Istoria economiei nationale

218
Cuvânt înainte Despre Istoria economiei naţionale Studiul istoriei economiilor naţionale sau universale s-a impus în curiculum universităţilor europene, încă, din secolul al XIX-lea sub forma unor cursuri speciale de sine stătătoare, în condiţiile manifestărilor revoluţiei tehnico- ştiinţifice, a conturării doctrinelor clasice despre economia de piaţă, dar şi în epoca care a marcat istoria revoluţiilor burgheze, naţionale şi ascensiunea statelor – naţiune. Din aceste motive istoria economiei naţionale a devenit, nu numai o disciplină cu valenţe informative, ci, mai ales, un obiect de studiu formativ destinat specialistului, economist, dar şi omului de cultură cu studii medii sau superioare, împlicaţi, deopotrivă, în procesele evoluţiei structurilor economiei moderne. Dorinţa şi interesul pentru cunoaşterea organizării vieţii social-economice a unor epoci mai vechi sau mai noi, dincolo de istoria instituţiilor statului sau a personalităţilor politice a devenit, în epoca modernă, şi un mod de introspecţie aparte a moştenirii trecutului istoric, dar şi un suport ştiinţific de analiză a fenomenelor sociale ale prezentului sau chiar de prognoză a viitorului economic al societăţii. Istoria economiei a avut şi are ca scop primordial dezvăluirea unor învăţăminte rezultate din numeroase şi îndelungate căutări şi uneori 3

Transcript of Istoria economiei nationale

Page 1: Istoria economiei nationale

Cuvânt înainte

Despre Istoria economiei naţionale

Studiul istoriei economiilor naţionale sau universale s-a impus în curiculum universităţilor europene, încă, din secolul al XIX-lea sub forma unor cursuri speciale de sine stătătoare, în condiţiile manifestărilor revoluţiei tehnico-ştiinţifice, a conturării doctrinelor clasice despre economia de piaţă, dar şi în epoca care a marcat istoria revoluţiilor burgheze, naţionale şi ascensiunea statelor – naţiune. Din aceste motive istoria economiei naţionale a devenit, nu numai o disciplină cu valenţe informative, ci, mai ales, un obiect de studiu formativ destinat specialistului, economist, dar şi omului de cultură cu studii medii sau superioare, împlicaţi, deopotrivă, în procesele evoluţiei structurilor economiei moderne. Dorinţa şi interesul pentru cunoaşterea organizării vieţii social-economice a unor epoci mai vechi sau mai noi, dincolo de istoria instituţiilor statului sau a personalităţilor politice a devenit, în epoca modernă, şi un mod de introspecţie aparte a moştenirii trecutului istoric, dar şi un suport ştiinţific de analiză a fenomenelor sociale ale prezentului sau chiar de prognoză a viitorului economic al societăţii.

Istoria economiei a avut şi are ca scop primordial dezvăluirea unor învăţăminte rezultate din numeroase şi îndelungate căutări şi uneori costisitoare experienţe umane, în ideea evitării repetării unor acte sociale dăunătoare, dar şi a contabilizării rezultatelor pozitive ale manifestărilor fenomenelor economice. Fără a avea pretenţia rezolvării proiecţiilor curente de dezvoltare economică, studiul istoriei economiei naţionale oferă datele necesare, strict indispensabile, şi pe baza cărora se fundamentează programele economice contemporane ca reprezentări ale continuităţii programului social.

În acest fel, cunoştinţele dobândite din studierea istoriei economiei naţionale se constituie ca parte integrantă a pregătirii generale a specialiştilor care au posibilitatea să cunoască şi să analizeze procesele economice în suscesiunea lor istorică, având posibilitatea definirii unor noi variante de dezvoltare economică a societăţii, mai credibile pentru contemporani, de regulă ataşaţi de formulele de organizare şi de mentalităţile tradiţionale tributare trecutului istoric imediat. Cunoaşterea şi înţelegerea fenomenului trecutului istoric este necesară formării elitelor intelectuale pentru a aprecia ce se poate prelua din experienţa acumulată

3

Page 2: Istoria economiei nationale

de o anume civilizaţie şi cultură materială, ce se poate păstra din elementele sale de rezistenţă, ce se poate schimba şi mai ales cum se poate realiza forme şi procese economice viabile în viitorul imediat.

Din aceste considerente istoria economică a fost şi este integrată în planurile de învăţământ ale instituţiilor de învăţământ superior cu profil economic, istoric, juridic şi în unele cazuri, chiar şi politehnic.

Marile transformări determinate de evenimentele din decembrie 1989, petrecute în România, conferă istoriei economiei naţionale o implicare substanţială în actualitate prin revenirea la economia de piaţă, eliminată brusc cu o jumătate de secol în urmă, din formele de evoluţie economică a societăţii româneşti.

Reluarea procesului economic, întrerupt în 1947, desigur în alte condiţii economico-sociale interne şi internaţionale, impune studiul istoriei economiei spaţiului românesc, îndeosebi pentru fazele sale moderne, pentru latura sa documentară şi pentru analiza comparativă a fenemenelor economice trecute, cu cele de astăzi, în plină afirmare şi expansiune.

Pornind de la aceste determinări conceptuale am întocmit schiţa prezentului curs de istorie economică, trecând în revistă succint elementele de referinţă ale civilizaţiei materiale din spaţiul românesc, începând cu epocile străvechi până în perioada istoriei moderne având ca finalitate anul 1938, când, după statisticile vremii, România Mare a înregistrat apogeul dezvoltării sale economice.

Am socotit că fazele şi epocile ulterioare de evoluţie politică şi economică s-au desfăşurat în condiţii atipice pentru economia de piaţă, societatea românescă fiind supusă unor forme politice de regim autoritar, dictatorial şi totalitar comunist, în condiţii internaţionale dramatice determinate de influenţele nefaste ale celui de al doilea război mondial şi apoi ale instaurării regimului socialist. Indiscutabil şi aceste faze de istorie care au impus, după 1938, treptat caracterele unei “economii de război” şi apoi a unei economii etatist-socialiste sunt interesante şi pot oferi învăţăminte, în sensul dezvăluirii unor mecanisme social-economice şi politice condamnate de procesualitatea istorică firescă. Dar, acestea, credem că nu sunt relevante pentru evoluţia ascendentă a economiei româneşti din epoca modernă, care poate oferi şi astăzi modele economice susceptibile de a fi preluate şi dezvoltate, în consens cu spiritul vremii noului mileniu pus sub semnul intercondiţionării relaţiilor economice la nivel regional şi mondial.

4

Page 3: Istoria economiei nationale

CAPITOLUL 1

Vechimea, continuitatea şi trăsăturile vieţii economice în epocile străveche şi veche

1.Economia în epoca străveche (epoca pietrei, metalelor, civilizaţia daco-geţilor şi civilizaţia în Dacia romană).

Mediul geografic divers şi proporţional echilibrat, al teritoriului României, sub raportul principalelor forme de relief (geografii apreciază că acestea reprezintă, fiecare câte o treime din suprafaţa ţării) de climă, bogăţii ale subsolului au creat condiţii propice dezvoltării unei activităţi economice dinamice pentru comunităţile umane în evoluţia şi succesiunea lor istorică. Primele descoperiri privind prezenţa activităţii umane au încercat a fi stabilite acum aproximativ un milion de ani la Ciuperceni, civilizaţia pietrei neşlefuite fiind atestată în fazele primare ale aşa-numitei “culturi de prund” pe valea apei Dîrjovului. Cele mai vechi urme osteologice umanoide pe teritoriul ţării noastre s-a găsit în peştera Ohaba-Ponor. Sfârşitul paleoliticului aduce o diversitate în confecţionarea uneltelor de piatră neşlefuită încă prin apariţia tipurilor de lame de obsidiană sau silex alături de topoarele de mână, înregistrându-se în faza mezolitică prezenţa microlitelor, aşchiei şi lame foarte minuscule folosite la răzuit şi la tăiatul produselor animaliere procurate prin vânătoare. Este atestată şi prezenţa uneltelor de os şi corn de cerb sau bovină (străpungătoare, ace, piepteni, vârfuri de lance).

a) Epoca neolitică (6000-2200 î.e.n.) Arta prelucrării uneltelor din piatră va înregistra un salt

spectaculos în neolitic ce e atestat pe teritoriul ţării noastre începând cu anii 6000-5500 î.e.n. Uneltele de piatră sunt şlefuite, ne referim la cele care păstrează şi se constitue din nucleul propriu-zis de obsidiană (silex), performanţa fiind aceea a perforării topoarelor şi a înmănuşării lor.

Efectele în planul activităţii umane a unei productivităţi mai mari au sporit, dacă adăugăm că, în paleoliticul superior se descoperise deja arcul şi săgeata, ce împreună cu toporul înmănuşat devin arme pentru vânat; topoarele având şi o nouă întrebuinţare în procesul defrişării zonelor pentru practicarea agriculturii.

Societatea umană care a dezvoltat civilizaţia neolitică pe teritoriul ţării noastre a înregistrat la aceeaşi amplitudine şi calitate efectele “revoluţiei” neolitice. “Revoluţia” neolitică a constat în:

5

Page 4: Istoria economiei nationale

- cunoaşterea şi practicarea cultivării plantelor (cerealiere: grâu, orez, mei);

- creşterea animalelor prin domesticirea bovinelor sălbatice, a caprinelor şi porcinelor.Efectul acestor ocupaţii care devin predominante, în raport cu

ocupaţiile anterioare (cules, vânat), s-a transpus în stabilitatea sau semistabilitatea comunităţilor umane prin constituirea aşezărilor, prin dezvoltarea locuinţelor permanente sub forma bordeelor, semibordeelor şi chiar a unor locuinţe de suprafaţă clădite din materiale rezistente (trunchi de arbori, piatră).

Apariţia şi practicarea unor meşteşuguri reprezentative a constituit un alt element al revoluţiei neolitice. În principal, pentru această fază, olăritul a fost meşteşugul care a dat nota caracteristică, specifică civilizaţiei neolitice. Prin formele ceramice, modalităţile de decorare a vaselor de ceramică s-au conturat, în perioada neolitică, aşa-numitele culturi arheologice: Cîrcea Ocna Sibiu-Gura Baciului; Criş – Starcevo; Boian; Hamangia; Petreşti; Cucuteni etc.

Ceramica prelucrată sub forma diferitelor recipiente cu dimensiuni şi destinaţii diverse de ordin casnic până la marile vase pentru păstrarea cerealelor a fost lucrată în 2 variante : o ceramică dominantă, cu o pastă care conţine multe ingrediente (pietricele, pleavă), de culoare cenuşie, arsă înăbuşit în cuptoarele pregătite de meşteşugari; al doilea tip, cel de lux, care foloseşte o pastă fină, aleasă cu grijă, arsă în condiţii deosebite, cu o puternică aerisire ce i-a dat o culoare predominant roşie. Aceasta a fost, de regulă, decorată cu forme geometrice: meandrice, spiralice şi deasemenea, pictată. Pictarea ceramicii o înregistrăm încă din primele faze ale neoliticului. În mod deosebit, în arealul geografic din centrul şi sud-estul Europei, s-a impus ceramica culturii Cucuteni prin calităţile sale intrinseci, prin decoraţia şi culorile practicate de meşteşugarii acestei culturi. Creiaţiile culturii Cucuteni sunt la nivelul celor mai frumoase forme pe care le-au realizat meşterii olari, din aceeaşi perioadă istorică, în Creta minoică sau Orientul Apropiat. E semnificativ, faptul că, meşteşugarii olari din neolitic s-au grupat în centre meşteşugăreşti, de regulă, fixate, în zonele centrale ale unor uniuni de triburi, lucrând pentru întreaga comunitate a acelor indivizi.

Olăritul se adaugă altor meşteşuguri casnice: tors şi ţesut. Greutăţile de fus (fusaiole) sau greutăţile ce întindeau urzitura la războiul de ţesut vertical, întâlnite într-un număr însemnat relevă nu numai practicarea, dar şi amplitudinea creşterii animalelor. Cultura neolitică de

6

Page 5: Istoria economiei nationale

la noi are corespondente similare pe arealul geografic cuprins în zonele actuale ale Ucrainei răsăritene, Poloniei centrale şi de sud, Ungariei şi Slovaciei, Iugoslaviei, Bulgariei, nordului Greciei, părţilor de vest ale Asiei Mici.

Organizarea socială a comunităţilor umane în neolitic înregistrează prezenţa dominantă a ginţilor matriarhale grupate în triburi, la rândul lor în uniuni de triburi zonale. Organizarea gentilică se fundamenta pe înrudirea membrilor gintei şi pe proprietatea comună asupra principalelor bunuri şi mijloace de producţie ( cu excepţia uneltelor personale), definind trăsăturile unei societăţi din care n-au lipsit elementele aristrocratice ale şefilor de ginţi, trib sau ale unor preoţi şi şamani ce practică principalele culte ale fertilităţii şi fecundităţii, reprezentate, sugestiv, în plastica ceramică în numeroşi idoli feminini.

b) Epoca bronzului – (2200-1200 î.e.n)Trecerea de la neolitic, între 2500-2200 î.e.n. este apreciată de

specialişti ca perioada de indoeuropenizare la întreg areal european, prin pătrunderi violente ale unor populaţii noi, printre care şi PROTOTRACII.

Reprezentantivă pentru interferenţa civilizaţiilor neolitice şi cea a vechilor traci care aveau preocupări predominant pastorale a fost cultura Coţofeni. Acum se înregistrează, ca efecte secundare, unele distrugeri ale aşezărilor neolitice, o anume decadenţă în tehnica prelucrării ceramice, care-şi reduce decorarea la forme geometrice, realizate în exclusivitate prin incizia vaselor de lut. Pictarea lor este exclusă. În schimb, se descoperă prelucrarea nativă a resurselor de aramă şi aur. Obiectele reprezentative realizate din aceste metale sunt de natură cultică sau sub forma podoabelor destinate şefilor de trib.Metalurgia bronzului având ca bază de iradiere zona anatoliană şi caucaziană se răspândeşte, treptat, şi în arealul spaţiului carpato-danubian. Aliajul realizat între aramă şi cositor (uneori zinc ) avea, ca bază primară substanţială, arama găsită în zona Transilvaniei. Cositorul însă e important, pe baza schimburilor comerciale ce au atins zonele Elbei sau chiar ale Irlandei.

Metalurgia bronzului e foarte bine structurată în centrele transilvane, grupate în mari ateliere meşteşugăreşti care, prin produsele lor, sunt prezente în zonele centrale şi de sud ale Poloniei şi Germaniei, pe Vistula şi Elba. Tipologia uneltelor şi armelor s-a diversificat faţă de epoca pietrei fără a elimina unelte, armele de piatră. Astfel, sunt cunoscute topoarele executate în mai multe tipuri:topoare simple cu dublu

7

Page 6: Istoria economiei nationale

tăiş, topoare ciocan, apoi diferite feluri de pumnale, săbii, seceri şi podoabe (brăţări, pandative, agrafe,cercei, etc).

Agricultura primitivă înregistrează un salt prin introducerea plugului cu brăzdar, din corn de cerb sau de piatră, sau prin folosirea carului care, implică folosirea animalelor de tracţiune.

De metalurgia metalelor neferoase se leagă tezaurele de aur ( mai ales cu caracter cultic sau aristrocratic de la Ţufalău, Slimnic, Rovine, Hinova, etc). Metalurgia bronzului înregistrează un avânt maxim în perioada de interferenţă cu epoca fierului când sunt datate marile depozite de bronzeri de la Drajna, Uioara, Band etc. Societatea bronzului înscrie, odată cu schimbarea caracterului etnic şi o nouă structură în planul civilizaţiei şi evoluţiei în organizarea comunităţii pe principiul predominaţiei rolului bărbatului în activitatea comunităţilor. Elementul pastoral iniţial al triburilor tracice, conflictele militare dese au impus războinicul în societatea tracică, reconstituirea familiilor se realizează în funcţie de prezenţa sa, determinând gruparea familiilor patriarhale în ginţi patriarhale, în triburi şi apoi în uniuni de triburi. Practic războiul determină dezvoltarea sistemului de apărare cunoscut, doar sporadic în neolitic. Îndeosebi, în cadrul culturilor Otomani, Monteoru, Sighişoara au fost dezvoltate impresionante sisteme de apărare, care au constat în şanţuri şi valuri de pământ întărite cu palisade. Tracii, cunoscuţi şi prezenţi în viaţa lumii antichităţii în relaţie cu celelalte civilizaţii indo-europene, sunt atestaţi de timpuriu, în izvoarele antichităţii, fiind menţionaţi în conflictele cu ahei - troieni, prezenţa lor fiind prinsă în “Iliada” lui Homer, definind una din laturile prezenţei lor în vecinătatea lumii greceşti. Este adevărat că, în maxima lor expansiune, tracii au depăşit zona balcanică fiind prezenţi în Asia Mică în zona Troadei şi Frigiei.

c) Epoca fierului (1200 î.e.n. – 106 e.n.) Tracii îşi restrâng spaţiul geografic de existenţă independentă a

marilor uniuni de trib sub impactul expansiunii elenistice în zonele de sud şi, apoi, al celei scitice, în zonele sale de răsărit.

Începând din sec VIII îen se înregistrează o fagmentare în lumea tracilor şi sub influenţa factorilor de civilizaţie externi:

- tracii de sud care cunosc impactul mai mare al culturii elenistice şi ilire;

- tracii de nord – geto dacii mai mult influenţaţi de civilizaţiile scitică, celtică, germano- bastarnică, sarmatică şi, parţial, de cea elenistică în zonele Dunării de Jos şi Mării Negre.

8

Page 7: Istoria economiei nationale

2. Epoca veche

a) Civilizaţia geto-dacăFaza Latenului care e consemnată, evolutiv, dinspre 450 î.e.n.

spre 106 e.n. împune civilizaţia geto-dacă în amplitudinea dezvoltării sale materiale cu ultimele determinări de ordin tehnic în metalurgia fierului, puternic înfluenţată de relaţiile cu celţii din perioada sec. III î.e. n .Astfel, în marile centre de locuire ale geto-dacilor ( dave sau aşezări deschise) sunt prezente ateliere de prelucrare a fierului Sarmisegetuza se remarcă prin existenţa mai multor grupări de ateliere ce au făcut, din acest centru, unul din cele mai importante puncte de referinţă în sud-estul Europei prin cantitatea lupelor (bare) de fier, armelor şi uneltelor descoperite. Într-unul din cele mai mari ateliere s-au găsit cantităţi de lupe de dimensiuni neobişnuit de mari (50 kg) ce ar fi necesitat cantităţi importante de minereu de fier.

Puritatea metalului era 99%.Cuptoarele de redus minereul de fier erau de 2 tipuri: - plane – pentru o singură şarjă;- înalte –pentru mai multe operaţiuni metalurgice.

Ateliere similare au fost descoperite în cetăţile din imediata vecinătate de la: Costeşti, Blidaru, Baniţa, Tilişca, Piatra Craivi.

Prelucrarea fierului se realiza prin martelare, adică, după ce metalul era încălzit era întins prin batere spre a da forma pieselor dorite de meşteri şi solicitate de către societate. Erau, astfel, făurite unelte agricole (coase, sape, seceri, săpăligi, brăzdare de plug, foarfeci) arme (săbii curbe – celebrele “sica” dacice – sau spade drepte, vârfuri de lance sau de săgeţi, coifuri, pumnale) unelte de dulgherit (barde, topoare, sfredele, fierăstraie etc.), unele dintre ele găsite în cantităţi şi număr mare în adevărate depozite, ilustrative pentru măiestria şi cunoştinţele tehnice deosebite ale meşteşugarilor geto-daci.

Practicarea dulgheritul e consemnată prin ridicarea construcţiilor de suprafaţă de lemn, iar a zidarilor prin realizarea construcţiilor de piatră impresionante, civile şi militare. Numai la Sarmisegetuza – pentru zidurile de apărare şi temple sacre, au fost dislocate circa 30.000 m3 de piatră ecarisată, material adus de la distanţe de 40-90 km.

Olăritul se manifestă prin formele ceramice rafinate, realizate prin folosirea roatei olarului, într-un număr mare de vase de calitate artistică deosebită. Aşa cum există şi se dezvoltă prelucrarea ceramicii

9

Page 8: Istoria economiei nationale

Tipurile ceramice specifice culturii geto-dacice au fost : ceştile dacice sau căţuile, vasele bitronconice fără torţi ( tip borcan ) decorate cu brâuri alveolare, meandre sau cu aşa numitele crenguţe de brad.

Orfrevrăria ( prelucrarea Au, Ag) la nivel înalt preia în practică multe din modelele lumii scitice sau elenistice. Existenţa tezaurelor de argint şi aur de la Peretu, Agighiol, Băiceni, Poiana Coţofeneşti (coif de aur), Craiova, Sîncrăieni etc au evidenţiat rafinamentul meşteşugarilor geto-daci. Începând cu sec IV î.e.n., meşteşugarii au produs obiecte de podoabă şi cult şi pentru civilizaţiile vecine; obiectele orfevrăriei geto-dace ajungând până în zonele Caucazului şi Asiei de mijloc. Elementele caracteristice podoabelor geto-dacice erau capetele de şarpe, pentru brăţări sau coliere, figurile animaliere pentru pandativi sau vasele cultice.În această fază, grupările uniunilor de triburi, din anumite zone geografice, devin tot mai stabile, prefigurând elementele incipiente ale existenţei statului. În uniunile de trib aristocraţia îşi permanentizează funcţiile, devenind o castă conducătoare a acestora, uzurpând elementele de funcţionare ale democraţiei militare, adică ale adunării poporului, care, mai înainte decidea asupra principalelor aspecte ale vieţii uniunii tribale. Evolutiv, se înregistrează, astfel, constituirea treptată a unor formaţiuni politice stabile care se vor constitui, apoi, în forme statale închegate, înregistrate de istoricii antici. Conducătătorii de la Dromichaites la Decebal fiind cunoscuţi ca bazilei, cu funcţia regalităţii, chiar dacă principiul eredităţii în perpetuarea şi dezvoltarea funcţiilor politice nu a fost o regulă.

Produsele meşteşugăreşti ale metalurgiei sau agriculturii au impus un comerţ intens la nivel statelor geto-dace sau înafara spaţiului tracic, aşa cum, geto-dacii au importat produse de lux, podoabe (de la greci sau romani), produse agricole de rafinament (vinuri, ulei măsline), arme, unelte, având contacte permanente cu civilizaţia şi spaţiul greco-roman. Pentru amplificarea acestui circuit de bunuri s-a inventat şi bătut moneda.Mai întâi, au fost preluate, de către tracii geto-daci, monedele greceşti emise de coloniile de pe malul Mării Negre, de metropole greceşti, din Elada sau de oraşele de pe ţărmul Asiei Mici. Prin contactele marilor confederaţii de uniuni de triburi geto-dace cu lumea greco-macedoniană pătrund tetradrahmele.

Începând, cu sec. I î.e.n., în zonele nord Dunărene se răspândesc şi denari romani. Monedele preluate de la statele vecine sau de la coloniile greceşti nu au fost suficiente celor ce au efectuat schimburi mult

10

Page 9: Istoria economiei nationale

mai ample decât cantitatea de monedă străină existentă la lumea dacică. Astfel, se vor emite monede în regie proprie; regatele tracilor de sud încă din sec. V î.e.n. iar geto-dacii de la sfârşitul sec. IV î.e.n. Emisiunile monetare, înmulţindu-se în contextul structurării politico statale a geto-dacilor în mai multe formaţiuni politice sau într-una unitară, începând cu Burebista. Monedele geto-dace vor copia monedele greceşti, romane (matriţele nu au respectat perfect calitatea formelor iniţiale, observându-se o schematizare a reprezentărilor). Schematizarea a fost determinată de lipsa de interes a geto-dacilor faţă de însemnele străine. În sec II î.e.n., a fost stabilită existenţa a 4 centre de emisiuni monetare, cu siguranţă centre politico-militare. Baterea monedei era un drept special ce ţinea de suveranitatea unor conducători politici sau de forţa economică a oraşelor colonii greceşti. Emisiunile monetare geto-dace în cantităţi mari, evidenţiau, pe de o parte, amploarea schimburilor comerciale, pe de altă parte, capacitatea de integrare a lumii geto-dace în circulaţia monetară sud-est europeană. Emisiunile monetare au fost făcute în marea lor majoritate din argint şi din bronz. De asemenea,acestea aveau o formă pronunţat convex-concavă (schifate). Din sec.I. î.e.n.monedele romane sunt perfect imitate uşurând schimburile comerciale. Numărul monedelor descoperite până în 1988 depăşea cifra de 40.000 . Paradoxal, pe măsura dezvoltării statului geto-dac se va adopta, tot mai mult monedele romane republicane pentru realizarea mai uşoară a legăturilor comerciale, dar şi pentru că acestea aveau o circulaţie largă, cvasieuropeană.

b. Viaţa economică în Dacia romană În această perioadă trăsăturile vieţii economice geto-dace din

faza apogeului său sunt accentuate, în sensul amplificării cantităţii şi calităţii produselor, productivităţii în ramurile economice anterior existente. Se realizează progrese în planul organizării vieţii propriu-zis urbane. Efectele cuceririlor romane erau benefice pentru viaţa citadină.

- Structurile sociale ale societăţii anterioare suferă reale transformări după specificul valorilor romane. Astfel societatea va fi împărţită în:

- oameni liberi din punct de vedere juridic – cetăţeni romani, provinciali autohtoni sau din provinciile învecinate (peregrini);

- sclavi – publici şi sclavi privaţi;- liberţi.

Cetăţenii romani au drepturi depline în sfera dreptului public şi privat. Peregrinii au drepturi restrânse în viaţa publică şi parţial privată, uneori până la interzicerea dreptului de a avea proprietate funciară.

11

Page 10: Istoria economiei nationale

Cetăţenii romani sunt în primul rând, săpânii de sclavi, proprietarii de latifundii, membrii administraţiei romane, ofiţerii, subofiţerii, veterani, înalţi funcţionari etc.Uneori, din sclavii publici s-au ales funcţionari de rang inferior ce aveau o putere administrativă însemnată în raport cu oamenii simpli. În acest fel, au acaparat averi mari, reuşind să se căsătorească cu femei libere (să aibă copii liberi). Căsătoriile între sclavi nu erau legitimate, dar admise, copiii rezultaţi moştenind starea de sclavie.

Întregul pământ din Dacia, socotit - ager publicus a fost împărţit de importanţii funcţionari publici romani coloniştilor pentru serviciile deosebite ale acestora faţă de stat. Astfel, pământurile cele mai fertile ajung în mâna cetăţenilor romani. Terenurile nefertile vor intra în posesia autohtonilor grupaţi în obşti săteşti; aceştia, fiind obligaţi, să achite impozite funciare şi alte obligaţii, constând în produse necesare pentru susţinerea administraţiei şi armatei. De impozite funciare erau scutite doar unele oraşe şi cetăţenii romani ce aveau aşa numitul “drept al italicilor” (în Dacia, 5 oraşe aveau “ jus italicum”).

Procesul de urbanizare propriu-zis este înfăptuit sub stăpânirea romană în formele sale tipice, cu rangul de municipia sau colonia. În Dacia romană s-au constituit 11 oraşe de tip municipia, din care patru vor fi ridicate la rangul de colonia, alături de Sarmizegetuza Ulpia, care îl avea încă de la înfiinţarea sa. În oraşele romane s-au construit edificii publice specifice civilizaţiei urbane de tip italic, precum forumul, templele, termele, uneori amfiteatre, în afara clădirilor administraţiei provinciale sau locale, ale cetăţenilor romani sau peregrinilor prezenţi în Dacia în calitate de proprietari funciari, arendaşi, negustori sau comercianţi. Se apreciază că populaţia urbană a fiecăreia din marile oraşe din Dacia romană varia între 25-35.000 de locuitori, fiind, în această privinţă, de valoare demografică mijlocie în comparaţie cu aglomerările urbane din imperiu.

În spaţiul lor se va desfăşura o bogată activitate economică, administrativă şi spirituală ilustrată de dovezile civilizaţiei materiale, cât şi de numeroasele inscripţii din care se desprind informaţii certe despre viaţă şi lumea urbană de cultură şi civilizaţie romanică.

În agricultură se cultivă aceleaşi cereale, productivitatea terenurilor agricole sporind în condiţiile introducerii plugului cu brăzdar greu de tip roman, a înmulţirii uneltelor agricole, care permit, desţeleniri masive şi extinderea terenurilor arabile.

12

Page 11: Istoria economiei nationale

Exploatarea pădurilor e constatată în numeroasele inscripţii rămase pe teritoriul Daciei, care evidenţiază folosirea lemnului pentru foc dar şi pentru construcţia de nave militare şi civile. De asemenea, cantităţi mari de lemn sunt trimise spre alte provincii, ale zonei mediteraniene. Se exinde cultura viţei de vie, iar creşterea animalelor în turme mari pe păşuni se face în baza unor contracte de arendare cu indivizi specializaţi pentru astfel de afaceri (conductores).

- Minele declarate în proprietatea statului, îndeosebi minele de aur şi argint sunt exploatate în regie proprie. De buna lor exploatare răspunde un administrator imperial special desemnat de împăraţii romani. Deasemenea, se extrag, fierul, la Teliuc şi Dognecea, marmura în cariere speciale, sarea din ocne. Majoritatea exploataţiilor de acest fel, erau arendate de stat, în baza unor contribuţii băneşti sau chiar în natură (sare, lupe de fier etc ) sau erau controlate şi administrate de administratorul imperial.

Meşteşugurile cunosc o mare amploare în mediul urban,în oraşele cu rang de colonia şi municipiu. Pentru apărare şi lărgirea sferei de influenţă economică, meşteşugarii se grupează în asociaţii numite colegii. Rolul acestora este de ordin economic, dar şi civil şi religios. În Dacia sunt cunoscute colegii de fierari (fabri), lemnari- dulgheri, postăvari etc. I-au avânt meşteşugurile legate de construcţiile civile sau militare. Astfel, constructorii, pietrarii, zugravii sunt amintiţi adeseori în inscripţiile epigrafice. Acestora li se adaugă meşteşugarii olari, ţesători, frânghierii.

Comerţul – se amplifică prin integrarea spaţiului ocupat de romani în Dacia între graniţele imperiului, prin construcţia unor drumuri de piatră de către unităţile militare, căi de comunicaţie, foarte rezistente ce au fost folosite, intens, şi de către negustori. Moneda romană suficientă, (denari, sexterţii, aurelii) înlesneşte circulaţia mărfurilor. Mai mult, Dacia primeşte dreptul de a bate monedă în vremea lui Filip Arabul, prin 240 e.n. se bat monede de bronz ( figura împăratului + figura Daciei sub înfăţişarea unei femei) . Monetăria statului era la Sarmisegetuza - Ulpia.

CAPITOLUL 2

Societatea în epoca prefeudală sec. IV – VIII e.n.

13

Page 12: Istoria economiei nationale

1. Migratorii şi autohtonii străromâniPerioada de formare a feudalismului înregistrează şi primul val al

migrării populaţiilor germanice şi călăreţe mongole-turanice, culminând cu prezenţa slavilor.

La începutul sec.IV pe teritoriul ţării, prezenţa vechilor goţi vizigoţi, e atestată printr-o cultură de simbioză cu preponderenţă romanică, cunoscută sub numele de cultura Sântana de Mureş. Prezenţa şi dominaţia hunilor, înregistrată după 376, în centrul şi sud-estul Europei, se extinde până în 454 e.n. Învoluţia e determinată de luptele dintre urmaşii lui Atila şi al răscoalei altor neamuri subordonate acestora precum : gepizii, ostrogoţii, etc.

Gepizii vor fi cei care îşi vor păstra întâietatea în zonele central europene şi de vest ale ţării, deoarece ostogoţii sunt alungaţi de gepizi în zona balcanică. Gepizii la rândul lor sunt învinşi şi chiar obligaţi să se subordoneze unei populaţii călăreţe a avarilor venită din stepele asiatice (567). După o perioadă de stăpânire necontestată de alte neamuri, avarii, în faţa invaziei slave, se vor ralia dominaţiei acestora. Prezenţa slavilor, constatată, începând cu sec.VI, pregăteşte o simbioză avaro-slavă sub raport politic. Ulterior avarii vor fi înfrânţi, decisiv, de francii conduşi de Carol cel Mare.

Prezenţa slavilor pe teritoriul ţării e atestată din sec.VI, elementele slave fiind însă disparate în această fază istorică pentru a deveni, majoritare, la începutul sec.VIII, presând limesul (graniţa) Împeriului romano-bizantin din zona Dunării Inferioare. Pe fondul unei crize politice a Împeriului bizantin determinată de răscularea trupelor de la Dunăre conduse de generalul Focas, slavii profită şi pătrund adânc în Peninsula Balcanică până în Peloponez. Are loc o slavizare a părţii eurupene a Împeriului bizantin. Cu multă greutate împăraţii Bizanţului, ce au păstrat Constantinopolul şi zona limitrofă, vor reuşi să limiteze prezenţele politico-militare ale triburilor slave, recucerind teritoriile europene din fostele zone ale Greciei continentale şi ale Epirului. Au rămas, însă, la nord de aceste graniţe militare,prezenţele politice ale slavilor, întărite, după 678, de venirea bulgarilor turanici. Se va constitui un stat slavo-bulgar ce îşi va disputa hegemonia, în sud-estul Europei, cu bizantinii.

Relaţiile autohtonilor cu migratorii sunt dimensionate de existenţa slabelor forţe militare pe care le puteau concentra uniunile de obşti daco-romane şi străromâneşti în raport cu efectivele militare de elită ale migratorilor. În această privinţă, rezistenţele romanicilor sunt

14

Page 13: Istoria economiei nationale

sporadice. Statele politico-militare ale migratorilor, având centrele în zona Câmpiei Panonice, vor desfăşura acţiuni războinice înspre teritoriul Imperiului roman de apus sau Imperiul romano-bizantin.

Lipsa unei administraţii unice, şi de durată, pe care migratorii n-au reuşit să o suplinescă a împiedicat evoluţia coerentă şi ascendentă a vieţii economice, fapt ce a contribuit la schimbarea trăsăturilor relaţiilor economice, de la nordul fluviului, în sensul ruralizării structurilor economice. Distrugerea oraşelor provocată de invazia hunilor a deplasat spaţiul lumii economice urbane definitiv în mediul sătesc. Astfel, principala ocupaţie va deveni creşterea animalelor, practicarea agriculturii fiind dublată de prezenţa meşteşugurilor săteşti în cadrul obştilor libere.

Relaţiile economice dintre migratori şi autohtoni au fost de complementaritate, în speţă, migratorii erau cunoscuţi în calitate de crescători de animale (hunii, avarii, creşteau animale mari – cabaline), pe când autohtonii erau principalii producători în sfera agricolă, furnizând cerealele şi furajele necesare cetelor militare ale migratorilor. Din informaţiile istoricilor vremii se cunoaşte că, în zonele Panoniei, hunii, respectiv, avarii percepeau circa o jumătate din producţiile agricole ale autohtonilor. De asemenea conducătorii militari ai hunilor au intervenit pe lângă împăraţi Bizanţului pentru a permite revenirea populaţiei autohtone din Panonia, deplasată, în primele momente ale impactului migrator, la sudul Dunării.

Pe teritoriul ţării noastre una din preocupările migratorilor a fost să-şi asigure cantităţile de sare necesare creşterii animalelor. Practic agricultura va fi realizată de autohtoni dovadă fiind perpetuarea terminologiei agricole de origine latină, aşa cum, extragerea păcurii din zonele cu prezenţe şi zăcământe petroliere a perpetuat termenul latinesc iniţial de “ picula”.

2. Particularităţi ale începutului feudalismului românescOrganizarea socială a societăţii străromânilor a fost caracterizată

de existenţa obştilor săteşti libere, care aveau, la bază, relaţiile economice intercomunitare. Izvoarele antice ne arată că majoritatea populaţiei migratoare a avut ca fundament obştea gentilică influenţată de contactele cu Imperiile Romane de Răsărit sau Apus. Obştea gentilică se fundamentează pe relaţiile de rudenie între membrii săi şi a reprezentat componente şi în organizarea militară a acestor populaţii. În contact cu romanicii obştile gentilice ale migratorilor se vor destrăma relativ lent. Slavii îndeosebi vor prelua elemente de viaţă economică sedentară în

15

Page 14: Istoria economiei nationale

domeniul agricol, în general sau de natură tehnică, în special. Pe teritoriul ţării noastre slavii vor folosi roata olarului.

În cadrul obştei săteşti romanice proprietatea pământului a fost, pe de o parte, personală, în privinţa suprafeţelor de teren arabil. Acestea erau împărţite familiilor comunităţii prin tragere la sorţi la anumite perioade de timp anual, sau din 3 în 3 ani. Rămâneau în proprietatea comună pădurile, păşunile, apele, exploatate de întreaga comunitate.

Transferul de proprietate arabilă în cadrul familiilor se realizează în virtutea principiului ereditar şi al supremaţiei bărbatului. Termenii de moş, moşie, moşneag reflectă practica în cadrul familiilor obştilor săteşti, de a transfera, prin moştenire, proprietăţile arabile. De asemenea familiile erau proprietare ale inventarului agricol şi ale unui număr de vite crescute pe teritoriul obştii săteşti.

Prin posibilitatea de a creşte un număr nelimitat de animale, de a-şi mări astfel avuţia proprie, unele familii (conducătoare ale obştilor) au reuşit să se impună pe plan economico-social, respectiv instituţional. Obştile săteşti erau conduse de un sfat al principalelor familii şi reprezentanţi cu autoritate morală, respectiv cu o deosebită capacitate militară şi de organizare. Nu întâmplător, în primele documente emise de statele feudale se precizează existenţa acestor oameni “buni şi bătrâni” ce constituiau, şi în sec XIV – XV, conducătorii obştilor săteşti respective.

CAPITOLUL 3

Economia feudală în Ţările Române

1. Consideraţii generale O caracteristică dominantă a economiei feudale europene a fost predominanţa economiei naturale agrare. Invaziile migratorilor, criza internă a Imperiului roman, apoi a celor două imperii după 395, au determinat, nu numai destrămarea unor structuri economice fundamentate pe sclavagism ca valoare socială, ci şi cvasitotala dispariţie a economiei urbane. Pentru o îndelungată perioadă de timp, de la un secol până la un mileniu, în diferite zone ale Europei, viaţa orăşenească s-a aflat într-un declin evident ilustrat de dispariţia unor vechi centre urbane, sau prin transformarea altora în simple reşedinţe politico-militare de însemnătate minoră pentru un sistem economic citadin.

16

Page 15: Istoria economiei nationale

Formele apariţiei structurilor feudalismului ( de ordin social, economic, politic) au fost neuniforme şi au îmbrăcat caractere specifice, determinate în principal, de anterioarele forme de activitate economico-socială manifestată în diferite zone ale Europei. Astfel, în zonele Imperiului roman de apus şi al celui bizantin aparţia structurilor feudale are ca sursă de pornire elementele în descompunere ale structurilor sclavagiste. În restul Europei, în bună măsură şi pe teritoriul actual al ţării noastre, relaţiile feudale se structurează pornind de la sistemele de organizare socio-economice ale popoarelor în formare ( sec VIII-XI) . Dar, şi în această privinţă, sunt sesizate deosebiri; societatea românescă porneşte, în definirea relaţiilor feudale de la structurile social-economice ale obştilor săteşti, pe când în zonele dominate de germanici, slavi, anglo-saxoni, evoluţia feudală îşi are originea în structurile obştilor gentilice în destrămarea, şi, în caracterul predominant, militar, al formaţiunilor politice dezvoltate de germanici şi slavi.

În aprecierea evoluţiei relaţiilor feudale trebuie să luăm în considerare pentru anumite zone ale Europei şi relaţiile dintre statele feudale în formare şi între interesele hegemonice ale unor imperii. Spre deosebire de Europa răsăriteană marcată de prelungirea, în timp, a relaţiilor feudale, Europa apuseană va cunoaşte evoluţia economiei urbane într-un ritm ascendent începând cu secolul al XIII, cu urmări decisive în destrămarea relaţiilor tipic feudale. În Europa de răsărit asistăm însă la extinderea relaţiilor sociale tipic feudale, la întărirea proprietăţi feudale, la mărirea rezervei senioriale şi la dezvoltarea unei legislaturi menită să apere aceste structuri. În schimb, în zonele Europei apusene şi parţial ale Europei centrale (Austria), sub impactul activităţii urbane şi al afirmării primelor relaţii de tip capitalist proprietatea feududală cunoaşte un fenomen de erodare concretizat, în plan socio-economic, de sporirea elementului liber sătesc sau de degravarea acestui factor social de obligaţii tipic feudale precum: renta în muncă şi în produse.

Începuturile feudalismului în zona teritoriului naţional şi în arealul învecinat au fost marcate de invaziile ultimilor migrări (unguri, pecenegi, tătari), de luptele pentru întâietate între regatele feudale ale Ungariei şi Poloniei asupra ţărilor române şi apoi de impactul militar şi politic agresiv al Imperiului Otoman. Pe de altă parte, zonele Transilvaniei au făcut obiectul cuceririi regalităţii maghiare, înregistrându-se din sec.XII – existenţa voievodatului sau voievozilor

17

Page 16: Istoria economiei nationale

până în sec.XVI, iar între 1541-1699, consemnându-se prezenţa sa ca principat, cu largă autonomie, sub suzeranitatea otomană.

Ţările Române extracarpatice s-au afirmat într-o strânsă confruntare cu formaţiunea politică a Hoardei de Aur, a regatelor Ungariei şi Poloniei, iar de la sfârşitul sec. XIV, cu expansiunea otomană. Până în sec.XVI, Ţara Românescă şi Moldova şi-au menţinut independenţa acceptând formal suzeranitatea otomană. Din sec XVI cele două principate înregistrează, în forme fluctuante, efectele accentuate ale suzeranităţii otomane ( numirea domitorului, sporirea haraciului, ocuparea unor zone din teritoriul Ţărilor Române, formarea raialelor). Conjunctură internaţională nefavorabilă, exercitată în zonele Ţărilor Române a influenţat sistemul relaţiilor feudale şi organizarea vieţii economice, de regulă în sens negativ. Astfel apreciază că expansiunea maghiară în spaţiul românesc transilvan a accentuat procesul de feudalizare prin aservirea mai rapidă şi în masă a obştilor săteşti libere.

a) Situaţia demograficăEvoluţia demografică a Ţărilor Române se poate aprecia, cu

oarecare aproximaţie, începând cu sec.XIV-XV, ca fiind foarte lentă până în sec.XVIII.

Cauzele stagnării demografice au fost:- frecvenţa conflictelor militare desfăşurate pe teritoriul

Ţărilor Române;- epidemiile;- starea economică precară a majorităţii populaţiei aflată

în stare de servitute feudală. În sec.XV, Ţara Românescă avea o populaţie de aprox. 600.000

oameni, Moldova o populaţie de cel mult 500.000, iar Transilvania ( incluzând teritoriul voievodatului, dar şi Crişana, Maramureş şi Banatul) avea în sec.XVI, aproximativ 1 milion de locuitori.

Evoluţia centrelor urbane în Europa răsăriteană a fost înregistrată, mult mai târziu, în raport cu părţile occidentale ale Europei unde densitatea urbană era un element de referinţă în sec.XIV-XV. Centrele urbane pe teritoriul ţării s-au dezvoltat în funcţie de traseul principalelor drumuri economice europene care au traversat Ţările Române sau zonele acestora spre zonele orientale. Astfel, avem consemnată prezenţa, de timpuriu, a Cetăţii Albe la gurile Nistrului, iar pe Dunărea Inferioară, a Chiliei. Numărul locuitorilor în Cetatea Albă în sec. XIV era de aproximativ 15.000, fiind cel mai populat oraş din zona Mării Negre.

18

Page 17: Istoria economiei nationale

Cetatea Albă se afla la capătul drumului comercial ce traversa dinspre Marea Baltică spre Marea Neagră statul polono-lituanian şi Moldova. În secolul XV, Clujul şi Sibiul aveau cca. 8000-8300 de locuitori, pe când, Braşovul strângea cca. 9000 de persoane în majoritate negustori, meşteşugari, dar şi agricultori. Suceava, Curtea de Argeş, Târgovişte aveau un număr redus de locuitori în comparaţie cu centrele amintite, aproximativ 4500-3000 de locuitori.

Sporul demografic, în capitalele Ţărilor Române, va fi înregistrat în forme concludente, de aproximativ 50-65.000 locuitori, deabia la sfârşitul secolului al XVII lea.

2. Proprietatea asupra pământuluiÎn structura proprietăţii feudalismului românesc întâlnim diverse

forme.Proprietatea obştilor săteşti libere, perpetuată din faza anterioară,

care se subâmparte în proprietatea devălmaşe arabilă şi proprietatea comună asupra pădurilor, păşunilo, apelor etc. Se adaugă acestor forme de proprietate comună, unele amenajări ca: morile, dârstele, pivele acţionate prin forţă hidraulică. Obştea şi-a menţinut proprietatea şi valoarea sa liberă, predominant, în sistemul social al Ţărilor Române până în sec. XVI. Dar, fiscalitatea impusă de stat şi domnie a fost elementul ce a subminat proprietatea obştilor libere, aşa cum creşterea numărului impozitelor a determinat incapacitatea unor comunităţi obşteşti de a-şi achita datoriile, obştile săteşti în cauză făcând apel la elementele feudale pentru a-şi plătii dările,în schimbul garanţiilor propriilor proprietăţi. În acest mod, boierii au devenit treptat proprietari ai spaţiului agricol al obştelor săteşti libere.

Proprietatea feudală include 3 subsisteme:- proprietatea domeniului domnesc;- proprietatea domeniului boieresc sau nobiliar;- proprietatea domeniului mănăstiresc sau bisericesc.

Din funcţiile şi caracterul domniei ca instituţie feudală, în strânsă legătură cu dezvoltarea dreptului feudal, rezultă că domnul era considerat ca stăpân absolut asupra întregului teritoriu al ţării. În această privinţă, autoritatea domnului se suprapunea şi asupra proprietăţilor săteşti libere. La început dreptul exercitat de domnie asupra proprietăţii obşteşti libere e nominal şi formal. În feudalismul matur în Ţările Române autoritatea domului devine efectivă, dispoziţiile acestuia având însemnătate şi în privinţa proprietăţilor obştilor. Adeseori, domnii, întăresc drepturile

19

Page 18: Istoria economiei nationale

obştilor săteşti libere sau acceptă şi autentifică trecerea acestora sub autoritatea domeniilor boiereşti sau nobiliare.

Dreptul domnului şi principelui transilvan în privinţa dispunerii nelimitate privind posesia unei sau alteia din suprafeţele teritoriului ţării, a unuia sau altuia din satele, de regulă, aservite va fi înscris, în legiuirile şi codurile de legi ce apar începând cu sec. XVI. Dreptul feudal intră, astfel, în contradicţie cu dreptul cutumiar, tradiţional al obştii libere, fără însă a se elimina, din practica jurisdicţională a statului feudal, procedeele de succesiune, de moştenire sau de sancţionare existente anterior în legea nescrisă a obştilor săteşti libere, practică cunoscută sub numele de jus valachicum sau lex olahorum.

Domnul, în virtutea dreptului de dispunere neîngrădită asupra teritoriului ţării, acorda boierilor sate sau fracţiuni din proprietăţile satelor libere. De asemenea, domnul putea lua moşiile acordate în cazul, în care, boierii sau nobilii se dovedeau necredincioşi faţă de puterea centrală sau atunci, când se stingea moştenirea prin lipsa urmaşilor direcţi.

Boierimea, respectiv nobilimea în schimbul proprietăţilor acordate de către puterea centrală trebuia să presteze serviciul militar, să participe la campaniile militare organizate de puterea centrală, să-l sprijine pe şeful statului în conducerea statului şi păstrarea autorităţii sale.

Domeniul feudal boieresc sau nobiliar s-a constituit din părţi ale teritoriului proprietăţilor obştilor săteşti libere, întrucât majoritatea elementelor feudale s-au ridicat la începutul Evului Mediu din elementele sociale cele mai înstărite din fruntea obştilor săteşti. Acestea, acaparând prin abuzuri, de regulă, zone ale proprietăţii comune pe care le deţinea obştea sătească liberă. Pe măsura structurării statului feudal, a instituţiilor acestuia, feudalitatea, în afirmare şi formare a primit din partea domniei, în plus, danii domneşti sau feude în zone nelocuite ce nu aparţineau obştilor săteşti libere,dar şi obşti săteşti libere şi sate aservite. Puterea boierimii şi nobilimii asupra teritoriilor primite iniţial a fost redusă. S-a considerat că, în practică, boierimea şi nobilimea au numai drept de posesie asupra satelor aservite sau proprietăţilor acordate de puterea centrală.

De regulă, acest drept de posesiune a fost moştenit de urmaşi, prin reînoirea angajamentelor acestora faţă de domnie, astfel că treptat, puterea boierimii şi nobilimii va spori, pe de o parte prin transmiterea proprietăţii funciare pe baze ereditare, pe de altă parte prin acordarea de către puterea centrală a aşa-numitului drept de imunitate. Se consideră că prin acest drept autoritatea boierimii devine nelimitată asupra moşiilor

20

Page 19: Istoria economiei nationale

primite, întru-cât respectivii boieri sau nobili, în numele puterii centrale, preluau, în folos propriu, toate dările, inclusiv cele ce se dădeau de obicei statului, aplicând legile în numele domnitorului sau exercitând dreptul de judecată. Pe domeniile feudale imunitare reprezentanţii puterii centrale nu mai aveau nici un fel de atribuţii şi influenţă. În baza dreptului de imunitate, boierimea şi nobilimea, începând cu secolul XVI, va încerca să-şi subordoneze puterea centrală ca instituţie, influenţând decisiv numirea domnitorilor şi principilor.

Atunci, când puterea centrală şi unii din reprezentanţii acesteia s-au dovedit deosebit de energici, au recurs la reducerea proprietăţilor cu drept de imunitate şi prin aceasta la reducerea capacităţii economice şi politice de rezistenţă a marii feudalităţi faţă de domni. Uneori, domnitorii au preluat proprietăţile marii boierimi şi nobilimii neloiale şi le-au redistribuit unor noi beneficiari, de regulă, unor elemente provenite din rândul boierimi mici şi mijlociu, participante direct la acţiunile militare sau de organizare administrativă a ţării iniţiate de domni. Aşa vor acţiona în Ţara Românescă, Vlad Ţepeş, în Transilvania – Iancu de Hunedoara şi în Moldova – Ştefan cel Mare, ridicând la rang de boieri şi nobili cnezi, voievozi locali, aşa-numiţii “viteji” cu rol însemnat în armata ţării sau a domnitorilor şi voievozilor.

Domeniul mănăstiresc s-a format din daniile domneşti, boiereşti sau chiar a unor ţărani liberi înstăriţi ( răzeşi şi moşoreni). Pe de altă parte, aceste domenii au sporit şi pe seama unor sate libere care nu au mai reuşit să facă faţă sarcinilor fiscale faţă de stat şi domnie. Preluarea acestor sarcini fiscale de către mănăstiri sau elementele boiereşti se realizeaza prin angajamentul satelor respective să plătescă datoria faţă de garant (mănăstire sau boier) şi în plus, să presteze anumite servicii, ce constau în achitarea unor cantităţi de produse agricole sau în efectuarea unor slujbe pe domeniile mănăstirilor. În acest fel, s-au constituit bogate mănăstiri ce au ajuns proprietare a zeci de sate precum: Tismana, Putna, Govora, Bistriţa etc.

Veniturile domniei au fost realizate din impozitele directe pe care trebuiau să le plătească toţi locuitorii ţării înafara celor de rang boieresc şi nobiliar, precum şi veniturile din monopolurile domneşti impuse pe măcinatul produselor cerealiere, teascuri, pive şi pe băuturi.

Veniturile feudalilor proveneau de la elementele aservite (ţărani, sate) şi se compuneau din: dijme (dări) din toate produsele obţinute de acei ţărani. Ţăranii liberi plăteau aceste dijme domnitorului, de asemenea din toate produsele. Astfel, se cunosc dijmele: grâului “modius”( în

21

Page 20: Istoria economiei nationale

Transilvania); din porci – goştină;din oi - vama oilor; găletăritul, dijmele pe miere, vin, ceară, peşte etc.

În Ţările Române extracarpatice dijma consta în a zecea parte din produse, în Transilvania a noua parte din produsele respective. Slujbele constau în transporturile efectuate în contul domniei sau feudalilor în cazul ridicării castelului, cetăţilor, transporturi de piatră din cariere spre locul construcţiei, transportul arborilor tăiaţi pentru lemne de foc, al fânului, nutreţurilor, etc. Ca obligaţie se va impune, apoi, lucrul pe rezerva feudală sau robota. Obligaţiile în muncă datorate de către ţărani vor spori pe măsura creşterii rezervei feudale. Fenomenul se va generaliza în sec. XVI când zilele de lucru sau de robotă pe domeniile feudale vor fi riguros calculate şi stabilite de legislaţia Ţărilor Române. De regulă, domnia nu a renunţat la principala obligaţie datorată de supuşi şi anume birul ( impozitul) stabilit de obicei pe casă sau pe poartă iobăgească. În cazul ţăranilor liberi obligaţia faţă de domnie includea pe lângă, impozit şi serviciul militar.

3. Ramurile economiei feudalea) Agricultura – creşterea şi cultivarea plantelor, în special a

cerealelor. Principalele plante cultivate au fost: meiul, grâul, orzul, secara, ovăzul şi spre sfârşitul epocii feudale (XVIII) porumbul şi apoi cartoful. Li se adaugă plantele industriei casnice, inul şi cânepa.

Cultivarea suprafeţelor de teren arabile s-a realizat în forma extensivă, în prima parte a feudalismului, nepracticându-se îngrăşarea loturilor cultivate. Acest mod de exploatare a pământului arabil provoca secătuirea sa rapidă şi impunere, la un număr de ani, schimbarea suprafeţelor cultivate. Defrişările s-au realizat prin foc, incendierea pădurilor şi arborentului s-a efectuat, mai puţin, prin tăieri. S-au făcut şi desţeleniri pe seama păşunilor şi fânaţelor existente. Productivitatea în agricultură a fost redusă în aceste condiţii. Printre uneltele tehnice folosite ca element esenţial – plugul de lemn cu puţine piese de fier, eventual cu brăzdar de fier. Începând, din sec.XVI, în condiţiile unui spor demografic ce a redus posibilitatea cultivării extensive a plantelor, dar şi pe măsura sporirii experienţei în practica agricolă, se va introduce, treptat, mai întâi asolamentul bienal, al cultivării în două câmpuri, apoi asolamentul trienal. Se consideră că prin introducerea cultivării porumbului din sec. XVII s-a generalizat şi asolamentul trienal. De regulă, se cultiva terenul doi ani cu grâu, un an cu porumb. Introducerea porumbului a cărei productivitate sporită, de până la 10 ori mai crescută decât a meiului, a

22

Page 21: Istoria economiei nationale

grăbit cultivarea şi extinderea sa pe suprafeţe însemnate. Adăugăm că porumbul nu a fost supus monopolului comercial otoman.

Grâul - cultivat pe suprafeţe întinse s-a aflat, totuşi pe locul al doilea după mei, şi apoi, după porumb. Cantităţi mari de grâu vor fi exportate spre capitala Imperiului otoman începând cu sfârşitul secolului XVI în contul obligaţiei datorate de Ţările Române.

b) Creşterea animalelor ca străveche ocupaţie rămâne una din ramuri însemnate ale vieţii economice. Nu întâmplător, veniturile domniei sau ale principelui Transilvaniei provin din dijmele realizate pe seama turmelor de animale mari sau mici. În Ţara Românescă şi Moldova pe marile domenii ale boierimii şi domiei s-au ameliorat rasele de cai şi bovine exportate în Transilvania, dar mai ales în zonele Europei centrale. Creşterea oilor în zonele carpatice şi subcarpatice a impus elementul pastoral pendulant determinat de furajarea acestora în anotimpurile primăvară-vară, respectiv toamnă-iarnă. Pentru anotimpul rece de regulă turmele de oi au fost deplasate în zonele Dunării inferioare şi spre bălţile dunărene. Cca 300.000 oi din zonele Transilvaniei şi Banatului treceau, anual în sec. XVII din Transilvania spre Ţara Românescă şi Moldova de sus. S-au stabilit adevărate convenţii şi tratate între domitorii Ţăriilor Române şi Transilvania care reglementa pendularea turmelor de oi, în baza cărora domnitorii din Ţara Românescă şi Moldova au obţinut însemnate venituri.

Viticultura s-a extins şi practicat intensiv în zone compacte precum: Cotnari, Odobeşti – Moldova; Drăgăşani, - Ţara Românescă ; – Valea Târnavelor- Transilvania;

Apicultura producătoare de miere şi ceară pentru lumânări. Dezvoltarea acestei subramuri economice este atestată şi de dările impuse de domnie pe produsele de ceară şi miere, de exportul acestora în zonele de vest ale Europei şi în Imperiul Otoman.

Pescuitul a fost practicat şi realizat la formele sale ample în bălţile Dunării, principalele râuri sau în heleşteele special dezvoltate pe domeniile boiereşti şi domneşti. Peştele din zonele Moldovei şi Ţării Româneşti, fiind adeseori, exportat în teritoriile unde producţia a fost deficitară, îndeosebi pe pieţele Transilvaniei.

c) Apariţia şi evoluţia meşteşugurilorPrezenţa meşteşugarilor e relevată în satele şi aşezările, cercetate

arheologic, încă din epoca de afirmare a lumii feudale. În spaţiul românesc producţia meşteşugărescă şi organizarea meşteşugarilor a fost împiedicată, nu numai de ciocnirile militare frecvente din faza migraţiilor

23

Page 22: Istoria economiei nationale

până în sec.XIII, ci şi de dorinţa feudalilor de a controla, efectiv, producţia meşteşugărescă, de a o orienta numai spre nevoile proprii ale domeniului nobiliar sau boieresc. De aceea, o parte a meşteşugarilor s-au aşezat în zonele controlate de puterea centrală, cetăţi regale (Transilvania), curţi domneşti (Ţara Românească şi Moldova) sau spre locurile de la încrucişarea drumurilor comerciale, propice pentru desfacerea produselor manufacturate.

Organizarea activităţii economice desfăşurată de meşteşugari va fi stimulată şi de privilegiile sau actele puterii centrale care au garantat statutul social al meşteşugarilor, ca oameni liberi, nesubordonaţi autorităţii nobiliare sau boiereşti. Începând cu a doua jumătate a sec.XIV în centrele mari, orăşeneşti, îndeosebi din Transilvania, meşteşugarii vor deveni o categorie socială şi profesională cu un statut propriu şi cu organizare specifică în bresle. Organizarea în bresle a meşteşugarilor s-a făcut în funcţie de specialitatea şi domeniul distinct de practicare a meşteşugurilor,grupându-se în corpuri distincte, pentru a-şi apăra interesele economice, în principal pentru a-şi procura materia primă şi a vinde avantajos produsele finite. La nivel sătesc au rămas meşteşugari şi în condiţiile dezvoltării centrelor urbane; aceştia fiind însă tutelaţi de autoritatea directă a feudalilor, lucrând la curţile boiereşti, nobiliare sau, existând ca etităţi distincte, dar cu o serie de obligaţii faţă de stăpânii feudali. Pe lângă curţile feudale în funcţie de meşteşuguri într-o primă fază, vor fi integraţi şi robii fierari.

Organizarea meşteşugarilor în bresle în Ţara Românescă şi Moldova e atestată mai târziu pe la începutul sec.XVII, dar gruparea lor e posibilă, a se fi realizat, încă din sec. XVI. Între Ţările Române apar diferenţe în privinţa primirii şi evoluţiei ca meşteşugari în bresle; spre exemplu din Transilvania, organizarea e mai rigidă şi intrarea calfelor e acceptată pe baza unor cheltuieli ce, deseori , depăşeau potenţial economic al acestora.

În Ţara Românescă şi Moldova primirea în noile bresle erau destul de lejeră, calfele sau meşteşugarii proveniţi din sate sau de pe domeniile boiereşti aveau asigurat accesul în schimbul unei sume modice de bani. Breslele vor deveni cu timpul corporaţii închise, deoarece meşteşugarii erau dornici să stabilească preţuri de monopol şi să-şi asigure însemnate venituri. Efectul a fost negativ în planul producţiei, care a evoluat destul de lent şi sub nevoile necesităţilor din cele trei principate. Gruparea meşteşugarilor în ateliere mari dominate şi organizate de un patron, care avea un capital mai mare şi capacitate economică corespunzătoare

24

Page 23: Istoria economiei nationale

întreţinerii grupurilor de meşteşugari angajaţi, va crea premisa organizării cooperaţiei simple şi apariţiei manufacturilor.

d) Manufacturile - sunt înregistrate ca prezenţe economice în Ţările Române începând cu sec.XVII-XVIII, ele, împunând diviziunea muncii, specializarea lucrărilor pe faze şi subfaze de producţie, necesare pregătirii produsului finit. Manufacturile au impus 2 condiţii:

a)existenţa capitalului lichid; b) prezenţa forţei de muncă libere şi calificate. Existenţa capitalului care permite organizarea manufacturilor în Ţările Române a fost determinată, în principal de veniturile provenite din exploatarea moşiilor, atât de către boieri, nobili, cât şi de către stat. Acumulării însemnate de capital realizează şi negustorii sau meşteşugari înstăriţi, toţi având posibilitatea să-şi lărgească atelierele meşteşugăreşti sau să investeasă în producţia de mărfuri. În raport cu proprietarul şi forţa de muncă folosită manufacturile au fost de mai multe categorii:

Manufacturi feudale (boiereşti, mănăstireşti) – majoritatea dezvoltate din atelierele domeniale înfiinţate anterior. Astfel amintim manufacturile de fier de la Remetea (lângă Turda); de unelte agricole a familiei Thoroczkai; manufactura de sticlă de Beliuc (Bihor) a familiei Karoly; manufactura de hârtie a ordinului ieziuţilor de la Cluj.

În prima jumătate a sec.XVIII în Transilvania au fost înregistrate 29 de manufacturi nobiliare. În Ţara Românescă, amintim manufacturile de la Afumaţi, Pociovalişte şi Fundeni. De obicei, manufacturile nobiliare şi boiereşti prelucrau produsele domeniului feudal respectiv. Numărul manufacturilor în Moldova şi Ţara Românescă (feudale) a fost mai redus ca în Transilvania în condiţiile, în care, pe teritoriul acestor ţări s-au desfăşurat conflicte militare, şi prin aceasta, nu s-au asigurat investiţiile; instabilitatea fiind agravată şi de abuzurile dregătorilor. Fiscalitatea excesivă a domniilor fanariote a contribuit suplimentar la reducerea posibilităţii înfiinţării manufacturilor. În manufacturile feudale forţa de muncă era precumpănitor aservită. În cadrul lor lucrau iobagii sau clăcaşii în contul obligaţiilor datorate feudalului. De regulă manufacturilor feudale le erau repartizate o serie de sate cu obligaţia specială de a presta activitatea cerută de prelucrarea produselor în manufacturi.

Manufacturile de stat (domneşti, în Ţara Românescă şi Moldova; ale principilor şi habsburgilor în Transilvania).S-au dezvoltat în spaţiul românesc în zone bogate în resurse minerale. Astfel, la Bocşa sau Reşiţa s-au ridicat manufacturi care au prelucrat minereul de fier, respectiv produsele primare (bare de fier), oferind pentru

25

Page 24: Istoria economiei nationale

necesităţile statului arme şi, în subsidiar, unelte agricole. Pe domeniul Hunedoarei existau la începutul sec.XVIII, 13 ateliere-manufacturi de stat ce exploatau şi prelucrau zăcăminte de fier.

În Ţara Românescă, resursele principale de metale, respectiv producţia sub formă manufacturată s-a realizat la Baia de Aramă. Manufacturile pentru prelucrarea aurului armei( în Transilvania îndeosebi) sunt grupate în Munţii Apuseni şi Maramureş.Întreţinute şi dezvoltate de stat sunt manufacturile de armament, de hârtie, încălţăminte, îmbrăcăminte din sec.XVII-XVIII. În manufacturile statului, pe lângă forţa de muncă aservită s-a folosit forţa de muncă salariată. Specialiştii autohtoni sau străini chemaţi să conducă sau să organizeze producţia au fost salariaţi. De asemenea, o parte a ţăranilor aserviţi care au contribuit la realizarea producţiei peste cuantumul obligaţiilor feudale vor fi plătiţi. Nivelul tehnic al manufacturilor statului va impune în proporţii tot mai mari folosirea muncii salariate.

Manufacturile orăşeneşti. La sfârşitul epocii feudale numărul lor e relativ restrâns în comparaţie cu manufacturile de stat. Forţa de muncă folosită e cea salariată. Nivelul tehnic al uneltelor folosite a fost superior celor din manufacturile feudale,iar productivitatea muncii e mai mare şi deci, capacitatea lor de a concura cu rezultate bune manufacturile nobiliare şi boiereşti. Manufacturile orăşeneşti au prelucrat produsele în mod tradiţional, pornind de la specializarea pe grupuri şi bresle meşteşugăreşti, produse finite precum: postavul de calitate superioară, hârtia, produsele finite legate de practicarea agriculturii, chiar arme şi unele produse coloniale precum ţesăturile de bumbac (manufactura de la Sighişoara – XVIII).

e) Mineritul. Exploatarea bogăţiilor subsolului bogat în minerale, îndeosebi în Transilvania, a creat o adevărată ramură economică, susţinută şi controlată de stat. În epoca voievodatului, a principatului şi, apoi în epoca habsburgilor, exploatarea mineralelor, îndeosebi a mineralelor de Au şi Ag au fost controlate de stat, iar exploatarea efectivă, în cazul minelor de fier, de către arendaşi. Habsburgii, îndeosebi, vor organiza un sistem special de exploatare şi punere în valoare a zăcămintelor din Apuseni, folosind forţa de muncă aservită a moţilor dar şi a numeroşilor specialişti străini.

Pentru a organiza şi rentabiliza exploataţiile miniere în Transilvania s-au organizat şcoli speciale pentru pregătirea minerilor (Oraviţa, Zlatna).

26

Page 25: Istoria economiei nationale

Exploatarea aurului şi argintului s-a dezvoltat, nu numai la Abrud, Zlatna, Roşia Montană, ci şi la Rodna unde s-a exploatat argintul şi plumbul. Producţia de aramă e realizată în principal în centrele de la Dognecea şi Oraviţa în Transilvania sau Baia de Aramă în Ţara Românescă. Sarea s-a exploatat intens aducând venituri însemnate statului. Salinele sau ocnele au fost date în arendă; arendaşii fiind constituiţi uneori în consorţii. Sunt cunoscute exploatările de la: Ocna-Sibiu, Telega, Ocna Mare, Uioara, Slănic etc. Păcura e exploatată în principalele zone de sud-vest ale Moldovei (Trotuş) prin metoda puţurilor. Păcura a constituit o marfă la exportul realizat de Ţările Române şi în Imperiul otoman.

f) Comerţul în epoca feudalăComerţul intern realizat la nivelul fiecărei ţări în parte a avut, ca

puncte centrale, oraşele, târgurile şi iarmaroacele. Se cunosc târgurile organizate săptămânal sau târgurile tradiţionale legate de sărbători religioase sau evenimentele locale mai deosebite. Braşovul – organiza anual de 6 ori un târg tradiţional de mărfuri, la care participau numeroşi negustori din alte ţări. Târgurile au impus organizarea pieţelor, depozitelor sau antreprizelor de mărfuri. În acest proces economic unele pieţe s-au specializat spre exemplu la Braşov exista: o piaţă sau târg de peşte, târg al vitelor, târgul cailor. Aceste specializări pe pieţe sunt întâlnite şi la Sibiu, Timişoara, Bucureşti sau Iaşi.

Comerţul între Ţările Române a fost înlesnit şi de relieful geografic, chiar şi când ne referim la Carpaţi care, străbătuţi de numeroase trecători sau pasuri cu înălţimi medii au înlesnit căile comerciale. Comerţul între Ţările Române a fost stimulat şi de dezvoltarea specifică a vieţii economice a celor trei principate, Transilvania, oferind Ţării Româneşti şi Moldovei un surplus de mărfuri manufacturate . La rândul lor, Ţara Românescă şi Moldova au oferit pieţelor oraşelor din Transilvania mari cantităţi de produse agricole. Complementaritatea vieţii economice a stimulat schimburile comerciale între cele 3 ţări. E semnificativ faptul că, la limita graniţelor dintre principatele române au prosperat şi s-au dezvoltat oraşele. Astfel, Bistriţa, Braşov, Sibiu, Caransebeş şi Timişoara, în Transilvania; Siret, Baia, Suceava, Roman, în Moldova; Câmpulung, Curtea de Argeş, Târgovişte, Turnu- Severin în Ţara Românescă evoluează, în strânsă legătură, cu schimburile comerciale interne. O parte dintre oraşele Ţărilor Române au fost stimulate, în evoluţia lor, de orientarea drumurilor comerciale europene, ce străbăteau spaţiul românesc cu prelungiri înspre Marea

27

Page 26: Istoria economiei nationale

Neagră şi spre Orient. În acestă categorie de centre urbane se înscrie: Chilia, Cetatea Albă, Giurgiu, Brăila, Galaţi, Oradea, Cluj, Timişoara. Relaţiile economice au fost stimulate şi protejate, pe de o parte de alianţele politice realizate între conducătorii acestor state şi, mai ales, de tratate comerciale speciale. Privilegii comerciale legate de practicarea comerţului, dar şi de garantarea acestuia au fost emise în Ţara Românescă de Vlaicu Vladislav I, Mircea cel Bătrân, Mihail I, Vlad Dracul, Vlad Ţepeş; în Moldova de Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş.

g) Structura import-exportului Din Ţara Românescă şi Moldova se exportă spre Transilvania:

vite, blănuri, cai, lână, cereale, peşte, vin. Dinspre Transilvania spre Principatele dunărene erau trimise metale (bare de Fe, Aramă), dar mai ales produse finite precum: arme; unelte agricole; podoabe; argintării din Bistriţa, Cluj sau Sibiu; încălţăminte, îmbrăcăminte, salpetru etc.

Circulaţia mărfurilor a fost uşurată de baterea monedelor de către domnitorii Ţărilor Române sau de către unele oraşe precum Sibiul . Dintre acestea, marca de Sibiu a avut o circulaţie mai mare şi acoperire în raport cu marca de Buda. Monede în Ţara Românescă a început să bată Vlaicu I Vladislav şi domitorul Radu cel Frumos (1475). În Moldova se cunosc emisiunile monetare ale lui Petru Muşat, Ştefăniţă Vodă (1524). Au circulat, concomitent, monedele statelor feudale polonez, ungar, cele emise de Imperiul otoman sau statele germane şi mai târziu, cele olandeze. Schimburile comerciale vor fi facilitate, începând cu sec.XVII, în cantităţi şi valori mari de către companiile comerciale, de asociaţii ale negustorilor, care îşi garantau capitalurile, siguranţa mărfurilor şi eficacitatea şi eficienţa schimburilor pe pieţele interne şi înafara lor. Spre exemplu: companiile negustorilor”greci” de la Sibiu (1636) apoi cele de la Braşov, ale negustorilor din Alba Iulia şi Cluj, iar din 1672, până la începutul secolului al XVIII-lea ale Companiei Orientale. În secolul al XVIII-lea numărul companiilor comerciale se vor înmulţi în condiţiile prezenţei unor negustori aromâni şi greci aşezaţi în provinciile Imperiului habsburgic, între care şi în Transilvania.

Monopolul comercial otoman a avut efect negativ asupra evoluţiei economice a Ţăriilor Române. În practică, prin intervenţia unor negustori levanini care primeau aprobări, respectiv delegaţii speciale comerciale din partea autorităţilor otomane în Ţările Române cumpărau, la preţuri preferenţiale, o serie de produse necesare susţinerii economice a Porţii. Preţurile erau stabilite sub nivelul preţurilor de la bursele europene de mărfuri din centrul sau apusul Europei. Astfel, negustorii prin

28

Page 27: Istoria economiei nationale

revinderea produselor cumpărate în Principate obţineau venituri de 2-5 ori mai mari decât în cazul unor schimburi comerciale normale. Produsele supuse monopolului erau: cereale(grâu), oile, caii, ceara, lemnul de construcţii. Dominaţia otomană a fost resimţită negativ şi sub raportul obligaţiilor de ordin fiscal sau al prestaţiilor în muncă şi în natură ce trebuiau să le achite Ţările Române. Acestea au redus drastic, până la anulare, posibilităţile de acumulare a capitalului în Ţările Române.

Spre exemplu haraciul la sfârşitul sec. XVI era:- Ţara Românească - 150000 galbeni;- Moldova – 60000 galbeni;

dar la începutul sec. XVII după domnia lui Mihai Viteazul tributul scade în:

- Ţara Românescă la - 75000 galbeni;- Moldova la - 35000 galbeni;- Transilvania la - 15000 florini sau taleri;

Se adăugau acestor obligaţii peşcheşurile sau darurile anuale sau ocazionale adeseori, mai mari decât tributul. Astfel, cumpărarea scaunului domniei se realizează, cu sume foarte mari (ex. Matei Basarab- pentru recunoaşterea domniei plăteşte – 40000 galbeni) .

Prestaţiile în muncă sunt determinate de construcţiile strategice iniţiate de Imperiul otoman în raialele vecine cu teritoriul românesc, respectiv de campaniile militare intreprinse de otomani în zonele limitrofe acestuia.

Obligaţiile în natură au fost strâns legate de acţiunile militare ale Imperiului otoman în zonă şi, s-au reflectat prin exercitarea monopolului comercial. Chiar Transilvania, supusă unei presiuni fiscale mai reduse de către Imperiul otoman va fi extorcată, de sume însemnate de bani, indirect prin cererile repetate ale Porţii adresate principilor în condiţiile unor permanente conflicte dintre otomani şi habsburgi în nordul Ungariei sau estul Croaţiei. Habsburgii la rândul lor, vor impune un regim riguros de impozitare asupra întregii populaţiei a Transilvaniei cu excepţia elementelor nobiliare. În Ţara Românescă şi Moldova sistemul fanariot va exacerba fiscalitatea, pe de o parte datorită cererilor Porţii, pe de altă parte, în urma dorinţei de înavuţire a domnitorilor fanarioţi, a dregătorilor ce-şi cumpărau slujbele şi a creditorilor levantini care îi împrumutau pe domnii fanarioţi să-şi cumpere tronul sau prelungi domnia.

CAPITOLUL 4

29

Page 28: Istoria economiei nationale

Societatea românescă în epoca premodernă şi modernă până la 1848

Din veacul XVIII societatea românească, divizată în cele trei provincii istorice şi dominată de Imperiul Otoman, Habsburgic şi apoi ţarist, înregistrează sub impactul influenţelor ideologice şi economice înnoitoare ale lumii occidentale, schimbării ce afectează vechile structuri feudale într-un proces lent, neliniar, dar sigur de afirmare a germenilor societăţii moderne capitaliste.

În raport cu statele din vestul şi centrul Europei unde structurile societăţii capitaliste s-au definit mai rapid, adeseori în cadrul statelor naţionale, spaţiul românesc înregistrează întârzieri temporale, de peste un secol, dezvoltând particularităţi şi trăsături specifice faţă de modelul clasic. Cauza principală a constituit-o dominaţia străini şi desele conflicte militare determinate de lupta monarho imperic pentru extinderea influenţei geo-politice în sud estul Europei.

Suveranitatea otomană asupra Ţării Româneşti şi Moldovei în forma cea mai agravantă a regimului fanariot (1714/1716-1821) la care s-a adăugat exercitarea protectoratului Rusiei ţariste (1829-1853), cucerirea şi administrarea Transilvaniei de către habsburgi, împărţirea unor părţi ale Moldovei între habsburgi şi Rusia ţaristă, respectiv în 1775, ocuparea Bucovinei, iar în 1812, a Basarabiei, timp, în care Ţările Române au fost teatrul desfăşurării a unor mari conflicte şi ocupaţii militare s-a soldat cu imense prejudicii de ordin demografic, social şi economic, care au afectat măsurile reformatoare luate în spiritul absolutismului lumitat şi al reformismului moderat. La acestea s-au adăugat sistemul fiscal al regimurilor spolitare fanariot şi habsburgic interesate de sporire, uneori, necontrolată a dărilor şi contribuţiilor impuse pe masa producătorilor aserviţi din mediul rural sau liberi, din punct de vedere juridic, din mediul urban.

Tratatele de pace parafate la Kucinek-Kainargé (1774) Iaşi (1792), Bucureşti (1812), Adrianopol (1829) au introdus, în sistemul relaţiilor internaţionale, ca subiect şi obiect de referinţă spaţiul românesc, prefigurând, în etape distincte, modificarea statului juridic al provinciilor româneşti, îndeosebi al Principatelor Române Dunăre. Înfiinţarea consulatelor puterilor europene la Iaşi şi Bucureşti, eliminarea monopolului comercial otoman după 1829 va înscrie, în mai mare măsură, în circuitul de valori europene aceste provincii, determinând

30

Page 29: Istoria economiei nationale

schimbări în structurile lor politice, dar şi în domeniile vieţii sociale şi economice.

Conceperea şi aplicarea Regulamentelor Organice (1821/1832-1848) cu prevederi similare în Principatele Române, deşi au asigurat protectoratul Rusiei ţariste în zonă, au contribuit prin unele măsuri reformiste la ascensiunea capitalismului impulsionând dezvoltarea naţiunii şi a conştiinţei naţionale, pregătind dezideratele revoluţiei burgheze de la 1848.

Teritoriile româneşti din Imperiul habsburgic, Transilvania şi Bucovina cunosc impactul acţiunilor reformiste specifice absolutismului luminat, propice deschiderilor economiei de mărfuri capitaliste, fără a soluţiona efectiv condiţiile cerute de economia de piaţă modernă, ajustând doar mecanismul sistemului feudal în plan politic şi instituţional unde români rămân consideraţi ca naţiune tolerată.

1. Agricultura şi spaţiul ruralAgricultura rămâne ca principal domeniu al economiei societăţii,

înregistrând evoluţii în planul producţiei în principal, ca urmare a extinderii suprafeţelor agricole, a sporirii obligaţiilor ţăranului aservit faţă de marii proprietari şi stat şi, în mod încă nesemnificativ ca efect al unor procese de înnoire în planul agrotehnicii agricole.

Firavele iniţiative de modernizare a tehnicii agricole prin promovarea unor unelte perfecţionate, a primelor maşini de secerat sau semănat prin practicarea unor noi procedee de cultivare a terenurilor agricole cu soiuri noi de plante sunt înregistrate, doar sporadic, pe unele din marile proprietăţi şi în activitatea unor puţini moşieri care îşi propun să practice şi să extindă comerţul cu produsele agrare.

Încercările privind organizarea unui sistem de instruire special pentru formarea unor specialişti în domeniul agriculturii sunt remarcate, mai întâi în Transilvania iar apoi în Principate în timpul domniilor regulamentare, când se iniţiază şcoli speciale la Pantelimon, Dărăbani şi Craiova sau se introduc cursuri de agronomie în Şcoala naţională de la Sfântul Sava (Bucureşti) şi Academia Mihăileană (Iaşi) cu scopul pregătirii unor specialişti agronomi cu studii medii. De asemenea, din iniţiativa privată a unor mari proprietari sau cu sprijinul statului se constituie societăţi de agricultură sau ferme model pentru a răspândi cunoştinţele agrotehnice moderne şi a introduce utilaje noi experimentate în ţările din apusul Europei.

31

Page 30: Istoria economiei nationale

Cultivarea plantelor cerealiere, destinate consumului intern, dar mai ales comerţului exterior, reprezintă trăsătura dominantă a producţiei agricole.

Sporul de producţie este realizat, precumpănitor, prin extinderea suprafeţelor agricole rezultate prin desţeleniri sau defrişări, în puţine cazuri şi zone prin reducerea ogorului sau pârlogei.

Principalele plante cerealiere cultivate sunt grâul, porumbul şi meiul. Porumbul devenind prin randamentul producţiei sale de 15-20 de ori sămânţa, în zonele cu cernoziom chiar de până la 50 de ori sămânţa, cultura preferată în locul meiului, el fiind cultivat cu precădere în gospodăriile ţărăneşti.

Grâul cu o productivitate de 2,5-6 ori sămânţa va fi cultivată, predominant, pe marile proprietăţi cu scopul comercializării sale, iar de către gospodăriile ţărăniste de regulă pentru a-şi achita datoriile, ocupând, după porumb, însemnate suprafeţe de teren.

Încă din prima jumătate a secolului XIX spaţiul agricol românesc se profilează spre o producţie predominant cerealieră. Cu toate acestea, în jurul oraşelor se practică, pe suprafeţe relativ modeste legumicultură. Unele sate se profilează pe producţia legumicolă, înregistrându-se introducerea unor noi soiuri, precum: vinetele, ardeii, bamele, roşiile, conopida sau noi varietăţi de varză.

De menţionat, este încercarea izbutită de introducere a culturii cartofului, încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, mai întâi, în Transilvania, cu extinderi notabile ca suprafaţă cultivabilă şi producţie în tot spaţiul românesc. Cartoful va deveni pricipala plantă legumicolă folosită în alimentaţie dar şi în industria alcoolului.

Cultura plantelor tehnice a inului şi a cânepei, străveche ocupaţie, furnizează fibrele vegetale necesare ţesăturilor gospodăriilor ţărăneşti, a frânghiilor şi funiilor sau uleiului vegetal, produse destinate, în mare măsură, exportului spre Imperiul Otoman. Acestora, li se adaugă tutunul cultivat, încă pe suprafeţe restrânse, deoarece producţia sa era concurată de produsele similare, mai ieftine şi de calitate din Turcia sau Austria.

Pomicultura se remarcă prin plantaţiile de meri şi îndeosebi de pruni care furnizau materie primă pentru distileriile de alcool. Alături de speciile de “măr domnesc” se extind plantaţiilor de cireşi, meri, gutui, caişi etc. concomitent cu existenţa unor adevărate păduri de pomi fructiferi aflaţi în stare sălbatică.

32

Page 31: Istoria economiei nationale

Viticultura ocupă un loc însemnat în economia Ţărilor Române, prin extinderea plantaţiilor de viţă de vie, precum şi prin producţia şi calitatea vinurilor. Vinurile obţinute în podgoriile de la Cotnari, Huşi, Nicoreşti, Odobeşti, Drăgăşani, Râmnic, în zona Târnavelor se puteau compara cu cele mai bune produse din Europa, fiind astfel solicitate la export în zonele Europei centrale sau în Rusia.

Întrucât cultivarea viţei de vie cerea cunoştinţe speciale, în marile podgorii, stăpânii feudali sunt obligaţi să folosească munca salariaţilor a aşa numiţilor vieri sau pogonari. Extinderea plantaţiilor de vie este încurajată de stat prin ? importurilor de vin sau rachiu, măsură ce aducea venituri însemnate proprietarilor mari de podgorii, dar şi puterii centrale.

Creşterea animalelor rămâne una din subramurile agriculturii cu o mare pondere în economia spaţiului românesc, fiind favorizată de condiţiile naturale excelente de păşunat şi fâneţe pentru animalele mici (oi, capre), sau bovine şi cabaline. Creşterea vitelor este impusă şi de necesitatea practicării agriculturii, asigurării transporturilor, pe lângă asigurarea hranei şi a îmbrăcămintei. Animalele constituiau surse însemnate de venituri pentru marii proprietari şi, adeseori singurele posibilităţi ale ţăranilor de a obţine banii necesari achitării numeroaselor obligaţii ale acestora faţă de stat sau feudali.

Este semnificativ faptul că numărul animalelor, îndeosebi al celor de tracţiune, reprezenta criteriul de bază al aprecierii puterii economice a ţăranilor clăcaşi şi chiar al marilor boieri sau nobili.

După aprecierile unor specialişti, o familie de ţărani clăcaşi poseda în medie 3-5 boi, 2-3 cai, 14-15 oi, înregistrându-şi însă şi ţăranii aserviţi care aveau numai animale mici (oi, capre), dar şi familii înstărite cu 30-40 de vite mari şi câteva sute de oi, depăşindu-şi condiţia socială şi economică de clăcaşi.

Creşterea vitelor a fost impulsionată de cererile la export în spaţiul Austiei, Boemiei, Statelor germane, boii, dar şi cai fiind apreciaţi pentru calitatea raselor.

Creşterea oilor impune spaţiul românesc printre zonele cele mai productive. Turmele de oi erau apreciate la câte patru milioane de capete pentru fiecare principat dunărean, la care se adăugau turmele pentru iernat, de circa două milioane de oi aduse de păstorii transilvăneni.

Creşterea oilor rezolva o parte din obligaţiile Ţărilor Române faţă de Imperiul Otoman, dar satisfăcea şi cerinţele gospodăriilor ţărăneşti, atelierelor meşteşugăreşti şi apoi ale manufacturilor de postav

33

Page 32: Istoria economiei nationale

înfiinţate în număr apreciabil pe domeniile statului, boierimii sau în mediul urban.

Activităţile economice din agricultură înscrise în sfera relaţiilor feudale menţinute până la mijlocul secolului XIX vor fi marcate de suprasolicitarea obligaţiilor în muncă ale clăcaşilor sau iobagilor în contul general al serviciilor de servitute.

Legislaţia adoptată în epocă reliefează această tendinţă, puterea centrală, dorind să stăpânească aceste fenomene social-economice, să evite tensiunile sociale şi mai ales să-şi asigure propriile venituri.

În Transilvania, reglementările Mariei Tereza din 1769 în “Certa Puncta” precizau obligaţiile în muncă ale ţăranilor aserviţi la 3 zile/săptămână cu vitele şi 4 zile cu braţele. În Ţara Românească şi Moldova reglementările lui Constantin Mavrocordat (1746-Ţara Românească, 1749 – Moldova) au fost completate de prevederile din 1780 din Pravelniceasca Condică (Al. Ipsilanti) şi, apoi de cele cuprinse în Legiuirea lui Ion Caragea din 1818 şi în Regulamentele Organice.

Ţăranul clăcaş în schimbul pământului pe care-l primea, trebuia să execute un număr de zile de clacă, la început, 12 zile/an. Pentru a spori cuantumul zilelor de muncă marii proprietari, având sprijinul domnitorilor, au stabilit pentru ziua de muncă o unitate de suprafaţă de teren arabil, care nu se putea în nici un fel realiza într-o zi normală de activitate. Procedeul numit – NART – a dus la dublarea sau triplarea zilelor de muncă. Prin Regulamentele Organice boierii trebuiau să asigure ţăranilor clăcaşi loc de casă, teren arabil, de păşune până la întreţinerea a 5 vite. Se preciza că 1/3 din moşiile boierilor intrau în exploatarea proprie şi deci în proprietate privată, iar 2/3 din suprafeţele cultivabile trebuie să fie date în folosinţă ţăranilor clăcaşi. Ţăranul, în schimb, trebuia să îndeplinească zilele de clacă prevăzute de lege. Pentru pământul cerut suplimentar, ţăranul era obligat la zile în plus. N. Bălcescu aprecia că în Ţara Românească se ajunsese, în anii ’40 ai secolului XIX la 56 zile de clacă, în Muntenia, iar în Moldova la 84, pe când robota în Transilvania ajungea la aproximativ 150-200 zile de lucru pe an.

Prin efortul ţăranilor care participau, cu inventarul agrar viu sau uneltele personale, la lucrarea şi pregătirea exploatării rezervei feudale a marilor proprietari, producţia de cereale, în principal, a sporit. În paralel, boierii şi nobilii au căutat să acapareze terenurile agricole aflate în posesia ţărănimii pentru a le exploata în regie proprie. De asemenea, extinderea fenomenului arendăriei (în Ţara Romănească în 1833, peste 75 % din marile moşii erau arendate), contribuia la amplificarea relaţiilor

34

Page 33: Istoria economiei nationale

comerciale în mediul rural pe fondul menţinerii structurilor şi obligaţiilor sociale specifice lumii feudale agravând starea economică şi aşa precară a gospodăriilor ţărănimii. Efectul acestor practici ale marilor proprietari s-a reflectat în scăderea suprafeţei agrare pe care ţărănimea aservită o va poseda până la revoluţia din 1848. Astfel că, nu întâmplător, printre punctele centrale ale revoluţei de la 1848 s-a aflat emaniciparea din servitutea personală şi împroprietărirea ţărănimii. Enumţul s-a făcut cu anumite nuanţări. În Transilvania acest proces a fost cerut de revoluţionari fără despăgubire faţă de nobili; în Ţara Românească şi Moldova eliberarea în clăcăşie a fost condiţionată de cuantumul răscumpărării. În practică, aceste hotărâri au fost tărăgănate de către opoziţia boierimii, respectiv nobilimii şi apoi de marile imperii străine ce ocupau spaţiul românesc.

2. Meşteşuguri, manufacturi, fabriciÎn domeniul activităţilor industriale pe lângă formele de

producţie organizate în mediul rural sau în bresle, specifice lumii medievale, se afirmă şi se dezvoltă activităţile productive prin manufacturi - numărul lor, sporind faţă de perioada anterioară, concomitent cu creşterea lucrătorilor salariaţi în calitate de specialişti sau de muncitori productivi –, iar spre sfârşitul perioadei prin producţia primelor unităţi economice maşiniste, care folosesc forţa aburului.

Astfel, în domeniul activităţilor de prelucrare se întâlnesc în proporţii diferite industria casnică, meşteşugărească, manufacturieră şi cea de fabrică.

Industria casnică, practicată, de regulă, pentru nevoile fami-liei, prelucrează materia primă oferită de cultivarea plantelor, de creşterea animalelor sau de exploatarea lemnului. Astfel, se realizează ţesături de in, cânepă şi lână, se confecţionează îmbrăcămintea ţărănească, se produc brânzeturile, carnea sărată sau afumată, se execută numeroase obiecte casnice din lemn, uneori chiar uneltele agricole simple.

Produsele realizate de industria casnică, îndeosebi, textile şi cele de îmbrăcăminte, specifice portului popular, realizate peste necesităţile gospodăriei ţărăneşti şi erau, adeseori, destinate schimburilor comerciale, producătorii respectivi, obţinând surse financiare suplimentare necesare achitării dărilor faţă de stat sau stăpânii feudali şi, mai rar, pentru achiziţionarea unor unelte agricole sau rase noi de animale. Specializarea unor producători rurali în producţia de postav ţărănesc, vase de lemn sau de ceramică, în confecţionarea cojoacelor, îmbrăcămintei sau încălţămintei le-au conferit acestora, condiţia social-economică de

35

Page 34: Istoria economiei nationale

meşteşugari rurali, implicaţi direct în producţia pentru piaţa rurală sau, uneori, a micilor centre urbane.

Meşteşugurile orăşeşti organizate în bresle sau corporaţii îşi diversifică şi schimbă sortimentele produselor în raport cu cerinţele crescânde ale populaţiei urbane şi adeseori rurale. Sub presiunea nevoilor pieţii şi a intereselor economice ale puterii centrale de stat sunt înlăturate o serie de restricţii şi privilegii ale breslelor, sunt modificate regulamentele de organizare ale acestora, în sesnul limitării monopolului producţiei în diferite ramuri meşteşugăreşti, proclamându-se, pentru anumite perioade de timp, chiar libertatea practicării industriei şi comerţului.

Menţinerea unor privilegii ce vizează prelucrarea şi desfacerea unor produse meşteşugăreşti în mediul urban, iar în cel rural a drepturilor de crâşmărit sau morărit, pentru boierime şi nobilime reprezintă, încă frâne însemnate, ce afectează producţia şi circulaţia neîngrădită a mărfurilor, creşterea numărului de proprietari de ateliere meşteşugăreşti, determină stratificarea social-economică artificială a acestora.

Constituirea unor mari ateliere meşteşugăreşti care grupează un număr apreciabil de angajaţi salariaţi reprezintă una din caracteristicile organizării şi producţiei meşteşugăreşti profilată spre cerinţele pieţii sau ale comenzilor statului.

Manufacturile întemeiate în această perioadă au o durată mai îndelungată de funcţionare, folosesc, în proporţii mai mari, forţa de muncă salariată a specialiştilor, plătesc, adeseori, prestaţiile muncii aservite pentru a mări randamentul şi calitatea producţiei. Astfel, în manufacturile statului din Transilvania (zona Banatului, Munţilor Apuseni şi Hunedoara) cu precădere, din domeniile extracţiei şi prelucrării metalelor fieroase şi neferoase ţăranii aserviţi sunt plătiţi pentru activităţile suplimentare efectuate în afara zilelor de robotă, cu atât mai mult, cu cât aceste manufacturi îşi înnoiesc permanent utilajele industriale, pregătind din punct de vedere tehnic industria de fabrică.

Manufacturile statului susţin nevoile armatei şi administraţiei producând textile, hârtie, produse alimentare (făină, ulei, spirt etc.). În această categorie se înscriu manufacturile de hârtie de la Deva (1836) de postav de la Chipereşti (Moldova), morile de la Timişoara.

La rândul lor, manufacturile nobiliare şi boiereşti vor prelucra pe lângă produsele agrare obţinute pe propriile domenii, mărfuri cerute de societatea urbană sau necesităţile sporite de confort ale aristocraţiei feudale. În această ultimă categorie se înscriu manufacturile de sticlă de

36

Page 35: Istoria economiei nationale

la Porumbacu, Glăjărie – Gurghiu, Bicsad, Zălan (Transilvania) Dolheşti, Comăneşti (Moldova), Dâmboviţa şi Poiana de Argeş (Muntenia), care foloseau munca lucrătorilor salariaţi autohtoni, dar şi specialişti aduşi din străinătate. Lor, li se adaugă morile de hârtie din Cârţişoara sau Batiştei, manufacturile de postav de la Ruginoasa sau Fundeni, producţia manufacturilor de ulei, zahăr, alcool.

Manufacturile orăşeneşti îşi menţin performanţele productive prin randamentul şi calitatea deosebită a mărfurilor cerute pe piaţa internă sau externă. Ele vizează, de regulă, alte domenii industriale decât cele acoperite de manufacturile de stat sau boiereşti şi nobiliare.

Astfel, sunt dezvoltate ţesătoriile de bumbac sau mătase (Chişinău, Zărneşti, Sighişoara), manufacturile de pielărie (Gherla, Timişoara), morile de hârtie şi tipografiile (Braşov, Bucureşti), manufacturile de cherestea şi producerea butoaielor etc. Sunt încurajate exploatările de petrol şi se construiesc primele rafinării primitive la Lucăceşti, în anul 1844.

Fabricile, în parte, se dezvoltă din manufacturile ce urmăreau extragerea şi prelucrarea metalelor unde se introduc, de timpuriu, maşinile cu aburi; la Zlatna în 1838 şi Baia Mare în 1839. În Reşiţa, din 1840, se ridică furnale ce folosesc pudlajul, se instalează ciocane mecanice acţionate de forţa aburului, se pun, din 1846, în funcţiune laminoare moderne; maşini cu abur se introduc şi la Anina după 1846.

La Cluj, în 1840, se înfiinţează o fabrică de maşini şi unelte agricole, iar la Iaşi, în 1841, Gh. Asachi instalează o fabrică de hârtie cu maşini aduse din Austria. În 1844 la Galaţi se înfiinţează o fabrică de conserve a cărei produse se exportau în Anglia, Franţa şi Austria.

În 1845 la Orlat se instalează o fabrică de hârtie, iar la Braşov, întreprinzătorul Czell înfiinţează o fabrică de postav. De asemenea, la Iaşi şi Bucureşti se construiesc mori cu aburi şi tehnologie străină adusă din Franţa şi Austria.

Industria manufacturieră şi de fabrică contribuie substanţial la sporirea numărului de lucrători salariaţi, cei mai mulţi în industria extractivă, dar, în număr mare şi în sfera industriei prelucrătoare. După estimări foarte aproximative, în lipsa datelor statistice, numărul lucrătorilor angajaţi era în jurul a 30.000-32.000 de persoane.

3.Transporturile. Se realizează pe drumurile amenajate prin contribuţia iobagilor şi

clăcaşilor, dar şi pe drumurile de pământ practicabile, doar sezonier, în funcţie de condiţiile climaterice. Principalele mijloace de transport pentru

37

Page 36: Istoria economiei nationale

mărfuri erau carele şi căruţele, care se deplasau în convoaie compacte pentru a realiza cu succes parcurgerea traseelor de călătorie, dar şi pentru siguranţa mărfurilor şi negustorilor. În condiţiile amplificării circulaţiei mărfurilor la nivelul Ţărilor Române, pe lângă convoaiele specializate ale negustorilor, s-au organizat corporaţii speciale de ţărani-cărăuşi care primeau privilegii sau patente din partea puterii centrale pentru garantarea practicării acestei ocupaţii.

Corespondenţa şi călătorii erau transportaţi cu mijloace mai rapide, cu trăsuri speciale, aşa numitele poştalioane care aveau organizate pe trasee la anumite distanţe servicii ce asigurau caii şi surugii de schimb sau execuţia unor reparaţii a vehiculelor afectate de slaba întreţinere a căilor rutiere.

Transporturi apreciabile de mărfuri se realizau pe Dunăre şi marile râuri interioare. Dunărea oferea în această perioadă cea mai lesnicioasă cale de transport; schimburile comerciale contribuind la dezvoltarea oraşelor porturi Brăila, Galaţi sau influenţând la întemeierea altora, ca Alexandria, Turnu-Măgurele, Turnu-Severin. Pe lângă corăbiile şi apoi vasele cu aburi străine vor naviga, pe Dunăre şi vase româneşti construite în şantierele navale din Principate. Bunăoară numai în anii 1839-1840, la Galaţi, s-au construit 17 vase de transport de mărfuri. Prin porturile Brăila şi Galaţi se exportau cantităţi mari de cereale şi un număr apreciabil de animale vii spre Imperiul Otoman sau ţările din Occident.

De asemenea, pe marile râuri Mureş, Criş, Bistriţa, Siret, Olt se practica plutăritul, transportându-se cantităţi mari de lemn brut sau cherestea spre zona porturilor dunărene.

Încă, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, marile puteri europene determină Imperiul Otoman să se acorde libertatea de navigaţie pe Dunăre şi Marea Neagră. Astfel, vasele maritime şi fluviale ale Angliei, Franţei, Rusiei şi Austriei fac, regulat, curse spre Principatele Române, aducând mărfuri industriale manufacturate spre a prelua cantităţi mari de cereale, vite, sare, lemn.

4. Comerţul. Realizarea comerţuluiRealizat în spaţiul românesc se efectuează sub incidenţa

legislaţiei impuse de Imperiul otoman, habsburgic şi ţarist, fiind, influenţat, de politicile economice şi comerciale ale acestor puteri. Astfel, tranzacţiile comerciale definite de tratate sau convenţii comerciale vor defini orientarea şi profilul comercial al Principatelor Române şi apoi al României, până în 1877, în ciuda statutului internaţional deosebit al acestora, în comparaţie cu cel al provinciilor româneşti Transilvania,

38

Page 37: Istoria economiei nationale

Bucovina sau Basarabia, aflate, în grade diferite de integrare politică şi administrativă în Imperiul habsburgic sau ţarist şi, deci, ca atare sub controlul regimului politic, economic al acestor state.

Cu toate acestea, relaţiile economico-comerciale între diferitele provincii ale spaţiului românesc cunosc, în această perioadă, o evoluţie ascendentă, în sensul amplificării schimbului de mărfuri. Negustorii români, îndeosebi cei transivăneni, grupaţi în companii comerciale, deosebit de activi, realizează un important trafic de mărfuri în funcţie de complementaritatea structurilor economiei fiecărei provincii.

Din Moldova şi Muntenia se exportă cereale, lână, animale mari şi mici, lemn, peşte, vinuri, păcură şi se importă din Transilvania de regulă, produse manufacturate (textile, unelte agricole, diferite produse casnice etc.).

Amploarea schimburilor comerciale dintre Transilvania şi Principatele Române îngrijorează autorităţile habsburgice, deoarece, după o statistică din anii 1837-1838, această provincie românească îşi orientase comerţul în proporţie de peste 95% spre zonele extracarpatice şi provinciile turceşti şi doar de cca 4-5% spre provinciile austriace. Astfel, marii negustori transilvăneni de la Braşov şi Sibiu aveau numeroase magazine în centrele urbane din Principate sau în oraşele europene ale Imperiului otoman, efectuând, concomitent, un amplu comerţ de tranzit.

Exportul Ţărilor Române spre Transilvania, Austria şi Imperiul otoman, şi apoi spre Occident, după înlăturarea monopolului comercial otoman în 1829, aproape se dublează, în perioada anilor 1832-1850, balanţa comercială a acestora fiind, cu mici excepţii, puternic excedentară. Spre exemplu, în 1850, Principatele Dunărene exportau mărfuri în valoare de peste 47 milioane lei (echivalentul anului 1867) şi importau produse, în valoare de numai 28,2 milioane lei.

Pe plan intern, comerţul se practică, permanent, îndeosebi, în oraşe şi târguri prin prăvălii sau dughene, al căror număr se află într-o continuă creştere. În mediul rural desfacerea produselor manufacturate se efectua, îndeosebi cu prilejul desfăşurării târgurilor sau iarmacoacelorocazionale sau prin dughenele marilor boieri şi nobili în cazul băuturilor sau produselor de carne şi morărit, în virtutea privilegiilor acordate de puterea centrală şi consacrate în legislaţia feudală.

Avântul comerţului intern este marcat de înlăturarea vămilor interioare, anularea unor interdicţii privind comerţul cu sare sau a taxelor percepute pe cerealele ţăranilor destinate comerţului în centrele urbane.

39

Page 38: Istoria economiei nationale

Extinderea comerţului exterior, amploarea schimburilor comerciale în interiorul spaţiului românesc va contribui la creşterea numărului negustorilor şi a corporaţiilor acestora la dezvoltarea companiilor comerciale specializate în comerţul de tranzit, cu rezultate benefice pentru acumulările de capital.

5. Circulaţia monetară şi creditulCirculaţia monetară în Principatele dunărene se caracteriza

printr-o mare varietate de monede străine, pe lângă cele ale puterii suzerane, populaţia dar şi puterea centrală, fiind nevoite să le transforme într-un etalon comun-leul.

Leul ca monedă reală, bătut în Ţările de Jos, devenise, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, doar un etalon nominal, care funcţiona ca măsurător al valorii celorlalte monede aflate pe piaţă sau în calcularea cheltuielilor şi veniturilor statului. Obligaţia statului în baza Regulamentelor Organice, de a-şi realiza bugetele anuale, folosind leul ca monedă nominală, a generalizat, folosirea sa în practica financiară a instituţiilor statului, pe pieţe, rămânând, în circulaţie monedele turceşti, la care, se adaugau în cantităţi mari monedele austriece, ruseşti, ale statelor germane etc.

Schimburile monetare efectuate de negustori, dar îndeosebi de zarafii-cămătari au adus acestora din urmă însemnate venituri, dar au îngreunat, fluiditatea relaţiilor comerciale.

Pentru a se realiza stabilitatea schimburilor monetare şi a defini raportul valoric între leu şi celelalte monede, prin Regulamentul Organic s-a dispus echivalarea acestuia cu monedele turceşti piastrul, şi paraua. Astfel, dacă piastrul era împărţit în 40 de parale şi paraua turcească avea 3 asprii, un piastru era echivalent cu 120 de aspri; leul-nominal era subdivizat tot în 40 de parale, iar paraua în 3 bani, deci un leu era egal cu 120 de bani. Echivalarea leului cu piastrul era realizată forţat, deoarece piastrul avea putere de cumpărare mai mare.

Tot, prin Regulamentele Organice s-a stabilit ca în practica circulaţiei monetare să fie recunoscute două monede etalon; una de aur – galbenul olandez sau împărătesc şi cealaltă de argint, sfantihul austriac în Muntenia şi sorcovăţul rusesc în Moldova. Raportul dintre aceste monede era de un galben = 14 sfanţihi sau 14 sorcoveţi. Cursul monedelor reale în raport cu leul era de un galben olandez = 31,5 lei, iar a unui sfanţih sau sorcoveţ = 2,25 lei.Celelalte monede în circulaţie se raportau la valoare etalon a monedelor reale, iar la fisc în raport cu leul nominal.

40

Page 39: Istoria economiei nationale

Inconvenientele lipsei unei monede naţioanle etalon reale a Principatelor Române proveneau din fluctuaţia valorii reale a unităţilor monetare etalon în raport cu valoarea stabilită de Regulamentele Organice. La aceasta, se adăugau procesul deprecierii monedelor otomane, operaţiune efectuată chiar de către statul otoman, precum şi procesul de uzură normală sau de deteriorare intenţionată (prin pilire a pieselor de aur) de către zarafi sau negustori.

În Transilvania şi Bucovina circulau numeroase specii de piese de aur, argint sau mărunte, de aramă, dar cele care se bucurau de aprecieri deosebite erau monedele de aur: galbenul imperial (un galben = 250 creiţari = 500 dinari), galbenul olandez, francez, belgian, ţechinul veneţian; iar ca monede de argint florinul imperial (1 florin = 50 creiţari = 100 dinari) florinul renan, talerul imperial (1 taler = 2 florini renani). Ca monedă măruntă circula zwanzigul de argint de 20 creiţari, cunoscut în Principate sub numele de “sfanţih”. Bancnotele de hârtie vor fi emise din 1762 de Wienerstadtbank, valoarea lor suferind mari deprecieri în perioada războaielor napoleoniene. Doar, după 1842, banca Austriei (înfiinţată în 1817) va emite bancnote convertibile.

Cererea crescândă de capital financiar, în monedă, va fi satisfăcută, în epocă, de marii negustori, dar îndeosebi de zarafii-cămătari care împrumutau, cu precădere marii proprietari de pământ, uneori domnitorii din Principatele Române, percepând dobânzi foarte mari, ce variau între 30-50 % din valoarea sumei creditate. Pentru a limita nivelul dobânzilor, în Principate, domnitorii, precum I. Caragea stabileau dobânda legală la 18%, în timp ce în Franţa sau Austria se percepeau dobânzi de doar 4-5%. Efectul cămătăriei pentru proprietarii funciari care, de regulă se împrumutau pentru nevoile de consum, şi de lux, a fost dezastruos provocând ruinarea lor economică sau pierderea unor părţi însemnate din moşiile ipotecate.

Din dorinţa de a sprijini creditarea negustorilor sau a proprietarilor funciari implicaţi în comerţ sau în industria manufacturieră s-au conturat, numeroase proiecte, pentru înfiinţarea unor instituţii de credit moderne. Dintre acestea, s-au definitivat, până la 1848, doar casele de economii înfiinţate în Transilvania, de elita saşilor, la Braşov, Sibiu, Timişoara, şi de elita economică a maghiarilor la Arad, Oradea şi Satu-Mare.

Criza regimului feudal, la mijlocul secolului al XIX-lea trebuia rezolvată prin abolirea privilegiilor şi reformarea radicală a vechiului sistem politic-instituţional şi de relaţii economice. Această transformare

41

Page 40: Istoria economiei nationale

se va împlini prin revoluţiile de la 1848 care au sintetizat, în programele menţionate, pe lângă dezideratele politice ce ţinteau spre modernizarea structurilor instituţionale ce vizau înlăturarea vechiului regim şi obiective de natură social-economică menite să fundamenteze realităţi specifice economiei capitaliste printre care: emaniciparea ţăranilor din servitutea feudală concomitent cu împroprietărirea acestora; eliminarea barierelor vamale între provinciile româneşti şi declararea libertăţii comerciale; constituirea unor instituţii de credit cu drept de emisiune monetară fapt ce presupunea instituirea sistemului monetar naţional; abolirea privilegiilor breslelor meşteşugăreşti şi instituirea libertăţii iniţiativelor industriale etc.

CAPITOLUL 5

Modernizarea economică a României între 1848-1914

1. Consideraţii generaleProcesul de modernizare a României, cu antecedente înainte de

1848, cunoaşte o perioadă ascendentă, după impactul social-politic declanşat de evenimentele revoluţionare din timpul revoluţiei de la 1848-1849, deşi în anii imediat următori sistemul politic instituit de imperiile otoman, ţarist şi habsburgic, de esenţa neabsolutistă, era, departe, de a constitui cadrul adecvat pentru reforme instituţionale radicale. Cu toate acestea, puterilor imperiale, precum şi domniile post-paşoptiste se văd nevoite să admită unele reforme, ce afectau Vechiul Regim, fie în planul instituţiilor politico-administrative, fie în domeniile social-economic. Aşa se explică acceptarea de către habsburgi, în plin regim autoritar, a emanicipării şi împroprietăririi iobagilor în transilvania, Banat şi Bucovina sau redefinirea relaţiilor dintre clăcaşi şi boierii prin noi “aşezăminte”, concomitent, cu preocupările domnitorilor din Principate de a reorganiza administraţia, instituţiile de învăţământ, de a dezvolta şi moderniza chiar şi parţial, comunicaţiile, de a înfiinţa instituţii de credit etc.

Principatele Române vor face obiectul preocupărilor puterilor europene după criza orientsală din 1853-1856, oferind soluţii, ce au avantajat, în perspectivă, imediată, unificarea acestora şi constituirea nucleului statului naţional modern (1859), precum şi condiţii favorabile, forţelor politice româneşti pentru realizarea unor modificări substanţiale pe linia modernizării structurilor social-politice şi economice ale noului

42

Page 41: Istoria economiei nationale

2stat, înscris ca factor activ în viaţa internaţională, şi, deopotrivă, în domeniile relaţiilor politice, economice şi comerciale pe plan intern.

Reformele din timpul lui Alexandru Ioan Cuza şi de la începutul domniei lui Carol I, au definit instituţiile statului modern, pregătind independenţa acestuia (1877), au creat condiţiile favorabile constituirii sistemului legislativ-instituţional necesar afirmării economiei de piaţă, capitaliste.

Aplicarea principiilor Convenţiei de la Paris (1858), ale Statului Dezvoltător (1864), adoptarea Constituţiei din 1866, concomitent cu introducerea Codurilor civil şi penal, au impus regimul politic reprezentativ al României moderne, asigurându-se cadrul propice pentru dezvoltarea unei legislaţii şi unor instituţii economice moderne. Astfel, se va reglementa statutul economic şi juridic al ţărănimii prin reforma agrară din 1864, se vor statua principiile libertăţilor industriale şi comerciale sintetizate şi concretizate prin noul Cod comercial adoptat în 1875, se va proclama sistemul naţional monetar (1867), se va defini dreptul de proprietate industrială, se va reglementa şi dezvolta sistemul de evidenţă contabilă (1884) etc.

Instituţionalizarea vieţii economice pe principii moderne va determina constituirea unor ministere sau organisme ale puterii centrale şi locale specializate, menite, să îndrume, controleze şi să vegheze la aplicarea legilor cu specific economic. Astfel, apar ministerele Lucrărilor Publice, de Finanţe, Agricultură şi Domeniilor Statului, Industriei şi Comerţului la care li se adaugă, Camerele de Comerţ şi Industrie, asociaţiile profesionale ale industriaşilor, comercianţilor sau băncilor, Bursele de mărfuri şi de valori etc.

Procesul de modernizare economică în România a implicat politica şi instituţiile ale statului în sensul susţinerii iniţiativelor şi oportunităţilor menite să stimuleze spiritul întreprinzătorilor, în domeniile industriei şi comerţului, sectoare de activitate, protejate prin măsuri legislative speciale (a se vedea tarifele vamale şi legile de încurajare a industiriei). Ataşată procesului de modernizare, burghezia liberală a promovat o politică economică specială, menită să sprijine, cu prioritate, capitalul naţional, nerefuzând prezenţa capitalului străin solicitat sub forma investiţiilor industriale sau financiar-bancare, în consens, cu proiecţiile proprii ale procesului de modernizare a societăţii româneşti.

2. Reformele agrare de la mijlocul secolului XIX

43

Page 42: Istoria economiei nationale

În anii 1853, pentru Banat, Crişana, Maramureş şi Bucovina şi în 1854, pentru Transilvania istorică, Curtea de la Viena a emis Patentele de emanicipare din iobagie şi de împroprietărire a ţăranilor aserviţi, urmărind reglementarea raporturilor social-economice şi juridice dintre mica proprietate şi marea proprietate moşierească, în sensul modern al statuării proprietăţii private. Au fost eliberate din iobăgie, în Principatul istoric al Transilvaniei, 173781 familii de iobagi, care au primit o suprafaţă de pământ în proprietatea privată de 1.615.544 iugăre ( 1 iugăr = 0,57 ha). Aproximativ, tot atâţia ţărani aserviţi au fost emanicipaţi şi declaraţi proprietari în părţile vestice ale Transilvaniei, aceştia, primind un total de cca. 1,6 milioane de iugere. Marea proprietate reprezentată de un grup restrâns de peste 5700 de familii şi-a păstrat preponderenţa funciară, deţinând după expropriere încă 5,6 milioane de iugere de teren arabil.

Hotărârile Patentelor fixau condiţiile emanicipării şi ale împroprietăririi foştilor ţărani aserviţi, precizând că aceştia deveneau proprietari, pe fostele terenuri aflate în folosinţă, până la 1 ianuarie 1848, la care, se adaugau, loturile de teren cu regim juridic şi economic neclarificat după 1821, dar pentru care ţăranii aserviţi plătiseră impozite statului.

Despăgubirile pentru terenurile pe care le primeau foştii iobagi, trebuiau să fie achitate foştilor nobili în bani, natură, muncă sau chiar prin renunţarea la unele terenuri pe care aceştia le aveau în posesie, existând pasibilitatea reducerii suprafeţelor de teren ce le-ar fi revenit prin dispoziţiile legii. Despăgubirea obligaţiilor feudale datorată de ţăranii aserviţi marilor proprietari era preluată de stat, fiind cuantificată valoric în funcţie de numărul foştilor iobagi şi cuantumul obligaţiilor anterior prestate de către aceştia până la 1848. Prin declaraţii exagerate, moşierimea şi-a asigurat venturi însemnate, ea, fiind despăgubită prin bonuri valorice emise de stat, cu o sumă deosebit de mare, apreciată de specialişti, la peste 72 milioane de florini.

Patentele au stabilit, în mod arbitrar, că ţăranilor le revenea doar 1/3 din suprafaţa pădurilor şi păşunilor aflate în folosinţă comună până la 1848, terenuri, transformate, ulterior, prin departajare şi comasare, în islazuri şi păduri comunale. Restul de 2/3, din terenurile silvice şi de păşune rotunjeau marea proprietate a moşierilor.

În cazul ţăranilor jeleri patentele specificau doar emaniciparea juridică, acordându-le doar loturile de casă şi locurile de grădină aflat în posesie până la data aplicării legii; situaţia lor social-economică, fiind,

44

Page 43: Istoria economiei nationale

definitiv reglementată, după îndelungate dezbateri în parlamentul de la Budapesta, în anul 1895, printr-o lege specială.

Reforma agrară din 15 august 1864. Prin legiuirea susţinută de Al. Ioan Cuza se împroprietăreau ţăranii clăcaşi şi se desfiinţau dările şi toate obligaţiile de tip feudal. Despăgubirile se făceau, numai pentru clacă şi celelalte obligaţii, în rate anuale, timp de 15 ani. Suma despăgubirilor pe care ţăranii trebuiau să o plătească marilor proprietari, era garantată de stat şi a fost plătită în proporţie de 1/3 de stat restul de 2/3 de ţărani şi aceasta ridicându-se la o valoare de aproximativ 200 milioane lei aur. Împroprietărirea ţăranilor s-a efectuat luând în considerare puterea economică a foştilor clăcaşi, care erau grupaţi astfel în: ţărani săraci (pălmaşi); mijlocaşi; fruntaşi.

Suprafeţele de pământ acordate ţăranilor, sub raportul întinderii lor au corespuns, în ordine crescătoare, de la pălmaşi, la mijlocaşi şi fruntaşi. Au fost împroprietărite 408.109 familii de ţărani şi au primit locuri de casă şi grădini suplimentar, cca. 60.000 familii. Suprafaţa de teren expropriată s-a ridicat la 1.765.000 ha, din care, majoritatea, provenea de la marii proprietari, cca 1.200.000 ha, restul fiind completat din domeniile statului. Media lotului de teren primit a fost de 3,77 ha, în majoritatea cazurilor, suprafeţele ţăranilor împroprietăriţi fiind sub acest nivel şi, deci, insuficiente pentru a asigura subzistenţa unei familii. Apoi, ţăranii emanicipaţi n-au primit suprafeţe de păşune şi pădure, acestea, rămânând în proprietatea moşierilor sau a statului. Din aceste motive, un număr foarte mare de familii ţărăneşti vor fi obligate să arendeze suprafeţele de teren arabil în cel mai bun caz, numai terenuri de fânaţ, păşune sau pădure. Per ansamblu, ţăranii clăcaşi au primit în urma aplicării reformei, în jur de 25% din suprafaţa ţării. Ca şi în cazul ţăranilor din Transilvania, ţăranii clăcaşi împroprietăriţi în România au primit mai puţin pământ decât cel lucrat înaintea reformei. Marii moşieri au rămas cu întinse terenuri arabile, silvice şi de păşune, revenindu-le cca 63% din suprafaţa agricolă a ţării.

Prin împroprietărirea realizată de reforma agrară s-a constituit o puternică proprietate ţărănească, fiind eliminate raporturilr de esenţă feudală şi de constrângeri extraeconomice. Ţărănimea eliberată din servitute, care nu va avea pământ suficient, îşi va putea vinde forţa de muncă în sfera industriei sau agriculturii fie prin arendarea unor suprafeţe de teren, fie în calitate de muncitori agricoli zilieri.

Sumele rezultate din despăgubiri, preluate de marii proprietari au fost folosite în dezvoltarea intreprinderilor industriale şi activităţilor cu

45

Page 44: Istoria economiei nationale

caracter comercial, împulsionând evoluţia economiei de piaţă, dar o parte din venituri au fost folosite şi în scopuri de consum, neproductive, diminuând sursele interne de capitaluri financiare.

În Basarabia, aflată sub stăpânirea ţaristă, eliberarea din servituţie şi împroprietărirea s-a efectuat în baza ucazului ţarului Alexandru al II-lea, din 1861 şi a unui decret special aplicat din 1868. Suprafeţele primite de familiile de ţărani, având în vedere mai slaba densitate demografică, au fost mai mari decât în România şi Transilvania, între 3-14 deseatine (1 deseatină = 1,10 ha) în funcţie de categoria fiscală, economică şi juridică a celor îndreptăţiţi la împroprietărire. Astfel că media lotului primit de o familie de foşti clăcaşi sau colonişţi de pe domeniile statului era de 7 ha. Loturile primite de familiile ţărăneşti se constituiau în aşa numitul pământ obştesc, ieşirea din indiviziunea obştii şi transformarea loturilor ţărăneşti în proprietate particulară absolută, fiind dispusă numai prin ucazul din anul 1906.

3. Modernizarea infrastructurilor. Construirea căilor ferate. Comunicaţiile rutiere, navale şi telecomunicaţiile

Evoluţia şi regimul transporturilor şi telecomunicaţiilor după 1848 va fi puternic infuenţată de dezvoltarea producţiei industriale şi agrare, de amplificarea circulaţiei de mărfuri care impuneau modernizarea infrastructurilor prin extinderea şi îmbunătăţirea reţelei de căi rutiere, înfiinţarea şi construirea unui sistem naţional unitar de căi ferate, prin introducerea telegrafului şi telefonului, organizarea transporturilor fluviale şi maritime.

Înfiinţarea şi dezvoltarea căilor ferateÎnfiinţarea căilor ferate în spaţiul românesc era impusă de

amploarea comerţului cu mărfuri agrare apoi de necesităţile extinderii procesului de industrializare prin sistemele de manufacturi şi fabrică.

Proiectele construirii de cale ferată preocupă elita politică şi economică românească încă înainte de 1848, Eufrasin Poteca, George Bariţiu, N. Suţu, Mihail Kogălniceanu deschid seria dezbaterilor asupra necesităţii făuririi căilor ferate ca mijlocul cel mai potrivit, mai eficient şi productiv de transport. Încă din 1842 se imagina un proiect de cale ferată, care ar fi traversat Moldova dinspre nord spre sud pe valea Siretului, spre Dunăre proiect, aprobat de domnitorul Mihail Sturza, dar neconcretizat din lipsa mijloacelor financiare şi a specialiştilor în domeniu.

Numărul iniţiativelor pentru construirea căilor ferate au sporit în anii următori, ele, fiind concepute a fi realizate şi cu implicarea capitalului străin. Prima cale ferată este realizată în Transilvania, în 1856,

46

Page 45: Istoria economiei nationale

între Oraviţa şi Baziaş, prin implicarea societăţii austriece S.T.E.G. pentru a efectua transporturile de minereu şi cărbune din Banat spre mijloacele de comunicaţii fluviale de pe Dunăre. Între, 1856-1866, la nivelul autorităţilor imperiale centrale şi a celor provinciale vor apare, adevărate dispute, asupra stabilirii celor mai optime, trasee de cale ferată în Transilvania; unele din ele, vizând dezvoltarea reţelei de cale ferată dinspre Banat spre centrul şi sudul provinciei, altele, încurajând opiniile evoluţiei reţelei de cale ferată dinspre nord-vest spre sud-est pe un traseu ce trebuia să urmeze liniile de legătură dintre Oradea-Cluj-Braşov. În parte, fiecare dintre opţiuni va avea câştig de cauză, întrucât, până în 1868, se va realiza legătura dintre Arad-Deva-Alba Iulia, iar între anii 1868-1879 statul austro-ungar va finaliza tronsonul de cale ferată între Oradea-Braşov, în lungime de 484 Km.

În România, guvernele lui Alexandru Ioan Cuza vor fi interesate în sprijinirea şi concretizarea unor proiecte avansate de societăţi cu capital austiac şi german. Concretizarea concesiunilor de construcţie a căilor ferate se va realiza, însă, după 1867, când statul român angajează lucrări menite să realizeze, coerent, o reţea feroviară la scară naţională.

Prima concesiune este încheiată, de România, în anul 1867, cu societatea engleză Thomas Barkley-Staniforth pentru ruta Bucureşti-Giurgiu, în lungimea de cca. 70 km, realizată la sfârşitul anului 1869, şi înzestrată cu material rulant (locomotive şi vagoane) adus din Anglia. Costul acestei construcţii s-a ridicat la circa 13.650.000 de lei aur, întrucât cheltuielile pentru o lungime de un km erau angajate la suma de 195.000 franci aur.

Au urmat concesiunea Ofenheim pentru liniile din nordul şi centrul Moldovei ce trebuia să lege oraşele Suceava şi Roman cu ramificaţiile spre Botoşani şi Iaşi. Concesiunea, garantată de stat, pentru o perioadă de 90 de ani, va solicita statului 51,5 milioane lei aur (bugetul naţional anual, în epocă, oscilază în jurul a 80 milioane de lei), stimulând societatea constructoare cu capital austriac, să încheie construcţia liniei de cale ferată, între anii 1868-1871, pe o lungime de 244 km şi să o utilizeze cu materialul rulant necesar. Aproape, în paralel, statul român a derulat şi încheiat tratativele cu societatea germană Stroussberg în vederea completării reţelei de cale ferată la nivel naţional, în sesnul că, se concepea realizarea unei artere feroviare dinspre Roman-Mărăşeşti-Tecuci, Galaţi-Buzău-Ploieşti-Bucureşti-Slatina-Craiova-Turnu-Severin - Vârciorova cu ramificaţiile Galaţi-Brăila, pe o lungime de 919 km. Acordul va avea aprobarea domnitorului Carol I, sub influenţa cercurilor

47

Page 46: Istoria economiei nationale

industriale şi politice germane şi mai ales, a tatălui acestuia, Anton de Hohenzolern, implicat în această afacere în mod indirect. Tranzacţia va scandaliza lumea politică românească şi va tensiona relaţiile României cu Germania, deoarece, în 1871, societatea Stroussberg, implicată în alte afaceri dubioase, a dat faliment, după ce, anterior lansase pe piaţa financiară a statului german obligaţii financiare purtâtoare de dobânzi de 7%, în numele statului român, fără a exista în această privinţă un acord între părţile contractante. Afacerea va fi definitivă clarificată, după preluarea şi continuarea lucrărilor de o Societate anonimă a acţionarilor căilor ferate cu sediul la Berlin, girată de bancherii germani în contul statului român până la încheierea construcţiei sale. Disputele între România şi Germania fiind definitiv încheiate în 1880, prin angajamentul statului român de a răscumpăra toate obligaţiile emise de foştii concesionari, precum şi noile cheltuieli înregistrate după 1871 până în 1875 când s-au încheiat lucrările aceste magistrale de cale ferată. Din aceste cauze costul construcţiei unui km de cale ferată, pe aceste tronsoane s-a ridicat la 270.000 franci aur.

Legăturile cu liniile de cale ferate austrece s-au realizat, mai întâi, prin nordul ţării prin Suceava-Cernăuţi-Lemberg (Liov) - Praga, iar după 1879 pe tronsoanele Braşov-Predeal (1883) şi prin Vârciorova-Orşova (1879). Apoi, au fost realizate joncţiunile pe Valea Oltului între Râmnicu Vâlcea-Rîul Vadului şi în zona Carpaţilor Orientali între Comăneşti-Ghimeş-Palancea-Miercurea Ciuc.

Linia de legătură între România şi Rusia (Basarabia) a fost concesionată unei societăţi româneşti condusă de Grigore Eliade care între 1872-1874 a realizat tronsonul de cale ferată cu ecortament larg între Iaşi-Ungheni, pe o lungime de 21,4 km. Construcţia liniei Ploieşti-Predeal, a fost iniţial, concesionată unei companii engleze condusă de Crawley, în 1875, iar, din 1878, inginerului francez Leon Guillaux, care a definitivat, în ansamblu lucrarea, ce va fi, ulterior, consolidată prin construcţii efectuate de statul român, până la începutul secolului XX.

Legăturile feroviare spre Dobrogea sunt realizate în două etape pe tronsoanele Bucureşti-Feteşti între anii 1886-1887 şi, apoi, Feteşti-Cernavodă; podul de peste Dunăre fiind construit de către inginerul român Anghel Saligny între anii 1890-1895, la aceea dată, cel mai lung şi mai solid pod din Europa. Se realiza, în acest mod, legătura cu linia de cale ferată Cernavodă-Constanţa (constuită între anii 1860-1862 de societatea engleză Barkley), refăcută şi modernizată concomitent cu fazele de construcţie a podului de la Dunăre.

48

Page 47: Istoria economiei nationale

Prin răscumpărarea principalelor trasee de cale ferată de către stat s-a constituit, ca regie autonomă, în 1883, Direcţia Generală a Căilor Ferate Române ce va exploata liniile existente, asigurând, pe viitor şi extinderile reţelei feroviare la nivel naţional. Costul liniilor feroviare construite în România până în anul 1911, s-au ridicat la valoarea de 967 milioane lei aur, lungimea acestora fiind în 1914 de peste 3500 km, la care, se adăugau reţelele din Transilvania, în lungime de cca. 5000 km şi, cele din Basarabia de circa 1000 km. Transporturile în România erau asigurate de 24138 vagoane de marfă, 1499 vagoane de călători, 4027 vagoane-cisterne, 153 vagoane de poştă, tractate de 932 de locomotive de diferite tipuri şi capacităţi. CFR efectua, la începutul primului război mondial, transportul a 11,6 milioane călători 10,9 milioane tone de mărfuri, adică 4/5 din întregul transport de mărfuri pe plan intern. Serviciile căilor ferate române erau completate de un număr apreciabil de ateliere de reparaţii a materialului rulant, de unităţi de întreţinere şi construcţii şi de un sistem de gări şi halte în care funcţionau un număr foarte mare de angajaţi, fapt ce situa Direcţia CFR ca cea mai mare intreprindere din România.

Transporturile terestre erau susţinute şi de infrastructura şoselelor naţionale şi judeţe pietruite sau a drumurilor comunale, mai puţin amenajate. Lungimea reţelei drumurilor şoseluite de 967 km înregistrată în epoca lui Al. Ioan Cuza va fi considerabil, extinsă, aceasta, ajungând, în anul 1905 la 26.426 km întreţinerea sa fiind asigurată prin sistemul cantoanelor, dispune, la distanţe de 5-6 km.

Navigaţia fluvială – pe Dunăre a fost realizată, până, spre sfîrşitul sec.XIX , în principal, de societăţile străine. Printre acestea societatea austriacă D.D.S.G. care a dominat, până în 1890, navigaţia pe cursul inferior al Dunării. Au mai acţionat societăţile fluviale cu capital britanic, francez, rusesc, otoman, care sunt înregistrate, alături de societăţile austriece, profitând de faptul că partea înferioară a Dunării avea un regim vamal favorabil comerţului în urma dispoziţiilor adoptate, încă în 1856, la Congresul de pace de la Paris referitoare la constiuirea Comisiei Dunării cu sediul la Galaţi.

Prima societate românescă de navigaţie pe Dunăre s-a înfiinţat în 1890 cu o modestă înzestrare (1 remorcher şi 4 şlepuri). Această societate va prelua de la DDSG atelierele navale de la Turnu-Severin. Navigaţia pe Dunăre a fost înlesnită şi s-a amplificat în urma lucrărilor efectuate, în principal, de austrieci la Porţile de Fier, prin care s-au efectuat un canal în pragurile de rocă din acea zonă (1899). Ca o completare a serviciilor de

49

Page 48: Istoria economiei nationale

navigaţie dezvoltate de statul român a fost înfiinţarea în, anul 1895 a Serviciul Maritim Român, iniţial cu 5 vase de călători care efectuau curse la Constantinopol şi în porturile din Marea Mediterană.

Serviciile de poştă, telegraf şi telefon au fost temeinic organizate în corelaţie cu evoluţia ascendentă a relaţiilor comerciale şi industriale. Astfel, încă din 1854, cu sprijin francez se realizează prima linie de telegraf Giurgiu şi Bucureşti evoluţia reţelei fiind susţinută şi de extinderea reţelei de cale ferată de modernizarea căilor rutiere. Înfiinţarea, în anul 1862, a Direcţiei generale a poştei va stimula organizarea oficiilor poştale, de telegraf şi apoi, de telefonie, numărul lor, cunoscând o spectaculoasă creştere. Astfel, dacă în anul 1877 funcţionau, 101 oficii poştale, în anul 1915, numărul acestora depăşea cifra de 400, personalul angajat fiind de aproximativ 3000 de salariaţi.

Introducerea posturilor telefonice, din 1892, mai întâi, la Galaţi şi Brăila, apoi la Bucureşti va înregistra o creştere spectaculoasă, fiind utilizate de instituţii, intreprinderi dar şi de către particulari (numărul posturilor telefonice în 1913 în România era de aproximativ 18.000 posturi, iar în Transilvania de peste 14.600).

4. Industriaa) Consideraţii generaleEvoluţia economiei industriale spre marea producţie maşinistă,

fără a fi diminuate prezenţele încă substanţiale ale producţiei meşteşugăreşti, a fost marcată, evident, de evenimentele politico-naţionale ce au consacrat unirea Principatelor Române în 1859 şi Independenţa României, în 1877; statul naţional, înregistrând substanţiale, şi radicale reforme, ce au statuat modernizarea structurilor instituţionale, asigurând condiţiile pentru elaborarea şi definirea, unei strategii a dezvoltării economiei naţionale, structurând într-un sistem legislativ şi instituţional, coerent, menit să promoveze iniţiativele întreprinzătorilor autohtoni, să stimuleze şi dirijeze capitalul străin spre scopuri şi interese subsumate cerinţelor societăţii româneşti.

Într-un context în care pe plan internaţional se manifestă puterea curentului liber-schimbist, politica economică a statului român şi a elitei româneşti, implicată în procesul industrializării, se defineşte, treptat, spre doctrine şi practici ce vor susţine, cu vigoare, curentul liberal protecţionist. Aplicarea politicii protecţioniste şi de încurajare a industriei s-a efectuat însă, în funcţie de proiecţiile economice ale partidelor aflate la guvernarea ţării, cât şi sub semnul insuficienţei surselor interne de capital financiar. Paradoxal, politica protecţionistă a fost susţinută de

50

Page 49: Istoria economiei nationale

cercurile liberale, promotoare ale unei legislaţii speciale, având ca scop stimularea şi menajarea intereselor capitalului autohton aflat, încă, în primele faze ale afirmării şi dezvoltării sale prin stimularea formelor de producţie maşiniste.

Este semnificativă situaţia oferită de 12867, „stabilimente industriale”, înregistrate în România, în anul 1860, marea majoritate ateliere meşteşugăreşti, 200-300 de manufacturi, ce folosesc forţa motrice umană sau a căderilor de apă, la care se adaugă 45 de întreprinderi maşiniste, care foloseau forţa mecanică a aburului. Sub impactul reformelor modernizatoare din anii 1860-1877, evoluţia industriei mari, de fabrică cucereşte un anume ascendent prin creşterea numărului de intreprinderi mari de la 51, înregistrate în 1864, la 136 în anul 1878, insuficiente pentru necesităţile economice interne, suplinite doar de masive importuri de mărfuri manufacturiate din ţările industrializate. În plus, dependenţa faţă de imperiul Otoman, insuficienţa de capital, de muncitori calificaţi, lipsa de experienţă a întreprinzătorilor autohtoni, concurenţa produselor străine au reprezentat impedimente, care au afectat iniţiativele capitalului autohton.

Până în anul 1877, producţia meşteşugărească a dominat producţia industrială realizată în România, aceasta, producând o gamă diversificată de produse la comandă sau o serie mică de produse în funcţie de cerinţele pieţei şi pretenţiile sporite de confort şi de calitate ale consumatorilor.

b) Industria meşteşugărească şi manufacturierăAsemenea exigenţe au determinat dispariţia unor tipuri de

meşteşuguri şi meşteşugari şi formarea şi dezvoltarea unor noi meserii (spre exemplu de instalatori, electricieni, mecanici, tapiţeri etc.)

Deşi, majoritatea atelierelor existente se constituia pe munca meşterului-patron, producţia meşteşugărească, cantitativ şi calitativ, era asigurată de marile ateliere, cu 6-10 şi uneori chiar mai mulţi lucrători, care foloseau, la începutul secolului XX, unelte perfecţionate sau o tehnologie mecanică performantă. Astfel, în datele anchetei industriale din anii 1901-1902, din cei 22517 meseriaşi urbani peste 14.000 (62,5%) lucrau singuri, 7701 (34,2%) aveau 1-5 lucrători şi, doar, 743 (3,30%) aveau între 6-10 şi chiar peste 10 lucrători.

Acelaşi fenomen este înregistrat în Transilvania, deoarece, în anul 1900, numărul unităţilor meşteşugăreşti fără salariaţi, apreciat la peste 73.000, reprezintă aproximativ 67% din numărul total al stabilimentelor industriale, iar atelierele cu 1-5 lucrători cu 32621 unităţi

51

Page 50: Istoria economiei nationale

au o pondere de cca 31%; unităţile industriale cu peste 10 lucrători, marea majoritate din categoria fabricilor în număr 851 reprezentând cel mult, 0,7%, deşi acestea produc majoritatea bunurilor industriale ale provinciei.

Evoluţia producţiei manufacturiere şi a manufacturilor este însemnată, până în anii 1880, când o parte din manufacturi aflate, în proprietate privată sau a statului, realizează o însemnată producţie ca serie şi tonaj în industria prelucrătoare. Mai mult, într-o serie de ramuri şi subramuri industriale precum industria alimentară, textilă, tăbăcărie etc. în condiţiile lipsei de forţă de muncă calificată, dar ieftină, necalificată, manufacturile centralizate sau descentralizate funcţionează, cu succes, şi la sfârşitul secolului XIX. Astfel, activează manufacturile de postav şi de textile de tipul societăţii “Furnica” care foloseşte munca la domiciliu a ţăranilor, dar şi a multor orăşence din zona subcarpatică a Munteniei de pe cuprinsul a 5 judeţe. De asemenea, cu rezultatele deosebire, activează societatea manufacturieră “Munca” care folosea, în anul 1897, un număr de 1200 de lucrători la domiciliu şi alte 20 persoane, la centru, specializate în dantelărie şi lenjerie fină. Înregistrările oficiale care vizau numai manufacturile centralizate din cauza unor vicii de apreciere statistică, semnalăm că la sfârşitul secolului XIX, funcţionarea încă a 279 de unităţi industriale de acest tip, caracteristice cooperaţiei capitaliste simple.

c) Industria maşinistăDezvoltarea industrială a României a fost marcată, negativ, în

deceniile 7-8 ale secolului XIX, de încheiere, în anul 1875 a Convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria, deşi în planul relaţiilor internaţionale această înţelegere sublinia deplina suveranitate a statului român înainte de cucerirea Independenţei. În sfera economică însă Convenţia, deşi se încheia conform principiilor clauzei naţiunii celei mai favorizate care, ar fi creat, cel puţin teoretic, avantaje reciproce părţilor contractante, era produsul politicii liberului-schimb prin scutirea reciprocă de taxe vamale la o serie de produse importate, respectiv exportate, prevăzând fixarea unor tarife fixe minime pentru produsele industriei uşoare, prelucrătoare (zahăr, ulei, articole de pielărie, textile de lână şi bumbac, sticlărie, mobilă) aduse de Austro-Ungaria pe piaţa României. De asemenea, se stipula aplicarea unei taxe minime, de cel mult 7,5%, “ad valorem”, pentru mărfurile nenominalizate în anexele convenţiei. În schimbul importurilor din Austro-Ungaria de maşini, oţel, cărbuni, produse chimice etc. scutite de taxe, România, putea desface, liber, cerealele şi produsele agrare cu excepţia vitelor cărora li se impunea taxe minime, dar şi

52

Page 51: Istoria economiei nationale

controlul sanitar obligatoriu în statul vecin, fiind scutită de taxele de tranzitare a mărfurilor industriale impozitate de celelalte state occidentale. Concurenţa produselor industriale austriece asupra industriei naţionale ce prelucra produse similare a fost devastatoare, unele intreprinderi de textile, zahăr, pielărie, fiind obliagte să-şi sisteze sau să-şi reducă drastic producţia. Dezechilibrele din balanţa comercială înregistrate în comerţul cu Austro-Ungaria în perioada de aplicare a convenţiei (1876-1886), au stârnit reacţiile negative, ale grupurilor industriale naţionale, care îşi vor defini, în urma unor aprige dispute cu adepţii liberului schimb, politica industrială protecţionistă.

După adoptarea legislaţiei protecţioniste şi de încurajare a industriei capitalul autohton a reuşit să dezvolte, în baza importului de maşini şi tehnologie modernă, întreprinderi mari cu rezultate performante în planul producţiei şi al randamentului orientate, cu precădere spre ramurile industriei uşoare, care prelucra, de regulă, materiile prime oferite de economia naţională. Astfel, industriile, alimentară, textilă, de sticlărie, pielărie, de prelucrare a lemnului deţin ponderea majoritară, conturând specificul economiei româneşti în perioada de până la primul război mondial.

Preponderenţa capitalului străin este sesizată în industria extractivă metalurgică şi de prelucrare a metalelor, deşi investiţii, uneori apreciabile, se fac şi în celelalte ramuri industriale. În acest mod, exploataţiile miniere de minereuri de fier şi întreprinderile moderne siderurgice, de nivel european, sunt dezvoltaţe de către capitalul austriac în zona Reşiţei prin societatea STEG şi în zonele Hunedoarei şi Braşovului de către “Societatea de mine şi furnale Braşov”; acestea realizând şi cele mai mari exploataţii de cărbune, în zona Banatului şi Văii Jiului în proporţie de 90% din totalul producţiei acestui combustibil.

Exploatarea modernă a zăcămintelor de petrol, începută de întreprinzătorii autohtoni prin Teodor Mehedinţeanu, care înfiinţase, încă în 1857, la Ploieşti, o rafinărie modernă, din lipsa capitalurilor necesare va fi preluată, aproape în totalitate (90%), din totalul investiţiilor) de societăţile străine, engleze, austro-ungare, olandeze, americane, franceze, belgiene. Marile societăţi “Astra Română”, “Steaua Română”, “Româno-Americană”, care exploatau şi prelucrau zăcămintele de petrol, în urma cererii crescânde pe piaţa mondială au sporit producţia de petrol care au înregistrat spectaculoase evoluţii. Astfel, în 1900 se extrăgeau 227.000 tone, pentru ca, în anul 1913 să se realizeze 1.848.000 tone de petrol, situând România pe locul cinci în lume.

53

Page 52: Istoria economiei nationale

Aprecierile de ansamblu ale evoluţiei industriale în România se pot raporta la investiţiile de capital şi la personalul angajat. În 1914 investiţiile de capital depăşeau 1,5 miliarde lei, iar numărul de lucrători se ridica la 200.000 de angajaţi, 80% din ei, salariaţi în industria extractivă şi prelucratoare.

5. Politica legislativă în domeniul industriei A sprijinit şi a încurajat industria naţională a statului după 1878

stă sub semnul protecţionismului, respectiv a unor puternice controverse privind efectele Convenţiei comerciale încheiată cu Austro-Ungaria, privind necesitatea prelungirii sau anulării acesteia.

Prima lege pentru încurajarea industriei o consemnăm, în 1881 pentru industria hârtiei. În anul 1882, se promulgă o lege asemănătoare pentru industria zahărului; în 1884 pentru industria ţesăturilor de in, cânepă şi iută; iar în 1885 pentru industria pielăriei. Aceste legi căutau să protejeze produsele autohtone, acordându-se scutiri de vamă importurilor de maşini sau de materii prime care nu se produceau în ţară sau se aflau în cantităţi insuficiente.

Pentru protejarea generală a industriei naţionale şi în condiţiile în care curentul protecţionist a învins pe tema anulării Convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria (1886), statul român va emite un tarif vamal protecţionist. Acest tarif apăra, prin politica scutirilor sau măririi taxelor vamele, produsele industriei autohtone. Totodată, pentru a realiza exporturi rentabile şi în cantităţi valorice mai mari, statul a acordat scutiri de vamă la exportul produselor fabricate. Scutiri de vamă se aprobă şi pentru importul maşinilor necesare dezvoltării tehnice, a îmbunătăţirii tehnologiei industriei autohtone.

Influenţa tarifului vamal asupra industriei a fost completată, în anul 1887 de adoptarea unei legi de încurajare a industriei mari . Printre măsurile iniţiate se specifică că, statul avantajează pe timp de 15 ani următoarele întreprinderi industriale:

- întreprinderi cu un capital de cel puţin 50000 lei sau care folosesc un număr de 25 lucrători (ulterior numărul e redus la 20 lucrători), maşini şi muncitori calificaţi, dintre care 2/3 – cetăţeni români.

Avantajele acestor întreprinderi erau acordate, pe 15 ani şi vizau: a) recunoaşterea titlului de proprietate sau concesiune pentru străini, pe timp de 90 de ani, pentru o suprafaţă de teren de până la 5 ha;b) scutirea de impozite directe faţă de stat, judeţ, comună;

54

Page 53: Istoria economiei nationale

c) scutire de taxe pentru importul de maşini şi materii prime necesare întreprinderilor;

d) reducerea tarifelor pe căile ferate pentru transportul de maşini în proporţie de 35% - 45%;

e) prioritate la furniturile (comenzile) statului.În anul 1895 adoptarea Legii minelor se înscrie în seria actelor

legislative protecţioniste. În baza acestei legi, bogăţiile subsolului deveneau proprietate de stat cu excepţia concesiunilor acordate în domeniul petrolier. Exploatarea subsolului se putea efectua de proprietarii terenurilor aferente sau era concesionată de stat pe 75 ani unor întreprinderi interesate, care plăteau statului arenda terenului plus 3% din venitul net. Despăgubirea proprietarilor solului se făcea pe baza unor contracte, stipulaţii sau clauze avantajoase. În cazul în care proprietarii solului nu deveneau copărtaşi la exploatarea zăcămintelor, aceştia, primeau 4% din venitul net al exploatării zăcământului.

În urma expirării termenului de valabilitate al tarifului vamal, adoptat în 1886, la începutul sec. XX, elementele burgheziei naţionale au conceput un nou tarif vamal cu caracter protecţionist, în anul 1904, care a intrat în vigoare, doar, în 1906. Prin acest tarif vamal s-au reluat în esenţă dispoziţiile din precedentul act de reglementare a vămilor (1886), prevăzându-se scutiri de taxe vamale la importul de tehnologie şi la materia semifabricată ce nu exista în ţară şi taxe prohibitive, pentru produsele importate ce făceau concurenţă produselor industriale naţionale.

În anul 1912 s-a adoptat o nouă lege pentru încurajarea industriei. Ea va lărgi cadrul de participare al întreprinderilor autohtone la avantajele oferite de stat. Se vor bucura de prevederile acestei legi :

- întreprinderile cu 20 lucrători sau care aveau instalate maşini cu o putere minimă de 5 CP; meşteşugarii cu cel puţin 4 calfe;

- societăţile cooperative industriale cu minim 10 lucrători sau asociaţiile cu un capital de cel puţin 2000 lei;

- întreprinderile din industria meşteşugărească şi manufacturieră care foloseau la centru şi la domiciliu peste 20 lucrători, pentru cele ce foloseau materia primă autohtonă iar pentru celelalte de la 21 de lucrători în sus;

- avantajele acordate de stat erau pe o perioadă diferenţiată de la 21 ani până la 30 ani.

55

Page 54: Istoria economiei nationale

Aceste unităţi industriale beneficiau de :- dreptul de a cumpăra sau concesiona, la cerere loturi până la 5 ha

în vederea desfăşurării activităţii industriale; - folosirea gratuită, în perimetrul de 5 ha a cursurilor şi căderilor

de apă;- scutirea de taxe vamale la importul de maşini;- reducerea tarifelor pe căile ferate pentru transportul de maşini şi

produse fabricate; - scutirea de taxe datorate statului, judeţului, comunei; - reduceri la plata de impozitului pe beneficiu net; - prioritate la comenzile statului.

În schimb, întreprinderile avantajate erau obligate, să angajeze 2/3 din personalul productiv, şi 1/3 din personalul tehnic cetăţeni români. În baza legii de încurajare s-a acordat protecţie şi proprietarilor de întreprinderi mici, precum şi cooperativelor, de producţie meşteşugărească, întreprinderilor care foloseau materiile prime autohtone.

Legile protecţioniste şi de încurajare, precum şi tarifele vamale au avut efecte favorabile asupra evoluţiei industriei, sporind numărul întreprinderilor, capacitatea lor industrială, dar şi numărul lucrătorilor industriali. Astfel, ritmul de creştere al întreprinderilor mecanizate între 1860-1877 a fost de 8,2 întreprinderi / an; între 1887-1893 s-au înfiinţat câte 14 fabrici/an; iar între 1894-1902 câte 19 fabrici/an. Întreprinderile ce au beneficiat de legislaţia protecţionistă şi de încurajare a industriei naţionale s-au ridicat, la începutul sec.XX, la 182 de unităţi din cele 625 înregistrate la acea dată, folosind aproximativ 38000 muncitori. Forţa motrice a acestora era de cca. 45000 CP, ele, având împreună, un capital de peste 247 milioane lei. Alături de aceste unităţi industriale au existat un număr mult mai mare de întreprinderi mijloci şi mici (peste 54000 la începutul sec.XX) cu un număr de cca. 105000 lucrători, cu înzestrare tehnică precară.

În anul 1915, întreprinderile care au fost încurajate de stat, au sporit ca număr şi ca proporţie din totalul marilor unităţi industriale. Astfel, din cele 1147 de întreprinderi mari, (adică cu peste 20 de lucrători) care foloseau o tehnologie modernă, 837 intrau în categoria unităţilor încurajate, ele, realizând o producţie de 585 milioane de lei cu un număr de aproape 61 mii de angajaţi.

6. Dezvoltarea industriei în Transilvania, Bucovina şi Basarabia

56

Page 55: Istoria economiei nationale

Evoluţia industriei are loc în strânsă legătură cu politica economică a Monarhiei austro-ungare care a avantajat, în principal, elementele burgheziei austriece şi parţial ale celei maghiare. Nu s-a adoptat o politică protecţionistă propriu-zisă pentru zona Transilvaniei ci una de încurajare a industriei mari. Întreprinderile burgheziei autohtone ( maghiare, germane, româneşti) vor fi, puternic, concurate de marile întreprinderi austriece, care aveau o tehnică mai bună şi productivitate mult mai mare decât întreprinderile transilvănene. Anularea Convenţiei comerciale de către România, în 1886 şi declararea unui adevărat război vamal de către Austro-Ungaria, României, a avut un efect, negativ, contribuind la falimentul unor întreprinderi din Transilvania sau la reducerea drastică a producţiei celor rămase în funcţiune. Pentru România efectul acestui act s-a repercutat în reducerea volumului de produse agricole prezente, până la 1886, pe pieţele austro-ungare, care însă, şi-au găsit plasamente în Anglia, Belgia şi Franţa. Războiul vamal va fi anulat doar de reglementările ulterioare dintre România şi Austria, începând cu anul 1893.

Promovarea industriei în Transilvania a fost stimulată de activitatea Camerelor de comerţ şi industrii, care au căutat o mai bună valorificare a resurselor de materii prime prin înfiinţarea de întreprinderi industriale noi, lărgirea pieţii interne, extinderea reţelei de cale ferată şi îmbunătăţirea generală a relaţiilor economice cu România ( cu excepţia anilor 1886-1893). Măsurile cu caracter stimulativ, parţial protecţionist, vor fi aplicate, din anul 1881 în urma lor beneficiind întreprinderile care dispuneau deja de o înzestrare tehnică bună. Astfel, în 1888 s-a acordat sprijin unui număr de 17 întreprinderi din Braşov, Lugoj, Sibiu, Timişoara, Carei, etc. Pentru ca, în perioada anilor 1892-1893 să beneficieze de avantajele măsurilor de încurajare cca.202 întreprinderi.

Politica liberală promovată de cercurile politice ale monarhiei dualiste a stimulat investiţiile mari de capital. Astfel că, în anul 1900, existau în Transilvania 379 întreprinderi mari, cu peste 20 salariaţi, între care: Uzinele de la Reşiţa – cu peste 3700 de salariaţi; Întreprinderea de vagoane de la Arad (1891); Societatea de mine şi turnătorie de fier, de la Călan (1898); Societatea anonimă de exploatat cărbune de la Uricani pe Jiu (1891) capital preponderent maghiar, de peste 6 mil. coroane; Rafinăria de la Oradea (1882); Rafinăria de la Orşova (1883); Fabrica de zahăr de la Bod (Braşov – 1889) cu un capital de 6 mil. coroane.Prin măsurile de încurajare a industriei numărul marilor întreprinderi, cu capital străin sau autohton a sporit ca şi numărul lucrătorilor. Astfel, la

57

Page 56: Istoria economiei nationale

Arad existau la sfârşitul sec.XIX un număr de 19 întreprinderi mari, iar industria extractivă şi prelucrătoare din Transilvania folosea ca forţă de muncă aproximativ 140000 salariaţi.

După aprecieri şi estimări cu grad de probabilitate destul de mare, în Bucovina, întreprinderile mari sunt preponderente în industria lemnului şi industria alimentară, numărul lor ridicându-se la 210 unităţi, cu peste 7200 de lucrători salariaţi. Acestora, li se adăugau fabricile de zahăr de la Jucica şi Lujeni, fabricile de bere de la Cernăuţi, Suceava, Solca, Siret şi Rădăuţi, fabrica de sticlă de la Putna, exploatţiile de sare de la Cacica, fabrica de ciment de la Straja, etc.

În Basarabia, industria mare, în sensul stabilit de legile din România din anii 1887 şi 1912, se concretiza prin existenţa, în anul 1900 a 175 de unităţi industriale cu un număr 1873 muncitori, profilate, în marea lor majoritate pe industrie alimentară (145); pentru ca în anul 1919, numărul unităţilor industriale să crească la 262, respectiv pentru industria alimentară la 222. Producţia industrială pentru nevoile pieţii din Basarabia a fost suplinită de mărfurile manufacturate realizate în centrele industriale ale Rusiei sau din import şi, într-o măsură modestă, îndeosebi în mediul rural, de producţia meşteşugărească autohtonă.

7. Caracteristicile desfăşurării revoluţiei industriale în spaţiul românesc

Evoluţia industriei în planul economiei naţionale dinaintea anului 1877 a fost marcată, puternic şi negativ, de dominaţia străină, iar, după anul 1877 de influenţa şi presiunile marelui capital străin.

Predominarea pe teritoriul naţional a unor relaţii de servitute existente şi persistente în economia agrară şi după 1848, în România până la 1864, la care se adaugă greutăţile privind acumularea, incipientă, a capitalului autohton precum şi prezenţa dominantă a capitalului străin în unele ramuri ale industriei naţionale sau în domeniul bancar.

Revoluţia industrială în România este sesizabilă abia de la jumătatea sec. XIX. Ramurile industriale mai însemnate care s-au implicat în valorificarea revoluţiei industriale au fost cele din: industria alimentaţiei; industria lemnului; industria materialelor de construcţii; industria metalurgică care au fost stimulate energic şi consistent, atât în România cât şi în Transilvania de către stat prin mijloacele legislaţiei, sau prin acordarea unor subvenţii şi, mai ales, prin comenzile efectuate de stat îndeosebi întreprinderilor siderurgice, metalurgice de armament. Cu excepţia întreprinderilor de la Reşiţa şi Arad, industria constructoare de

58

Page 57: Istoria economiei nationale

maşini a rămas la faza de deziderat economic, reuşitele sale practice, fiind consemnate doar după primul război.

Industria extractivă a petrolului este marcată de insuficienţa surselor financiare ale capitalului autohton, care ar fi încurajat înfiinţarea unor societăţi naţionale, iar pe de altă parte, de prezenţa masivă a capitalului străin, care a contribuit la formarea şi afirmarea unor societăţi economice puternice, cu tehnologie la nivelul celor mai bune performanţe mondiale.

Insuficienţa capitalului pe plan naţional a determinat penetrarea capitalului străin care şi-a orientat activitatea spre sistemul bancar, exploatările petrolifere, industria textilă şi industria lemnului (în producţia de semifabricate în special). Totodată, dezvoltarea industriei extractive prelucrătoare, în domeniul siderurgiei este concentrată în zona Banatului fiind dominată de capitalul austro-german.

Industria mare, maşinistă va avea o pondere relativ redusă la începutul secolului XX, în comparaţie cu situaţia similară existentă pe teritoriul marilor puteri occidentale. De aici şi productivitatea muncii industriale foarte scăzută. În schimb venitul naţional a crescut într-un ritm apreciabil, dar nu suficient, aproximativ între 5- 6%, annual iar produsul social în medie cu 7,1%. Economistul Ion N. Angelescu aprecia că avuţia naţională se ridica, în 1914, la cca.23, 9 mld lei aur, revenind pe cap de locuitor 3714 lei, în timp ce în Anglia avuţia naţională pe locuitor era 8000 lei sau în Franţa de peste 7600 lei.

În ciuda unei dezvoltări modeste, ponderea industriei, în economia naţională a sporit, înregistrându-se creşteri ale ponderii sale cu produsul social şi venitul naţional. Dacă, în 1901, industria reprezenta 20% din produsul social şi 15% din venitul naţional, în preajma războiului mondial, în 1913, aceasta, ea participa, cu 25% la produsul social, şi 19% la venitul naţional.

Contribuţia ramurilor şi subramurilor industriale în producţia industrială totală era, în anii 1900, următoarea:

- ramura industriei alimentare şi uşoare 49-50%, din producţia industrială totală;

- ramura industriei petroliere (cuprinde şi rafinarea ţiţeiului) 29%;- ramura industriei lemnului şi materialelor de construcţii

prelucrate - 14%;- ramura industriei metalurgice (şi aceea din atelierele C.F.R.) 8%.

Se constată însă, valorificarea incompletă a resurselor naţionale ale ţării. Deşi, România se afla între primele 5 ţări producătoare de petrol,

59

Page 58: Istoria economiei nationale

importanţa uleiurilor minerale era neglijată. Ca mare producătoare de cherestea, România împorta hârtie, dar şi produse textile, de pielărie şi chiar produse alimentare. Productivitate era mai scăzută, de 5-6 ori faţă de Anglia şi Franţa. Diferenţierile în domeniul industrial, la forţa motrice pe locuitor sunt şi mai mari. Spre exemplu, în raport cu situaţia din Anglia, România avea de 15 ori mai puţine maşini înzestrate cu forţa motrică produsă de abur, motoare electrice cu combustie internă. De asemenea, se constată o distribuţie inegală a industriei maşiniste, Oltenia, Maramureş, Dobrogea, fiind lipsite aproape complet de industria maşinistă mare. Din cadrul populaţiei active a ţării apreciată în anul 1900, la cca. 4 mil de muncitori, în industrie şi transporturi erau cuprinşi, doar 6, 4%, din totalul numărului lor. Forţa calificată în industria maşinistă s-a ridicat la un procent maxim de cca.70% din totalul lucrătorilor angajaţi.

România nu avea suficiente şcoli tehnice şi profesionale pentru a pregăti forţa de muncă solicitată chiar de evoluţia lentă a industriei. Astfel, ca o pondere însemnată în economia industriei au avut-o în toată perioada modernă, atelierele meşteşugăreşti şi manufacturile.

În corelaţie cu evoluţia industriei s-au structurat şi clasele şi categoriile socio-profesionale, caracteristice mediului economic urban pe de o parte burghezia ca o clasă eterogenă formată din elementele sociale cu preocupări preponderente în comerţ, meserii, societăţi industriale şi bancare. Acestora li se adăugau, o parte din moşierii ce au investit în societăţile industriale şi bancare, în calitate de acţionari. Politic şi economic, interesele burgheziei industriale şi parţiale ale celei mici şi mijlocii din mediul rural au fost promovate de partidul liberal.

La polul opus al societăţii, sub raportul deţinerii unor proprietăţi private s-au aflat lucrătorii industriali care au activat în întreprinderile mari, mijlocii sau mici numărul acestora în preajma războiului, în Regatul României, fiind de peste 263.000, iar în Transilvania de peste 168.000. Elementelor autohtone ale lucrătorilor industriali li s-au adăugat specialiştii şi lucrătorii străini. Constatăm, ca o trăsătură generală, faptul că o parte însemnată dintre muncitorii industriali rămân legaţi de mediul rural şi economia agrară, în special, prin membrii familiilor lor rezidenţi în mediul rural.

Masa mare a meşteşugarilor din România a dat o notă specifică evoluţiei industriale. În anul 1908, în Regatul României, erau înregistraţi peste 166.000 mii meşteşugari; producţia meşteşugărescă menţinându-şi o pondere însemnată în economia românescă.

60

Page 59: Istoria economiei nationale

În structurile societăţii se disting ca şi grupuri sociale cu o putere economică medie sau mai modestă, comercianţii, în număr de cca. 100.000 şi funcţionarii din administraţia publică a statului de peste 102.000 de persoane.

Pentru a demonstra că România se afla într-o fază primă privind evoluţia relaţiilor capitaliste şi la începutul revoluţiei industriale, precizăm că, dintre 62.000 de stabilimente industriale înregistrate în statistica economică, din anii 1901-1902, doar 625 erau specifice industrei mari, acestea folosind peste 23% din forţa de muncă din întreaga industrie. Din cele 625 intreprinderi mari maşiniste, numai 25 erau societăţi anonime industriale, iar dintre ele numai 9 aveau capital de peste 2 milioane lei.

Aşa-numitele carteluri sau înţelegeri monopoliste între societăţile anonime vizau doar aspecte fragmentare din procesul de producţie al produselor finite, şi arareori, fixau preţurile de monopol. Societăţile industriale care au acţionat prin înţelegeri pentru a-şi asigura profituri substanţiale au fost îndeosebi în subramurile economiei zahărului, morăritului şi rafinării petrolului. Nu s-au manifestat contopiri ale capitalului bancar cu cel industrial (băncile au avut plasamente, la societăţile industriale mai mult, în calitate de creditori, nu şi de acţionari). Sistemul bancar se afla în faza de afirmare, iar capitalurile sale erau completate cu infuzia capitalului străin, care au dominat capitalurile marilor bănci comerciale (în proporţie de 60%). România, a fost obiectul importurilor de capital străin care şi-a disputat întâietatea în ramurile ce au asigurat profituri însemnate precum: industria uşoară sau petrolieră. Prezenţa capitalului străin în lipsa, altor mijloace financiare interne a fost în ansamblu pozitivă cel puţin pentru dezvoltarea unor domenii şi subramuri economice vitale pentru modernizarea structurilor economiei naţionale.

8. Capitalul străin în RomâniaPrezenţa sa e determinată de lipsa surselor lichide, financiare pe

care le putea acumula şi disponibiliza societatea românească prin factorii săi economici. Ori, în secolul al XIX- lea societatea românescă din Principatele Române, Transilvania, Bucovina, apoi din România independentă nu a reuşit, să ofere surse financiare suficiente pentru o dezvoltare economică susţinută, în ritm egal sau aproximativ egal cu procesele economice de tip capitalist din Europa occidentală. Iniţiativele şi proiectele de înfiinţare a unor intreprinderi industriale şi comerciale

61

Page 60: Istoria economiei nationale

mari, n-au avut suficiente resurse financiare interne, impunându-se cu necesitate importul de capital.

Prezenţa capitalului străin în România este sesizată sub diverse ipostaze: a) prezenţa mărfurilor, mai ales, industriale (maşini) pentru toată perioada modernă; b) împrumuturile acordate statului în schimbul concesiunilor făcute de stat pentru dezvoltarea unor activităţi economice de necesitate naţională (căi ferate, porturi, antrepozite); c) acţiunile majoritare de capital, întreprinderile, societăţile comerciale şi bancare înfiinţate pe teritoriul românesc.

Capitalul străin a fost atras în Romnânia de numeroasele avantaje economice oferite de sursele bogate ale solului şi subsolului ţării: - petrol, cărbune, sare, păduri, etc, precum şi de forţa de muncă ieftină – (necalificată în majoritatea sa ).De asemenea, capitalul străin a fost sensibil, la obţinerea unor profituri însemnate determinate de o legislaţie, care nu a stăvilit, ci a stimulat prezenţa acestuia, pe teritoriul naţional, sub forma investiţiilor directe, în special, după anul 1887.

Fazele penetrării capitalului străin sunt înscrise în perioadele: I. 1829-1859 – capitalul străin pătrunde, cu precădere prin

mărfuri industriale importate;II. 1859-1887 – până se aplică tariful vamal din 1886. În

această fază, capitalul străin pătrunde prin împrumuturile efectuate de stat sau concesiunile aferente unor mari grupuri financiare şi industriale;

III. 1887-1916 – prezenţa sa se manifestă prin investiţii industriale şi financiare directe.

Împrumuturile de stat, până la obţinerea Independenţei au fost acordate cu deosebită greutate. Băncile străine au impus dobânzi mai mari decât cele practicate de pe piaţa financiară internaţională. Împrumuturile garantate de stat efectuate pentru dezvoltarea căilor ferate, fie pentru echilibrul bugetului sau înfiinţarea sistemului monetar naţional au adus marilor grupuri financiare venituri deosebite. Astfel, în 1864, Banca Stern – Brothers prin Banca Imperială Otomană a acordat, României, împrumuturi de 916.000 lire sterline cu dobândă de 11%. Suma încasată de statul român fiind de 670.000 lire. Contravaloarea împrumutului rambursat în 24 ani, s-a ridicat la 1.864.000 lire, adică de 2,78 ori faţă de suma reală folosită de statul român.

După cucerirea Independenţei, împrumuturile în străinătate, s-au obţinut mai uşor, cu dobânzi mai mici,(5-6%) la care, se adăugau, diverse

62

Page 61: Istoria economiei nationale

comisioane; credite eşalonate, pe perioade mai îndelungate, unele dintre ele, până în anii 1940-1950. Împrumuturile erau garantate de veniturile stat de primă categorie. Cu toate înlesnirile financiare, statul a trebuit, să plătescă pentru creditele solicitate în epoca modernă în valoare de 2,161 miliarde lei, dobânzi şi amortizări în valoare de 5,3 miliarde de lei.

Concesiunile s-au acordat marilor trusturi industriale şi financiare pentru edificarea, spre exemplu, a căilor ferate,între anii 1869 – 1875. În baza concesiunilor, firmele industriale, constructoare şi băncile ce creditau activitatea lor erau, practic, subvenţionate de statul român prin plata unor rate la termene precise şi cu dobânzi substanţiale. Concesiunile au procurat marilor grupuri industriale şi financiare europene (germane, engleze, austriece), nu numai importante surse de beneficii, dar le-au permis operaţiuni financiare, ce au provocat, uneori,cu bună ştiinţă, daune statului român ( afacerea Stroussberg).

Concesiunile, după 1895, s-au orientat spre domeniul petrolier, al modernizării porturilor fluviale, (Galaţi, Brăila, Turnu-Severin) şi maritime (Sulina şi Constanţa).

Între anii 1887-1918 s-au intensificat importurile de capital străine. Transferurile externe de capital au fost monopolizate de consorţii germane, care dirijau majoritatea operaţiilor financiar-bancare în România modernă. Între acestea se impuneau Grupul “Rottschield şi fii” din Frankfurt, Banca “Disconto Gesselschaft”, a marelui bancher Bleichröder. Pe lângă acestea, au mai avut acces grupurile financiare franceze, belgiene şi engleze.

România a folosit împrumuturile pentru dezvoltarea reţelei de cale ferată dar şi pentru înzestrarea armatei prin procurarea de armament şi muniţie. Statul a contractat majoritatea împrumuturilor la marile grupuri financiare străine (89 %) şi numai în proporţie de 11% din sursele capitalului financiar naţional. O statistică a împrumuturilor externe ale statului după provenienţa lor ne arată că din Germania se realizau peste 62% dintre acestea; apoi din Franţa în proporţie de peste 33%; pe când din Anglia, Belgia, Olanda, Elveţia proveneau doar 4,5% din resursele financiare împrumutate.

Investiţiile directe de capital străin sunt înregistrate masiv în instituţiile bancare. Primele 5 mari bănci, din România aveau capital străin în proporţie de 60-100%. Societăţile industriale din domeniul petrolului sau extracţiei zahărului au capital străin între 60-90% din totalul capitalului acestor societăţi. În schimb investiţiile în metalurgie

63

Page 62: Istoria economiei nationale

erau foarte mici, aproximativ 1,7 % iar în chimie 0,44% din valoarea lor totală; ponderea principală având-o capitalul german .

9. Comerţul a) internDezvoltarea sa e determinată de modernizarea comunicaţiilor

prin lărgirea sistemului reţelei de cale ferată, şoselelor pietruite şi modernizarea, porturilor (Galaţi, Brăila,Giurgiu, Turnu-Severin, Constanţa). Formele de comerţ se diversifică în sensul comerţului cu ridicata şi cu amănuntul şi se manifestă prin deschiderea unor magazine universale sau specializate pe grupuri dinstincte de produse (alimentare, industriale, chimice, de mobilă etc).În epoca modernă apare şi se dezvoltă comerţul de bursă. Burse de mărfuri sunt organizate la: Constanţa, Brăila, Galaţi, în special pentru cereale sau alte produse agricole. Din anul 1881, la Bucureşti şi, din 1882, la Iaşi se organizează burse de valori şi acţiuni. Comerţul interior a fost stimulat de expoziţiile comerciale organizate la nivel naţional în 1865, 1873 şi 1904 sau la nivelul judeţelor. România participă la expoziţiile universale de la Paris, Liege, Milano, Roma. Ele, au prilejuit nu numai masive vânzări de produse, dar şi încheierea unor tranzacţii comerciale în valori mari şi pentru perioade de timp îndelungate.

Legăturile comerciale ale României cu Transilvania până la 1914, au fost foarte strânse, acestea, realizându-se prin conectarea reţelelor de cale ferată, pe mai multe direcţii şi, prin mai multe puncte vamale. Stimularea comerţului României cu provinciile Bucovina şi Transilvania a fost stimulată prin Convenţia comercială din 1875 cu Austro-Ungaria, cu o valabilitate de un deceniu, până în 1886, când, în urma protestelor burgheziei industriale româneşti s-a anulat prelungirea acesteia, iar tariful vamal, din 1886, va marca începutul epocii protecţioniste. Austro-Ungaria va declara, în consecinţă, un veritabil război vamal, impunând o suprataxă de 30% pe toate mărfurile provenite din România, interzicând importurile de vite sau cereale.

b) extern Politica comercială externă dinainte de anul 1886, bazată pe

liberul schimb, a favorizat elementele burgheziei comerciale şi ale marilor proprietari funciari, care aveau o piaţă bună în statele vecine. Convenţia din 1875, este o mostră pentru politica liberului schimb promovată de România în aceea perioadă. Convenţia s-a fundamentat pe recunoaşterea clauzei naţiunii celei mai favorizate şi pe principiile liberului schimb. Condiţiile concrete au avantajat economic însă, mai

64

Page 63: Istoria economiei nationale

mult imperiul austro-ungar, îndeosebi, întreprinderile sale industriale, care au concurat prin produsele lor, până la ruină, întreprinderile similare industriale sau atelierele meşteşugăreşti româneşti. Nu întâmplător, grupurile liberale au cerut denunţarea convenţiei. Introducerea tarifului vamal (1886) cu taxe vamale de 10-15% din valoare mărfurilor pentru 590 articole de mărfuri importante apreciate a concura producţia naţională, va stimula industria şi capitalul naţional. Pentru mărfurile ce concurau neloial, producţia naţională, guvernul putea adăuga o taxă suplimentară de până la 30%. Statele ce favorizau exporturile româneşti erau însă exceptate de la impunerea taxelor maximale. În anul 1891, tariful vamal este modificat pentru consumurile de materii prime, care nu se găseau pe teritoriul naţional.

Între anii 1904-1906 noul tarif vamal a impus taxe între 10-25%, din valoarea mărfurilor importate, care concurau produsele autohtone. De asemenea, cu statele ce aveau o politică comercială rezonabilă cu România, stipulată prin convenţii speciale, tariful prevedea, pe principiul clauzei naţiunii celei mai favorizate, reduceri sau scutiri reciproce de taxe vamale.

Tariful din anul 1906 a stimulat dezvoltarea industriei naţionale, acceptând intrarea capitalului străin, prin investiţii directe, în societăţile industriale, comerciale sau instituţii bancare, mai ales că, prezenţa sa, era strict necesară pentru înfiinţarea şi dezvoltarea unor asemenea instituţii economice moderne.

Evoluţia comerţului exterior este dimensionată de valoare mărfurilor exportate care, faţă de media anilor 1872-1875 de 100%, era, în anul 1900, de 220%, iar în anul 1912 ajunsese la 439%.Cu toate acestea, valoarea importului a fost mai mare decât a exportului în anii ’70-90 ai secolului XIX. Astfel, până, în anul 1877, balanţa de plăţi a României a fost excedentară. După, 1879 până în 1899, balanţa de plăţii a fost deficitară, iar în cele 2 decenii ale secolului XX –lea aceasta s-a echilibrat, devenind uşor excedentară cu excepţia anilor 1904 şi 1908. Cauza deficitului până la 1899, e determinată de scăderea preţului la cereale, principalul produs al exporturilor româneşti, de avântul înfiinţării şi dezvoltării intreprinderilor industriale care solicitau importuri masive de maşini.

Structura produselor exportate s-a diversificat foarte lent, majoritatea exportului fiind realizată de produsele agrare. Astfel, cerealele şi animalele, în anul 1914, reprezentau 80% în valoarea totală a

65

Page 64: Istoria economiei nationale

exportului, urma petrolul care şi-a sporit ponderea de la 0,7% în 1880, la 10,2 % în 1914 şi, apoi, cheresteaua.

Structurarea importului era dominat de produsele textile, în proporţie de 33-34% din valoarea totală a mărfurilor importate. Urmau, produsele metalice (maşini, unelte, sârmă etc) în proporţie de 20%, din valoarea importului, produsele alimentare rafinate, colonialele, obiectele de lux etc.

CAPITOLUL 6

Înfiinţarea sistemului monetar naţional şi organizarea creditului bancar modern

Structurarea sistemului economiei naţionale în concordanţă cu cerinţele economie de piaţă a impus înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea unui sistem monetar şi de credit modern, menit să faciliteze şi să stimuleze desfăşurarea producţiei şi circulaţiei mărfurilor, să înscrie economia românească în circuitul de valori internaţionale, urmărind să realizeze cu succes modelele oferite de statele industrializate.

1. Circulaţia monetară. Sistemul monetar naţionalÎn perioada, de până la 1867 în societatea românească au circulat

până la 80 de monede de provenienţă străină, provenite din: Imperile otoman, austriac, ţarist, statele germane, Olanda, Franţa, Anglia. La mijlocul veacului al XIX –lea, moneda de referinţă era “galbenul” olandez dar, nominal, la alcătuirea bugetelor Principatelor calculul cheltuielilor şi veniturilor statului se aprecia în lei (un leu = 40 parale turceşti).

Organizarea unui sistem de credit naţional s-a derulat în contextul acţiunilor politice ce vroiau să sublinieze suveranitatea statului român nou format în 1859. În consecinţă personalităţile politice au recurs la adoptarea unor reforme instituţionale radicale, fundamentându-se pe enunţul Convenţiei de la Paris din 1858, care stabilea liniile esenţiale de evoluţie a noului stat românesc într-un proces de modernizare sub tutelajul marilor puteri. Printre acestea, una dintre iniţiativele lui Al.I. Cuza viza emiterea unei unităţi monetare numită romanat pe care să se înscrie însemnele noului stat. Acţiunea însă a fost blocată de opoziţia Imperiului Otoman şi de lipsa resurselor financiare. A mai existat o astfel de iniţiativă cuprinsă în proiectul de înfiinţare a Băncii Moldovei (ca

66

Page 65: Istoria economiei nationale

bancă de emisiune), deşi matriţele de 100 lei erau gata, emisiunea nu s-a efectuat.

Baterea unei monede naţionale era cerută de necesităţile economice mai mult decât de orgoliile politice. Pe piaţa economică rulau numeroase tipuri de monede, care în bună parte, erau depreciate valoric, prin scăderea cantităţii metalului preţios de către zarafi şi negustori. Totodată emisiunile monetare se realizau de statul otoman prin succesive deprecieri de metal preţios, sporeau pericolul de falsificare a monedei originale.

Condiţiile menţinerii în circulaţie a unui număr mare de monede a creat situaţii profitabile pentru zarafi, fără a se garanta calitatea monedei în circulaţie. Leul era unitate nominală şi se raporta la o unitate olandeză (gulden), dar reprezenta valoarea a 40 de parale turceşti în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Legea pentru înfiinţarea unui sistem monetar s-a adoptat în 1867, ea, fiind impusă de necesităţi economice stringente. Adoptarea leului ca monedă naţională a întâmpinat opoziţia puterii suzerane, Imperiul otoman dorind să impună însemnele sale pe moneda românească pentru a demonstra că Principatele Unite se află, încă în cadrul sistemului politic turcesc.

Este semnificativ faptul că în 1867 s-a executat la Berlin o emisiune monetară foarte restrânsă cu însemnele Principatelor şi efigia domnitorului Carol I cu inscripţia “domnitorul tuturor românilor”, emisiune contestată, deopotrivă, de Imperiul Austro-Ungar şi Imperiul Otoman.

Legea din 1867 a adoptat sistemul monetar al Franţei şi al Uniunii Monetare Latine din care mai făceau parte Belgia, Elveţia şi Italia. Leul era divizat în 100 unităţi - bani, adoptându-se principiul bimetalismului. Valorile monetare mari erau din aur şi argint, iar cele mici din aramă. Etalonul metalic al unui leul era apreciat la 5 grame Ag cu puritatea de 835g/1000 sau cu 322,6 mg Au, cu puritatea de 900/1000. Legea prevedea ca emisiunile monetare de 5- 10- 20 lei să fie din aur; 50 bani – 1 leu – 2 lei din argint; 1ban, 2 bani, 5 bani şi 10 bani din aramă. Pentru a evita obligativitatea aplicării însemnelor otomane cerută pentru monedele mari, statul român a efectuat primele emisiuni în monedă măruntă, de aramă. În anul 1868 s-au pus în circulaţie monede de 1, 2, 5 şi 10 bani în valoare de 4 milioane de lei.

Leul nou se calcula la 2 lei vechi şi 24 de parale. Emisiunile mărunte s-au bătut la Birmingham, Londra şi apoi la Bucureşti. Valoarea

67

Page 66: Istoria economiei nationale

de circulaţie bănească a leului a fost deosebit de apreciată, fiind echivalentă cu o monedele ce aveau circulaţie în cadrul Uniunii Latine. În mod excepţional, de la litera legii, au fost emise monede de Ag în valoare de 5 lei pentru avea corespondent cu emisiunile monetare franceze de 5 franci. Efectele baterii monedei româneşti au fost însemnate deoarece au fluidizat tranzacţiile economice, au eliminat specula, au uşurat schimburile cu celelalte state europene, au eliminat dependenţa de capitalul otoman, au orientat economia spre piaţa monetară occidentală. Sistemul monetar avea un caracter de stat şi se va desfăşura sub controlul statului iar după 1880 sub controlul Băncii Naţionale Române. Prin corelaţiile sistemului monetar naţional cu cel european realizate din anul 1867 s-au pus bazele unei situaţii financiare stabile, leul devenind una dintre monedele europene cele mai bine cotate. Aprecierea valorii argintului la un curs forţat în raport cu aurul a creat diferenţe valorice ce au avantajat speculaţiile şi pe speculanţi. De aceea, România va renunţa la bimetalism, adoptând monometalismul din anul 1892 în baza echivalării monedei numai la etalonul aur, monedele de argint figurând ca şi cele de aramă, doar ca piese divizionare.

Evoluţia cursului monetar după 1880 nu a înregistrat variaţii, leul fiind egal cu un franc francez, belgian, elveţian şi o liră italiană, marca =1,48 lei; dolarul = 5,18 lei, iar lira sterlină = 25,25 lei. În anii 1867-1914 circulaţia monetară s-a dovedit eficientă, înscriindu-se ca cea mai lungă perioadă de stabilitate monetară din istoria monedei naţionale.

Bancnotele au fost puse în circulaţie, pentru prima dată în România, sub forma „biletelor ipotecare” emise de stat, în iunie 1877, în valoare totală de 26,26 milioane de lei. Acţiunea s-a derulat sub controlul şi supravegherea Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni, biletele ipotecare având curs obligatoriu de plată până la retragerea din circulaţie, preconizată a fi realizată de către viitoarea Bancă Naţională a României, care într-o primă fază le-a ştampilat garantându-le valoarea nominală.

2. Sistemul de credit – bancar. Înfiinţarea şi rolul Băncii Naţionale.

La nivel european sistemul de credit s-a dezvoltat însă din epoca Renaşterii. Condiţiile economice din vestul Europei au permis constituirea unor instituţii de credit. Primele bănci s-au dezvoltat în nordul Italiei, în marile centre comerciale, unde erau necesare mijloacele financiare, remarcându-se în organizarea lor familiile Bardi, Peruzzi, interesate de comerţ. În zonele centrale şi orientale ale Europei constituirea unor astfel de instituţii s-a realizat ceva mai târziu. Este

68

Page 67: Istoria economiei nationale

semnificativ, faptul că predominanţa sistemului funciar rural a climatului economic închis nu au reuşit să stimuleze evoluţia unor instituţii financiare şi de credit care vor apare doar pe fondul apariţiei unei producţii manufacturiere.

În Principate, circulaţia monetară, în Evul Mediu şi epoca premodernă, nu a consemnat instituirea unor instituţii de credit modern şi din cauza fanarioţilor (care au transferat valori importante în exterior), precum şi din cauza acţiunilor de tezaurizare a marilor familii feudale. La începutul secolului XIX, activitatea comercial-bancară s-a reglementat prin case-comerciale care însă au acumulat surse firave de capital. Exemplu; casele comerciale- cămătăreşti ale lui Hagi Prodan Polizu, Moscu, Meitani, Hillel, Iacob Marmorosch, Adamachi, Spiro Acatu, etc. Cămătăria a fost însă deseori contestată deoarece impunea dobânzi extrem de mari debitorilor, de aceea o serie de însoţitori propun înfiinţarea unei bănci naţionale cu dreptul emisiunii monetare naţionale unice.

Încă din 1832, un grup de boieri înmânează un memoriu gen. Kiseleff pentru înfiinţarea unei bănci naţionale. Marii proprietari implicaţi în exportul cerealelor aveau nevoie de astfel de bancă. Paradoxal marii proprietari sunt cei care solicită instituţii moderne de credit, deşi acestea nu sunt purtătorii unei noi vectori ai vieţii economice, rămânând tributari vechiului sistem.

După 1832 proiectele constituirii unor instituţii de credit sunt urmărite, din 1834 de economistul Nicolae Suţu. Altă încercare se efectuează la Brăila în 1838, dar negustorii nu reuşesc să pună bazele unor instituţii viabile cu o existenţă îndelungată. De regulă cei ce avansează astfel de proiecte, nu aveau lichidităţile necesare a se vedea proiectele lui Nicolae Herescu şi Costache Bălcescu.

În Transilvania primele bănci sunt realizate de saşi în formula cooperaţiei la Braşov în 1835 şi Sibiu în 1841. Burghezia maghiară iniţiază primele sale bănci sub influenţa germană la Arad în 1840 şi apoi după 1848, în principalele centre transilvane sun influenţa instituţiilor de credit de la Viena şi Budapesta.

La 1848, Nicolae Bălcescu se gândeşte ca Banca Naţională menită să emită scrisuri funciare, hârtii de valoare cu amplă circulaţie, Banca trebuia să acorde împrumuturi industriaşilor şi comercianţilor, să asigure succesul unei reforme agrare. În 1850, negustorii din Braşov, avansează Curţii de la Viena, dorinţa lor de a se întemeia o sucursală a Băncii de la Viena. Prusia s-a agitat prin anii 1850-1856 pentru a

69

Page 68: Istoria economiei nationale

deschide debuşee economice în Principate. Friedrich Nulandt, bancher din Dessau, sprijinit de consulul prusac acţionează pe lângă domnitorii Ţării Româneşti şi Moldovei, să realizeze bănci de credit şi emisiune în Principate. Domnului Barbu Ştirbei îi propune înfiinţarea „Băncii Valahiei” cu 3 milioane de florini, controlată de consulatul prusac de la Bucureşti, propunere care a fost refuzată. Aceleaşi demersuri se fac şi pe lângă Grigore Al. Ghica, încununate cu aprobarea înfiinţării Băncii Moldovei, în 1856, care s-a înfiinţat în anul următor, pentru a falimenta în anul 1858.

În aprilie 1859, Kogălniceanu, Mavrogheni, Moruzi şi alte personalităţi interesate solicită înfiinţarea unei instituţii denumite “Banca Română” această operaţiune presupunând deschiderea unui împrumut, la Paris, de 25 milioane franci. O asemenea bancă trebuia să se limiteze la operaţiuni de scont şi împrumuturi cambiale. Alexandru Ioan Cuza acceptă în 1865 concesiunea unei bănci de scont şi emisiune care se va numi “Banca României”, cu participarea capitalului englez, provenit de la Banca Imperială Otomană ce se angajase, să susţină proiectul cu 1,6 milioane lire sterline.

Un rol, aparte, mai ales pentru micii deponenţi, cât şi pentru instituţiile administrative comunale şi judeţene, l-a avut Casa de Consemnaţiuni şi Depuneri, înfiinţată în 1864. Ea colecta depunerile fondurilor comunale şi judeţene, cele administrative şi juridice, ale proprietarilor urbani sau rurali, credibilitatea sa fiind deosebită deoarece bonitatea sa era susţinută de stat. În anul 1880 îşi va schimba denumirea în Casa de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economii.

Problema constituirii Băncii centrale de emisiune a preocupat iniţiatorii şi în timpul Războiului de Independenţă în ideea soluţionării resurselor financiare pentru cumpărarea armamentului, în lipsa acestora recurgându-se la emiterea de bilete ipotecare ce aveau ca şi garanţie domeniile statului. Legea de constituire a Băncii Naţionale s-a adoptat, de abia, în aprilie 1880, stabilindu-i-se un capital de 30 milioane lei din care o treime subscrisă de stat, restul de persoane private în marea lor majoritate din cercurile liberalilor. În prima fază de subscriere a capitalului social au fost emise 24 mii de acţiuni, fiecare în valoare de 500 lei. Participarea statului era acceptată pentru a da siguranţă şi credibilitate noii instituţii bancare de emisiune. Banca Naţională a intrat în funcţiune, în acelaşi an şi a reuşit să impulsioneze sistemul de credit românesc. Astfel, dacă în 1880 existau 2 bănci comerciale, în 1913 funcţionau 196 instituţii de credit, cu menţiunea că cele mai mari bănci

70

Page 69: Istoria economiei nationale

erau dominate de prezenţa capitalului străin, care, în total aveau un capital social fix de 228 milioane lei aur.

Principalele operaţiuni pe care BNR urma să le efectueze erau: a) emisiunea monetară în piese metalice sau bancnote; b) stabilirea dobânzii oficiale;c) reglementarea circulaţiei băneşti; d) acordarea de credite pe termen scurt (poliţe, cambii, operaţiuni

lombard), de regulă, personalităţilor juridice; e) stabilirea cursului monedelor străine; f) comerţul cu metale preţioase; g) constituirea depozitului de metale şi devize, etc.

Banca Naţională devenea centru comerţului bancar, cea mai puternică instituţie de credit, care avea şi mandatul de control al sistemului bancar românesc. Emisiunea monetară era garantată de rezervele de aur şi argint sau devize convertibile (dolari, mărci, franci, lire, ruble). Garanţia pentru emisiunea monetară trebuia să reprezinte o treime din valoarea emisiunilor monetare, aceasta variind în practică între 40-65% din valoarea totală a masei monetare puse în circulaţie. În 1914, devizele în aur ale Băncii Naţionale Române erau de 71 t, marea majoritate au dispărut în Rusia în anul 1918. Moneda emisă era pe deplin convertibilă, încât orice persoană avea posibilitatea de a schimba moneda-hârtie contra aur sau valută.

Circulaţia monetară şi stabilitatea bancară au fost asigurate de convertibilitatea neîngrădită a monedei naţionale. Astfel, cetăţenii români şi chiar străini nu erau tentaţi să schimbe decât în cazul unor activităţi industriale de import-export sau datorită deplasărilor în străinătate. Surplusul de monedă a fost tezaurizat astfel, încât a fost exclusă prezenţa unor emisiuni excedentare care să afecteze esenţial evoluţia cursului de schimb a monedei naţionale în comparaţie cu celelalte monede şi prin aceasta se excludea inflaţia şi a se asigura o stabilitate a preţurilor.

Valoarea leului a rămas până la primul război mondial de 322,6 miligrame lei/aur. Între 1881 şi 1894 emisiunea monetară aflată în circulaţie a sporit de 8 ori de la 59 milioane la 480 milioane de lei, iar operaţiunile de reescont au crescut de la 27 milioane la 346 milioane, consecinţele activităţii financiar-bancare desfăşurată de B.N.R fiind benefice, ele manifestându-se prin ordinea şi stabilitatea circulaţiei băneşti.

Banca Naţională Română, a asigurat piaţa cu cel mai mare volum de credinţe autohtone, a sprijinit industrializarea României până la primul

71

Page 70: Istoria economiei nationale

război mondial, ieftinind creditul, deoarece dobânda stabilită de Banca Naţională a României nu a depăşit, decât în mod excepţional şi pentru perioade scurte de timp rata de 6%. Băncile mijlocii care efectuau reescont la B.N.R. aveau dobânda de 8-10%, iar cele mici între 12-18%.

B.N.R. a stimulat activitatea de îndrumare financiară şi a contribuit la dezvoltarea unei reţele bancare sănătoase, eliminând posibilitatea falimentelor instituţiilor de credit. BNR a stabilit relaţii de credit cu bănci similare din statele europene şi extraeuropene, de asemenea a acordat cu preferinţă credite debitorilor autohtoni, a stopat prezenţa marii cămătării în domeniul industrial, care se va regăsi doar în sfera micilor afaceri cu negustorii, meşteşugarii şi ţăranii, pe care, prin dobânzi exagerate, nu rareori, i-a ruinat. B.N.R. , prin reglementarea creditelor, a creat un climat de încredere şi o solidă piaţă de capital.

Sistemul de credit special agrar era reprezentat de Creditul funciar rural (1873), iar din 1881, şi de casele de credit agricol, iar din 1893 de filialele judeţene ale Creditului agricol, capitalul social al acestor două instituţii fiind subscris în proporţie de 50%, respectiv în totalitate de către stat. Creditele acordate de aceste instituţii i-au vizat pe proprietarii mari şi mijlocii şi în mai mică măsură pe proprietarii ţărani. Pentru activitatea viticolă s-a înfiinţat, special în 1906, ca instituţie bancară Casa viticolă ce acorda credite avantajoase proprietarilor de podgorii în vederea întreţinerii şi modernizării exploataţiilor şi a încurajării producţiei de vinuri de calitate superioară.

Cea de-a treia categorie de bănci cu profil agrar, cuprinde activitatea aşanumitelor bănci populare. Încurajate de stat, aceste instituţii, în fapt cooperative de credit, s-au extins la nivelul tuturor comunelor rurale, definind, structurându-se până în 1914 într-o adevărată reţea a băncilor populare de credit (2935), cu un capital de 234,3 milioane lei. Casa Rurală (1908) completa şi ea sistemul de credit din mediul rural având ca obiective creditarea ţăranilor care doreau să cumpere sau să arendeze suprafeţe de teren agricol.

Creditului comercialPrin acest sistem se efectuau marile operaţiuni financiare pentru

investiţiile din industrie, comerţ şi uneori din agricultură. Nouă bănci mari gestionau în principal majoritatea operaţiunilor financiare ale băncilor comerciale, dintre care cinci mari instituţii erau cu capital străin sau mixt (Banca Generală Română, Banca Marmorosch Blank, Banca de Credit Română, Banca Comercială Română, Bank of Romania); celelalte patru erau cu capital românesc (Banca Românească, Banca Agricolă,

72

Page 71: Istoria economiei nationale

Banca de Scont, Banca Comerţului din Craiova). Băncile mari cu capital străin şi românesc totalizau afaceri financiare în anul 1913 de cca. 643 milioane de lei, deţinând cca. 70% din totalul fondurilor bancare din România.

În sistemul general de credit naţional s-au mai înfiinţat societăţile de asigurări pentru recolte, incendii şi asigurări de viaţă, precum “Dacia” sau” România”.

În dezvoltarea creditului modern a fost influenţată de sprijinul substanţial al statului, care fie a subscris un număr însemnat de acţiuni îndeosebi la B.N.R., fie că a garantat o parte din angajamentele bancare ale societăţilor şi instituţiilor statului în acţiunile de modernizare ale infrastructurii. Băncile însă nu au rezolvat, în întregime, necesităţile cerute de investiţiile întreprinzătorilor industriali sau de către exploataţiile agricole. Spre exemplu, proprietatea agrară ţărănească nu a reuşit să beneficieze decât în mică măsură de creditele necesare activităţilor curente din sfera rurală. Astfel că, în continuare micii întreprinzători rurali sau urbani vor fi nevoiţi să apeleze şi la serviciile cămătarilor care ofereau împrumuturi cu dobânzi exorbitante. De asemenea, industria mecanizată, deşi s-a impus în viaţa economică a României nu a fost susţinută în suficientă măsură de un credit industrial specializat. Chiar societăţile industriale străine mari n-au apelat la creditele din ţară, preferând aprovizionarea cu credite de la băncile străine sau de la centrala industrială mamă.

3. Sistemul de credit din Transilvania Sostemul bancar transilvănean s-a constituit, în forme şi structuri

relativ asemănătoare, celui organizat în statul român independent, cu menţiunea că, băncile centrale de emisiune de la Viena şi apoi de la Budapesta vor dezvolta o activitate financiară în strânsă dependenţă cu orientarea politică a sistemului dualist, care şi-a propus să avantajeze elitele economice germane şi maghiare. Sucursalele zonale şi regionale ale acestor bănci au subvenţionat, în principal, activităţile economice ale alogenilor, fapt ce implica capitaluri apreciabile de stat şi cu participare privată de provenienţă austro-germană.

În afara reţelei instituţiilor bancare de stat, în Imperiul austro-ungar, s-a dezvoltat creditul modern prin băncile comerciale, industriale specializate sau prin sistemul de credit cooperatist, destinat exploataţiilor agricole ţărăneşti. În privinţa sistemului de credit comercial şi cooperatist, creditul naţionalităţilor a devenit precumpănitor, deoarece naţiunile asuprite au căutat prin elita economică şi politică să-şi contureze o bază

73

Page 72: Istoria economiei nationale

materială financiară menită să susţină mişcarea pentru drepturi politice şi naţionale, pentru identitate etnolingvistică. Astfel, s-au întemeiat pe criterii naţionale instituţiile bancare româneşti, cehe, slovace, sârbeşti, croate şi săseşti.

Sistemul bancar din Transilvania a fost influenţat de politica generală a Imperiului austro-ungar, fiind expresia concentrată a politicii sale în problemele naţionale. Evoluţia băncilor private din Transilvania a fost mai lentă decât în restul Imperiului, iar capacitatea acestora, cu mici excepţii, s-a dovedit a fi mult mai mică decât a instituţiilor bancar-financiare din zonele Austriei şi Boemiei. Băncile româneşti s-au dezvoltat sub influenţa reţelei financiare săseşti respectând legislaţia comercială imperială.

Institutele bancare ale elitei săseşti, care au deschis seria institutelor de credit modern, s-au realizat printr-o reţea de credit ce a cuprins zonele locuite de saşi şi şvabi, într-un sistem relativ închis.

Instituţiile de credit maghiare din Transilvania au înregistrat un avânt sub raport numeric şi capital financiar după 1867, fiind puternic încurajate de stat, prin Banca de emisiune de la Budapesta. Pentru a contracara influenţa băncilor româneşti, slovace şi sârbeşti, statul maghiar a dezvoltat un sistem preferenţial la nivelul bancar şi al cooperaţiei de credit ţărăneşti.

Băncile româneşti se constituie din dorinţa burgheziei române de a realiza, prin mijloace proprii, un sistem economic care trebuia să-i faciliteze nu numai ascensiunea materială dar şi politică. Elita română socotea că independenţa economică poate să reprezinte factorul esenţial pentru susţinerea autonomiei naţional-politice în structurile statului dualist austro-ungar.

O întreagă literatură economică, după 1848 a pregătit, timp de două decenii, înfiinţarea instituţiilor financiare ale românilor cu capital naţional ( Pavel Vasici, Visarion Roman, George Bariţiu).

Banca “Albina” întemeiată în anul 1871 (intră în funcţiune în anul 1872), s-a constituit prin emiterea a 3000 de acţiuni a câte 100 florini fiecare, acţiuni subscrise de reprezentanţii vieţii politice, economice şi religioase româneşti. Astfel, 1098 acţionari, răspândiţi pe întreg teritoriul Transilvaniei, provenind din medii diverse: avocaţi, clerici, medicii, învăţători, ţărani înstăriţi, proprietari mijlocii, au contribuit la constituirea primei bănci cu capital naţional.

Evoluţia sistemului de credit românesc s-a lovit, timp de un deceniu, de impedimentele legii comerciale care, până la 1875 a îngrădit

74

Page 73: Istoria economiei nationale

posibilităţile de înfiinţare a unor instituţii financiare, fie pe cale administrativă, fie prin condiţionarea unor cote de capital social minime de cel puţin 300.000 de florini. Din punct de vedere administrativ, iniţiatorii instituţiilor de credit trebuiau să aibă aprobarea Ministerului de Interne şi certificarea statutelor de funcţionare din partea guvernului de la Budapesta. O asemenea operaţiune birocratică împiedica operaţiunile de înfiinţare a unor noi instituţii bancare româneşti.

În 1875, o nouă lege comercială a uşurat constituirea băncilor româneşti, înregistrându-se un reviriment bancar, prin înfiinţarea după 1883 a băncii “Furnica” de la Făgăraş, a băncilor „Ardeleana”(Orăştie), „Timişana” (Timişoara), „Victoria” (Arad), „Mureşana” (Reghin), „Economul”(Cluj), „Silvania” (Şimleul Silvaniei), între anii 1886-1887.

Evoluţia sistemului bancar românesc, a înregistrat un ritm alert până la 1914. Aprecierile privind numărul instituţiilor româneşti au stârnit controverse deoarece, o parte din acestea nu au prezentat, periodic, bilanţurile “Anuarului băncilor” sau “Revistei economice” – publicaţii specializate pentru acest fel de publicitate. În preajma primului război mondial, existau 272 bănci româneşti, din care 168 bănci comerciale, 104 cooperative de credit (Schultze, Raiffeisen).

De asemenea, numărul acţionarilor la băncile române este dificil de apreciat, întru-cât, o bună parte dintre ei sunt prezenţi, ca membrii fondatori sau ca acţionari obişnuiţi la mai multe societăţi financiare. Apreciind valoarea acţiunilor băncilor între 50 până la 200 coroane, se crede că au existat între 11.000-12.000 acţionari. O treime dintre acţionari constituiau, prin numărul acţiunilor deţinute, principala forţă economică a elitei româneşti transilvane. Restul de 2/3 constituiau masa acţionarilor mărunţi.

În procesul economico-financiar al băncilor române au apărut unele dereglări determinate de concurenţa neloială, tendinţele de proliferare nejustificată a societăţilor bancare în anumite zone. Conducerile instituţiilor financiare române au ajuns la concluzia că sistemul de credit românesc trebuie organizat pe principii programatice, care să-i asigure viabilitatea economică. Astfel, la sfârşitul sec. XIX, principalii conducători ai băncilor româneşti Ardeleana, Timişana, Albina, Silvania, Economul, Victoria, Bihoreana etc, s-au întrunit într-o conferinţă care a luat în discuţie problema reorganizării şi sistematizării sistemului financiar naţional prin realizarea unor operaţiuni financiare corecte în concordanţă cu legislaţia comercială şi normelor de contabilitate financiară. Hotărârile acestei conferinţe au fost determinante

75

Page 74: Istoria economiei nationale

în constituirea, în anul 1907, unui organism al băncilor denumit “Solidaritatea”. Preşedintele ei a fost ales Partenie Cosma, secondat de Nicolae Oncu, Ion Lapedatu, Andrei Cosma. Solidaritatea şi-a propus să realizeze un control asupra activităţii băncilor membre prin revizorii contabili special desemnaţi. Rolul acestora era de a controla şi a oferi soluţii sau de a da instrucţiuni generale pentru buna funcţionare a băncilor; prezenţa lor neimplicând dirijarea şi influenţarea activităţilor interne ale instituţiilor de credit naţionale.

Creditele efectuate de băncile româneşti din Transilvania au vizat: scontul de cambii, împrumuturile ipotecare, împrumuturile cambiale cu acoperire ipotecară, creditele “ţărăneşti”, credite în cont curent etc.

a) Împrumuturile pe cambii – hârtii de valoare care implicau angajamentul celui ce solicita împrumutul de a plăti, la un termen fix (de obicei la 6 luni), suma împrumutată. Cambia (poliţa) era de regulă contrasemnată de 2 giranţi (cavenţi) care îşi ofereau garanţia alături de datornic. În cazul neefectuării la timp a datoriei, banca putea să preia prin execuţie juridică bunurile datornicului, iar în cazul neacoperirii creditului, execuţia se extindea şi asupra bunurilor giranţilor până la acoperirea sumei datorate;

b) Împrumutul ipotecar se acorda în baza unei garanţii de proprietate funciară a celui ce îl solicita, pe termen îndelungat (5-10-20 ani). Dobânda în acest caz era moderată, de regulă, între 6-7%, dar băncile pentru a avea un profit asigurat adăugau o proviziune (supradobândă) de 1-2 % din împrumut, care era retrasă din valoarea creditului în momentul acordării sale. Împrumutul ipotecar impunea o complicată operaţie birocratică determinată de procedura garanţiei sale. Debitorul trebuia să dovedească, că proprietatea respectivă, pusă ca ipotecă nu e grevată de alte datorii, solicitându-se suplimentar asigurarea faţă de intemperiile naturale (secetă, grindină). Proprietarul trebuia să întăbuleze, la Cartea Funciară, proprietatea ipotecată pe numele băncii, plătind cu această ocazie taxele aferente. Banca, având hârtia de ipotecă cu garanţia semnăturilor financiare ale notariatelor putea folosi ipoteca pe piaţa financiară ca efect public.Ipotecile au reprezentat o sursă însemnată pentru băncile din Transilvania, în special pentru cele româneşti în vederea procurării unor mijloace suplimentare de capital prin operaţiunile de reescontare la băncile mari din Imperiu.

76

Page 75: Istoria economiei nationale

Astfel, Banca Albina, în baza valorii ipotecilor deţinute, pe lângă scrisurile funciare, reesconta valori însemnate la Banca Austro-Ungariei sau la marile bănci private din imperiu.

Creditele ipotecare au avantajat proprietăţile agricole, fiind cele mai adecvate pentru mediul rural, deoarece restituirea lor se realiza eşalonat, pe o perioadă îndelungată, rambursându-se în rate anuale, în urma rezultatelor obţinute din vânzarea produselor agricole, pe când investiţiile de modernizare în agricultură, a căror eficacitate se puteau vedea după 3-5 ani, aveau şanse să acopere nu numai valoarea împrumutului ci şi să determine un profit suplimentar în contul debitorului.

Băncile româneşti au acordat şi împrumuturi mici pentru producţia agricolă, de obicei, între 100-200 coroane care satisfăceau nevoile curente ale ţărănimii, acestea figurând sub denumirea de împrumuturi ţărăneşti.

CAPITOLUL 7.

Structuri şi fenomene social-economice în mediul rural în perioada 1864-1914

1. Structuri sociale şi realităţi economice în lumea satuluiDupă înfăptuirea reformelor agrare, în mediul rural, se manifestă

procesul de stratificare şi de polarizare social-economică a micilor proprietari în interiorul propriului grup socio profesional, determinând, în perspectivă, cumularea unor tensiuni sociale explozive amorsate şi de interrelaţiile acestora cu interesele marilor proprietari de latifundii. Astfel, se constată accentuarea procesului de subdivizare a proprietăţilor ţărăneşti primite de la reformă prin moşteniri succesive

Împărţirea terenurilor şi stratificarea economică a ţărănimii e determinată şi de procesul de vânzare cumpărare ce a urmat după perioada restricţiilor impuse de reformă.

Reformele agrare din 1853-1854 din Transilvania, Banat şi din 1864, din România au rezolvat, parţial, aşa-numita problemă agrară în sensul că nu a reuşit să împroprietărească în întregime şi în măsură suficientă clasa ţărănească, menţinând, până după primul război mondial, marea proprietate cu o influenţă majoră în viaţa satelor şi în domeniul agricol. Astfel, se constată repartiţia inegală a proprietăţii care, releva la începutul sec.XX, prezenţa a cca. 7790 moşieri cu peste 50 ha, ce

77

Page 76: Istoria economiei nationale

deţineau peste jumătate din suprafaţa pământului şi a cca 920000 familii de ţărani cu proprietate mai mică de 10 ha ce deţineau în jur de 34% din totalul suprafeţei agro-silvice. De asemenea se înregistrează numărul scăzut de ţărani înstăriţi, care n-au reuşit să schimbe, per ansamblu, caracterul sistemului de exploatare a pământului, fundamentat pe marile proprietăţi şi pe folosirea forţei de muncă a ţăranilor cu pământ puţin sau a lucrătorilor fără pământ. În Transilvania, raportul dintre marea proprietate şi mica proprietate înregistrează nuanţări pozitive pe seama proprietăţii mici şi mijlocii, fără a anula prezenţa încă, masivă, a marii proprietăţi reprezentate de cca. 6700 proprietari care stăpâneau aproape 5 milioane de iugăre, adică 40% din suprafaţă agricolă totală arabilă a teritoriului Transilvaniei.Parţialele împroprietăriri realizate pe baza legislaţiei, adoptate, la sfârşitul sec.XIX şi începutul sec.XX, de către stat.Mari suprafeţe de teren arabil, de păşuni, păduri erau deţinute înafara proprietăţilor marilor moşieri, de către comune, judeţe, organizaţii religioase (episcopii, mănăstiri), şcolare sau composesorate. Respectivele suprafeţe cu un regim special în privinţa exploatărilor, dar, mai ales al restricţiilor de vânzare-cumpărare au redus posibilitatea micilor proprietari de achiziţionare a unor noi suprafeţe de teren. Această proprietate de regim restrictiv, răspândită în Transilvania (peste 7,6 mil iugăre, reprezintând mai bine de 35% din suprafaţa agro-silvică). În ciuda împroprietăririlor parţiale efectuate de stat până la sfârşitul sec.XIX ( amintim că în 1889, peste 105.000 familii au primit o suprafaţă de cca 526.000ha) lipsa de terenuri agricole e resimţită la nivelul masei ţărăneşti. Pentru a suplini necesităţile economice, de subzistenţă, ţăranii au fost nevoiţi să arendeze loturi de teren de la marii proprietari sau de la marii arendaşi. Aceştia se constituie într-un grup de speculanţi întreprinzători, în marea lor majoritate proveniţi din mediul urban, dar cu mijloace financiare şi de credit bune cu posibilităţi de arendare a marilor moşii, căutând să institue un monopol în sistemul economic al arendăşiei dezvoltate în România. La începutul sec.XX cca.57% din marile moşii erau arendate. Între marii arendaşi numărându-se şi fraţii Fischer ce reuşiseră să acumuleze, în preajma războiului din 1907, peste 237.000ha în nordul Moldovei. Efectul acestui sistem de arendare masivă a marii proprietăţi de un grup restrâns de oameni de afaceri în dorinţa lor de a obţine beneficii însemnate şi nu de a exploata, direct, unităţile de suprafaţă arendate, au generat, prin rearendarea lor în loturi mai mici şi cu preţuri mari ţăranilor, efecte economice agravante pentru mica

78

Page 77: Istoria economiei nationale

proprietate. Arendarea s-a bazat pe aşa-numitul sistem al învoielilor agrare, speculat în interes propriu de marii arendaşi. În baza învoielilor agrare, micii proprietari trebuiau să achite prin dijmă valoarea pământului arendat. Dijma cunoscută avea 3 categorii, după formele şi mijloacele economice de realizare de către micii proprietari. Ţăranii trebuiau să plătească în bani, de regulă, valoarea suprafeţei arendate într-un număr finit de ani. Micii proprietari însă nu aveau capital suficient pentru a-şi achita angajamentele. Astfel, sumele datorate erau transformate în produse agricole sau în obligaţii în muncă, aşa-numita dijmă la tarla. Se lucra în contul arendaşului, pe moşia acestuia suprafeţe echivalente cu valoarea datoriei pentru pământul arendat. Contractele de arendare se efectuau deobicei, în condiţii critice pentru ţărani. Primăvara, când aceştia nu mai aveau rezerve suficiente de produse agricole pentru întreţinerea familiei sau semănat. S-au adăugat obligaţiilor exagerate de dijmă în baza unui preţ de monopol deosebit de ridicat darurile în produse agricole în cantităţi suplimentare, faţă de acelea trecute în contracte. De fapt, se încălca o lege, din 1893, ce anula orice cerere suplimentară din partea marilor proprietari în cazul arendării moşiilor proprii. Astfel de relaţii impuse de marea proprietate şi marii arendaşi pe fondul unor schimbări climaterice defavorabile agriculturii (secetă, inundaţiile) au creat o situaţie economică tensionată ce au determinat izbucnirea unor răscoale ţărăneşti violente în anii 1888, 1894, 1907.

2. Legislaţia agrar-ţărănescăÎn vederea dezamorsării conflictuale şi eliminarea unor situaţii

subiective, statul român a intervenit prin legi special concepute în favoarea ţărănimii şi a micii proprietăţi De regulă, elementele elitei liberale au fost cele ce au încurajat şi susţinut o legislaţie proprice dezvoltării proprietăţii ţărăneşti, stimulând, în ansamblu, evoluţiei agrare proprietăţile mijlocii ale burgheziei săteşti sau ale ţărănimii înstărite care s-au orientat spre economia de piaţă.

După evenimentele din 1907, au fost aprobate de către guvernarea liberală un sistem de legi favorabile tendinţelor de modernizare a agriculturii româneşti şi de apărare a intereselor ţărănimii. Astfel s-a modificat Legea învoielilor agrare, interzicându-se munca în dijmă la tarla pe lângă moşiile marilor proprietari. De asemenea, se impunea un plafon maxim al preţului de arendare pe baza unei medii valorice a arendăriilor efectuate la nivel regional. Se constituiau izlazurile comunale.

79

Page 78: Istoria economiei nationale

Prin legea din 1908, pentru înfiinţarea Casei Rurale, se urmărea, ca prin constituirea unei societăţii comerciale la nivel naţional şi regional, achiziţionarea unor terenuri agricole pentru a fi vândute ţăranilor. Fiecare familie ce solicita pământ arabil putea primi până la 5 ha, cu obligaţia achitării valorii acestuia în rate eşalonate annual. A urmat legea din 1909 pentru constituirea obştilor de arendare sau ţărăneşti. Obştile ţărăneşti puteau prelua în arendă moşii ale statului şi ale comunelor, pe termen lung şi cu preţuri mici. Până la izbucnirea războiului 1916 s-au constituit în vechiul regat peste 800 de obşti de care au arendat aprox. 650.000 ha.Tot în anul 1908, statul a adoptat legea împotriva trusturilor arendăşeşti care prevedea limitarea suprafeţei pe care o puteau arenda indivizii particulari sau asociaţi. Limita maximă erastabilită la 4000ha.Legea din 1912, legea vânzării pământurilor de utilitate publică (viza proprietăţile fundaţiilor culturale, şcolare, spitalelor etc). Prin legea pământului, acesta se vindeau statului, iar statul, ca intermediar, vindea ţăranilor suprafeţe de teren ce nu puteau depăşi 25 ha/familie. Se prevedeau a fi vândute aprox.250.000ha ele avantajând elementele burgheziei şi ţărănimii înstărite.

3. Înzestrarea cu inventar agricol Distribuirea suprafeţelor de teren agrar, în mod defavorabil

pentru mica proprietate a avut efect negativ şi asupra modernizării mijloacelor de producţie, în esenţă, a inventarului agricol şi agrotehnicii aplicate de majoritatea producătorilor. Sistemul de arendare din România nu a avantajat progresul tehnic, economic şi randamentul exploatării agricole pe unitatea de suprafaţă. Producţia va spori, în continuare, având la bază supralicitarea forţei de muncă ţărănimii, a inventarului rudimentar şi, în mai mică măsură, a mijloacelor moderne; a maşinilor agricole.Înzestrarea agriculturii cu inventar modern se desfăşura lent întrucât marea proprietate şi marii proprietari în marea lor majoritate nu erau interesaţi, nelucrându-şi direct suprafeţele de teren propriu. Apar plugurile cu aburi, care la sfârşitul sec.XIX erau 50, iar în 1915 depăşeau cifra de 300. A sporit numărul maşinilor de semănat şi secerat cu tracţiune animală, ale batozelor (de treierat), cca. 20.000 de bucăţi. Inventarul agricol general a fost modest: pluguri, grape, tăvăluguri – cca.1.975.000. S-au înregistrat în 1914, ca mijloace principale de transport agricol care, căruţe în număr de 614.000 utilaje.

4. Evoluţia producţiei agrarea) Creşterea animalelor

80

Page 79: Istoria economiei nationale

În procesul transformării economiei rurale de la caracterul pastoral-agrar la exploataţiile agricole moderne se înregistrează fenomenul, descreşterii numărului de animale, îndeosebi de bovine.Cauza acestui proces de involuţie constă în desţelenirile masive efectuate pe marile proprietăţi pentru producerea unor cantităţi mai mari de cereale cerute la export Astfel, până în 1916, susele principale de hrană ale animalelor s-au diminuat cu aproape 1/3 din suprafaţa iniţială, iar suprafaţa de lucru a animalelor de povară a crecut de 3 ori.

Pentru ţărani, după reforma din 1864, creşterea de animale era dificilă din lipsa păşunilor şi islazurilor. Obligaţia preluării în arendă a suprafeţelor de izlaz sau păşune, precum şi mijloacele economice de constrângere ale ţărănimii, prin învoieli agricole, au avut efecte negative. Preţurile arendărilor fiind ridicate, ţăranii au realizat angajamente parcimonioase de suprafeţe de păşunat şi fânaţe, neavând posibilitatea găsirii surselor materiale de furajare a unui număr sporit de animale în gospodăria proprie.Între anii 1860-1914, creşterea animalelor a rămas în urmă, în comparaţie cu sporul numărului de gospodării şi cu întinderea exploataţiilor arabile. Se constată doar dublarea numărului de cabaline, de la 500.000 în 1860 la 1,2 milioane în 1914. În schimb, numărul bovinelor scade pentru aceiaşi perioadă de la 2,7 la 2,5 milioane exemplare; creşteri nesemnificative se înregistrează la ovine şi porcine.Constatăm scăderea dramatică a numărului de animale de muncă în raport cu suprafaţa de lucru, de 2,5 ori. Concomitent cu diminuarea relativă a numărului de animale, se înregistrează deteriorarea calităţii animalelor şi produselor acestora, cu urmări grave, pentru exportul românesc.

În perioada analizată, 1860-1914, înregistrăm implicarea exploataţiilor agricole într-un proces de modernizare destul de accentuat dar încă, insuficient pentru a cuprinde marea majoritate a gospodăriilor rurale mari, şi mai ales a exploataţiilor ţărăneşti.Prezenţa maşinilor agricole este atestată numai pe suprafeţele extinse, unde se obţine un randament superior pentru producţia agricolă. Creşterea vitelor, şi în general a animalelor, înregistrează un fenomen de stagnare, cu efecte economice agravante pentru ţărănime şi pentru randamentul exploataţiilor agricole.

b) Producţia cerealierăMenţinerea inventarului agricol tradiţional, rudimentar,

exploatarea extensivă a suprafeţelor de teren agricol, cerinţele suplimentare de produse agricole cerealiere pentru piaţa externă au

81

Page 80: Istoria economiei nationale

determinat extinderea terenurilor arabile şi orientarea agriculturii spre producţii cerealiere. Dacă luăm ca date perioada anilor 1862-1865 şi cea maximă a anilor 1911-1915 constatăm că, suprafaţa terenurilor agricole şi neagricole în România a crescut nesemnificativ de la 12,530 miilioane ha la 13,700 milioane ha. Dar, pe cap de locuitor, datorită sporului demografic, suprafaţa agricolă s-a diminuat de la peste 3 ha la 1,80 ha . De asemeena, suprafaţa arabilă, aproape s-a dublat, de la 3 milioane ha la peste 6,1 milioane ha scăzând suprafaţa păşunilor şi fâneţelor de la 3,650 milioane ha la 1,5 milioane ha. Totodată asistăm la diminuarea suprafeţei pădurilor de la 3, 3 milioane ha la 2,9 milioane ha.

Sporul de suprafaţă agricolă s-a reflectat în extinderea culturilor cerealiere, ce cuprindeau între 80-85% din suprafaţa totală cultivată. Astfel, dacă în 1862, din 2,8 milioane ha circa 2,2 milioane ha se cultivau cu cereale, în anul 1914 suprafaţa cultivată cu cereale creşte, la 5,3 milioane ha, precum şi suprafeţele arondate plantelor industriale şi podgoriilor de viţă de vie.Dintre plantele cerealiere cele mai cultivate sunt grâul şi porumbul pentru necesităţi interne cât şi pentru export. Meiul şi hrişca se menţine pe suprafeţe restrânse.

Remarcăm, faptul că produsele agricole cerealiere înregistrează nu numai o creştere la nivelul suprafeţei cultivate, ci şi un randament mai bun la ha, aceste sporuri fiind sesizabile îndeosebi pe marile proprietăţi lucrate în regie proprie. Astfel, în anii 1862-1866 media producţiei de grâu şi porumb la ha era de 7,5 q respectiv, 8q, pentru ca, în anii 1911-1915, media producţiei de grâu şi porumb la ha să fie, de 11,5 q respectiv 13,6q.

Sporurile medii sunt datorate în principal aplicării unor asolamente moderne, îngrăşării pământului, folosirii maşinilor şi extinderii cultivării pământurilor mai fertile din Bărăgan. Ci toate acestea, agricultura României se afla în urma culturilor intensive din ţările europene. Astfel, în anii 1911 – 1915, Belgia obţinea grâu în cantităţi de 25q/ha; Danemarca – 31q ; Anglia – 21q.Sub randamentul României se aflau doar SUA, Argentina sau Australia - cu 6,6q sau 8,5q/ha . Aceste state însă produc cantităţi impresionante de cereale – pe mari suprafeţe cultivate extensiv, reuşind să obţină preţuri de cost reduse şi să facă concurenţă produselor agricole, cu excepţia celor realizate în ţările din estul Europei.

Producţia totală cerealieră a României a crescut din anii 1862-66, de la 1,6 milioane tone, la 6,2 milioane tone, în anii 1911-1915. Aceleaşi

82

Page 81: Istoria economiei nationale

tendinţe le sesizăm şi în celelalte provincii româneşti. În Transilvania, cantitatea de cereale recoltată sporeşte, în aceeaşi perioadă de timp, de la 1,3 milioane tone la 3 milioane. În Basarabia se recoltează în anul 1912, cca. 2,6 milioane tone cereale.

Agricultura din spaţiului românesc, şi ca cea din centrul Europei a fost afectată de extinderea unor boli specifice plantelor cerealiere sau viţei de vie, precum: filoxera care a distrus cultura viţei de vie la sfârşitul sec.XIX, necesitând reînoirea plantaţiilor cu viţe altoite şi hibride.

Criza agricolă românescă a fost determinată de fenomenele propriu-zise ale raportării preţurilor agricole din România cu cele pe plan mondial. Pe măsură ce au sporit producţiile de cereale de peste Ocean pe piaţa Europei, produsele agricole româneşti au fost concurate, tot mai mult, înregistrând scăderi drastice la preţul pe unitatea de produs. Consecinţele au fost dramatice pentru producţia agricolă din Imperiul Austro-Ungar, România şi Rusia mari producătoare de cereale. Cei care au suportat realmente scăderea preţurilor au fost însă micii producători. Dar, efectele prezenţei masive a producţiei cerealiere americane pe pieţele europene a avut şi consecinţe pozitive pentru marile exploataţii agricole, ai căror proprietari au fost obligaţi, să-şi modernizeze inventarul agricol prin cumpărarea de maşini şi unelte moderne. Deasemenea, acest fenomen a determinat, o schimbare a politicilor agrare prin redistribuirea suprafeţelor cultivate cu alte plante decât cele cerealiere, în primul rând, cele industriale ca: sfecla de zahăr, floarea soarelui, rapiţa etc.

5. Cooperaţia agricolă Cooperaţia se va număra printre formele de organizare social-economice a micilor producători agricoli răspândită în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, în vederea găsirii unor surse de capital mai însemnate pentru îmbunătăţirea sistemului exploataţiilor agricole, a comercializării şi prelucrării produselor agrare obţinute de membrii acestor asociaţii.

Cooperaţia s-a constituit ca o a treia cale de dezvoltare economică faţă de evoluţia sistemul clasic al capitalismului şi în raport cu proiecţiile teoriilor socialiste. Curentul cooperatist a reuşit să satisfacă, deopotrivă, interesele individuale ale micilor producători cu cele generale ale comunităţilor locale sau regionale.Doctrinele cooperatiste îşi centrau obiectivele înspre valorificarea potenţialului economic al grupurilor de participanţi în asociaţiile cooperatiste, căutând să realizeze prin mijloacele financiar-economice

83

Page 82: Istoria economiei nationale

acumulate, deopotrivă, efecte economice benefice, cât şi morale şi sociale.

În spaţiul românesc mişcarea cooperatistă s-a dezvoltat în planul creditului şi mai puţin al sistemelor de producţie propriu-zis sau de valorificare a producţiei. Evoluţia spre cooperaţia de credit e determinată de lipsa capitalurilor pentru organizarea economică eficientă a gospodăriilor mici şi mijlocii, această tendinţă fiind determinată de dorinţa de a valorifica direct, în condiţii mai avantajoase, producţia agrară obţinută de micii producători. În Occident, în ţări ca Danemarca, Belgia, Olanda, Franţa, Germania, cooperaţia a avut ca obiective nu numai la nivelul sistemului de credit, ci şi organizarea sistemului de exploatare agricolă sau de dezvoltare a micii industrii şi a serviciilor în mediul rural.

Mişcarea cooperatistă din România s-a realizat sub influenţa mişcării cooperatiste europene din care s-au preluat chiar modelele organizaţiei cooperatiste de credit central -europene.Prezenţa cooperaţiei în spaţiul românesc, în forme bine conturate, este de datată, relativ târziu, în ultimul deceniu a secolului XIX, chiar dacă încercările de a constitui unităţi cooperativiste au fost mai timpuriu. Primele cooperative au apărut în Transilvania, dar au avut o evoluţie lentă, numărul lor, fiind restrâns în raport cu nevoile economice ale micilor producători rurali.

Evoluţia cooperaţiei de credit în România va fi marcată de tendinţele de aplicare a programului liberal de dezvoltare economică în sfera rurală şi, nu întâmplător, aceasta se realizează în timpul ministeriatului liberalului Spiru Haret – ministrul educaţiei şi cultelor, care a încurajat organizarea acestui model economic, folosind învăţătorii şi preoţii din mediul rural. Primele bănci populare apar în anul 1891. Bazele activităţii cooperatiste se realizează însă prin adoptarea Legii băncilor populare săteşti şi a Casei Centrale a cooperaţiei de credit în anul 1903.În România nu numai cooperaţia de credit înregistrează un avans considerabil, ci şi obştile de arendare, în condiţiile în care se punea chestiunea arendării eficiente a marilor proprietăţi agricole şi posibilitatea cumpărării terenurilor arendate de către ţărani. Astfel în anul 1907, existau: 2401 cooperative din care:

- 2233 - cooperative de credit;- 91 - cooperative consum şi desfacere;- 9 - cooperative forestiere;- 65 - obşti de arendare;

84

Page 83: Istoria economiei nationale

În anul 1912 funcţionau 3113 cooperative, din care: – 2862 – de credit; - 294 – de consum de desfacere; - 143 - forestiere; - 404 – obşti de arendare etc..

Numărul membrilor ce susţineau băncile populare a sporit de la începutul secolului, de la 20.000 membri, la 563.000 membrii în 1912. Numărul membrilor obştilor de arendare a crescut de la 6.400 membri la 57.000 membri. Prin intermediul acestor obşti s-au arendat cca. 40% din totalul proprietăţilor arendate de ţărani din marile proprietăţi latifundiare. În aceeaşi măsură, membrii obştilor de arendare reuşeau, să scape de sub regimul împovărător al învoirilor agricole, implicându-se în raporturile de arendare caracteristice pieţii libere.

Băncile populare au primit un sprijin important prin instituţiile de credit, reuşind evitarea efectelor negative ale cămătăriei. Remarcăm că, băncile populare au acordat credit cu o dobândă relativ mică, cca 10%-12%, în comparaţie cu dobânda Băncii Naţionale care împrumuta cu 4- 6% sau a băncilor comerciale mari de cca. 8-10%.Astfel, în 1913, băncile populare din România aveau fonduri proprii de peste 126 mil lei aur şi acordau împrumuturi în valoare de 149 mil.lei repartizate după cum urmează:- pentru hrană şi nutreţ – peste 14%.- pentru cumpărarea de vite şi unelte – 30 %.- pentru arendarea pământului - 14, 7 %.- pentru cumpărarea de pământ – peste 23 %.

Rolul pozitiv, al cooperaţiei pentru membrii săi s-a reprezentat asupra sporirii şi modernizării suprafeţelor cultivate, în achiziţionarea de terenuri agricole de la marea proprietate sau din domeniile statului.

Cooperaţia agrară de credit s-a realizat la nivelul spaţiului românesc ca o formulă intermediară între sistemul clasic de organizare a creditului şi sistemul cămătăriei care s-a mai menţinut în lumea rurală; cooperaţia de credit având rolul eliminării formelor de creditare cămătăreşti, a limitării efectelor deplorabileale acesteia asupra existenţei gospodăriilor ţărăneşti. Chiar dacă nu a putut acoperi nevoile de capital ale micilor intreprinzători, cooperaţia a contribuit la revitalizarea gospodăriilor ţărăneşti şi a determinat stratificarea economică a ţărănimii. Cooperaţia de credit şi formele adiacente se vor extinde şi se vor generaliza, în anii de după război, determinând forme organizatorice specifice la nivel naţional şi regional, menite să creeze condiţii optime

85

Page 84: Istoria economiei nationale

pentru împlinirea scopurilor ce vizau prosperitatea economică a membrilor cooperatori.

6. Consecinţele modernizării în lumea satuluiImplicarea statului în procesul de modernizare a fost reală, la

sfârşitul secolului al XIX lea, şi aceasta, s-a contabilizat într-o serie de măsuri legislative ce au corespuns momentului istoric dat, definind instituţiile moderne, care trebuiau să impună o bună funcţionare a relaţiilor sociale şi economice la nivelul comunelor rurale. Legile rurale şi legea organizării comunelor au impus în vechea Românie şi în Transilvania un sistem instituţional coerent la nivelul comunităţilor rurale un cadru de valori juridice şi economice apropiat de cele existente în ţările europene. Comunele au dobândit, treptat, o anumită autonomie, au fost înzestrate cu instituţii proprii ca: primăria, şcoala, posturile de jandarmi etc., implicând astfel lumea rurală în relaţii tot mai strânse cu mediul urban. Extinderea drumurilor publice, construirea căilor ferate, sai extinderea reţelei de telegraf au scos viaţa rurală din mediul izolant, racordând-o la circuitele sociale ale ţării. Satul a fost atras în schimbul de produse agricole cu cele industriale. În comune au fost deschise magazine, băcănii, cârciumi cooperative, ateliere prin care s-a reuşit, să se atragă resursele băneşti ale ţărănimii în circuitul economic general.

Efectele acestor activităţi au fost notabile şi sub aspectul revoluţiei culturale, realizată prin extinderea sistemului educaţional reflectat în procesul de alfabetizare, în aşa fel, încât, în 1912, populaţia cu ştiinţă de carte era de aprox.40% din totalul locuitorilor ţării. Totuşi, şcoala era frecventată, într-o proporţie, relativ redusă, de aprox.50% - 60% din populaţia tânără ce-şi urma studiile primare, majoritatea fiind compusă din băieţi, mai puţin fete. Accesul pentru fii de ţărani la şcoli s-a realizat, cu puţine excepţii, cu sprijinul învăţătorilor şi preoţilor, care au fost adevăraţi apostoli ai satelor, ce au reuşit, să realizeze o operă culturală şi de educaţie de excepţie. Învăţătorii şi preoţii au avut iniţiative nu numai politice şi culturale, influenţa lor fiind sesizată la nivel economic prin răspândirea cunoştinţelor agrotehnice sau prin aplicarea acestora în propriile gospodării.

Dezvoltarea comunelor, în timp, va constitui un stimulent pentru participarea efectivă a ţăranilor la viaţa economică, având ca suport procesul de achiziţionare a unor proprietăţi funciare pe seama marii proprietăţi. Modernizarea sistemului economic la sate se reflectă si-n îmbunătăţirea construcţiilor, materialele perisabile fiind înlocuite cu cele de lemn, cărămidă, piatră. Sporeşte numărul de încăperi al locuinţelor,

86

Page 85: Istoria economiei nationale

opaiţele sunt înlocuite cu lămpi de petrol, acoperişurile sunt acoperite cu tablă şi ţiglă. Schimbările nu au fost radicale, rămânând încă 270.000 locuinţe cu o încăpere şi cca. 40.000 bordeie.

De asemenea, s-a produs o stratificare social-economică între locuitori din mediul rural. Existau deosebiri regionale la nivelul comunităţilor rurale, care nu au putut fi eliminate de noile condiţii economice. Astfel, au rămas comunele sărace din zona de câmpie, foste comune clăcaşe, lipsite de păşuni şi izlazuri în care locuitorii erau legaţi de învoielile agricole. În aceste comune, spiritul de economie a fost mai slab, alcoolismul şi bolile influenţând starea generală a cetăţenilor, aşa cum, analfabetismul a fost răspândit în procente mai mari decât media pe ţară. Zonele de deal şi de munte din vechiul regat al României au avut o situaţie economică mai înfloritoare, bazându-se pe existenţa unei proprietăţi comune asupra pământurilor şi izlazurilor, ceea ce le-a permis surse suplimentare de venituri.

Locul agriculturii în economia naţională a fost dominant, aceasta fiind sursa de bază a veniturilor naţionale, oferind resurse pentru export ca şi pentru industria în dezvoltare sau cea meşteşugărească. În perioada anilor 1860-1916 agricultura din România a furnizat resurse ce au acoperit cca. 80% din importul industrial al ţării. Practic produsele agricole au realizat procesul de industrializare al României. De asemenea, prin resursele financiare date ţării, agricultura a furnizat principala forţă de muncă, care a participat la construirea căilor ferate, porturilor lucrărilor de urbanizare; a permis acumulări de capital pentru elita economică românească. De această sursă au profitat arendaşii, cămătarii şi bancherii şi într-o măsură mai redusă, meşteşugarii şi industriaşii. Prin producţia agricolă România a intrat în circuitul european, cerealele fiind garanţia împrumuturilor externe. Resursele furnizate de agricultură nu au fost însă pe măsură, întoarse la nivelul exploataţiilor agricole, spre necesităţile, adânc resimţite de modernirare ale exploataţiilor agricole, deşi populaţia rurală cumpăra mărfuri industriale în proporţie de 80% din totalul producţiei industriale.Creangă G.D. – Proprietatea rurală în România, Bucureşti, 1907.Cristea Gh. – Contribuţii la istoria problemei agrare în România. Învoieli agricole (1866-1882), Bucureşti, 1977.Dragoş Gh. – Cooperaţia în Ardeal. Istoric, situaţia actuală şi perspectiva, Bucureşti, 1933.Enescu Iuliu şi Ioan - Ardealul, Banatul, Crişana şi Maramureşul din punct de vedere agricol cultural şi economic, Bucureşti, 1915.

87

Page 86: Istoria economiei nationale

CAPITOLUL 8

Economia României în perioada războiului 1914-1918

1. Economia în perioada neutralităţii În condiţiile desfăşurării conflagraţiei mondiale (august 1914 –

august 1916) – în perioada neutralităţii (august 1914- august 1916) România s-a aflat izolată prin neimplicarea în operaţiile militare, dar mai ales datorită blocării căilor de transport maritime prin strâmtori şi parţial a celor terestre prin trecătorile Carpaţilor. Această situaţie a influenţat evoluţia producţiei industriale, care a înregistrat un puternic recul îndeosebi în domeniile morăritului, a exploatărilor forestiere şi prelucrării lemnului,, a extracţiei petrolului.

Industria de război a României a fost slab dezvoltată, existând doar trei mari intreprinderi: Arsenalul Armatei şi Pulberăriile de la Cotroceni şi Ploieşti. Astfel, înzestrarea armatei române a fost defectuoasă nu numai în privinţa înzestrării cu artilerie modernă, ci şi a armelor clasice de infanterie. Procurarea din străinătate a acestora era limitată, deoarece marile puteri industriale aflate în conflictul mondial aveau nevoie, ele însele, de sporite cantităţi de arme şi muniţii. În anii 1914-1916, România, dorită, ca partener şi aliat, de cele două mari tabere beligerante este suspectată de partizanat sau de intenţii belicioase, datorită încercărilor firave de pregătire a unei minime industrii de război, sai datorită efectuării unor importuri de armament, contractat pe pieţele ţărilor europene aflate în conflict. Pentru a suplini, măcar parţial, reducerea importurilor de armament s-a constituit în anul 1915, Direcţia generală a muniţiilor, în frunte cu inginerul Anghel Saligny instituţie ce trebuia să coordoneze industria naţională capabilă să furnizeze armatei în proporţie, de cel puţin 30%, materialul militar pentru înzestrarea acesteia.

Agricultura a fost puternic afectată de blocarea comerţului exterior, deşi în această perioadă s-au încheiat trei mari contracte de vânzări a unor produse cerealiere, două cu Puterile Centrale, unul cu Anglia. Marea Britanie perfectând acest contract pentru a contracara cererile de aprovizionarea ale Puterilor Centrale, deoarece cantitatea de cereale contractate de britanici a fost blocată, în, depozitele româneşti, ulterior distruse, în timpul retragerii armatei române în Moldova. De asemenea, exportul de petrol cunoaşte o reducere substanţială, deşi

88

Page 87: Istoria economiei nationale

Germania oferea pentru un vagon de petrol, un vagon de muniţii sau de medicamente. Astfel, volumul fizic al importului şi exportului în România a scăzut de 3, respectiv de 5 ori, dar valoric, acestea, au sporit datorită creşterii preţurilor, ca urmare a declanşării inflaţiei şi a cererilor crescânde de produse agrare, petrol, materii prime pentru industria prelucrătoare.

2. Economia românescă în timpul războiului A fost puternic afectată de opraţiunile militare şi mai ales de

ocuparea a cca. 2/3 din teritoriul Regatului român de către armatele Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia) în timpul ocupaţiei vremelnice (decembrie 1916-decembrie 1918). Reprezentanţii Puterilor Centrale au demontat o parte din utilajele şi maşinile din marile intreprinderi româneşti şi le-au transportat pe teritoriile proprii. Astfel, cca. 60.000 tone de maşini au fost transferate spre industriile statelor ocupante. De asemenea, vor fi preluate şi rechiziţionate metalele neferoase chiar şi clopotele de la biserici vor fi folosite, precum şi aproape toate resursele de petrol, în ciuda faptului că, la retragerea unităţilor armatei române, geniştii străini şi români au aruncat majoritatea sondelor în aer. Austro-germanii vor repune însă, rapid, în funcţiune puţurile petroliere şi vor preleva cca.1,2 milioane tone de petrol. Totodată, au fost preluate importante cantităţi însemnate de cereale, vite, cherestea, sare, chiar sute de vagoane de cernoziom.

Agricultura a fost militarizată de ocupanţi. Iniţial, toate stocurile de cereale au fost preluate şi împărţite între ocupanţi. Lucrarea pământului s-a efectuat prin munca forţată depusă de prizonierii de război şi prin mobilizarea forţată a întregii populaţii din mediul rural cu vârsta cuprinsă între 18-60 ani. Puterile Centrale au preluat, în baza unor contracte oneroase, cu preţuri foarte mici, cantităţi importante de cereale între anii 1916-1918, echivalente cu peste 2,2 milioane tone de cereale şi furaje, zeci de mii animale, plante tehnice, produse de carne, brânzeturi etc.

Circulaţia monetară a fost grav perturbată de operaţiunile financiare efectuate de Germania, care a emis peste 2,1 miliarde de “lei noi”, fără nici un fel de acoperire, prin banca Generală Română, deteriorând grav circulaţia monetară, cu efecte directe asupra creşterii inflaţiei şi devalorizării monedei naţionale.

În teritoriul neocupat (Moldova), unde s-au refugiat numeroase persoane civile alături de unităţile militare, lipsurile economice au fost foarte mari, deoarece această zonă nu avea o infrastructură industrială

89

Page 88: Istoria economiei nationale

dezvoltată în raport, cu celelalte părţi ale României. Astfel, s-a resimţit puternic lipsa combustibililor, şi alimentelor de strictă necesitate. Se aprecia că, zilnic, pentru populaţie ar fi fost necesar echivalentul de făină şi mălai de cca. 360 de vagoane, dar disponibile erau doar cca.250 de vagoane maximum. De asemenea, a fost constatată lipsa metalelor pentru o producţie industrială normală şi pentru reparaţiile destinate înzestrării armatei, reparaţiilor căilor ferate şi materialului rulant.

Pentru a asigura o aprovizionare, la nivelul minimei existenţe a populaţiei, din zona liberă a statului român, agricultura a fost organizată pe principii militare, atât în privinţa desfăşurării activităţilor agricole, cât şi prelucrării şi distribuirii produselor agrare, îndeosebi a celor alimentare. Sub presiunea cheltuielilor militare statul va mări datoria publică, făcând împrumuturi la Banca Naţională de 1,2 miliarde de lei aur. Dar, mai grav, guvernul naţional, având încredere în guvernul Rusiei ţariste, v-a preda tezaurul Băncii Naţionale Române şi cele mai importante piese de tezaur ale Coroanei. Acestea, au fost blocate la 26 ianuarie 1918 de către guvernul bolşevic condus de Lenin, şi practic, pierdute pentru totdeauna de statul român. Prin pacea de la Buftea- Bucureşti (mai, 1918) Puterile Centrale au căutat să-şi subordoneze total economia naţională, prin obligarea României de a contracta, preferenţial, cu Germania, întregul surplus al producţiei de cereale. De asemenea, s-a încervcat acapararea producţiei de petrol şi a întregului sistem de transport şi comunicaţii care servea exploatările petroliere pe o perioadă de 90 de ani. Pacea fără ”anexiuni teritoriale” şi în “condiţii echitabile” declarată de Puterile Centrale transforma, practic, România într-o semicolonie, subordonată, intereselor economice ale Germaniei şi Austro-Ungariei învingătoare, pentru moment.

CAPITOLUL 9

Evoluţia economiei naţionale în perioada interbelică( 1919 – 1923 )

1.Consideraţii generaleCaracterizarea şi evidenţierea principalelor trăsături ale

economiei naţionale în această perioadă, se poate realiza în contextul interdependenţelor relaţiilor de ordin social-economic şi politic conturate după primul război mondial de rezultatele Conferinţei de pace de la Paris şi tratatele încheiate cu acest prilej. Constituirea statelor naţionale în

90

Page 89: Istoria economiei nationale

centrul Europei, încă din 1918, chiar înainte de sfârşitul războiului a reprezentat, în planul relaţiilor politice interne şi internaţionale, evenimente cu semnificaţii majore. Statele naţionale nou întemeiate vor stimula resursele umane şi factorii economici, contribuind la dezvoltarea teritoriilor nou eliberate în forme şi proporţii concludente.

În aprecierile generale de factură economică trebuiesc luate în considerare şi distrugerile de război, mai agravante în Franţa, Serbia, Belgia, România şi Rusia, decât pe teritoriul Imperiilor, care cu mici excepţii nu a fost afectat de conflictele militare. Despăgubirile concepute a fi efectuate de statele învinse pentru o eventuală reparaţie, parţială, a distrugerilor, nu vor fi, în practică, rambursate de către Germania, Austria şi Ungaria, decât în proporţii modeste. Statele mici precum România vor fi defavorizate chiar la stabilirea cuantumului reparaţiilor de marile puteri. La conferinţa de la Spa, României îi vor reveni, din datoria de război a Germaniei, doar 3,2 milioane de mărci. I se va acorda un procent mai mare din despăgubirile datorate de Austria şi Ungaria, în valoare de peste 10%. România a solicitat la Conferinţa de Pace despăgubiri de 72 miliarde lei aur, aliaţii reducându-le la 31 miliarde lei aur. Din această sumă România va primi, practic, până în 1932, doar 1,5 miliarde lei aur, restul transformându-se în compensaţii la datoriile reciproce cu ţările vecine şi în compensării ale datoriilor de război ale României faţă de Puterile Antantei.

Formarea statului naţional unitar român a contribuit la sporirea teritoriului la 295.049 km pătraţi faţă de 137.000 km pătraţi pe care-i avea Regatul Român înainte de 1918.

În 1930, populaţia României era de 18 milioane: 71, 9% români, 7, 9% maghiari, 4,1% germani, 4% evrei etc. Puterea motrice în industrie a crescut cu 235%. Reţeaua de căi ferate de la cca. 3500 km la peste 11.000 km, la care, se adăugau peste 600 km de cale ferată îngustă. Suprafaţa agricolă arabilă a sporit de la 6,6 milioane ha, la 14 milioane ha, iar suprafaţa silvică de la 2,5 milioane, la 7,3 milioane ha. Efectele Unirii au fost pozitive şi în privinţa dezvoltării producţiei agrare care a ajuns, în 1938, la o dezvoltare de 168,4%, faţă de anul 1921. Numărul intreprinderilor mari în 1921, de 2747, înzestrate însă cu un utilaj învechit, creşte în 1938, la 3700, cu o tehnologie modernă. A sporit şi forţa motrice a industriei mari de la 481.000 CP, în 1921, la 746.000CP, în 1938.

În Transilvania, efectele Unirii s-au remarcat în dezvoltarea ascendentă a intreprinderilor industriale. În 1919 erau înregistrate 538

91

Page 90: Istoria economiei nationale

unităţi, iar în anul 1938 numărul lor va fi peste 1000. Aradul avea în 1919, 38 intreprinderi, iar la sfârşitul perioadei analizate peste 100. Braşovul, în 1919, avea 50 de intreprinderi, iar în 1938 peste 300 de unităţi. Sporirea numărului intreprinderilor, în forme de activitate sau ca şi număr este aproape similar, în Timişoara, Cluj şi Oradea.

Producţia metalurgică în Transilvania a sporit, în 1927, cu 37% mai mult decât1916. S-a înregistrat un spor demografic substanţial în mediul urban. Braşovul cu 41.000 locuitori la sfârşitul războiului, va avea la sfârşitul perioadei interbelice 85.000 locuitori. Clujul va creşte de la 60.000 la 100.000 locuitori.

2. Refacerea economiei româneşti în perioada 1918-1923Pentru acestă perioadă, evoluţia economică naţională va avea în

vedere pierderile umane de război de cca.800.000 numai pentru Vechiul Regat, dar şi pierderile materiale de cca.72 miliarde lei aur. Agricultura înregistra epuizarea totală a stocului de cereale.Nu s-au găsit seminţe suficiente pentru însămânţările din anul 1919, încât cca. 26% din suprafeţele agricole au rămas nelucrate, iar România a trebuit, pentru prima, dată în epoca modernă, să importe cereale. Industria naţională avea de surmontat distrugerile de utilaje şi pierderile maşinilor preluate de ocupanţi (1916-1918) din Regat, iar în zonele Transilvaniei şi Bucovinei, producţia a fost afectată de uzura fizică şi morală a utilajelor suprasolicitate de economia de război. În anul 1919, funcţionau doar 1/4 din marile intreprinderi, iar producţia industrială era realizată, în bună parte, de atelierele meşteşugăreşti şi mici intreprinderi, ridicându-se doar la 50% din volumul antebelic. Stadiul dezvoltării industriale, pe provincii româneşti, în anul 1919, raportat la valoarea producţiei şi a numărului de intreprinderi mari era:

Provincia Valoarea producţiei % Numărul întreprinderilor mari

%Vechiul regat 53% 41%Transilvania 27% 37%Banat 11% 5%Bucovina 5% 8%Basarabia 4% 9%

92

Page 91: Istoria economiei nationale

Procesul de refacere a industriei s-a efectuat lent, dar şi inegal, de la o ramură economică la alta, producţia de ansamblu antebelică fiind atinsă în anii 1923-1924.

Extinderea prevederilor legii de încurajare a industriei, adoptată, în 1912, şi, în noile provincii, a impulsionat dezvoltarea întreprinderilor industriale, în general, şi în special a celor din categoria marilor unităţi industriale (adică cu cel puţin 20 de lucrători şi minimum cu o forţă motrice, instalată de 5 C.P). Astfel, dacă în 1919 erau înregistrate un număr de 2610 întreprinderi mari, în anul 1924 numărul acestora va spori la 3840: 870 în domeniul industriei de prelucrare a lemnului; 840 în sfera industriei alimentare, 557 în sfera industriei metalurgice şi prelucrarea metalelor; 381 în domeniul industriei materialelor de construcţii.

Transporturile erau afectate de distrugerile liniilor de cale ferată, podurilor aruncate în aer sau deteriorate de folosirea lor la maxim. La sfârşitul războiului mai rămăsese doar 1/3 din vagoanele de călători şi 1/5 din vagoanele de marfă; lipseau locomotivele, majoritatea fiind luate de Ungaria, Austria, Bulgaria sau Germania în anii ocupaţiei sau de trupele acestora, în retragere.

Din anul 1919 mijloacele de transport feroviare sunt treptat refăcute. Se realizează, începând din anul 1922 la Reşiţa, primele locomotive după prototipuri româneşti, iar uzinele Malaxa, Unio şi Astra-Arad produc vagoane de călători şi de marfă, care înlocuiesc vechiul parc de vagoane şi completează în mare măsură pierderile efectelor provocate de război.

Activitatea industrială va fi, în perspectivă, puternic stimulată de înfiinţarea, prin legea, din iunie 1923, a „Societăţii Naţionale de Credit Industrial” al cărei capital iniţial, trebuia să fie constituit, în proporţie de 20% cu participarea statului şi a B.N.R. cu încă 30% iar, restul realizat prin subscripţie publică. Scopul acestei societăţi era de a încuraja dezvoltarea industriei mari prin acordare de credite avantajoase, pe termen lung, menite să faciliteze plata creanţelor prin B.N.R. S-au creditat îndeosebi intreprinderile industriale mari pentru tehnologizarea sau retehnologizarea acestora în proporţie de 12% din totalul numărului lor, dar, care reprezentau, sub raport cantitativ cca.31% din volumul producţiei industriale a României.

Unificarea monetară s-a impus, deopotrivă, ca măsură economică, dar şi administrativă instituţională, urmărindu-se pe de o parte, să se reglementeze circulaţia masei monetare, iar pe de alta, să se extindă sistemul monetar naţional la nivelul tuturor provinciilor româneşti

93

Page 92: Istoria economiei nationale

unite cu Vechiul Regat, pentru a facilita circulaţia mărfurilor şi unificarea economică, generală, a spaţiului românesc.

Măsura de preschimbare în lei a monedelor străine – ruble ruseşti şi koroane austro-ungare - precum şi a „leilor noi” puşi în circulaţie de administraţia germană, vremelnic ocupată, în anii de război 1916-1918, în valoare de peste 2 miliarde a debutat, mai întâi, cu o fază pregătitoare, ce a constat, în ştampilarea bancnotelor străine. Acţiunea ştampilării a fost însă neinspirată, deoarece controlul şi supravegherea operaţiunii s-a realizat defectuos de către organele abilitate.

Faza propriu-zisă, a preschimbării şi, deci a unificării monetare va fi realizată prin adoptarea legii de retragere a rublelor şi coroanelor, în iunie 1920, lege, care stabilea un curs fix de schimb pentru koroane (de 2 k = 1 leu) şi unul diferenţiat, în funcţie de valoarea sumelor schimbate în cazul rublelor ruseşti de tip Romanov sau Lwow.

Neexistând limite la schimbarea sumelor de koroane austro-ungare, pe piaţa financiară naţională, cât şi în procesul de preschimbare realizat la un curs forţat (cursul de bursă era de 1 leu = 4-5 k), au fost încurajate acţiunile speculative, pe fondul unor aprecieri nerealiste asupra valorii masei monetare străine. Astfel, s-au preschimbat koroane, în valoare de 8,7 milioane de lei, cu 7 miliarde, mai mult decât se estimase iniţial, statul, suportând prin intermediul B.N.R., pierderile financiare respective.

Unificarea monetară, deşi a impus costuri financiare, deosebite, pe fondul instabilităţii financiare generale a influenţat pozitiv procesul de integrare cât mai rapidă a provinciilor româneşti unite cu Vechiul Regat al României, în perspectiva definirii unei pieţi economice unice solide şi dinamice în anii următori.

Finanţele s-au lovit de puternica inflaţie, statul fiind dator Băncii Naţionale şi, incapabil, să echilibreze, în primii ani postbelici bugetul naţional. Inflaţia se datorează crizei economice, emisiunilor monetare ale Băncii germane în lei noi, pierderii tezaurului naţional, circulaţiei haotice şi neacoperite a monedelor străine austriece, maghiare, ruseşti sau germane. Puterea leului s-a depreciat iar soluţiile de stabilizare monetară şi ridicare a cursului leului nu vor fi realizate prin mijloace proprii, obligând statul, în anii următori, să încerce, să echilibreze situaţia financiară prin împrumuturi străine.

Prezenţa capitalului străin s-a împletit, cu interesele capitalului autohton. Capitalul autohton în raport cu cel străin şi-a întărit poziţiile în condiţiile afirmării doctrinei neoliberale. Din punct de vedere al

94

Page 93: Istoria economiei nationale

provenienţei capitalului sunt sesizate schimbări fundamentale: rolul capitalului german fiind luat de capitalurile americane, franceze şi engleze, cărora li se adaugau capitaluri de provenienţă belgiană, italiană. Au sporit participările capitalului american în industria petrolului, cu menţiunea că şi capitalul autohton înregistrează un reveriment al capitalului autohton în acest domeniu, de la 6% la nivelul anului 1914, la 24% în anul 1921.

3. Reforma agrarăÎntre măsurile legislative deosebit de însemnate se numără şi cele

referitoare la unificarea şi organizarea administraţiei locale.În agricultură, reforma agrară din 1921 a determinat restructurarea proprietăţilor agricole în mod radical. Aplicarea reformei agrare s-a făcut treptat, iniţial prin decrete regale, apoi prin legi, care au realizat aşa-numitele arendări forţate pe seama micilor producători din proprietatea statului dar, mai ales, din proprietăţile marilor moşieri. Reforma agrară a fost legiferată şi aplicată începând cu anul 1921 de către guvernul generalului Averescu şi Partidul Poporului. În Basarabia, reforma a început încă din anul 1920. Reforma agrară prevedea exproprierea marilor proprietăţi până la 100ha la munte şi 150 ha la şes. Moşierii puteau să menţină proprietăţi de până la 500ha în condiţiile, în care, pe acestea, se realizează modernizări, în sensul pregătirii terenului pentru viticultură, plantări cu pomi sau lucrări pentru limitarea eroziunii solului. Exproprierea se efectua pe moşie şi nu pe proprietar, acesta, având posibilitatea să îşi menţină suprafeţe însemnate, dacă avea proprietăţi în mai multe comune. Moşierii îşi puteau alege moşia care să le rămână în proprietate, de regulă, mai productivă. N-au intrat sub incidenţa legii exproprierii inventarul marilor proprietăţi, viile, livezile, iazurile amenajate. S-au expropriat, în Transilvania şi o parte din păduri, sau din terenurile împădurite, pentru a se completa suprafaţa de teren ce trebuia să o primescă cei îndreptăţiţi. Din marea proprietate a moşierimii şi a statului au fost expropriate peste 6.123.000ha, adică, aproximativ 66% din marea proprietate existentă înainte de război. Au fost împroprietăriţi, în primul rând, veteranii, invalizii, văduvele, orfanii, ţăranii fără pământ sau cu pământ puţin, cu loturi, de până la 5 ha. Un număr însemnat de familii ţărăneşti şi-au completat averea proprie cu suprafaţa de până la 5 ha. Răscumpărarea era garantată de stat şi plătită de ţărani. Ţăranii plăteau pentru valoarea pământului primit o sumă bănească, ce oscila între 20-40 ori valoarea arendei anuale pe unitatea de suprafaţă (ha) expropriată. Plata se făcea în rate anuale de către ţărani în contul statului.

95

Page 94: Istoria economiei nationale

Procesul de împroprietărire a durat ani în şir, chiar până la al doilea război mondial.

Efectele reformei agrare au fost majore în privinţa schimbării structurii proprietăţii funciare în favoarea proprietăţilor ţărăneşti şi mici fermiere de până la 100 de ha. Astfel, numărul proprietăţilor de până la 100 ha cu o suprafaţă agricolă de peste 18 milioane ha deţineau 89,56% din totalul suprafeţei agricole a ţării, iar proprietăţile de peste 100 ha ce ocupau o întindere de peste 2 milioane ha, deţinând numai 10,44% (în comparaţie cu situaţia interbelică când aceste proprietăţi în zona vechiului Regat al României aveau 40,23% din terenurile agricole.

În baza recensământului agricol din 1930 reiese că 74,9% din numărul exploataţiilor agricole erau deţinute de ţăranii săraci cu loturi de sub 5 ha, pe când proprietăţile moşiereşti de peste 200 ha erau reprezentate de 7000 de exploataţi, adică, 0,2% din totalul acestora.

Reforma agrară din 1971 a modificat radical structura social-economică din mediul rural, reducând numărul marilor latifundii (cele de peste 5000 ha practic desfiinţându-se) şi al marii arendăşii, eliminând practica muncii în dijmă şi al altor obligaţii nespecifice economiei capitaliste.

Pe de altă parte reforma a contribuit şi la creşterea ponderii proprietăţii mici ţărăneşti între 2-5 ha, care nu se dovedea viabilă economic din lipsa resurselor necesare impuse de practicarea unei agrotehnici moderne.

Structura plantelor cultivate în agricultură românească rămâne pe ansamblu, în formele şi ponderile realizate în perioada de dinainte de război. Astfel, în perioada anilor 1919-1924, cerealele se cultivă pe o întindere de 79,1%, plantele industriale pe 1,8%, plante alimentare, floarea soarelui, soia, legumele pe o întindere de 2,5%, plantele de nutreţ având o suprafaţă de 4%, rămânând ogor, deci teren necultivat 12,4 din cauza distrugerilor provocate de război, animalelor de tracţiune, inventarului agricol, dar şi posibilităţilor reduse de cultivare a surselor producătoare.

4.Concepţiile şi doctrinele politico-economice din perioada interbelică

În epoca dintre cele două războaie mondiale, două mari doctrine economice au influenţat politica economică a statului în mod hotărâtor doctrina neoliberală şi doctrina ţărănistă, a dirijismului de către stat a vieţii economice

96

Page 95: Istoria economiei nationale

a). Doctrina neoliberală, continuă sistemul doctrinar liberal clasic al dezvoltării economice din perioada modernă de până la primul război de către reprezentanţii curentului politic liberal european. Doctrina liberală clasică susţinea ca principii : a) libertatea economică a individului fără nici un fel de restricţii;

b). Afirmarea intereselor individuale, respectiv ale factorilor economici privaţi nu sunt antagonice, ciocnirea de interese generând progres şi prosperitate;

c). Libertatea economică a întreprinzătorului fără amestecul statuluiAceste trăsături, tipice liberalismului clasic nu s-au aplicat integral în sistemul politic şi viaţa economică românescă , liberalii aflaţi la putere, pentru o perioadă îndelungată înainte de primul război mondial, au acţionat spre limitarea tendinţelor liberului schimb, înlocuind sistemul economic şi legislativ cu unul de protecţie şi stimulare a industriei cu ajutorul pârghiilor economico-administrative ale statului. Folosind asemenea experienţă, neoliberalismul românesc nu a înlăturat prezenţa statului ca un factor stimulator pentru dezvoltarea economiei naţionale. Astfel, statul a fost implicat, de guvernările liberale, prin măsurile administrative în domeniile: monetar, fiscal, al folosirii eficiente a resurselor economiei naţionale şi chiar ale redistribuirii şi repartizării bunurilor naţionale.

Gândirea economică românească neoliberală dezvoltată de elementele partidul Naţional-Liberal au avut în vedere sprijinul statului sub raportul următoarelor dimensiuni:

- statul ca îndrumător superior al tuturor ramurilor economiei în sens naţional;

- statul ca factor stimulator şi de protejare al industriei naţionale cu capital autohton.Doctrina neoliberală va avea în vedere susţinerea industrializării

României la cotele sale maxime şi într-un ritm ascendent, sprijinită de intervenţiile benefice ale statului. De asemenea, s-a avut în vedere stimularea exporturilor produselor autohtone manufacturate sau semifabricate şi reducerea importului. Neoliberalii au promovat în doctrina lor economică şi ideea dezvoltării industriei mici, îndeosebi în mediul rural. Se va urmării ieftinirea producerii mărfurilor industriale, eficienţa producţiei industriale, concomitent cu sporirea calităţii produselor industriale. Dintre reprezentanţii de seamă ai neoliberalismului s-au remarcat: Vintilă Brătianu, Ştefan Zeletin,

97

Page 96: Istoria economiei nationale

I.G.Duca, Mihail Manoilescu, C. I. Băicoianu, Dimitrie Drăghicescu, dr.I.Angelescu, cărora, li se vor adăuga, Victor Slăvescu şi Mitiţă Constantinescu adepţi ai opţiunilor doctrinare dirijiste, adică a intervenţiei active şi efective a statului în viaţa economică.

Neoliberalismul prevăzând intervenţia statului conturează o altă definiţie sau cel puţin una nuanţată proprietăţii private. Începând cu prevederile Constituţiei din 1923, proprietatea individuală era admisă şi sub raportul funcţiei sale sociale, de unde posibilitatea exproprierii acesteia pentru cauze de utilitate publică. Neoliberalii aflaţi la guvernare o lungă perioadă din epoca interbelică au intervenit, în problemele reglementărilor privind: importul şi exportul, moneda naţională, ale consolidării economiei, şi apărării intereselor capitalului autohton, ale ameliorării consumului intern etc. Susţinând capitalul autohton şi căutând să impulsioneze dezvoltarea prin mijloace economice, proprii doctrina neoliberală, a fost sintetizată în formula simplificată, dar şi emblematică, “ prin noi înşine”.

La nivelul doctrinei neoliberale s-au manifestat opţiuni nuanţate în privinţa dezvoltării industriei sau aplicării reformei agrare, a rolului proprietăţii private în raport cu proprietatea publică; a locului şi rolului statului în economie.

I.G.Duca, reprezentant de seamă în plan politic, socotea că doctrina liberală urmărea progresul social în cadrul proprietăţii individuale prin apărarea democraţiei, ordinii şi armoniei sociale. Opiniile sociologului Dimitrie Drăghicescu se apropiau de un socialism-liberal, autorul întrevăzând o posibilă alianţă politică între liberali şi socialişti, în vederea aplicării unui program de reforme care să corecteze “imperfecţiunile tehnice ale capitalismului”. Economistul şi omul politic Mihail Manoilescu a dezvoltat doctrina intervenţiei statului în economie axată pe 2 mari principii care urmăreau:

a. valorificarea superioară a resurselor energetice şi a potenţialului de materii prime existent în România;

b. încurajarea directă de către stat a industriei, ramurilor industriale sau intreprinderilor în funcţie de capacitatea acestora ele fiind obligate de a valorifica la maxim resursele aflate în ţară pentru procesele de fabricaţie.

În acest fel, Manoilescu aşeza la baza intervenţiei statului în economie eficienţa economică pe care trebuiau să o demonstreze ramurile economiei industriale, respectiv unităţile industriale protejate de acesta.

98

Page 97: Istoria economiei nationale

b) Doctrina ţărănistă – a statului ţărănesc sau “a porţilor deschise”. Sub raportul relaţiilor pe care le concepeau liderii doctrinei ţărăniste, cu sursele capitalului străin , formulele erau, aproape, diametral, opuse neoliberalilor. Se considera acceptabil şi necesar să se atragă sursele de capital străin prin acordarea unor facilităţi economice suplimentare. Formula “porţilor deschise” a caracterizat sub acest aspect doar o parte a doctrinei ţănăniste. În principal ţărăniştii şi-au fundamentat teoria economică pe evoluţia tradiţională a economiei româneşti îndeosebi a zonelor rurale şi a agriculturii. Se socotea că dezvoltarea industriei concepută după formulele liberale sau neoliberale este artificială, modelele preluate din curentele şi doctrinele liberale europene, fiind în contradicţie cu structura societăţii româneşti. Dacă neoliberalismul românesc se înscrie în curente general europene, doctrina ţărănistă, în ciuda eclectismului de idei, promovează un sistem economic specific, care, se doreşte a fi cât mai apropiat de specificul naţional.

Doctrina ţărănistă a dorit să reprezinte o alternativă la cea liberală, iar statul ţărănesc o alternativă politică la guvernarea de tip liberal socotită ca o expresie a intereselor particulare a marii finanţe şi marilor industriaşi. Concepţia reprezentanţilor doctrinei ţărăniste despre sistemul de valori economice şi politice înmănunchea elemente din semănătorism, poporanism, chiar din socialism. Repezentanţi mai însemnaţi fiind: Constantin Stere, Ion Mihalache, Virgil Madgearu, Ion Răducanu, Mihail Ralea, Gheorghe Zane.

Ţărăniştii au criticat, adeseori virulent politica şi doctrina neoliberală. Au promovat, în raport cu guvernările liberale concepute ca expresie a unei conduceri administrative centralizate, politica descentralizării administraţiei şi autonomiilor locale. Au mizat, în conducerea vieţii economice, pe intervenţia mai directă şi amplă a statului decât liberalii. Socoteau însă, că organizarea centralizată se impune la nivelul ordinii publice, apărării naţionale, justiţiei, învăţământului culturii, dirijării economiei naţionale.

Baza doctrinară a ţărănismului era întrevăzută în sistemul economic cooperatist. Doctrina ţărănistă a mers pe ideea întâietăţii promovării agriculturii faţă de industrie, aceasta din urmă, fiind socotită ca o ramură complementară. Ţărăniştii, asemănător junimiştilor , socoteau opera neoliberalilor ca una a “formelor fără fond”.

Ţărăniştii promovau agricultura ca ramură fundamentală a economiei naţionale, dorind să-i modernizeze structurile printr-o agrotehnică înaintată, prin dezvoltarea unei industrii adiacente, care să

99

Page 98: Istoria economiei nationale

producă unelte şi maşini agricole perfecţionate. Pentru a crea mijloace financiare suplimentare necesare modernizării mediului rural, ţărăniştii au promovat ideea cooperaţiei, care trebuia să vizeze domeniile producţiei agricole propriu-zise, a înzestrării cu mijloace moderne, a valorificării superioare a producţiei agricole şi a unei cooperaţii de credit, menite să furnizeze, promt, cu dobânzi mici, credite pentru reluarea ciclului de producţie agrară la parametrii superiori în vederea îmbunătăţirii agrotehnicii gospodăriilor ţărăneşti şi a introducerea unor noi soiuri de plante şi rase de animale.

Doctrina naţional-ţărănescă va sprijini ideea dezvoltării micii industrii ţărăneşti sau casnice. Naţional-ţărăniştii, veniţi la guvernare în perioada crizei economice, nu vor reuşi să-şi rezolve, decât parţial, programul doctrinar. Prin ideea implicării statului în viaţa economică chiar mai puternic decât concepeau liberalii, naţional-ţărinişti au diminuat, efectele crizei economice nu numai în agricultură, ci şi în industrie. De asemenea, atragerea capitalului străin în momentul crizei economice nu a fost întru totul dăunătoare. Este adevărat că împrumuturile contractate anterior de liberali, preluate de ţărănişti după 1928, nu şi-au dovedit eficienţa, nereuşindu-se să echilibreze balanţa de plăţi externe şi să stabilizeze definitiv cursul monedei naţionale. Efectele crizei economice au fost, în principal, cele care au împiedicat partidul naţional-ţărănesc să-şi valideze o parte din ideile programatice în economie. De asemenea, la nivelul concepţiei economice a ţărănismului, s-au produs schimbări substanţiale, după 1935, acceptându-se, ca elemente viabile, în viaţa economică, proprietatea cooperatistă, proprietate individualizată şi cea de stat, coexistenţa lor fiind socotită ca un suport al evoluţiei armonice a societăţii româneşti. S-a renunţat, treptat, şi la ideea politică a “porţilor deschise“ faţă de capitalul străin.

Reprezentanţii ţărănismului au avut concepţii nuanţate faţă de principiile generale ale doctrinei ţărăniste. În acest sens, Ion Mihalache socotea statul ţărănesc, un stat al specificului naţional, al valorilor viabile ale vieţii politice româneşti. Susţinea ideea etatizării, treptate, a industriei ca mijloc de înlăturare a exploatării muncii salariate în industrie şi agricultură, iar statul ţărănesc ca o formă specifică instituţională a economiei din domeniul rural. Mihalache îşi exprima opţiunea economică predilectă spre cooperaţie, socotită ca o a treia cale de dezvoltare a societăţii româneşti, faţă de curentele prevalente la nivel mondial: neoliberal- capitalist şi etatist- socialist sau fascist.

100

Page 99: Istoria economiei nationale

Economistul Ion Răducanu aprecia că statul e dator să-şi asume zone economice întinse pentru a dirija, pe ansamblu, dar şi pe ramuri economice, viaţa economică a României. În timp ce N.Ghiulea, aprecia că Ministrul Economiei Naţionale trebuie, să stabilescă un plan economic, norme de coordonare şi cooperare între intreprinderi individuale. Intreprinderile statului ar trebui primele implicate în acest sistem.

Virgil Madgearu socotea nefirescă dezvoltarea industriei şi neglijarea agriculturii. În baza existenţei milioanelor de economii familiare ţărăneşti, statul trebuie să ofere garanţii pentru dezvoltarea firescă a economiei ţărăneşti şi mai puţin a celei capitaliste,apreciind ca viabil pentru acest demers regimul cooperatist.În viaţa economică a României, în doctrina ţărănistă trebuie să se bazeze pe 3 sectoare: a) cooperatist; b) etatist (de stat); c) individualist, menite să coexiste, cu precizarea, că sectorul cooperatist trebuie să prevaleze.

Modelul statului corporatist a fost dezvoltat, după 1930, de economistul şi omul politic M. Manoilescu, influenţat de corporatismul italian. În concepţia lui statul avea o triplă misiune: economică, politică şi socială. Din punct de vedere economic corporatismul trebuia să se fixeze asupra organizării şi conducerii producţiei materiale. La nivel social, statul trebuia să impună solidaritatea naţională a societăţii, precum şi disciplina în producţie, prin corelarea sectoarelor de activitate şi a subsistemelor economice pe baza eficienţei producţiei.

În perioada interbelică s-a remarcat şi o gruparea tehnocratică de experţi şi economişti, dar şi de oameni politici, apropiaţi de mediile financiar-bancare precum: Mitiţă Constantinescu, Victor Slăvescu, Victor Jinga (ţărănist) sau cu opţiuni liberale ca M.Manoilescu care prin doctrina sa cuprinsă în “Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional” – susţinea superioritatea industriei faţă de agricultură şi necesitatea sprijinirii industriei îndeosebi în ţările agrare pentru creşterea productivităţii şi rentabilităţii ansamblului economic naţional, dar şi a ramurii agricole. De asemenea, au fost susţinători, ca Nicolae N.Petra, a ideilor planificării economiei naţionale, respectându-se proprietatea privată şi principiul economiei de piaţă. Această orientare va căpăta preponderenţă în faza dictaturii personale a regelui Carol II, ea, fiind susţinută şi de Manoilescu şi de Madgearu.

CAPITOLUL 10

Dezvoltarea economiei între anii 1924-1928

101

Page 100: Istoria economiei nationale

1. Legislaţia industrială La începutul anului 1924, producţia economiei naţionale a atins

şi apoi a depăşit parametrii antebelici. Dezvoltarea industriei a fost influenţată de condiţii favorabile precum: solicitarea crescută, pe plan mondial, a petrolului, a cerealelor, lemnului care va determina creşterea volumului cantitativ şi valoric al exporturilor şi, parţial, de menţinerea nivelului preţurilor la materia primă la o valoare acceptabilă . De asemenea, producţia industrială a fost stimulată de o legislaţie favorabilă şi de investiţiile iniţiate şi acordate de către stat producătorilor privaţi. Legislaţia economică s-a concretizat prin:

a) Legea minelor, adoptată în iulie 1924, controversată în faza de proiect cât şi după legiferare stipula trecerea tuturor bogăţiilor subsolului în proprietatea statului (zăcăminte feroase şi neferoase, de combustibili – petrol, cărbune, gaze naturale, apele minerale etc). La dispoziţia proprietarilor terenurilor rămâneau carierele materialelor de construcţii, depozitele de turbă etc, exploatabile în baza legilor anterioare.

Zăcămintele subsolului se puteau exploata direct de către stat sau de către particulari în baza concesionării exploataţilor. Aveau prioritate societăţile miniere anonime, care aveau cel puţin 60% capital autohton în portofoliu lor iar 2/3 din membrii Consiliului de administraţie plus preşedintele acestuia erau cetăţeni români. Se bucurau de aceleaşi favoruri acele societăţi anonime, care se angajau ca în timp de 7 ani să îndeplinească condiţiile precizate mai sus. La reacţia cercurilor financiare şi a marilor firme străine s-au făcut modificări în lege, în anul 1925, în privinţa proporţiei dintre capitalul autohton şi cel străin, reducându-se procentul de coparticipare al capitalului naţional la 50,1%. Legea căuta să reglementeze exploatarea şi valorificarea eficientă a zăcămintelor de petrol să încurajeze iniţiativele şi participarea capitalului autohton, influenţând creşterea producţiei petroliere. Astfel, dacă în anul 1924 producţia de petrol era de 400.000 tone, în anul 1928 aceasta sporeşte la 4,2 milioane tone, din care 2,3 milioane tone erau destinate exportului.

b) Legea comercializării şi controlului întreprinderilor statului (1924) – prin care se prevedea introducerea principiilor comerciale şi industriale în conducerea întreprinderilor de stat conform normelor şi modalităţilor de lucru folosite de întreprinderile particulare. În conformitate cu dispoziţiile legii, conducerile întreprinderilor de stat indiferent de cota de participare a privaţilor, 1/3 din membrii Consiliilor de administraţie erau numiţi de guvern, iar 2/3 aleşi de adunările

102

Page 101: Istoria economiei nationale

acţionarilor. De asemenea, 2/3 din membrii Consiliilor de Administraţie, plus preşedintele, trebuiau să fie cetăţeni români. Legea viza întreprinderile statului producătoare de diferite surse de energie, încercând să atragă capitalurile private în dezvoltarea şi activitatea lor pentru sporirea randamentului producţiei.

c) Legea energiei , adoptată în iunie 1924 şi modificată în 1926, căuta să cointereseze capitalurile private în exploatarea surselor energetice hidraulice (energia căderilor de apă). Stipulând condiţii avantajoase pentru concesiunile din acest domeniu (admise pe un termen variabil de la 75 la 90 de ani) care trebuiau să dezvolte unităţi productive, în conformitate cu programul de electrificare al ţării, acordând statului ¼ din totalul energiei produse.

d) Tarifele protecţioniste au format obiectul politicii de încurajare a industriei autohtone într-un sistem de relaţii compensatorii reciproc avantajoase cu statele care aplicau tarife normale asemănătoare cu ale statul român. Astfel, tarifele vamale din anul 1921 şi apoi cel din1924 – căutau să protejeze industria în condiţiile creşterii inflaţiei, ultimul stabilind taxele în lei aur, dar încasarea lor selectivă în lei de hârtie (un leu aur = 30 lei hârtie). Raportul de schimb a fost, ulterior, în funcţie de fluctuaţia monetară naţională şi internaţională. Tariful cu asemenea prevederi, se aplica ţărilor ce aveau cu România relaţii în baza clauzei naţiunii celei mai favorizate. Cu celelalte, state tariful, prevedea taxe de 3 ori mai mari. Acest tarif n-a asigurat suficient protecţia industrială la articolele: de textile şi metalurgie. De aceea, în anul 1926 – un nou tarif vamal – impune taxe de 50% ad valorem asupra mărfurilor importate din statele care nu avea cu România convenţii speciale în baza clauzei naţiunii celei mai favorizate. Tariful vamal din 1927, – (a lui M.Manoilescu) a impus taxe minimale pentru ţările ce acordau facilităţi României şi cu 50%, mai mari, pentru toate mărfurile aduse din celelalte state.

Taxele vamale pe importuri au adus venituri însemnate statului în urma creşterii procentului valoric de aplicare. Astfel, dacă în anul 1922 taxele vamale asigurau 4% din venitul ţării, ele contribuie cu 20,7%, în 1928, la valoarea veniturilor obţinute de statul român.

2. Evoluţia industrieiÎn anii avântului economic de până la 1928 se constată creşterea

ponderii industriei mari în producţia globală industrială la cca. 80%, aceasta fiind reprezentată de 3966 de mari întreprinderi cu un număr de peste 206 mii de angajaţi.

103

Page 102: Istoria economiei nationale

De asemenea, producţia ramurii extractive înregistrează un spor mai mare decât producţia industriei prelucrătoare deşi nu o va depăşi încă din punct de vedere valoric. În cadrul industriei extractive, locul I este ocupat detaşat de extracţia petrolului, care reprezenta 2/3 din producţia ramurii industriei extractive.

Remarcăm, creşterea ponderii industriale grele cu încă 10%, de la 27% în 1924 la 37% 1928. În industria metalurgică au apărut sau au fost dezvoltate întreprinderi mari precum: Uzinele Malaxa de material rulant şi armament de la Bucureşti şi Tohanul vechi, Uzinele de la Copşa Mică - Cugir, Uzinele Reşiţa, Astra-Arad, acestea, având o tehnologie modernă, comparativă cu întreprinderile cu profil similar din Occident.

Ramurile industriei uşoare, cele tradiţionale, îşi păstrează locurile în dezvoltare şi în ponderea în cadrul economiei industriale generale. Astfel, într-o succesiune, descrescătoare se situează: industria alimentară, industria de prelucrare a lemnului, industria textilă, a pielăriei.

În cadrul întreprinderilor industriei metalurgice se vor produce, în cantităţi suficiente pentru economia naţională, material rulant pentru căile ferate (vagoane, locomotive, cisterne). Dar, calitatea tehnologiei a unui număr mare de întreprinderi era îndoielnică sau era depăşită, în raport cu utilarea întreprinderilor similare din Europa.

Industria României, în anii 1924-1928, acoperea în proporţie de 60% necesităţile interne ale economiei naţionale. Consumul de produse manufacturate rămâne încă redus pe cap de locuitor chiar şi în aceşti ani. Astfel, un locuitor, consuma 79 mărci în România, în Elveţia, 622 mărci, în Anglia, 609 mărci în , Germania 550 mărci, în Ungaria 192, în Iugoslavia, 141 mărci.

Ca o caracteristică a perioadei interbelice şi îndeosebi a acestei faze îndeosebi este menţinerea predominanţei sectorului agrar. România va rămâne până la finele celui de al doilea război mondial o ţară agrar-industrială în care forţa de muncă angajată, în agricultură reprezinta 78% din totalul său; în industrie 10%, restul în sectorul terţiar. Oglindind structura contribuţiei economice a celor două ramuri la venitul naţional, industria contribuia cu cca. 39 miliarde de lei, adică cu cca. 22% din valoarea sa totală, iar agricultura prin realizarea anual a cca. 84 mld lei, avea o pondere de peste 55% din valoarea globală a venitului naţional..

3. Dezvoltarea agriculturiiSub impactul reformei agrare s-au înregistrat evoluţii favorabile

în agricultură până în vara anului 1928. Ponderea producţiei agrare e dată încă de producţia cerealieră, cerealele constituind între 85-87%din

104

Page 103: Istoria economiei nationale

producţia agrară. Ca urmare a dezvoltării numărului proprietarilor mici şi mijlocii, a necesităţilor familiilor ţărăneşti, au crescut suprafeţele cultivate - în raport cu perioada antebelică - cu porumb, orz, ovăz; productivitatea în agricultură înregistrând o curbă descendentă reflectată în producţia la hectar mai mică, în comparaţie cu producţia obţinută în statele puternic industrializate, dar şi în raport cu situaţiile similare din statele vecine. Spre exemplu, producţia medie la cereale în România era de: 850 kg/ha ; în Ungaria – 1260 kg/ha ; în Bulgaria – 1320 kg/ha. Evoluţia producţiei agrare şi a nivelului randamentului în exploataţiile agricole, îndeosebi al celor mici ţărăneşti este marcată de insuficienţa uneltelor de bază (pluguri, grape), a maşinilor agricole (în special a tractoarelor) de numărul, încă redus al animalelor mari de tracţiune, deşi şeptelul în general, a cunoscut un reviriment în comparaţie cu anii postbelici.

4.Comerţula) Comerţul interior a înregistrat o reuşită creştere determinată de

solicitările gospodăriilor mărunte şi mijlocii ale ţărănimii, de cerinţele suplimentare de mărfuri ale exploataţiilor burgheziei săteşti, de sporul veniturilor muncitorilor industriali. De altfel, volumul comerţului intern s-a dublat, iar numărul societăţilor comerciale anonime, a magazinelor ce vindeau în regim de en gros sau în detaliu a sporit; în oraşe s-a înregistrat o specializare a magazinelor profilate pe vânzarea diferitelor produse : magazine alimentare, măcelării, magazine de mobilă, de chimicale, de obiecte casnice. La sate au rămas şi s-au extins prin număr şi capacitate magazinele universale.

b) Comerţul exterior s-a dezvoltat în strânsă legătură cu evoluţia unei conjuncturi internaţionale favorabilă. Statul român, căutând, prin mijloace directe (tarife vamale) sau prin legi speciale, să avantajeze exportul de mărfuri autohtone în vederea obţinerii devizelor necesare echilibrului balanţei de plăţi, în general, şi pentru achitarea annuităţilor la împrumuturile contractate de statul român înaintea şi în timpul primului război mondial. Dacă prin aceste măsuri balanţa comercială a fost excedentară, cu excepţia anului 1925, balanţa de plăţi a statului la datoria externă a fost deficitară. Schimburile efectuate pe plan extern de către statul român nu au putut acoperi datoriile contractate sau rezultate din obligaţiile pe care şi le-a asumat prin tratatele de pace, semnate în anii 1919-1920. A existat o disproporţie, ce a dezavantajat România, în comerţul exterior, între preţurile produselor brute sau semifabricate,

105

Page 104: Istoria economiei nationale

marea lor majoritate exportate de statul român şi preţurile produselor manufacturate, importate, de regulă, în cantităţi mari în România.

Baza exportului naţional se constituie şi în această perioadă (1924-1928) din materiile prime şi semiprelucrate precum: cerealele, lemnul, petrolul care formau, în proporţie de 90%, volumul exportului. În cadrul mărfurilor exportate petrolul reprezintă, în perioada anilor ’24-28, cca. 20%, pentru ca în anii următori petrolul să reprezinte 40% din totalul exporturilor de materii prime naţionale. Exportul de cereale a scăzut cantitativ, dar mai ales valoric. În exportul general european, ponderea României era de 1, 33%, iar în comerţul mondial de 0,52%. Principali parteneri de comerţ ai României erau: Italia, Franţa, Anglia, Iugoslavia, Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria.

5.Finanţele publiceBugetele şi veniturile bugetare erau asigurate de impozite directe

şi indirecte structurate în baza legii din 1923 care a unificat sistemul de impozitare la nivel naţional, introducând un dublu sistem de impozitare . Impozitele directe, elementare erau împărţite în 6 categorii; acestora, li se adăuga impozitul pe venitul global. În industrie şi comerţ impozitul global era înlocuit cu impozitul pe beneficiul net. În plus, legea prevedea perceperea unor impozite directe în favoarea comunelor, judeţelor şi camerelor profesionale. Au crescut veniturile pe baza impozitelor indirecte ce afectau însă ,marea masă a populaţiei, ele fiind cele mai substanţiale, asigurând 4/5 din veniturile totale ale statului.Cheltuielile bugetare s-au făcut în ordine descrescătoare în sectorul armatei şi ordinii publice şi aparatului de stat; învăţământului, culturii şi sănătăţii; întreprinderilor de stat şi apoi în contul datoriei externe a statului. Datoria publică a statului a crescut în această perioadă ca urmare a efectelor inflaţiei, a scăderii puterii de cumpărare a monedei naţionale şi a împrumuturilor mari efectuate de România în perioada antebelică sau chiar în această perioadă. Anuitatea datoriei externe a fluctuat între 12% - 16% din bugetul anual al ţării.

6.Circulaţia monetară Puterea leului din 1924, a fost mai mică de 33,5 ori faţă de aceea

din anul 1914. Leul s-a depreciat în principal datorită inflaţiei, a imprumuturilor externe şi eforturilor de a achita împrumuturile externe. Spre exemplu, în anul 1922, 1$ = 136 lei, iar în anul 1926 - 1$ = 282 lei, revenind, în anul 1928, la cursul de 1$ = 162 lei.

În vederea unei circulaţii monetare sănătoase, şi pentru întărirea puterii de cumpărare a monedei naţionale, a stabilităţii ei, în raport cu

106

Page 105: Istoria economiei nationale

principalele monede europene, statul a căutat să realizeze, prin mijloace proprii, un curs pozitiv al monedei. În principal, va încerca să controleze emisiunea monetară prin BNR, să plafoneze masa monetară aflată în circulaţie, de asemenea, să plătească datoria publică faţă de BNR. Măsurile nu s-au dovedit însă eficiente, inflaţia şi devalorizarea leului continuând, astfel că, guvernul liberal, din anul 1928, s-a orientat spre contractarea unor împrumuturi externe ca mijloc suplimentar pentru măsurile luate în vederea stabilităţii monetare. Demersurile de natură financiar-bancară pe lângă marile bănci occidentale realizate de liberali au fost continuate de ţărănişti, în perioada crizei economice. Aceştia au hotărât ca stabilizarea monetară să realizeze convertibilitatea leului în aur sau în devize. În practică, atunci când s-a recurs la operaţiunea de convertibilitate, acesta s-a realizat, în principal, prin devize. Leul aur va fi stabilit la un etalon de 10 mg, aducând valoarea acestuia la nivelul real al aprecierii puterii de cumpărare de la sfârşitul anului 1928, când valoarea leului era de 32,25 ori mai mică, decât în anul1914. Stabilizarea monetară efectuată a încercat să fie realizată, la modul optim, prin împrumuturile externe în valoare de cca. 300 milioane $, angajate la începutul anul 1929 şi garantate de guvernele din perioada anilor 1929 –1931 conduse de către ţărănişti.

7. Activitatea financiar-bancarăÎntre anii 1924-1928, se constată creşterea capitalului bancar sub raport valoric, anual în medie, cu cca. 1 mld lei. În cadrul sistemului de credit general, capitalul autohton înregistrează creşteri mai mari decât capitalul străin, ponderea capitalului străin prezent în instituţiile de credit din România scade de la 33% înainte de primul război la 25% . Numărul şi puterea financiară a banilor a crescut. Astfel, dacă în anul 1924 erau înregistrate 844 de unităţi cu un capital social de 2,6 miliarde de lei, în 1929, erau 1097 bănci cu un capital de 11 miliarde lei. În 1928, la nivel naţional însă, sistemul bancar este dominat de un număr redus de instituţii de credit ce controlează piaţa financiară. Instituţiile mari de credit care au o pondere însemnată în susţinerea dezvoltării creditului şi vieţii economicesunt: Banca de Credit Românesc, Banca Românească, Banca Marmorosch- Blank, Banca Comercială Română, Banca Agricolă, Banca de Scont etc. şi evident, Banca Naţională a României care a avut un rol de coordonare şi îndrumare a vieţii bancare naţionale, exercitându-şi atribuţiile sale în plan financiar şi prin dreptul de emisiune monetară. În ciuda consolidării sistemului bancar, circulaţia monetară a fost afectată de emisiunile monetare suplimentare ale B.N.R., din anii de război până în

107

Page 106: Istoria economiei nationale

1924, pentru acoperirea nevoilor financiare ale statului, în condiţiile în care banca de emisiune nu avea acoperirea necesară a emisiunilor sale în metale preţioase sau devize (majoritatea lor fiind pierdute cu prilejul transferării deponentului B.N.R. în Rusia în 1916-1919). În anul 1924 statul intervine pentru stoparea emisiunilor monetare şi chiar retrage de pe piaţa financiară o parte din excedentul de masă monetară, fără ca această operaţiune să influenţeze politica de revalorizare a leului şi de stopare a inflaţiei.

CAPITOLUL 11

Criza economică şi efectele acesteia în România ( 1929 – 1933 )

1.Industria Consecinţele crizei economice în România au fost determinate şi

de specificul evoluţiei vieţii economice naţionale, de caracterul structurii economiei naţionale, dominată încă de agrară. Faptul că, sectorul agrar dovedea o înzestrare tehnică precară, realizând o productivitate redusă, a sporit efectele negative ale crizei economice la nivel naţional. Criza economică a afectat, la nivel mondial, dar şi în România, valoarea preţurilor la produsele agrare. Scăderea puterii de cumpărare a producătorilor agricoli în general şi, de aici, slaba posibilitate a acestora de a absorbi produsele manufacturate sau semimanufacturate, va influenţa direct sectorul industrial. Criza economică în agricultură s-a manifestat, în România, încă din vara lui 1928, dar va ajunge, la apogeu, în anii 1931-1932 şi se va manifesta, cu intermitenţe, până în anul 1939. Criza economică va cuprinde pe lângă sectorul industrial şi sectorul bancar, manifestările din aceste sectoare vor fi deosebit de acute, în anul 1931, când se înregistrează falimentul unor bănci.

Criza industrială în România se manifestă prin unele semne precum şi prin creşterea stocurilor de produse în industria cărbunelui, lemnului, cimentului, încă de la mijlocul anului 1928. Producţia industrială, din punct de vedere cantitativ, înregistrează o scădere cu excepţia producţiei petrolului, care, a avut o evoluţie spectaculoasă. De asemenea, au stagnat sau au scăzut uşor, sub raport cantitativ, producţiile din industriile textilă, pielăriei şi energiei electrice. Valoric însă, scăderea producţiei a fost generalizată în toate ramurile industriale. Astfel, valoarea producţiei industriale, în 1932, era doar de 42,3% faţă de

108

Page 107: Istoria economiei nationale

valoarea din anul 1928. A scăzut producţia ramurilor extractive în general, îndeosebi sub raport valoric, atât a cărbunelui precum şi a petrolului, care deşi a înregistrat sporuri mari de producţie de la 4, 7 milioane tone, în 1928, la 7,4 milioane tone în anul 1933, înregistra la valoarea produselor petroliere un procent de numai 43,5% faţă de indicele de 100% din anul 1928. Personalul în ramura petrolieră va scădea la mai puţin de jumătate, în timp ce producţia s-a dublat. S-a înregistrat, contrar principiilor politicii economice de piaţă, o risipă mare a resurselor economice naţionale.

Industria prelucrătoare producea, valoric, doar 53% din nivelul valoric al anului 1928, înregistrând scăderea personalului, şi a salariilor cu peste 43%. Numărul falimentelor va fi de numai 10% afectând în majoritate întreprinderile mici şi mijloci. Scăderea preţurilor a fost şi mai mare în ramuri şi subramuri industriale necartelate sau puţin cartelate. În aceste condiţii statul a încercat să i-a unele măsuri prin: a) revigorarea actelor legislative de tip protecţionist; b) încurajarea exporturilor prin acordarea unor prime de export (subvenţionări).

În plan microeconomic statul a dus o politică de: economii pe salarii, şomaj, aplicarea unor curbe de sacrificiu pe seama salariaţilor bugetari şi de la regiile autonome (CFR).

2. Agricultura înregistrează dramatice scăderi de preţuri. Astfel, la cereale preţurile scad la 1/3 şi chiar sub 1/3 faţă de cele din anul 1929, sub 1/3 la orz şi ovăz şi la 1/5 la porumb. Producţia vegetală a scăzut până la 42,3% din valoarea medie a anilor 1924-1928. Efectele negative sunt şi mari datorită foarfecii preţurilor (scădere mai accentuată la preţurile agricole faţă de cele industriale), care a redus puterea de cumpărare a produselor industriale de către producătorii din mediul rural. Astfel, dacă preţurile la produsele agricole reprezentau, în medie 48% din valoarea celor din 1929, la produsele industriale preţurile, în medie, coboară doar până la 8% faţă de 1929.

Măsurile luate de stat pentru limitarea efectelor crizei au vizat impozitul agricol care a fost redus la jumătate, de la 12% la 6%, dar şi cămătăria, împotriva practicării şi extinderii sale, votându-se Legea contra cametei, Legile conversiunii datoriilor, adoptate succesiv în anii 1932, 1933 şi chiar în perioada liberală, în 1934, erau determinate de datoriile uriaşe care grevau producătorii agricoli mici şi mari, şi care urcaseră, în anii crizei, peste valoarea proprietăţilor ce garantau aceste credite. În cazul acestor gospodării, legile prevedeau blocarea execuţiilor silite, apoi conversiunea datoriilor îndeosebi pentru gospodăriile agricole

109

Page 108: Istoria economiei nationale

sub 10 ha, fiindu-le anulate datoriile în proporţie de 50%, restul debitelor fiind reeşalonate în 34 rate semestriale, cu o dobândă minimă, de 3%. Degrevările financiare respective erau preluate de stat, provocând creşterea datoriei publice, cu efecte negative asupra circulaţiei monetare.

Pierderile producătorilor agricoli provocate de efectele crizei la exportul de produse agrare, în anii 1929-1933, s-au cifrat, anual, între 12-15 miliarde de lei. Influenţa crizei asupra stării social-economice a proprietarilor agricoli a fost catastrofală, înregistrându-se uriaşe pierderi băneşti şi creşterea masivă a datoriilor acestora la bănci sau cămătari; pierderea vitelor sau unei părţi din inventarul agricol; reducerea capacităţii economice pentru a face faţă achitării impozitelor faţă de stat sau comunitate etc.

3.Circulaţia monetară. Reforma monetară din 1929 Reforma monetară sau stabilizarea monetară din 1929, va fi

realizată printr-un complex sistem de normative legislative şi măsuri economice, şi-a propus normalizarea circulaţiei monetare, naţionale, convertibilitatea monedei, echilibrarea finanţelor publice, consolidarea financiară a B.N.R.. În acest sens, prin legile din 6-7 februarie 1929 se adoptă o nouă lege monetară, se modificau statele de funcţionare ale B.N.R. prin angajarea unor împrumuturi la băncile din străinătate. Încă din 1929, B.N.R. a fost autorizată să încheie împrumuturi de la alte bănci comerciale sau de emisiune. Astfel în august 1928 s-a contractat, la Banca Comercială din Milano, un prim credit de 12 milioane de dolari garantat de bănci cu capital francez şi american. Apoi, în noiembrie 1928, un nou împrumut de 25 milioane de dolari este angajat la un grup de 14 bănci de emisiune. Încă înainte de angajarea pachetului legislativ al reformei monetare, la 2 februarie 1929 se încheie o convenţie la Paris cu un consorţiu de bănci comerciale şi de emisiune (franceze, engleze, germane, italiene, americane, cehoslovace, suedeze, olandeze, elveţiene) în valoare de peste 100 milioane de dolari, din care s-au retras dobânda de 7%, comisioanele şi alte taxe, statul român încasând efectiv numai 87,3 milioane de dolari. Scopul împrumutului viza lichidarea fondului putred al B.N.R. şi îmbunătăţirea capacităţii financiare a tezaurului său; convertibilitatea şi stabilitatea monedei naţionale, înzestrarea tehnică şi reorganizarea C.F.R.. Rambursarea împrumutului de stabilizare trebuia să se facă în rate anuale de 1,7 miliarde de lei.

Împrumutul a fost garantat de veniturile monopolurilor statului administrate de Casa Monopolurilor Statului special înfiinţată pentru

110

Page 109: Istoria economiei nationale

acest scop. Monopolul chibriturilor fusese concesionat, pe 30 de ani suedezilor.

Prin legea monetară din februarie 1929, se prevedea ca un leu aur să aibă un conţinut de 10 mg cu titlul de 900/1000 (adică o cantitate de aur de 32,258, mai mică decât aceea a leului din 1914). În funcţie de puterea monedei naţionale era stabilit şi cursul leului cu celelalte valute: 1 dolar = 167 lei, 1 liră sterlină = 813,58 lei; 1 franc elveţian = 32,25 lei; o marcă germană = 39,82 lei. Un kilogram de aur era echivalat la 111.111,11 lei.

Convertibilitatea leului (reintrodusă, după actul suspendării sale, în 1917) se putea efectua în monede de aur, lingouri de aur sau devize străine convertibile în aur. B.N.R va restrânge aceste posibilităţi, optând pentru convertibilitatea leului în devize şi numai în sume de peste 100.000 lei, operaţiunile efectuate la sediul central al băncii.

Banca Naţională era obligată să garanteze emisiunile monetare prin acoperirea totalului angajamentelor sale cu aur şi devize în proporţie de cel puţin 35%. Totodată, B.N.R. şi-a mărit capitalul social de la 100 la 600 milioane de lei, 10% fiind subscris de către stat, care a redevenit (după 1901) acţionarul principal al băncii de emisiune.

Pentru continuarea procesului de stabilizare monetară statul a angajat prin B.N.R., în anii 1930 şi 1931 noi împrumuturi. În 1930, a obţinut un credit de 8 milioane de la marele trust american de telecomunicaţii I.T.T., căruia i-a concesionat, pe 10 ani, exploatarea Societăţii Naţionale de Telefoane, iar în 1931, de la un grup de bănci franceze, belgiene şi chiar româneşti un masiv împrumut de 1,325 miliarde de franci, acestuia adăugându-i-se altul, de 250 milioane franci acordat de Banca Franţei.

Angajamentele financiare n-au reuşit, în condiţiile crizei economice, să stopeze definitiv şi pentru o perioadă îndelungată inflaţia şi stabilitatea monedei naţionale. Procesul devalorizării acesteia va fi însă controlat, leul înregistrând un declin valoric, apreciat la 37 ori în 1936 faţă de etalonul său în 1914. Se va manifesta o inflaţie mascată prin prezenţa unei mase monetare incomparabil mai crescute decât capacitatea de producţie a ramurilor economiei naţionale.

Criza în sistemul bancar a fost receptată cu deosebită violenţă în anul 1931, prin căderea puterii financiare a instituţiilor bancare şi îndeosebi prin răsunătoarele falimente ale unor mari bănci ca: Banca Marmorosch Blank et Co., Banca Berkovitz, Banca Generală a Ţării Româneşti. Falimentele au fost însă înregistrate de băncile mici,

111

Page 110: Istoria economiei nationale

provocând, pe ansamblul sistemului bancar, reducerea numărului instituţiilor de credit, până la începutul anului 1934, cu 20%.

Concomitent, se înregistrează fenomenul generalizat al retragerii masive a depunerilor, nivelul valoric al acestora înregistrat în 1928 nemaifiind atins în anii următori, în ciuda revigorării vieţii economice. Numai Casa de Depuneri si Consemnaţiuni şi Casa de Economii şi Cecuri Poştale vor reuşi, datorită garanţiilor statului, să-şi păstreze în mare măsură clienţii, în calitate de depunători sau creditori.

4.Comerţul Activitatea comercială a fost influenţată de reducerea puterii de

cumpărare a majorităţii populaţiei, şi prin aceasta, de limitare a capacităţii economice a pieţii interne, “foarfeca preţurilor” dintre preţurile agricole şi cele industriale afectând, negativ, circulaţia produselor destinate comerţului.Deşi, petrolul, cerealele, lemnul erau cotate mai slab, sub nivelul preţurilor internaţionale, în comparaţie cu preţurile stabilite la produsele manufacturate, aceste produse vor avea o pondere relativ mare în importul României.

Astfel, în perioada 1929-1933 în ciuda scăderii importurilor sub raport cantitativ, valoric, acestea au înregistrat o creştere cu cca. 10% mai mult decât valoarea exporturilor. Pierderile înregistrate erau determinate şi de nevoia statului român de a obţine devize pentru plata datoriei externe contractate între anii 1929-1931.

Statul român, obligat să-şi achite annuităţile la datoria contractată, în devize şi valută forte, va încerca să obţină aceste valori de pe piaţa financiară şi bancară. Astfel, cantitativ, exportul României a crescut în anul 1933 faţă de anul 1928, cu cca. 25%, dar importul a scăzut sub 50% în comparaţie cu valoarea de la începutul anului 1929. Valoric, comerţul exterior al României a înregistrat, în perioada crizei, o adevărată prăbuşire. Căderea se poate exprima prin raportarea efectuată pe unitatea produselor de import cu cele exportate per tonă. Astfel, dacă, înaintea declanşării crizei pentru 1 tonă de import se exportau mărfuri în valoare de 6,5 tone produse româneşti, în anul 1933, pentru aceeaşi unitate importată în România, trebuia să exporte 15,6 tone produse autohtone.

Deşi balanţa comercială deficitară în 1929 devine excedentară în 1933,balanţa de plăţi a statului român era negativă, excedentul comercial, de ordin cantitativ şi valoric nu asigura necesarul de devize şi valută pentru plata annuităţilor datoriei externe. Pentru a-şi procura devizele necesare, România a căutat să încurajeze exportul în condiţiile în care

112

Page 111: Istoria economiei nationale

produsele agricole ale ţării erau puternic concurate de produse similare provenite din state cu producţii impresionante şi cu o forţă economică deosebită, precum : SUA, Canada, Australia, Argentina. În contrapondere, România a redus taxele la export, a trecut la subvenţionarea exporturilor produselor agricole, cherestea de brad, fag etc. S-au acordat, din anul 1931 prime de export (pentru fiecare vagon de grâu de 10 t exportate se primeau 10 mii lei în plus de la stat, pentru făină 13.000 lei). În anul 1932 subvenţia a fost suspendată, deoarece producţia agricolă a fost slabă, dar a fost reluată în anul 1933. România a acţionat în vederea ameliorării exportului şi prin creşterea taxelor vamale la importuri, fie ele produse agricole, dar, mai ales, produse industriale.

Deoarece ţările occidentale au trecut la politica de contingentare a importurilor, stabilind limite, de nivel maxim, pentru produsele agrare per ansamblu, sau după provenienţa mărfii. România a ripostat faţă de aceste măsuri protecţioniste mai întâi prin lichidarea creanţelor României în străinătate, mai ales în statele ce luaseră măsuri protecţioniste în comerţul bilateral. În anul 1932, pentru a obţine devize suplimentare şi pentru a opri scurgerile de devize în străinătate, statul a impus un monopol asupra comerţului cu devize prin BNR. Devizele obţinute în străinătate trebuiau cedate BNR, acesta, acoperind valoarea lor în monedă naţională.

România a căutat să acţioneze solidar cu unele din ţările cu economie agrară lovite puternic de criză. Astfel, în anul 1930 a iniţiat înfiinţarea Blocului Agrar, cu participarea a 8 ţări din centrul şi estul Europei efectul în plan economic al acestei organizaţii fiind însă redus. De asemenea, în dorinţa stabilirii unor reglementări economice internaţionale viabile, pentru reducerea efectelor crizei, România s-a implicat în organizarea unor conferinţe economice internaţionale, cu rezultate de asemenea minime. Ca ripostă la contingentările produselor agricole de către unele ţări occidentale, România a trecut la contingentarea produselor industriale începând din anul 1932. Politica de contigentare viza un număr însemnat de produse industriale, în special acelea care concurau produsele similare autohtone. Astfel, în perioada crizei economice au fost supuse contingentării cca.500 articole industriale. Această măsură a rămas în vigoare şi după terminarea crizei în anul 1934, fiind încă contingente 238 de articole industriale.

Un alt element folosit pentru stimularea comerţului exterior au fost taxe vamale. În anul 1929, adoptarea unui nou tarif vamal dezvoltă impunerea, combinată de taxe vamale generale şi convenţionale cu tarife vamale maximale, respectiv minimale, în funcţie de

113

Page 112: Istoria economiei nationale

conţinutul şi existenţa unor convenţii comerciale ale României cu alte state. Tariful vamal căuta să protejeze producţia agricolă, interesele consumatorilor mici, interesele particulare şi ale statului, deopotrivă.

5. Criza în finanţe. Manifestări. Consecinte Finanţele publice ale României au intrat într-o gravă depresiune ca urmare a scăderii veniturilor populaţiei şi a capităţii de plată a agenţilor economici, fapt ce a determinat scăderea veniturilor bugetare şi capacităţii statului de a acoperi cheltuielile publice. Criza finanţelor publice a fost accentuată şi de obligaţiile statului de a plăti datoria externă, substanţial mărită prin împrumuturile necesare politicii de stabilizare monetară (plăţile la datoria externă se ridica la 1/4 din buget).

Nereuşind să acopere capitolul de cheltuiali, statul a înregistrat, an, după an, deficite masive (suma totală a acestora în anii 1928-1933, s-a cifrat la peste 23 miliarde lei). Pentru acoperirea cheltuielilor statul a sporit impozitele directe şi indirecte. Fiscalitatea a crescut în raport cu anul, 1929, cu 149% în anul 1933.

Deficitul bugetar a determinat creşterea datoriei publice; statul fiind obligat să facă împrumuturi pentru echilibrarea bugetelor de la BNR, băncile private autohtone şi străine sau de la particulari. Tot ca efect al deteriorării finanţelor publice şi a manifestărilor inflaţiei constatăm apariţia bugetelor extraordinare pe care le întocmeşte special Ministerul de Finanţe.

Reducerea veniturilor bugetare va obliga statul să restrângă cheltuielile publice ale acestuia, în primul rând, prin reducerea salariilor funcţionarilor publici sau a lucrătorilor din regiile autohtone. Între anii 1931-1933 s-au aplicat trei curbe de sacrificiu cu reduceri salariale de 10-20% fiecare. La acestea s-au adăugat şi concedierile masive.

Pentru echilibrarea bugetului, statul român a fost nevoit, să facă împrumuturi în străinătate pentru acoperirea deficitelor, fapt ce a provocat creşterea datoriei publice pe plan extern. Astfel, în anul 1933, datoria publică externă se ridică la 141,14 miliarde lei, România fiind obligată în anii următori să facă eforturi deosebite pentru achitarea acesteia

Deficitele bugetare înregistrate în anii crizei, între 1,8 şi 6,9 miliarde de lei vor fi lichidate începând cu anii 1935/1936, deşi statul a luat măsuri restrictive speciale care au afectat, în anii crizei, situaţia economică a salariaţilor, bugetele instituţiilor centrale ş locale.

114

Page 113: Istoria economiei nationale

CAPITOLUL 12

Dezvoltarea economiei naţionale între 1934-1938

Caracteristici generaleEvoluţia vieţii economiei naţionale a fost puternic influenţată de

evenimentele economice şi politice mondiale. Sporirea agresivităţii ţărilor revizioniste a împuns o creştere a comenzilor statului pentru furniturile militare necesare înzestrării armatei. În ciuda legăturilor economice şi politice tradiţionale cu Anglia şi Franţa, România înregistrează influenţe şi prezenţe economice noi ca, puternica prezenţă economică a Germaniei, în volumul comerţului exterior, cât şi în fluxurile de capital industrial şi bancar.

1. Industria: a fost stimulată în această perioadă de o conjunctură economică internă favorabilă, înregistrând o dinamică susţinută ce a contribuit la recuperarea pierderilor din perioada crizei, înregistrându-se chiar însemnate sporuri. Astfel, producţia industrială din anul 1938, era cu 32% mai mare decât cea înregistrată în anul 1929. Sub raport valoric, producţia industrială va consemna însă, o dezvoltare mai modestă, datorată scăderii generale a preţurilor, fiind, de numai 7% în raport cu producţia valorică a anului 1929.

Industria a fost stimulată în această perioadă, o serie de măsuri excepţionale precum : a) protecţia vamală specială; b) finanţarea dirijată din fondurile statului; c) legislaţia specială pentru impul-sionarea industriei mari.

a). Protecţia vamală asigurată de stat pentru produsele industriale, similare celor străine era realizată prin taxe vamale, la cote crescute ce avantajau substanţial întreprinderile autohtone, pe piaţa internă. Taxele vamale au fost modificate, pentru produsele industriale concurente de import, înregistrându-se o creştere medie, pentru anul 1938, cu 84% mai mult decât nivelul acestora din anul 1928. În schimb, au fost reduse taxele vamale la produsele industriale deficitare, maşini, instalaţii, utilaje. Protecţia vamală s-a asigurat şi prin menţinerea sistemului de contingentări la producţia industrială, continuându-se în această privinţă politica din anii crizei economice.

b). Finanţarea dirijată a industriei de către stat s-a făcut prin intermediul BNR. Astfel, dacă în 1929, BNR sprijină cu 32% din totalurile creditelor sale investiţiile industriale, în anul 1938, procentul creditărilor investiţiilor industriale de către Banca Naţională, ajung la

115

Page 114: Istoria economiei nationale

55% din totalul creditelor angajate. Finanţarea industriei s-a efectuat uneori direct prin bugetul statului, valoarea maximă a unor asemenea investiţii atingând un prag maxim în anul 1937.

Un alt mijloc de finanţare dirijată la constituit participarea unor instituţii de credit specializate la finanţarea industriei. Astfel, Societatea Naţională de Credit Industrial, întemeiată din 1923 prin contribuţiile statului 20%, ale B.N.R. 30% şi restul din subscripţie publică, cu un capital, iniţial de 500 milioane de lei, finanţa: industria metalurgică în proporţie de 45% din totalul creditelor, angajată de această subramură economică. De asemenea, pentru extinderea exploataţiilor zăcămintelor de metale neferoase, statul subscrie jumătate din capitalul de 200 milioane de lei ai Băncii Întreprinderilor Aurifere şi Miniere, iar B.N.R. 68,5 milioane.

Statul ca finanţator principal al industriei şi principalul ei client, va acorda înlesniri unor subramuri industriale sau întreprinderi mari la importul de maşini şi utilaje, scutiri de vamă la export. În anul 1937, Institutul Naţional de Credit Aurifer şi Minier cu un capital de 300 milioane (subscrise ale B.N.R. 185 milioane, statul 100 milioane) şi-a orientat investiţiile spre exploatările miniere, iar parte din ele au fost dirijate spre industria metalurgică, chimică, sau de armament. În acelaşi an (1937) s-au constituit pentru sprijinirea producţiei meşteşugăreşti şi agricole două mari instituţii financiare în care statul şi B.N.R. erau acţionarii principali. Astfel, capitalul Institutului de Credit Meşteşugăresc de 300 milioane era subscris 1/3 de către stat şi 2/3 de B.N.R.. De asemenea, s-a organizat Institutul Naţional de Credit Agricol, orientat spre creditarea exploataţiilor mari sau a cooperaţiei agricole, cu un capital de un miliard de lei, din care 50% subscris de stat şi 42% de B.N.R.

c). Legislaţia economică specială a reprezentat un suport favorabil pentru dezvoltarea economiei naţionale. Încă, din anul 1933, s-a prelungit legea de încurajare a industriei adoptată în anul 1912. Apoi în anul 1936, s-a promulgat „Decretul pentru finanţarea de fabrici, pentru produse nefabricate ţară”, dar solicitate intens de piaţa internă. Întreprinderile care se înfiinţau în baza acestui act legislativ primeau un adevărat drept de monopol al producerii produselor industriale în domeniu, pe timp de 16-32 luni, timp în care, nici o altă societate industrială sau instituţie de credit nu putea să înfiinţeze o întreprindere cu profil similar. Astfel, s-a stimulat dezvoltarea industriei producţiei de cabluri electrice izolate, tablă cositorită, becuri electrice, tuburi de oţel şi aluminiu, aparate optice, filaturi de bumbac, întreprinderi de cauciuc etc.

116

Page 115: Istoria economiei nationale

În anul 1937, s-a adoptat „Legea de organizare şi încurajare a agriculturii”, prin care se susţineau întreprinderile ce prelucrau produse agricole autohtone, primind scutiri de impozite de până la 25% faţă de stat, judeţ şi comună, precum şi dreptul aprovizionării lor la preţuri minimale, chiar preferenţiale, precizate de comisii de experţi special constituite pentru a stabili preţurile de cumpărare şi a realiza contracte cu producătorii agricoli.De asemenea, intreprinderile textile ce fabricau furnituri militare erau scutite de taxe pe cifra de afaceri, pe importul de maşini, având un statut preferenţial la contractarea de produse cerute de stat, oferindu-li-se, acestora, preţuri mai mari pentru produsele achiziţionate în procent de până la 7 % în raport cu preţurile similare de pe piaţa liberă.

În anul 1937, s-a adoptat un Regulament de reglementare a activităţii cartelurilor prin care se stipula ca întreprinderile nou înfiinţate trebuie să fie avizate şi apoi îndrumate şi controlate de către Ministerul Industriei şi Comerţului.Înfiinţat în anul 1938, Ministerul Economiei Naţionale pentru a coordona activitatea economiei naţionale, adoptând ca o primă măsură prelungirea legii de încurajare a industriei din anul 1912 până în anul 1942, împărţind întreprinderile beneficiare pe 3 categorii. Primeau facilităţi, în primul rând, întreprinderile implicate în producţia militară (precum, Cugir, Reşiţa Malaxa, implicate în producţia de puşti, tunuri, muniţie etc). În anul 1936, s-a înfiinţat pe lângă Consiliul de Miniştrii, Consiliul Superior Economic, organism consultativ pentru orientarea şi fundamentarea politicii şi legislaţiei economice a ţării. În cadrul său au fost cooptaţi cei mai de seamă economişti şi specialişti din domeniile industriei, agriculturii şi finanţelor.

În industria naţională în anii 1934-1938 au loc schimbări în structura a ramurilor economico-naţionale şi a ponderii lor în sistemul economic. Astfel, industria alimentară, va ceda întâietatea industriei textile. Din 1937 se va înregistra o creştere a industriei metalurgice şi chimice datorită prelucrării intensive a minereurilor de fier şi a produselor din petrol. Industria uşoară, (textilă, pielărie) cunoaşte evoluţii pozitive datorită comenzilor statului. Industria metalurgică creşte spectaculos, în raport cu perioada anterioară, datorită comenzilor militare de stat, printre care şi cele ale ridicării fortificaţiilor pe frontierele de vest şi de est ale ţării. Industria extractivă carboniferă şi-a revenit după criză, de abia în anul 1938, producând 2,4 milioane tone de cărbune. Petrolul cunoaşte o producţie maximă în anul 1936, de 8,7 mil. tone urmată de o

117

Page 116: Istoria economiei nationale

uşoară descreştere, deoarece, în anul 1938, se extrăgea numai 6,6 milioane tone.

Nevoile interne au fost acoperite de industria naţională în proporţie de 80% dar în proporţii inegale, deoarece la producţia de maşini proporţia era de doar 10% din necesităţile naţionale. Întreprinderile mari la nivel european cu peste 1000 lucrători erau reprezentate însă de un număr foarte redus de societăţi, cca. 35-40 de unităţi printre care amintim: Malaxa, Reşiţa, Cugir, Societatea Petroşani, Steaua Română, Româno-Americană.

2. Agricultura Anul 1938, este un an de vârf al producţiei agricole, dar efectele

crizei economice prelungite nu au putut fi pe deplin înlăturate, datorită menţinerii, încă a unor preţuri scăzute pe plan intern şi european. Statul a încurajat producţia de maşini şi unelte agricole, dar agricultura românească a rămas slab înzestrată faţă de ţările din vest. Astfel un tractor revenea la 3000ha, iar o semănătoare la 185ha. Şeptelul a avut o evoluţie lentă, multe gospodării mici nereuşind, să-şi asigure necesarul de animale pentru tracţiune şi cultivare a pământului.

Producţia de cereale rămâne dominantă la aceleaşi nivel, cuprinzând peste 80% din suprafaţa arabilă cultivată. Dar, statul va încerca să încurajeze culturile de plante industriale, oleaginoase sau de fibre vegetale, plantaţiile de viţă de vie. Ponderea cea mai mare între cerealele cultivate o avea porumbul şi apoi, grâul, producţia la ha a rămas însă la un nivel foarte scăzut. În România media generală a producţiei de cereale era de 9,1 chintale, în Iugoslavia – 11q, Bulgaria şi Polonia – 12q.

Efectele crizei economice în domeniul rural au avut grave consecinţe asupra micilor producători şi s-a manifestat prin pierderea pământului primit de către unii ţărani prin reforma agrară în proporţii însemnate. La şes transferul de proprietate mică fiind de 35-45%, iar la deal 20-35%. Totodată, s-a accentuat procesul fărâmiţării proprietăţilor ţărăneşti, sporind numărul proprietăţilor pitice. Ruinarea ţărănimii a promovat extinderea muncii salariate în agricultură cu efecte benefice în creşterea productivităţii şi randamentului pe exploataţiile agricole mari sau de întindere medie.

3. Comerţul Creşterea veniturilor interne, a creat condiţii pentru sporirea

numărului societăţilor comerciale şi magazinelor cu 44% în raport cu perioada anilor crizei. În comerţul intern, la unele produse, s-a depăşit media generală înregistrată în anii 1924-1928, atingând la aparate şi

118

Page 117: Istoria economiei nationale

maşini casnice creşteri de până la 200%. În comerţul exterior, s-au menţinut măsurile protecţioniste din anii crizei, contingentările unor mărfuri industriale, sau acordarea unor prime de export, în special, la produsele agricole. În anul 1937, s-a reactualizat regimul contingentărilor fără modificări importante. Balanţa comercială a redevenit pozitivă iar balanţa de plăţi externe a devenit excedentară, mai ales că preţurile la produsele industriale autohtone au fost mai scăzute decât cele produse în exterior.

În ponderea producţiilor exportate petrolul avea cca. 42% din totalul exportului românesc. Importul de maşini şi motoare creşte la nivelul total al importurilor cu cca.20% . Comerţul exterior s-a orientat mai mult spre Germania cca. 32%, Cehoslocacia, Polonia, Italia, Anglia, Franţa pierzând din 1938, poziţiile avute anterior în comerţul cu România. Germaniei îi va creşte ponderea economică şi îndeosebi prin încheierea tratatului economic, preferenţial din martie 1939, încheiat, în baza clauzei naţiunii celei mai favorizate.

4. Finanţele publice Bugetele ordinare sunt echilibrate faţă de perioada anterioară,

dar, se întocmesc, în paralel, bugete speciale pentru nevoile înzestrării armatei. Bugetul statului realizat prin creşterea impozitelor, în special a celor indirecte, va afecta consumatorii mici a căror putere de cumpărare se diminuează treptat spre anii 1939. În anul 1934, prin desfiinţarea impozitului global progresiv se introduce o supracotă de impozitare, menită să stimuleze producţia mare, industrială. De asemenea se pun taxe speciale de consumaţie care reprezentau aproape 50% din impozitul indirect.Datoria publică externă a scăzut , iar balanţa de plăţii a înregistrat o puternică ameliorare în anii 1937-1938, iar statul reuşind să-şi plătească, în mod curent, annuităţile la datoria externă.

5. Circulaţia monetară Deprecierea monedei n-a fost stopată în ciuda evoluţiei pozitive a

economiei. S-a ajuns indirect la o reevaluare a leului în raport cu etalonul aur. Astfel, în anul 1936 leul reprezenta 7,24 mg, iar în 1940, doar 4,8 mg aur fin. Pentru a întări rezervele statului şi ale Băncii Naţionale s-a recurs la cumpărarea integrală a stocului de aur produs în România, s-a supralicitat cererile pentru cumpărături aur. Prin creşterea valorii kilogramului de aur cumpărat de BNR cu cca. 38%, s-a stimulat creşterea generală a preţurilor. Astfel, valoarea unui kilogram de aur

119

Page 118: Istoria economiei nationale

apreciat la 111.111, 11 lei în 1929, a crescut în anul 1938 la 153.333,33 lei.

Sporirea masei monetare emisă de B.N.R., de la 22,3 miliarde lei, în 1934, la 34,9 miliarde în anul 1938, a mărit, într-o proporţie „moderată”, inflaţia, dar a amplificat schimburile comerciale, stimulând îndeosebi producţia industrială.

6. Sistemul bancar În baza unei legii, din 1934, s-a extins controlul BNR asupra

sistemului bancar, constituindu-se, un Consiliu Superior Bancar ca organism financiar consultativ de control şi îndrumare a băncilor private. Acesta a prevăzut creşterea cotei capitalului social societăţile bancare existente, aprobând avizele pentru noile instituţii bancare. Băncile care n-au reuşit să facă faţă schimbărilor de organizare financiară, au fost obligate să fuzioneze. În acest fel numărul băncilor înregistrate în anul 1938, a scăzut la 753 faţă de 1097 din anul 1928, dar capitalul lor social a devenit mai mare decât în 1933, iar cifra de afaceri le-a sporit semnificativ. Măsurile luate pe plan financiar de către Banca Naţională a României, a redus pericolul unor eventuale falimente ale băncilor mai mici.

* * *Anul 1938 a înregistrat cei mai înalţi indicatori de dezvoltare ai

economiei naţionale, deşi, au fost consemnate progrese şi, în anul 1939, îndeosebi în sfera subramurilor economice sau în unităţile industriale strâns legate de industria înzestrării armatei şi a comenzilor militare impulsionate de politica generală de apărare a statului. Astfel, în anul 1938, venitul naţional era de 4,5 ori mai mare decât al României din anul 1862, iar venitul pe locuitor de 76 dolari.

În cele 8 decenii de dezvoltare economică capitalistă s-au produs schimbări deosebite care au marcat structurile sale. Deşi, încă şi în anul 1938 România a rămas, în raport cu statele dezvoltate, o ţară cu economie agrar-industrială, elementele industriei mecanizate fiind incomplet dezvoltate, structura şi aportul principalelor ramuri ale economiei la venitul naţional era substanţial schimbată faţă de situaţia din 1862. Dacă, în 1862, agricultura avea o pondere de cca.70% iar industria şi construcţiile de numai 10% din venitul naţional, în 1938, agricultura participa cu numai 38,5%, iar industria, construcţiile şi transportul cu 42% la valoarea venitului naţional.

120

Page 119: Istoria economiei nationale

Cu toate acestea, trebuie să remarcăm, că se înregistrează fenomenul de suprapopulaţie în mediul rural unde activează încă 76,5% din totalul populaţiei active în raport cu numărul populaţiei de 11,5 % înregistrat în industrie sau 12 % în domeniile comerţului, băncilor, finanţe. La rândul său, industria avea o structură unilateral dezvoltată şi inegal distribuită chiar pentru domeniile sale de bază; metalurgie, energetică, construcţii de maşini, petro-chimie.

Ca structură, nivel şi forme de dezvoltare economică România se situa la nivelul ţărilor vecine, Iugoslavia, Ungaria, Polonia, Grecia şi cu puţin înaintea Bulgariei, Turciei, Albaniei.

Ca ţară cu o economie agrară însemnată, dar slab înzestrată tehnic, România producea cantităţi însemnate de produse agricole, ocupând locul 5 la producţia de grâu în Europa şi primul loc la producţia de porumb. Totuşi, în ciuda mitului lansat asupra capacităţii de export a României, care ar fi transformat-o în “grânarul” Europei, consemnăm că producţia, exportată, în anii 1936-1938, era mult mai mică, decât în perioada antebelică, ridicându-se doar la 1,8-2 milioane tone.

CUPRINS

Cuvânt înainte.....................................................................................................................3

Cap.1 Vechimea, continuitatea şi trăsăturile vieţii economice în epocile străveche şi veche.....................................................................................................................61. Economia în epoca străveche

a. Epoca neolitică (6000-2200 î.e.n.).................................................................................................6

b. Epoca bronzului (2200-1200 î.e.n.).................................................................................................8

c. Epoca fierului (1200 î.e.n.-106 e.n) .................................................................................................10

121

Page 120: Istoria economiei nationale

2. Epoca veche.....................................................................................................................10

a. Civilizaţia geto-dacă.....................................................................................................................10

b. Viaţa economică în Dacia romană.....................................................................................................................13

Cap.2 Societatea în epoca prefeudală sec.IV-VIII e.n........................................................................................................16

1. Migratorii şi autohtonii străromâni.....................................................................................................................162. Particularităţi ale începutului feudalismului românesc.....................................................................................................................18

Cap.3 Economia feudală în Ţările Române........................................................................................................20

1. Consideraţii generale.....................................................................................................................20

a. Situaţia demografică22

2. Proprietatea asupra pământului.....................................................................................................................233. Ramurile economiei feudale.....................................................................................................................26

a. Agricultura.................................................................................................26

122

Page 121: Istoria economiei nationale

b. Creşterea animalelor.................................................................................................27

c. Apariţia şi evoluţia meşteşugurilor.................................................................................................28

d. Manufacturile.................................................................................................29

e. Mineritul.................................................................................................31

f. Comerţul în epoca feudală.................................................................................................31

g. Structura import-exportului.................................................................................................32

Cap.4 Societatea românescă în epoca premodernă şi modernă până la 1848...........................................................................................36

1. Agricultura şi spaţiul rural...............................................372. Meşteşuguri, manufacturi, fabrici....................................413. Transporturile..................................................................444. Comerţul .........................................................................455. Circulaţia monetară şi creditul.........................................47

Cap.5 Modernizarea economică a României între 1848-1914.....................................................................................................................................................................................................................................511. Consideraţii generale..........................................................................512. Reformele agrare de la mijlocul secolului XIX .................................523. Modernizarea infrastructurilor. Construirea căilor ferate. Comunicaţiile rutiere, navale şi telecomunicaţiile.........................................................554. Industria..............................................................................................605. Politica legislativa în domeniul industriei...........................................64

123

Page 122: Istoria economiei nationale

6. Dezvoltarea industriei în Transilvania, Bucovina şi Basarabia...........677. Caracteristicile desfăşurării revoluţiei industriale în spaţiul românesc................................................................................................................688. Capitalul străin....................................................................................729. Comerţul.............................................................................................74

Cap.6 Înfiinţarea sistemului monetar naţional şi organizarea creditului bancar, modern.......................................................................781. Circulaţia monetară. Sistemul monetar naţional.................................782. Sistemul de credit bancar. Înfiinţarea şi rolul Băncii Naţionale.........803. Sistemul de credit în Transilvania......................................................86

Cap.7 Structuri şi fenomene social-economice în mediul rural în perioada 1864-1914............................................................................911. Structuri sociale şi realităţi economice în lumea satului ....................912. Legislaţia agrar-ţărănescă...................................................................933. Înzestrarea cu inventar agricol............................................................944. Evoluţia producţiei agrare...................................................................95

a. Creşterea animalelor........................................................95b. Producţia cerealieră.........................................................96

5. Cooperaţia agricolă.............................................................................986. Consecinţele modernizării în lumea satului......................................100

Cap.8 Economia României în perioada războiului. 1914-1918..............................................................................................................104

1. Economia în perioada neutralităţii.................................1042. Economia românescă în timpul războiului....................105

Cap.9 Evoluţia economiei naţionale în perioada interbelică (1919-1939)..........................................................................................1081. Considerente generale......................................................................1082. Refacerea economiei româneşti în perioada 1918-1923...................1093. Reforma agrară.................................................................................1124. Concepţiile şi doctrinele politico-economice din perioada interbelică..............................................................................................................114

a. Doctrina neoliberală......................................................114b. Doctrina ţărănistă...........................................................117

Cap.10 Dezvoltarea economiei între anii 1924-1928...........121

124

Page 123: Istoria economiei nationale

1. Legislaţia industrială........................................................................1212. Evoluţia industriei............................................................................1233. Dezvoltarea agriculturii....................................................................1244. Comerţul...........................................................................................1255. Finanţele publice..............................................................................1266. Circulaţia monetară..........................................................................1267. Activitatea financiar-bancară............................................................127

Cap.11 Criza economică şi efectele acesteia în România (1929-1933)....................................................................................................1291. Industria............................................................................................1292. Agricultura.......................................................................................1303.Circulaţia monetară. Reforma monetară din 1929.............................1314. Comerţul...........................................................................................1335.Criza în finanţe. Manifestări. Consecinţe..........................................135

Cap.12 Dezvoltarea economiei naţionale între 1934-1938..............................................................................................137

1. Industria............................................................................................1372. Agricultura.......................................................................................1403. Comerţul...........................................................................................1414. Finanţele publice..............................................................................1425. Circulaţia monetară..........................................................................1427. Sistemul bancar................................................................................142

Bibliografie generală.............................................................145

125