea, cea mai competitivă marfă nu este aceea, care este

oferit la cel mai mic pret pe piată, dar acea marfă, la care preţul

minim de consum pentru întreaga perioadă de serviciu este stabilită

de consumator.

Cu toate acestea, acest indicator economic, fiind foarte

important, nu cuprinde în totalitate noţiunea de competitivitate.

Numărul de parametri ai competitivităţii depinde de tipul si

complexitatea produsului din punct de vedere tehnic şi operaţional,

precum şi de scopul cercetărilor şi de alţi factori externi.

În cele din urmă, competitivitatea este determinată doar de

acele proprietăţi care prezintă un interes considerabil pentru

cumpărător (şi, desigur, garantează satisfacerea acestei necesităţi).

76

Toate specificaţiile produsului, care depăşesc intereasele

cumpărătorilor, sunt apreciate în timpul evaluării competitivităţii, ca

fiind caracteristici, ce nu au tangenţă cu aceasta în condiţiile

concrete.

Pentru a evalua competitivitatea se stabileşte lista

parametrilor care urmează să fie analizate şi care sunt semnificative

din punct de vedere al consumatorului.

Nomenclatorul parametrilor, utilizaţi pentru evaluarea

competitivităţii, include două grupuri generalizate de parametri [7,

pag. 29-31]:

parametrii de calitate (tehnice);

parametrii economici.

La grupul de parametri tehnici se raportează parametrii de

necesitate, care caracterizează conţinutul acestei necesităţi şi

condiţiile de satisfacere a acesteia: parametrii de destinaţie,

ergonomici, estetici, normativi.

La grupul de parametri economici se raportează cheltuielile

totale ale consumatorului (preţ de vânzare) pentru achiziţionarea şi

consumul produsului.

Evaluarea capacităţii mărfii să concureze se face prin

compararea proprietăţilor produselor analizate cu proprietăţile

similare ale modelului de bază sau modelului standard. Ca bază de

comparare a producţiei competitive se iau necesităţile cumpărătorului

sau un model. Modelul este un produs similar, care are un volum

maximal de vânzări şi una din cele mai bune perspective în viitor.

Comparaţiile se fac după grupurile de parametri tehnici şi

economici prin metodele aprecierii diferenţiale sau integrale.

Metoda diferenţiala se bazează pe folosirea şi compararea

parametrilor unici. Ca urmare se determină dacă este atins nivelul în

general; după care parametri nu este atins; care din parametri se

deosebesc cel mai puternic de parametrii de bază.

Metoda complexă de evaluare a competitivităţii se bazează pe

utilizarea indicilor complecşi (de grup, generalizate şi integrali) sau

77

pe compararea dintre anumite efecte specifice şi utile ale producţiei

analizate şi model.

La aplicarea metodei diferenţiale se calculează următorii

indicatori:

a) preţul de consum al mărfii (PCM).

b) costul de cost de producţie şi de vânzare a mărfii (C).

Mai competitivă este acea marfă, ale cărei costuri de

producţie şi de vînzare sunt minime.

c) indicii calităţii mărfii (H) cum ar fi: fiabilitatea,

durabilitatea, mentenabilitate etc.

Competitivitatea producţiei poate fi cuantificată (exprimată în

cantitate) cu ajutorul factorului de competitivitate (C) obţinut prin

compararea dintre indicii modelului dat şi marfa luată ca bază de

comparaţie:

;1 б

пр

с

пр

Р

РК ;2 б

с

С

СК б

с

Н

НК 3 (3.4)

unde: Pc

np, C

á, H

á – sunt indicatorii modelului de bază;

Pc

np, C

c, H

c – sunt indicatorii mărfii comparate .

Dacă K1 şi K2 < 1, iar K3 > 1, atunci marfa comparată este

mai competitivă,dacă însă , K1 şi K2 > 1, iar K3 < 1 atunci marfa

comparată este mai puţin competitivă, iar dacă K1 = 1, K2 = 1 = 1, şi

K3 = 1 atunci competitivitatea este acelaşi.

Folosind metoda complexă de evaluare a competitivităţii

produselor, se fac următoarele calcule:

a) a indicelui de grup după parametrii tehnici (iT)

n

i

iiT aQi1

, (3.5)

78

unde: Qi - este indicile unic după parametrul tehnic cu indicele i;

ai - este ponderea parametrui cu indicele i într-un set

comun de parametri tehnici;

n - este numărul de parametri.

b) a indicelui de grup după parametrii normativi (iЭ)

n

i

iпрЭ ZРi1

, (3.6)

unde: Pnp - este preţul de cumpărare;

Zi - sunt cheltuielile de consum referitoare la anul al i-lea

de servire a produsului;

n - este anul de servire.

c) un indice de grup după parametrii normativi (iH)

n

i

iН gi1

, (3.7)

unde: g - este un unicul indicator de competitivitate după

parametrii normativi.

Calculul indicelui integral al competitivităţii producţiei analizate

în raport cu indicele i poate fi găsit după formula [7, pag. 31]:

E

NT

i

iii

, (3.8)

Acest indicator reflectă diferenţa dintre produsele

competitive comparate în raport cu efectul de consum (T – parametrii

tehnici al produsului și N – gradul de noutate a produsului), care

revine la o unitate de cheltuială ale cumpărătorului

Dacă nu este posibilă determinarea indicelui de grup după

parametrii normativi, atunci indicele integral al competitivităţii

producţiei se calculează după parametrii tehnici (T) şi economici (E):

79

E

T

i

ii

, (3.9)

Această metodă este utilizată pe scară largă deoarece permite

să se ţină cont pe cat de bune în utilizarea sa sunt mărfurile

comparabile (ţinîndu-se cont şi de parametrii tehnici).

Orice marfă, după ieşire pe piaţă, începe să-şi piardă treptat

potenţialul său de competitivitate. Un astfel de proces poate fi

încetinit şi chiar temporar reţinut, dar oprirea acestuia este

imposibilă. Prin urmare, un nou produs se proiectează în

conformitate cu programul, care îi asigură intrarea pe piaţă în

momentul cînd produsul precedent şi-a pierdut semnificativ

competitivitatea. Cu alte cuvinte, competitivitatea produselor noi

trebuie să fie anticipativă.

De aceea, studiul competitivităţii mărfurilor trebuie să fie

efectuat în mod continuu şi sistematic, în strânsă legătură cu fazele

ciclului său de viaţă, pentru a intui cu promptitudine momentul de

începere a micşorăriiindicelui de competitivitate şi pentru a lua soluţii

adecvate de preîntîmpinare (de exemplu, pentru a scoate produsul din

producţie, a-l moderniza, a-l transfera în alt sector al pieţei).

3.7. COMPETITIVITATEA INTREPRINDERII

Din momentul fondării sale şi pe toată durata de existenţă a

oricărei firme industriale, orice producător de mărfuri se confruntă cu

necesitatea de soluţionare a problemei de importanţă vitală pentru ei

– competitivitatea. Economia din majoritatea ţărilor lumii este

profund atrasă în relaţiile economice mondiale, iar pieţa naţională şi

cerinţele sale sunt formate în creştere sub influenţa activă a pieţei

globale şi a concurenţei internaţionale.

Competitivitatea unui obiect se determină faţă de o piaţă

concretă sau un grup concret de consumatori, format după criteriile

respective ale segmentării strategice a pieţei. În cazul în care nu este

80

indicată piaţa în care obiectul este competitiv, aceasta înseamnă că

acest obiect la un anumit moment este cel mai bun model din lume.

Competitivităţii întreprinderii este o caracterizare relativă,

care exprimă diferenţa dintre dezvoltarea firmei respective, de

dezvoltarea întreprinderilor competitive, după gradul de satisfacere

cu produsele sale a nevoilor oamenilor şi după eficienţa activităţilor

de producţie. Competitivităţii întreprinderii caracterizează

posibilităţile şi dinamica de adaptarea a acesteia la condiţiile

concurenţei de piaţă.

Competitivităţii întreprinderilor depinde de mai mulţi factori,

cum ar fi:

- competitivitatea mărfurilor întreprinderii pe o piaţa internă şi

străină;

- tipul de mărfuri fabricate;

- capacitatea de desfacere a pieţei (numărul vânzărilor anuale);

- căile de acces pe piaţă;

- poziţiile concurenţiale ale întreprinderilor care deja activează

pe piaţă dată.

Competitivitatea producţiei şi competitivitatea întreprinderii

producătoare de produse se raportează între ele ca o parte şi un

întreg. Posibilitatea companiei de a concura pe o piata anumită de

desfacere a mărfurilor este direct dependentă de competitivitatea

mărfurilor şi de totalitatea metodelor economice de funcţionare a

întreprinderii, care au un impact asupra rezultatelor luptei

concurenţiale.

Asupra nivelului competitivităţii întreprinderilor are o

influenţă mare nivelul ştiinţific şi tehnic şi gradul de perfecţionare a

tehnologiei de producţie, utilizarea celor mai noi invenţii şi

descoperiri, implementarea unor mijloace moderne de automatizare a

procesului de producţie.

Nivelul de competitivitate al firmelor producătoare de materie

primă este în mare măsură determinat de aceea ce fel de mărfuri

vinde, unde şi cum mărfurile sunt consumate.

81

Poziţiile concurenţiale ale întreprinderilor pe piaţă depind, de

asemenea, de acel sprijin şi asistenţă, pe care compania le primeşte

din partea autorităţilor naţionale de stat şi altor organizaţii prin

acordarea de garanţii la exportul de credite, asigurarea acestora,

scutirea de taxe şi impozite, acordareaa subvenţiilor de export,

furnizării de informaţii cu privire la conjunctura pieţei etc.

Intreprinderile acordă o mare importanţă analizei punctelor

forte şi slabe pentru evaluarea posibilităţilor reale de luptă

concurenţială şi de elaborare a măsurilor şi mijloacelor, prin care

întreprinderea ar putea îmbunătăţi competitivitatea şi asigura

succesul său. În procesul de cercetare de marketing pentru a evalua

competitivitatea întreprinderii se utilizează unii indici numerici care

indică gradul de stabilitate a întreprinderii, capacitatea de a fabrica

producţia care se bucură de solicitate la piaţă şi care asigură

întreprinderii obţinerea rezultatelor preconizate stabile şi finale.

Întreprinderea, care are cheltuieli de producţie mai mici,

primeşte o cantitate mai mare de profit, ceea ce permite să îşi extindă

producţia, să mărească nivelul său tehnic, eficienţa economică şi

calitatea producţiei, precum şi să perfecţioneze sistemul de vânzare.

Ca urmare, competitivitatea unei astfel de întreprinderi creşte, ceea

ce contribuie la mărirea volumului vânzărilor pe contul altor

întreprinderi, care nu au astfel de posibilităţi financiare şi tehnice.

Evaluarea competitivităţii întreprinderii într-o anumită piaţă

sau pe un segment al acesteia se bazează pe o analiză aprofundată a

posibilităţilor tehnologice, industriale, financiare şi de marketing ale

întreprinderii. Aceasta este chemată să identifice posibilităţile

potenţiale ale întreprinderii şi măsurile, pe care o întreprindere

trebuie să întreprindă pentru a asigura o poziţie competitivă pe o

anumită piaţă.

TERMENI-CHEIE ŞI CONCEPTE Calitatea producţiei

Efectul util al mărfii

Nivelul tehnic al producţiei

Metode de identificare a calităţii producţiei:

82

- de măsurare

- de înregistrare

- de calculare

- organoleptice

- sociale

- expertiză

Indicatori de calitate ai producţiei:

- generale

- de generalizare (de sinteză)

- diferenţiali

- tehnici

- tehnologici

- a fiabilităţii şi rezistenţei

- estetici

- organoleptici

- economici

Indicatori de caracteristici ai producţiei:

- predestinaţie

- fiabilitate

- integritate

- mentenabilitate

- durabilitate

- transportabilitate

- ţinerea de patente juridică

- de securitate

Calitatea optimală din punct de vedere economic

Defect al producţiei

Conceptul managementului general al calităţii

Diagrama Pareto

Diagram cauză şi efect diagrama „scheletului de peşte”)

Histograma calităţii

Fişa de control

Standard

Standardele internaţionale de calitate a mărfurilor

Competitivitatea mărfurilor

Competitivitatea întreprinderii

Parametrii tehnici de competitivitate

Parametrii economici ai competitivităţii

83

Metoda diferenţială de comparare a competitivităţii

Metod complexă de comparare a competitivităţii

Preţul de consum

Poziţiile concurenţiale ale firmei

SUBIECTE DE AUTOEVALUARE ŞI SARCINI 1. Dezvălui esenţa conceptului de calitate a produsului.

2. Ce se înţelege prin efectele benefice ale unei mărfi?

3. Nivel tehnic al producţiei – o caracteristică relativă a calităţii

producţiei. Explicaţi esenţa.

4. Care metode de identificare a calităţii producţiei se folosesc la

întreprinderi?

5. Ce este inclus în sistemul de indicatori ai calităţii ?

6. Care grupuri de indicatori se pot folosi la evaluarea calităţii producţiei?

7. Dezvăluiţi esenţa principalilor indicatori de calitate ai producţiei.

8. Ce se înţelege printr calitate optimă punct de vedere economic ?

9. Dezvălui esenţa conceptului de management general al calităţii (TQM).

10. Esenţa, metodele de construcţie şi însemnătatea diagramei Pareto.

11. Explicaţi conţinutul diagramei cauză şi efect diagrama „scheletul de

peşte”).

12. Care este însemnătatea histogramei în gestionarea calităţii producţiei la

întreprinderi?

13. Ce înţelegeţi prin fişa de control în sistemul de gestionare a calităţii?

14. Ce însemnătate o au standardele în sistemul de gestionare a calităţii

producţiei?

15. Care din standardele internationale de calitate cunoaşteţi?

16. Ce se înţelege prin competitivitatea mărfurilor şi prin competitivitatea

întreprinderilor?

17. În ce fel calitatea influienţează competitivitatea mărfurilor?

18. Care alţi factori decât cei de calitate influienţează competitivitatea

mărfurilor?

19. Ce include termenul „preţul de consum”?

20. Dezvăluiţi esenţa metodelor de comparare diferentială si integrată a

indicilor de competitivitate.

21. Cum se identifică coeficientul competitivităţii mărfii?

22. Exemplificaţi metoele de calculare a indicatori de grup ai

competitivităţii mărfurilor după parametrii tehnici, economici şi

normativi.

84

23. Ce arată şi cum se calculează indicele integral al competitivităţii

mărfurilor?

24. Ce înţelegeţi prin competitivitatea întreprinderilor?

25. Ce factori determină competitivitatea întreprinderii?

26. Ce stă la baza evaluării competitivităţii întreprinderii?

BIBLIOGRAFIE 1. Bohosievici C. Asigurarea calităţii, Chişinău: Tehnica-Info, 2001.

2. Chirilă V. Managementul calităţii, Chişinău: Editura Tehnica-Info, 2002.

3. Ciornâi, Nicilae, Blaj, Ilie, Economia firmelor contemporane: manual

universitar., Chişinău: Prut Internaţional, 2003.

4. Cotelnic A. Managementul activităţii de producţie, Chişinău: Editura

Evrica, 2003.

5. Isaic-Maniu Al. Controlul statistic al calităţii, Chişinău: Editura ASEM,

2008.

6. Маркетинг. Учебник. Под. ред. А.Н. Романова. – М.: Банки и

биржи, ЮНИТИБ 1995.

7. Мокий М.С. и др. Экономика предприятия. Учебное пособие. –

М.: ИНФРА-М, 2000.

8. Пармакли Д.М., Арикова З.Н. Предприятие в современной

экономической системе. Учебное пособие, Комрат, SRL

„Centrografic”, 2009.


Cahul : USC, 2007.

10. Сергеев И.В. Экономика предприятия. Учебное пособие. – М.:

Финансы и статистика, 2001.

11. Фатхутдинов Р.А. Организация производства. Учебник. – М.:

ИНФРА-М, 2002.


Издательство – торговая корпорация «Дашков и К°», 2007.

13. Экономика предприятия. Учебник для вузов. Под ред. Проф.

В.Я.Горфинкеля, проф. В.А. Швандера – М.: Банки и биржи,

ЮНИТИ, 1998.

14. Экономика предприятия. Учебник. Под ред. С.Ф. Покропивного,

Киев, 2003.

85

CAPITOLUL IV. PERSONALUL INTREPRINDERII

4.1. PERSONALUL INTREPRINDERII ŞI CLASIFICAREA

ACESTUIA

Din totalitatea resurselor firmei un loc special îl ocupă

personalul. Transformarea resurselor materiale are loc în urma

interacţiunii dintre mijloacele de producţie şi munca lucrătorilor

firmei, care partiicpă în activitatea de producţie [5, pag. 38-41].

Angajatul este purtătorul şi proprietarul forţei sale de muncă.

În aceasta constă particularitatea resurselor de muncă, precum şi

diferenţa față de alte tipuri de resurse. O trăsătură distinctă a acestui

tip de resursă se manifestă şi prin aceea că un angajat nu poate servi

doar ca un mijloc pentru atingerea obiectivelor companiei, el mai

introduce în procesul de producţie şi un anumit sens al vieţii.

Posedînd anumite abilităţi, initiativă şi voinţă, angajatul

devine un obiect activ de administrare şi este un promototr al propriei

linii de comportament, uneori foarte eficient şi util pentru firmă. Un

angajat, care este un membru formal al oarecărei structuri speciale

ale firmei, poate să fie în acelaşi timp şi membru al diferitor grupuri

neformale de oameni, comunicarea cu care va influenţa

comportamentul unora faţă de alţii şi, respectiv, eficienţa sarcinilor

îndeplinite.

Trebuie remarcată şi o astfel de particularitate a personalului

ca necesitatea deţinerii dreptului de proprietate asupra mărfii

(muncii) de la deţinătorul ei. Un om nu poate să aparţină integral

firmei. La dispoziţia firmei este pusă doar forţa de muncă a acestuia

în schimbul anumitei plăţi. Lucrătorul construieşte de sine stătător

politic sa personală şi decide să lucreze la această firmă sau să

demisioneze. El se realizează în producţie doar parţial. Existenţa lui

nu se limitează numai la activitatea de producţie în cadrul firmei, ea

îşi găseşte o expresie mai largă în afara de producţiei, într-o varietate

de contacte sociale. Odată cu aspectul bănesc al tranzacţiei încheiate

între angajator şi vînzător al muncii un rol important îl joacă şi

86

aspectele non-financiare: condiţiile de muncă, perspectivele de

carieră şi de formare profesională etc.

Dacă fiecare angajat este unical, iar locurile de muncă se

deosebesc unele de altele şi impun cerinţe specifice faţă de lucrători,

atunci şi contractele individuale de muncă, într-o mare măsură,

poartă un caracter individual.

Persoana care se angajează reiese din nivelul şi condiţiile de

remunerare a muncii, din atractivitatea acestei munci etc. În cazul în

care, cererea şi oferta coincid, atunci se determinată preţul forţei de

muncă de calitatea respectivă, adică salariul, indicat în contract. În

acesta sunt expuse condiţiile obligatoare pentru îndeplinire de către

părţi.

La nivel de întreprindere, în loc de terminul „resurse de

muncă” se foloseşte termenul „cadre” sau „personal”. Toţi angajaţii

firmei, în funcţie de gradul de participare a acestora în activităţi de

producţie se împărt în două categorii:

• personalul industrial-productiv, ocupat nemijlocit în

procesul de producţie sau servicii şi deservirea

acestuia;

• personalul ne-industrial, care activează în domeniul

gospodăriei comunal-locative, medicinii, şi în instituţii

de cultură şi învăţământ etc.

Personalul industrial - productiv, în funcţie de sarcinile

îndeplinite în procesul de producţie se împarte în muncitori,

personalul tehnico-ingineresc, slujbaşi, personalul (inferior) de

serviciu, ucenici şi paza.

La muncitori se raportă persoanele, care sunt direct implicaţi

în procesul de creare a bunurilor materiale (prestarea serviciilor). La

rândul său, după natura de participare la procesul de producţie,

muncitorii se divizează în productivi (de bază) şi auxiliari.

La cei poductivi se raportă muncitorii implicaţi direct în

fabricarea produselor (operatori/lucrători la maşina-unealtă,

instalatori, electricieni etc.).

87

La cei auxiliari se raportă muncitorii care deservesc

procesele de producţie îndeplinite de către muncitorii principali

(reglori, reparatori, magazioneri etc.).

Personalul tehnico-ingineresc îndeplineşte funcţii de

administrare tehnică, organizaţională, economică şi de dirijare a

firmei (contabili, dispeceri, ingineri, economişti, jurişti etc.).

La slujbaşi se referă lucrătorii, care sunt implicaţi în

pregătirea şi perfectarea documentaţiei, evidenţă şi control, deservire

gospodărească, în special, a secretarilor, intendenţilor, dactilografilor

etc.

Personalul (inferior) de serviciu reprezintă lucrătorii care

îngrijesc încăperile de serviciu, îi deservesc pe muncitori, personalul

tehnico-ingineresc şi pe slujbaşi.

Paza şi paza antincendiară monitorizează integritatea

valorilor materiale şi siguranţa bunurilor firmei.

După natura şi complexitatea lucrărilor prestate personalul se

grupează în funcţie de profesie, specialitate şi calificare.

Profesia este un ansamblu de cunoştinţe teoretice speciale şi

abilităţi practice necesare pentru a îndeplini un anumit fel de muncă.

Specialitatea este o divizare în cadrul profesiei, care necesită

anumite abilităţi şi cunoştinţe pentru a efectua lucrări pe un sector

concret de producţie. De exemplu, profesia de lăcătuş include

specialitatea de: lăcătuş-sculer, lăcătuş-montor etc.

Calificarea este un ansamblu de cunoştinţe şi deprinderi

practice care permit efectuarea lucrărilor de o anumită complexitate.

După nivelul de calificare lucrătorii se împart în: necalificaţi, slab

calificaţi, calificaţi şi înalt calificaţi. Calificarea lucrătorilor este

determinată prin categorie.

Specialiştii se împart pe categoriile de calificare astfel:

specialist de categoria I, a II-a, a III-a şi fără categorie. Managerii se

împart în funcţie de diferite subdiviziuni şi trepte de administrare. În

funcţie de subdiviziunile administrate managerii se împart în

manageri liniari şi funcţionali, iar în funcţie de treptele de

management – în manageri superiori, medii şi inferiori. Actualmente

există elemente noi în clasificarea personalului – manageri de diferite

88

nivele. La aceştea se referă managerii de toate nivelurile de

management, precum si specialiştii serviciilor de management:

manageri publicitate, marketing, personal şi alţii. [8, pag. 69].

Progresul ştiinţific şi tehnic influenţează semnificativ natura

muncii angajaţilor firmi. Astfel, automatizarea proceselor de

producţie bazate pe implementarea echipamentului cu comandă

numerica programată, complexe tehnologice robotizate şi moduli

flexibili de producţie, modifică semnificativ funcţiile muncitorilor.

Scade ponderea muncii fizice (gestionînd manual maşini si agregate),

are loc tranziţia la o muncă preponderent non-fizică, care se

manifestă prin analiza şi controlul proceselor de producţie. Totodată

necesitatea în aşa profesii ca muncitorul principal – strungar,

muncitor la maşina de găurit etc., –. se micşorează, în schimb apar

noi profesii ca: operator, reglor, etc.

Progresul tehnico-ştiinţific modifică semnificativ natura

muncii şi a personalului tehnico-ingineresc. Aceştea devin operatori

ai maşinilor electronice de calcul, ai calculatoarelor personale şi altei

tehnici moderne.

4.2. DETERMINAREA NECESARULUI DE PERSONAL

Determinarea necesarului de personal este o direcţie de

importanţă majoră în sistemul de gestionare a personalului, care

permite să se stabilească pe o anumită perioadă de timp, corpul

personalului calitativ şi cantitativ. Datele iniţiale în determinarea

numărului de personal sunt programul de producţie, statele de

personal, mişcarea personalului şi fluctuaţia cadrelor, normele de

producţie şi volumul de muncă necesar pentru fabricarea producţiei,

bugetul timpului de muncă [5, pag. 42-44].

Firma tinde mereu să stabilească numărul optim de lucrători,

pentru a asigura consumul minim al muncii vii şi, prin urmare, un

nivel înalt al productivităţii muncii.

La calcularea efectivului importanţă mare o are determinarea

echilibrului timpului de muncă pe sectoare, secţii şi în cadrul firmei în

ansamblu, precum şi a fondului de timp efectiv util a unui lucrător pe

89

an. Ultimul se calculează prin înmulţirea numărului de zile lucrătoare

pe an, cu durata medie a zilei de muncă exprimată în ore.

Unicul indicator al tipurilor normative de muncă pentru a o

compara este timpul de muncă. Norma muncii exprimă măsura

muncii, adică consumul timpului de muncă necesar pentru fabricarea

unei unităţi de producţie în condiţiile de muncă create. Ca bază

pentru toate tipurile de calcule a necesarului de personal serveşte

norma de timp, cu ajutorul căreia se calculează alte norme: norma de

producţie, norma de deservire (a utilajului), norma personalului,

sarcini normate.

Timpul normat (Tn) este cantitatea timpului de muncă

necesară pentru îndeplinirea unei unităţi a unei anumite munci de

către un muncitor sau de un grup de muncitori în condiţii mai

favorabile care există la întreprinderea respectivă. Pentru a calcula

timpul normat timpul de muncă integral se divide în două grupuri:

timpul de muncă şi timpul de odihnă.

Timpul de muncă (Tm) este perioada în care au loc activităţi

de muncă. Acesta include intervalul de timp de pregătire şi încheiere,

timpul operaţional şi timpul de îngrijire a locului de muncă.

Timpul de pregătire şi încheiere (Tp) este legat de începutul

şi sfârşitul unei însărcinări concrete. Aceasta nu depinde de volumul

de muncă şi se stabileşte pentru un lot sau pentru sarcina în

întregime.

Timpul operaţional (To) este timpul în care se schimbă

obiectul muncii. Acesta se repetă de atîtea ori de cîte ori se repetă

fiecare unitate de producţie.

Timpul de îngrijire a locului de muncă (Tî) include

cheltuielile pentru îngrijirea locului de muncă şi întreţinerea

echipamentelor şi a uneltelor în stare de funcţionare.

Timpul (durata) întreruperilor (Td) include timpul pentru

odihnă şi pentru nevoi personale şi nevoi, condiţionate de tehnologia

şi organizarea producţiei. În plus, întreruperile pot să apară din

motive organizatorice şi tehnice sau în legătură cu încălcarea

disciplinei în muncă, dar acestea nu ar trebui să fie admise în muncă

şi de aceea nu sunt incluse în timpul normat.

90

Astfel, în timpul normat se includ următoarele tipuri de timp

de muncă:

Tn= Tm+Tp+To+Tî+Td

Norma de producţie (Np) este numărul de unităţi naturale de

producţie, care trebuie să fie confecţionate într-o unitate de timp, în

anumite condiţii, de către unul sau un grup de lucrători:

Np = Tn

Тsс (4.1)

unde: Тsс - este fondul de timpului de lucru în schimburi.

Norma de deservire (Nd) (a utilajului) este numărul stabilit

de unităţi de echipament care urmează să fie deservit de unul sau un

grup de lucrători în anumite condiţii, în timpul muncii într-un

schimb:

Nd = TdN

Тsс (4.2)

unde: NTd - este norma timpului de deservire (cantitatea de

timp pentru deservirea unei unităţi de

echipament).

Numărul normat de lucrători (Nl) este numărul de lucrători

suficient pentru a îndeplini o sarcină:

Nl Nd

q , (4.3)

unde: q - numărul total de unităţi deservite ale utilajului.

Munca normată este volumul de muncă stabilit, pe care

trebuie să-l facă un angajat sau un grup de angajaţi într-o anumită

perioadă de timp.

91

Numărul de angajaţi se determină prin următoarele metode:

după volumul de muncă necesar pentru fabricarea producţiei, după

norma de deservire si după numarului de locuri de muncă.

Volumul de muncă al unui program de producţie se

determină după munca normată cheltuită pentru unitate de producţie

înmulţită cu producţia planificată pentru livrare. Metoda de calculare

a volumul de muncă este, de obicei aplicată la munci normate. Prin

această metodă se constată numărul total de lucrători ai firmei, ai

subdiviziunilor structurale, de aceeaşi profesie şi nivel de calificare.

Numărul de lucrători (Pb) se determină prin împărţirea

volumului stabilit de lucrări executate într-o normă-oră (Qn) la fondul

de timp util al unui lucrător exprimat în ore (Fu) şi coeficientul de

performanţă de până la standardele de lucrători (Кp):

Pb = pu

n

КF

Q

, (4.4)

Numărul de lucrători de bază poate fi determinată şi prin

împărţirea volumului planificat de producţie în expresie naturală la

norma planificată de producţie a acestui produs de către un lucrător.

În cazul în care există norme de deservire, numărul de

lucrători de bază (Pb) se determină prin formula:

Pb = ,

КtN

Ntzq

d

i (4.5)

unde: qi - este numărul instalaţiilor deservite;

Ntz - este numărul de ture pe zi;

Nd - este norma de deservire;

Кt - este coeficientul de conversie al numărului efectiv de

lucrători în numărul scriptic al lucrătorilor.

Numărul lucrătorilor poate fi calculat după numărul locurilor

de muncă prin formula:

Pb = Nlm • Ntz • Кt (4.6)

unde: Nlm - numărul de locuri de muncă.

92

Numărul de lucrători (personalul) ai întreprinderii nu rămâne

constant, deoarece pe parcursul anului are loc angajarea şi

concedierea lucrătorilor. În legătură cu aceasta se disting noţiunile

„efectivul (de angajaţi)” adică „personalul scriptic”, „mediu

scriptic” şi „personalul” sau „efectivul (prezent) al lucrătorilor”.

În personalul scriptic sunt incluşi toţi lucrătorii angajaţi la o

muncă permanentă, sezonieră şi temporară din ziua angajării.

Carnetele de muncă ale acestor lucrători se păstrează la serviciul de

personal al firmei. Sunt luaţi în calcul de asemenea şi angajaţii care

activează prin cumul, adică cumularzii (aceştea se includ în statele de

personal nu mai mult decît pe 0,5 unitate de state). Angajaţii care

lucrează în baza contractelor de antrepriză nu se includ în statele de

personal, dar în unele cazuri sunt luaţi în calcul ca fiind unităţi

întregi.

Numărul mediu scriptic al lucrătorilor pentru luna raportată

se calculează prin adunarea numărului de lucrători ai efctivului

pentru fiecare zi lucrată, incluzînd şi zilele de sărbătoare şi cele de

odihnă nelucrătoare, şi împărţirea sumei obţinute la numărul zilelor

calendaristice ale lunii raportate. Numărul mediu scriptic al

lucrătorilor pentru un trimestru (un an) se determină printr-o mărime

medie aritmetică.

Efectivul (de angajaţi) este numărul de lucrători din

personalul scriptic, care au venit la muncă. Diferenţa dintre

personalul scriptic şi efectivul (de angajaţi) caracterizează numărul

întreruperilor de o zi întreagă.

După datele referitoare la existenţa personalului în întregime

pe întreprindere, precum şi pe categorii şi pe grupe de personal se pot

calcula indicatorii, care caracterizează mişcarea personalului:

coeficientul de intensitate a mişcării cadrelor la angajare

este raportul dintre numărul de lucrători angajaţi şi numărul

mediu scriptic al lucrătorilor;

coeficientul de intensitate a mişcării cadrelor la concediere

este raportul dintre numărul persoanelor concediate şi

numărul mediu scriptic al lucrătorilor;

93

coeficientul fluctuaţiei cadrelor este raportul dintre numărul

de lucrători concediaţi la propria dorinţă si a celor concediaţi

pentru diverse încălcări de disciplină şi numărul mediu

scriptic;

coeficientul de înlocuire este raportul dintre diferenţa

numărul persoanelor angajate şi concediate şi numărul mediu

scriptic;

coeficientul de stabilitate a cadrelor este raportul dintre

numărul de persoane care sunt incluse în personalul scriptic

pe parcursul întregului an calendaristic şi numărul numărul

mediu scriptic al lucrătorilor.

4.3. REMUNERAREA MUNCII

Remunerare muncii joacă un rol important în economia

întreprinderilor, deoarece salariile servesc nu doar pentru asigurarea

creşterii veniturilor băneşti ale lucrătorilor, ci şi pentru stimularea

activităţii lor, ridicarea productivităţii şi eficienţei muncii.

Remunerarea muncii la toate întreprinderile, indiferent forma

de proprietate este reglementată prin Legea cu privire la salarizarea

muncii, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 14 februarie

2002 [1], precum şi prin Codul Muncii al Republicii Moldova [3].

Conform acestei legi, remunerarea depinde de cerere-ofertă de forţă de

muncă pe piaţa muncii, de cantitatea, calitatea, complexitatea şi

condiţiile de muncă, de calităţile profesionale ale angajatului, de

rezultatele muncii sale şi / sau de activitatea economică a

întreprinderii, de rezultatele şi condiţiile de activitate a întreprinderii.

Garanţiile sociale de stat în domeniul salarizării muncii includ

stabilirea de către stat a salariului minim, tarifele de stat pentru

remunerarea muncii, precum şi sporurile şi suplimentele la salariu,

reglementate de stat primele şi compensaţiile. Munca este plătită pe

unitate de timp, în acord sau conform altor sisteme de remunerare. [1].

Salariul minim reprezintă o normă socială, introdusă de către

stat pe baza bugetului minim de consum (minimul de existenţă), şi se

determină prin valoarea minimală permisă de plăţi unui angajat, care

94

îndeplineşte o muncă relativ simplă sau auxiliară în condiţii de

producţie normale. Salariul minim stabilit este obligatoriu pentru

toate entităţile, indiferent de forma de proprietate şi nu poate fi redus

nici prin contractul colectiv de muncă şi nici prin contractul

individual de muncă.

Organizarea de plăţi salariale se bazează pe următoarele

principii:

asigurarea remunerării după cantitatea şi calitatea muncii

investite de fiecare lucrător în fabricarea producţiei, precum şi

în funcţie de rezultatul final al muncii şi de veniturile

obţinute;

plată egală pentru muncă egală;

simplitatea şi claritatea sistemelor de salarizare aplicate,

accesibilitatea lor pentru a o înţelege de către fiecare angajat;

garantarea nivelului stabilit la salariul minim legal.

În perioada de tranziţie de la economia planificată la

economia de piaţă este important să se depăşească egalarea şi să se

stabilească principiul de achitare a muncii, în funcţie de rezultatele

finale ale acesteia, de venituri obţinute, ceea ce constituie un pas

înainte spre crearea unei economii independente şi libertăţii

antreprenoriatului.

Organizarea remunerării muncii se face în baza:

a) Legilor şi hotărîrilor Parlamentului, decretelor

preşedintelui Republicii Moldova, hotărîrilor şi

ordonanţelor Guvernului, precum și a altor acte

normative în materie de remunerare;

b) convenţiei colective la nivel naţional;

c) contractului colectiv la nivel de ramură;

d) contractului colectiv la nivel teritorial;

e) contractului colectiv la nivel de întreprindere;

f) contractului individual de muncă.

Statul reglementează remunerarea muncii salariaţilor

întreprinderilor, indiferent de tipul de proprietate şi forma

95

organizatorico-juridică, prin stabilirea salariului minim pe ţară, a

salariului tarifar pentru nivelul I de calificare al lucrătorilor

întreprinderilor organizate pe bază de autogestiune, convenit anterior

cu partenerii sociali şi a salariului tarifar pentru nivelul I de calificare

al angajaţilor din sectorul public, a tarifelor de stat de remunerare a

muncii, altor norme şi garanţii de stat, de instituire a sistemului şi

condiţiilor de remunerare a muncii angajaţilor din instituţiile şi

organizaţiile finanţate de la buget, prin gestionarea fondurilor de

retribuire a muncii angajaţilor din întreprinderile monopoliste.

Salariul include salariul de bază (salariul tarifar, salariul de

funcţie), salariul suplimentar (suplimente şi sporuri la salariul de

bază) şi alte plăţi de stimulare şi compensare [1].

Salariul de bază este stabilit sub formă de salarii tarifare

pentru lucrători şi salarii de funcţie pentru funcţionari, specialişti şi

personalul de conducere pentru munca prestată în conformitate

(figura 4.1) cu normele muncii, stabilite în conformitate cu

calificarea, nivelul de pregătire profesională şi competenţa

angajaţilor, calitatea, responsabilitatea şi complexitatea muncii

îndeplinite.

Salariale suplimentare reprezintă o recompensă pentru munca

prestată în plus faţă de normele stabilite, pentru eficienţa muncii şi

ingeniozitate şi pentru condiţii speciale de muncă. Acesta include

suplimente şi sporuri la salariul de bază, alte plăţi garantate şi premii

curente, care sunt stabilite în conformitate cu rezultatele obţinute,

condiţiile specifice de muncă şi, în unele cazuri prevăzute de lege,

ţinîndu-se cont de vechimea în muncă.

Alte plăţi de stimulare şi compensaţii includ recompensele

pentru rezultatele obţinute în decurs de un an, premiile acordate în

corespundere cu sisteme şi regulamente specilale, compensaţii şi alte

plăţi care nu sunt prevăzute de legislaţie, dar care nu sunt

contradictorii acesteia.

Salariile tarifare se stabilesc în conformitate cu calificarea,

nivelul de pregătire profesională şi competenţa angajatului, calitatea,

importanţa şi complexitatea lucrărilor efectuate, şi se achită, pentru

munca nemijlocit depusă, sub două forme principale: în acord şi pe

96

unitate de timp. La remunerarea muncii în acord se ia în calcul

volumul muncii îndeplinite sau a bunurilor confecţionate, în

corespundere cu care şi se stabileşte mărimea salariului.

Remunerarea muncii pe unitate de timp se face pentru timpul lucrat

(zi, schimb, oră), ţinându-se cont de calificarea lucrătorului sau de

felul muncii efectuate.

Fig. 4.1. Forme şi sisteme de salarizare

Pentru a mări cointeresarea lucrătorilor în mărirea volulmului

producţiei fabricate, în reducerea preţului de cost acesteia şi în

mărirea rentabilităţii, se introduce premierea colectivelor de

producţie sau a unor angajaţi aparte.

Forme şi sisteme de salarizare

Salariu pe unitate de unitate

de produs

de produs simplu

de produs premial

indirect

Salariu în acord

de produs progresiv

Salariu în regie

Salariu în regie simplu

Salariu în regie premial

Salarizarea pe oră

Salarizarea săptămînală

Salarizare lunară

Salariu

individual

Salariu de

antrepriză

colectivă

97

Sporul la salariul de bază se stabileşte angajaţilor calificaţi

pentru trecerea la norme de servire sau de producţie mai ridicate,

pentru cumularea funcţiilor etc.

Drept bază pentru retribuirea muncii serveşte sistemul tarifar

care include reţelele de salarizare, salariile tarifare, shemele

salariilor de funcţie şi indicatorul tarifar şi de calificare [1].

Sistemul tarifar de plată a muncii se utilizează la repartizarea

muncii în funcţie de complexitatea ei, precum şi de repartizarea

lucrătorilor pe categorii în funcţie de nivelul lor de calificare şi de

nivelul de responsabilitate pentru munca prestată şi serveşte drept bază

pentru stabilirea şi diferenţierea mărimii salariilor.

Reţeaua de salarizare se stabileşte în corespundere cu modul

de finanţare a activităţii, după cum urmează:

a) pentru angajaţii întreprinderilor autogestionare - pe baza

categoriilor de calificare stabilite pentru muncitori în corespundere

cu indicatorul tarifar şi de calificare, cu salariul tarifar pentru

categoria I de calificare şi coeficienţii tarifari;

b) pentru lucrătorii din sfera bugetară - pe baza categoriilor

de retribuire a muncii şi a grilelor de salarii de funcţie, stabilite după

categoriile de retribuire a muncii.

Indicatorul tarifar şi de calificare este un document

normativ care conţine o listă de lucrări îndeplinite în ramura

respectivă, precum şi caracteristicile lor de calificare: cerinţele

înaintate faţă de angajaţi (nivelul de cunoştinţe, deprinderi de

producţie, tehnici etc.)

Tarificarea lucrărilor şi profesiilor, precum şi a angajaţilor

permite să se clasifice munca pe categorii în funcţie de deosebirile

calitative ale acestia. Coraportul dintre aceste categorii după nivelul

de remunerare şi mărimea plăţii se determină prin reţelele tarifare şi

salariile tarifare.

Reţeaua de tarificare este o scală, care constă din cîteva

categorii ale coeficienţilor tarifari, după care se stabileşte coraportul

dintre salriile tarifare ale lucrătorilor de diferite categorii de calificare

şi salariul tarifar de I categorie.

98

Salariile tarifare determină valoarea absolută de remunerare

a muncii pentru o normă de producţie sau pentru o unitate de timp.

Salariul de categoria I, calculat în baza salariului minim, este salariul

iniţial (cel mai mic după mărime).

Tarifele de stat de retribuire a muncii sunt salariile

tarifare şi salariile funcţiei, care determină nivelul minimal de

remunerare a muncii după grupurile profesionale concrete şi după

categoriile de calificare pentru îndeplinirea de către lucrători a

obligaţiunilor (normelor muncii) în limita programului (timpului de

muncă) stabilit prin legislaţie.

Tarifele de stat de retribuire a muncii se determină:

a) pentru muncitorii din sectorul real, tarificaţi de la categoria

I de calificare pînă la categoria VIII de calificare – pe baza

salariului minim şi coeficienţilor tarifari stabiliţi în reţeaua

tarifară;

b) pentru alte categorii de lucrători (personalul auxiliar şi de

deservire, funcţionari, specialişti şi personalul de conducere)

– la nivelul salariilor tarifare şi a salariilor de funcţie, care

corespund nivelului de jos al grilelor salariilor de funcţie

stabilite pentru categoriile corespunzătoare de lucrători din

sfera bugetară.

Tarifele de stat de retribuire a muncii în calitatea lor de

garanţie minimală de remunerare a lucrătorilor de calificare

respectivă sunt obligatorii pentru a fi aplicate la toate întreprinderile

şi servesc drept limita minimă pentru stabilirea salariilor tarifare

concrete şi a salariilor de funcţie, precum şi plăţilor compensatorii

garantate angajaţilor în caz de insolvabilitate a unităţii economice.

Tarifele de stat salariale sunt garantate angajaţilor cu o

condiţie de îndeplinire de către aceştea a atribuţiilor de munca

stabilite prin Contracte colective de muncă şi prin Contracte

individuale de muncă.

Tarifele de stat salariale sunt supuse modificării odată cu

reexaminarea salariului minim pe ţară sau a salariilor tarifare

minimale şi a salariilor de funcţie pentru angajaţii din sfera bugetară.

99

Salariul tarifar pentru categoria I de calificare (categoria I de

salarizare) din reţeaua tarifară este un element principal şi obligatoriu

al sistemului de tarifare şi serveşte drept bază pentru stabilirea în

contractele colective şi în contractele individuale de muncă a

salariilor tarifare concrete şi a salariilor de funcţie.

Monitorizarea aplicării corecte a Regulamentului privind

remunerarea muncii o face organizaţia sindicală.

În conformitate cu acordul încheiat între Guvern, Patronate şi

Sindicate, începînd cu 1 iunie 2007 salariul tarifar pentru nivelul I

de calificare al lucrătorilor întreprinderilor autogestionare, indiferent

de tipul lor de proprietate şi forma juridică de organizare, constituie:

pentru angajaţii întreprinderilor autogestionare, cu excepţia

întreprinderilor din ramura industriei agricole şi forestiere, – nu

mai puţin de 5,33 lei pe oră sau nu mai puţin de 900 de lei pe

lună, calculaţi din durata medie a timpului de muncă egală cu

169 de ore;

pentru angajaţii întreprinderilor din ramurile agriculturii şi

silviculturii, cu excepţia personalului auxiliar din ramura

agricolă – nu mai puţin de 4,15 lei pe oră sau de cel puţin 700

de lei pe lună, calculaţi din durata medie a timpului de muncă

egală cu 169 de ore;

pentru personalul auxiliar din ramura agricolă – nu mai puţin

de 3,26 lei pe oră sau de cel puţin 550 de lei pe lună, calculaţi

din durata medie a timpului de muncă egală cu 169 de ore.

Salariile tarifare pe unitate de oră lucrători valabile la situaţia

din 1 iunie 2007 sunt prezentate în tabelul 4.1.

Prin actele legislative ale ţării sunt permise sisteme netarifare

de remunerare a muncii [2]. Ele reprezintă nişte metode de

diferenţiere a remunerării în funcţie de performanţele individuale

şi/sau colective şi de funcţia pe care o deţine lucrătorul.

Criteriile şi normele de evaluare a performanţelor individuale

ale angajatului sunt stabilite de către angajator prin negocieri purtate

cu sindicatele sau reprezentanţii angajaţilor. Evaluarea performanţelor

individuale ale angajatului se efectuează de către angajator.

100

Tabelul 4.1

Salariul tarifar pe oră de remunerare a muncii lucrătorilor din

întreprinderile autogestionare (cel puţin - lei / oră) la 01.06.2007

Categoria de

calificare I

II

III

IV

V

VI

VII

VIII

Coeficientul tarifar

1,00

1,10-1,26

1,20-1,59

1,30-1,81

1,40-2,07

1,50-2,36

1,60-2,69

1,70-3,07

Pentru întreprinderile din ramura agricolă şi silvică а) personal de bază б) personal auxiliar

4,15 3,26

4,56-5,23 3,59-4,11

4,98-6,60 3,91-5,18

5,40-7,51 4,24-5,90

5,81-8,59 4,56-6,75

6,22-9,79 4,89-7,69

6,64-11,16 5,22-8,77

7,06-12,74 5,54-10,01

Pentru întreprinderile din alte ramuri

5,33

5,86-6,72

6,40-8,47

6,93-9,65

7,46-11,03

8,00-12,58

8,53-14,34

9,06-16,36

Sistemul netarifar de retribuire a muncii se stabileşte în

contractul colectiv de muncă la nivel de întreprindere.

Stabilirea mărimii salariului fiecărui angajat în sistemele

netarifare de remunerare se face de către angajator. Totodată, drept

nivel minimal de retribuire a muncii şi de garantare de stat serveşte

mărimea minimală garantată a salariului din sectorul real.

Sistemele examinate de salarizare presupun, de asemenea,

diferite forme de stimulare materială a lucrătorilor sub formă de

retribuire suplimentară, sporuri şi premii Plata suplimentară se

stabileşte de regulă, în expresie procentuală faţă de remunerarea

tarifară şi se achită doar la îndeplinirea anumitor condiţii, la lucrări

de importanţă deosebită.

Anumitor categorii de lucrători le sunt stabilite sporuri

garantate la salariul tarifar, acestea poartă un caracter de stimulare şi

compensare.

Legislaţia stabileşte următoarele sporuri:

1. Spor compensatoriu la salariu pentru munca în condiţii

nefavorabile.

Mărimea sporului compensatoriu la salariu pentru munca în

condiţii nefavorabile este unic pentru toţi lucrătorii de calificare

diferită, care lucrează în aceleaşi condiţii la întreprinderea respectivă.

101

2. Normele specifice de retribuire a muncii (pentru ore

suplimentare de muncă, în zile nelucrătoare şi de sărbătore, pentru

munca în tomp de noapte, pentru timpul de staţionare nu din vina

lucrătorului, în timpul confecţionării producţiei rebutate nu din vina

lucrătorului, pentru munca prestată de lucrătorii sub vârsta de 18

(optsprezece) ani, cu o durată redusă a zilei de muncă etc.) şi

garanţiile pentru angajaţi (acordarea concediilor anual plătite, a

concediilor plătite pe durata îndeplinirii unor misiuni de stat sau

obşteşti, a concediilor plătite pentru delegarea la cursuri de

perfecţionare etc.)

Pe parcursul anului, sau pentru rezultate bune în muncă

obţinute în decurs de un an angajaţii aparte sau colectivul de angajaţi

pot fi premiaţi pentru munca îndeplinită înainte de termen (fabricarea

producţiei), pentru înaltă calitate a lucrărilor prestate (a produsului),

pentru soluţionarea chestiunilor problematice ale procesului de

producţie etc.

Drept sursă de mijloace pentru retribuirea muncii lucrătorilor

din sectorul real este o parte din veniturile obţinute de întreprindere

în urma activităţii economice.

Pentru lucrătorii din sectorul bugetar drept sursă de mijloace

pentru pentru retribuirea muncii lucrătorilor sunt mijloacele aprobate

pentru ei în buget, în contul căruia se face întreţinerea lor, precum şi,

la necesitate, mijloacele extrabugetare, constituite în conformitate cu

legislaţia.

4.4. EFICIENŢA UTILIZĂRII FORŢEI DE MUNCĂ A

PERSONALULUI ÎNTREPRINDERII

Eficienţa economică a muncii angajaţilor unei firme se

caracterizează prin productivitatea muncii. Noţiunea de

productivitate a muncii este strâns legată de noţiunea de eficienţă a

muncii, care include în afară de aspectul economic şi pe cel

psihologic şi social. Conceptul de eficienţă economică a muncii

(productivitatea muncii) este completată de eficienţa psihologică a

102

muncii. Ea este determinată de influenta colectivului de muncă

asupra organismului uman, posibilităţii de dezvoltare multilaterală a

forţelor şi capacităţilor fizice şi intelectuale şi de dezvoltare a

personalului în procesul muncii. Conceptul de eficienţă socială a

muncii include dezvoltarea armonioasă a fiecarui angajat,

perfecţionarea acestuia. În cazul în care aspectele psihologice şi

sociale nu-şi găsesc expresie suficientă în colectivul dat, atunci se

reduce în mod inevitabil eficienţa muncii şi, prin urmare, se

micşorează ritmurile de creştere a productivităţii muncii.

Productivitatea muncii este cea mai importantă categorie

economică, care caracterizează eficienţa utilizării muncii la

întreprinderi. Cu cît mai eficient se utilizează munca omului, cu atît

mai multe bunuri materiale se produc într-o anumită perioadă de

timp. Productivitatea muncii reprezintă rezultatul, efectul

cheltuielilor muncii şi se măsoară prin cantitatea de produse, obţinute

de la fiecare lucrător sau pe unitate de forţă de muncă.

Creşterea productivităţii muncii este un indice-cheie al

eficienţei producţiei sociale, o condiţie necesară pentru reducerea

preţului de cost al producţiei şi pentru mărirea veniturilor reale ale

populaţiei. Nivelul atins şi ritmurile de creştere a productivităţii

muncii este criteriul principal al calităţii de dezvoltare economică, un

factor important în consolidarea puterii economice a statului.

În practică, se folosesc diferite metode de măsurare a

productivităţii muncii, ceea ce condiţionează necesitatea aplicării

sistemului de indicatori. Varietatea indicatorilor de productivitate a

muncii presupune posibilitatea de a folosi diferite variante de calcul

atât a numărătorului, cît şi a numitorului.

Productivitatea muncii poate fi caracterizează fie printr-un

indicator direct şi anume confecţionarea producţiei într-o unitate de

timp cheltuit, sau printr-un indicator indirect – prin volumul de

muncă necesar pentru fabricarea unul produs – cheltuirea timpului de

muncă pentru o unitate de producţie.

Dat fiind că cheltuielile timpului de muncă pot fi exprimate

prin numărul de om-ore lucrate, om-zile lucrate, se disting indici de

producţie medie pe oră (productivitate orară) sau indici de producţie

103

medie zilnică; la fel, productivitatea muncii poate fi exprimată prin

producţia medie pe lucrător scriptic (productivitatea unui lucrător)

sau a întregului personal, direct implicat în producţia acestui produs.

Indicatorii volumului de muncă necesar pentru fabricarea unui

produs de cele mai multe ori se exprimă în om-ore pe unitate de

producţie.

În industrie, agricultură şi alte ramuri ale producţiei se

utilizează două tipuri de indicatori ai productivităţii muncii: de bază,

care permit să se determine consumul de muncă pentru producerea

produsului finit, şi auxiliari (suplimentari), care se folosesc pentru

controlul consumului de muncă pentru anumite tipuri de muncă [5,

pag. 61-64].

Indicatorii de bază ai productivităţii muncii pot fi în expresie

naturală – atunci, când se analizează producţia omogenă şi expresie

valorică – atunci, când se determină fabricarea unei game de

produse.

La indicatorii naturali se raporteză acei indici care pot fi

determinaţi cu ajutorul:

a) cantităţii producţiei fabricate (unităţi, tone) pe unitate de

timp (de om-ore):

Pm = ,t

Q t/om-ore, (4.7)

unde: Pm - este productivitatea muncii, om-ore;

Q - este volumul producţiei fabricate, unităţi, tone;

t - timpul de muncă consumat, oameni-ore.

b) cantitatea producţiei fabricate (unităţi, tone), de un

lucrător în medie pe an:

Pm = ,t

Q tone/lucrător, (4.8)

În practica economică, aşa cum sa menţionat mai sus, deseori

la calcularea productivităţii muncii se utilizează indicatorul indirect

şi anume volumul de muncă necesar pentru fabricarea unui

produs, care se calculează după formula:

104

Pv = ,Q

t (om-ore/tonă), (4.9)

Volumul de muncă necesar pentru fabricarea unui produs arată cât timp este consumat pe unitate de producţie.

Pentru a calcula productivitatea diferitor tipuri de produse în

unităţi individuale şi, în general, în întreprindere, se utilizează

indicatorii valorici. La indicatorii valorici de bază ai productivităţii

muncii se referă:

a) costul producţiei (în lei), fabricate pe unitate de timp

de muncă (om-ore):

Pm = ,t

Q lei/om-ore, (4.10)

b) costul producţiei (în lei), fabricate în medie pe an de

un muncitor:

Pm = ,t

Q lei/lucrător, (4.11)

La calcularea productivităţii muncii în expresie valorică

metoda mai exactă de calcul este metoda calculării cu utilizarea

valorii adăugate, a producţiei nete şi nu a valorii globale. Ţinînd cont

de faptul, că se calculează productivitatea muncii vii, nu se

recomandă includerea în calcul a valorii resurselor materiale

fabricate în trecut, prin muncă materializată.

Indicatorii auxiliari ai productivităţii muncii, care sunt

stabilite în funcţie de tipul de muncă, pentru a obţine produsul finit,

reflectă consumul muncii pe unitatea de volum de muncă sau

executarea unui număr anumit de lucrări pe unitate de timp.

De exemplu, un operator de strung produce 28 de piese într-o

oră a timpului de muncă, un reglator deserveşte 16 masini de

serviciu, un viticultor prelucrează în decurs de un an 4.2 hectare de

plantaţii, la aratul unui hectar de teren se consumă 5.4 om-ore etc.

La fabricarea producţiei se consumă nu doar munca

producătorilor lor nemijlociţi (a strungarilor, lăcătuşilor,

105

viticultorilor, crescătorilor de animale etc), ci şi a unor astfel de

lucrători ca specialişti şi conducători, care sunt implicaţi indirect în

fabricarea produselor. De aceea, consumul de muncă se împarte în

direct şi indirect.

Pentru a stabili nivelul de productivitate a muncii se cere să

fie luate în calcul toate cheltuielile, atât cele directe cât şi indirecte,

deşi, în practica firmelor, acest nivel se calculează doar în baza

cheltuielilor directe.

4.5. CĂILE DE RIDICARE A PRODUCTIVITĂŢII MUNCII

LA ÎNTREPRINDERI

Productivitatea muncii este un indicator dinamic. Acesta este

în continuă schimbare sub influenţa mai multor factori. Forţele

motrice sau cauzele schimbărilor în productivitatea muncii sunt

numiţi factori. Prin adaptare la întreprinderi, toţi factorii de acest fel,

pot fi împărţiţi în interni şi externi.

Factorii interni includ nivelul înzestrării tehnice a

întreprinderii, aprovizionarea cu energie a muncii, organizarea

muncii şi producţiei, sistemele de plăţi de stimulare a muncii utilizate

la întreprindere, cu alte cuvinte toţi acei factori care depind de

colectiv şi liderii săi.

Factorii externi includ cauze ce nu depind de întreprindere:

schimbarea sortimentului şi listei de produse în conformitate cu

cererea pieţei, care duce la schimbarea volumului de muncă necesar

pentru executarea unei lucrări; condiţiile socio-economice create în

societate; fiabilitatea partenerilor în ceea ce priveşte logistica, etc.

La întreprinderi se foloseşte următoarea clasificare a

factorilor de creştere a productivităţii muncii:

1. Progresul tehnic presupune mecanizarea şi automatizarea

proceselor de producţie şi aplicarea tehnologiilor avansate bazate pe

echipamente noi şi pe echipamentele existente, modernizarea

echipamentelor existente; schimbarea construcţiei produsului, a

calităţii materiei prime, aplicarea unor noi tipuri de materiale şi

combustibil; creşterea calităţii produselor.

106

2. Îmbunătăţirea organizării producţiei presupune

îmbunătăţirea procesului muncii şi a managementului, inclusiv:

mărirea normelor şi lărgirea zonelor de deservire; schimbarea

specializării producţiei; perfecţionarea procesului de gestionare a

producţiei (comasarea sectoarelor, trecerea la o organizare structurală

fără secţii etc.); reducerea timpului de muncă pierdut; reducerea

rebutului şi abaterile de la condiţiile normative de muncă.

3. Influenţa mediului presupune stratificarea cărbunelui,

petrolului, turbei, zăcămîntului de minereu de fier si altor minereuri;

conţinutul de componente utile în zăcămîncte de minereu; etc.

4. Schimbarea volumului de producţie şi scăderea relativă a

numărului de salariaţi (a muncitorilor, managerilor, specialiştilor şi

funcţionarilor).

5. Schimbarea structirii producţiei şi alţi factori presupun

schimbarea masei specifice a semifabricatelor şi a livrărilor

cooperativizate, schimbarea unei părţi de producţie care implică

volume diferite de muncă necesare pentru executarea unei lucrări;

schimbarea unei părţi de metode diferite de producţie, a modalităţilor

de extragere a minereurilor utile; schimbarea unei cote de produse

valorificate.

După conţinutul său intern şi esenţă toţi factorii de creştere a

productivităţii muncii se clasifică, de regulă, în trei grupuri: tehnico-

materiale (logistice), organizatorice şi socio-economice.

La factorii tehnico-materiali (de logistică) se referă sporirea

capacităţii întreprinderii de înzestrare a muncii cu energie şi cu

fonduri pe baza progreselor ştiinţifice şi tehnice: mecanizarea şi

automatizarea proceselor de producţie; mărirea capacităţilor unicale

ale maşinilor şi utilajului; electrificarea şi chimizarea producţiei;

aprofundarea specializării maşinilor şi echipamentelor; crearea de noi

tehnologii.

La factorii de organizare a creşterii productivităţii muncii se

referă organizarea producţiei, muncii şi gestionării.

În primul grup de factori importanţă mai mare o au

specializarea întreprinderilor şi ulterioara lor cooperare; organizarea

107

logisticii, a serviciilor de reparaţie, perfecţionarea procesului de

pregătire organizaţională şi tehnică a producţiei.

Organizarea muncii este strâns legată de organizarea

producţiei şi include o diviziune şi cooperare raţională a muncii între

grupurile separate de angajaţi şi între angajaţi izolaţi; organizarea şi

deservirea locurilor de muncă etc.

Organizarea gestionării procesului de producţie include şi ea

cîteva domenii importante: crearea unei structuri eficiente de

management organizaţional; recrutarea, selectarea şi repartizarea şi

folosirea corectă a personalului de conducere; formarea profesională

a acestora; organizarea antreprenoriatului în cadrul întreprinderii.

Atît factorii de logistică, cît şi organizaţionali se pun în

mişcare, adică se traduc în fapr prin munca activă a angajaţilor.

Anume prin aceasta se manifestă al treilea grup de factori socio-

economici.

Componentele-cheie ale factorilor socio-economici sunt:

- cointeresarea materială şi morală atît în rezultatele

muncii individuale, cât şi celei colective;

- nivelul de calificare, măiestria profesională;

- atitudinea faţă de muncă, disciplină a muncii;

- schimbarea formelor de proprietate asupra bunurilor

întreprinderii şi asupra rezultatelor muncii;

- democratizarea viaţii comerciale şi sociale şi

dezvoltarea autoadministrării.

Rezervele interne ale întreprinderii de creştere a

productivităţii muncii sunt împărţite în rezerve de reducere a

volumul de muncă necesar pentru fabricarea unui

produs/exercitarea unei lucrări şi în rezerve de o mai bună utilizare

a timpului de muncă.

Dacă productivitatea muncii creşte pe contul unei mai bune

utilizări a timpului de muncă, atunci este vorba despre un mod

extensiv de creştere a acesteia. În cazul în care, creşterea

productivităţii muncii se atinge pe contul micşorării volumului de

muncă necesar pentru fabricarea unui produs, atunci acesta este

108

vorba despre un mod intensiv de creştere a productivităţii muncii,

deoarece reducerea volumului de muncă necesar pentru fabricarea

unui produs este posibilă doar prin ridicarea nivelului tehnic al

producţiei şi intensificarea proceselor de producţie.

TERMENI-CHEIE ŞI CONCEPTE Calificarea

Salariul minim

Motivarea personalului

Recrutarea şi selectarea personalului

Normă de timp

Normă de deservire

Instruirea personalului

Retribuirea muncii pe unitate de timp

Formarea profesională a personalului

Dezvoltarea profesională a personalului

Productivitatea muncii:

- indicatori de bază/cheie

- indicatori auxiliari

- indicatori naturali

- indicatori valoric

Productivitatea muncii

Profesie

Plata muncii în acord simplu/cu bucata

Sisteme de plată a muncii/de salarizare

Specialitatea

Efectivul, personal scriptic

Numărul mediu scriptic al personalului

Reţeaua trifară

Salariul tarifar

Indicator tarifar şi de calificare

Volumul de muncă necesar pentru fabricarea unui produs sau

pentru exercitarea unei lucrări

Factorii de creştere a productivităţii muncii

Efectivul de angajaţi

SUBIECTE DE AUTOEVALUARE ŞI SARCINI 1. Ce se înţelege prin termenii „resurse umane”, „cadre” şi „personal” ?

109

2. În care grupuri de lucrători se împarte personalul industrial productiv şi

cine intră în componenţa acestuia?

3. Care categorie de angajaţi ai firmei face parte din lucrători principali şi

auxiliari?

4. Ce înţelegeţi prin termenii: profesie, specialitate, calificare?

5. Ce înţelegeţi prin normă de timp, de producţie, efectiv, deservire?

6. Cum se determină numărul de lucrători de bază de producţie?

7. Ce înţelegeţi prin numărul mediu scriptic al personalului şi prin

efectivul de angajaţi ai firmei şi cum acesta se calculează ?

8. Prin care Lege a Republicii Moldova este reglementată remunerarea

muncii la întreprindere?

9. Care principii stau la baza organizării retribuirii şi organizării muncii la

întreprindere?

10. Din ce este constituit salariul angajaţilor firmei?

11. Numiţi şi dezvăluiţi esenţa formelor de bază şi a sistemelor de

salarizare?

12. Ce înţelegeţi prin sistemul de tarifare?

13. Dezvăluiţi conţinutul principal al indicatorului tarifar şi de calificare, a

l reţelei tarifare şi a salariului tarifar.

14. Cât de importantă este motivarea personalului şi care concepte se

utilizează în acest sens?

15. Ce înţelegeţi prin productivitatea muncii? Exemplificaţi.

16. În care cazuri este mai oportun de a aplica indicatori naturali şi în care

pe cei valorici ai productivităţii muncii?

17. Numiţi principalii indicatori ai productivităţii muncii şi expuneţi

metodologia prin care aceştea se determină.

18. Ce caracterizează volumul de muncă necesar pentru fabricarea unui

produs/exercitarea unei lucrări şi cum aceasta se determină?

19. Numiţi căile principale de creştere a productivităţii muncii la

întreprinderi.

20. Dezvăluiţi conţinutul principalilor factori de creştere a productivităţii

muncii.

BIBLIOGRAFIE 1. Codul Muncii al Republicii Moldova (Legea Nr. 154 – ХV din

28.03.2003.

2. Burloiu, Petre, Economia şi organizarea ergonomică a muncii. Bucureşti,

1993.

110

3. Пармакли Д.М. Экономика фирмы: Учебное пособие изд. 2-е,

переработанное, – Chişinău, ASEM, 2006.

4. Пармакли Д.М., Варбан С.А., Онофрей А.З. Основы планирования

на предприятии. Учебное пособие. Комрат, КГУ, 2004.

5. Пармакли Д.М. Экономика сельского хозяйства. К.: Universitas,

1995.

6. Экономика предприятия. Учебник/Под ред. проф. О.И. Волкова.-

М.:ИНФРА-М, 1999.


Cahul : USC, 2007

8. Экономика предприятия. Под ред. Семенова В.М. - М.: центр

экономики и маркетинга, 1996.

9. Экономика предприятия. Под ред. Горфинкеля В.Я. и Швандара

В.А. - М.: “Банки и биржи”, Издательское объединение

“ЮНИТИ”, 1998.

10. Экономика предприятия. Учебник. Под ред. С.Ф.Покропивного,

Киев, 2003.

111

CAPITOLUL V. MIJLOACELE FIXE ALE

ÎNTREPRINDERILOR

5.1. ESENŢA ECONOMICĂ A MIJLOACELOR FIXE

Pentru efectuarea activităţii de producere întreprinderea

utilizează resurse economice limitate (factorii de producere sau

factorii producători), care se împart în resurse materiale (pămînt şi

capital) şi resurse de muncă (munca şi aptitudini de întreprinzător)

[4, pag. 66].

La efectuarea analizei activităţii întreprinderilor se utilizează

termini-sinonimi: capitalul de bază şi mijloacele fixe. Sensul

economic a terminului „capitalul de bază” este mai largă decît

„mijloacele fixe”.

În componenţa capitalului de bază sunt incluse:

- activele materiale în mijloacele de muncă;

- activele nemateriale, care nu au formă natural-materială, dar

care participă la activitatea gospodărească a firmei şi care

aduc venit (drepturi de patentă pentru folosirea invenţiilor,

now-hau în formă de documentaţie tehnică, drepturi la

exemploare şi modeluri de producere, marca mărfii, dreptul

de utilizare a programelor de calculatoare ş.a.);

- activele financiare – investiţii a mijloacelor fixe ale firmei în

hîrtii de valoare ale altor întreprinderi şi state.

Trebuie de ţinut minte, că în evidenţa contabilă se utilizezeză

terminii: „active necirculante”, care includ materiale active

nefinisate (construcţii nefinisate, utilaj, care necesită montare,

plantaţii perene ş.a.), sectoare de teren, mijloace fixe şi resurse

naturale, şi „active circulante”, care includ resurse de marfă şi

materie. Investiţiile capitalului avansat în mijloacele de muncă

prezintă o parte a materialelor active pe termen lung şi se numesc

mijloace fixe ale firmei. Investiţiile capitalului în obiecte de muncă

sînt active circulante ale firmei.

112

Toate mijloacele de muncă şi obiectele de muncă, care

funcţionează în procesul de gospodărire a firmei, exprimate în formă

valorică, formează capitalul de producere (active materiale pe termen

lung) ale firmei.

Activele materiale pe termen lung se află în continuă mişcare,

efectuează un circuit din sfera de producere în sfera de circulaţie, şi

din ea – din nou în sfera de producere. Însă diferite elemente ale

mijloacelor efectuează circulaţii diverse. În dependenţă de caracterul

participării la procesul de producere şi transferul costului mijlocului

pe productul final ele se împart în principale şi circulante.

Mijloacelor fixe de producere le revine rolul principal în dezvoltarea

producerii. În componenţa lor intră încăperile de producere,

construcţii, maşini, mijloace de transport, utilajul întreprinderilor

auxiliare şi producerilor secundare, iar în gospodăria de ţară intră şi

plantaţii perene, animalele lucrătoare şi productive.

După caracterul participării în producerea materială la

mijloacele fixe de producere se referă acele mijloace de producere,

care sunt utilizate în decursul mai multor cicluri de producere şi care

nu-şi schimbă forma naturală şi de marfă şi care transferă costul său

la producţia nouă în părţi, pe măsura uzurii acestor mijloace. La

mijloacele fixe de producere se referă proprietatea materială, utilizată

în activitatea de producere, costul căreia probabil se micşorează pe

măsura uzurii fizice şi morale şi termenul de utilizare a căreia

depăşeşte un an, iar preţul – 3000 lei.

Fonduri de bază, ca exponent a valorii materiale şi de formă

în exprimaţie bănească, sînt mijloace fixe. Deacea sinonimul

„fonduri de bază” înseamnă „mijloace fixe”. Cînd vreau să sublinieze

cuprinsul material şi de materie, atunci utilizez terminul „fondul de

bază”, iar dacă merge vorba despre exprimarea comună a lor –

„mijloace fixe”.

Mijloacele fixe ca totalitate a valorii materiale şi de formă

sînt parte a bunurilor, care se află în proprietate sau în conducere

operativă a firmei. Spre deosebire de cele de bază, activele

circulante se utilizează în întregime într-un ciclu de producere,

costul lor în decursul ciclului dat se transferă total pe productul

113

fabricat. După forma naturală şi de formă la activele circulante se

referă diferite materiale, materia primă, combustibilul, articole de

completare, iar în gospodăria de ţară – seminţe, furaj, îngrăşăminte,

vite tinere ş.a., necesare pentru efectuarea activităţii de producere.

Procesul de mişcare a stocurilor de mărfuri şi materiale,

avansarea acestuia, întrebuinţarea în producere, realizarea producţiei

fabricate şi întoarcerea în forma bănească iniţială, se numeşte

circulaţia capitalului. Această cale poate fi schematic exprimată prin

formula cunoscută în teoria economică:

''...... BMPTB MP

FM

Aici se vede mişcarea succesivă a capitalului prin trei stadii şi

schimbul a trei forme funcţionale.

Prima stadie MP

FMTB

se efectuează în sfera de circulaţie. Capitalul bănesc (B) avansează

pentru procurarea mijloacelor de producere (MP) şi forţei de muncă

(FM). Aici capitalul bănesc se transformă în cel de producere.

Stadia a doua

'...... MPT MP

FM

parcurge în sfera de producere. În această mişcare forma de

producere a capitalului se transformă în forma materială. Procurarea

la piaţă a mijloacelor de producere şi forţa de muncă se unesc în

procesul de producere (FM). În el se formează marfa cu un folos

determinat şi care conţine costul din nou format (M′).

114

Stadia a treia - M′ - B′, ca şi prima, se referă la sfera de

circulaţie. Capitalul de marfă prin costul T′ din nou se transformă în

capitalul bănesc B′. Firma primeşte înapoi nu numai capitalul avansat

anterior, dar şi o oarecare constantă adăugătoare – costul adăugător

(venit). Anume tendinţa de a primi venit impune întreprinzătorii să

pună capitalul său în circulaţie.

5.2. CLASIFICAREA, TIPURILE ŞI STRUCTURA

COSTULUI MIJLOACELOR FIXE

Mijloacele fixe se clasifică în dependenţă de diferite aspecte

[4, pag. 70-76].

În dependenţă de drepturile asupra obiectelor de bază

mijloacele fixe se împart în:

- obiectele mijloacelor fixe, care aparţin firmei cu drept de

proprietate (inclusiv date în arendă);

- obiectele mijloacelor fixe, care se află la firmă în conducere

operativă sau administrare gospodărească;

- obiectele mijloacelor fixe, primite de firmă în arendă sau

lizing.

După caracterul participării în procesul de producere toate

mijloacele fixe se divizează în mijloace fixe de producere, adică

acelea, care funcţionează în sfera producerii materiale, şi mijloacele

fixe neproductive, la care se referă obiectele de menire socială şi

culturală, instituţii medicale ş.a.

După conţinutul economic mijloacele fixe de producere sunt

identice, dar şi diferă după destinaţia sa, rolul în producere şi

termenul de reproducţie. Clasificarea contemporană a mijloacelor

fixe în Republica Moldova conţine următoarele grupuri:

1. Clădiri – clădiri şi construcţii, în care se efectuează procesele

stocurilor de mărfuri şi materiale, auxiliare şi secundare;

clădirile administrative; construcţii gospodăreşti.

2. Construire – obiecte inginereşti şi de construcţie, predestinate

pentru efectuarea diferitor funcţii tehnice, care nu sînt legate

115

nemijlocit cu schimbarea obiectelor de muncă (estacade, staţii

de pompare, poduri, staţii de purificare ş.a.).

3. Dispozitive de transmisie – reţelele de apă, electricitate,

termo, de gaze ş.a., adică obiecte, care efectuează

transmiterea diferitor tipuri de energie de la maşini-motoare

la maşinile de lucru.

4. Maşini şi utilaje:

- maşini şi utilaje de forţă, predestinate pentru producerea şi

transformarea energiei – generatoare, motoare ş.a.

- maşini şi utilaje de lucru, folosite pentru acţionare asupra

obiectului de muncă (maşini, presuri, ciocane şi alt utilaj de

bază şi auxiliar) sau strămutarea lui în procesul de creare a

producţiei;

- dispozitive şi mecanisme de măsurare şi reglare şi utilajul de

laborator;

- tehnica de calcul;

- alte maşini şi utilaje.

5. Mijloace de transport – tehnica mobilă a căii ferate, drumuri,

transportul naval şi de automobile, care aparţin firmei,

precum şi mijloacele de transport din interiorul fabricii:

autocare, vagonete, cărucioare ş.a.;

6. Instrumente, inventarul de producere şi gospodăresc şi alte

mijloace fixe – ambalaj, instrumente cu preţul mai mult de

3000 lei, inventar gospodăresc (mobilă, safeuri, xerox ş.a.);

7. Animalele de producere şi productive (cai, bovine, oi ş.a.);

8. Plantaţii perene (livezi, vii şi alte plantaţii roditoare fără

costul sectoarelor de teren, ocupate de ele);

9. Alte mijloace fixe – fonduri de bibliotecă, valori de muzeu,

reprezentanţii lumii animale ş.a.).

Corelaţia diferitor grupuri de mijloace fixe în costul total,

exprimată în procente, formează structura mijloacelor fixe de

producere.

În dependenţă de măsura acţionării asupra uneltelor de muncă

mijloacele fixe ale firmei se divizează în active şi pasive. La partea

116

activă se referă maşini, utilaje, dispozitive şi mecanisme de măsurare

şi reglare; la cea pasivă – acele grupuri de mijloace fixe, care crează

condiţii pentru îndeplinirea normală a procesului de producere:

clădiri, construiri, edificii, dispozitive de transmisie ş.a.

Masa specifică a părţii active a mijloacelor fixe de producere

caracterizează progresivitatea structurii mijloacelor fixe.

Evidenţa şi planificarea mijloacelor fixe se efectuează în

formă naturală şi bănească. La aprecierea mijloacelor fixe în formă

naturală se determină numărul maşinilor, productivitatea lor, puterea

şi alţi indici. Aceste date se folosesc pentru calculul puterii de

producere şi potenţialului de producere a firmei, planificarea

programului de producere, rezervele ridicării productivităţii

utilajului. În acest scop se efectuează inventarierea şi paşaportizarea

utilajului, evidenţa retragerii şi sosirii lui.

Aprecierea bănească a mijloacelor fixe este necesară pentru

planificarea reproducerii lărgite a mijoacelor fixe, determinarea

uzurii şi mărimii transferurilor amortizatoare, calcularea eficacităţii

folosirii lor.

Evidenţa financiară prevede determinarea următorilor tipuri

de cost a mijloacelor fixe:

- costul iniţial include suma cheltuielilor de facto pentru

achiziţionarea, montarea şi lucrările de pornire şi reglare a

mijloacelor tehnice şi pentru construcţie şi darea în exploatare

a clădirilor, construirilor, dispozitivelor de transmisie ş.a.;

- costul de bilanţ – suma, după care materialele active de lungă

durată se apreciază pe o dată determinată, care este egală cu

costul iniţial (corectat şi reapreciat) minus uzura acumulată;

- costul recorectat – costul mijloacelor fixe, determinat după

efectuarea următoarelor investiţii capitale la îmbunătăţirea

stării activelor (după modernizare şi reconstruirea fondurilor);

- costul recalculat – costul materialelor active, determinat în

rezultatul recalculării lor;

- costul de uzură – costul iniţial al obiectului mijloacelor fixe

minus costul presupus de restanţă la momentul achiziţionării

activului;

117

- costul de restanţă – suma curată (costul materialelor de

valoare utile), pe care firma o planifică să primească de la

activul după expirarea termenului întrebuinţării de folos.

Existenţa mijloacelor fixe poate fi calculată ca pentru o dată

determinată, aşa şi pentru o perioadă determinată. În primul caz

aceştea vor fi nişte indici momentali, în al doilea caz – indici mijlocii

pentru o perioadă de timp. În decursul anului se produce circularea

mijloacelor fixe, care reflectă întrarea şi ieşirea lor. Mijloacele fixe

se primesc la evidenţă prin actul de primire-predare, darea obiectelor

în exploatare, în rezervă, la conservare. Pentru asigurarea controlului

păstrării fiecărui obiect, indiferent dacă se află el în exploatare,

rezervă sau conservare, se atribuie numărul de inventariere

corespunzător.

Existenţa şi mişcarea mijloacelor fixe lunar se reflectă în

evidenţa contabilă.

Costul mijloacelor fixe la sfîrşitul perioadei se determină

după formula:

Cs = Cî + Cp – Cieş (5.1)

unde, Cs - costul mijloacelor fixe la sfîrşitul perioadei;

Cî - costul mijloacelor fixe la începutul perioadei;

Cp - costul mijloacelor fixe parvenite pe parcursul perioadei;

Cieş - costul mijloacelor fixe ieşite.

Costul sporului mijloacelor fixe (∆C) se determină ca

diferenţa între costul la sfîrşitul şi începutul perioadei sau între costul

mijloacelor de sosire şi retragere pe parcursul perioadei:

∆C = Cs – Ci = Cp – Cieş (5.2)

118

Costul mediu pe an a mijloacelor fixe se determină prin două

metode, care cel mai des se folosesc în practică:

- după formula cronologiei medii:

12

5.05.012

2

S

n

i

ii

m

CCC

C

(5.3)

unde Cî şi Cs – corespunzător costul mijloacelor fixe la începutul şi

sfîrşitul perioadei;

12

2

n

i

iC – costul sumar a mijloacelor fixe la data de întîi a

fiecărei luni, începînd cu luna februarie şi terminînd

cu luna decembrie;

- după metoda determinării costului mediu a mijloacelor fixe

întroduse şi ieşite:

,1212

11

n

i

ieşieş

n

i

îîn

îm

TCTC

CC (5.4)

unde Cîn şi Cieş – corespunzător costul mijloacelor fixe întroduse şi

ieşite;

Tî – durata exploatării (în luni) a mijloacelor fixe întroduse

din momentul întroducerii pînă la sfîrşitul perioadei;

Tieş – durata folosirii costului mijloacelor fixe ieşite de la

ieşire pînă la sfîrşitul perioadei (în luni).

Pentru analiza stării şi mişcării mijloacelor fixe se determină

şirul indicilor relativi.

Coeficienţii fiabilităţii şi uzurii mijloacelor fixe -

caracterizează corespunzător partea de bilanţ şi deja uzată

a costului către costul iniţial a mijloacelor fixe.

Coeficientul de reînnoire - indică, în ce măsură

mijloacele fixe au fost reînnoite pe parcursul perioadei

119

cercetate. El se determină prin împărţirea costului

mijloacelor fixe noi, întroduse în circulaţie în decursul

perioadei cercetate, pe mărimea mijloacelor fixe la sfîrşitul

perioadei.

Coeficientul de ieşire - indică ce parte a mijloacelor fixe

existentă a ieşit pentru o perioadă determinată şi se

determină ca raportul mijloacelor fixe ieşite la mărimea

acestora la începutul perioadei.

În corespundere cu legile în vigoare în republică activele

materiale pe termen lung pot fi obiecte a proprietăţii particulare şi să

aparţine persoanei fizice cu drept de conducere, folosinţă şi utilizare.

În proprietate particulară se pot afla clădiri, construiri, maşini, utilaj,

tractoare şi automobile, plantaţii perene, animale. Mijloacele fixe,

care sunt proprietate particulară, se crează şi sporesc din contul

veniturilor primite de la activitate de întreprinzător. Dreptul de

transmitere prin moştenire şi dreptul moştenirii proprietăţii

particulare se asigură prin lege.

5.3. UZURA ŞI AMORTIZAREA MIJLOACELOR FIXE

Mijloacele fixe de producere în procesul de exploatare se

uzează. Se diferenţiază două tipuri de uzură – fizică şi morală [4,

pag. 76-89].

Pe parcursul procesului de uzură fizică (materială) are loc

creșterea treptată a costului de exploatare a mijloacelor fixe, adică

sporește înrăutăţirea caracteristicilor tehnico-economicie şi de

exploatare (ergonomice, senzoriale etc.), în procesul de folosire a

mijloacelor fixe sau inactivităţii lor, ca rezultat al influienţei forţelor

naturale, precum şi al situaţiilor excepţionale (incendii, inundaţii ş.a.)

la care au fost supuse.

Cu cît este mai mare uzura fizică, cu atît este mai scurtă

perioada rămasă de servire a obiectului, este mai misă exprimaţia

numerică a costului de întrebuinţare. Gradul uzurii fizice a diferitor

tipuri de mijloace fixe depinde de activitatea şi termenul de

120

exploatare a lor, calitatea construcţiei şi materialelor, condiţiile de

exploatare, calificarea lucrătorilor ş.a. Încetinirea uzurii fizice a

mijloacelor de muncă se efectuează cu ajutorul sistemului de

reparaţii planificate şi de preîntîmpinare şi prin deservirea tehnică. În

practica gospodărească se folosesc două metode de determinare a

gradului uzurii fizice:

- după starea tehnică în baza aprecierii de expert a obiectului;

- după terminii de servire sau volumul lucrului.

Coeficientul uzurii fizice (K) a mijloacelor fixe separate după

termenul de servire se determină după formula:

,Cn

CfK (5.5)

unde Cf – termenul de facto de servire, ani;

Cn – termenul normativ de servire (perioada de amortizare),

ani.

Determinarea coeficientului de uzură fizică după volumul

lucrărilor executate se poate efectua în baza dependenţei:

,Qn

QfK (5.6)

unde Qf – productivitatea obiectului de facto (pentru un an sau toată

perioada de exploatare);

Qn – productivitatea normativă a obiectului.

Mărimea uzurii fizice a obiectului poate fi caracterizată prin

mărimea micşorării costului de uzură a lui. În legătură cu aceea, că la

uzura mijloacelor influenţează mulţi factori şi dependenţa între

mărimea uzurii şi aceşti factori este complicată, în scopul

simplificării ei consideră această dependenţă lineară. Atunci mărimea

micşorării costului obiectului în rezultatul uzurii fizice se determină

după formula:

Suz = K ∙ Ci (5.7)

unde Suz – suma uzurii anuale a mijloacelor fixe, lei;

121

K – coeficientul uzurii fizice;

Ci – costul uzurii mijloacelor fixe, lei.

În rînd cu uzura fizică a obiectele mijloacelor fixe sînt supuse

şi uzurii morale (economice). Uzura morală a mijloacelor fixe se

exprimă în micşorarea valorii lor pînă la sfîrşitul termenului de

exploatare.

O parte considerabilă a mijloacelor fixe învechite determină

pierderi esenţiale în producere, deoarece, în primul rînd, învechirea

utilajului necesită mărirea investirii mijloacelor în reparații curente

sau chiar reparaţii capitale pentru întreţinerea lui în stare lucrătoare;

în al doilea rînd, producerea pin exploatarea mijloacelor fixe

învechite nu permite folosirea tehnicii noi în măsură deplină. Ca

rezultat, volumul producţiei fabricate şi serviciilor prestate se

micşorează, precum și se reduce și productivitatea muncii. Utilajul

învhechit tehnic şi moral prezintă o frînă a creşterii eficienţei

producerii, împiedică implementarea tehnologiilor noi în producere.

Uzura morală de regulă parvine mai repede decît uzura fizică,

deoarece mijloacele fixe, care tehnologic mai pot fi încă folosite,

economic deja nu sînt efective şi se exprimă în două forme:

Prima formă a uzurii morale se determină prin mărirea

productivităţii muncii în ramuri, care produc mijloace de producere.

Deaceea ele se confecţionează cu cheltuieli mai mici de producere, în

rezultatul căruia preţul de cost se micşorează, ce duce la micşoarea

costului de realizare. Uzura morală de modelul întîi, în aşa mod,

prezintă diferenţa între costul mijloacelor de uzură (Cuz) şi recalculat

(Cre) şi poate fi apreciat cu ajutorul coeficientului de uzură morală te

modelul întîi (Km1):

,uz

reuzm

C

CCK

(5.8)

A doua formă a uzurii morale este legată cu apariţia pe

piaţă a tehnicii noi, mai productive şi economice, care la rîndul său

duce la micşorarea utilităţii mijloacelor fixe folosite. Ele devin

înapoiate după caracterictica tehnică şi eficienţa economică. Deacea

122

folosirea în continuare a tehnicii învechite devine neefectivă şi ea

trebuie să fie înlocuită pînă la parvenirea termenului uzurii ei fizice

sau modernizată (dacă este posibil).

Mărimea uzurii morale de modelul doi se determină cu

ajutorul coeficientului (Km2) după ecuaţia:

,.cos.cos2

nounou

ininnoutintm

TQ

TQCCK

(5.9)

unde Ccost.în. şi Ccost.nou – corespunzător costul iniţial a utilajului

învhecit şi nou;

Qîn şi Qnou – corespunzător productivitatea anuală a utilajului

învechit şi nou;

Tîn şi Tnou – corespunzător termenul de exploatare a utilajului

învhecit şi nou.

În condiţiile economiei de piaţă, cîr esenţial sporeşte

concurenţa firmelor, s-au accelerat ritmul învechirii morale a

maşinilor şi utilajului contemporan. De aici rezultă necesitatea

reînnoirii permanente şi înlocuirii sau modernizării.

Pe măsura uzurii materiale şi economice mijloacele fixe pierd

nu numai capacităţile de întrebuinţare, adică se înrăutăţesc atît total

cît şi relativ caracteristicile economice, dar şi costul, adică lucrul

aplicat anterior în ele. Însă, datorită folosirii productive a mijloacelor

fixe, costul iniţial a lor nu dispare fără urmă, ci se transferă treptat

prin munca lucrătorilor pe producţia fabricată. Acest proces se

numeşte amortizare.

Termenul „amortizare” întocmai înseamnă nemurirea

mijloacelor fixe, capacitatea acestora de a compensa uzura, de a se

restabili.

În costul fiecărei unităţi de marfă se conţine de rînd cu alte

elemente de cheltuieli şi amortizarea, adică o parte a costului

mijloacelor fixe. Costul transferat a mijloacelor fixe în componenţa

producţiei părăseşte sfera de producere şi parvine în sfera de mişcare,

stadiul trei de circulaţie a capitalului. După realizarea producţiei

(transformarea T′ - D′ ) o parte a sumei băneşti, corespunzătoare

123

costului transferat a mijloacelor fixe, se întoarce firmei. După

expirarea oricărei perioade costul obiectului mijloacelor fixe revine

în formă bănească complet, adică îşi termină circulaţia.

Mărimea defalcărilor anuale de amortizare a mijloacelor fixe

de producere depinde de costul de uzură şi norma amortizării (norma

uzurii).

Amortizarea într-o măsură oarecare exercită şi o funcţie de

stimulare, care prevede folosirea mai completă a mijloacelor fixe: cu

cît mai intensiv se exploatează utilajul, cu atît mai mult se fabrică

producţie şi cu atît mai repede va fi transfetar costul mijloacelor.

Aceasta va permite micşorarea neamortizării lor în rezultatul uzurii

morale şi reducerea pierderilor firmei, ceea ce este important în

condiţiile contemporane. Termenul presupus de funcţionare eficientă

a unui obiect sau grupului obiectelor identice a mijloacelor fixe a

firmei se determină de sinestătător în momentul dării lor în

exploatare prin una din metodele: [5, pag. 47-49].

- în corespundere cu perioada, în decursul căreea întreprinderea

presupune de a folosi activul;

- în corespundere cu perioada, în decursul căreea va fi fabricat

cantitatea aşteptată de producţie (mărfuri, servicii) în

rezultatul folosirii activului.

În primul caz, se are în vedere numărul anilor de exploatare a

activului, în decursul cărora el poate aduce firmei venit economic, în

al doilea caz – pînă la uzura lui completă.

Uzura fizică şi morală acţionează diferit la determinarea

termenului funcţionării utile a activelor. Dacă termenul funcţionării

utile pentru clădiri, construiri, instrumente şi unele tipuri de maşini şi

utilaj se determină prin uzura fizică, atunci pentru utilajul unical, de

exemplu, electronic şi altor tipuri de mijloace tehnice – prin uzura

morală.

Perioada de exploatare a activului se socoate termenul

funcţionării utile, cînd el poate fi de folos firmei. Dacă obiectul mai

poate fi folosit tehnologic, dar nu aduce venit economic, atunci se

consideră, că termenul folosirii lui utile a expirat şi el trebuie anulat.

124

Termenul funcţionării utile a obiectelor mijloacelor fixe se

determină după experienţa de lucru a firmei, cu activul analogic, la

inexistenţa unei asemenea experienţe – după experienţa de lucru cu

un activ analogic a altei firme, sau prin cale de expert.

În decursul perioadei totale de folosire utilă se calculează

uzura activului (transferuri de amortizare) pînă la restabilirea

completă a costului de uzură a lui.

Nu se calculează uzura fondurilor de bibliotecă, bunurilor de

muzeu şi de artă, clădirilor şi construirilor, care sînt monumente ale

arhitecturii şi de artă; animalelor productive şi de lucru (în afară de

cai); plantaţiilor perene, care încă n-au rodit; mijloacelor fixe, care se

află la conservare conform legislaţiei în vigoare, pe reconstrucţie sau

reutilare tehnică cu nefolosirea completă a lor; mijloacelor fixe, pe

care este calculată uzura completă, dar care continuă să funcţioneze;

activele materiale nefinisate.

Dacă obiectele mijloacelor fixe sînt anulate din oarecare cauză

pînă la expirarea termenului funcţionării lor utile, uzura necalculată se

referă la cheltuieli, adică se sonsideră pierderi pentru firmă.

Calcularea amortizării se începe din data întîi a lunii, care

urmează după primirea obiectului dat la evidenţă şi se termină din

data întîi a lunii, care urmeauă după luna achitării complete a

costului obiectului dat sau anulării acestuia. Suma calculării

amortizării se reflectă în acea perioadă de dare de seamă, la care ele

se referă şi se calculează indiferent de rezultatele activităţii

gospodăreşti a firmei.

Amortizarea obiectelor mijloacelor fixe se efectuează prin

una din următoarele metode:

1. dreptliniară;

2. de producere (proporţional volumului producţiei fabricate);

3. cumulativ (după suma cifrelor);

4. restului micşorător.

Ultimele două metode se referă la cele accelerabile. Ca bază

pentru calculare a uzurii mijloacelor fixe în primele trei metode se ia

costul de uzură, în al patrulea caz – costul iniţial a obiectului dat.

125

Să examinăm pe scurt conţinutul metodelor enumerate mai

sus de calculare a uzurii.

Metoda directă (dreptliniară). În economia Republicii Moldova un timp îndelungat se

foloseşte (şi acum larg se foloseşte) metoda directă (dreptliniară) de

amortizare, adică anual în costul producţiei se include partea egală a

costului de uzură a mijloacelor fixe (figura 5.1).

Cuz

Cuz - 1

Cuz – 1 = Cuz - 2 = Cuz - 3

Cuz - 2

Cuz - 3

1 2 3 4 t (ani)

Fig. 5.1. Metoda dreptliniară a amortizării

Partea transferată a costului mijloacelor fixe anuală (suma

anuală sau volumul anual de transferuri de amortizare) poate fi

determinată prin formula:

,100

CuzaA

(5.10)

unde A – suma anuală calculării de amortizare, lei;

a – norma calculării de amortizare (norma uzurii), %;

Cuz – costul de uzură a obiectelor mijloacelor fixe, lei.

Uzura acumulată a mijloacelor fixe se calculează ca suma

uzurilor anuale pentru anii de exploatare.

126

În Republica Moldova, normele uzurii mijloacelor fixe se

stabilesce prin legislație şi urmează a fi executată de toate subiectele

activităţii gospodăreşti, indiferent de forma de proprietate.

La moment, funcţionează Metodologia de calculare a uzurii,

conform căreia toate stocurile de mărfuri şi materiale sunt împărţite

în cinci categorii.

Toate mijloacele firmei trebuie să fie raportate la una din

categoriile de proprietate în conformitate normele stabilite de

Guvern. Fiecare categorie de mijloace fixe prezintă un grup extins

din cîteva feluri de mijloace fixe, îndeaproape după termenul lor de

exploatare şi norma uzurii.

Exemplu.

Firma a inclus în exploatare un autobus, costul iniţial al căruia

constituie 72000 lei, costul de restanţă presupus – 3000 lei. Uzura

anuală constituie 20%, adică termenul funcţionării utile este de 5 ani.

Suma uzurii anuale (volumul anual transferurilor de

amortizare) este egală:

lei 13800100

)30007200(20

100

uzCa

A

Rezultatele calculării sunt expuse în tabelul 5.1.

Tabelul 5.1

Calculul uzurii mijloacelor fixe (autobusului) prin metoda

dreptliniară (lei)

Ani Costul

iniţial

Uzura

anuală

Uzura

calculată

Costul de

bilanţ

La data dării

în exploatare 72000 72000

La sfîrşitul

anului: întîi 72000 13800 13800 58200

doi 72000 13800 27600 44400

trei 72000 13800 41400 30600

patru 72000 13800 55200 16800

cinci 72000 13800 69000 3000

127

Metoda directă (dreptliniară) de amortizare a mijloacelor

fixe prevede uzura egală a mijloacelor fixe pentru toată perioada de

funcţionare.

Însă, pe perioada de exploatare sînt posibile întreruperi de

funcţionare a utilajului, deteriorarea lui şi încărcarea incompletă în

timp, adică în producerea reală mijloacele tehnice se uzează inegal şi

corespunzător costul mijloacelor fixe se transferă pe producţie inegal.

În afară de aceasta, metoda directă (dreptliniară) de

amortizare nu ia în consideraţie uzura morală a mijloacelor.

Reieșind din aceasă, sînt posibile cazuri de ieşire a tehnicii învechite

şi neamortizarea ei, adică pînă la expirarea termenului funcţionării

utile a mijloacelor, mărimea căreia se determină după formula:

Sna = Sb + Slic – Sr, (5.11)

unde Sna – suma neamortizării mijloacelor fixe ieşite pînă la

expirarea perioadei de amortizare, lei;

Sb – costul de bilanţ a mijloacelor, lei;

Slic – cheltuieli, legate de lichidarea mijloacelor fixe indicate,

lei;

Sr – costul de restanţă a mijloacelor fixe, lei.

Metoda de producere.

Conform acestei metode mărimea uzurii se determină în

dependenţă de volumul lucrărilor executate (producţie). Mărimea

uzurii acumulate este proporţională volumului producţiei fabricate.

Suma de bilanţ a mijloacelor fixe se micşorează pe suma uzurii

calculate, pînă nu ajunge la suma uzurii presupusă. Această metodă

se foloseşte pentru calcularea amortizării modelelor de tehnică, care

nemijlocit participă la fabricarea unui model concret de producţie

sau la prelucrarea materiei tehnologice, care poate fi măsurată

destul de exact.

Metoda amortizării accelerate (regresate).

Esenţa metodelor constă în aceea, ca în primii ani de folosire

a mijloacelor fixe să fie efectuat un volum mai mare de lucrări

128

(producţie), decît în anii următori, corespunzător se prevede la

începutul exploatării mijloacelor tehnice de anulat la cheltuieli o

mare parte a costului de uzură, decît va urma.

Aspectul economic a amortizării accelerate constă în

respectarea balansului în perioada termenului funcţionării utile:

sumele cele mai mari de uzură plus cheltuielile cele mai mici după

conţinut şi reparaţie în primii ani de folosire sunt egale sumelor cele

mai mici de calculare a uzurii plus cheltuielile cele mai mari pentru

reparaţie în anii următori de folosire.

Între metodele amortizării accelerate cel mai des se foloseşte

metoda cumulativă (după suma cifrelor). După metoda dată uzura

se determină ca operarea coeficientului calculat şi costul de uzură a

obiectelor mijloacelor fixe. Metoda cumulativă se caracterizează prin

dependenţa neliniară şi norma amortizării (coeficientul calculat), aici

mărimea este variabilă şi nu permanentă. Ca la metoda dreptliniară.

Coeficientul dat se calculează prin corelaţia numărului de ani, rămaşi

pînă la sfîrşitul termenului de servire a obiectului (în ordinea

indirectă), pe numărul cumulativ, care prezintă suma cifrelor

membrilor progresiei arifmetice, de exemplu, de la 1 pînă la 5 la

termenul de servire 5 ani. Coeficienţii calculaţi după cifra dată, vor fi

egali:

- în primul an de exploatare (cînd au rămas 5 ani pînă la

sfîrţitul termenului de servire) ;333.054321

5

- în al doilea an de exploatare (cînd au rămas 4 ani pînă la

sfîrţitul termenului de servire) ;267.015

4

- în al treilea an ;2.015

3

- în al patrulea an ;13.015

2

- în al cincilea an ;07.015

1

129

La folosirea metodei de calculare a uzurii după suma cifrelor

în primii doi ani de exploatare va fi restituit 60% din costul

mijloacelor fixe, peste trei ani – 80%, peste patru – 93,3%. La

necesitate înlocuirea maşinii învechite cu cea nouă peste 4 ani de

exploatare la folosirea metodei cumulative de amortizare va constitui

7%, iar la întrebuinţarea metodei dreptliniare – 20%, adică pierderile

costului mijloacelor fixe (prejudiciul firmei) după metoda cumulativă

vor fi de trei ori mai mici.

Compararea metodelor dreptliniare şi cumulative de calculare

a uzurii este expus în figura 5.2.

(mii lei)

50

40 Metoda dreptliniară

30

Metoda cumulativă

20

10 A

35 B

1 2 3 4 5 t(ani)

Fig. 5.2. Metoda dreptliniară şi accelerată de amortizare

Dacă costul de uzură a obiectelor mijloacelor fixe constituie

50 mii lei, atunci la uzura morală, care duce la necesitatea schimbării

utilajului peste 4 ani de exploatare (la termenul funcţionării utile de 5

ani), pierderile de la neamortizare la metoda dreptliniară vor constitui

10 mii lei, iar la amortizarea accelerată – doar 3,5 mii lei. Deşi

calculele la motoda cumulativă sunt mai complicate, decît la cea

dreptliniară, însă din punct de vedere economic sunt mai convinabile.

130

Metoda restului micşorător prevede calcularea uzurii

mijloacelor fixe în corespundere cu norma uzurii, presupuse prin

metoda dreptliniară şi care poate fi mărită nu mai mult de două ori.

Firma de sinestătător alege una din metodele enumerate mai

sus de calculare a uzurii mijloacelor fixe, care cel mai bine

corespunde intereselor sale economice, adică uzura calculată pe

parcursul termenului funcţionării utile trebuie să corespundă schemei

de primire a veniturilor economice de la întrebuinţarea obiectului

mijloacelor fixe. Dacă firma planifică să primească venit economic

în egalitate pe parcursul termenului de exploatare a obiectului, atunci

trebuie folosită metoda dreptliniară de calculare a uzurii. Dacă este

necesar în primii ani de exploatare de a primi venit economic mai

mare, atunci trebuie folosită metoda accelerată de amortizare.

În acel caz, cînd firma în momentul dării în exploatare a

obiectului mijloacelor fixe încă n-a determinat schema de primire a

venitului economic pe parcursul termenului funcţionării utile, atunci

ea foloseşte metoda dreptliniară de amortizare.

5.4. INDICII DE UTILIZARE A MIJLOACELOR FIXE

Sporirea fabricării producţiei, micşorarea preţului de cost şi

mărirea părţii de venit a firmei depinde de potenţialul tehnic şi gradul

de utilizare a lui. Indicii de utilizare a diferitor modele de utilaj se

numesc particulari şi pot fi uniţi în trei grupuri [7, pag. 217-220]:

- indicii utilizării extensive a mijloacelor fixe, care reflectă

nivelul folosirii lor după timp;

- indicii utilizării intensive a mijloacelor fixe, care reflectă

nivelul folosirii după capacitate (productivitate);

- indicii utilizării integrale a mijloacelor fixe, care iau în

consideraţie influenţa în ansamblu a tuturor factorilor – ca

extensiv, aşa şi intensivi.

La prima grupă de indici se referă: coeficientul utilizării

extensive a utilajului, coeficientul schimbului de lucrul a utilajului,

coeficientul încărcării utilajului, coeficientul regimului de schimburi

a timpului de lucru a utilajului.

131

Coeficientul utilizării extensive (Kext) se determină prin

corelaţia numărului ceasurilor de facto lucrate a utilajului şi numărul

ceasurilor de lucru după plan:

,pl

f

extt

tK (5.12)

unde tf şi tpl – corespunzător timpul de lucru de facto şi de plan a

utilajului

Însemnătate considerabilă între indicii particulari de utilizare

extensivă are coeficientul schimbului Kîn de lucru a utilajului, care

se determină ca corelaţia sumei maşinoschimburi în decursul de

douăzeci şi patru de ore la numărul total de maşini:

,...

...

21

2211

n

nnin

NNN

nNnNnNK

(5.13)

unde N – numărul modelului dat de utilaj;

n – numărul schimburilor lucrate pe utilajul de modelul dat;

Mărirea coeficientului schimbului de lucru a utilajului – o

sursă importantă de creştere a volumului de fabricare a producţiei şi

ridicării eficienţei utilizării mijloacelor fixe.

Coeficientul încărcării/testării utilajului deasemenea se

caracterizează prin folosirea utilajului în timp şi se stabileşte pentru

tot parcul de maşini. El se determină ca corelaţia aplicării volumului

mare de lucru pentru fabricarea tuturor obiectelor pe utilajul dat

(adică cheltuielile sumare a timpului fabricării obiectelor) la fondul

timpului de lucru a acestuia. În practică coeficientul încărcării

utilajului de regulă se utilizează ca egal cu mărimea coeficientului

încărcării, micşorat de două ori (la regimul de lucru în două

schimburi) sau de trei ori (la regimul de lucru în trei schimburi).

Coeficientul utilizării regimului de schimburi a timpului de lucru a utilajului se determină prin împărţirea coeficientului de

schimb a lucrului utilajului obţinut în perioada dată pe durata

stabilită a schimbului.

132

Însă, avînd indicii înalţi de utilizare a utilajului în timp, el

poate funcţiona în gol şi să nu fabrice în acest timp producţie sau,

lucrînd, să fabrice producţie necalitativă sau bracuită. După cum se

vede, indicii utilizării extensive a utilajului nu permit să facem

concluzii despre eficienţa aplicării mijloacelor fixe.

Deaceea este necesar indicii utilizării extensive a utilajului de

completat cu indicii utilizării intensive, cel mai important din care

este coeficientul utilizării intensive a utilajului. El se determină prin

corelaţia productivităţii de facto a utilajului dat la productivitatea

normativă (tehnic argumentată).

La a treia grupă de indici utilizaţi a unor modele separate de

utilaj se referă coeficientul utilizării integrale a utilajului, care se

determină ca corelaţia coeficientului utilizării intensive şi extensive.

El complex caracterizează exploatarea utilajului după timp şi

productivitate (capacitate). Mărimea acestui indice este tot timpul

mai mică decît coeficienţii, care-l determină, deoarece el ea în

consideraţie în acelaş timp neajunsurile atît utilizării extensive, cît şi

intensive a utilajului.

Folosirea indicilor particulari (naturali) ne dă închipuirea

despre nivelul utilizării a unui grup de mijloace important (maşini,

utilaje), dar numai separat pe fiecare model de tehnică şi numai a

unei părţi din mijloacele fixe. Deacea în rînd cu acest indice pentru

aprecierea utilizării masei totale a mijloacelor fixe sunt necesari

indicii generalizaţi, care trebuie să se formeze pe principiul

comparabil a producţiei fabricate (de toate tipurile şi denumirile) cu

tot ansamblul de mijloace fixe, folosite la producerea acesteia. Astfel

de indice este coeficientul utilizării potenţialului de producere,

restituirea mijloacelor, volumul mijloacelor de producţie,

rentabilitatea capitalului de bază.

Coeficientul utilizării potenţialului de producere a firmei

se determină prin corelaţia volumului producţiei fabricate

(planificare, de facto) la mărimea potenţialului de producere. Acest

indice caracterizează nivelul folosirii părţii active a mijloacelor fixe,

după care se determină capacitatea de productivitate şi potenţialul de

producere a firmei. După cum se vede, coeficientul dat poate fi

133

socotit condiţionat ca indice generalizat de utilizare a mijloacelor,

deoarece el nu ea în consideraţie folosirea părţii pasive a mijloacelor

fixe [4, pag. 92-96].

Un important indice generalizat de utilizare efectivă a

volumului complet a mijloacelor fixe de producere ale firmei este

restituirea mijloacelor, care indică cîtă producţie (brută, în marfă

sau din nou creată - curată) a fost fabricată în calculare la un leu din

costul mediu anual a mijloacelor fixe şi se determină după formula:

,m

restC

VPF (5.14)

unde, Frest – restituirea mijloacelor, lei/lei;

VP – volumul fabricat a producţiei, lei;

Cm – costul de bilanţ mediu anual a mijloacelor fixe de

producere, lei.

După cum se vede, există cîteva metode de determinare a

restituirii mijloacelor. Cea mai răspîndită metodă – metoda calculării

producţiei brute – constă în compararea costului producţiei brute şi

costul mediu anual a mijloacelor fixe. Amintim, că de obicei costul

mediu anual a mijloacelor se determină ca mărimea medie

hronologică a costului iniţial. Încă această metodă (ca şi metoda

producţiei de marfă) nu ia în consideraţie influenţa cheltuielilor

materiale, adică cheltuielile firmei pentru cumpărarea materialelor

deja gata, materiei prime şi altor mijloace, pe care firma nu le

produce, ci le consumă în formă gata şi care artificial măresc indicii

restituirii mijloacelor.

Metoda calculării restituirii mijloacelor după producţia curată

permite de a exclude modificarea părţii obiectelor cumpărate şi

semifabricatelor. Însă, necătînd la părţile pozitive a acestei metode,

ea la fel, ca şi metoda calculării după producţia brută, nu reflectă

exact nivelul folosirii mijloacelor fixe. Cauza este, că costul mediu

anual iniţial a mijloacelor include şi costul mijloacelor fixe deja

amortizate, adică maşinile, utilajul, clădirile deja uzate ş.a.

134

Deaceea o metodă mai exactă prezintă calcularea restituirii

mijloacelor după costul de bilanţ a mijloacelor, care ea în

consideraţie partea „neuzată” a costului mijloacelor fixe. În aşa fel,

metoda mai exactă, care reflectă influenţa mijloacelor fixe asupra

rezultatelor activităţii gospodăreşti ale firmei este metoda de

calculare a restituirii mijloacelor, care se determină prin corelaţia:

,bC

VPR (5.15)

unde, VP - volumul fabricat a producţiei curate, lei;

Cb – costul de bilanţ mediu anual al mijloacelor fixe de

producere, lei.

Dacă indicele restituirii mijloacelor constituie, de exemplu,

0,16 lei/lei, aceasta înseamnă, că la un leu a costului de bilanţ a

mijloacelor fixe se produce 16 bani de producţie curată.

Ridicarea restituirii mijloacelor este o sarcină importantă a

firmei în perioada de tranziţie. În condiţiile revoluţiei tehnico-

ştiinţifice mărirea considerabilă a restituirii mijloacelor este

complicată prin schimbul rapid a mijloacelor tehnice, ce necesită

majorarea investiţiilor capitale. În afară de aceasta, majorarea

investiţiilor capitale este legată cu necesitatea desfăşurării măsurilor

de ocrotire a mediului, îmbunătăţirii condiţiilor de muncă ş.a.

Deficitul mijloacelor financiare, necesare pentru însănătoşirea şi

dezvoltarea economiei republicii, este o problemă acută a istoriei

economiei contemporane.

Însă, mărirea restituirii mijloacelor se poate atinge nefolosind

investiţii mari. Să enumărăm factorii interni ale firmei de majorare a

eficienţei întrebuinţării mijloacelor fixe: majorarea coeficientului de

schimb a lucrului maşinilor, utilajului şi altor mijloace tehnice,

micşorarea stopării şi lucrului în gol a tehnicii, accelerarea

capacităţilor întroduse din nou, ridicarea calificării şi disciplinei de

executare a lucrătorilor, care deservesc mijloacele, ridicarea

productivităţii maşinilor şi utilajului în rezultatul reutilării,

reconstrucţiei şi modernizării relativ ieftine şi alte rezerve.

135

Restituirea mijloacelor este o mărime directă a nivelului

folosirii mijloacelor fixe. Larg este folosit indicele generalizator, care

este contrar restituirii mijloacelor, volumul mijloacelor de

producţie, care se determină ca corelaţia costului mijloacelor fixe de

producere la volumul producţiei fabricate după formula:

,VP

CF m

v (5.16)

unde, Fv - volumul mijloacelor de producţie, lei/lei;

Cm – costul de bilanţ mediu anual a mijloacelor fixe de

producere, lei.

VP - volumul producţiei fabricare, lei.

Acest indice indică necesitatea firmei în capitalul de bază la

unitatea costului rezultatului. Dacă volumul producţiei fabricate pe

perioada de perspectivă nu se modifică, atunci nu este necesitatea

măririi mijloacelor fixe de producere, ci doar perfecţionarea lor,

adică schimbul utilajului învechit cu cel nou, mai efectiv. La

majorarea volumului producţiei în viitor trebuie determinată mărirea

necesităţii în mijloace fixe de producţie în baza indicilor volumului

mijloacelor de producţie.

Dacă la calcularea restituirii mijloacelor se pot folosi diferite

metode, atunci indicele volumului mijloacelor de producţie, deşi este

indicele invers a restituirii mijloacelor, necesită o metodă unică la

determinarea lui.

Volumul mijloacelor de producţie trebuie calculat ca corelaţia

costului mediu anual a mijloacelor fixe de producere la volumul

producţiei brute fabricate. În literatura economică se foloseşte şi

indicele întrebuinţării mijloacelor fixe ca volumul amortizării, care se

determină după formula:

,VP

AAv (5.17)

unde, Av – volumul amortizării producţiei, lei/lei;

136

A – suma totală de amortizare (suma anuală de uzură a

mijloacelor), lei;

VP - volumul producţiei brute fabricare, lei.

Între indicii amortizării volumului şi volumului mijloacelor

există o dependenţă simplă:

,vuz

uz

v FaVP

C

C

A

VP

AA (5.18)

unde C

A norma uzurii, iar

VP

Cuz – volumul mijloacelor.

Am examinat indicii generalizatori de utilizare a mijloacelor

fixe – restituirea mijloacelor, volumul mijloacelor şi amortizarea

volumului. Un neajuns general a acestor indici, necătînd la mulţimea

metodelor de calculare (pentru volumul mijloacelor) şi importanţa

practică, este atîrnarea „brută” la determinarea lor. Aşa dar,

restituirea înaltă a mijloacelor se poate atinge chiar şi la fabricarea

producţiei brute nerentabile, adică la calcularea indicilor susnumiţi

de eficienţă a întrebuinţării mijloacelor nu se ia în vedere calcularea

costului producţiei fabricate.

De acest neajuns este lipsit indicele eficienţei utilizării

mijloacelor fixe de producere ca rentabilitatea capitalului de bază. El

se determină prin corelaţia venitului firmei la costul mijloacelor fixe:

%, 100C

VRsau

m

mC

VR (5.19)

unde, R – coeficientul (nivelul) rentabilităţii, (lei/lei sau %);

V – venitul pînă la impozitare şi venitul curat a firmei pentru un

an, lei;

Cm – costul mediu anual de bilanţ a mijloacelor fixe de

producere, lei.

În primul caz acest indice se numeşte coeficientul

rentabilităţii, în al doilea – nivelul rentabilităţii mijloacelor fixe.

137

Dacă nivelul rentabilităţii este egal cu 18% (sau coeficientul

rentabilităţii 0,18), aceasta înseamnă, că la un leu a costului mediu

anual iniţial (sau de bilanţ) a mijloacelor revine 18 bani de venit.

TERMENI-CHEIE ŞI CONCEPTE Resurse economice

Resurse materiale

Active necirculante

Active circulante

Mijloace fixe

Mijloace fixe productive şi neproductive

Mijloacele fixe active şi inactive

Mijloacele fixe proprii şi arendate

Costul iniţial al mijloacelor fixe

Costul de restanţă a mijloacelor fixe

Costul majorat a mijloacelor fixe

Costul de uzură a mijloacelor fixe

Costul de lichidare a mijloacelor fixe

Costul mediu anual a mijloacelor fixe

Structura mijloacelor fixe

Coeficienţii: validităţii, uzurii, de reînnoire, ieşire a mijloacelor fixe

Uzura mijloacelor fixe

Uzura fizică

Uzura morală

Amortizarea

Metodele de calculare a uzurii mijloacelor fixe:

- dreptliniară;

- de producere;

- cumulativ;

- micşorării costului de restanţă;

- micşorarea rapidă a costului de restanţă

Indicii utilizării extensive a mijloacelor fixe

Indicii utilizării intensive a mijloacelor fixe

Indicii utilizării integrale a mijloacelor fixe

Coeficientul extensiv, intensiv şi integral a utilizării mijloacelor

fixe

Coeficientul schimbului lucrului utilajului

Coeficientul de tastare/încărcare a utilajului

138

Coeficientul utilizării potenţialului de producere

Restituirea mijloacelor

Volumul mijloacelor de producţie

Volumul de amortizare a producţiei

Rentabilitatea mijloacelor fixe

SUBIECTE DE AUTOEVALUARE ŞI SARCINI 1. Descrieţi esenţa noţiunei mijloacele fixe de producere.

2. Ce se subînţelege sub noţiunea mijloacele circulante? Prezentaţi

exemple.

3. Scrieţi formula circuitului capitalului. Din care trei părţi el constituie?

4. Ce se subînţelege sub noţiunea mijloace fixe productive şi

neproductive?

5. În ce grupuri se clasifică mijloacele fixe?

6. Ce se subînţelege sub noţiunea structura mijloacelor fixe de producere

Prezentaţi exemple.

7. Ce tipuri de cost a mijloacelor fixe cunoaşteţi?

8. Ce intră în componenţa următorilor tipuri mijloacelor fixe:

- iniţiale;

- de bilanţ;

- recorectate;

- recalculate;

- de uzură;

- de restanţă.

9. Cum se calculează costul mijloacelor fixe la sfîrşitul anului?

10. Cum se determină costul mijloacelor fixe mediu anual? Numiţi cle

două metode.

11. Ce se subînţelege sub noţiunea uzura fizică? Prezentaţi exemple.

12. Ce se subînţelege sub noţiunea uzura morală? Prezentaţi exemplele

celor două tipuri de uzură morală.

13. Ce se subînţelege sub noţiunea amortizare?

14. În ce constă esenţa metodei dreptliniare de determinare a uzurii

mijloacelor fixe?

15. Ce se subînţelege sub noţiunea norma anuală de uzură a mijloacelor fixe?

16. Ce metode de calculare a amortizării cunoaşteţi şi în ce constă esenţa lor?

17. Ce coeficienţi, care caracterizează utilizarea mijloacelor fixe

cunoaşteţi?

139

18. Indicele generalizator de utilizare a mijloacelor fixe de producere este

restituirea mijloacelor. În ce constă esenţa ei şi cum se determină?

19. Ce se subînţelege sub noţiunea volumul mijloacelor de producţie? În

ce constă sensul economic a acestui indice?

BIBLIOGRAFIE 1. Ciornâi, Nicilae, Blaj, Ilie, Economia firmelor contemporane: manual

universitar., Chişinău: Prut Internaţional, 2003.

2. Constantinescu, Dumitru, Nistorescu, Tudor, Economia întreprinderii.,

Bucureşti: Editura Economaca, 2000.

3. Roşca, Petru Ion, Economia întreprinderii., Chişinău: Ed. ULIM, 2004.

4. Пармакли Д.М. Экономика фирмы: Учебное пособие изд. 2-е,

переработанное, – Chişinău, ASEM, 2006.

5. Финансовый учет. Учебник / Коллектив авторов: координатор –

Александр Недерица – Кишинэу, АСАР, 2000.

6. Экономика предприятия. Учебник. Под ред. С.Ф. Покропивного, Киев,

2003.

7. Экономика предприятия. Учебник для вузов. Под ред. проф. В.Я.

Горфинкеля, проф. В.А. Швандера – М.: Банки и биржи, ЮНИТИ, 1998.

8. Экономика предприятия. Под ред. Семёнова В.М. - М.: центр


140

CAPITOLUL VI. MIJLOACELE CIRCULANTE ALE

ÎNTREPRINDERILOR

6.1. CLASIFICAREA ŞI COMPONENŢA MIJLOACELOR

CIRCULANTE

De rînd cu mijloacele fixe pentru activitatea firmei are o

importanţă esenţială existenţa numărului optim de mijloace

circulante. În activitatea de producere şi gospodărescă curentă firma

duce necesitatea de scurtă durată în rezerve tovaro-materiale, adică în

rezerve de materie primă, materiale, combustivil ş.a. Cu alte cuvinte,

firma are nevoie de mijloace circulante [6, pag. 97-99].

Mijloacele circulante spre deosebire de mijloacele fixe se

caracterizează prin întrebuinţarea deplină în decursul unui ciclu de

producere, iar după terminarea acestuia necesită schimbare cu resurse

noi. În decursul procesului de producere resursele parcurg cîteva faze

ale circlului economic: aprovizionare – producere – realizare, pe

parcursul cărora ele îşi schimbă nu numai forma, dar şi conţinutul

material. În faza de aprovizionare activele circulante în formă de

mijloace băneşti libere se transformă în active curente, în formă de

resurse de materie primă şi materialelor folosite; în ciclul de

producere resursele de materie primă şi materiale se transformă în

resurse de semifabricate şi producţia gata; în procesul de realizare

resursele semifabricatelor şi producţiei gata se realizează clienţilor,

după achitarea cu care se transferă în active circulante în formă de

mijloace băneşti.

La întreprinderile comerciale ciclul de exploatare a resurselor

constă din două faze: aprovizionare şi realizare. În procesul de

aprovizionare firma achizionează mărfuri, adică activele băneşti

circulante se transformă în active circulante în formă de rezervă a

mărfurilor, iar în faza de realizare se produce realizarea lor în aceeaşi

formă şi rezervele mărfurilor se transformă în active băneşti

circulante [8, pag. 119-120].

Mijloacele circulante sau capitalul circulant prezintă

proprietatea firmei, ele se mai numesc circulante sau active curente.

141

Ele prezintă ansamblul activelor pe termen lung şi activelor de

circulaţie a firmei în exprimare bănească.

La rîndul său activele circulante ale firmei constau din patru

părţi:

- materiale;

- producerea nefinisată şi semifabricate de producere proprie;

- animale pentru creştere şi îngrăşare;

- obiecte de mică valoare şi care se uzează repede.

Materialele se pot împărţi în materie primă şi materiale

folosite.

Materia primă participă nemijlocit în procesul de producere,

complet sau parţial se transferă în producţia gata în forma sa iniţială

sau natural modificată. De exemplu, din laminatul de oţel se

confecţionează diferite construcţii sudate şi detalii.

Materia întrebuinţată – materiale auxiliare, combustibil,

ambalaj, piese de schimb, seminţe, cărmuri, îngrăşăminte şi alte

bunuri materiale, care nemijlocit participă în procesul de producere,

dar, de regulă, nu sînt reflectate în conţinutul material a producţiei

gata. De exemplu, întrebuinţarea combustibilului pentru deplasarea

automobilului, îngrăşăminte – pentru creşterea producţiei agricole.

Animale pentru creştere şi îngrăşare – active de

provenienţă agricolă, care nu intră în componenţa mijloacelor fixe şi

sunt predestinate pentru completarea pe viitor a turmei de animale

lucrătoare sau productive.

Obiecte de mică valoare şi care se uzează repede –

bunuri, costul unităţi căreia nu depăşeşte 3000 lei sau termenul de

folosină a cărora este mai mic de un an, indiferent de costul unităţi

sale, precum şi bunurile egalate cu ele (uniforma, inventarul de

producere şi gospodăresc ş.a.). De exemplu, aspiratorul în

dependenţă de preţ se poate referi la mijloacele fixe (dacă preţul lui

este mai mare de 3000 lei) sau la activele circulante (dacă preţul lui

este mai mic decît 3000 lei).

Producerea nefinisată şi semifabricate de producere

proprie – obiectele muncii, incluse în procesul de producere:

materiale, detalii, confecţii, care se află în procesul de prelucrare sau

142

montare, precum şi semifabricate de producere proprie, care nu sînt

finisate complet într-un sector al firmei şi care necesită prelucrare în

continuare în alte sectoare [10, pag. 227-228].

Activele circulante în mişcarea sa sunt legate de fondurile de

transformare, care deservesc sfera de transformare în circuitul

capitalului. Ele includ producţia gata în depozite, marfa în cale, adică

descărcată, dar încă neachitată, mijloace băneşti în achitare cu

consumatorii de producţie (inclusiv restanţa debitoare) şi mijloace

băneşti în casă şi pe conturile firmei. Fondurile circulante nu

participă la formarea costului, dat sînt exponenţi a costului format.

Destinaţia de bază a fondurilor circulante – asigurarea cu mijloace

băneşti a ritmicii procesului de circulaţie. Componenţa mijloacelor

circulante după elementele mai puţin sau mai mult mărite se poate

expune în formă de schemă (tabelul 6.1) [6, pag. 99-102].

Tabelul 6.1

Componenţa mijloacelor circulante după elementele mărite

Mijloace circulante

Activele circulante Fonduri de circulaţie

mat

eria

le

anim

ale

pen

tru

creş

tere

şi

îngră

şare

obie

cte

de

mic

ă

val

oar

e şi

car

e

se u

zeaz

ă re

ped

e pro

duce

rea

nef

inis

ată

pro

ducţ

ia g

ata

măr

furi

rest

anţa

deb

itoar

e de

scurt

ă dura

tă

inves

tiţi

i de

scurt

ă dura

tă

mij

loac

e băn

eşti

alte

act

ive

cure

nte

Mijloacele circulante reglementate

(resurse tovaro-materiale)

Mijloacele circulante

nereglementate

Corelaţia elementelor separate în volumul total a capitalului

circulant caracterizează structura mijloacelor circulante, care depinde

de profilul firmei (de producere, comercială, de prestări servicii),

apartenenţa de ramură ş.a.

143

Dacă activitatea de bază a firmei are un caracter de producere,

atunci un rol mai important joacă resursele tovaro-materiale, în firma

comercială – resursele mărfurilor, predestinate spre realizare.

Mijloacele circulante reglementate se numesc deasemenea

resurse tovaro-materiale, în componenţa lor intră:

- materiale;

- animale pentru creştere şi îngrăşare;

- obiecte de mică valoare şi care se uzează repede;

- producerea nefinisată;

- producţia nerealizată;

- mărfuri, inclusiv pămîntul şi alte active materiale,

achiziţionate şi predestinate pentru revindere.

Un element important a mijloacelor circulante sînt mijloacele

băneşti, care sînt scopul final şi principal a activităţii de producere şi

financiare ale firmei. Pentru a păstra şi majora stabilitatea financiară

multe firme elaborează planuri de parvenire şi cheltuieli a

mijloacelor băneşti (cursuri financiare ale firmei). Sporirea masei

băneşti demonstrează lucrul eficient, micşorarea – dificultate

financiară.

După cum se vede din tabelul 6.1, toate mijloacele circulante

după principiul de organizare se subîmpart pe cele reglementate şi

nereglementate. Reglementarea mijloacelor circulante asigură

continuitatea procesului de producere şi contribuie la întrebuinţarea

efectivă a recurselor firmei. Ele includ toate mijloacele circulante,

care se află în sfera de producere. În sfera de circulare se

reglementează numai acea parte a mijloacelor circulante, care este

materializată în producţia gata: producţia gata şi mărfuri.

Producţia gata – bunuri, primite în diferite faze a activităţii

de producere şi gospodăreşti ale firmei, predestinate pentru furnizare

şi altor firme, iar în unele cazuri pentru întrebuinţare internă. De rînd

cu producţia gata adesea se produce şi producţia secundară şi de

însoţire, apar rămăşiţe utile, rămîn materiale nefolosite în procesul de

producere. În componenţa producţiei gata se includ deasemenea

semifabricate de producere proprie, realizate în afara firmei.

144

Mărfuri – bunuri, achiziţionate de firmă în scopuri de

revindere în continuare în aceeaşi formă, inclusiv sectoare de teren şi

alte active curente şi de lungă rurată.

Mărimea mijloacelor circulante reglementate trebuie

permanent să satisfacă necesităţile reale de producere. Mărimea

mijloacelor circulante nereglementate, incluse în domeniul de

circulaţie, depinde de condiţiile realizării producţiei, sistema de

mişcare a mărfurilor, nivelul organizării marketingului şi realizarea

producţiei.

Pentru analiza componenţei şi structurii mijloacelor circulante

este raţional de a le prezenta după criterii (figura 6.1) [9, pag. 92]:

- după sfera de circulaţie;

- după sursa de creare şi completare;

- după particularităţile de planificare.

Fig. 6.1. Clasificarea mijloacelor circulante după criterii

Corelaţia unor componente separate a mijloacelor circulante a

mărimea lor comună caracterizează structura mijloacelor circulante.

După sfera de

circulaţie

După sursa de

creare şi

completare

După

particularităţile de

planificare

Care se află în sfera de producere

Care se află în sfera de consum

Mijloace proprii asimilare lor

Mijloace împrumutate

Reglementate

Nereglementate

145

Structura mijloacelor circulante în diferite ramuri are

deosebiri esenţiale şi exprimă particularităţile specifice a procesului

de producere, tehnologiei, organizării producerii şi condiţiilor de

realizare a producţiei.

6.2. REGLEMENTAREA MIJLOACELOR CIRCULANTE

Mijloacele circulante ale firmei permanent se află în mişcare,

formînd un circuit. Din sfera de circulaţie ele se transmit în sfera de

producere şi pe urmă din sfera de producere în sfera de circulaţie

ş.a.m.d.

Gestiunea mijloacelor circulante constă în asigurarea

continuităţii procesului de producere şi realizarea producţiei cu

un volum minim de mijloace circulante, care (mijloacele) trebuie

să se afle în fiecare moment al celor trei stadii ale circuitului dat,

respectînd structura corespunzătoare şi în volum minimal, dar

suficient de mijloace circulante [6, pag. 102-105].

Procesul de elaborare a mărimii şi structurii mijloacelor

circulante economic argumentate, necesare pentru organizarea

lucrului normal al firmei, se numeşte reglementarea mijloacelor

circulante.

În condiţiile de piaţă, cînd firma se află la autofinanţare şi

lucrează în concurenţă mare, determinarea corectă a necesităţilor în

mijloace circulante are o importanţă deosebită. În aşa mod,

reglementarea mijloacelor circulante este baza folosirii raţionale a

potenţialului de producere a firmei. Ea constă în elaborarea normelor

argumentate şi normativelor de folosire a lor, necesare pentru crearea

resurselor permanente minime, destule pentru funcţionarea

neîntreruptă a firmei.

Deoarece mijloacele circulante reglementate constituie o

mare parte din mijloacele circulante (pentru firma de construcţie a

maşinilor conform tabelului 6 ele ocupă 85%), atunci la baza

determinării mijloacelor circulante reglementate este normarea

resurselor materiale. În procesul de normare se determină norma şi

normativul mijloacelor circulante.

146

Norma mijloacelor circulante caracterizează resursele

minimale a bunurilor tovaro-materiale şi se determină în zilele

resurselor, norma resurselor detaliilor, în lei pe unitatea de măsură ş.a.

Normativul mijloacelor circulante – operarea normei

mijloacelor circulante la acel indice, norma căruia este determinată.

Se determină în expresie bănească pentru elemente separate (grupuri)

de mijloace circulante şi în întregime pentru firmă.

Problema determinării necesităţilor firmei a capital circulant

este o parte componentă importantă în planificarea financiară,

deoarece neajunsul mijloacelor circulante inevitabil va duce la

imposibilitatea asigurării la timp a procesului de producere cu resurse

materiale necesare, iar surplusul poate duce la pierderi financiari din

cauza „îngheţării” a unei părţi a capitalului circulant în resurse de

prisos a bunurilor tovaro-materiale.

Determinarea necesităţii în capitalul circulant se efectuează

prin două căi: în baza calculării mărite cu folosirea informaţiei

despre datele analogice în perioadele precedente şi prin calea

calculării tehnico-economice detaliate. A doua metodă calculării pe

elemente a necesităţii în capitalul circulant constă în folosirea datelor

despre volumul presupus a producerii a unor tipuri de mărfuri

concrete şi datelor despre normativele resurselor tipurilor concrete de

materie primă, materialelor şi altor elemente a resurselor tovaro-

materiale pentru producerea unităţii de producere a fiecărui tip

(normativul cheltuielilor specifice).

Determinînd necesităţile în tipurile concrete de materie primă,

materiale şi alte elemente a mijloacelor circulante reglementate pe

perioada planificată, se poate determina mărimea necesară de resurse

şi în baza acesteia costul total a resurselor de producere, care este

inclus în costul capitalului circulant. Totalurile acestor calcule, în

esenţă, ne dă mărimea mijloacelor circulante reglementate necesare.

Adăugînd la ea mărimea mijloacelor circulante nereglementate,

determinată prin metoda calculării mărite, se determină mărimea

totală a capitalului circulant (mijloacelor circulante).

În practica planificării interne a firmei a procesului materialo-

tehnic de aprovizionare se deosebesc următoarele feluri de resurse de

147

materie primă, materiale, combustibil şi alte elemente a mijloacelor

circulante reglementate: resurse curente, resurse asigurate, resurse

sezoniere, resurse de transport şi resurse tehnologice.

Resurse curente a materiei prime şi materialelor trebuie să

fie destule pentru asigurarea neîntreruptă (normală) a mersului

procesului de producere a firmei pe parcursul întregii perioade de

timp de efectuare a lui şi se află la depozitul firmei. Resursul curent

este predestinat pentru asigurarea necesităţilor de producere în bunuri

materiale între două aprovizionări. El se determină ca corelaţia

consumului mediu în douăzeci şi patru de ore pe intervalul de

furnizare şi coeficientul reţinerii materialelor la depozit:

RC = Kr ∙ g ∙ i (6.1)

unde, RC – resursul curent, t;

g – consumul mediu în douăzeci şi patru de ore a materialului, t;

i – intervalul de furnizare, zile;

Kr – coeficientul reţinerii materialelor la depozit.

Dacă furnizarea se efectuează, presupus, o dată în lună, iar

consumul se efectuează zilnic, atunci pînă la începutul lunii volumul

resurselor va fi marcimal, iar în ultima zi a lunii poate fi egal cu zero.

Prin urmare, mărimea medie a resursului va constitui 50% de la

nivelul iniţial, adică coeficientul reţinerii materialelor în resurse va

constitui 0,5.

Dacă firma a determinat volumul producerii în 30 mii de

unităţi pe an, iar norma consumului pentru o unitate este de 0,6 t

laminat de oţel, atunci consumul anual de laminat va fi 18000 t. La

intervalul între furnizări egal cu 20 de zile şi consumul zilnic a

laminatului în mărime de 50 t (18000 t : 360 zile pe an), mărimea

resursului curent va constitui:

RC = Kr ∙ g ∙ i = 0,5 ∙ 50 ∙ 20 = 500 m.

148

În aşa mod se determină mărimea maximală a resursului

curent, care atinge acest indice în momentul următoarei furnizări. Pe

măsura folosirii resursul curent se micşorează şi la momentul

următoarei furnizări se consumă complet. La parvenirea întîrziată a

materialului, adică cînd intervalul de facto depăşeşte cel planificat,

procesul de producere poate fi stopat. Întru evitarea acestuia se

crează resursul asigurat. Resursul asigurat se determină ca corelaţia

cheltuielilor medii în douăzeci şi patru de ore a materialului (g),

întreruperea în intervalele de furnizare şi coeficientul reţinerii

materialului la depozit:

RA = Kr ∙ g ∙ ∆i (6.2)

unde, RA – resursul asigurat, t;

∆i – întreruperea în intervale, zile.

Să presupunem, că pe parcursul anului precedent firma a fixat

50% de cazuri de reţineri a furnizării laminatului pe 5 zile, 30% - pe

8 zile şi 20% - pe 11 zile. Atunci în calcului mărimii resursului

asigurat trebuie luată probabilitatea medie a reţinerii:

5 ∙ 0,5 + 8 ∙ 0,3 + 11 ∙ 0,2 = 7 zile.

Luînd în consideraţie necesitatea în douăzeci şi patru de ore

în laminat e necesar de avut dimensiunea resursului asigurat în

mărime de 175 t (50 ∙ 7 ∙ 0,5). La calcularea mărită el poate fi luat în

mărime de 50% din resursul curent. În cazul, cînd firma este

amplasată în depărtare de căile de transport sau sînt folosite materiale

nestandarte, unicale, atunci norma resursului asigurat poate fi mărită

pînă la 100% de la resursul curent. La furnizarea materialelor după

contracte directe resursul asigurat se micşorează pînă la 30%.

În cazul, cînd au loc întreruperi în furnizarea materialelor din

cauza întreprinderii de transport, care efectuează furnizarea după

comenzile furnizorilor sau consumatorilor transportării bunurilor, se

149

crează resursul de transport (Rtr), care se calculează la fel ca şi

resursul asigurat.

Dacă să presupunem, că în anul precedent au avut loc

reţinerile furnizării din cauza organizaţiei de transport pe 4 zile,

atunci resursul de transport va constitui 100 t (50 ∙ 4 ∙ 0,5).

Resursa tehnologică (pregătitoare) se crează în trei cazuri,

cînd bunurile materiale parvenite nu satisfac cerinţele procesului

tehnologic şi pînă la aplicarea în producere sînt prealabil prelucrate

corespunzător (primirea, sortarea, completarea partidelor ş.a.).

Resursa tehnologică se calculează ca corelaţia necesităţii medii în

materiale în douăzeci şi patru de ore (g) pe timpul pregătirii materiei

prime şi materialelor spre transmitere în procesul de producere:

RT = ip ∙ g, (6.3)

unde, RT – resursa pregătitoare (tehnologică), t;

ip – timpul de pregătire a materialelor spre transmitere în

producere, zile.

Dacă pentru pregătirea materialelor spre lansare în producere

va fi necesar un schimb de lucru (ip = 1), atunci

RT = 1 ∙ 50 = 50 m

În aşa mod, resursele de producere (RP) a firmei vor fi egali

în calcularea naturală sumei resurselor curente, pregătitoare,

asigurate şi de transport:

RP = RC + RT + RA + Rtr =

= 500 + 175 + 100 + 50 = 825 m

Ştiind preţul de realizare a unei tone de laminat se poate uşor

determina volumul resurselor de producere în exprimare valorică.

150

În acele ramuri a gospodăriei, unde materia primă şi

materialele parvin pe parcursul anului neregulat sau parvin în

anumite perioade ale anului se crează resursele sezoniere. Resursele

sezoniere sunt caracteristice pentru firmele, care prelucrează materia

primă agricolă, care efectuiază construcţii şi reparaţia drumurilor,

care asigură locuinţele şi clădirile de producere cu căldură ş.a.

În asemenea cazuri mărimea resursului sezonier se determină

după mărimea generală a necesităţii în materia primă, materialelor şi

combustibilului pe tot sezonul, luînd în consideraţie întrebuinţarea

egală a resurselor după timp.

De regulă, firma nu e în stare din contul mijloacelor

circulante proprii să asigure acumularea resurselor sezoniere şi

inevitabil apelează la atragerea resurselor creditare ale băncilor.

În componenţa mijloacelor circulante, necesare firmei pentru

asigurarea condiţiilor normale de gospodărire, se includ de rînd cu

mijloacele circulanre reglementate şi cele nereglementate.

Mijloacele circulante nereglementate nu pot fi luate în

consideraţie prealabil şi calculare ca şi cele reglementate. Cu toate

acestea, firma are posibilitatea să influenţeze la mărimea acestora, să

le dirijeze cu ajutorul diferitor metode financiare.

O parte considerabilă în mijloacele circulante nereglementate

ale firmei ocupă producţia descărcată şi neachitată.

Această circumstanţă este legată cu aceea, că producţia gata,

care se află la depozit în conformitate cu contractele de furnizare, se

descarcă consumatorilor. În asemenea caz sunt posibile trei variante

de achitare pentru producţie: prima – producţia este descărcată,

termenul de achitare n-a parvenit (de exemplu, consumatorul achită

producţia la parvenirea acesteia la depozitul lui); a doua – producţia

este descărcată şi primită de beneficiar, dar nu este achitată la timp; a

treia – producţia se află la păstrare de răspundere la cumpărător, care

spre exemplu nu este în stare să se achite pentru aceasta sau se

eschivează de la plată din diferite motive.

Creanţele - demonstrează o imobilizare a mijloacelor

circulante din cifra de afaceri a firmei. În componenţa creanţelor

sînt incluse şi sumele debitoare ale altor firme, care s-au creat în

151

urma diferitor decontări prin compensare, cu organelor fiscale (în

cazul plăţior în plus la buget sau fondul social) ş.a. Firma este

datoare să întreprindă toate măsurile, inclusiv şi de judecată, în

scopul dimninuării esenţiale a cunatumului creanţelor.

Mijloacele băneşti - reprezintă o parte componentă de

importanţă majoră a mijloacelor circulante normate, care finalizează

circuitul lor şi pune începutul unui nou circuit a mijloacelor băneşti.

De regulă, mijloacele băneşti, se păstrează pe conturile de virament

sau conturile valutare ale firmei, în bănci comerciale, întrucît în

mare parte decontările pentru producţie se efectuiază prin virament,

precum şi în sume neînsemnate, care se află în casa firmei.

Mijloacele băneşti trebuie să fie sub formă lichidă într-un cunatum

determinat în mijloacele circulante nenormate, în caz contrar firma

poate fi considerată insolvabilă.

Mijloacele băneşti în alte decontări în componenţa

mijloacelor circulante nenormate, apar din motive, care nu sunt

legate nemijlocit de activitatea de producţie, duc la imobilizarea

miloacelor de la scopul lor de bază (de exemplu, depăşirea

cheltuielilor în fondurile de premiere şi de rezervă, lipsă în urma

pierderilor, deteriorării şi sustragerii bunurilor ş.a.).

În componneţa activelor curente diverse se includ

cheltuielile pentru perioadele viitoare. Cheltuielile curente ale

perioadelor pe viitor includ cheltuielile, care au fost generate în anul

curent, iar cheltuielile se includ în preţul de cost al producţiei în anii

următori. La ecestea se referă cheltuielile pentru valorificarea

tipurilor noi de produse sau tehnologi de producere.

Reeşind din normativul mijloacelor circulante argumentate

din punct de vedere economic reese că ele pot fi organizate pentru a

fi utilizate în aşa mod, ca fiecare leu, investit în totalul operaţiunilor,

să asigure o eficienţă – maximă. În afară de aceasta, utilizarea

acestui normativ dă posibilitate să analizăm starea şi nivelul utilizării

mijloacelor circulante, să asigure sistemul de control asupra lor şi

activitatea normală de management a firmei cu condiţia asigurării cu

surse permanente de acoperire a mijloacelor circulante.

152

6.3. EVALUAREA EFICIENŢEI UTILIZĂRII MIJLOACELOR

CIRCULANTE

Firma este cointeresată în mod deosebit să utilizeze cu cea

mai profitabilă eficienţă a mijloacele circulante de care dispune.

Analiza eficienţei utilizării mijloacelor circulante se divizează în

două părţi. Prima determină indicii utilizării resurselor materiale.

Aceasta este legată de fapul, că valorile în mărfuri şi materiale în

structura mijloacelor circulante ocupă cea mai mare pondere

specifică în firmele industriale, de exemplu cota lor depăşeşte 70 –

85 la sută. În partea a două a analizei se calculează eficienţa

utilizării mijloacelor circulante în ansamblu. [6, pag. 112-118].

Ameliorarea pe toate căile a utilizării resurselor materiale –

reprezintă o sarcină de primă importanţă a firmei. Cu cît sunt mai

eficient utilizate materia primă, carburanţii, materialele auxiliare, cu

atît mai puţin ele se cheltuie la producerea unei unităţi de producţie,

astfel se crează posibilitatea de a mări volumul producţiei industriale.

Indicii de consum a resurselor materiale şi indicii nivelului de

utilizare eficiente a resurselor materilae se diferenţiază.

Consumul total a resurselor materiale - reprezintă

consumul unor tipuri sau a tutuor resurselor materiale luate

împreună pentru ]ndeplinirea programului de producţie în întregime

în perioada dării de seamă sau pentru perioada planificată. Consumul

total a unor tipuri de resurse materiale se calculează în expresie

naturală; consumul sumar a diferitor tipuri de resurse materiale se

calculează în expresie valorică.

Consumul specific (m) al unui tip concret de resurse

reprezintă consumul mediu la o unitate de producţie fabricată. El se

determină prin împărţirea întregii cantităţi a resurselor materiale

cheltuite la fabricarea producţiei în cauză în perioada (planificată)

dării de seamă (Q), la numărul de unităţi efective a acestei producţii.

(N) [10, pag. 173]:

N

Qm )( , (6.4)

153

Valoarea efectivă a acestui indice se deosebeşte de

normativul pierderilor de rebut, care de regulă nu se includ în

calculul normei de consum a materialelor, în legătură cu aceasta se

calculează coeficientul planificat şi efectiv de utilizare a

materialului:

m

mm

H

PK , (6.5)

unde: Km - este coeficientul de utilizare a materialului (planificat

şi efectiv);

Pm - consumul de materiale pentru o unitate de producţie în

expresie naturală (planificat sau efectiv) kg, m3.

Hm - consumul de material pentru o unitate de producţie,

kg, m3.

Compararea datelor planificate şi efective a acoeficientului de

utilizare a materialelor ne permite să ne exprimăm la rezervele

efective de diminuare a indicilor consumului specific. Consumul

specific al materialelor se mai numeşte capacitatea specifică de

materiale a producţiei.

Capacitatea specifică de materiale a producţiei la utilizarea a

cîtorva tipuri de producţie se determină prin mărimea consumului

acestor materiale exprimate în expresie valorică la o unitate

efectivă a producţiei fabricate.

Pentru evaluarea eficacităţii utilizării mijloacelor circulante se

utilizează de asemenea indicele capacităţii materiale relative. Dacă

indicele capacităţii specifice de materiale răspunde la întrebarea cîte

resurse materiale sînt necesare pentru a fabrica o unitate de producţie,

atunci indicele capacităţii materiale relative caracterizează consumul

resurselor materiale, ce revin unei unităţi de exploatare a

caracteristicii maşinilor (unităţii de putere, capacităţii de încărcare,

randamentului echipamentului). De exemplu pentru un cal putere a

randamentului unui tractor revine 39 kg de metal.

De rînd cu indicii capacităţii de materiale în unele cazuri se

folosesc şi indici indirecţi ai acestora - randamentul material.

154

La fabricarea unui şir întreg de producţie (de exemplu în

industria de confecţii) este imposibil de a exprima în unele şi

aceleiaşi unităţi de măsură volumul efectiv de producţie sau volumul

proprietăţii de consum, din aceste considerente nivelul capacităţii

materiale poate fi caracterizat prin consumul a unui tip concret de

resurse materiale exprimate în unităţi fizice la un leu de producţie

globală sau netă.

La efectuarea analizei lucrărilor şi elaborării unui busienss

plan al firmei se folosesc diferiţi indici a nivelului de utilizare

efectivă a resurselor materiale, care refelectă pe deplin nivelul de

utilizare la toate etapele de fabricare a producţiei cu utilizarea

diferitor tipuri de resurse materiale.

În ramurile în care se efectuiază prelucraea primară a materiei

prime, se foloses, de exemplu, astfel de indici [10, pag. 211]:

greutatea specifică a substanţei efective în materia primă

iniţială (zahăr în sfecla de zahăr şi în struguri, carotină în

furaje);

gradul de utilizare a substanţei efective ce se conţine în

materia primă iniţială (cîte procente de alcool se obţin în vin

la un procent a conţinutului de zahăr în struguri);

producţia valabilă finală, calculată în procente (fabricarea

cremelor în procente în coraport cu greutatea salviei,

levănţicăi, şi altor culturi cu conţinut de uleiuri eterice).

Sistemul indicilor în utilizarea resurselor materiale ne dă

posibilitate să aflăm nivelul de utilizare cu toate că este importantă,

însă numai a unei părţi a mijloacelor circulante. Aceşti indici trebuie

să fie completaţi cu un şir de alţi indici, ce caracterizează utilizarea în

întregime a mijloacelor circulante.

Utilizarea efectivă a tuturor mijloacelor circulante efective ale

firmei dă posibiltate firmei să imobilizeze o parte a mijloacelor

circulante pentru fabricarea adăugătoare a producţiei. În urma

accelerării cifrei de afaceri se consumă mai puţine rezerve de materie

primă, materiale, combustibil, stocuri a producţiei neterminate, şi

prin urmare se imobilizează şi resurse băneşti, care au fost anterior

155

investite în aceste rezerve şi stocuri care se acumulează la contul de

deontare a firmei şi care contribuie la ameliorarea situaţiei financiare

şi consolidarea solvabilităţii firmei.

Viteza de rotaţie a mijloacelor circulante – reprezintă un

indice complex de nivel tehnic şi organizaţional a activităţii de

gospodărire a firmei:

Viteza de rotaţie a tuturor mijloacelor circulante este

determinată de durata unei rotaţii a mijloacelor circulante, care se

va calcula conform formulei:

,PR

TCL ob (6.6)

unde L - durata unei rotaţii, exprmate în zile;

Crot - valoarea medie a mijloacelor circulante, lei;

T - durata peroadei supuse analizei, exprmate în zile;

PR - volumul producţiei (mărfii) realizate, lei;

De regulă se admite durata anului egal cu 360 zile,

trimestrului - 90 zile; lunii – 30 zile.

Spre exemplu, dacă volumul producţiei realizate la firmă

pentru anul trecut a constituit 826 mii lei, soldurile medii ale

mijloacelor circilante constituie 150 000 lei, atunci durata unei

rotaţii este:

zile 65 826

360*150L

Numărul de rotaţii sau coeficientul vitezei de rotaţie (Kro) a

mijloacelor circulante se determină prin împărţirea producţiei

realizate la valoarea medie a mijloacelor circilante:

mrot

rotro

V

CK , (6.7)

156

Coeficientul de consolidare a mijloacelor circulante (Kc)

reprezintă indicele indirect a coeficientului vitezei de rotaţie:

TP

CK rot

c , (6.8)

Efectul accelerării vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante se

exprimă în diminuarea necesităţii din contul optimizării utilizării lor.

Se diferenţaiză două tipuri de imobilizare a mijloacelor circulante

absolută şi relativă.

Imobilizarea absolută a mijloacelor circulante apare în

cazul, cînd necesitatea efectivă a lor este mai mică decît cea

prevăzută de plan. Ea se determină ca diferenţă între necesitatea

prevăzută de plan pentru perioada în cauză şi suma medie efectivă a

stocurilor mijloacelor circulante.

Imobilizarea relativă a mijloacelor circulante se

caracterizează prin diminuarea efectivă a costului în perioada în

cauză în comparaţie cu viteza de rotaţie obţinută pentru perioada

planificată sau efectivă pentru anul trecut.

Imobilizarea mijloacelor circulante poate fi calculată

conform formulei:

∆Crot = TP * (Krp - Krmc ), (6.9)

unde: ∆Crot - reprezintă reducerea mijloacelor circulante în anul

curent faţă de anul trecut (sau prevăzut de pan),

exprimată în lei;

TP - volumul producţiei marfă pentru anul trecut (sau

conform planului), lei;

Krp - Krm - coeficiente de rotaţie a mijloacelor circulante

pentru anul precedent (sau a planului) şi a perioadei

curente.

Indicii vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante pot fi

argumentaţi cu indicii eficacităţii utilizării lor, calculaţi în calitate

de coraport a venitului cu soldurile medii ale mijloacelor

157

circulante, deci de indicele nivelului de rentabilitate a mijloacelor

circulante:

%100cirCc

VP , (6.10)

unde: P - reprezintă nivelul de rentabilitate a mijloacelor circulante, %;

V – profitul de bilanţ (brut) sau net anul al firmei, expimate în

lei;

Cccir – valoarea media a soldurilor capitalului circulant pentru

anul curent), exprimată în lei;

La toate etapele rotaţiei mijloacelor circulante rezerevele de

creşetere a eficacităţii utilizării lor se reduce la următoarele:

la etapa rezervelor sau stocurilor de producţie - stabilirea din

punct de vedere economic a normelor de consum a resurselor

materiale şi determinării în baza lor a valorii optimale a normativelor

mijloacelor circulante conform elementelor:

la etapa de producţie - reducerea duratei de timp pentru toate

componentele ciclului de producţie din contul implementării tehnicii

noi şi tehnologiilor performante, precum şi prin perfecţionarea

procesului de organizare a producţiei;

în domeniul rotaţiei - accelerarea procesului de realizare a

producţiei în baza desfăşurării cerectărilor efective în marketing şi a

ctivităţii de realizare a producţiei, controlului sistematic întru

reducerea creanţelor şi datoriilor.

TERMENI-CHEIE ŞI CONCEPTE

Creanţe

Durata unei rotaţii

Stoc a producţie neterminate

Valoarea de uzură

Numărul rotaţiilor cifrei de afaceri sau coeficientul vitezei de rotaţie

Obiecte de mică valoare şi scurtă durată

Materiale consumabile

Producţie neterminată şi semifabricate a producţiei proprii

Mijloace circulante nenormate

158

Mijloace circulante normate şi stocuri în materiale şi marfă

Mijloace circulante de producţie

Stoc de sezon

Stoc de siguranţă

Materie primă

Stocuri curente

Stoc (de pregătire) tehnologic

Mărfuri

Stoc de transport

Active circulante

SUBIECTE DE AUTOEVALUARE ŞI SARCINI

1. Care este conceptul mijloacelor circulante ale firmei?

2. Ce includ mijloacele circulante? Explicaţi prin exemple concrete.

3. Mijloacele circulante includ activele circulante de producţie şi fondurile

de circilaţie.

Din ce sînt compuse acestea şi care este destinaţia lor?

4. În ce constă esenţa mijloacelor circulante normate şi nenormate?

5. Ce tipuri de stocuri de materie primă, carburanţi şi alte elemente a

mijloacelor circulante normate cunoaşteţi?

6. De ce este necesar de a crea stocuri a mijloacelor circulante normate şi

cum se determină

tipurile de stocuri curente, de siguranţă şi alte stocuri?

7. Numiţi indicii eficienţei la utilizarea mijloacelor circulante.

8. Ce indici caracterizează viteza circulaţiei mijloacelor circulante?

9. Cum se determină durata unei circulaţii şi cantitatea rotaţiilor

mijloacelor circulante?

BIBLIOGRAFIE

1. Legea contabilităţii Republicii Moldova nr. 426 – XIII din

04.04.1995.

2. Barbulescu, Constantin, Gavrilă, Tatiana, Economia şi gestiunea

întreprinderii, Bucureşti: Editura Economica, 1995.

3. Ciornîi, Nicolae, Blaj, Ilie, Economia firmelor contemporane: manual

universitar., Chişinău, Prut Internaţional, 2003.

4. Roşca, Petru Ion, Economia întreprinderii., Chişinău: Editura ULIM,

2004.

159

5. Adamov. V. E. Şi alţii. Econimia şi statistica firmelor.– M.: Finanţe

şi Statistică, 1998.

6. Parmacli D.M. Economia firme1: Manual ediţia a 2a , revizuită.

Chişinău, ASEM, 2006.

7. Parmacli D.M., Barban S.A. Onofrei A. Z., Bazele panificării în

întreprindere, manual, Comrat,

USC, 2004.

8. Evidenţă contabilă. Manual., - Chişinău., ACAP, 2000.

9. Economia întreprinderii. Sub red. lui Semionov V.M.. M.: Centrul de

economie şi marketing, 1996.

10. Economia întreprinderii. Sub red. Gorfebgheli V.Ia. şi Şvandara V.

A., M. „Bănci şi birje”, Asociaţia editorială „IUNITI”., 1998.

160

CAPITOLUL VII. PREŢUL DE COST AL PRODUCŢIEI

7.1. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL CHELTUIELILOR ÎN

ÎNTREPRINDERE

Activitatea întreprinderii de producere şi realizare a

producţieie competitive este legată de anumite cheltuieli.

Cheltuielile refelectă tipurile şi volumul resurselor utilizate.

Mărimea totală a cheltuielilor, legate de procesul de producţie şi

realizare a producţiei (lucrări, servicii) exprimate sub formă

bănească se numeşte preţ de cost [9, pag. 142-145].

Preţul de cost al producţiei este unul din cei mai importanţi

indici generalizaţi a activităţii firmei, şi reflectă nivelul de gestiune.

Cheltuielile de producere a unui şi aceluiaş volum de producţie pot

creşte sau pot fi reduse în dependenţă de eficienţa utilizării

resurselor materiale, financiare, funciare şi celor de muncă, a

rezultatelor de implementare a tehnicii noi şi tehnologiilor

progresiste a managementului contemporan şi de alţi factori.

În componenţa preţului de cost al producţiei fabricate nu se

includ toate cheltuielile firmei. De exemplu, nu se includ

cheltuielile de întreţinere a grădiniţelor de copii, policliniclor,

căminelor, şi a altor obiecte cu destinaţie neproductivă.

Componenţa concretă a cheltuielilor, care pot fi trecute la

cheltuieli de producţie şi circulaţie se reglementează de legislaţia

ţării. Este de menţionat faptul, că odată cu trecerea la sistemul nou

de evidenţă contabilă, bazat pe standarde naţioanle, se modifică şi

concepţiile „cheltuieli” şi „consumuri”. Dacă în perioada de

acţiune a ordinii de evidenţă precedente nu era o demarcare strictă

ître aceşti termini, ei se considerau sinonimi, apoi conform

sistemului nou ei nu sînt identici.

Cheltuielile - reprezintă resursele, utilizate pentru fabricarea

producţiei (prestarea serviciilor) în scopul obţinerii venitului. Ele

sînt legate nemijlocit de procesul de producţie şi îşi găsesc

materializare în producţie sau în stocurile de producţie neterminată,

la sfîrşitul perioadei de dare de seamă se reflectă în bilanţul contabil

în calitate de active.

161

Consumuri – reprezintă cheltuielile şi pierderile (pagube),

care apar în procesul de gestiune financiară şi care nu sînt

nemijlocit legăte de procesul de producţie. Spre deosebire de

cheltuieli, consumurile nu se includ în preţul de cost al producţiei

(lucrărilor). Aceste cheluieli se reflectă în rezultatele financiare şi

sînt supuse deducerii din venituri la determinarea beneficiului

(pierderii) pentru perioada dării de seamă.

Structura cheltuielilor şi a consumurilor – ordinea lor de

măsurare şi evidenţă sînt stabilite de regulamentele SNC – 3

„Structura cheltuielilor şi a consumurilor întreprinderii”. Acest

standard de evidenţă contabilă cuprinde structura cu referinţă la

întreprinderi cu trei tipuri de activitate economică (de producţie,

comercială, sfera servicii), iar structura cheltuielilor-conform

tipurilor de activitate a fiecărei întreprinderi (operaţională,

investiţională, financiară) şi conform cheltuielilor extraordinare.

În dependenţă de locul formării şi de obiectul de cheltuieli se

diferenţiază preţul de cost în secţie, preţul de cost al întreprinderii

sau preţul de cost al producţiei şi preţul de cost total.

Suma totală de cheltuieli, legate de fabricarea producţiei,

se numeşte cheltieli de producţie sau preţ de cost total de

producţie.

Preţul de cost total se compune din cheltuieli de producţie şi

de realizare a producţiei. Se diferenţiază de asemena preţul de cost a

unităţi unui tip concret de producţie (lucrări, servicii) şi costul

producţiei în întregime (a lucrărilor, serviciilor).

Toate cheltuielile firmei cu referinţă la modalitatea de

decontare la o unitate de producţie pot fi divizate în cheltuieli

directe şi cheltuieli indirecte.

Cheltuielile directe sînt legate nemijlocit de fabicarea tipului

dat de producţie (cheluieli de procurare a materialelor, de

remunerare a muncii angajaţilor în procesul de producţie, cheltuieli

de menţinere şi exploatare a echipamentului şi altele). Aceste

cheltuieli se atribuie nemijlocit la tipul de producţie respectiv.

162

Cheltuielile indirecte nu pot fi atribuite la producerea unui

produs concret, aşa după cum ele sînt legate de activitatea secţiei

sau a firmei în general (cheltuieli administrative şi de gestiune,

cheltuieli pentru încălzire, iluminare, asigurare a bunurilor şi

altele). Aceste cheltuieli se repartizează între diferite produse în

mod proporţional conform unui sau altui indicator arbitrar, de

exemplu în mod proporţional salariului lucrătorilor din sfera de

producţie. Cheltuielile indirecte se mai numesc cheltuieli generale

de gospodărire.

În structura cheltuielilor, incluse în costul de preţ al producţiei

(serviciilor) intră următoarele articole de cheltuieli: cheltuieli

materiale, cheltuieli de remunerare a muncii, cotele de amortizare a

mijloacelor circulante, cheltuieli de producţie indirecte. În unele

ramuri ale gospodăriei naţioanle pot fi prevăzute şi alte cheltuieli,

care refelectă specificul activităţi de producţie şi de gospodărire.

La cheltuieli materiale se referă: în cadrul întreprinderilor

de producţie - cheltuieli directe pentru procurarea materialelor, în

cadrul întreprinderilor de prestare a serviciilor - cheltuieli pentru

procurarea materialelor. În cadrul întreprinderilor comerciale

cheltuielile de remunerare a muncii ce nu se includ în costul de preţ

a mărfurilor, dar sînt atribuite la cheltuieli periodice.

Cote de amortizare reflectă uzura mijloacelor fixe de

producţie.

Cheltuielile de producţie indirecte sînt legate de deservirea şi

gestiunea subdiviziunilor de producţie (secţiilor, sectoarelor, halelor

de producţie). Ele se crează în cadrul întreprinderilor

de producţie şi a întreprinderilor de prestare a serviciilor si se

divizeză după cum urmează:

Cheltuieli variabile, mărimea cărora depind de modificarea

volumelor de producţie (remunerarea muncii muncitorilor auxiliari,

costul materialelor consumabile şi altele);

Cheltuieli convenţional constante, mărimea cărora nu depind

relativ de volumul de producţie (uzura calculată, cheltuieli de

menţinere şi exploatare a clădirilor şi a utilajului).

163

Preţul de cost al vânzărilor reprezintă o parte a cheltuielilor,

care se referă la producţia realizată, la mărfurile şi serviciile

prestate. Preţul de cost a vînzărilor include:

a) în cadrul întreprinderilor de producţie - cheltuieli materiale

directe, cheltuieli directe de remunerare a muncii, înclusiv

defalcările pentru asigurarea socială, cotele de amortizare,

cheltuielile indirecte de producţie cu referinţă la producţia realizată;

b) în cadrul întreprinderilor comerciale - valoarea de bilanţ a

mărfurilor comercializate (conform celei mai mici sume din

costului de preţ al mărfurilor procurate efectiv şi a costului net de

realizare);

c) în cadrul întreprinderilor din sfera prestării de servicii -

cheltuieli materiale şi cheltuieli de remunerare a muncii, precum şi

cheltuielile indirecte de producţie cu referunţă la serviciile prestate;

Calculul de determinare a preţului de cost a unei unităţi

de producţie de același tip se numește calculație.

În practica activităţii economice se deosebesc următoarele

tipuri de calculaţii: calculaţie normativă, calculaţie de plan şi

proiect şi calculaţie de dare de seamă.

Calculaţia normativă se efectuiază, reeşind din condiţiile

activităţii firmei a realizărilor reale normelor progresiste şi

posibilităţiloer de utilizare a celor mai performante procese

tehnologice, a tipurilor progresiste de materii prime şi a materialelor

etc... Calculaţia normativă se foloseşte în practica gestiunii cu

firmele de producţie în calitate de etalon specific, prin compararea

căreia ne dă posibitate să scoatem în vigoare căile de reducere a

cheltuielilor pentru fabricarea producţiei. [6, pag .193-194].

Calculaţia (de deviz) de plan şi proiect se elaborează pentru

o perioadă determinată de timp (anual, semstrial, lunar) de către

specialiştii firmei luînd în consideraţie posibilităţile reale de

utilizare efectivă a resurselor materiale, funciare, a resurselor de

muncă şi altor tipuri de resurse, reeşind din normele şi normativele

164

în vigoare şi celor prezumtive pentru implementare în perioada de

planificare.

Calculaţie de dare de seamă se elaborează de către

colaboratorii contabili ai firmei în baza datelor de eveidenţă primară

contabilă, cu reflectarea cheltuielilor efective ale firmei, legate de

producţie şi de realizare a producţiei.

În scopul ţinerii evidenţei, analizei şi plănificării, cheltuielile

incluse în preţul de cost al producţiei sunt clasificate conform

diferitor criterii.

Cel mai mai mare interes practic îl reprezintă gruparea

conform elementelor economice, denominate în devizul de

cheltuieli de producţie şi conform articolelor de cheltuieli.

Devizul de cheltuieli de producţie permite determinarea

cheltuielilor legate de îndeplinirea întregului program de producţie a

firmei indiferent de faptul, la ce perioadă de producţie ele se referă.

De regulă, în ţările cu economie de piaţă se efectuiază

calculaţia de plan şi calculaţia totală.

Calculaţia de plan reprezintă o calculaţie (calcul de

cheltuieli), executată pînă la începerea procesului de producţie şi

realizarea mărfii.

Calculaţia totală se efectuiază după ce marfa a fost fabricată

şi realizată.

La executarea calculaţiei de plan se folosec două metode:

calculaţia conform metodei mărimei de acoperire şi conform

metodei generale de calculaţie [9, pag.150-154].

Calculaţia conform metodei mărimii de acoperire care

prevede doar evidenţa cheltuielilor variabile penru o unitate de

marfă sau pentru o comandă.

Metoda calculaţiei generale este o metodă care prevede

calcului cheltuielilor atît variabile căt şi convenţional constante

pentru o unitate de producţie sau pentru o comandă.

Să precăutăm două exemple de efectuare a calculaţiei pentru

producţia din ramura constructoare de maşini, conform

următoarelor articole de cheltuieli:

materie primă şi materiale;

165

deşeuri recuperabile (cu deducerea lor din cost);

articole de completare procurate, semifabricate şi servicii a

întreprinderilor coopertaive;

combustibil utilizat în scopuri tehnologice;

resurse energetice utilizate în scopuri tehnologice;

salariul de bază şi salariul suplimentar pentru muncitorii din

producţie;

defalcări în fonduri sociale;

cheltuieli de pregătire şi valorificare a producţiei;

cheltuieli de întreţinere şi exploatare a utilajului;

cheltuieli generale de secţie;

total: costul de preţ al producţiei în secţie;

cheltuieli generale ale firmei;

pierderi de rebut (numai în calculule dărilor de seamă);

alte cheltuieli de producţie;

total: costul de preţ la fabricarea unei unităţii de producţie;

cheltuieli în afara producţiei;

total: preţ de cost total.

Preţul de cost al unităţii de producţie în secţie cu includerea

cheltuielilor generale de uzină şi pierderile cauzate de rebut

constituie costul de preţ la fabicărea producţiei;

Cheltuielile în afara procesului de producţie includ cheltuieli

de reclamă, de cerecetări ştiinţifice, achitarea dobînzilor de credit,

depozitarea şi transportarea producţiei etc.

Preţul de cost al producţiei împreună cu cheltuielile în afara

procesului de producţie reprezintă preţul de cost total al producţiei.

În condiţiile economiei de piaţă în cadrul întreprinderilor mici

şi mijlocii cheltuielile care alcătuiesc costul de preţ al producţiei

(lucrări, servici) se grupează în corespundere cu conţinutul lor

economic conform următoarelor elemente:

cheltuieli de materiale (cu deducerea costului deşeurilor

recuperabile);

cheltuieli de remunerarea a muncii;

166

defalcări în fonduri sociale;

amortizarea mijloacelor circulante;

alte cheltuieli; În elementul „cheltuieli materiale” se reflectă valoarea:

- materiei prime procurate şi a materialelor, care întră în

structura producţiei fabricate, sau asigură decurgerea normală a

procesului tehnologic şi confecţionarea ambalajului;

- părţile componente procurate pentru fabricarea articolelor şi

semifabricatelor, fiind supuse ulterior ansamblării şi prelucrării

adăugătoare;

- procurarea de la alţi agenţi economici a diferitor tipuri de

carburanţi;

- procurarea energiei de toate tipurile (electrică, termică, aer

comprimat, frigoriferă etc.).

În gospodării agricole acest element include deasemenea şi

costul materialului semincer, îngrăşăminte, pesticide, furaje,

aşternut, apă utilizată pentru irigare, preparării soluţiilor de

pesticide, adăparea vitelor, ambalajul destinat transportării

producţiei de legume şi fructe ş.a.

Din cheltuielile pentru procurarea resurselor materiale, incluse

în costul de preţ al producţiei se deduce costul deşeurilor

recuperabile. Sub termenul de deşeuri recuperabile de producţie se

subînţelege deşeuri de materie primă, materiale, surse de energie şi

alte tipuri de resurse materiale, care sau creat în procesul de

fabricare a producţiei şi care şe-au pierdut complet sau parţial

calităţile consumabile ale resursei iniţiale.

Elementul „cheltuieli de remunerare a muncii”include

cheltuieli pentru remunerarea muncii personalului din sectorul de

producţie a firmei, incluzînd primele muncitorilor şi funcţionarilor

pentru rezultatele de producţie, de asemena şi toate plăţile de

compensare şi costul producţiei cu plată muncitorilor sub formă

naturală.

167

Elementul „amortizarea fondurilor fixe” reflectă suma

defalcării cotelor de amortizare atît pe fondurile fixe proprii, cît şi

pe fondurile fixe arendate.

În componenţa „alte cheltuieli” se includ impozite, taxe,

defalcări în fonduri speciale extrabugetare, plăţi pentru limita

emanării (aruncării) a substanţelor nocive, plăţi pentru asigurarea

obligatorie a bunurilor, plata pentru arendă ş.a.

7.2. METODA DE CALCUL A PREŢULUI DE COST A

PRODUCŢIEI

În ţările cu economie de piaţă dezvoltată în ultimii 35 – 40 ani

se foloseşte pe larg metoda de calcul a cheltuielilor de producţie‚

luînd în consideraţie volumul de producţie [9, pag. 154-155].

În măsura nivelului de dependenţă faţă de modificările

volumului de producţie cheltuielile se divizează în proporţionale sau

variabile şi neproporţionale sau cheltuieli convenţional constante.

Suma totală a cheltielilor variabile la perioada dată de timp

este în relaţie nemijlocită cu volumul de producţie fabricat precum şi

cu structura lor la fabricarea şi realizarea a mai multe tipuri de

producţie (cheltuieli pentru materia primă şi materialele de bază,

remunrarea muncitorilor principali din sectorul de producţie,

cheltuieli pentru carburanţi tehnologici, energie electrică etc..).

Cheltuielile convenţional constante nu depind în perioda

dată de timp de modificărea volumului de producţie (plata pentru

arenda încăperilor, întreţinerea personalului administrativ

şi de conducere, amortizarea mijloacelor fixe etc.).

Să examinăm în detalii conţinutul şi dinamica cheltuielilor

convenţional constante şi a cheltuielilor variabile în baza exeplului

prezentat în tabelul 7.1. În exemplul dat se redă, că firma produce

şi realizează doar un tip de producţie în volum de 5000 unităţi, şi

prevede conform planului pentru perioada apropiată următoarele

cheltuieli convenţional constante exprimate în (lei);

- remunerarea personalului administrativ

cu decontări în fondul social - 52000

168

- arenda încăperilor - 11200

- amortizarea mijloacelor fixe - 25600

- cheltuieli pentru iluminare, încălzire

şi paza obiectelor. - 9450

- rambursarea creditului bancar - 5000

- Cheltuieli aferente - 4200

Total: 117450

Tabelul 7.1

Cheltuieli convenţional constante şi cheltuieli variabile medii

Fabricarea şi

realizarea

unităţii (Q) de

producţie.

Cheltuieli

convenţional constante

total (FС), lei.

Cheltuieli convenţional

constante medii (AFС),

lei.

0 117450 -

500 117450 234,9

1000 117450 177,45

1500 117450 78,3

2000 117450 58,7

2500 117450 47,0

3000 117450 39,2

3500 117450 33,6

4000 117450 29,4

4500 117450 26,1

5000 117450 23,5

Cheltuielile convenţional constante medii (AFС) (pentru

calculul la o unitate de producţie) se determină prin împărţirea sumei

cheltuielilor convenţional constante la volumul producţiei [7, pag.

168]:

Q

FCAFC , (7.1)

Dinaminca cheltuielilor convenţional constante şi cheltuielilor

convenţional constante medii sînt reprezentate în figura 7.1.

169

Fig. 7.1. Cheltuieli convenţional constante

În afară de cheltuielile convenţional constante firma suportă

cheltuieli variabile (CV), ce se modifică împreună cu volumul

producţiei.

Cheltuieli variabile medii (AVC) - reprezintă cheltuielile

variabile ale firmei, ce revin la o unitate de producţie fabricată:

Q

VCAFC , (7.2)

Suma cheltielilor variabile (VC), şi a cheltuielilor convenţional

constante FC constituie cheltuieli generale sau globale (TC),

TC = FC + VC (7.3)

Cheltuielile medii globale - reprezintă cheltuielile, legate

de producţie şi realizare a unei unităţi de producţie de acest tip (suma

cheltuielilor convenţional constante şi a cheluielilor variabile pentru

calculul la o unitate de producţie).

O însemnătate deosebită la determinarea volumului optimal

de producţie o are cheltuielile arginale. Cheltuielile aferente, legate

de majorarea sau reducerea fabricării producţiei cu o unitate se

numesc cheltuieli marginale (MC).

În cazul care cheltuielile convenţional constante în decursul

perioadei supuse cercetării nu se modifică, atunci nivelul şi

FC

FC

Q

AFC

Q

AFC

170

dinamica cheltuielilor marginale determină doar diferenţa

cheltuielilor variabile.

Q

VCMC

, (7.4)

unde: ∆VC – reprezintă creşeterea cheltuielilor pentru un lot

(minim posibil ) de articole;

∆Q - lotul minim posibil a articolelor.

Utilizînd concepţia cheltuielilor marginale, se poate determina

întotdeauna ce volum a resurselor adăugătoare se vor cheltui pentru

extinderea producţiei cu o unitate, două, etc. de articole. Cheltuielile

marginale se iau în calcul la adoptarea hotărîrilor cu referinţă la

condiţia volumului de producţie ce urmează să fie fabricat.

Un exemplu a mărimii calitative a difertor tipuri de cheltuieli

de producţie de exemplu scurte pentru bărbaţi este reperezentat în

tabelul 7.2. (date arbitrare) [9, pag. 158-164].

Tabelul 7.2

Calcularea diefritor tipuri de cheltuieli de producţie

Producerea

şi realizarea

producţiei

(unit)

Cheltuieli

Cheltuieli

convenţional

constante

total (FС), lei.

Cheltuieli

variabile

(VC),

Cheltuieli

globale

(VC),

Cheltuieli

marginale

(MC),

(lei/unit).

Cheltuieli

medii

convenţional

constante

(AFС),

(lei/unit)

Cheltuieli

medii

vanabile

(AVС),

(lei/unit)

Cheltuieli

medii

globale

(ATС),

(lei/unit)

0 1174,5 0 1174,5 0 -- -- --

1 1174,5 250,0 1424,5 250,0 1424,5 250,0 1424,5

2 1174,5 440,0 1614,5 190,0 587,25 220,0 807,25

3 1174,5 600,0 1774,5 160,0 391,5 200,0 531,5

4 1174,5 801,0 1975,5 201,0 293,6 200,25 493,88

5 1174,5 1089,4 2263,9 288,4 234,9 217,88 452,78

6 1174,5 1586,9 2761,4 497,5 195,8 264,5 460,29

7 1174,5 2140,7 3315,2 553,8 167,8 305,8 473,6

Divizarea cheltielilor totale (globale) în cheltuieli

convenţional constante şi cheluieli variabile, precum şi calculule

marginale, a cheltuielile convenţional constante şi cheltuielilor

variabile au o semnificaţie deosebită în activitatea de atreprenoriat la

171

elaborarea bizness – planurilor, la argumnetarea economică a

proiectelor şi la efectuarea analizei economice şi financiare.

Lei

3500

3000 TC

2500

2000 VC

1500

1000 FC

500

1 2 3 4 5 6 7 un.

lei/un.

1400

1200 ATC

1000

800

600

400

200

1 2 3 4 5 6 7 un.

Fig. 7.2. Cheltuielile medii şi globale

172

Calcularea preţuilui de cost pentru o unitate de producţie -

cheltuieli medii globale conform schemei, indicate în tabelul 7.2,

este fundamentală în business, deoarece ele permit de a determina

factorii ce influenţează asupra mărimii acesteia, precum şi de a

determina volumul optimal de producţie, prin care se obţin cele mai

performante rezultate economice

Conform tabelului 7.2, cheltuielile marginale se reduc în

cazul volumurilor neînsemnate de producţie. Acest fapt

demonstrează, că randamentul resurselor adăugătoare de materie

primă şi de muncă sporeşte. Această dinamică de creştere poate fi

observată pînă la atingerea volumului de producţie pînă la 3 unităţi.

Cheltuielile marginale încep să crească pentru un volum mai mare de

producţie (de 3 iunităţi), iar randamentul lor se reduce.

În scopul gestionării efective a activităţii de antreprenoriat,

valorile cheltuielilor marginale şi modificările lor au o însemnătate

deosebită. Dacă antreprenorul intenţionează să extindă producţia

prin urmare trebuie să determine necesităţile pentru resurse

adăugătaore, atunci în calitate de bază a calcului se vor lua

cheltuielile marginale.

lei/un.

600 MC

500

400

300

200

100

1 2 3 4 5 6 7 un.

Fig. 7.3. Cheltuiel marginale

173

Concluzii importante poate fi făcute prin contrapunerea

cheltuielilor medii, care după cum ştim, se determină prin împărţirea

cheltuielilor totale (globale) la volumul producţiei fabricate. În aceste

concluzii se reflectă dinamica cheltuielilor convenţional constante şi

a cheluielilor marginale.

Odată cu majorarea volumului de producţie cheltuielile

convenţional constante se reduc prin calcul la o unitate de producţie.

O perioadă de timp anumită această reducere compensează creşterea

cheluielilor marginale. Din aceste motive se observă decalajul între

începutul creşterii cheltuielilor marginale (volumul de producţie

pentru 3 şi mai multe unităţi) şi creşetrea cheltuielilor medii

(volumul de producţie pentru 6 şi mai multe unităţi)

Rezultatele obţinute în tabelul 7.2 reprezintă rezultate a

preţului de cost a producţiei şi pot fi reflectate sub formă grafică

(figura 7.2 şi figura 7.3).

Este evident, că preţul de cost a unei unităţi de producţie

(chetuieli medii şi globale)

poate fi determinat conform formulei:

,AVCQ

FCAVCAFCATC (7.5)

În practica calculelor economice, unde cheltuielile medii nu

se modifică se foloseşte formula;

,AVCQ

FCATC (7.6)

Această funcţie reprezintă ecuaţia hiperbolei (figura 7.4).

În cadrul firmelor din ţările străine deseori se studiază

structura de cheltueli. Structura de cheltuieli reprezintă o corelaţie

procentuală a cheltuielilor variabile şi cheltuielilor convenţional

constante în suma totală a cheltuielilor globale. Confrom structurii

cheltuielilor se poate judeca despre nivelul de mecanizare şi

174

automatizare a procesului de producţie, implementării tehnologiiilor

moderne şi în întregime despre nivelul tehnic al producţiei.

ATC

AVC

Q

Fig.7.4. Relaţia costului de preţ total pentru o unitate de producţie

cu volumul de producţie şi realizare

Să precăutăm în calitate de exemplu a structurii de cheltuieli a

firmelor A şi B care produc producţie de acelaş tip (%).

Cheltueli A B

Variabile 75 35

Convenţional constante 25 65

Globale 100 100

Analiza acestor structuri de cheltuieli dă posibilitate să facem

concluzia, că la firma A nuveluli de mecanizare şi automatizare a

producţiei, nivelul de implementare a progresului tehnico – ştiinţific

este mai mic, decît la firma B, aşa după cum cheltuielile pentru

remunerarea muncii, pentru consumul de materie primă la o unitate

de producţie şi alte cheltuieli variabile a firmei A sînt mai mari

decît la firma B. Cu alte cuvinte, structura de cheltuieli la firma B

este mai preferenţială.

175

La analiza preţului de cost a unităţii de producţie se stabilesc

cauzele de deviere a cheltuielilor curente de producţie în dările de

seamă în compararţie cu calcule planificate conform fircărui articol

al calculaţiei. În acest scop în practica activităţii economice deseori

se efectuează calcule ale structurii preţului de cost a producţiei

conform elementelor de cheltuieli.

Articolele primordiale pentru analiză sînt acele articole, care

au o greutate specifică neînsemnată în structura preţului de cost şi o

diferenţă semnificativă între rezultatele calculate şi cele efective.

7.3. PROBLEME DE OPTIMIZARE A CHELTUIELILOR

Orice tip de producţie reprezintă cheltuieli de resurse orientate

la obţinerea anumitor rezultate. În economie între cheltuieli şi

rezultat apare producţie deosebit de reglamentată, relaţie indirectă, ce

necesită o comensurare obligatorie a rezultatelor de producţie şi a

cheltuielilor suportate. În activitatea de producţie, în orice firmă

relaţia rezulatatului la mărimea cheltuielilor este criteriul de bază

raţional a activitatăţii de antreprenoriat. Producţia se consideră

efectivă din punct de vedere economic în cazul, care rezulatatul

maxim se asigură cu minimum de cheltuieli [9, pag. 164-168].

Conceptul „rezultat” se subînţelege nu numai ca o cantitate

determinată a produsului fabricat.

Este important de - asemenea să fie luate în calcul şi mărimea

necesităţii pentru acest produs. În legătură cu aceasta sub termenul

de rezultat economic semnifică produsul fabricat în mod efectiv (cu

cheltuieli minime) ce corespunde nececităţii reale faţă de el. Aşa dar,

economia contempoarnă trebuie să ţină cont corealţia a trei mărimi -

„cheluieli”, „rezultate” şi „necesităţi”.

Din cursul teoretic al economiei cunoaştem, că oamenii trăesc

în lumea posibilităţilor restrînse, că resursele naturale, materiale, de

muncă au anumite limite cantitaive şi calitative. Resursele limitate se

divizează în resurse absolut limitate şi resurse relativ limitate. Sub

termenul absolut limitate se are în vedere insuficienţa resurselor de

producţie pentru satisfacerea concomitentă a tuturor necesităţilor

176

membrilor societăţii. Însă pentru satisfacerea anumitor necesităţi nu

sînt resurse sufciente pentru aceasta. Această stare refelectă

restrîngerea relativă a resurselor. Restrîngerea relativă se transformă

în restrîngere absolută datorită unor necesităţi suspuse satisfacerii.

Însă alegerea reprezintă doar un act de voinţă a

consumatorilor. De asemenea este necesară şi baza materială, în

temeiul căreia se poate de realizat eaceastă alegere. O astfel de bază

este activitatea de producere a oamenilor, ce se bazează de –

asemenea pe unele sau altele resurse, întrucît producţia fără dreptul

de alegere a fiecărui participant al ei, nu reprezintă economia. Prin

urmare, economia - este producţie, bazată pe alegere liberă a fiecărui

participant al ei.

Dacă restrîngerea resurselor ar fi fost absolută, atunci alegerea

ar fi imposibilă. Alegerea devine un instrument necesar şi posibil în

condiţiile restîngerii absolute a resurselor. Ştiinţa economică studiază

utilizarea resurselor în condiţii de restrîngere absolută, care se

numesc „resurse economice”.

Problema alegerii este infinită. Fiecare firmă dispune de o

mulţime de decizii a sarcinilor de producţie. Cum se face alegerea

între variantele economice de utilizare a resurselor în scopul căutării

corelaţiei optime dintre rezultat şi cheltuieli? Aspectul economic a

problemei de alegere se reduce la scoaterea la iveală din toate

variantele optime de utilizarea a unor sau altor tipuri de resurse

restrînse a volumelor lor şi în combinare cu tehnologia lor de

utiliizare să asigure o rentabilitate maximă.

În economia reală a fiecărei ţări, a oricărei firme, în pofida unui

şir de cauze subiective şi obiective nu poate fi realizată utilizarea

posibilităţilor de producţie. Cantitatea mărfurilor, pe care sîntem

nevoiţi să le pierdem în condiţiile utilizării (nefective) nedepline a

resurselor a primit denumirea de „cheltuieli alternative”.

Selectînd o variantă sau alta de utilizare a resurselor restrînse,

firma neglijează alte variante, care ar putea asigura o utilizare mult

mai deplină a tuturor resurselor disponibile. Omiterea acestui avantaj

a posibilităţii nerealizate, impune producătorul de mărfuri să

cîntărească foloasele tuturor cheltuielilor alternative posibile.

177

Reeşind din ultima, ştiinţa economică prevede nu cheltuielile de

resurse efective, dar pierderea potenţială a acelor mărfuri, care ar fi

fost produse din materialele neutilizate.

Cheltuielile alternative apar, deoarece persisită posibilitatea

alegerii între unele decizii economice şi altele. De exemplu, fabrica

de confecţii, care coase pantaloni pentru bărbaţi, confecţionează şi

curele pentru aceştea, preţul de cost al cărea constituie 16 lei. Firma

conexă propune fabricii de confecţii să furnizeze curele la preţul de

14,5 lei. Ce decizie va lua fabrica? Necătînd la preferenţialitatea

acestei propuneri, răspunsul nu este atît de elocvent. Pentru a lua

decizia este necesar nu numai de a compara valorile 16 şi 14, 5 lei.

Este necesar de a studia nu nuamai preţul de cost a curelei

confecţionate. În cazul care, cheltuielile variabile constiue 12 lei, iar

cheltuielile conveţional constante 4 lei, atunci este evident, că

fabrica la procurarea curelei de la alt producător va suport cheltuieli

cu referinţă la o curea 18,5 lei (14,5 + 4). Prin urmare, procurarea a

unei curele prin cooperare duce la cheltuieli adăugătoare de 2,5 lei

(18,5-16). Cooperarea poate deveni profitabilă, în cazul în care

fabrica în locul curelei va organiza producţia altor articole, care vor

aduce beneficiu în măsură, ce depăşeşte „pierderile sumare”

„cheltuielile alternative” în urma procurării curelei de la un alt

producător.

Însă cum poate fi determinat varianta, căreia ar fi trebuit de

acordat preferinţa? Teoria economică dă următorul răspuns la ceastă

întrebare: varianta optimă se va considera, care luînd în vedere

celelalte condiţii egale - asigură eficacitatea maximă a utilizării

resurselor. Formula eficacităţii, după cum s-a menţionat mai sus,

este relaţia dintre rezultatul maxim posibil şi cheltuielile minime

necesare. Aşa după cum, în econimia de piaţă prin termenul

„rezultat” se are în vedere mărimea venitului bănesc, iar termenul

„cheltuieli” - mărime a cheltuielilor băneşti, aşa dar formula

obişnuită (rezultat/cheltuieli) se transformă în formula de piaţă

(venituri / cheltueili).

Luînd în consideraţia faptul, că rezultatele şi cheltuielile au

aceiaşi valoare (bănească), Toate cheltuielile alternative devin

178

comparabile, ce dă posibilitate de a determina profitabilitatea pentru

unitate de cheltueli sumare pentru fiecare variantă de utilizare a

resurselor restrînse.

Este evident, că majorarea veniturilor se obţin prin valoarea

adăugată a acestui tip de producţie. În legătură cu caest fapt, apare o

tendinţă firească de a extinde volumul de producţie.

Însă, conform legii diminuării relative a eficacităţii producţiei,

eficienţa utilizării resurselor în prezenţa celorlalte condiţii egale se

reduce pe măsura majorării producţiei. Aceasta se datorează faptului,

că pentru o unitate de producţie adăugătoare este necesar de a cheltui

toată cantitatea crescîndă a unităţilor adăugătoare de resurse şi apare

momentul, cînd rezultatul adăugător, exprimat sub formă de venit

adăugător, devine egal cu cheltuielile adăugătoare.

Astfel economiştii determină nivelul limită de majorare a

producţiei.

„Limita” şi este conceptul, cu ajutorul căria se determină

raţionalitatea creşterii volumului de producţie. Termenul „cheltuieli

- limită”, după cum s-a menţionat mai sus, se subînţelege creşterea

cheltuielilor, legate de fabricarea unităţii adăugătoare de producţie.

Cînd mărimea venitului în urma unităţii adăugătoare de producţie a

resursului utilizat devine egal cu mărimea cheltuielei pentru această

unitate, apare momentul volumului maxim al venitului firmei [9,

pag. 168-173].

Astfel, în baza cheltuielilor restrînse se adoptă decizii cu

referinţă la ce volum de producţie să producă pentru a optimiza

cheltuielile şi să obţină un venit maxim.

Volumul optim de producţie (Qopt) poate fi uşor determinat

prin metodă grafică, aşa după curba cheltuielilor restrînse (MC)

intersectează curba a chletuielilor medii globale (ATC) în valoarea

minină a ei. (figura 7.5).

În economia de piaţă se diferenţiază cheltuieli variabile şi

fixe. Cheltuielile băneşti pentru remunerarea muncii, pentru

procurarea materiei prime şi a materialelor, amortizarea fondurilor

fixe şi altele, necesare pentru fabricarea producţiei şi realizarea ei,

constituie cheltuieli efective ale firmei. Aşa după cum cheltuielile

179

sînt calculate în baza dărilor de seamă financiare, ele de-asemenea se

mai numesc cheltuieli contabile.

Cheltuielile pentru utilizarea unui factor de producţie,

comensurabile ca fiind cele mai bune din punct de vedere a utilizării

alternative, se numesc cheltuieli fixe. Fireşte, cheltuielile fixe apar

doar atunci, cînd sunt varinate alternative. Ele sînt luate în

consideraţie la adoptarea deciziilor economice.

Pentru a face distincţie între cheltuielile variabile şi fixe în

economia de piaţă se mai folosec şi alţi termini. Acestea sunt

cheltuieli respectiv vădite şi nevădite.

Existenţa cheltuielilor nevădite poate fi ilustrată în baza unui

exeplu a activităţii firmei, care utilizează blocuri industriale, utilaj,

maşini atît care îi aparţin cu drept de patrimoniu ei cît şi cele

arendate.

Fig. 7.5. Curbele cheltuielilor medii

Firma achită pentru utilizarea capitalului străin plată de

arendă. Aşa după cum utilizarea alternativă a capitalului ce aparţine

firmei, spre exemplu darea în arendă ar fi adus dividende sub formă

de dobîndă, atunci firma va calcula heltuielile fixate la utilizarea

capitalului propriu. Ele reprezintă dobînda capitalului.

180


Cheltuieli (investiţionale ) de unică dată

Cheltuieli (operaţionale ) curente.

Cheltuieli (totale) globale.

Cheltuieli (globale) medii.

Calculaţia

Cheltuieli directe.

Cheltuieli indirecte.

Cheltuieli de regie.

Cheltuieli de bază.

Cheltuieli reziduale.

Cheltuieli conveţional constante.

Cheltuieli variabie.

Preţul de cost total

Cheltuieli marginale

Preţul de cost al producţiei.

Preţul de cost marginal

Metoda de calculaţie conform fiecărui proces.

Metoda de calculaţie conform fiecărei comenzi.

Structura preţului de cost

Elemente economice a cheltuielilor

Cheltuieli alternative

SUBIECTE DE AUTOEVALUARE ŞI SARCINI

1. Explicaţi noţiunea preţului de cost al producţiei. Tiupurile preţului de

cost.

2. Ce se subînţelege sub preţul de cost de producţie şi preţul de cost

global al producţiei?

3. După ce criterii se grupează cheltuielile firmei?

4. Caracterizaţi elementele economice de cheltuieli?

5. Ce se subînţelege sub termenul calculaţie? Tipuri de calculaţie.

6. Ce reprezintă celtuielile directe şi indirecte?

7. Ce se subînţelege sub termenii de cheltuieli de bază şi cheltuieli de

regie?

8. Explicaţi noţiunile de cheltuieli variabile şi conveţuinal constante.

9. Cum se modifică chetuielile variabile în dependenţă de modificarea

volumului de producţie?

181

10. Cum se modifică cheltuielile conveţional constante în dependenţă de

modificarea volumului de producţie?

11. Ce prevăd cheltuielile globale şi cheltuielile medii?

12. Esenţa conceptului „cheltuieli marginale”.

13. Ce metode de calculaţie se folosesc în cadrul întreprinderilor şi care

este esenţa lor?

14. Care este corelaţia între costul de preţ al unităţii de producţie şi

volumul producţiei realizate?

15. În ce constă esenţa optimizării cheltuielilor?

BIBLIOGRAFIE

1. S.N.C. „Componeţa consumurilor şi cheltuielilor întreprinderii”,

Monitorul Oficila al Republicii Moldova.

2. Babii L. „Riscul financiar şi stabilitatea firmei în economia de piaţă,

Chişinău, 2002.

3. Bran P. Economia Valorii., Chişinău: Editura „Ştiinţa”, 1991.

4. Bugaian L. Monografia, „Managementul strategic al costurilor”,

Chişinău, Editura CEP USM, 2006.

5. Gherasim T.., carauş M. Calculaţia costurilor., Chişinău,

Universitar, 1993.

6. Ţurcani V., Clculaţia costurilor, Chişinău , Editura ASEM, 2001.

7. Adamov. V. E. și alţii. Econimia şi statistica firmelor. – Manual - M.:

Finanţe şi Statistică, 1998.

8. Vorost. I.., Reventlou P. Economia firmei M. „Vîsşaia şcola”, 1994.

9. Parmacli D.M. Economia gospdăriei agricole: Manual., Chişinău,

Universitas, 1993.

10. Parmacli D.M. Economia firmei: Manual., Edieţeia a 2a, revizuită


11. Evidenţă contabilă. Manual., Colectiv de autori: Coordonator -

Alexandr Nederiţa -Chişinău. ACAP, 2000.

182

CAPITOLUL VIII. INVESTIŢII ŞI FINANŢAREA

ACTIVITĂŢII DE ANTREPRENORIAT

8.1. ESENŢA ECONOMICĂ A INVESTIŢIILOR

Pentru ca firma să poată să funcţioneze cu succes, să

sporească calitatea producţiei, să diminuieze cheltuilelile de producţie,

ea trebuie să direcţioneze resursele financiare la crearea fondurilor

noi, modernizarea (reconstrucţia) şi extinderea celor disponibile,

mijloacelor de producţie (edifcii şi construcţii, maşini şi utilaje,

mijloace de transport), care reprezintă nu altă ceva decăt capitalul -

unul din tipurile de resurse economice sau a factorilor de producţie.

Mijloacele de producţie, se numesc mărfuri investiţionale sau resurse

investiţionale, resurse de lungă durată. Aici nu se subînţeleg banii, care

ca atare nu produc nimic, din aceste considerente nu pot fi folosiţi în

calitate de resuse de preoducţie, dar reprezintă surse de procurare a

mijloacelor de producţie [6, pag.122-126].

Pentru a crea capitalul de producţie este necesar timp.

Construcţiea halelor noi, elaborarea mărfurilor noi ocupă o perioadă

de cîţiva ani. Din aceste considerente crearea capitalului este legată

nu numai de finanţarea cheltuielilr firmei, dar şi rezolvarea practică a

sarcinilor în vederea acestui proces în timp. Prin urmare, investiţia

reprezintă procesul de finanţare a cheltielilor de producţie la etapa

actuală în scopul obţinerii veniturilor pe viitor, condiţionate de

utilizarea capitalului în viitor din contul realizării mărfurilor şi

serviciilor noi.

Termenul „investiţie” provine de la cuvîntul latin „invest”, ce

înseamnă a face contribuiţie. La etapa actuală semnificaţia

investiţiilor în economia firmei este destul de înaltă. Nu pot fi

confundate investiţiile cu investiţii de capital. În primul rînd

investiţiile în economia modernă se efectuiază nu numai sub formă

financiară, dar şi sub formă de materiale şi bunuri, inclusiv

transferul de tehnologii, know – how etc... În al doilea rînd obiect al

investiţiei serveşte nu numai fondurile fixe, dar şi drepturile

patrimoniale, producţia tehnico – ştiinţifică etc... [7, pag. 233].

183

Investiţiile permit o realizare dinamică şi extindere a

activităţii antreprenoriale a firmei. Scopul de bază a efectuării

investiţiilor este obţinerea venitului. Sub investiţie în condiţiile

economiei de piaţă se subînţelege cheltuielile mijloacelor băneşti

proprii şi împrumutate a persoanelor juridice şi fizice în atingerea

scopului de business. Investiţiile sunt toate tipurile de valori

patrimoniale şi intelectuale, folosite în obiecte, în antreprenoriat şi

alte tipuri de activităţi, în rezultatul cărerora se crează venit sau se

ating efecte sociale.

Obiecte ale activităţii de invesiţie sunt:

mijloace fixe noi create sau modernizate ale firmei;

hîrtiile de valoare;

producţia tehico – ştiinţifică;

drepturile proprietăţii intelectuale.

Investiţia poate fi efectuată prin două forme: alocarea

nemijlocită a mijloacelor în crearea capacităţilor de producţie noi şi

modernizate, reconstrucţia celor efective şi procurarea activelor sub

formă de hîrtii de valoare, licenţe, mijloace imobiliare. În primul

caz avem de aface cu aşa - numita investiţie (reală) directă, în al

doilea caz cu investiţie (financiară) de „portofoliu”.

De asemenea se desting două tipuri de investiţii de scurtă

durată şi de lungă durată. Investiţiile de scurtă durată de regulă sînt

pentru o perioadă scurtă de timp. Investiţiile de lungă durată

reprezintă instiţii a mijloacelor băneşti în realizarea proiectelor, care

vor asigura obţinerea venitului de către firmă în decursul perioadei

de tmip ce depăşeşte un an. La acestea se referă investiţiile reale.

În dependenţă de forma de proprietate a mijloacelor investite

se disting investiţii private şi de stat. În afară de acestea se

evidenţiază investiţii venture şi anuităţi de amortizare.

Investiţii venture reprezintă investire în acţiuni a

întreprinderilor noi, sau a întreprinderilor, care î-şi efectuiază

activitatea în condiţii noi de business şi cu nivel înalt de risc.

Proiecetele investiţionale, cu nivel înal de risc, prevăd o recuperare

rapidă a mijloacelor investite. Ele sînt legate de finanţarea în

184

prealabil a firmelor mici inovaţionale, care implementează invenţii

moderne şi tehnologii noi.

Anuitatea reprezintă investiţie, care va aduce investitorului

un anumit venit dea lungul intervalelor regulate de timp. În marea

majoritatea lor acestea sunt mijloace investite în fonduri de pensii şi

asigurare.

Astfel, investiţiile pot fi clasificate conform surselor

investiţionale (bugetare, naţionale şi alte fonduri străine, a

organizaţiilor financiare internaţioanele şi ţări de peste hotare,

investori privaţi străini, mijloace proprii ale firmei), conform

regimului de atribuire (directe în baza procurării pachetului de

control a acţiunilor şi a dreptului de gestionare cu firma şi de

portofoliu fără drept de control asupra utilizării volumului

ivestiţional) [7, pag. 234-235].

Investiţia ca amplasare de lungă durată a capitalului în scopul

obţinerii venitului sau a beneficiului prevede o elaborare a unui

business-plan specific, cu includerea argumentării economice de

plasare a mijloacelor şi estimării dezvoltării evenimentelor în

vederea obţinerii rezultatului trasat. Astfel de plan se numeşte proiect

investiţional. El este fundamental pentru adoptarea deciziilor cu

referinţă la investiţii. Conţinutul proiectelor investiţionale pote fi cele

mai diverse şi fiecare din ele dispune de perioada sa de timp din

momentul investiţiei şi momentul finalzării termenului viabil al

proiectului, care se numeşte ciclul de viaţă a proiectului. Pentru o

ilustraţie mai vădită este binevenit de al reprezenta sub formă grafică

(figura 8.1) [8, pag. 99-100].

În sursele economice pot fi întîlnite diferite variante de

divizare a procesului de realizare a proiectului pe faze (etape),

inclusiv şi a repartizării pe patru stadii a proiectului.

În corespundere cu graficul reprezentat se ding trei

perioade de realizare a procesului de investiţie: preinvestioţional,

investiţional şi de exploatare.

La prima fază (perioada preinvestiţională) în baza cercetărilor

de marketing se formează scopurile finale ale proiectului şi se

185

determină metodele de realizare a lor, se efectuiază argumentarea

tehnică şi econimcă complexă a proiectului.

venit

timp

Perioada Perioada Perioada de

înainte de investiţi- exploatare

de investiţie onală

Perioada vieţii proiectului

Fig. 8.1. Ciclu de viaţă a proiectului de investiţie

Particularitatea perioadei de desfăşurare a proiectului

investiţional este, executarea lucrărilor ce necesită cheltuieli

semnificative a mijloacelor financiare. După cum se indică pe grafic,

prima şi a doua fază sînt consumabile, ce nu aduc venituri. Şi doar în

perioada de exploatare se obţine venit care depăşeşte cheltuielile a

două perioade precedent. Desigur, perioada de exploatare în timр

este de cea mai lungă duartă.

8.2. METODICA EVALUĂRII EFICIENŢEI PROIECTELOR

INVESTIŢIONALE

Evaluarea eficienţei proiectelor investiţionale este una din

cele mai importante faze a procesului de investiţie, deoarece de

calitatea efectuării acestui lucru depinde dacă va avea loc sau nu

investiţia mijloacelor financiare în dezvoltarea producţiei. Valoarea

rezultatelor eficacităţii economice a proiectelor de investiţie depinde

atît de autenticitatea datelor cît şi de corectitudinea metodelor

aplicate în procesul de procesare şi de analiză a indicilor. În

186

condiţiile contemporane un rol important îi revine aplicării

metodelor standarde în evaluarea investiţiilor, ce dă posibilitate de a

reduce influenţa calităţilor subiective a experţilor şi asigurarea

comparabilităţii indicilor, ce reprezintă o mare importanţă în

atragerea investiţiilor străine. [7, pag. 234-235].

Eficienţa proiectelor investiţionale se caracterizează prin

structura indicilor, reflectînd corelaţia intre cheltuielili şi rezultatele

utile ale proiectelor.

Se diferenţiază următorii indici:

a eficienţei comerciale (financiare), ţinînd cont de

consecinţele realizării proiectului pentru participanţii

nemijlociţi;

a eficienţei bugetare, cu reflectarea consecinţelor financiare

la realizărea proiectului pentru bugetul de stat, regional şi cel

local;

a eficienţei economice, ţinînd cont de cheltuielile şi

rezultatele, legate de realizarea proiectului, care depăşeşte

limitele intereselor directe financiare a participanţilor la

proiect.

În procesul elaborării proiectului se efectuiază de asemenea

evaluarea consecinţelor sociale şi ecologice. Evaluarea cheltuielilor

şi a rezultatelor la determinarea eficităţii proicetului investiţional se

efectuiază în limitele perioadei de calcul, durata căreia (orizontul

calculului) se acceptă împreună cu calculul [8, pag. 102-103]:

timpului creării, exploatării şi (în caz de necesitate)

lichidare a obiectului;

termenului normativ mediu ponderat de exploatare a

utilajului tehnologic;

atingerea mărimilor venitului scontat;

cerinţelor investorului.

Deseori firmele trebuie să efectuieze compararea cheltuielilor

şi veniturilor, care apar în diferite perioade de timp. Evident, că

cheltuielile de creare şi realizare a proiectului investiţional se

187

efectuiază într-o perioadă de timp, iar incasarea veniturilor începe de

regulă după realizarea tuturor cheltuielilor. Prin urmare, la analiza

proiectului investiţional este necesar de a ţine cont de aşa concept ca

valoarea banilor în timp, cu alte cuvinte valoarea unui leu în prezent

este mai mare decît a unui leu obţinut după o perioadă mai tîrzie de

timp.Din aceste considerente la analiza proiectului investiţional

comensurarea indicilor de cheltuieli în momente diferite de timp şi a

rezultatelor se efectuiază prin atribuirea lor perioadei iniţiale sau

momentului predecesor de timp (punctul de reper). Această

operaţiune a căpătat denumirea de discont.

Discontul – reprezintă efectuarea comparării fluxurilor

veniturilor şi a cheltuielilor în baza cotei de discont (normei

dicontului), fiind acceptabilă pentru norma venituilu de capital a

investorului, cu scopul obţinerii valorii curente a veniturilor şi

cheltuielilor în viitor. Discontul este un proces, de calculare

indirectă a dobînzii complexe. Aducerea la momentul timpului de

bază a cheltuielilor şi rezultatelor, care au avut loc la etapa t a

calculului realizării proiectului, se efectuiază prin multiplicarea lor

la coeficientul de discont (at), determinat după formula:

,)1(

1tt

Ea

(8.1)

unde: E - este taxa (norma) de discont;

t - numărul acţiunii de calcul, timpul din momentul obţinerii

rezultatului pînă la momentul comparării, comensurabil

în ani.

Norma discontului E - coeficientul profitabilităţii capitalului

(relaţia valorii venitului la investiţii capitale), conform căreia alţi

investori sînt de acord să investească în crearea proiectelor

de profil analogic.

Calcularea dobînzii complexe se numeşte procesul creşterii

sumei de bază investite din contul acumulării dobînzilor, totodată

suma iniţială a investiţiilor se numeşte preţ de cost curent, iar suma

obţinută în urma calculului - se numeşte suma valorii scontate.

188

Preţul de cost scontat se calculează conform formulei:

FV = PV ∙ (1 + r )n , (8.2)

unde: FV - valoarea scontată;

PV - valoarea curentă;

r - taxa dobînzii;

n - numărul de ani.

În cazul discontului, vice – versa, se determină valoarea curentă:

,)1( nr

FVPV

(8.3)

În scopul simplificării calculelor se folosesc tabele speciale,

în care pentru fiecare an şi pentru

Fiecare taxă a dobînzii a fost calculată anticipat (1+ r)n . Aceste

valori se numesc „factori de dicont“.

În continuare reflectăm metodica calculului indicilor de baza

a evaluări eficienţei proiectelor investiţionale [5, pag. 214 - 215].

Venitul net cu discont (VND) se determină ca diferenţă dintre

valoarea dată a sumei nete a fluxului de bani pentru perioada de

exploatare a proiectului investiţional şi suma cheltuielilor

investiţionale pentru realizarea lui, sau în calitate de depăşire a

rezultatelor integrale asupra cheltuielilor integrale. Dacă în perioada

de decontare nu au avut loc modificări ale inflaţiei de preţuri,

decontările se efectuiază în preţuri de bază, atunci valoarea VND

pentru norma constantă de discont se determină conform formulei:

T

t

taCtRtVND0

,)( (8.4)

unde: Rt - sunt rezultatele, obţinute la faza t al decontării;

Ct - cheltuieli, efectuate la aceaişi fază;

T – orizontul decontării (fiind egal cu faza decontării, în

decursul căreia se efctuiază lichidarea obiectului) sau

aperioadei temporare de decontare.

189

În cazul, care VND a proiectului investiţional este pozitiv,

proiectul este efectiv cu o astfel de normă a discontului şi poate fi

examintă chestiunea despre calcularea lui. Evident, că cu cît este mai

mare valoarea VND cu atît mai eficicent este proiectul.

Indicele profitabilităţii (IP) - reprezintă relaţia dintre

venitul net investiţional la mărimea investiţiilor capitale:

,K

VNDIP (8.5)

Acesta indică cît venit poate fi obţinut la un leu a investiţiei

capitale. Dacă IP > 1, atunci proiectul investiţional este eficient, îar

cînd IP < 1, atunci proiectul este neeficient.

Norma internă a profitabilităţii (NIP) este cel mai complex

indice a eficienţei proiectelor investiţionale şi reprezintă acea normă

a discontului Eb‚ la calculrea căreia valoarea venitului net cu discont

este egală cu investiţiile capitale prezentate. Aşa dar, (NIP) se

detrmină prin rezolvarea ecuaţiei:

,)1()1(0 0

T

t

T

tt

b

t

t

b

tt

E

K

E

CR (8.6)

În cazul care (NIP) este egal sau mai mare decît norma

venitului de capital solicitată de investor, atunci investiţiile în acest

proiect investiţional sînt justificate, achitabile, în caz contrar

proiectul este neraţional.

Termenul recuperării (TR) - este perioada

(comensurabilă în luni, semestre, ani), cu începerea căreia

investiţiile iniţiale şi alte cheltuieli, legate de proiectul de investiţie,

se acoperă de rezultatele sumare la desfăşurarea ei. Acest indice este

unul din cei mai răspîndiţi indici de evaluare a eficienţei proiectullui

investiţional şi se determină conform formulei:

,cVND

CITR (8.7)

unde: CI - este suma cheltuielilor investiţionale, necesare pentru

implementarea proiectului;

190

VND - venitul mediu anual cu discont pentru perioada de

exploatare a proiectului.

Este necesar de menţionat faptul, că nici unul din criteriile

enumerate în mod separat nu este suficient pentru adoptarea

proiectului. Decizia despre investiţia mijloacelor în proiect trebue să

fie adoptată, luînd în consideraţie toate valorile criteriilor enumerate şi

în interesul tuturor participanţilor la proiectul investiţional în cauză.

8.3. MIJLOACELE FINANCIARE ALE ÎNTREPRINDERII ŞI

SURSELE INVESTIŢIEI

Mijloacele financiare ale întreprinderii reprezintă un element

de cea mai mare importanţă în structura financiară contemporană a

statului şi se studiază în blocuri speciale de disciplini. Să precăutăm

mijloacele financiare ale firmei din punct de vedere a surselor

potenţiale pentru proiectele investiţionale, luînd în consideraţie

raporturile băneşti în procesul reproducţiei extinse între:

firmă şi buget;

firmă şi bănci la achitarea dobînzilor pentru creditele

acordate;

firmă în procesul activităţii ei de producţie şi comerciale la

procurareamateriei prime, materialelor, carburanţilor, la

realizarea producţiei fabricate, prestarea serviciilor etc...;

firme la repartizarea venitului, obţinut în urma cooperării

proceselor de producţie; cu investirea mijloacelor în acţiuni şi

obligaţii ale altor firme şi primirea conform dobînzilor şi

dividendelor

firme şi agenţii de asigurare în legătură cu crearea şi utilizarea

fondurilor de asigurare.

Resursele financiare ale firmei pot fi reprezentate ca venituri

băneşti şi incasări, ce se află în gestiunea firmei şi sînt destinate

pentru efectuarea obligaţiunilor financiare, achitarea cheltuielilor

pentru reproducţia extinsă şi stimularea economică a angajaţilor.

191

Cu toate acestea, luînd în consideraţie că incasările

fluxurilor de bani de la realizarea producţiei şi a plăţilor firmei se

acoperă una pe alta nu în mod sincronic într-o perioadă determinată

de timp, de exemplu în decursul unui an, apare necesitatea de capital

[4, pag. 122].

Metoda determinării necesităţii de capital se v-a precăuta în

baza exemplului firmei noi create. Exemplul fluxurilor de plată şi

incasările sînt ilustrate pe figura 8.2.

mii lei

7 Plăţi

6 Incasări

5

4

3

2

1

2 4 6 8 10 12 Timpul (lunile anului)

mii lei 6

5

4

3

2

1

Necesităţi de capital

2 4 6 8 10 12 Timpul (lunile anului)

Fig. 8.2. Determinarea necesităţii de capital

În decursul primelor două luni au loc numai cheltuieli, legate

de construcţia şi reparaţia clădirilor, procurării şi montării utilajului,

conectarea clădirilor de producţie şi administrative la reţelele

corespunzătoare electrică, de apă, gaz natural, telefon etc. Începînd

192

cu a treia lună a activităţii firmei, incasările sporesc treptat în urma

mărfurior realizate.

Este evident, că în primele două luni este necesară plata în

mărime de 4 000 lei. n decursul lunii a treiea şi a patra cheltuielile

firmei sporesc pînă la 6 000 lei, însă necesitatea de capital rămîne ca

şi înainte reprezintă 4 mii de lei, pe cînd încasările ating deja 2 mii de

lei. După cum vedem, necesitatea de capital se determină lunar ca

diferenţa dintre plăţile şi încasările de bani. Necesitatea pozitivă de

capital apare în acele perioade, în care predomină plăţile şi viceversa,

necesitatea negativă de capital se constată în acele luni cînd

încasările sunt mai mari decît plăţile.

La înfiinţarea unei firme formarea resurselor financiare este

legată de constituirea fondului statutar, valoarea căruia determină

mărimea mijloacelor băneşti investite în procesul de producţie. La

firmele care activează sursa de bază a resurselor financiare o

constituie costul producţiei realizate şi a serviciilor prestate, care în

procesul distribuirii încasărilor ia forma veniturilor băneşti şi a

acumulărilor. În general resursele financiare se formează atît din

contul încasărilor de la activitatea de bază şi de la alte forme de

activităţi cît şi din defalcările de amortizaţie.

O parte din resursele financiare poate fi mobilizată pe piaţa

financiară în forma vînzării acţiunilor şi a altor hîrtii de valoare

emise de firmă; o altă parte poate fi obţinută în urma redistribuirii

sub formă de dividende şi procente la hîrtiile de valoare a altor

emitenţi, compensărilor de asigurare şi a resurselor financiare

formate de la cotele de participaţie.

În condiţiile de piaţă mecanismul acumulării capitalului de

bază depinde de rezultatele economice ale activităţii firmei şi de

forma organizării acestuia. Sursele de finanţare se divizează în surse

interne şi externe, precum şi în proprii şi împrumutate. La sursele

interne se referă încasările în forma defalcărilor de amortizare şi a

venitului nerepartizat. Sursele externe se formează din contul

împrumuturilor, emiterii acţiunilor, creditelor comerciale,

investiţiilor străine directe.

193

Toate sursele interne de finanţare sunt proprii, iar cele

externe (în afară de veniturile primite de la emiterea acţiunilor) sunt

împrumutate.

Activitatea de investiţie a firmei se poate realiza din contul:

resurselor financiare proprii, care includ în sine aporturile

primare ale fondatorilor la momentul constituirii firmei şi o

parte din mijloacele băneşti, primite în rezultatul activităţii,

adică din contul venitului, defalcărilor de amortizare precum

şi a mijloacelor, plătite de organele de asigurare în forma

compensării pierderilor din accidente, calamităţi naturale

etc. ;

mijloacelor financiare împrumutate ale investitorului, în

calitatea cărora apar creditul bancar, creditul bugetar şi alte

mijloace;

mijloacelor financiare atrase ale investitorului – mijloace

primite de la vînzarea acţiunilor, din aportul şi alte cotizaţii

de participare ale persoanelor juridice şi lucrătorilor firmei;

mijloacelor băneşti primite în urma redistribuirii din

fondurile investiţionale centralizate ale concernelor,

asociaţiilor şi a altor uniuni de firme;

alocărilor investiţionale din bugetul de stat, care se acordă în

principal la finanţarea programelor speciale de stat,

regionale sau ramurale;

mijloacelor investitorilor străini, acordate sub formă de

participări financiare sau de alt gen în capitalul statutar a

întreprinderilor comune, dar şi în formă de investiţii băneşti

directe a organizaţiilor internaţionale, a statelor, a

întreprinderilor cu diferite forme de proprietate, a

persoanelor particulare.

În ţările cu economie de piaţă, în afară de cele menţionate, se

utilizează pe larg următoarele forme a capitalului împrumutat:

credite pentru lucrările de construcţii-montaj, care prezintă

o formă a creditului temporar şi se foloseşte de antreprenor

194

pentru acoperirea cheltuielilor sale în perioada dintre

începutul construcţiei şi pînă la primirea creditului ipotecar;

creditul de cambie. Scontînd cambia, instituţia creditar-

financiară (banca) capătă drepturile deţinătorului de cambie

prin intermediul achitării valorii nominale a cambiei din care

se reţine recompensa (discount-ul sau procentul de scontare);

leasing. De obicei se disting două forme de leasing – operativ

şi financiar. Cel operativ se utilizează în cazurile cînd

producătorul sau vînzătorul dă în arendă un fel sau altul al

capitalului de bază pe un termen de 12 luni. În cazul celui

financiar se încheie un contract între vînzător şi firmă, care va

exploata una sau altă unitate industrială cu scopul de a finanţa

achiziţionarea acestei unităţi industriale;

factoring - vînzarea dreptului la perceperea datoriei. Acesta

reprezintă un contract, conform căruia firma-factor cumpără

cerinţele întreprinderii, cu care încheie contractul, pe care

aceasta le are faţă de contragenţii săi;

creditul comercial. Întreprinderea poate primi un credit de

acest gen la cumpărarea mărfurilor sau la crearea rezervelor

de producţie. Creditul comercial, din punct de vedere a

lichidităţii, este o formă a finanţării de manevră.

În dependenţă de sursele de finanţare utilizate de firmă pentru

finanţarea întregii activităţi investiţionale, se disting trei forme de

bază de finanţare a investiţiilor: autofinanţarea, finanţarea creditară,

finanţarea participativă sau finanţarea mixtă.

Autofinanţarea este finanţarea activităţii de investiţie în

întregime din contul resurselor financiare proprii, formate din surse

interne. De obicei se foloseşte la realizarea proiectelor de investiţie

nu prea mari.

Finanţarea creditară se foloseşte de obicei, în procesul

realizării proiectelor de proporţii mici, pe termen scurt şi cu o rată

mare a rentabilităţii investiţiilor capitale. Particularitatea capitalului

împrumutat constă în faptul că este necesară întoarcerea acestuia în

conformitate cu condiţiile stipulate de plată, de termen şi de

195

rambursare, necătînd la aceasta creditorul nu pretinde la veniturile

obţinute de la realizarea investiţiilor.

Investiţia participativă include în sine o combinaţie din cîteva

surse de finanţare examinate deja. Această formă de finanţare a

proiectelor de investiţii este cea mai răspîndită şi poate fi folosită la

realizarea tuturor formelor a activităţilor de investiţii ale firmei.

Astfel drept instrumente financiare ale activităţii de investiţie

servesc: finanţarea internă (autofinanţarea), finanţarea externă

(finanţarea în credit sau participativă) şi investiţia de aport.

Schema instrumentelor de finanţare este reprezentată pe

figura 8.3.

Alegerea surselor de finanţare a activităţii investiţionale se

realizează de firmă ţinînd cont de mai mulţi factori: volumul

investiţiilor capitale şi eficienţa lor, nivelul independenţei financiare

a firmei, adică corelaţia dintre capitalul propriu şi cel împrumutat, şi

riscul apărut la folosirea unei sau altei surse de finanţare.

Oricărei investiţii de capital îi este caracteristic riscul,

provocat de faptul că în procesul realizării proiectelor de investiţii

sunt posibile situaţii şi urmări nefavorabile, care schimbă rezultatele

planificate iniţiale, intermediare şi indicii finali.

Se evidenţiază următoarele forme de risc investiţional [8,

pag.114]:

riscul condiţionat de instabilitatea legislaţiei economice şi de

situaţia economică curentă;

riscul economiei externe (stabilirea taxelor vamale şi a

cotelor, închiderea hotarelor etc.);

riscul schimbărilor social-politice nefavorabile;

riscul schimbării indicilor tehnico-economici şi a parametrilor

noii tehnici şi tehnologii;

riscul unor fluctuaţii neprevăzute a conjuncturii de piaţă,

preţurilor, cursurilor valutare etc.;

riscul determinat de condiţiile climaterice şi posibilitatea

calamităţilor;

riscul tehnico-productiv;

196

riscul schimbării scopurilor, intereselor şi respectiv, a

comportamentului participanţilor;

riscul condiţionat de aprecierea neobiectivă a stării financiare,

a reputaţiei de afaceri şi aşteptărilor participanţilor.

Fig. 8.3. Instrumentele financiare ale activităţii investiţionale

Tipurile de riscuri enumerate mai sus pot fi grupate în trei

grupe:

riscul de piaţă - este cauzat de schimbarea cererii şi ofertei

pe piaţă la producţie şi servicii, de asemenea şi la factorii de

producţie;

Instrumentele

financiare de investire

Finanţarea

internă

Finanţarea

participativă Finanţarea

externă

Finanţarea din contul

defalcărilor de

amortizaţie


mijloacelor firmei


mijloacelor plătite de

instituţiile de asigurări

Finanţarea prin

aport la capitalul

social

Majorarea

capitalului

prin plata

cotelor de

participaţie

Majorarea

capitalului

din contul

profitului

întreprinderii

Finanţarea prin

creditare

Finanţarea

pe termen

lung

Finanţarea

pe termen

scurt

197

business-riscul, care se exprimă în veridicitatea aprecierii

economice a eficienţei investiţiilor şi, în special, a duratei

perioadei investiţionale ;

riscul financiar - este legat de scăderea puterii de

cumpărare a banilor şi de devalorizarea activelor în

perioada de investiţie.

În legătura cu acest fapt în procesul de elaborare şi realizare a

proiectului de investiţie trebuie să fie incluse elemente specifice,

care ar permite scăderea riscului sau minimizarea consecinţelor

nefavorabile legate de acesta.

TERMENI-CHEIE ŞI CONCEPTE Anuitate

Norma internă a profitabilităţii

Scontarea

Investiţia participativă

Investiţie

Investiţia la înterprindere (procesul investiţional)

Proiectul de investiţie

Indicele rentabilităţii

Finanţarea creditară

Norma scontului

Autofinanţarea

Termenul recuperării proiectului

Finanţele întreprinderii

Venitul scontat net

SUBIECTE DE AUTOEVALUARE ŞI SARCINI 1. Cum înţelegeţi noţiunea de investiţie, care e deosebirea dintre

investiţie şi “depunerile de capital”?

2. Prezentaţi clasificarea largă a investiţiilor.

3. În ce scop cel mai des se folosesc investiţiile în Ucraina?

4. Ce presupune un proiect investiţional?

5. Daţi un exemplu de proiect investiţional din Ucraina, caracterizaţi-l,

demonstrînd avantajele şi dezavantajele lui.

6. Care sunt obiectele de investiţii în ţările cu economie de piaţă?

198

7. Sub ce forme pot apărea investiţiile?

8. Ce diferenţe sunt între investiţiile reale şi cele de portofoliu?

9. Analizează esenţialul şi deosebirile investiţiilor de risc.

10. Din care etape se formează ciclul de viaţă a proiectului investiţional?

11. Prezintă sistemul de indicatori ce caracterizează eficacitatea

proiectelor investiţionale.

12. În ce constă aprecierea urmărilor de ordin social şi ecologic ale

introducerii proiectelor investiţionale. Daţi exemple.

13. În ce constă esenţa scontării proiectelor de investiţii?

14. Dezvăluiţi esenţa termenilor de “venitul scontat net” şi “indicele

profitabilităţii” ale proiectelor investiţionale.

15. Ce se înţelege prin noţiunea de “resurse financiare ale întreprinderii”?

Daţi exemple de surse de finanţare.

16. Cum se determină necesitatea de capital?

17. Enumeraţi sursele de finanţare ale activităţii investiţionale.

18. Ce forme de finanţare a investiţiilor cunoaşteţi? În ce constă specificul

lor?

19. De ce fiecare investiţie e un risc?

20. Caracterizaţi tipurile de riscuri investiţionale.

BIBLIOGRAFIE 1. Legea Republicii Moldova “Cu privire la investiţiile în activitatea de

întreprinzător”, Nr. 81-XV din 18.03.2004.

2. Caraganciu, Anatol. Analiza activităţii investiţionale a Republicii

Moldova în anii tranziţiei la economia de plată.

3. Culegerea “Abordări teoretice privind creşterea eficienţei investiţiilor

în RM”, ASEM, Chişinău, 2003.

4. Chilaru, Victoria // Investiţii străine: problemele atragerii şi utilizării

lor în Republica Moldova // Economia, an. 1997.

5. Ворст И., Ревентлоу П. Экономика фирмы: Учебник, М.6 “Высшая

школа”, 1994.

6. Мокий М.С. и др. Экономика предприятия. – М.: ИНФРА-М, 2000.

7. Пармакли Д.М Экономика фирмы: Учеб. Пособие изд.2-е,

переработанное. Chişinău, ASEM, 2006.

8. Хрищев Е.И. Менеджмент фирмы. Учебник. Изд-во, МЭА,

Кишинэу, 1997.

9. Экономика предприятия. Под ред. Семенова В.М. – М.: центр


199

Capitolul IX. PREŢUL ŞI POLITICA PREŢURILOR ÎN

CADRUL ÎNTREPRINDERII

9.1. POLITICA PREŢURILOR ÎNTREPRINDERII ŞI

TIPURILE PREŢURILOR

În condiţiile economiei de piaţă preţul producţiei are o mare

influenţă asupra caracterului activităţii întreprinderii. Acesta are un

rol important în alegerea structurii şi volumului producţiei. Din acest

considerent elaborării strategiei preţului şi stabilirii nivelului acestuia

trebuie să se acorde cea mai mare atenţie din partea

întreprinzătorilor, conducătorilor şi specialiştilor firmei, care doresc

să-şi dezvolte activitatea pe piaţă efectiv şi pe o perioadă lungă [7,

pag. 180-181].

La etapa iniţială trebuie de determinat scopul politicii de

preţuri al firmei. Acestea pot fi:

asigurarea supravieţuirii în condiţii de concurenţă;

maximalizarea venitului în perioada curentă sau perioada de

perspectivă;

obţinerea rolului de lider după deţinerea cotelor pe piaţă,

originalitate şi calitatea mărfii.

Apoi trebuie analizată cererea pentru marfa produsă pe piaţă

şi de aici de determinat preţul maxim posibil al mărfii. Preţul

minimal însă ţine de sinecostul unei unităţi de producţie la

producerea şi realizarea ei.

O influenţă deosebită asupra preţului o are comportamentul

concurenţilor şi preţurile lor la mărfurile similare. Pentru

determinarea preţurilor şi calităţii mărfurilor concurenţilor săi firma

deseori realizează cumpărături pentru comparaţie şi suprapune

preţurile şi mărfurile între ele.

La luarea unor decizii în determinarea preţurilor trebuie de

luat în consideraţie multitudinea de factori, despre care vom vorbi în

continuare.

200

Orice pas nechibzuit sau greşit se reflectă imediat în dinamica

vînzărilor şi eficacităţii întregii activităţi a întreprinzătorilor.

La analiza şi determinarea nivelului preţului întreprinzătorul

trebuie să cunoască bine tabloul general al sistemului de preţuri, care

caracterizează legătura reciprocă a diferitor tipuri de preţuri,

deoarece toate elementele sistemului de preţuri sînt strîns intercalate.

Aceasta e determinat de metodologia unică de formare a cheltuielilor

pentru producerea mărfurilor, dar şi de legătura şi interdependenţa

tuturor elementelor mecanismului de piaţă. Sistema preţurilor e

clasificată în baza anumitor criterii.

Din punct de vedere al caracterului de realizare se deosebesc

preţuri angro, în baza cărora firma realizează producţia altor firme şi

organizaţii, care au drept scop ca marfa să ajungă la consumatorul

final. În baza preţurilor de achiziţie se realizează producţia agricolă

organizaţiilor de stat şi comerciale pentru prelucrarea lor în

continuare. Preţul cu amănuntul e caracteristic mărfurilor care se

realizează direct consumatorului.

Pentru materialele de construcţie există cîteva tipuri de

preţuri:

valoare de deviz – mărimea maximă a cheltuielilor necesare

pentru construcţia obiectului dat;

preţul curent – costul mediu de deviz al unei unităţi de

producţie finită al obiectului tip (un metru pătrat din suprafaţa

de locuit);

preţ negociat, care se stabileşte în baza contractului între

beneficiar şi furnizor;

preţurile şi tarifele la serviciile populaţiei;

alocări în sfera de circulaţie (angro – realizare şi comerciale);

tariful la transportul de pasageri şi mărfuri.

În dependenţă de nivelul libertăţii de sub influenţa statului

preţurile sînt: libere, determinate de echilibrul dintre cerere şi ofertă

ale pieţii în condiţiile concurenţei perfecte; reglabile, determinate de

cererea şi oferta pieţii, dar care sînt supuse unei anumite influenţe din

partea statului sau prin stabilirea unor limite de majorare sau

201

micşorare sau a nivelului de rentabilitate; fixate, stabilite de organele

de stat la anumite mărfuri şi servicii.

Din punct de vedere al fixării se deosebesc următoarele

preţuri: de contract, care se stabilesc între firme prin contract; de

transfer se stabilesc la realizarea producţiei între subdiviziunile unei

firme sau asociaţii; de bursă folosit la vînzarea mărfurilor prin

intermediul bursei; de comerţ cînd clientul alege unul din proiectele

propuse de concurenţi.

În dependenţă de nivelul întemeiat se deosebesc următoarele

preţuri: de bază se folosesc în calitate de bază iniţială la stabilirea

preţului la mărfurile similare; de referinţă – publicate în diverse

periodice, liste, manuale, broşuri; curente – publicate de firmele-

producător în liste speciale; reale care ţin cont de anumite reduceri

sau adaosuri faţă de preţul de bază; de consum includ toate

cheltuielile cumpărătorului în legătură cu cumpărarea, transportarea,

montarea, instalarea şi cheltuielile de exploatare.

În ceea ce priveşte perioada preţurile pot fi: constante, care

nu se schimbă pe tot termenul de livrare a mărfurilor prevăzut în

contract; curente, după care se livrează producţia numai pe o

perioadă prevăzută de contract; mobile, se folosesc asupra producţiei

cu o perioadă mai mare de producere cu scopul de a ţine cont de

schimbările ce pot avea loc în cheltuielile de producere; sezoniere

care sunt valabile numai într-o anumită perioadă; gradate (nivelate)

prevăd o scădere sau o mărire treptată după o anumită scară

negociată din timp.

În sistemul creării de preţuri este larg răspîndit sistemul de

reduceri, producătorul folosind-ul pentru a reacţiona la acţiunile

concurenţilor, pentru a lichida stocurile de mărfuri sau cu alt scop.

În economia de piaţă se utilizează următoarele tipuri de

reduceri:

la plata mărfurilor în numerar;

cantitative – la procurare unui volum mare de mărfuri;

de dealer – se oferă dealer-ului sau intermediarului pentru

promovarea mărfii pe piaţă precum şi consumatorului final

sau pe pieţe noi ;

202

speciale – se oferă cumpărătorilor aleşi, de care e cointeresat

vînzătorul;

sezoniere – se acordă cumpărătorilor în perioada nesezonieră

sau în perioada reducerilor sezoniere;

de bonus – se acordă unor cumpărători fideli în condiţii

diferite;

închise – se oferă la producţia realizată de către formaţiunile

economice cu caracter închis sau la mărfurile livrate prin

intermediul unor înţelegeri interstatale speciale;

ascunse – o formă a serviciilor gratis suplimentare ale

vînzătorului oferite cumpărătorului. De exemplu, oferirea

unor credite preferenţiale în scopul stimulării procurării

mărfurilor angro.

9.2. FACTORII CE INFLUENŢEAZĂ ASUPRA FORMĂRII

PREŢURILOR ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ

Fiecarea antreprenor e necesar să cunoască că preţul mărfii în

condiţiile economiei de piaţă se formează sub influenţa unui şir de

factori. La alegerea politicii de preţuri întreprinderea trebuie să

analizeze toţi factorii de formare a preţurilor. Aceşti factori pot fi, în

raport cu firma, atît interni, cît şi externi ce nu pot fi controlaţi de ea.

Preţul mărfii suferă schimbări cel mai des sub influenţa

cererii sau ofertei.

În baza cererii – ofertei, ilustrativ, formarea preţurilor are loc

astfel: D – cerere, S – ofertă, X – carne de porc, Y – perioada de timp

(tabelul 9.1).

Preţul de piaţă la marfă pe piaţă în condiţiile concurenţei

perfecte se determină prin echilibrul cererii şi ofertei. În cazul nostru,

preţul de piaţă a cărnii de porc se află în punctul de tangenţă a curbei

cererii (D) şi ofertei (S). Cu linii punctate sunt însemnate mărimea

preţului (43 lei/kg) pe axa ordinată şi volumul mărfii (3100kg) pe axa

abscisă.

Formarea preţului la carnea de porc este demonstrată în figura

9.1.

203

Tabelul 9.1

Cererea şi oferta la carnea de porc

Preţul unei unităţi,

lei/kg

Cererea (D),

kg

Mărimea ofertei (S),

kg

40 4200 2500

41 3800 2700

42 3500 2900

43 3200 3200

44 3050 3350

45 2900 3500

46 2750 3600

47 2650 3750

48 2550 3800

49 2500 3900

Fig. 9.1. Graficul formării preţului la carne de porc

P

Lei/kg

50-

48-

46-

44-

42-

40-

2400 2600 2800 3000 3400 3600 3800 4000 4200 Q, kg

D S

204

Întreprinderea-producător, prin preţul mărfii, primeşte

informaţie despre faptul în ce măsură piaţa are nevoie de marfa

întreprinderii. Dacă nivelul preţului de piaţă acoperă cheltuielile

întreprinderii legate de producerea şi realizarea producţiei şi asigură

un venit acceptabil, atunci aceasta serveşte drept stimul pentru

producerea acestui tip de marfă.

Însă, preţul de piaţă primit în baza echilibrului dintre cerere şi

ofertă este rar stabil. Aceasta se întîmplă din cauza că asupra mărimii

cererii şi ofertei, şi respectiv, asupra mărimii preţului mărfii,

influenţează diferiţi facturi non-preţ, aşa numiţii determinanţii cererii

şi ofertei.

La factorii non-preţ care influenţează asupra mărimii cererii

se referă:

preţul la marfa substituită. Ridicarea preţului la marfa –

substitută contribuie la ridicarea cererii acestei mărfi şi

invers;

capacitatea de cumpărare a consumatorilor, adică bunăstarea

populaţiei;

preţurile la marfa complementară. Ridicarea preţului la

mărfurile complementare duce la scăderea cererii la această

marfă;

sezonul;

moda;

publicitatea;

aşteptările de preţ.

În caz de schimbare cel puţin a unuia din factorii enumeraţi se

va schimba şi mărimea cererii la această marfă. Dacă mărimea cererii

creşte sub influenţa factorilor non-preţ, atunci aceasta duce la

deplasarea curbei cererii de la D1 la D2 în dreapta - sus, şi respectiv la

creşterea preţului de piaţă pînă la mărimea P2. Observăm că

schimbarea preţului are loc în condiţiile păstrării parametrilor calitativi

şi de ambalaj neschimbaţi ai mărfii, adică în alte condiţii egale.

205

În cazul cînd volumul cererii scade, atunci curba cererii se

deplasează în stînga – jos de la D1 la D3 şi preţul de piaţă echilibrat

scade pînă la mărimea (P3).

Mecanismul formării preţului de piaţă sub influenţa factorilor

non-preţ ale cererii este prezentat în figura 9.2.

Fig. 9.2. Graficul formării preţului de piaţă sub influenţa factorilor

non-preţ ai cererii

Unul din determinanţii importanţi ai cererii printre altele este

preţul altei mărfi. În principal aceasta se referă la mărfurile

complementare sau substituibile faţă de această marfă.

Sub mărfurile substituibile se subînţeleg mărfurile care pot

satisface aceleaşi cerinţe a cumpărătorilor.

Exemplu de mărfuri-substituibile pe piaţa produselor

alimentare sînt carnea şi cîrnaţul, crupele de grîu şi orz, seminţele de

P

P2

P1

P3

Q3 Q1 Q2 Q

S

D2

D1

D3

206

porumb şi orz (ca hrană pentru animale), pe piaţa resurselor

energetice – benzina şi gazul lichefiat (în calitate de combustibil

pentru automobile), pe piaţa industrială – chibritele şi brichetele

,parfumul şi deodorantul ş.a.

Sub mărfuri complementare se subînţeleg mărfurile care se

completează una pe alta, acoperind o parte din necesităţile

cumpărătorului.Exemplu de mărfuri complementare pe piaţa

industrială sînt radioul portativ (sau ceasul de perete) şi bateriile

pentru acesta, tapetele şi cleiul pentru acestea, televizorul şi energia

electrică, magnitofonul şi casetele pentru el, automobilul şi

combustibilul.

Dacă preţul la una din aceste mărfuri scade, atunci cererea

pentru cealaltă marfă creşte, şi invers.

Factorii non-preţ influenţează şi asupra mărimii ofertei pe

piaţă. Astfel, putem evidenţia următorii factori non-preţ ai ofertei:

schimbarea tehnologiei de producere a mărfurilor şi în

legătură cu aceasta a costului mărfii produse;

preţul la mărfurile concurenţilor, mărfurile substituibile şi la

mărfurile complementare;

politica de stat în domeniul sistemului de impozitare;

schimbarea preţului la factorii de producţie precum şi la

resursele energetice şi alte resurse;

numărul de vînzători;

publicitatea.

Sub influenţa factorilor non-preţ oferta pentru o marfă poate

creşte şi va aduce la deplasarea curbei ofertei de la S1 pînă la S2 în

stînga-jos. În acest caz preţul de piaţă va scădea de la P1 pînă la P2.

În cazul cînd mărimea ofertei va scădea, atunci curba ofertei se

deplasează la stînga – sus de la S1 spre S3 şi preţul va creşte de la P1

la P3, ce se vede clar pe figura 9.3.

Dar starea echilibrată a cererii şi ofertei în condiţiile

concurenţei perfecte nu poate fi stabilă din cauza multor factori ce

influenţează asupra acestor procese. Drept urmare a acestei influenţe

este deplasarea permanentă a curbelor cererii şi ofertei la dreapta ori

207

la stînga, în sus sau în jos, şi astfel are loc încălcarea echilibrului.

Echilibrul nou se stabileşte în alt punct căruia îi corespunde preţul

nou de piaţă. În condiţiile pieţii cauza încălcării echilibrului poate fi

atît oferta, cît şi cererea.

Fig. 9.3. Graficul formării preţului de piaţă sub influenţa factorilor

non-preţ ai ofertei

A calcula dependenţa dintre preţul mărfii şi volumul brut al

încasărilor e destul de simplu. Însă în practică, în condiţiile

economiei de piaţă, des se întîmplă că folosirea preţului în calitate de

mijloc de influenţare asupra volumului de desfacere al mărfii e destul

de complicat şi chiar e o chestie riscantă, pentru că vînzătorul trebuie

să ia în consideraţie reacţia concurenţilor săi. Aici am ajuns la aşa

factor, ce influenţează asupra nivelului preţurilor şi volumului

încasărilor, cum sînt concurenţa de preţ şi non-preţ .

Concurenţa de preţ – acesta e un mod nemijlocit de luptă

concurenţială prin schimbarea preţurilor la marfă.

Dacă vînzătorul activează pe o piaţă eterogenă, propunînd

marfa sa, care poate fi înlocuită cu altă marfă a concurenţilor, atunci

schimbarea preţurilor la marfă e destul de periculoasă. La ridicarea

Q3 Q1 Q2 Q

P

P3

P1

P2

D S3

S1

S2

208

preţurilor riscul constă în ceea, că concurenţii ce propun marfă

asemănătoare, prevăd pentru ei avantajul de a cîştiga o parte mai mare

a pieţii, vînzînd marfa sa la preţul iniţial. Vă amintim că prin piaţă

eterogenă se înţelege piaţa, unde cumpărătorul individual preferă un

vînzător şi (sau) mărfurile sale. În cazul pieţei omogene pentru

cumpărătorul individual nu are importanţă, la cine din vînzători va

cumpăra marfa necesară. Aşa piaţă se mai numeşte şi nepreferată.

La scăderea preţului riscul constă în aceea că şi concurenţii îl

pot scădea şi din această cauză creşterea cererii pe piaţă va fi

împărţită la fel între concurenţi, ce va aduce, în cele din urmă, la

stabilirea preţului şi mai mic pe piaţă.

„Războiul preţurilor” în orice caz e un lucru dificil şi în mare

măsură distrugător. La cîştig poate tinde acea firmă care are o poziţie

mai puternică pe piaţă decît concurentul .

Dacă puterile concurenţilor sînt aproximativ egale, atunci

„manevrarea preţurilor” e justificată. În aşa caz firma foloseşte diferite

reduceri şi alţi factori. Deseori în practica vînzării mărfii cu

amănuntul, mai ales la mărfurile de cerinţă zilnică, preţul la unele

mărfuri conştient se micşorează considerabil - uneori poate fi mai

mic ca sinecostul – cu scopul de a atrage cumpărătorii la maxim.

Metoda dată e bazată pe teoria interdependenţei mărfurilor, cînd

pierderile la un fel de marfă se acoperă cu veniturile de la realizarea

altor mărfuri. Adică preţurile se folosesc pentru a atrage cumpărătorii.

Sînt posibile cazuri, cînd cumpărătorul nu poate aprecia

calitatea unor mărfuri. În aşa caz cumpărătorul, neavînd alte criterii

de alegere, egalează preţul cu calitatea mărfii. De exemplu, se

întîmplă deseori la procurarea îmbrăcămintei, mai ales cea în vogă,

diferite accesorii şi alte mărfuri . În acest caz preţul are rol de

indicator al calităţii .

În concurenţa nonpreţ – rolul preţului nu se micşorează.

Însă vînzătorul, de obicei, are tendinţa de a se abate de la utilizarea

preţului ca parametru de influenţare asupra desfacerii producţiei. Mai

des se folosesc aşa factori ca: calitatea, siguranţa şi ambalajul mărfii,

dar şi deservirea gratuită înainte şi după cumpărare. Anume aceasta

209

(dar nu reducerea preţurilor) permite atragerea noilor cumpărători şi

măreşte concurenţa mărfurilor.

Următorul factor important ce influenţează nivelul şi

dinamica preţurilor la mărfuri şi servicii e starea sferii financiar-

creditare a ţării, dar mai concret modificarea puterii de cumpărare a

unei unităţi băneşti. În măsura creşterii inflaţiei cresc şi preţurile la

mărfuri şi servicii.

Un factor important, ce influenţează asupra preţului, este venitul

brut şi în genere asupra întregii activităţi a firmei e reglementarea de

stat a preţurilor. Există mijloace directe şi indirecte prin care statul

influenţează asupra preţurilor. Mijloacele directe se realizează prin

stabilirea unei anumite ordine de formare a preţurilor. Lor li se atribuie

preiscurantele de stat ale preţurilor, (îngheţarea) preţurilor libere de

piaţă, finanţarea preţurilor de monopol.

Măsurile indirecte includ confirmarea în ordinea stabilită a

mărimii şi tipurilor de impozite, taxelor vamale şi cotelor de valoare,

regulamentelor de plată a muncii şi alte acte normative. În rezultat

pe piaţă se formează preţuri modelate de stat prin stabilirea nivelului

limită al preţurilor, sporiri limitate a preţurilor fixate, verificările de

stat asupra preţurilor de monopol şi stabilirea preţurilor

întreprinderilor de stat.

Mai mult de atît, statul stabileşte „regulile jocului” pe piaţă,

incluzînd un şir de interdicţii pentru concurenţa neconştiincioasă:

interziceri la damping, discriminarea preţurilor, valoarea neadecvată

a publicităţii, ş.a.

Reglementarea de stat a preţurilor se întîlneşte în toate statele

lumii. Astfel, în SUA statul reglementează pînă la 10% din preţuri, în

Japonia – în jur de 20 %, iar în Elveţia – aproximativ 50% din

volumul venitului agriculturii.

9.3. METODE DE STABILIRE A PREŢURILOR LA

MĂRFURI SI SERVICII

Fiecare firmă poate avea o metodologie a sa de stabilire a preţului

mărfurile produse şi serviciile prestate. Formarea preţurilor de către firmă

210

este un proces dificil şi include o serie de etape. Prezentăm etepale

metodologiei generale de formare a preţurilor (figura 9.4).

Determinarea

scopului

Determinarea

cererii Aprecierea

cheltuielilor

Analiza

preţurilor

concurenţilor

Alegerea metodei

de stabilire a

preţului

Stabilirea

preţului

Fig. 9.4. Continuitatea etapelor de formare a preţurilor

Etapa iniţială a politicii de preţ a firmei este determinarea

scopului. Se cunosc trei scopuri principale de formare a preţurilor:

asigurarea supravieţuirii în condiţii de înaltă concurenţă,

maximizarea venitului curent şi menţinerea sau obţinerea statutului

de lider pe piaţă [8, pag. 631-633]

Asigurarea supravieţuirii este scopul principal în special

pentru firmele ce abia au început să activeze pe piaţă, atunci cînd

trebuie să reuşească să-şi depăşească concurenţii în cazul în care pe

piaţa de desfacere există mai mulţi vînzători ai aceluiaşi produs.

Pentru a supravieţui pe piaţa de desfacere se folosesc preţurile

scăzute, aşa-numitele preţuri de pătrundere.

Maximizarea venitului este de mai multe tipuri. Un

asemenea scop şi-l pot pune firmele care au o poziţie fermă pe piaţă,

precum şi cele cu un viitor nu prea sigur. Dacă firma menţine poziţia

de lider pe piaţă, atunci scopul ei este de a se menţine în continuare

pe această poziţie, iar dacă firma se află la etapa iniţială, cea de

intrare pe piaţă, atunci scopul ei este să obţină superioritatea şi să

devină lider pe piaţă.

A doua etapă în stabilirea preţului este determinarea cererii

pentru marfa dată în limitele unei sau mai multor pieţe de desfacere.

211

Factorii care influenţează preţul şi cererea diferitor mărfuri sînt

prezentaţi mai sus în paragraful 9.2.

Între preţ şi nivelul corespunzător al cererii există o legătură

indirectă. Determinînd mărimea cererii mărfii, firma trebuie să facă

o apreciere a acesteia la diferite niveluri a preţului şi să determine

cauzele schimbării acestuia.

Al treilea pas în stabilirea preţului este analiza cheltuielilor.

Este important de apreciat veridic cheltuielile brute şi cheltuielile

medii brute, adică costul unei unităţi de producţie, deoarece în lupta

cu concurenţa se recurge la scăderea unei unităţi de producţie.

Nivelul minim al preţului nu poate fi mai jos decît cheltuielile medii

brute, de altfel nu vor putea fi evitate pierderile de la producerea si

realizarea mărfii.

Cheltuielile pot depăşi preţurile de realizare pe parcursul unei

perioade scurte în care are loc pătrunderea pe piaţă sau numai pentru

anumite tipuri de producţie cu scopul de a atrage cumpărătorii.

O influenţă considerabilă asupra preţului mărfii, propuse spre

realizare, îl are modul de comportare şi preţul la marfa concurenţilor.

Din acest motiv fiecare firmă trebuie să analizeze atent şi să ţină cont

de preţul concurenţilor. Una dintre metodele de cunoaştere a

concurentului este efectuarea cumpărăturilor de probă pentru a

compara produsele, calitatea şi preţurile cu ale propriei firme.

Informaţia obţinută în acest fel este utilizată ca bază la stabilirea

preţurilor.

Parcurgînd etapele mai sus menţionate, firma alege una din

metodele de stabilire a preţurilor. Alegerea metodologiei se bazează

pe metodele determinării preţului valabile în prezent şi presupune

următoarele trei variante posibile:

preţul foarte mic sau nivelul minim al preţului determinat de

cheltuielile medii brute (de costul unei unităţi de producţie);

preţul prea înalt sau nivelul maxim al preţului;

preţul posibil sau nivelul optim posibil al preţului.

În cazul preţurilor foarte joase este imposibilă obţinerea

venitului, iar preţurile foarte înalte nu se vor bucura de succes din partea

212

cumpărătorilor. În legătură cu aceasta firmele, de obicei, utilizează a

treia variantă de determinare a preţului mărfii. Această variantă include

cîteva metode de calculare a preţului [8, pag. 638-640].

cheltuielile medii brute plus venitul;

metoda venitului în întregime;

metoda bazată pe "valoarea simţită" a mărfii;

Cea mai mare răspîndire a obţinut metoda „cheltuielilor medii

brute plus venitul”, care constă în calcularea adaosului la preţ ce se

adaogă la costul unei unităţi de producţie. Mărimea adosului poate fi

standart pentru fiecare tip de marfă şi larg diferenţiată în dependenţă

de tipul ei, valoarea unităţii produsului, volumul vînzărilor ş.a.m.d.

Aducem la cunoştinţă modelul de formare a preţurilor de

livrare de către firmă în conformitate cu metoda „cheltuielile medii

brute plus venitul” (vezi tabelul 9.2).

Metoda „venitului în întregime” prevede obţinerea volumului

venitului dorit şi din timp calculat pentru volumul întreg de vînzări.

Pe baza elasticităţii în funcţie de preţ a cererii, firma foloseşte

cîteva metode de realizare a mărfii. Pentru acoperirea cheltuielilor

brute de la producerea şi realizarea mărfii şi obţinerea venitului dorit

este necesar să se aleagă variante optime a volumului vînzărilor şi

preţurilor mărfii. O variantă a metodei „venitului în întregime” este

discriminarea preţului, care propune stabilirea preţurilor de livrare

diferite la una şi aceeaşi marfă sau serviciu.

Vînzătorul, pe baza discriminării preţului, stabileşte preţuri

diferite pentru diferiţi cumpărători. Aşa că 120 de unităţi el le

realizează cu preţul de 49 lei/unitate, iar preţul de 48 lei/unitate-

pentru acei cumpărători care sînt de acord să cumpere marfa dată cu

asemenea preţ, pentru 40 unităţi (160-120), cu preţul de 47

lei/unitate-în volumul de 80 unităţi (200-120) ş.a.m.d.

Dacă nu utilizăm metoda discriminării preţurilor venitul brut

timp de lună cu preţul de 43 lei /un. şi un volum de realizare 360 un.

ar constitui 15480 lei, care este cu 720 lei mai puţin.

213

Tabelul 9.2

Formarea preţului de livrare pentru marfa produsă de firmă

după metoda „cheltuielilor medii brute plus venitul” (volumul

producerii şi realizării include 5000 unităţi)

Indicele de consum Suma

consumului, lei

% la preţul

angro

1.Materie primă şi de bază 22230 26,3

2.Restituirea deşeurilor (se scad) 1495 1,7

3.Cheltuielile pentru transport 6240 7,4

4.Materialele suplimentare 1950 2,3

5.Combustibilul şi energia pentru

necesităţile tehnice 12220 14,5

6.Venitul de bază şi suplimentar al

muncitorilor 14755 17,5

7.Contribuţiile în fondul social 4574 5,4

8.Cheltuielile de menţinere şi

exploatare a utilajului 6380 7,5

9.Cheltuielile totale ale firmei 3250 3,8

10.Alte cheltuieli ale firmei 1476 1,7

Costul de producţie 71580 84,7

11.Cheltuielile în afara producerii. 3920 4,6

Costul total al producţiei 75500 89,3

12.Rentabilitatea (12% din costul

total) 9092 10,7

Costul angro al producţiei 84592 100

Costul angro pentru o unitate 16,92

13.TVA 3,38

Costul final al unei unităţi 20,3

Esenţa discriminării preţurilor o analizăm în baza exemplului

din tabelul 9.3.

214

Tabela 9.3

Realizarea volumului de marfă în dependenţă de preţuri

Costul pentru o

unitate de marfă

Volumul realizării

timp de o lună,

unităţi

Venitul brut pentru o

lună, lei

49 120 5880

48 160 5880+40x48=7800

47 200 5880+80x47=9640

46 240 5880+120x46=11400

45 280 5880+160x45=13080

44 320 5880+200x44=14680

43 360 5880+240x43=16200

Calcularea preţurilor în baza „valorii simţite” a mărfii se

întrebuinţează mult în ţările economiei de piaţă. La calcularea

preţurilor prin această metodă cheltuielile cedează locul gusturilor

subiective, preferinţelor cumpărătorilor, vînzătorul atrage atenţia

cumpărătorilor prin publicitate, oferirea serviciilor de deservire

înainte şi după procurare gratis, anumite garanţii speciale etc. Preţul

în acest caz doar întăreşte în conştiinţa cumpărătorului valoarea

mărfii.

TERMENI-CHEIE ŞI CONCEPTE Preţuri angro

Preţuri de achiziţie

Preţuri cu amănuntul

Preţuri libere

Preţuri reglementate

Preţuri fixe

Preţuri întărite

Preţuri curente

Preţuri mobile

Reduceri (rabaturi)

Cerere

Ofertă

215

Reglementarea preţurilor de către stat (directă şi indirectă)

Metodele stabilirii preţurilor: cheltuielile brute plus venitul

metoda venitului în întregime

metoda bazată pe „valoarea simţită”

Politica preţurilor : „strîngerea cremei de frişcă”

pătrundere

înlocuire

SUBIECTE DE AUTOEVALUARE ŞI SARCINI 1. Ce importanţă are preţul la producţie în condiţiile economiei de piaţă?

2. Ce scopuri urmăreşte firma în politica de preţuri ?

3. Esenţa şi tipurile de preţuri, determinate:

- de caracterul deservirii rotaţiei ;

- de nivelul libertăţii de influenţa statului;

- de nivelul întemeiat;

- de perioada în care au loc.

4. Tipurile de reduceri şi importanţa lor.

5. Ce influenţă au preţurile asupra mărimii cererii şi ofertei mărfurilor în

condiţiile concurenţei perfecte?

6. Care factori non-preţ au influenţă asupra cererii la mărfuri?

7. Care e legătura dintre cerere şi preţ la mărfurile substituibile şi

complementare?

8. Esenţa concurenţei de preţ şi a celei non-preţ?

9. Care sînt măsurile statului în reglementarea preţurilor şi esenţa lor?

10. Etapele de stabilire a preţurilor la mărfuri şi servicii .

11. Enumeraţi şi caracterizaţi metodele principale de calculare a preţurilor.

12. Esenţa şi importanţa metodei veniturilor în întregime .

13. În ce constă metoda formării preţurilor “cheltuielile brute plus

venitul”.

14. Explicaţi conţinutul metodei stabilirii preţurilor bazată pe “simţul

valorii “ mărfii.

BIBLIOGRAFIE 1. Babii L. Micro-macroeconomia. Chişinău, 2004, p. 191.

2. Bran P.Economia valorii. Chişinău: Editura “Ştiinţa”, 1991.

3. Ciornîi N., Blaj I., Economia firmelor contemporane : manual

universitar, Chişinău: Prut Internaţional, 2003 .

216

4. Roşca P., Economia întreprinderii: manual, Chişinău : Editura ULIM,

2004.

5. Cotelnic A., Managementul Unităţilor Economice, ASEM, Chişinău,

1998.

6. Petrovici S., Belostecinic Gr. Marketing, ASEM, Chişinău, 1998.

7. Котлер Ф., Основы маркетинга.- М.: Прогресс,1990.

8. Пармакли Д.М. Экономика фирмы: Учеб. пособие изд.2-е

переработанное. Chişinău,ASEM,2006.

9. Экономика предприятия. Под ред. Герфинкеля В.Я. и Швандара

В.А. М: ”Банки и Биржи” Издательское объединение

“ЮНИТИ”,1998.

217

CAPITOLUL X. REZULTATELE ECONOMICO –

FINANCIARE ŞI EFICIENŢA ACTIVITĂŢII

ÎNTREPRINDERII

10.1. REZULTATELE NATURALE ŞI VALORICE A

PRODUCŢIEI

Rezultatul activităţii întreprinderii e producţia fabricată într-o

anumită perioadă de timp. Ea poate fi măsurată în formă valorică şi

natural – materială.

Unităţile naturale de măsură se aplică în cazurile cînd unitatea

de măsură caracterizează proprietăţile de consum ale produsului. De

exemplu, producerea cimentului se calculează în tone, a

televizoarelor - în bucăţi, a vinurilor – în decalitri, a traficului de

mărfuri realizat de transportul auto – în tone-km etc. Ultimele se

numesc unităţi compuse de măsură. Nu sînt rare și cazurile cînd

producţia se măsoară în două unităţi diferite. De exemplu, la

producerea covoarelor se ia în consideraţie numărul lor şi metrul

pătrat. Producţia omogenă poate fi măsurată în unităţi convenţional –

naturale. De exemplu, producerea conservelor se calculează în

borcane [7,p.30-35].

Indicatorii volumului de producţie în unităţi naturale de

măsură în dependenţă de caracterul procesului de producţie al

întreprinderii se numeşte emitere, obţinere, topire, colectare, pescuit,

recoltare etc. în dependenţă de tipul producţiei. Mai des se aplică

indicatorul numit volumul brut al producţiei.

Producerea are loc în continuu sau cu mici întreruperi. De

aceea este producţie finisată de firmă şi producţie începută, dar

neterminată, adică producţie în curs de execuţie. În volumul

producţiei fabricate într-o anumită perioadă de timp trebuie să fie

inclusă valoarea rămăşiţelor sporite ca diferenţă dintre acestea la

sfîrşitul perioadei şi la începutul ei pentru fiecare fel de producţie.

Însă, din cauza dificultăţii de evidenţă a producţiei în curs de

execuţie, în unităţi naturale se măsoară numai producţia finită a

întreprinderii [6, pag. 63-64].

218

Caracteristica producţiei în unităţi naturale, de regulă, nu

cuprinde tot volumul ei, adică e realizabilă numai în urmă totalităţii

unui anumit număr. Unităţile naturale nu se aplică pentru aprecierea

activităţii firmei care produce diverse tipuri de produse. Aceasta

necesită ca întreaga producţie să aibă o unitate concretă de măsură,

ceea ce este un indiciu al rezultatului producerii.

Pentru obţinerea întregului volum de producţie în unităţi

băneşti, numărul unităţilor fiecărui fel de producţie se înmulţeşte la

preţul tipului de producţie dat, apoi toate se sumează. În aşa mod se

calculează producţia globală realizată.

Pentru determinarea volumului concret de producţie al firmei

trebuie de luat în consideraţie rezultatele producerii în dependenţă de

gradul de finisare al producţiei. E necesar de a diferenţia producţia în

curs de execuţie – obiectele transmise într-o subdiviziune a firmei

pentru prelucrare şi finisare; semifabricate – produsele prelucrate în

subdiviziunea dată, dar care necesită prelucrare în alte subdiviziuni;

producţia finală – produsele totalmente prelucrate în cadrul firmei şi

recomandabile pentru realizare.

Produsele finisate şi semifabricatele se numesc producţia

brută a subdiviziunii. Adăugînd toate schimbările parvenite în soldul

producţiei în curs de execuţie se calculează rotaţia brută a

subdiviziunii.

Rotaţia brută a firmei e suma rotaţiilor brute ale tuturor

subdiviziunilor. Însă o parte din semifabricate şi serviciile oferite

firma le poate utiliza în scopurile sale interne de producţie (ex.,

pentru reparaţia utilajului). Valoarea totală a semifabricatelor şi

serviciilor utilizate de firmă într-o anumită perioadă în interiorul ei

poartă denumirea de rotaţie internă a producţiei.

Dacă din valoarea rotaţiei brute a firmei se scade valoarea

rotaţiei interne, atunci rezultatul obţinut va caracteriza volumul

producţiei brute al întreprinderii.

În acest fel, producţia brută a firmei reprezintă costul

întregului rezultat al activităţii de producţie într-o anumită perioadă

de timp. În componenţa acesteia intră produsele finite, acea parte a

semifabricatelor, care dintr-o cauză sau alta a fost livrată altor

219

consumatori, şi acea parte care a fost utilizată la suplimentarea

semifabricatelor din subdiviziunile corespunzătoare. În afară de

aceasta, în costul producţiei brute sunt incluse toate serviciile cu

caracter de producţie finisate şi acordate unor clienţi străini (servicii

de reparaţie şi de transport).

Excluzînd din costul producţiei brute modificările soldurilor

producţiei în curs de execuţie şi a semifabricatelor, se obţine costul

producţiei marfare – rezultatul final al activităţii firmei pentru o

perioadă dată, de facto livrat consumatorilor sau în întregime finisat

pentru acest scop.

Este important de făcut diferenţă dintre producţia expediată

(direcţionată pe adresa persoanei care a făcut comandă) şi producţia

realizată (acea producţie expediată şi plătită). Trebuie de luat în

consideraţie faptul că în componenţa producţiei brute intră

cheltuielile materiale legate de achiziţia producţiei finisate a altor

firme: materie primă, materiale, semifabricate şi a altor produse. De

aceea firma trebuie să precizeze care parte din producţia brută

reprezintă rezultatul real al activităţii sale. Pentru aceasta din costul

producţiei brute se scade costul produselor procurate (cheltuielile

materiale şi amortizarea fondurilor de bază). Rezultatul obţinut

reprezintă o parte a costului nou format şi se numeşte producţie netă.

Deseori în practică pe lîngă indicatorii absoluţi se foloseşte

metoda coeficienţilor prin care indicatorii absoluţi nu se analizează

separat, dar în comparaţie cu alţi indicatori, care se stabilesc ca bază

pentru comparaţie.

De regulă se calculează coeficientul raportării producţiei

brute şi a rotaţiei brute (care arată cîţi lei producţie brută fabricată

revine la un leu rotaţie brută), coeficientul combinaţiei productive

interne (care este inversul coeficientului sus-numit), coeficientul

mărfurilor, care caracterizează costul producţiei de mărfuri ce revine

la un leu producţie brută, coeficientul expedierii (reflectă relaţia

dintre costul producţiei expediate şi cea de mărfuri), coeficientul

realizării (care reflectă relaţia dintre costul producţiei expediate şi

cea realizată).

220

Esenţa metodei coeficienţilor este prezentată în exemplul

redat în tabelul 10.1. În ea sînt prezentate toate datele iniţiale pentru

calculele coeficientului relativ.

Tabelul 10.1

Indicii producţiei şi realizării producţiei firmei

nr.o Indiciu Notare

convenţională

Mărimea

indicatorului

1. Rotaţia brută, mii lei RB 632

2. Producţia brută, mii lei PB 585

3. Producţia de mărfuri, mii lei PM 560

4. Producţia expediată, mii lei PE 546

5. Producţia realizată, mii lei PR 508

6. Producţia netă, mii lei PN 412

7.

Coeficientul raportării

producţiei brute şi rotaţiei brute

(nr.2: nr.1) RB

PB

0,926

8. Coeficientul mărfurilor (nr.3:

nr.2) PB

PM 0,957

9. Coeficientul expedierii (nr.4:

nr.3) PM

PE 0,975

10. Coeficientul realizării (nr.5:

nr.4) PE

PR 0,93

10.2. REZULTATELE FINANCIARE ALE ACTIVITĂŢII

ÎNTREPRINDERII.

Eficienţa activităţii de producţie, investiţionale şi financiare a

firmei se exprimă prin rezultatele obţinute de aceasta [7, pag. 218-222].

La rezultatele financiare ale firmei se referă: suma încasată

de la realizarea producţiei (prestarea serviciilor), venitul de la

221

producţia realizată (prestarea serviciilor), venitul pînă la impozitare,

profitul net.

Suma încasată de la realizarea producţiei este rezultatul

financiar total de la realizarea producţiei. În ţările economiei de piaţă

acest indice e numit încasări brute sau venit global (brut).

În conformitate cu regula de utilizare a termenologiei în

Moldova acest indice este privit ca vînzări nete. El include

încasările de la realizarea producţiei finite, lucrărilor şi serviciilor

oferite; semifabricatelor de pregătire individuală; diverselor

fabricate procurate, obiectelor de construcţie, lucrărilor de cercetare

ştiinţifică; servicii de transportare a încărcăturilor şi pasagerilor cu

transportul firmei.

Prezentăm schema încasărilor brute ale firmei (figura 10.1).

Venitul de la realizarea producţiei (muncii, serviciilor) (venitul brut)

Preţul de cost al

producţiei realizate

Venitul

net

Impozitul

pe venit TVA Accizele

Tarifele pentru

export

Cheltuielile

materiale

Plata

muncii Venitul

Fig. 10.1. Componenţa venitului net al firmei

Să examinăm ordinea formării şi calculele rezultatelor

financiare pe baza exemplelor SA „Cahulpan” pe anii 2007-2008

(forma nr. 2). În componenţa vînzărilor nete sînt incluse costul

producţiei, lucrărilor şi serviciilor după preţul de livrare fără TVA

şi accize.

În articolul „Costul vînzărilor” (cod r.020) este prezentat

costul total al producţiei livrate, lucrărilor efectuate şi serviciilor

prestate.

Venitul brut sau venitul de la realizarea producţiei se

determină ca diferenţa dintre vînzările nete şi costul vînzărilor.

222

Schema de calcul a veniturilor de la realizarea producţiei

(lucrărilor, serviciilor) întreprinderii este prezentată în figura 10.2.

= -

Fig. 10.2. Schema de calcul a veniturilor de la realizarea producţiei

(lucrărilor, serviciilor)

În continuare găsim „rezultatul de la activitatea operaţională:

profit (pierderi)” (r.080), care prezintă utilizatorilor de rapoarte

financiare date despre mărimea profitului (pierderilor) obținut de

întreprindere în perioada de gestiune de la toate tipurile de activităţi

stabilite de statut. Acest indicator mai este numit profitul din

activitatea de bază a firmei şi se determină în felul următor: la

profitul brut (pierdere) din rîndul 030 se adaugă - alte venituri

operaţionale (r.040), iar din suma primită se scad - cheltuielile

comerciale (r.050), cheltuielile generale şi administrative (r.060) şi

alte cheltuieli operaţionale (r.070).

Celelalte rînduri din raportul cu privire la rezultatele

financiare se referă la activităţile ce nu reprezintă pentru

întreprindere activitatea de bază. Este vorba despre domenii

suplimentare de activitate ale firmei aşa precum sunt activitatea

investiţională şi cea financiară.

Precum este prezentat în forma nr.2, la profit (pierdere) r.080

se adaugă - rezultatele activităţii de investiţie (r.090) şi financiare

r.(100). Rezultatul final primit este numit rezultatul din activitatea

economico-financiară şi se înscrie în rîndul 110.

.

Venitul de la

realizarea

producţiei

(lucrărilor,

serviciilor)

Venitul net

Costul producţiei

realizate (lucrărilor,

serviciilor)

TVA

Accize

Tarife de export

223

Tabelul 10.2

Raportul cu privire la rezultatele financiare a SA „Cahulpan” pe

anii 2007-2008

Forma 2 (mii, lei)

Indicatorul

Cod. rînd. Perioada de

gestiune

Perioada

precedentă

Vînzări nete 010 77926,1 57823,9

Costul vînzărilor 020 63657,4 45254,5

Profitul brut (pierderi) 030 14268,7 12569,3

Alte venituri operaţionale 040 1221,1 510,3

Cheltuieli comerciale 050 4762,9 4770,1

Cheltuieli generale şi administrative 060 4759,9 5233,5

Alte cheltuieli operaţionale 070 3485,0 795,4

Rezultatul din activitatea

operaţională: profit (pierdere)

(r.030+r.040-r.050-r. 060-r.070)

080 2482,5 2280,6

Rezultatul din activitatea de

investiţii: profit (pierderi) 090 0,6 559,4

Rezultatul din activitatea financiară:

profit (pierderi) 100 (16,4) 42,3

Rezultatul activităţii economico-

financiare: profit (pierderi)

(r.080 r.090 r.100)

110 2466,8 2882,3

Rezultatul excepţional 120 - -

Profitul (pierderea) perioadei de

gestiune pînă la impozitare

(r.110 r.120)

130 2466,8 2882,3

Impozit pe venit 140 (1254,0) 593,9

Profit net (r.130 r.140) 150 3720,8 2288,5

La rubrica „Rezultatul excepţional” profitul (pierdere)

reflectă posibilitatea trecerii la pierderi a costului de bilanţ a activelor

pierdute în urma unor evenimente extreme, precum şi a cheltuielilor

legate de lichidarea consecinţelor acestor evenimente.

Indicatorul profitului (pierderii) perioadei de gestiune pînă

la impozitare corespunde r.130 (r.110 r.120).

224

Pentru a calcula profitul net (pierderea netă) (r.150) este

necesar de adunat indicatorul profitului (pierderii) perioadei de

gestiune pînă la impozitare (r.130) şi cheltuielile (economiile)

privind impozitul pe venit.

10.3. EVALUAREA REZULTATELOR FINANCIARE ALE

ACTIVITĂŢII ÎNTREPRINDERII

În condiţiile economiei de piaţă stabilirea situaţiei reale a

stării financiare a întreprinderii prezintă importanţă mare nu numai

pentru subiecţii de activitate, dar şi pentru numeroşii acţionari, şi mai

ales pentru viitorii potenţiali investitori.

Starea financiară a întreprinderii poate fi satisfăcătoare, medie

şi nesatisfăcătoare.

Starea financiară a întreprinderii este un concept larg şi de

aceea pentru caracterizarea acesteia se folosesc aşa indici precum:

stabilitatea financiară, capacitatea de plată, lichiditatea,

solvabilitatea ş.a.

Pentru evaluarea dinamicii şi structurii indicatorilor de

activitate economico-financiară a întreprinderii se folosesc tabele în

care sunt indicate datele din rapoartele financiare ale întreprinderii.

De exemplu, rezultatele financiare ale întreprinderii SRL „Rubin-

216” sunt prezentate în tabelul 10.3.

Tabelul 10.3

Indicatorii nivelului şi dinamicii rezultatelor financiare ale

activităţii SRL „Rubin-216” pentru anii 2007-2008 (mii, lei)

Indicatori Anul

2007

Anul

2008

a. 2008 raportat

la a. 2007, (%)

Venitul de la realizarea producţiei 6431,9 9878,2 153,6

Costul producţiei realizate 5696,6 9123,9 160,2

Profitul din realizarea producţiei 735,3 754,3 102,6

Profitul pînă la impozitare 11,5 103,9 903,5

Profitul net 10,4 99,7 968,0

225

Datele din tabel arată nu doar mărimea indicatorilor, precum -

venitul brut, costul vînzărilor şi profitul din anii indicaţi, dar şi

raportul dintre aceşti indicatori în procente. Este important faptul că

venitul şi profitul brut au crescut respectiv cu 53,6% şi 60,2%.

Profitul net a crescut de aproximativ 9,7 ori.

Profitul de la realizarea producţiei se află sub influenţa unor

aşa factori cum sînt: modificarea volumului realizat, structura

producţiei realizate, preţurile de realizare, preţul la materia primă,

materiale, conmbustibili, tarifele la energie, transportări şi alte

servicii, nivelul cheltuielilor de resurse materiale şi umane.

Profitul generalizat al firmei reprezintă rezultatul creşterii

profitabilităţii acesteia. De aceea legătura dintre componentele

profitului poate fi arătată cu ajutorul următoarei scheme:

Volumul producţiei

în expresie

bănească (Q)

=

Cantitatea producţiei în

unităţi fizice (q)

×

Preţul unei unităţi

de producţie (p)

Cheltuielile de

producţie în

expresie bănească

(TC=z)

=

Volumul resurselor

folosite în expresie

naturală (N)

×

Preţul unei unităţi

de resursă (b)

Profitabilitatea

z

Q

=

Productivitatea

resurselor

N

q

×

Compensarea

cheltuielilor în preţul

produselor

b

p

Venitul producţie

(Q–TC=Q-z)

=

Volumul producţiei în

expresie valorică

(q·p=Q)

–

Cheltuielile de

producţie în

expresie bănească

(N·b=Tc=z)

O condiţie de bază de obţinere a profitului este creşterea

venitului de la realizarea producţiei faţă de cheltuielile legate de

producerea şi desfacerea ei.

Principala legătură factorială, care formează profitul, poate fi

prezentată prin următoarea schemă [7, pag. 228-231]:

226

cheltuielilevolumul producţieiprofitul

Baza teoretică de optimizare a profitului şi de analiză a

cheltuielilor este reprezentată de sistema de evidenţă a cheltuielilor

directe, care mai este numită „sistemă de administrare a costului”. O

atenţie deosebită în această sistemă se acordă studierii

comportamentului consumului de resurse în dependenţă de

modificarea volumului producţiei şi desfacerea acesteia. Esenţa

sistemei constă în divizarea cheltuielilor de producere în variabile

(CV) şi fixe (CF). Astfel, costul total (CT) constă din două părţi:

CT = CF + CV

Cum s-a menţionat mai sus, volumul producţiei în expresie

valorică este:

Q = p * q, (10.1)

atunci obţinem q * p = CF + CV (10.2)

Dacă calculăm CV pe o unitate de producţie, atunci obţinem

egalitatea inversă:

q * p = CF + ACV * q (10.3)

unde: ACV – costurile variabile pe o unitate de producţie (lei/unit).

Această egalitate va servi drept bază în calculul diferitor

indicatori de evaluare economică a activităţii antreprenioriale a

întreprinderii.

Calculul volumului critic al producţiei şi realizării

producţiei în unităţi fizice se efectuează folosind egalitatea 10.3:

qk (p – ACV) = CF sau

227

qk = ACVp

CF

=

d

CF, (10.4)

unde: d – profitul marginal pe o unitate de producţie;

qk – volumul critic al producţiei.

Calculul volumului critic al încasărilor (de la realizare).

Înmulţim partea dreaptă şi stîngă a egalităţii volumului critic cu

preţul unei unităţi de producţie (p) şi obţinem:

p * qk =

p

ACV

CF

1

sau Qk =

p

ACV

CF

1

(10.5)

Mărirea volumului producţiei realizate mai sus de nivelul

critic (Qk) va duce la obţinerea profitului, iar micşorarea – la

pierderi.

Rezolvarea problemelor de determinare a volumului critic al

producţiei poate fi prezentată pe grafic (figura10.3).

Venit marginal Q TC

Venit (Q)

Cheltuieli (CT) Profit

(lei)

K

Pierdere VC

Qk Volumul producţiei (Q lei) Fig. 10.3. Graficul interconexiunii indicilor volumului producţiei,

cheltuielilor şi veniului.

228

Punctul de intersecţie (K) al dreptelor volumului producţiei

realizate (Q) şi costurilor totale (CT) se numeşte punctul critic în care

veniturile sunt egale cu costurile de producţie şi de realizare a

producţiei, adică nu se înregistrează nici profit, nici pierderi. Mărirea

volumului producţiei realizate peste volumul critic (Qk) permite să se

obţină un anumit profit, în timp ce micşorarea sub volumul Qk va

duce la pierderi.

Calculul preţului critic de realizare poate fi găsit din formula:

pk = q

CF + ACV (10.6)

Această legătură se obţine prin transformarea expresiei

volumului critic al producţiei şi realizării producţiei.

10.4. ESENŢA EFICIENŢEI ECONOMICE A PRODUCŢIEI

Ca să producă, fiecare întreprindere dispune de pămînt, active

fixe şi circulante, de resurse financiare, de forţă de muncă. Folosirea

acestor resurse se reflectă în eficienţa producţiei. În acelaşi timp,

creşterea eficienţei producţiei reprezintă principalul izvor al

resurselor necesare pentru mărirea tempoului de dezvoltare a

industriei, agriculturii şi altor ramuri [8, pag. 303-305].

La caracterizarea rezultatelor activităţii economice trebuie

deosebite conceptele de efect şi eficienţă economică.

Efect – este rezultatul activităţii economice. Acesta poate fi

caracterizat cu ajutorul diferitor indicatori naturali şi valorici. În

calitate de efect pot servi volumul producţiei, economia materialelor

şi resurselor umane, profitul.

Categoria eficienţă economică exprimă sistema legăturilor

dintre rezultatele economice şi costurile totale necesare pentru

atingerea lor.

Eficienţa economică depinde de progresul economic şi de

societate în ansamblu. Aceasta a devenit indicatorul calitativ

principal de dezvoltare economică, factorul de bază de accelerare a

creşterii economice.

229

Aşadar, eficienţa este un concept mai larg decît efectul

producţiei.

Se deosebesc următoarele tipuri de eficienţă:

a întregii producţii sociale, adică a economiei naţionale;

de ramură, în special, industrială, din agricultură şi alte

ramuri;

a activităţii industriale, agricole a întreprinderii;

a productivităţii producţiei;

a altor acţiuni diferite.

În acest capitol vor fi analizate în special ultimele trei tipuri

de eficienţă.

Sporirea eficienţei producerii întotdeauna a avut un rol

însemnat, însă odată cu trecerea la economia de piaţă rolul ei a

crescut considerabil .

Pentru întreprindere creşterea eficienţei producţiei înseamnă

că la fiecare unitate consumată şi resurse folosite revine mai multă

producţie şi venit. Pe de altă parte, cu cît mai puţină muncă şi resurse

se cheltuie la o unitate de producţie, cu atît mai multe maşini,

seminţe şi altă producţie poate fi obţinută folosind aceleaşi resurse.

Cît mai multă producţie se realizează de producător, la cele mai mici

costuri, cu atît mai mare este venitul, astfel mai mulţi bani se pot

cheltui la dezvoltarea producţiei, creşterea remunerării muncii şi

îmbunătăţirea condiţiilor de muncă.

Dacă producerea e avantajoasă şi efectivă pentru producător

înseamnă că ea este necesară şi efectivă pentru societate. Astfel

această unitate dintre eficienţa pentru întreprindre şi pentru societate

este asigurată prin intermediul sistemului de impozitare.

În industrie, agricultură şi alte sectoare eficienţa economică

este în strînsă legătură cu ocrotirea mediului înconjurător, pentru ca

afacerea să nu ducă la poluarea solului, apei, aerului, pămîntului etc.

În afară de aceasta orice măsuri îndreptate spre creşterea eficienţei

producţiei trebuie evaluate nu numai din punct de vedere economic,

dar luînd în consideraţie şi consecinţele sociale (ridicarea salariului,

230

nivelului deservirii social-culturale, crearea condiţiilor sigure de

muncă etc.).

Asupra rezultatelor producţiei o influenţă mare au condiţiile

naturale, conjunctura pieţei, indicatorii macroeconomici ai ţării. În

anii favorabili în această privinţă va creşte volumul producţiei brute

şi realizate, iar în cei nefavorabili – se va micşora considerabil. În

legătură cu aceasta analiza eficienţei producţiei trebuie să fie

efectuată pentru o perioadă îndelungată de timp - 3-5 ani şi mai

mulţi. Acest lucru va permite de a identifica tendinţele şi legităţile

dezvoltării, de a cunoaşte şi de a micşora nivelul influenţei

condiţiilor naturale şi altor factori ce influenţează rezultatele

producţiei.

Eficienţa producţiei poate fi exprimată în mărimi naturale, dar

pentru a ţine cont de calitatea producţiei şi pentru a obţine mărimea

volumului de producţie se foloseşte forma valorică.

Eficienţa producţiei – este o categorie economică complicată

în care se reflectă acţiunile legilor economice şi se arată partea cea

mai importană a activităţii întreprinderii – rezultativitatea ei.

La caracterizarea eficienţei economice a producţiei se aplică

indicatorii naturali şi valorici. Indicatorii naturali reprezintă baza

pentru calculul indicatorilor valorici: producţia brută şi netă, profitul

de la realizarea producţiei.

Indicatorii naturali oglindesc numai o parte a eficienţei

obţinute. Pentru a scoate la iveală efectul economic este necesar de a

cunoaşte cheltuielile de muncă, care au asigurat obţinerea producţiei

date. Acelaşi nivel al productivităţii poate fi obţinut cu diferite

cheltuieli de muncă şi resurse. Mai mult ca atît, aceeaşi cantitate de

producţie pusă în vînzare poate avea calitate diferită ce influenţează

asupra eficienţei producţiei.

Rezultatul final al activităţii de producţie a întreprinderii pentru

o anumită perioadă de timp este producţia brută şi netă, iar rezultatul

financiar final al activităţii comerciale este profitul brut şi net.

Eficienţa producţiei poate fi clasificată în baza următorilor

parametri:

după consecinţe – economică, socială, ecologică;

231

după locul obţinerii efectului – locală (autogestiune) şi de

economie naţională;

după gradul de creştere (repetare) – primară (efect de o

singură dată) şi multiplicativă (ce se repetă multiplu);

după scopul determinării – absolută (ce caracterizează

mărimea generală a efectului sau calculată pe o unitate de

cheltuieli sau resurse) şi comparativă (la alegerea unei

variante optimale din cîteva variante sau altor soluţii).

Procesul de producţie şi de realizare a producţiei, efectuat de

către întreprindere, trebuie să fie evaluate nu numai prin mărimea sau

suma efectului obţinut, dar cel mai important trebuie de evaluat

rezultativitatea, adică mai bine spus eficienţa realizării acestor

procese.

Eficienţa oricărui proces, tip de activitate se caracterizează în

primul rînd prin gradul de atingere a scopului propus. Iată de ce

pentru evaluarea cantitativă a nivelului eficienţei oricărui proces de

activitate umană este necesar de suprapus efectul de facto obţinut cu

nivelul aşteptat sau planificat.

În afară de această metodă, pentru evaluarea eficienţei se

foloseşte şi altă metodă în conformitate cu care nivelul eficienţei

procesului de producţie şi realizării producţiei se evaluează prin

raportul dintre efectul real obţinut din activitatea întreprinderii şi

volumul resurselor atrase şi/sau cheltuielilor curente, care au asigurat

obţinerea acestui efect.

În timpul prezent se foloseşte destul de larg forma economică

de eficienţă a producţiei, adică eficienţa economică a producţiei.

Într-o măsură mult mai mică este elaborat mecanismul de evaluare şi

nu este dezvoltată practica de utilizare a eficienţei ecologice a

producţiei. Un rol foarte mare şi o importanţă în creştere începe să

capete eficienţa ecologico-economică integrală a producţiei.

Eficienţa economică a producţiei în dependenţă de utilizarea

uneia dintre cele două metode numite mai sus poate caracteriza

nivelul rezultativităţii acesteia sau nivelul economiei activităţii de

producţie a întreprinderii.

232

Procesul producerii e legat de folosirea resurselor naturale,

tehnico-materiale şi de muncă. Productivitatea utilizării lor este

arătată mai sus în capitolele corespunzătoare. Toate acestea

determină utilizarea unui sistem de indicatori de eficienţă economică

a producţiei în întregime. Indicatorii principali arată eficienţa

economică a întregii producţii în timp ce restul caracterizează părţi

separate ale eficienţei economice: utilizarea pămîntului, muncii,

resurselor materiale ş.a.

Unii economişti la analiza eficienţei producţiei deosebesc

următoarele tipuri ale acesteia: tehnologico-productivă, economico-

productivă, social-economică şi ecologico-economică [11, pag. 368-369].

Eficienţa tehnologico-productivă reflectă nivelul de utilizare a

resurselor de producţie – naturale, materiale şi umane. Aceasta este

caracterizată de aşa indicatori cum sînt randamentul, capacitatea,

volumul etc.

Eficienţa economico-productivă reflectă inluenţa totală a

eficienţei tehnologico-productive şi a mecanismului economic.

Aceasta se măsoară cu aşa indicatori cum sînt: costul, profitul brut şi

net, venitul ş.a.

Eficienţa social-economică caracterizează gradul de realizare

a proceselor economice şi eficienţa cu care lucrează întreprinderea în

întregime. Pentru măsurarea ei se foloseşte un sistem de indicatori

economici: costul producţiei pe o unitate de resurse naturale, norma

profitului, nivelul rentabilităţii, fondul de consum calculat la un

muncitor ş.a.

Eficienţa ecologico-economică include aspecte legate de

influenţa producţiei asupra mediului înconjurător. Pentru evaluarea

lor se aplică indicatorii de recuperare a cheltuielilor, legate de

lichidarea sau preîntîmpinarea poluării şi distrugerii naturii, la fel şi a

pierderilor de producţie în rezultatul înrăutăţirii stării ecologice.

Altă grupă de specialişti evidenţiază numai două tipuri de

eficienţă a producţiei: economică şi socială.

Eficienţa socială de dezvoltare a producţiei se exprimă, în

primul rînd, prin crearea condiţiilor mai bune pentru utilizarea forţelor

233

de muncă şi creşterea bunăstării lor (se îmbunătăţesc condiţiile de

muncă, calitatea deservirii social - culturală, creşte salariul real etc.).

Eficienţa economică se determină pe calea comparativă a

efectului obţinut atît la folosirea resurselor, cît şi la folosirea

consumurilor. Aceasta este necesar deoarece rezultatele producerii

sînt condiţionate atît de consumuri, cît şi de masa totală a resurselor,

implicate în proces de producere.

Se deosebeşte eficienţă absolută şi comparativă. Eficienţa

absolută caracterizează eficienţa activităţii totale şi parţiale a

întreprinderii într-un anumit interval de timp. Eficienţa comparativă

reflectă rezultatele comparative a variantelor posibile de administrare

şi selectarea celei mai potrivite dintre ele. Eficienţa absolută şi cea

comparativă se completează reciproc.

Eficienţa economică se caracterizată prin indicatorii

producţiei brute şi nete, prin obţinerea venitului pe unitate de

consum. Aceşti indicatori reflectă eficienţa folosirii tuturor resurselor

în total: naturale, de muncă, a fondurilor, consumurilor. Astfel

calcularea eficienţei producţiei poate fi efectuată după formulele [8,

pag. 308-310]:

E = C

Q (10.7)

z

QnE (10.8)

c

PE (10.9)

unde: E – eficienţa economică a producţiei, lei;

Q – costul producţiei brute fabricate, lei;

Qn – volumul producţiei nete fabricate, lei;

P – volumul profitului net obţinut, lei;

c – costul total al producţiei fabricate, lei.

234

În numitorul indicatorului eficienţei producţiei sunt

prezentate cheltuielile curente ale muncii vii şi obşteşti, care au fost

legate de obţinerea producţiei. Dar deoarece cheltuielile curente ale

fondului muncii şi mijloacelor circulante funcţionează în mod strîns

cu mijloacele de producţie ele se calculează luînd în consideraţie

volumul defalcărilor de amortizaţie. Deci costul total al producţiei

fabricate reprezintă suma cheltuielilor muncii vii (cheltuielile de

retribuire a muncii), consumurile materiale curente (mijloacelor

circulante) şi mijloacelor de producţie de bază în forma defalcărilor

de amortizaţie.

La evaluarea economică a activităţilor separate privind

intensificarea producţiei, introducerea realizărilor progresului

tehnico-ştiinţific este necesar de folosit un sistem de indicatori

diferiţi. Astfel la momentul calculării eficienţei economice a

maşinilor separate, complexelor lor se determină economia

cheltuielilor de exploatare sau a cheltuielilor de muncă. În afară de

aceasta, pot fi utilizaţi astfel de indicatori, cum sunt reducerea

consumului energetic a procesului tehnologic.

10.5. BAZELE METODICE DE DETERMINARE A

EFICIENŢEI ECONOMICE A PRODUCŢIEI

La aprecierea eficienţei producţiei este necesar de luat în

consideraţie particularităţile acesteia ce influenţează asupra

rezultatelor finale. Pentru aceasta se folosesc indicatori concreţi, ce

oglindesc influenţa factorilor diferiţi asupra procesului de producţie.

Numai sistemul de indicatori permite a face o analiză complexă

şi de a face concluziile corecte despre direcţiile principale de creştere

a eficienţei economice a producţiei.

Necesitatea întrebuinţării acestui sistem se impune atît de

caracterul diferit de calcul a efectului, cît şi de tipurile diferite a

resurselor de producţie, care diferă după natura lor economică şi nu

întodeauna pot fi confruntate [11, pag. 371].

Sistemul de indicatori a eficienţei activităţii întreprinderii

cuprinde 5 grupe:

235

prima – indicatorii eficienţei utilizării muncii;

a doua – indicatorii eficienţei utilizării terenului;

a treia – indicatorii eficienţei utilizării resurselor materiale;

a patra – indicatorii eficienţei utilizării resurselor financiare;

a cincea – indicatorii generali de eficienţă a activităţii

întreprinderii.

Fiecare din aceste grupe include pînă la 5 indicatori concreţi

(tabelul 10.4).

Luînd în considerare că eficienţa economică a producţiei se

determină în unele cazuri prin confruntarea efectului cu resursele, iar

în altele – a efectului cu cheltuielile, atunci indicatorii ce

caracterizează nivelul ei pot fi clasificaţi în două grupe. Prima grupă

de indicatori caracterizează eficienţa economică de utilizare a

resurselor folosite (totalitatea resurselor umane şi a resurselor

principale de producţie), iar a doua grupă este cea a resurselor

întrebuinţate (a consumurilor curente de producţie). În cazul dat este

vorba de evaluarea eficienţei producţiei prin resurse şi consumuri.

Din prima grupă fac parte astfel de indicatori precum

randamentul pămîntului, randamentul fondului, productivitatea

muncii, randamentul resurselor ş.a., la a două grupă se atribuie preţul

de cost, consumul de materiale, volumul muncii ş.a. În dependenţă

de scopul şi obiectele de cercetare concomitent pot fi folosiţi

indicatori din ambele grupe.

În felul acesta, eficienţa activităţii de antreprenoriat se

măsoară cu una din 2 metode, care oglindesc rezultativitatea lucrului

departamentului de producţie sau a întreprinderii în întregime în

raport cu volumul resurselor avansate sau cu volumul utilizării lor

(consumuri) în procesul fabricării şi realizării producţiei (lucrări,

servicii):

Eficienţa resurselor avansate = Producţia / Resursele avansate

Eficienţa resurselor utilizate = Producţia / Resursele utilizate

(consumuri)

Corelaţia dintre dinamica producţiei şi dinamica resurselor

(consumurilor) determină caracterul creşterii economice, care, după

cum se ştie, poate fi atinsă prin metode intensive şi extensive.

Tabelul 10.4

Sistema indicatorilor de eficienţă a activităţii întreprinderii

Indicatorii utilizării eficiente a Indicatorii de totalizare

muncii pămîntului resurselor materiale resurselor financiare

productivitatea

muncii

consumul de

muncă la o unitate

de producţie

consumul de

salariu a unei

unităţi de producţie

profitul primit ce

revine la o unitate

de muncă sau la un

muncitor

productivitatea

roada de la o unitate de

teren

producţia brută

producţia netă

profitul

randamentul

fondului

consumul de fonduri

la o unitate de

producţie

consumul de

materiale la o unitate

de producţie

rentabilitatea

mijloacelor fixe

circulaţia

mijloacelor fixe

rentabilitatea

mijloacelor fixe

rentabilitatea

resurselor

investiţionale

termenul de

recuperare a

investiţiilor

efectuate

cheltuielile pentru o

unitate de producţie

cantitatea de

producţie netă ce

revine la o unitate de

consum

profitul pe o unitate

de consumuri totale

rentabilitatea

producţiei

recuperarea

consumurilor

(relaţia dintre venit

şi cost)

237

Creşterea tempourilor de dezvoltare a producerii în

comparaţie cu cele ale resurselor sau consumurilor, ne demonstrează

o dezvoltare intensă a economiei.

Indicatorii eficienţei economice a producţiei se grupează de

asemenea în indicatori particulari şi generali. Cei particulari

caracterizează eficienţa întrebuinţării unor anumite tipuri de resurse

sau consumuri, iar cei generali dau o notă sintetică eficienţei

economice de întrebuinţare a potenţialului de resurse şi a tuturor

consumurilor curente. Printre indicatorii eficienţei întrebuinţării

resurselor la cei particulari se referă randamentul pămîntului,

randamentul fondurilor, iar la cei generali – randamentul resurselor,

printre indicatorii eficienţei utilizării consumurilor la cei particulari

se referă costul, consumul de materiale, consumul muncii, iar la cei

generali - nivelului de rentabilitate.

Important este şi faptul că asupra nivelului indicatorilor

economici o influenţă deosebită manifestă condiţiile naturale.

Acestea joacă un rol important în gospodăriile agricole. În acelaşi

timp indicatorii economici oglindesc nu numai condiţiile tehnice,

organizatorice şi naturale de producţie, dar şi condiţiile sociale de trai

a colectivelor de muncitori, relaţiile extraeconomice ale firmei –

starea pieţelor de finanţare, vînzare şi cumpărare. De toate condiţiile

acestea depinde nivelul de întrebuinţare a resurselor de producţie ale

firmei: mijloace şi obiecte de muncă, pămînt şi muncă umană.

10.6. RENTABILITATEA – INDICILE RELATIV DE

EFICIENŢĂ A ACTIVITĂŢII ÎNTREPRINDERII

Întreprinderile trebuie să-şi restituie cheltuielile de producţie

din contul producţiei brute şi să dispună de un plus de mijloace

financiare (profit) pentru acumulare. Astfel de întreprinderi se

numesc rentabile, profitabile.

Mărimea absolută a venitului primit de întreprindere nu

oglindeşte nivelul de profitabilitate. O imagine despre profit o poate

da indicile de rentabilitate a producţiei, principalul indicator de

eficienţă economică a producţiei la întreprindere. În activitatea

238

practică a întreprinderii rentabilitatea se calculează numai după

cantitatea producţiei realizate prin raportarea profitului la cheltuielile

legate de producţie.

În acest sens se foloseşte indicatorul relativ – nivelul de

rentabilitate, prin care se înţelege relaţia procentuală dintre venit şi

suma cheltuielilor materiale şi de muncă (costul) legate de producţie

şi de realizarea ei.

%100c

VR (10.10)

unde: R – nivelul de rentabilitate, %;

V – venitul din realizarea producţiei, lei;

c – costul total al producţiei realizate, lei.

O altă formulă de calcul a rentabilităţii ar fi:

%100

c

cQrR (10.11)

unde: Qr – partea realizată a producţiei brute, lei.

După acest indicator se determină rentabilitatea producţiei

unor anumite produse separate, ramurilor de producţie şi în general a

întreprinderii. Nivelul rentabilităţii caracterizează gradul recuperării

cheltuielilor de producţie într-o anumită perioadă ( de obicei într-un

an). De exemplu, dacă nivelul rentabilităţii în general pe

întreprindere este de 35 %, atunci aceasta înseamnă că la fiecare leu

cheltuit pe materiale şi pe muncă revine 0,35 bani de venit. Practic

fiecare procent a nivelului de rentabilitate corespunde primirii unui

ban de venit în raport cu un leu de cheltuieli de producţie.

Este necesar de luat în consideraţie şi faptul că, în practica

calculelor economice se utilizează 3 forme de indici a rentabilităţii,

ce au un sens economic unic:

- nivelul de rentabilitate

%100c

VR ,

239

- rentabilitatea

c

VR lei/lei,

- coeficientul rentabilităţii

c

VR

În cazul cînd producţia nu este rentabilă, în locul indicelui

nivelului de rentabilitate cu sensul negativ (nivelul pierderii) poate fi

utilizat aşa indice cum este recuperarea cheltuielilor (ReCh), ce

reprezintă relaţia între venit (volumul producţiei realizate, Qr) şi

costul total (c), exprimat în procente:

,%100Re c

QrCh (10.12)

Acest indice caracterizează mărimea venitului bănesc ce revine

la o unitate de cheltuieli. Producţia şi realizarea producţiei sunt

rentabile doar dacă mărimea recuperării cheltuielilor depăşeşte 100%.

Practica arată că pentru activitatea de succes a întreprinderii

nivelul rentabilităţii, calculat ca raportul dintre venit şi costul

producţiei, trebuie să fie, în dependenţă de specializarea

întreprinderii, nu mai mic de 15-22%.

În practica de lucru a întreprinderii, de exemplu, există cazuri,

cînd producţia unor anumite tipuri de produse din cauza condiţiilor

climaterice nefavorabile şi a altor factori negativi în anumiţi ani a

fost cu pierderi.

Acest fapt se poate întîmpla din cauza calamităţilor naturale,

a preţurilor ridicate la resursele materiale şi preţul mic de realizare a

producţiei în condiţiile reducerii rapide a cererii.

Analogic nivelului rentabilităţii poate fi calculat nivelul

nerentabilităţii producţiei, care arată mărimea pierderilor

întreprinderii de la realizarea producţiei calculate la 1 leu consumuri

de producţie.

240

Unul din indicii care caracterizează eficienţa producţiei

realizate este rentabilitatea vînzărilor, care arată venitul brut sau net

obţinut la un leu vînzări:

,100Qr

VRv % (10.13)

Dacă rentabilitatea vînzărilor este de 19 %, aceasta înseamnă

că la fiecare leu din producţia realizată revin 19 bani de venit. Acest

indicator permite de a obţine destul de simplu şi operativ mărimea

venitului obţinut într-o zi, săptămînă, lună.

La analiza eficienţei activităţii întreprinderii se calculează

rentabilitatea economică şi financiară. Rentabilitatea economică se

determină ca relaţia venitului pînă la impozitare şi a capitalului

propriu sau împrumutat. Rentabilitatea financiară este relaţia

venitului net şi a capitalului propriu. Norma venitului net este relaţia

dintre venitul net la volumul producţiei realizate.

Rentabilitatea producţiei (Rpr) caracterizează nivelul

venitului la întreprindere şi este determinată de relaţia dintre suma

venitului brut sau net obţinut (V) şi suma medie anuală a costului la

mijloacele fixe de producţie (Crp) şi a mijloacelor circulante (Ccr).

,100

CcrCrp

VRpr % (10.14)

Indicele dat constituie caracteristica de bază a eficienţei

economice a producţiei, deoarece apreciază eficienţa folosirii

resurselor atrase de producţie, a mijloacelor fixe şi circulante, care

sunt factorii principali de producţie.

10.7. CĂILE PRINCIPALE DE CREŞTERE A EFICIENŢEI

PRODUCŢIEI

Eficienţa producţiei este influenţată mult de politica

economică a statului: finanţarea, creditarea, asigurarea cu

electricitate, asigurarea socială, subvenţiile guvernamentale pentru

producţia fabricată sau pentru finanţarea ramurilor prioritare,

241

construcţiile sociale şi întreţinerea obiectelor socio-culturale cu

finanţarea bugetară.

O cale importantă în creşterea eficienţei producţiei este

îmbunătăţirea folosirii surselor care deja sunt la întreprindere,

creşterea volumului de producţie şi grăbirea progresului tehnico-

ştiinţific, perfecţionarea formelor organizatorice de producţie şi

trecerea la fabricarea produselor perfecţionate din punct de vedere

ştiinţific. Trecerea economiei la sistema de piaţă este orientată la

atingerea unui nivel maxim de rezultativitate a producţiei.

Rezolvarea acestei probleme de creştere a eficienţei trebuie să

se desfăşoare în trei direcţii corelate:

- creşterea maximală a producţiei din volumul de resurse

prezente la întreprindere;

- micşorarea cheltuielilor la producţie;

- majorarea preţului de realizare la producţie pe baza

creşterii calităţii.

Metodele eficiente ce pot ajuta la mărirea nivelului de

eficienţă a producţiei agricole şi mecanismul influenţei acestor

metode asupra indicatorilor finali de activitate a întreprinderii sunt

arătate în figura 10.4.

Aceste metode dau doar o viziune generală asupra direcţiei de

căutare a resurselor ce pot duce la creşterea eficienţei producţiei.

Procesul de producţie nu se termină cu obţinerea producţiei,

ci continuă în sfera de schimb. Rezultatele finale ale acestui proces

depinde în mare măsură de organizarea corectă a desfacerii.

Marketingul permite realizarea profitabilă a producţiei

datorită publicităţii, studierii cererii şi ofertei pe piaţă, păstrării

corecte a producţiei, utilizării ambalajului modern ş.a.

Asupra eficienţei producţiei influenţează structura acesteia.

Din contul creşterii greutăţii specifice a ramurilor mai productive, a

producţiei sau serviciilor se poate obţine o eficienţă mai înaltă a

producţiei pe întreaga întreprindere

242

Căile de creştere a eficienţei economice a producţiei agricole

Fig. 10.4. Factorii de creştere a eficienţei producţiei (activităţii

întreprinderii)

TERMENI-CHEIE ŞI CONCEPTE Unităţile naturale de măsură

Unităţile de măsură de bază

Unităţile valorice de măsură

Producţia în curs de execuţie

Semifabricate

Produse finale

Rotaţia brută a întreprinderii

Rotaţiile interne ale întreprinderii

Direcţiile principale de

dezvoltare şi perfecţionare a

producţiei

Sursele de creştere a eficienţei

Perfecţionarea structurii

producţiei

Perfecţionarea formelor şi

metodelor de organizare a

producţiei

Perfecţionarea planificării şi

motivării producţiei

Creşterea calităţii şi

competitivităţii producţiei

Dezvoltarea activităţii

extraeconomice

Îmbunătăţirea nivelului

tehnologic al producţiei

Creşterea productivităţii muncii

Reducerea necesităţilor de

fonduri pentru producţie

Reducerea necesităţilor de

materiale pentru producţie

Reducerea necesităţilor de plată

a salariilor

Folosirea raţională a pămîntului

şi altor resurse naturale

Creşterea preţurilor de realizare

243

Marfa întreprinderii

Producţia descărcată

Producţia realizată

Producţia netă

Vînzările nete (încasările brute)

Venitul brut

Venitul pînă la impozitare

Venit net

Pragul de rentabilitate

Volumul critic al producţiei realizate

Preţ critic de realizare

Eficienţa economică a producţiei

Eficienţa absolută şi relativă a producţiei

Indicii utilizării eficiente a:

- muncii

- resurselor materiale

- pămîntului

- resurselor financiare

Rentabilitatea vînzărilor

Recuperarea cheltuielilor

Rentabilitatea economică a întreprinderii

Rentabilitatea financiară a întreprinderii

Norma venitului net

ÎNTREBĂRI ŞI SARCINI 1. În ce unităţi naturale se poate măsura volumul producţiei fabricate?

2. În ce constă diferenţa dintre rotaţia brută şi rotaţia internă a

întreprinderii?

3. Explicaţi termenii:

- producţia brută

- producţia marfă

- producţia descărcată

- producţia realizată

- producţia netă

4. Ce înţelegeţi prin venit net?

5. Dezvăluiţi conţinutul profitului brut şi net, profitului pînă la

impozitare.

244

6. Care sunt cele două grupe de cheltuieli ale întreprinderii şi în ce

constă esenţa lor?

7. Cum se calculează volumul critic de realizare a producţiei în unităţi

de măsură fizice şi valorice?

8. Ce înţelegeţi prin preţul critic de realizare a producţiei şi cum se

determină?

9. Care este diferenţa între “efect” şi “eficienţă economică”?

10. Care este esenţa următoarelor tipuri de eficienţă:

- tehnologico - productivă

- social-economică

- ecologico - economică

- socială.

11. Explicaţi conţinutul eficienţei absolute şi comparate a producţiei.

12. Ce înţelegeţi prin structura efectului economic? Ce tipuri de efecte

cunoaşteţi?

13. Care formule se întrebuinţează pentru calculul eficienţei

producţiei?

14. Care cinci grupe de indici sunt folosiţi pentru evaluarea eficienţei

activităţii întreprinderii?

15. Explicaţi metodele de calcul a:

- nivelul de rentabilitate a producţiei realizate

- rentabilitatea vînzărilor

- rentabilitatea economică

- rentabilitatea financiară

- norma profitului net

- nivelul de rentabilitate

16. Numiţi factorii de bază de creştere a eficienţei producţiei.

BIBLIOGRAFIE 1. Babii L. Ramura viti-vinicolă: aspectul creşterii eficienţei

economice. Chişinău. 2005, p. 256.

2. Ciornîi N., Blaj I., Economia firmelor contemporane: manual

universitar, Chişinău: Prut Internaţional, 2003 .

3. Cotelnic A., Managementul activităţii de producţie, Chişinău:

Editura Evrica, 2003.

4. Chircă, Sergiu. Mecanismele sistemelor economice. Ed.: ASEM,

Chişinău, 2004.

245

5. Roşca, Petru Ion, Economia întreprinderii: manual, Chişinău :

Editura ULIM, 2004.

6. Solcan Angela, Managementul micului business. Ed.: ASEM,

Chişinău, 2001.

7. Королев М.А., Фигурков Э.Б. Статистика и экономический

анализ в управлении народным хозяйством, М.: Экономика,

1985.

8. Пармакли Д.М. Экономика фирмы: Учеб. Пособие изд.2-е,

переработанное. Chişinău, ASEM, 2006.

9. Пармакли Д.М., Бабий Л.И. Аграрная экономика: Учеб./ -

Chişinău, SRL „Turnul Vechi”, 2008.


Издательство – торговая корпорация « Дашков и К», 2007.

11. Экономика предприятия. Учебник. Под ред. С.Ф.

Покропивного, Киев, 2003.

12. Экономика сельскохозяйственного предприятия / И.А.

Минакова и др. – М.: КолосС, 2004.

246

CAPITOLUL XI. PLANIFICAREA ACTIVITĂŢII DE

ÎNTREPRINZĂTOR

11.1. CARACTERISTICA, ELEMENTELE DE BAZĂ ŞI

METODELE DE PLANIFICARE

În condiţiile relaţiilor de piaţă, planificarea se consideră

principala condiţie în organizarea eficientă a activităţii întreprinderii.

În cadrul activităţii economice de producţie a întreprinderii

planificarea cuprinde toate domeniile fundamentale – vînzările,

finanţele, producţia, achiziţiile, lucrările ştiinţifice şi de proiect, care

sunt legate reciproc. Această activitate se bazează pe relevarea şi

prognozarea cererii, analiza şi estimarea resurselor existente şi

perspectiva de dezvoltare a conjuncturii economice. Din acestea derivă

necesitatea de a îmbina planificarea, marketingul şi controlul cu scopul

reglării permanente a indicatorilor de producţie şi desfacere în

dependenţă de modificările cererii pe piaţă [11, pag. 191-192].

Planificarea la întreprindere - constă în stabilirea scopului

activităţii pe o anumită perioadă, căile de realizare şi asigurarea cu

resursele necesare atingerii scopului stabilit.

Ea presupune elaborarea unui complex de măsuri, care vor

determina succesiunea atingerii scopurilor concrete ţinînd cont de

posibilităţile valorificării eficiente a resurselor de către subdiviziunile

de producţie şi de către întreprindere în ansamblu.

Sistemul planificat al întreprinderii constă din planuri

separate restrînse orientate concret spre o anumită activitate şi

cuprinde principalele domenii de activitate ale întreprinderii pentru a

le orienta spre atingerea scopurilor propuse.

Procesul planificării interne a producţiei include:

formarea obiectivelor generale (strategiilor) de dezvoltare a

întreprinderii;

identificarea scopurilor concrete şi sarcinilor întreprinderii,

subdiviziunilor pe o anumită perioadă de perspectivă;

247

stabilirea căilor şi mijloacelor de atingere a scopurilor;

fundamentarea necesităţii în resurse de producţie şi surselor

de asigurare;

controlul realizării scopurilor şi sarcinilor propuse prin

intermediul suprapunerii indicatorilor planificaţi cu cei

efectiv obţinuţi.

Principalele elemente ale planificării la întreprindere sunt:

prognozarea scopurilor conceptuale de perspectivă şi a

modalităţilor de atingere a acestora în baza prognozelor de dezvoltare

a celorlalte ramuri, regiuni şi economiei ţării în ansamblu. Ca

element al planificării interne a producţiei, prognozarea este legată

direct de marketing şi ia forma strategiei de piaţă a întreprinderii;

formularea sarcinilor de planificare în baza prognozelor,

stabilirea termenului aproximativ de realizare a acestora şi

asigurarea cu resursele necesare;

ajustarea planului, se include în elaborarea programului, în

care se stabilesc termenul concret de realizare a sarcinilor planificate,

se efectuează coordonarea etapelor separate de realizare a

programului, livrărilor, operaţiilor de desfacere şi de producţie;

formarea bugetelor, sau planurilor cheltuielilor de

materiale, investiţiilor capitale, intrările sau ieşirile de numerar ş.a.,

în baza cărora se determină funcţia fiecărei subdiviziuni şi executor

responsabil de anumite operaţiuni;

concretizarea planului – ultimul element, care include

indicaţii concrete privind realizarea deciziilor primite în unităţile

separate ale întreprinderii.

Dacă elaborarea previziunilor şi formarea sarcinilor generale

de planificare se efectuează pentru stabilirea perspectivelor de

dezvoltare în ansamblu, atunci toate celelalte elemente ale

planificării se prelucrează şi se realizează la nivelul subdiviziunilor.

Totodată este necesară coordonarea acestora în ansamblu cu

indicatorii în expresie naturală şi indicatorii valorici. În cadrul

248

elaborării planului la întreprinderi se stabilesc sarcinile de bază ale

politicii economice pentru o anumită perioadă şi metode certe de

soluţionare: se definesc resursele materiale şi financiare necesare,

precum şi căile eficiente de utilizare a acestora ţinînd cont de

condiţiile de piaţă stabilite.

Principalele metode de planificare practicate sunt metoda de

planificare pe bază de bilanţ, metoda normativelor, metoda

economico-matematică şi metoda evaluărilor de expert [10, pag.

15-18].

Metoda de planificare pe bază de bilanţ se bazează pe

interdependenţa dintre resursele existente şi cele planificate şi

necesitatea de aceste resurse în limita perioadei de planificare.

Această metodă se realizează prin întocmirea bilanţului valoric, a

forţei de muncă şi de materiale.

Metoda normativelor presupune că sarcinile planificate pe o

anumită perioadă se stabilesc reieşind din normele de consumuri

(naturale, valorice, temporare) a diferitor resurse (materie primă,

materiale, energie, utilaj, timpul de muncă, mijloace băneşti ş.a.) la o

unitate de producţie realizată.

În planificarea activităţii economice de producţie printre

metodele economico-matematice, pe larg se folosesc modelele

programării liniare, corelaţiei, regresiei, funcţiilor de producţie, de

imitaţie şi altele. În baza calculelor de optimizare şi a folosirii

tehnicii de calcul electronic aceste metode permit selectarea

variantelor de planificare admisibile după anumite criterii propuse.

Metoda evaluărilor de expert constă în aceea că experţii

anumitor domenii independent unul de altul oferă propuneri, în baza

cărora se formează o variantă unică a planului şi se transmite pentru

prelucrarea ulterioară. Acest proces se repetă de mai multe ori pînă

cînd nu se ajunge la un rezultatul satisfăcător, care relevă o poziţia

comună obiectivă (metoda Delfi).

În cadrul procesului de planificare este necesară elaborarea

unui sistem de indicatori, prin intermediul cărora se evaluează

rezultatele muncii fiecărui angajat şi a organizaţiei în întregime.

249

11.2. TIPURILE ŞI ETAPELE PLANIFICĂRII

Tipul planificării este condiţionat de caracterul sarcinilor

propuse de întreprindere şi termenul realizării acestora. Astfel,

planificarea se divizează în planificare pe termen lung (10-15 ani),

planificarea pe termen mediu (3-5 ani), planificare pe termen scurt,

sau curentă (1-2 ani) şi operativă (de la 1 pînă la 10-12 zile

lucrătoare) [11, pag. 193-198].

Planificarea pe termen lung.

Procesul planificării pe termen lung include următoarele

etape: 1. previziunea economică;

2. planificarea strategică;

3. elaborarea planului pe termen lung.

1. Previziunea economică. Prin previziune economică se

subînţelege ipoteza cu mai multe variante despre posibilele direcţii şi

rezultate ale activităţii întreprinderii în perspectivă, precum şi resursele

necesare pentru realizarea lor şi măsurile organizatorice.

Funcţiile principale ale previziunii economice sunt:

analiza tendinţelor economice, sociale, ecologice, tehnico-

ştiinţifice;

aprecierea situaţiilor formate şi constatarea problemelor

fundamentale ale dezvoltării economice;

analiza orientării tendinţelor din domeniul dat, aprecierea

funcţionării lor ulterioare şi anticiparea noilor probleme

economice;

determinarea alternativelor de dezvoltare posibile în

perspectivă;

acumularea de informaţie suficientă pentru motivarea din toate

punctele de vedere a deciziilor optime de planificare.

Durata previziunii pe termen lung permite depăşirea inerţiei

proceselor economice, realizarea progresului în tehnică şi tehnologii,

modificarea tendinţelor formate şi structurii producţiei, redresarea lor

250

la necesităţile pieţei. Specificul previziunii pe termen lung constă în

varietatea lui. Previziunile diferă în dependenţă de normativele

stabilite, gradul de asigurare cu anumite tipuri de resurse, satisfacerea

totală sau parţială a cererii la anumite mărfuri şi altele. În cadrul

previziunii economice se efectuează analiza comparativă a

posibilităţilor întreprinderii cu performanţele concurenţilor, studiul

situaţiei pe piaţă, specificul ramurii, în limitele căreia va funcţiona

întreprinderea. 2. Planificarea strategică presupune elaborarea, iniţial, a

obiectivelor globale de dezvoltare a întreprinderii în perspectivă ţinînd cont

de instabilitatea factorilor externi: evenimente politice, inflaţia, şomajul,

deficitul balanţei comerciale, variaţia ratei dobînzii la credite ş.a.. La etapa

dată se stabilesc principalele obiective şi cele mai importante rezultate ale

activităţii întreprinderii cu condiţia menţinerii politicii existente. Apoi,

acestea se compară cu rezultatele, care trebuie să fie obţinute odată cu

atingerea nivelului obiectivelor de dezvoltare înaintate şi se stabilesc

rezervele. Se elaborează decizii strategice care permit realizarea acestor

rezerve ţinînd cont de mijloacele şi metodele de atingere a scopurilor

stabilite şi asigurare cu resursele necesare. Precum şi se elaborează noi

oportunităţi pentru întreprindere, de exemplu, extinderea capacităţii de

producţie prin construcţia de noi fabrici sau procurarea utilajului,

schimbarea profilului întreprinderii sau transformarea radicală a

tehnologiei.

3. Elaborarea planului pe termen lung. La etapa dată se

elaborează principiile generale de orientare a întreprinderii în perspectivă

(concepţia dezvoltării), se determină principala direcţie şi programul de

dezvoltare, conţinutul şi succesiunea realizării măsurilor esenţiale, care vor

asigura atingerea obiectivelor stabilite [7, pag. 11].

Planificarea pe termen lung permite de a lua decizii cu privire la un

complex de probleme a activităţii întreprinderii:

determinarea direcţiilor şi mărimii investiţiilor de capital şi a

surselor de finanţare;

implementarea inovaţiilor tehnice şi a tehnologiei avansate;

diversificarea producţiei şi înnoirea produselor;

modul de desfăşurare a investiţiilor externe în condiţiile

achiziţiei noilor întreprinderi;

251

perfecţionarea organizării conducerii pe subdiviziuni, politica

cadrelor.

Obiectul planificării pe termen lung include:

capacitatea de producţie;

investiţiile;

mijloacele financiare;

investigaţiile şi studiile;

ponderea pieţei;

structura organizatorică.

În cadrul planificării pe termen lung se elaborează noi strategii

„produs-piaţă” şi căi de lichidare a decalajului între valoarea indicatorilor

prognozaţi şi cei care pot fi obţinuţi. În acest sens se efectuează analiza

posibilităţilor de extindere a producţiei, introducerii de noi capacităţi,

reducerii cheltuielilor, modificării nomenclaturii, crearea de filiale peste

hotare şi altele.

Aprecierea perspectivelor în condiţiile de dezvoltare spontană a

pieţei este incertă. Astfel, orientarea întreprinderii spre obţinerea indicilor

cantitativi în cadrul planificării pe termen lung, este imposibilă. De aceea,

de obicei, se limitează cu elaborarea principalelor caracteristici calitative,

concretizate în program. Prin intermediul lor se coordonează direcţiile de

perspectivă de dezvoltare a subdivziunilor întreprinderii ţinînd cont de

necesităţile şi resursele existente. În baza programului se elaborează planuri

pe termen mediu, care deja conţin nu doar caracteristici calitative, dar şi

indici cantitativi, detaliaţi şi concretizaţi din punctul de vedere a selectării

mijloacelor pentru realizarea obiectivelor trasate.

Planificarea pe termen mediu.

Planurile pe termen mediu cel mai des cuprind o perioadă de 5

ani ca fiind mai potrivită perioadei de reînnoire a aparatului de producţie şi

asortimentului de produse. Pe perioada stabilită se formează principalele

sarcini:

strategia de producţie a întreprinderii, în general, şi a fiecărei

subdiviziuni (reconstrucţia şi creşterea capacităţilor de producţie, însuşirea

producţiei noi şi extinderea asortimentului);

strategia desfacerilor (structura reţelei de desfaceri şi

dezvoltarea ei, nivelul controlului asupra pieţei şi însuşirea de noi pieţi,

efectuarea măsurilor pentru sporirea desfacerilor);

252

strategia financiară (volumul şi direcţia investiţiilor de capital,

sursele de finanţare, structura portofoliului hîrtiilor de valoare); politica

personalului (efectivul şi structura personalului, pregătirea şi utilizarea);

volumul şi structura resurselor necesare şi formei de

aprovizionare tehnico-materială ţinînd cont de specializarea internă a

firmei şi cooperarea activităţii de producţie.

Planurile pe termen mediu presupun elaborarea măsurilor într-o

anumită succesivitate orientate spre atingerea scopurilor propuse de planul

de dezvoltare pe termen lung [6, pag. 121].

Planul pe termen mediu, de obicei, conţine indicii cantitativi pe

produse, date privind investiţiile de capital şi sursele de finanţare. Planul se

elaborează în subdiviziunile de producţie a întreprinderii cu orientare spre

lichidarea aşa-numitor strîmtori, adică spre acele domenii de activitate unde

influenţa asupra rezultatelor generale este limitată.

Subdiviziunile funcţionale a întreprinderii sunt răspunzătoare de

elaborarea planului de dezvoltare a subdiviziunii sale după capacităţile de

producţie, muncă, profit, marketing, finanţe. La nivel de întreprindere

planificarea pe termen mediu se efectuează pe proiecte separate, se

elaborează planurile cercetărilor ştiinţifice, marketingului, producţiei,

introducerii capacităţilor, de lucru şi financiare.

Planificarea pe termen scurt.

Planificarea pe termen scurt (curentă) se realizează prin

intermediul elaborării detaliate (de obicei pe un an) a planurilor pentru

întreprindere în ansamblu şi pentru fiecare subdiviziune.

Principala sarcină a planificării curente – elaborarea planului de

realizare a producţiei şi în baza lui a unui sistem de planuri: pe materia

primă, producţie, muncă, mişcarea stocurilor de producţie finită, devizele

de cheltuieli, publicitate, valorificarea profitului, de credit, a investiţiilor de

capital, investigaţiilor şi lucrărilor, planul financiar.

Esenţialele verigi ale planului curent a activităţii de producţie

constituie planurile calendaristice (lunare, trimestriale, semestriale), care

reprezintă concretizarea detaliată a obiectivelor şi sarcinilor expuse în

planurile pe termen lung şi pe termen mediu. De exemplu, planurile de

producţie calendaristice se formează în baza comenzilor existente,

asigurării cu resurse materiale, gradului de utilizare a capacităţilor de

producţie ţinînd cont de termenul de îndeplinire a fiecărei comenzi. În

253

planurile de producţie calendaristice se prevăd cheltuielile de reconstrucţie

a capacităţilor de producţie, schimbul utilajului, construcţia noilor edificii,

instruirea resurselor umane. Planificarea curentă este strîns legată de

planurile partenerilor de afaceri şi a furnizorilor. Astfel, aceste planuri

necesită coordonare, sau elaborarea unor elemente comune atît pentru

întreprinderea-producătoare, cît şi pentru partenerii de afaceri.

Realizarea planurilor curente are loc printr-un sistem de bugete sau

planuri financiare, care sunt formate de obicei pe un an sau pe un termen

mai scurt pentru fiecare subdiviziune, apoi se consolidează într-un buget

unic sau plan financiar al întreprinderii.

Bugetul reprezintă un plan de cheltuieli şi venituri în expresie

valorică şi naturală. Bugetele trebuie să corespundă tuturor

compartimentelor planului şi să cuprindă toate domeniile de activitate a

întreprinderii. Bugetele se formează atît în mod complex, cît şi în detaliu.

Bugetul comun al întreprinderii include toate bugetele formate pentru

fiecare direcţie de activitate planificată.

Se deosebesc două tipuri de bugete: bugetele cheltuielilor capitale

şi bugetele operaţiilor curente. Bugetele cheltuielilor capitale se utilizează

în special pentru controlul şi aprecierea planurilor pe termen lung, pentru

realizarea cărora sunt necesare investiţii capitale considerabile. Bugetele

operaţiilor curente se folosesc la planificarea şi controlul activităţii zilnice

de producţie şi desfacere.

Analiza şi controlul executării sarcinilor planificate şi a bugetelor

se efectuează nu mai puţin de o dată pe trimestru. Totodată se efectuează

ajustarea lor în dependenţă de tipurile producţiei realizate, cheltuielilor şi

situaţiei financiare a întreprinderii. Drept bază a planificării curente şi a

ajustărilor servesc dările de seamă a secţiilor şi departamentelor

întreprinderii ce se prezintă sistematic:

zilnic, săptămînal – pe producţia realizată, stocurile de marfă în

depozit (în expresie naturală), intrările de marfă, mijloacele

băneşti existente în cont, etc;

lunar – pe marfa din depozit, intrările, expedierile şi vînzările

producţiei, creanţe, principalele tipuri de cheltuieli;

trimestrial (uneori lunar) – întocmirea bilanţului intermediar şi

analiza lui în comparaţie cu indicii planificaţi;

semestrial şi anual – rapoarte pentru acţionari şi organele

fiscale.

254

Planificarea operativă.

Planificarea operativă la întreprindere cuprinde perioada de la 1

pînă la 10-12 zile lucrătoare. Planurile operative, cel mai des elaborate

pentru 24 ore, sunt formate din următoarele elemente:

programul de producţie a secţiilor, sectoarelor şi liniilor

tehnologice ce relevă utilizarea reală a capacităţilor de

producţie;

sarcinile operative a subdiviziunilor;

planuri-grafice a mişcării articolelor şi pieselor lanţului

tehnologic.

În planurile operative se include gradul de utilizare a utilajului,

succesiunea şi timpul executării diferitor operaţii ale ciclului tehnologic şi

timpul necesar acestuia, repartizarea lucrătorilor ţinînd cont de capacităţile

de producţie, resursele materiale şi umane existente. Toate acestea trebuie

să asigure mişcarea eficientă a procesului de producţie, utilizarea raţională

a resurselor materiale şi umane, executarea totală şi în termen a sarcinilor

planificate, menţinerea ritmului de lucru necesar.

11.3. ORGANIZAREA PLANIFICĂRII

Conducerea procesului de planificare economică la întreprindere,

orientat spre organizarea raţională a activităţii de producţie, descoperirea şi

utilizarea rezervelor de producţie, este înfăptuită de secţia de planificare

economică [11, pag. 198-199].

Funcţiile secţiei de planificare economică sunt:

elaborarea structurii planurilor de bază a întreprinderii şi înaintarea

lor organului de conducere a întreprinderii spre aprobare;

organizarea lucrărilor de elaborare a planurilor, tipul cărora este

aprobat de conducere, pregătirea materialelor şi datelor iniţiale în

toate secţiile întreprinderii care participă la elaborarea planului;

întocmirea previziunilor tehnico-economice pe direcţiile de bază a

activităţii întreprinderii;

elaborarea documentelor normative (tipul şi structura planurilor)

pentru subdiviziunile structurale şi funcţionale ale întreprinderii;

coordonarea planurilor tuturor subdiviziunilor;

controlul executării planurilor întreprinderii în ansamblu şi pe

subdiviziunile structurale şi funcţionale.

255

În componenţa secţiei de planificare economică intră

următoarele subdiviziuni structurale (sector, birou, grup):

de planificare tehnico-economică, costurilor, preţurilor;

de analiză economică;

de evidenţă şi statistică, normativelor ş.a.

Secţia de planificare economică interacţionează cu biroul de

planificare a subdiviziunilor structurale, precum şi cu subdiviziunile

funcţionale ale întreprinderii: contabilitatea, secţia constructorului-şef,

tehnologului-şef, mecanicului-şef, desfacerilor, de marketing, organizarea

muncii şi remunerarea acesteia, construcţii capitale, asigurare tehnico-

materială etc., precum şi cu toate celelalte secţii suplimentare şi de

deservire.

La procesul de planificare participă toate secţiile întreprinderii.

Astfel, secţia de producţie şi dispetcerizare în baza sarcinilor

planificate elaborează secţiilor subordonate şi sectoarelor, sarcini de

nomenclatură şi de producţie, stabileşte termenul şi monitorizează

executarea lor.

Secţia de marketing se ocupă de cercetarea pieţii, planificarea

principalelor grupe de mărfuri (linii), desfacerea, mişcarea şi repartizarea

producţiei.

În competenţa serviciului preţurilor intră planificarea politicii de

preţuri a întreprinderii.

Secţia de desfaceri planifică principalele direcţii de desfacere a

producţiei, precum şi a noilor forme de deservire şi vînzare.

Serviciile financiare administrează planificarea cheltuielilor şi

indicatorilor finali ai activităţii financiare a întreprinderii.

Secţia de cadre administrează planificarea utilizării resurselor

umane.

Serviciile tehnice de producţie (biroul de planificare şi

dispecerizare a subdiviziunilor întreprinderii) răspund de planificarea

lucrului subdiviziunilor aparte, planificarea pe schimburi, monitorizează

calitatea materiei prime, accesoriilor şi producţiei finite.

La întreprinderile mici secţia de planificare economică lipseşte, în

acest caz funcţiile date se transmit în secţia de marketing sau se transmit în

gestiunea directorului-adjunct.

256

11.4. SISTEMUL SARCINILOR PLANIFICATE

Majoritatea întreprinderilor se orientează în activitatea sa spre

obţinerea rezultatelor certe şi rapide, de aceea rolul principal în activitatea

planificată revine planificării curente. Obiectivul principal constă în

asigurarea activităţii continue şi echilibrate a întreprinderii atît în timp, cît

şi în subdiviziunile structurale [11, p.199-205].

Cea mai răspîndită formă de planificare curentă este planul anual al

întreprinderii (vezi tab.11.1.).

Planul anual al întreprinderii reprezintă o programă prevăzută şi

pregătită (prognoză) pentru perioada curentă de dezvoltare social-

economică a întreprinderii şi a tuturor subdiviziunilor ei.

Planul anual al întreprinderii se elaborează de către secţia de

planificare economică pînă la începutul anului planificat, de regulă, în

lunile noiembrie sau decembrie a anului precedent şi are divizare

trimestrială a indicatorilor. Pînă la începutul perioadei planificate secţia de

planificare economică aduce la cunoştinţa subdiviziunilor structurale

principalele compartimente ale planului şi monitorizează executarea

acestuia.

Structura planului anual include compartimente şi indicatori

conform tabelului 11.1.

Compartimentul principal al planului este programul de producţie

sau planul activităţii de producţie şi de realizare a producţiei.

Programul activităţii de producţie este format din 2 compartimente:

a) planul activităţii de producţie în expresie naturală (convenţional-

naturală);

b) planul activităţii de producţie în expresie valorică.

Exemplul planului activităţii de producţie este indicat în tabelul

11.2.

Planul activităţii de producţie în expresie naturală conţine

indicatorii fabricării producţiei de o anumită nomenclatură, asortiment şi

calitatea articolului în unităţi fizice. Pentru planificarea activităţii de

producţie în expresie naturală se folosesc unităţi de măsură ca: bucăţi,

articol, tone, metru pătrat, liniar şi cub.

Planificarea activităţii de producţie în expresie naturală oferă

posibilitatea de coordonare a fabricării anumitor tipuri de produse în

257

dependenţă de cererea pe piaţă, capacităţile de producţie a întreprinderii,

resursele necesare.

Tabelul 11.1.

Structura planului anual al întreprinderii

PLANUL ANUAL AL ÎNTREPRINDERII

Nr.

d/o

Compartimentul Indicatorii

1.

Producţia volumul producţiei în expresie naturală şi

valorică;

vînzările în expresie naturală şi valorică.

2.

Asigurarea cu resurse

mijloacele fixe (reînnoirea şi utilizarea);

fondurile de rulment (necesarul normativ

şi utilizarea);

activele curente (proprii şi împrumutate);

potenţialul de muncă (efectivul

lucrătorilor, remunerarea muncii, contribuţiile

pentru asigurările sociale).

3.

Indicatorii de evaluare sinecostul producţiei;

productivitatea muncii;

ponderea producţiei realizate;

profitul, rentabilitatea.

4.

Angajamentele financiare vărsămintele în bugetul de stat şi

municipal;

rambursarea creditului (restanţelor) şi

plata dobînzii.

5.

Dezvoltarea socială dezvoltarea sferei neproductive;

perfecţionarea condiţiilor de muncă.

Protecţia muncii;

pregătirea şi instruirea cadrelor.

6.

Măsurile de protecţie a

naturii

influienţa activităţii de producţie asupra

mediului (consecinţele activităţii de producţie,

reziduurile industriale etc.);

siguranţa producţiei pentru om şi mediul

înconjurător.

Totodată unităţile de măsură naturale nu permit determinarea

volumului total şi structurii producţiei, calculul cheltuielilor, venitul şi

profitul la întreprinderile multiprofilate şi diversificate.

258

Tabelul 11.2

Exemplul planului activităţii de producţie

Denumirea indicatorului

Producţia în

expresie

naturală, buc.

Preţul de desfacere

lei/buc.

Producţia în expresie valorică, mii lei

Efe

cti

v 2

009

Pla

n 2

01

0

En

-gro

s (n

ego

cia

bil

)

Co

mp

ara

bil

No

rm

ati

vu

l

pro

du

cţi

ei

nete

În preţ en-gros

(negociabil)

În preţuri

comparabile

În normativul

producţiei nete

Efe

cti

v 2

009

Pla

n 2

01

0

Efe

cti

v 2

009

Pla

n 2

01

0

Efe

cti

v 2

009

Pla

n 2

01

0

1. producţia finită

Articolul A Articolul B

Articolul C

4500

960

1200

4830

900

1250

620

830

765

580

760

685

190

215

185

2790

796,8

918

2994,6

747

956,2

2610

729,6

822

2801,4

684

856,2

855

206,4

222

917,7

193,5

231,2

Total 4504, 8 4697, 8 4661, 6 4341, 6 1283, 4 1342, 4

2. mărfuri de larg consum 620 515 510 460 125 105

3. semifabricate 1120 1150 915 930 320 330

4. lucrări industriale 250 265 200 210 80 85

Total producţie-marfă 6494, 8 6627, 8 6286, 6 5941, 6

Inclusiv producţia de calitate

superioară 3850 4010 3015 3250

Producţia p/u export 650 685 605 630

Total producţia netă normativă 1808, 4 1862, 4

259

Planul activităţii de producţie în expresie valorică conţine umătorii

indicatori: producţia realizată (venitul brut); producţia-marfă; producţia

brută.

Realizată se consideră producţia achitată de cumpărător sau de

organizaţiile de desfacere. Volumul ei se calculează ca valoarea articolelor,

semifabricatelor finite proprii destinate livrării şi achitării de cumpărător,

pieselor de schimb de toate tipurile şi destinaţii, producţiei de larg consum,

muncii efectuate şi serviciilor prestate, realizate în baza contractelor cu

consumatori sau prin propria reţea de desfacere.

Volumul planificat al producţiei realizate (Qpl) în expresie valorică

se calculează după formula:

. .1

nQ Q Q Qpl marf i i st i

i

, (11.1)

unde: Qmarf.i – volumul producţiei-marfă de tipul i în preţuri en-gros ale

întreprinderii;

∆Qi – modificarea stocului de producţie finită de tipul i la depozitul

întreprinderii la începutul şi sfîrşitul perioadei planificate;

∆Qst.i – modificarea stocului de producţie en-gros de tipul i,

expediată, însă neachitată la începutul şi la sfîrşitul perioadei

planificate;

n – numărul tipurilor de producţie-marfă (i = 1, 2, 3, ..., n).

Producţia realizată caracterizează venitul brut al întreprinderii, în

perioada planificată şi se determină ca produsul dintre preţ şi cantitatea

unităţilor de articole (servicii) vîndute.

În afară de venitul brut, în plan mai poate fi prevăzut şi venitul

mediu. Venitul mediu prezintă volumul mijloacelor băneşti, obţinute de

întreprindere în urma vînzării unei unităţi de producţie sau serviciu.

Producţia-marfă include costul:

articolelor finite planificate spre realizare (acceptate de

serviciul de control tehnic, împachetate şi date în depozitul

producţiei finite a întreprinderii);

semifabricatelor, pieselor de schimb şi de asamblare,

destinate vînzării aparte pentru livrările cooperate;

reparaţiei capitale efectuate cu mijloacele proprii, precum şi

a articolelor şi pieselor de schimb fabricate pentru reparaţia

260

capitală, construcţia capitală, activităţile neproductive ale

întreprinderii;

instrumentelor şi dispozitivelor pentru activitatea de

producţie proprie.

Producţia-marfă este exprimată în preţuri en-gros şi preţuri

comparabile. Pentru coordonarea planului financiar cu cel de producţie se

folosesc preţurile en-gros. Preţurile comparabile se folosesc la determinarea

ritmului, dinamicii şi modificărilor structurii producţiei.

Volumul planificat de producţie-marfă (Qm.pl.) se calculează după

formula:

;.. .1 1

n mQ Q P Ymarf i i jm pl

i j

, (11.2)

unde: Qm.pl. – planul fabricării producţiei de tipul i în expresie naturală;

Pi – preţul en-gros curent pentru producţia i; n – numărul tipurilor de producţie-marfă (i = 1, 2, 3, ..., n);

Yj – volumul lucrărilor şi serviciilor de tipul j cu caracter industrial;

m – numărul tipurilor de lucrări cu caracter industrial (j = 1, 2, 3,

..., m).

Producţia-marfă caracterizează voumul producţiei finite şi se

foloseşte la calcularea cheltuielilor de producţie, determinarea rezultatelor

financiare, rentabilităţii şi altor indicatori ai eficienţei activităţii de

producţie.

Producţia brută include costul întregii producţii fabricate, lucrărilor

efectuate, inclusiv producţia neterminată şi se apreciază, de obicei în preţuri

comparabile.

La întreprinderile unde lipseşte rulajul intern şi producţia

nefinisată, de exemplu în industria alimentară, după conţinut producţia

brută coincide practic cu producţia-marfă.

Indicii „producţia-marfă” şi „producţia brută” posedă un dezavantaj

comun: oferă o reflectare eronată a contribuţiei proprii a întreprinderii în

rezultatul final al activităţii sale. Aceasta se explică prin faptul că, în

componenţa acestor indici intră costul consumurilor de materiale, care la

unele întreprinderi ocupă 80-90 la sută din volumul total de cheltuieli. O

apreciere mai obiectivă este redată de indicatorul „producţia netă”.

261

Producţia netă caracterizează costul nou format la întreprindere,

care nu include cheltuielile întreprinderii pentru procurarea materiei prime,

materialelor, combustibilului, energiei etc., precum şi defalcările de

amortizaţie ce intră în costul producţiei.


Sistema planificată a întreprinderii

Procesul planificării activităţii interne de producţie

Metoda de planificare:

în baza bilanţului

normativă

economico-matematică

aprecierii de expert

Planificare:

pe termen lung

pe termen mediu

pe termen scurt

operativă

Previziunea economică

Planificare strategică

Elaborarea planului pe termen lung

Sistemul de bugete

Bugetul cheltuielilor capitale

Bugetul operaţiilor curente

Programul de producţie

Sarcina operativă

Plan-grafic

Producţia brută

Producţia netă

SUBIECTE DE AUTOEVALUARE ŞI SARCINI 1. Ce se înţelege prin planificare la întreprindere?

2. Ce prezintă sistemul planificat la întreprindere?

3. Enumeraţi şi explicaţi sensul principalelor elemente ale planificării la

întreprindere.

4. Care sunt metodele de planificare cunoscute şi esenţa lor?

5. Care sînt tipurile de planuri la întreprindere? Caracterizaţi fiecare.

6. Care este esenţa previziunii economice?

262

7. Ce înţelegeţi prin planificarea strategică?

8. În ce constă necesitatea elaborării planului pe termen lung? Explicaţi

esenţa acestuia?

9. Descrieţi conţinutul planului pe termen mediu.

10. Care este specificul planului pe termen scurt?

11. Explicaţi esenţa şi semnificaţia planificării operative.

12. Ce funcţii îndeplineşte secţia de planificare economică?

13. Care secţii ale întreprinderii participă la elaborarea planurilor?

14. Ce înţelegeţi prin sistemul sarcinilor de plan?

15. Enumeraţi şi caracterizaţi principalele compartimente ale planurilor

anuale ale întreprinderii.

16. Cum se determină volumul planificat al producţiei realizate?

17. Ce se subînţelege prin venit brut şi cum se determină?

18. Ce înţelegeţi prin producţie brută şi din ce este formată?

19. Explicaţi sensul şi metoda determinării producţiei nete.

BIBLIOGRAFIE

1. Bărbulescu C., Managementul producţiei industriale., Bucureşti, Ed.

Didacţiei şi Pedagogică, 1995.

2. Cotelnic A. Managementul unităţilor economice, ASEM, Chişinău,

1998.

3. Hrişcev Eugeniu. Managementul firmei. Ed. ASEM, Chişinău, 1998.

4. Popa A., Parmacli Dm. Managementul Businessului Mic (îndrumar

pentru antreprenori), Cahul, Universitatea de Stat „B. P. Haşdeu”,

2004.

5. Solcan Angela, Bazele antreprenoriatului: dezvoltarea unei mici

afaceri, Chişinău, AMM, tipogr. „Elena V.I.”, 2006.


Chişinău, 2001.

7. Пармакли Д.М., Попа А.М., Планирование предпринимательской

деятельности (практическое пособие), Кахул, КГУ им.

Б.П.Хашдеу, 2004.

8. Пармакли Д.М., Попа А.М., Бизнес-планирование (учебно-

методическое пособие), Кахул, КГУ им. Б.П.Хашдеу, 2007.

9. Пармакли Д.М. Экономика фирмы: Учебное пособие, Кишинэу,

МАЭ, 2003.

263

10. Пармакли Д.М., Варбан С.А., Онофрей А.З., Основы

планирования на предприятии, Учебное пособие, Комрат, КГУ,

2004.


Cahul: USC, 2007.

12. Сырбу И.М. Управление и планирование на предприятии.


264

CAPITOLUL XII. BUSINESS-PLANIFICAREA

12.1. ROLUL ŞI ESENŢA BUSINESS-PLANULUI

În condiţiile variabile ale economiei moderne este imposibilă

obţinerea rezultatelor pozitive fără planificarea activităţilor şi prognozarea

consecinţelor [10, pag. 266-268].

Planificarea reprezintă determinarea scopului de dezvoltare a

obiectului condus, metodelor, procedeelor şi mijloacelor de atingere a

scopului, elaborarea programului, planului de acţiuni cu diferite niveluri de

detalizare pentru perspectiva apropiată şi viitoare.

Planificarea este o condiţie primordială în administrarea eficientă a

procesului de producţie [8, pag. 12-13].

Planificarea este necesară fiecărei organizaţii, care intenţionează să

întreprindă careva activităţi în viitor.

Procesul de planificare permite relevarea întregului complex de

operaţiuni viitoare din activitatea de întreprinzător şi anticiparea situaţiilor

ce pot avea loc.

Activitatea desfăşurată fără plan reprezintă reacţia la evenimentele

ce au loc, iar activitatea desfăşurată în baza unui plan reprezintă reacţia la

efectele prevăzute şi evenimentele planificate.

Situaţia economică actuală, legată de trecerea la relaţiile de piaţă,

dictează o altă atitudine faţă de planificarea internă a întreprinderii.

Întreprinderile sunt nevoite să implementeze forme şi modele de

planificare, care ar asigura luarea deciziilor cu eficacitate maximă.

O variantă optimă de obţinere a astfel de decizii, este noua formă

de planificare progresivă – Business-planul.

Succesul în business depinde de trei elemente:

sesizarea situaţiei generale a activităţii la momentul dat;

perceperea nivelului care urmează să fie atins;

planificarea procesului de trecere de la o situaţie la alta.

Business-planul permite soluţionarea problemelor date.

Planul dat include elaborarea obiectivelor şi sarcinilor, ce sunt puse

în faţa întreprinderii pentru perspectiva apropiată şi viitoare,

aprecierea situaţiei economice actuale, punctele slabe şi forte ale

procesului de producţie, analiza pieţii şi informaţiei despre clienţi. În

265

plan se oferă aprecierea resurselor necesare pentru atingerea

scopurilor propuse în condiţii de concurenţă.

Astfel, business-planul reprezintă un document confidenţial,

care descrie principalele aspecte ale activităţii comerciale viitoare,

analizează toate problemele care pot apărea şi determină modul de

soluţionare a lor.

Business-planul prezintă un instrument cunoscut al

managementului, deoarece un plan întocmit corect răspunde la

întrebările: este oare eficientă investirea banilor în afacerea dată şi va

aduce ea venit?

Business-planul permite evitarea şi trecerea uşoară de

numeroase obstacole şi probleme în dezvoltarea businessului.

Desigur, nu pot fi evitate toate problemele, însă oferă posibilitatea

examinării acţiunilor ulterioare. El constituie un instrument prin

intermediul căruia este posibilă monitorizarea şi gestiunea procesului

de producţie. Business-planul permite gestiunea activităţilor în baza

unui plan prealabil, dar nu prin simpla reacţionare la evenimentele ce

au loc.

Business-planul permite relevarea avantajului proiectului

propus, atragerea partenerilor de afaceri şi a potenţialilor investitori.

Cu ajutorul planului putem obţine aprecierea din partea eventualilor

investitori, prin demonstrarea atractivităţii dezvoltării producţiei

propuse. Investiţia se va efectua doar în acel proiect care garantează

maxim profit.

Business-planul poartă caracterul planului curent (1 an) şi de

perspectivă (3-5 ani). Orice afacere trebuie iniţiată de la elaborarea business-planului.

Acest plan este necesar tuturor celor de la care întreprinzătorul planifică să

împrumute bani pentru realizarea proiectului, bancherilor şi investitorilor,

lucrătorilor pentru sesizarea perspectivei şi sarcinilor, şi cel mai principal –

însuşi întreprinzătorului pentru a analiza detaliat ideile sale în ceea ce

priveşte obiectivitatea şi realitatea practică.

Crearea proiectelor noi presupune iniţial fundamentarea economică

a raţionalităţii lui, planificarea ulterioară a cheltuielilor necesare şi a

rezultatelor aşteptate. Planificarea business-ului permite economistului şi

266

managerului nu numai motivarea necesităţii proiectelor inovaţionale, dar şi

a posibilităţilor de realizare a acestuia în condiţiile de piaţă existente.

Principalele obiecte ale business-planificării sînt reprezentate de

proiectele inovaţionale profitabile şi competitive. De regulă piaţa, bazată pe

menţinerea echilibrului dintre cerere şi ofertă şi compararea veniturilor şi

cheltuielilor, va da preferinţă la creditare şi finanţare doar afacerilor care în

viitorul apropiat vor obţine un rezultat social-economic cît mai mare.

Business-planul, în general, este destinat pentru lansarea pe piaţă de noi

produse şi servicii competitive.

Astfel, orice business-proiect inovaţional trebuie să aibă şi un

business-plan corespunzător bazat pe indicatori optimi de producţie şi

vînzare a produselor şi serviciilor, atît pe piaţa naţională cît şi pe cea de

peste hotare. În condiţiile de piaţă business-planul se transformă într-o

marfă, promovarea căreia în mediul bancar-creditar şi financiar-

investiţional poate aduce venit maximal celor care au elaborat proiectul.

Pentru întreprinzătorii autohtoni business-planul reprezintă un nou

mod de planificare internă la firmă şi s-a extins în special la întreprinderile

mici şi mijlocii. Business-planul se elaborează pe diferite obiecte sau

procese inovative, legate de proiectarea sau crearea de firme noi şi a

subdiviziunilor acestora, elaborarea şi promovarea pe piaţă a produselor şi

serviciilor necesare, reconstrucţia întreprinderilor şi extinderea producţiei,

perfecţionarea tehnologiilor şi organizarea procesului de producţie, sporirea

calităţii producţiei şi productivităţii muncii.

Business-planul este folosit ca document de bază la motivarea

investiţiilor şi atragerea investitorilor, pentru obţinerea finanţării, angajarea

unui personal administrativ, tehnic şi de serviciu calificat. Un business-plan

bine elaborat reprezintă o bază obiectivă spre o colaborare efectivă dintre

oamenii de afaceri şi investitori, jurişti, acţionari. Totodată business-planul

oferă posibilitatea de a evita eventualele erori, catalizarea firmei, sporirea

veniturilor.

Participarea personală a întreprinzătorului la elaborarea business-

planului reprezintă un moment esenţial. Băncile şi firmele investiţionale

străine, în general, refuză examinarea business-planului dacă află că a fost

întocmit de consultanţi din afară fără participarea însuşi a

întreprinzătorului, care doar a semnat acest plan. În procesul de elaborare a

business-planului întreprinzătorul paralel îşi poate verifica ideia şi

probabilitatea de a atinge succesul. Cu toate acestea este binevenită

267

aprecierea şi consultaţiile experţilor. Atragerea consultanţilor la elaborarea

planului este apreciată de către investitori.

12.2. CONŢINUTUL BUSINESS-PLANULUI

Volumul şi nivelul de concretizare a oricărui business-plan se

determină prin destinaţia lui, domeniul de activitate, proporţiile procesului de

producţie, mărimii creditului necesar, reputaţiei firmei etc. Astfel, cu cît este

mai mare firma, mai complicată activitatea funcţională, cu atît mai

fundamental şi concret se elaborează compartimentele planului. Business-

planul la o întreprindere mică este mai simplu ce ţine de conţinut, structură şi

volum, decît acelaşi plan pentru o întreprindere mai mare [10, pag. 268-271].

Structura şi conţinutul business-planului depinde şi de dimensiunile

pieţei de desfacere propuse, existenţa concurenţilor şi perspectiva de

creştere a întreprinderii ce se creează. Cu cît este mai mare piaţa de

desfacere, cu atît mai multe segmente ale ei trebuie luate în consideraţie, iar

existenţa unui număr mare de concurenţi necesită analiza celor mai mari

dintre ei, a produselor şi serviciilor acestora, ceea ce complică considerabil

structura planului. Principalii concurenţi şi segmentele de bază ale pieţei de

desfacere pot fi de asemenea incluşi într-un compartiment aparte pentru

studiere mai detaliată [6, pag. 213].

În dependenţă de scopul elaborării business-planului (ca plan de

motivare a investiţiilor, pentru partenerii financiari, pentru atragerea

partenerilor, contractele cu personalul) compartimentele pot fi elaborate cu

diferite nivele de concretizare.

Nu există o formă şi structură concretă, strict reglementată a

business-planului. Însă, de regulă, sunt prevăzute compartimente, care

caracterizează ideea de bază şi scopurile businessului, relevă specificul

produsului şi necesitatea lui pe piaţă, oferă o apreciere a pieţei şi stabileşte

strategia întreprinderii pe anumite segmente ale pieţii, formează proiectul

financiar al activităţii, ce include strategia financiară, propunerile privind

investiţiile şi perspectivele de creştere a întreprinderii.

Conţinutul restrîns al compartimentelor unui business-plan

prevede:

1. Foaia de titlu. Include: denumirea şi adresa firmei; numele şi

adresa fondatorilor; esenţa proiectului propus; valoarea proiectului; referire

la caracterul confidenţial.

268

2. Rezumatul. Se pregăteşte la sfîrşitul business-planului, după ce

au fost elaborate toate compartimentele, însă se include la începutul

planului. Rezumatul cuprinde scopul proiectului, actualitatea, deosebirea

dintre produsul (serviciul) propus şi cel al concurenţilor şi cît de întrebat

este acest produs (serviciu) pe piaţă. În rezumat se indică datele privind

volumul de vînzări presupus, cîştigul, cheltuielile de producţie, profitul

brut, rentabilitatea producţiei, termenul de rambursare a creditului, adică

datele despre principalele rezultate financiare aşteptate în cazul realizării

proiectului propus [9, pag. 409].

3. Produsul (serviciul). Partea de bază a business-planului începe

de la compartimentul care conţine descrierea produsului (serviciului) oferit.

Produsul (serviciul) propus trebuie să se diferenţieze prin calitatea înaltă

sau noi calităţi de consum, să fie protejat prin patentă, certificat de autor.

Este necesar de evidenţiat imaginea produsului nou, avantajul design-ului şi

specificul ambalajului, descrierea deservirii (în cazul unui articol tehnic). În

acest compartiment se include preţul prognozat, chetuielile de producere şi

volumul profitului de la realizare.

4. Piaţa de desfacere. Este compartimentul de bază al business-

planului. Practica arată că, eşecul proiectelor comerciale este condiţionat de

analiza slabă a pieţei de desfacere şi supraevaluarea mărimii acestuia.

Despre piaţă trebuie să cunoaştem: cine va fi cumpărătorul produsului nou,

dacă există noi segmente pe piaţă. Este necesară elaborarea prognozei

volumului de vînzări şi relevarea deplină a conjuncturii pieţei.

5. Concurenţa. Acest compartiment va conţine date depline

despre concurenţii firmei nou organizate. Sunt necesare următoarele date:

care este cel mai mare producător de produse similare, cîtă atenţie şi cîte

mijloace sunt orientate spre reclamarea produsului, ce prezintă produsul dat

al concurenţilor, care este nivelul preţurilor la concurenţi. Dacă pe piaţă

există un număr mare de concurenţi, atunci este mai bine să se renunţe la

deschiderea noii afaceri şi de găsit un alt cîmp de activitate, deoarece

proiectul nu va fi profitabil.

6. Strategia marketingului. În acest compartiment se stabilesc şi

se explică elementele esenţiale ale planului de marketing: schema extinderii

produsului, formarea preţului, publicitatea, metodele de stimulare a

vînzărilor, organizarea deservirii clienţilor după cumpărare (în cazul

aparatelor tehnice), formarea opiniei publice despre produsul dat şi firma în

cauză. Este necesară argumentarea următoarelor: cum se va realiza

produsul – prin magazinele proprii sau prin organizaţiile de desfacere cu

269

ridicata; cum se vor determina preţurile şi care va fi nivelul profitabilităţii

mijloacelor investite; în ce mod se va organiza publicitatea şi cîte mijloace

se vor aloca pentru aceasta; cum întreprinderea va stimula creşterea

permanentă a volumului de vînzări – prin extinderea pieţei de desfacere sau

prin noi metode de atragere a cumpărătorilor; cum se va organiza

deservirea şi cîte mijloace vor fi alocate; cum întreprinderea va obţine buna

reputaţie din partea publicului. Dacă întreprinderea presupune realizarea

produsului peste hotare, atunci business-planul trebuie să conţină date

privind aprecierea inovaţiei din partea agenţiilor serviciului de brevet în

ţările unde se va promova produsul.

7. Planul procesului de producţie. Compartimentul dat se

elaborează doar de întreprinderile care planifică o activitate de producţie.

Principala sarcină a compartimentului dat constă în abilitatea argumentării

partenerilor de afaceri şi investitorilor, că întreprinderea va fi aptă de a

produce cantitatea necesară de produse în termenul stabilit şi de calitatea

stabilită. Aici se indică care vor fi capacităţile de producţie, existente sau

noi. Se determină furnizorii de materie primă, materiale, piese de schimb,

condiţiile de livrare (preţul, calitatea, cantitatea). La calcularea capacităţilor

de producţie se determină modelul şi tipul utilajului, furnizorii utilajului.

Totodată se soluţionează problema controlului calităţii producţiei fabricate.

Se încheie acest compartiment cu aprecierea cheltuielilor de producţie

planificate şi modificarea lor în perspectivă.

8. Planul organizaţional. Aici se va descrie planul organizării

activităţii întreprinderii şi a lucrului cu personalul. Funcţia esenţială a

organizării este luarea deciziilor şi realizarea lor. Organizarea gestiunii

include formarea structurii organizaţionale şi asigurarea ei. Se determină

cine şi cu ce se va ocupa, interdependenţa dintre servicii şi secţii, modul de

coordonare şi monitorizare a lucrului. Se determină lucrul care va fi

efectuat de anumite secţii, cerinţele calificative şi profesionale faţă de

personal. Totodată se discută întrebările ce ţin de remunerarea muncii

specialiştilor şi salariul personalului de conducere, sursele de stimulare a

muncii, de exemplu prin participarea la profit.

9. Planul juridic. Prin intermediul consultanţei juridice se

determină forma organizaţională a întreprinderii, de exemplu, întreprindere

individuală, de stat sau societate pe acţiuni. Se fundamentează motivul

alegerii formei de proprietate sau de organizare, indicarea tendinţelor de

modificare. Se elaborează principalele documente de reglementare a

activităţii firmei în viitor.

270

10. Aprecierea şi asigurarea riscului. În business-plan este

necesară relevarea riscurilor care pot apărea, sursa şi momentul apariţiei lor

(incendiu, cutremur de pămînt, conflict de etnii, modificarea legii fiscale,

modificările cursului valutar). Este necesară elaborarea măsurilor de

minimizare a acestora sau a pierderilor de pe urma apariţiei lor. Pentru

evitarea sau micşorarea pierderilor de la riscuri este necesară elaborarea

măsurilor profilactice şi a programului de asigurare.

11. Planul financiar. Această parte a business-planului

sintetizează conţinutul părţilor precedente şi le prezintă în expresie

valorică. Planul financiar cuprinde:

previziunea volumului de realizări. Este destinată

prezentării segmentului pieţei, în care întreprinderea planifică promovarea

produsului. Pentru aceasta întreprinderea întocmeşte prognoza pe

următorii trei ani;

balanţa cheltuielilor şi încasărilor de mijloace băneşti.

Aceasta permite aprecierea mijloacelor necesare de investit în proiect.

Sarcina principală constă în verificarea sincronizării încasărilor şi ieşirilor

de mijloace băneşti. Astfel, balanţa dată monitorizează lichiditatea

viitoare a întreprinderii în cazul realizării proiectului, adică prezenţa

permanentă a mijloacelor băneşti în contul bancar necesare pentru

onorarea obligaţiunilor;

bilanţul disponibil de active şi pasive a întreprinderii. Este

întocmit la începutul şi sfîrşitul primului an de realizare a proiectului.

Acesta permite evaluarea sumelor necesare de investit în active şi din

contul căror pasive întreprinderea planifică achiziţia sau crearea activelor

date. Aceste date sunt foarte importante pentru băncile comerciale;

graficul realizării rentabile a proiectului. Prezintă

interdependenţa dintre preţuri, cheltuielile de producţie, fabricarea

producţiei şi profitul, permite calcularea volumului de producţie la care

întreprinderea va fi rentabilă.

12. Strategia de finanţare. Partea dată a business-planului

dezvăluie sursele de obţinere a mijloacelor băneşti pentru realizarea

proiectului dat (credit, capital de participare), precum şi se indică termenul

rambursării totale a mijloacelor investite şi obţinerii profitului. Evaluarea

termenului de rambursare a împrumutului necesită efectuarea şi includerea

în business-plan a unor calcule speciale care permit determinarea

termenului de recuperare a capitalului investit.

271

Întreprinderea va trece la un regim stabil de activitate, dacă va

realiza business-planul său. În baza acestuia întreprinderea poate

implementa noi elemente de planificare şi organizare a procesului de

producţie.

TERMENI-CHEIE ŞI CONCEPTE Business-planul întreprinderii (firmei)

Foaia de titlu a business-planului

Rezumatul business-planului

Planul procesului de producţie (prestării serviciilor)

Planul organizaţional

Planul juridic

Planul financiar

Strategia de finanţare

SUBIECTE DE AUTOEVALUARE ŞI SARCINI 1. În ce constă rolul business-planului la momentul actual?

2. Care este esenţa business-planului în activitatea de antreprenoriat?

3. Ce înţelegeţi prin business-plan?

4. De ce business-planul ajută la evitarea diferitor probleme în activitatea

de antreprenoriat?

5. De ce business-planul poate atrage investitori, parteneri financiari?

6. În ce cazuri este necesară elaborarea business-planului?

7. De ce este importantă participarea personală a întreprinzătorului la

elaborarea business-planului?

8. Enumeraţi principalele compartimente ale business-planului şi

caracterizaţi-le.

9. De ce depinde conţinutul şi structura business-planului?

10. În ce constă rezumatul ca compartiment al business-planului?

11. De ce în business-plan marketingului i se oferă un compartiment

aparte?

12. Dezvăluiţi conţinutul planului de producţie. De ce este importantă

elaborarea detaliată a acestuia?

13. Care este esenţa planului financiar? Ce importanţă are în activitatea

întreprinderii?

14. Daţi exemplu de un business-plan cunoscut. Caracterizaţi-l.

272

BIBLIOGRAFIE 1. Bărbulescu C., Managementul producţiei industriale., Bucureşti, Ed.

Didacţiei şi Pedagogică, 1995.

2. Cotelnic A., Nicolaescu M., Cojocaru V., Managementul

întreprinderilor industriale în definiţii, scheme, formule., Chişinău,

ASEM, 1997.

3. Popa A., Parmacli Dm. Managementul Businessului Mic (îndrumar

pentru antreprenori), Cahul, Universitatea de Stat „B.P. Hasdeu”,

2004.

4. Solcan Angela, Bazele antreprenoriatului: dezvoltarea unei mici

afaceri., Chişinău, AMM, tipogr: „Elena V.I.”, 2006.


Chişinău, 2001.

6. Пармакли Д.М., Варбан С.А., Онофрей А.З., Основы

планирования на предприятии, Учебное пособие, Комрат, КГУ,

2004.

7. Пармакли Д.М., Попа А.М., Планирование предпринимательской

деятельности (практическое пособие), Кахул, КГУ им.

Б.П.Хашдеу, 2004.

8. Пармакли Д.М., Попа А.М., Бизнес-планирование (учебно-

методическое пособие), Кахул, КГУ им. Б.П.Хашдеу, 2007.

9. Пармакли Д.М. Экономика фирмы: Учебное пособие / Ch.:

Ed.ASEM, 2003г.


Cahul: USC, 2007.

11. Сырбу И.М. Управление и планирование на предприятии.


ECONOMIA ANTREPRENORIATULUI -...

Documents

Transcript of ECONOMIA ANTREPRENORIATULUI -...