Capitolul consacrat lui Baudelaire: Revoluţia baudelairiană.

Poezia în noul său decor, oraşul, cel mai mare din lucrarea noastră,

studiază toate aspectele poeticii baudelairiene, de-a lungul a trei

subcapitole: Căutarea poetică şi estetică, Poezie şi revoluţie şi O altă

revoluţie poetică: libertatea formală a prozei.

Observăm aici că Baudelaire, cu nemaiauzită sa modernitate în

contextul epocii sale este un nod în literatura franceză şi universală a

secolului al XIX-lea, o veritabilă intersecţie între clasicism, romantism şi

simbolism ( ale cărui baze le pune el însuşi ). Baudelaire a apărut într-o

zonă de conflict tot aşa cum poezia însăşi se naşte din conflictele care

izbucnesc în suflet astfel, poezia lui Baudelaire devine blestem, dar ea

încearcă de asemenea să îndrepte acest blestem împotriva societăţii

sau chiar împotriva limbajului. „Poeţii blestemaţi”, după celebra formulă

a lui Verlaine, devin poeţi care blestemă şi astfel se naşte odată cu

Baudelaire, o poezie a blestemului asumat, care va cunoaşte, timp de

un întreg secol, o celebritate ieşită din comun. Această practică nu este

nici nouă nici unică, căci ea este moştenită de la Villon şi de la Nerval şi

se continuă cu Verlaine, Rimbaud şi Apollinaire… Baudelaire se lansează

într-o căutare a noului şi, ni se pare semnificativ că, la început, căutarea

sa a fost mai întâi critică şi estetică, înainte de a deveni creatoare.

Baudelaire şi-a căutat întotdeauna frumosul ideal, perfecţiunea formei,

fermitatea gândirii şi profunzimile sufletului. Să adăugăm la această

căutare apetitul său nemăsurat pentru o modernitate deconcertantă,

chiar sălbatică, în contextul epocii şi vom avea, poate, reţeta şi

imaginea a ceea ce critica urma să numească revoluţia poetică

baudelairiană.

Baudelaire adoptă rigoarea şi precizia maiestuoasă a sonetului

clasic, se lasă turmentat şi fermecat de „nebuniile romantice”, visează

la perfecţiunea formală parnasiană, pentru a plonja în plină Modernitate

şi pentru a aduce din plan teoretic şi teozofic Corespondenţele,oferindu-

le astfel creaţiei poetice, ca şi „pădurile de simboluri” care vor marca

arta lui Verlaine, Rimbaud mi Mallarmé, într-un cuvânt, toată epoca de

aur a simbolismului. Existenţa corespondenţelor între senzaţii creează

unitatea profundă a lumii sensibile, tot aşa cum „ parfumurile, culorile şi

sunetele îşi răspund.”

Căutând în pădurile de simboluri ceea ce trebuie să dea poeziei un plus de profunzime, Baudelaire întâlneşte Răul în viaţa interioară a omului, Rău care semnifică nodul pulsaţiilor prime (cum le numeşte Freud în teoria sa asupra subconştientului), dar mai înseamnă şi: iubire sub toate formele, dar şi toate aspectele distrugerii

ACHIM, Mihu, Antropologia culturala, Dacia, Cluj, 2002

TAMAS, Cristina, Fenomenul Baudelaire si poezia româna moderna, Exponto,

Constanta, 1999

BOTE, Lidia, Simbolismul românesc, E.P.L., Bucureşti, 1966