CUPRINS

Introducere……………………………………………………………………………………..1

CAPITOLUL 1 Definiţia şi tipologia basmului

1Basmul-definiţie şi valoarea lui explicativă…………………………………………………..6

2. Basmul categorii tipologice………………………………………………………………..21

CAPITOLUL 2 Basmul clasificare şi structură……………………………………………..28

CAPITOLUL 3 Basmul popular, basmul cult……………………………………………….36

CAPITOLUL 4 Strategii metodice în predarea speciei literare a basmului………………….62

CONCLUZII ………………………………………………………………………………...79

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………81

ANEXE………………………………………………………………………………………82

Introducere

„La masa vremii s-au zdrobit grămadă

grăunţele atâtor ani trecuţi.

Uitate au fost poveştile în ladă,

cu Feţi, cu zmei, cu năzdrăvanii iuţi.

Dar este dat – nevoie nu-i să stărui

cu voi, cu toţi, din nou să ne-ntâlnim,

când un copil în viaţa fiecărui

ne-ndeamnă-n basm din nou să poposim”

(T. Constantin, Sfat cu făpturile basmului)1

În contemporaneitate, valorile culturale, comportamentele, relaţiile dintre oameni se

înnoiesc, se modelează, se completează, se şterg ori se îmbogăţesc concepte etice tradiţionale.

Basmul, prin forma şi tonul lui familiar, lipsit de emfază, îi captivează pe ascultători, îi face să

simtă exact ce se potriveşte cu viaţa lor reală, trag învăţături, creează asocieri care îi ajută să-

şi dezlege nedumeririle.

Am abordat acest subiect foarte puţin dezbătut în literatura de specialitate, fiind puţin

reprezentat prin exemple la toate nivelele: preşcolar, şcolar, liceal, deşi din cele mai vechi

timpuri, basmul a încântat copilăria atâtor generaţii. Asimilarea unor reguli sau norme morale

se poate lesne realiza prin intermediul basmului, al povestirilor şi poveştilor. Modelele oferite

prin intermediul personajelor îndrăgite de copii vor ghida nu numai imaginaţia copiilor, ci şi

comportamentul lor moral. Educaţia morală prin basm a copiilor este nu numai posibilă ci şi

necesară. Moravuri şi năravuri, temperamente şi caractere, sentimente de iubire şi ură,

conflicte sociale, ei le percep din atmosfera basmului.

S-a pus problema fantasticului pe care îl conţine basmul, susţinându-se că i-ar

îndepărta pe copii de problemele realităţii şi că ar avea influenţă negativă asupra cititorilor şi

ascultătorilor.

S-a pus problema fantasticului pe care îl conţine basmul, susţinându-se că i-ar

îndepărta pe copii de problemele realităţii şi că ar avea influenţă negativă asupra cititorilor şi

ascultătorilor.

1 Xxx Antologie de texte literare pentru grădiniţă, p. 232.

S-a pus problema fantasticului pe care îl conţine basmul, susţinându-se că i-ar

îndepărta pe copii de problemele realităţii şi că ar avea influenţă negativă asupra cititorilor şi

ascultătorilor.

Datorită acestei concepţii greşite, susţinătorii ei au căutat să elimine pentru o bună

perioadă de timp basmele din programele şi manualele şcolare, încercare ce nu a reuşit în

totalitate şi doar pentru o scurtă vreme. Cu o claritate care nu-şi găseşte pereche în alt gen al

artei narative, basmele dezvăluie ceea ce sunt, de fapt, în adâncul lor, personajele principale.

Copiilor le este oferită o formă accesibilă de cunoaştere a oamenilor, care-i poate ajuta foarte

mult să-şi dezvolte sentimentul dreptăţii şi al nedreptăţii.

Este bine cunoscut faptul că îmbinarea realului cu fantasticul încântă pe copii şi

răspunde visului şi imaginaţiei lor atât de active. Cine priveşte un basm doar ca pe un produs

subiectiv al fanteziei, bun doar pentru adormit copiii sau să le umple timpul, nu va putea crea

niciodată acea atmosferă de care are nevoie ca să poată respira sufleteşte.

Fantasticul din basme, este o extensiune a realului, reprezentând de fapt, o expresie a

celor mai puternice năzuinţe ale poporului. Copii iubesc şi ascultă cu plăcere basmele pentru

că ele răspund necesităţii de a şti, de a cunoaşte, de a înţelege cum se împlinesc năzuinţele

spre mai bun, spre frumos. Arhitectura rigidă a basmului prin împărţirea personajelor în două

grupe distincte, totdeauna în luptă, pune în evidenţă principiul său etic: victoria inevitabilă a

binelui asupra răului. Acest principiul moral i-a hărăzit o viaţă eternă.

Acţiunea basmului plină de întâmplări neaşteptate îl câştigă pe copil din prima clipă.

Întâlnim aici o şcoală a înaltelor sentimente omeneşti. Copilul care ascultă un basm trăieşte cu

intensitate nu numai momentele acţiunii, ci şi sentimentele care animă pe eroii povestirii.

Simpatia şi compasiunea pentru cei ce suferă, entuziasmul pentru îndrăzneala vitejilor,

mulţumirea şi bucuria pentru victoria lor, sunt numai câteva din simţămintele pe care le naşte

basmul în sufletele celor mici.

Lectura basmelor trebuie valorificată de cei care-i îndrumă pe copii. Din păcate,

trebuie să recunoaştem, cu toate că faptul este departe de a ne bucura, că interesul copiilor

pentru literatură a atins cote inferioare îngrijorătoare. Preşcolarul sau şcolarul mic nu mai

gustă fabula infantilă căci nu o mai cunoaşte. Cum posibilităţile de alegere ale copilului

modern sunt mult mai numeroase decât cele stabilite prin conversaţia tradiţională, el se

îndreaptă către forme de divertisment care îi oferă o pseudoinstrucţie, căci sunt constituite din

elemente pe care le-am putea numi în parte „gata mestecate”, sau facile sau lipsite de mesaj.

Atâta vreme cât va putea vedea la televizor desene animate, fermecătoare, el nu va mai

manifesta interes pentru basmul narat sau citit. Principalul reproş care poate fi adus unor astfel

de mijloace şi instrumente de educaţie este că ele îl pot înşela pe destinatarul lor asupra

calităţii reale ale literaturii şi în special ale basmului, anume cunoaşterea sensului profund al

vieţii, fapt care este semnificativ pentru copil, la nivelul fiecărei etape de dezvoltare. Părinţii,

educatoarele, învăţătorii, profesorii pot urmări şi studia influenţa pe care o au basmele asupra

profilului intelectual şi moral al copilului.

Acest lucru mi l-am propus şi eu în lucrarea de faţă, cu atât mai mult, cu cât mediul

rural în care-mi desfăşor activitatea oferă prea puţine posibilităţi de lectură copiilor, ai căror

părinţi sunt antrenaţi în munca asiduă pentru a-şi asigura existenţa. Am dorit ca la şcoală, prin

intermediul literaturii, al basmului, în primul rând, să contribui la educarea copiilor.

Dacă vrem să le oferim o educaţie potrivită vârstei copiilor, inclusiv celor cuprinşi în

şcoala primară, să le oferim frumuseţea basmelor şi a legendelor. Ele reprezintă un tezaur de

înţelepciune şi de fantezie. Setea de imagini a copiilor este nepotolită. Dacă vrem să nu-i

obosim pe copii din punct de vedere intelectual, ci să protejăm capacitatea lor de asimilare,

trebuie să le dăm posibilitatea de a recepta imagini autentice ale fanteziei.

Pentru părinţi şi educatori, se impune sarcina de a se ocupa cu o nouă înţelegere de

această lume de imagini, căci copiilor le poate fi transmis, într-un mod plin de viaţă, numai

ceva de al cărui adevăr sunt ei înşişi convinşi.

Un critic şi estetician italian, Benedetto Groce (1866- 1952) afirmă că micii cititori

preferă cărţi mediocre, întrucât ei nu ar avea capacitatea de a înţelege specificul literaturii ca

artă, fiind impresionaţi, în primul rând, de ceea ce numim „aventură”, adică de acţiuni

palpitante, ciocniri războinice, etc. Criticul italian amintit exemplifica prin povestirile lui

Edmondo de Amicis, îndrăgit de copii dar lipsit de valenţe artistice.

Dimpotrivă, Anatole France (1844-1924) îşi exprimă încrederea în spiritul critic al

copiilor care resping scrierile lipsite de fantezie şi pe cele vădit moralizatoare.

Însă, copii de astăzi precum şi cei dintodeauna, citesc opera precum Cuore şi romane

aparţinând lui Jules Verne, chiar dacă unii critici le contestă valoarea, În voianul părerilor

contradictorii privind această Cenuşăreasă a marii literaturi, e bine să ne conducem după

judecata sănătoasă a lui Mihail Sadoveanul, potrivit căreia o carte penrtu copii, ca să fie bună,

trebuie să rămână bună şi când copilul ajunge om.

Cealaltă problemă- a incapacităţii copiilor de a recepta valorile estetice, întrucât ei nu

au experienţă şi educaţie, este o judecată adevărată. Copii posedă întâi calităţi native, apoi îşi

modelează gustul estetic prin citit şi educaţie.

Copilul are un nivel scăzut de înţelegere a operei literare, dar pe măsura dezvoltării

sale psihice, el devine tot mai receptiv la adevăratele valori estetice. Din naştere, copilul este

dotat cu multă fantezie şi capacitate imaginativă.

Cu ajutorul fanteziei, copilul transformă realitatea într-o lume plină de farmec. Tot

datorită ei, el are şi o capacitate de a visa, de a iluziona şi de a conferii lumii încojurătoare o

aură pe măsura dorinţelor lui.

Datorită capacităţii copilului de a intra în pielea personajelor, de a se identifica de

obicei cu eroii cărţilor citite, el îndrăgeşte tocmai eroii memorabili din aceste opere.

Referindu-ne, în continuare, la sfera literaturii pentru copii, vom consemna faptul că şi aici

părerile sunt împărţite: unii includ aici toate operele accesibile copiilor, alţii numai pe acelea

scrise anume pentru cei mici.

Literatura poate juca un rol deosebit în procesul educării copiilor în spiritul binelui,

adevărului şi dreptăţii în formarea unor atitudini pozitive cum sunt cinstea, curajul, spiritul de

sacrificiul, demnitatea, atitudinea înaintată faţă de muncă, în coturarea şi cultivarea

patrimoniului. Literatura pentru copii nu este ceva rupt de literatura generală, nici nu este

destinată numai copiilor, din contră, ea face parte integrantă din aceasta şi, când este literatură

bună este citită cu plăcere la toate vârstele.

Literatura pentru copii este artă a cuvântului, pentru că ne înfăţişează viaţa prin

imagini artistice. Ea nu copiază viaţa, ci o recrează cu ajutorul fanteziei. Limbajul operei

literare este artistic colorat. Cine scrie pentru copii, înseamnă a scrie ca pentru oameni mari.

Personajele cărţilor, limbajul specific, epicul dens, conflictul împins spre senzaţional,

deznodământul fericit sunt câteva modalităţi de oglindire a vieţii reale prin transfigurare

artistică.

Fondul de aur al literaturii pentru copii l-au format producţiile populare în proză sau în

versuri: basmele, poveştile, povestirile, snoavele, doinele, proverbele, zicătorile, cântecele de

leagăn etc. Creaţia populară a constituit o permanentă sursă de inspiraţie prin frumuseţea şi

expresivitatea limbajului. Sentimentul de admiraţie faţă de creaţiile populare, îl simte copilul

în clipa în care începem să depănăm firul unui basm sau al unei legende, îl simte din cântecul

duios al mamei, din proverbele şi zicători, din ghicitori sau din doine. Marele nostru poet

Vasile Alecsandri spunea că aceste creaţii sunt „pietre scumpe în sânul poporului, de aceea ele

trebuie căutate şi ferite de noianul timpului şi al uitării”.2

2 Alecsandri, Vasile –Opere, vol I E. D. P., Bucureşti, 1990, p 7

Marele învăţat Simion Mehedinţi spunea: „Copii şi tineri, suiţi cât mai des pe potecile

munţilor, ascultaţi Mioriţa. Trageţi cu urechea la doinele care se aud din desişul codrilor şi

veţi înţelege ce comoară de simţiri se ascunde în sufletul poporului nostru”.3

Literatura noastră populară, este una din cele mai bogate şi mai frumoase din lume,

originile ei pierzându-se în vremurile îndepărtate ale istoriei, transmiţându-se din generaţie în

generaţie pe cale orală, fiind strâns legată de istoria poporului român.

Prin intermediul producţiilor populare, copiii cunosc năzuinţele, aspiraţiile,

spiritualitatea, optimismul poporului nostru şi condamnarea nedreptăţii. Aceste producţii

populare au constituit o puternică sursă de inspiraţie pentru literatura cultă

În folclorul românesc, un loc însemnat îl ocupă poveştile sau basmele. Basmul este cea

mai vastă şi cea mai răspândită creaţie populară, fiind totodată şi cea mai îndrăgită specie din

folclor.

Tema generală a basmului este lupta dintre forţele binelui şi cele ale răului. Poporul a

introdus în basme expresia dorinţei sale de libertate, de dreptate, de bine şi frumos, de viaţă

mai uşoară şi mai demnă. Aceste năzuinţe generale ale omenirii fac ca întotdeauna binele să

învingă răul, ca săracul şi omul în suferinţă să învingă greutăţile vieţii, ca adevărul să iasă la

iveală.

Tema generală a basmului se materializează adesea în conflictul cauzat de inegalităţile

sociale, în contrastul dintre bogăţie şi sărăcie, hărnicie şi lene, modestie şi îngânfare, curaj şi

laşitate, cinste şi viclenie, adevăr şi minciună, bunătate şi răutate.

Basmul îşi trăieşte şi astăzi pretutindeni încă „tinereţea fără bătrâneţe” chiar dacă

dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii i-au restrâns de mult viaţa ca povestire orală, viaţa lui ca una

dintre cele mai vehi şi mai iubite specii ale literaturii universale, este departe de a se apropia

de sfârşit.

Iubitori ai basmelor nu sunt numai copiii sau cercetătorii ştiinţifici ai trecutului şi

prezentului, ci şi oameni de înaltă cultură: poeţi, prozatori, pictori, sculptori, muzicieni. Mulţi

dintre ei îşi găsesc izvoare de inspiraţie în tezaurul nesecat al basmului.

3 Cf Andrău, Ioan –Elementele teoriei literare, Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 1986, p 106

CAPITOLUL I

1 Definiţia basmului

Este specia eticii populare şi culte, în proză sau, mai rar în versuri, de mare întindere

cu o răspândire mondială, în care se narează întâmplări reale ce se împletesc cu cele

fantastice. La acţiune participă personaje imaginare înzestrate cu puteri supranaturale ce

reprezintă binele şi răul, iar în final acesta din urmă este învins.

Basmul are o structură schematizată în general respectată. Basmele populare româneşti

au toate caracteristicile folclorului: tradiţionale, anonime, colective, orale. Basmul (din sl.

basnŭ: născocire, scornire), numit şi poveste, este alături de povestire, snoavă şi legendă, una

dintre cele mai vechi specii ale literaturii orale, semnalată încă din antichitate, răspândită într-

un număr enorm de variante la toate popoarele.

Indiferent de tip, basmul diferă de restul scrierilor fantastice, precum nuvela, prin

aceea că prezintă evenimente şi personaje ce posedă caracteristici supranaturale, fără a

pretinde că acestea sunt reale sau seamănă cu realitatea, miraculosul din basme purtând,

astfel, numele de fabulos şi reprezentând, de fapt, un fantastic convenţional, previzibil, ce

vine în contrast cu fantasticul autentic modern, unde desfăşurarea epică şi fenomenele

prezentate sunt imprevizibile, insolite şi se manifestă în realitatea cotidiană, drept o

continuare a ei.

1. 1 Originea basmului

Despre originea basmelor au existat mai multe teorii, mai importante fiind: teoria

mitologică, teoria antropologică, teoria ritualistă şi teoria indianistă. Mitul, istoria sacră,

înscrisă în timpul „circular, reversibil şi recuperabil”, vorbeşte despre zei, despre fiinţe

fantastice cu abilităţi pentru călătorii cosmice şi terestre. Basmul induce şi ideea de lume

repetabilă, existentă în tipare arhaice, atemporale, încă de la începutul începuturilor. Unele

gesturi sunt magice, cum ar fi scuipatul de trei ori în urmă; la fel, petele de sânge de pe batistă

pot arăta că fratele de cruce este mort. Plantele pot adăposti copii: un dafin are în el o fată care

iese doar noaptea pentru a culege flori. Zmeii sau balaurii aleargă după carne de om sau o

miros de departe când se întorc acasă şi aruncă buzduganul de la distanţă. Unele pedepse, cum

ar fi aceea a decapita persoana şi a o arde, aruncând cenuşa în patru direcţii, sunt de certă

inspiraţie arhaică, din comunităţile primitive.

Relaţia dintre basm şi mit a fost stabilită de fraţii Grimm, de Wesselski şi de Propp:

basmul are ca sursă certă de inspiraţie mitul, iar cele două specii au existat de la început la

popoarele arhaice, uneori confundându-se. Cu timpul, însă, mitul a pierdut importanţa pe care

o avea prin degradarea sacrului şi transformarea lui în profan, zeii şi eroii mitici fiind înlocuiţi

cu personaje umane, cu puteri însă supranaturale, în basmul fantastic, sau cu personaje

comune, în cel nuvelistic. Pe această pantă a desacralizării, zeitatea supremă a pădurii devine

Strâmbă-Lemne, adică un personaj cu puteri specifice mediului în care trăieşte; foarte băutor,

devine Setilă, în timp ce zeul ubicuu, uriaşul care păşeşte de pe un munte pe altul, devine

Munte Vânăt, avînd capacitatea de a fi peste tot, de a sta cu picioarele pe lună şi cu capul sub

un stejar, calităţi pe care le întalnim la Păsări-Lăţi-Lungilă. Teoriile moderne vorbesc de

poligeneza basmelor, de originea multiplă, de influenţele reciproce, ca şi de structurarea unei

tipologii coerente a acestei specii literare.

1. 2 Particularităţile basmului

Basmul se situează într-un univers care cuprinde două lumi; cea reală a oamenilor şi

cea imaginară creată de fantezia poporului. Timpul în care se petrec evenimentele este un

timp imaginar.

În orice basm indiferent de evenimentele prin care trec, personajele sunt pozitive şi negative.

Personajele basmului sunt de două categorii cele care aparţin spaţiului omenesc şi cele care

aparţin lumii fantastice. Personajele spaţiului uman au însuşiri obişnuite omului atât defecte

cât şi calităţi (vitejie, înţelepciune, modestie, credinţă, laşitate, ipocrizie, trufie, răutate,

invidie); personajele imaginare sunt înzestrate cu puteri supraomeneşti care depăşesc forţele

obişnuite ale oamenilor (vorbesc graiul oamenilor, au capacitatea de a transforma obiectele).

Tema basmului este lupta dintre bine şi rău, iar personajele se supun toate acestei lupte

din această confruntare binele va ieşi întodeauna victorios, iar personajele negative vor fi

învinse de personajele pozitive. Protagonistul va fi personajul care va pargurge un drum

presărat cu obstacole pe care le va depăşi, dovedind de fiecare dată o altă virtute a sa. În lupta

pentru stabilirea dreptăţii şi a adevărului eroul principal va încerca să răspundă idealurile

omenirii (dreptatea, libertatea, iubirea, credinţa, adevărul).

Orice basm conţine în structura sa formule concrete:formula introductivă prin

intermediul căruia se poate pătrunde din realitatea concretă în lumea imaginară a basmului.

Formulă mediană care face legătura dintre două segmente importante ale basmului-

atrage atenţia ascultătorului că protagonistul mai are de traversat obstacole şi de parcurs

greutăţi.

Formula finală ce marchează sfârşitul evenimentelor fantastice ieşirea din lumea

imaginară a basmului şi întoarcerea ascultătorului în realitatea concretă. Uneori povestitorul

aminteşte în finalul basmului că el însuşi a fost martor la evenimentele narate pentru a da asfel

valoare de adevăr basmului.

Mesajul basmului reiese întodeauna la sfârşitul evenimentelor. Stilul naraţiunii este

specific naraţiunii populare. Limbajul folosit este simplu, popular caracteristic comunicării

orale. Expresiile folosite vor fi cele specifice lumii satului dar încărcate de figuri de stil.

1. 3 Tema, subiectul şi personajele basmului

Se spune mareu că tema basmelor este lupta dintre bine şi rău, care se termină

totdeauna cu victoria binelui. Aceasta pentru că basmul este o plăsmuire în care sunt înfăţişate

cupluri de opozanţii precum: bunătate/răutate ;frumuseţe/urâţenie; dinamism/ pasivitate ;

adevăr/ minciună; curaj/ laşitate; modestie/ îngânfare etc. Aşadar tema este reflectarea unui

aspect general al realităţii surprins artistic în opera literară. De exemplul: dragostea, natura,

destinul etc. Subordonat temei este motivul, care poate fi dinamic- motive care schimbă

situaţia eroilor sau derularea naraţiunii, şi motive statice- care nu influienţează filonul

povestirii. În basme există o mulţime de motive. De pildă motivul „însărcinării „ eroului.

Acesta este supus mai multor încercări sau probe pentru a-şi dovedi vrednicia: un împărat cere

să i se clădească un palat într-o noapte; o împărăteasă pretinde fetei sărace să toarcă o

cantitate enormă de lână sau să aleagă un sac de seminţe de mac din nisipul cu care este

amestecat: Popa, ca să scape de argatul său, îi porunceşte să strângă dijma de la draci etc.

Dacă tema este un concept de însumare, de unificare a materialului lexical al lucrării,

subiectul este construirea artistică a distribuirii evenimentelor în opera literară.

Subiectele basmelor sunt variate şi bogate. Motivele cele mai obişnuite pornesc de la

executarea unui legământ: întrecerea prin forţă, dibăcie sau iscusinţă cu opozanţii, întruchipări

ale răului, nimicirea farmecelor sau vrăjilor etc. În basmele diferitelor popoare se găsesc

subiecte sau personaje asemănătoare sau identice, fapt care dovedeşte apropierea spirituală a

popoarelor, identitatea lor de aspiraţii de-a lungul veacurilor. Motive asemănătoare au şi

poveştile Albă ca zăpada din colocţia Fraţilor Grimm, Basmul cu domniţa adormită şi cei

şapte voinici de A. S. Puşkin, creat după modelul unui basm popular rusesc, motiv pe care îl

găsim şi în Floriţa din codru de I. Slavici, inspitat din folclorul românesc. Personajul

Cenuşăreasa îl aflăm la francezul Perrault, la Fraţii Grimm, la povestitorii ruşi. Aceleaşi

asemănări le descoperim în subiectele, motivele şi personajele din basmele Scufiţa Roşie,

Frumuoasa adormită, existente în diferite literaturi. Astfel universalitatea basmelor e dovedită

prin asemănarea subiectelor şi prin prezenţa aceloraşi personaje, chiar dacă au alt nume.

Personajele basmelor sunt, în majoritate, investite cu puteri supranaturale. Ele sunt

grupate în două categorii: unele reprezintă forţele binelui altele forţele răului. Specificul lor

constă în faptul că nu au decât o singură trăsătură de caracter care este îngroşată la maximum.

Fiind dotate cu însuşiri excepţionale, unele sunt personificări ale bunătăţii, dreptăţii,

frumuseţii, curajului, vitejiei, cinstei, iar altele sunt simboluri ale făţărniciei, urâţeniei, răutăţii

şi laşităţii. Caracterele eroilor, acţiunile lor sunt delimitate cu stricteţe; nu există lupte între

sentimente diferite în sufletul aceluiaşi personaj.

Asemănător altor literaturi, în basmul românesc există personaje pozitive ori negative,

personaje intermediare nu există, pentru că în concepţia populară nu se află nimic între bine şi

rău. Aşadar victoria va fi întotdeauna de partea binelui, happy-endul fiind obligatoriu în

basmul fantastic, astfel şi-ar pierde autenticitatea. Personajale, subiectele şi motivele basmelor

au un caracter universal, le aflăm în toate literaturile, doar numele personajelor se deosebesc

de la o ţară la alta.

Pretutindeni, basmul popular înfăţişează o lume exotică, populată de tipuri umane de o

frumuseţe ideală şi de un rar simţ cavaleresc, precum Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana. De

asemenea ceează tipuri stranii, monstruoase, situate la polul opus eroilor pozitivi. În ce

priveşte etica, basmul dezvoltă o poezie a relaţiilor sociale bazate pe idei morale şi

democratice. Ca specie literară autorul anonim cultivă ironia şi umorul, visul şi nonsensul. 4

În toate basmele existenţa eroilor şi a personajelor este o condiţie esenţială, pentru că

nu se poate imagina peripeţii şi aventuri fără feţi- frumoşi şi zmei, aşa încât acţiunea este

atrasă de cei care o înfăptuiesc ca „pilitura de fier către magnet”. Eroii sunt stimulaţi de

anumite dorinţe, între ei se stabilesc anumite relaţii de opoziţie sau de compensare, de rudenie

sau de prietenie. În basm, ca în orice operă literară, „eroul apare ca urmare a constituirii

subiectului, pe de-o parte, ca un procedeu de inşirare a materialului, iar pe de altă parte, ca o

motivare personificată a legăturii dintre motive”. 5

Referitor la gruparea şi caracterizarea personajelor din basm, studiile moderna de

folclor au trecut de la clasificarea simplistă(în pozitive/negative) la una bazată pe esenţa

fiinţei umane şi a caracterului, nu după rangul social, ci după starea biologică. După acest

criteriu, personajele din basm se clasifică în:

4 Gheorghe Vrabie, Structura poetică a basmului, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1977, p. 29.

5 Boris Tomaşevski, Teoria literaturii. Poetica, Bucureşti, Ed. Univers, 1973, p. 279-280.

-grupa seniorilor sau bătrânilor, caracterizaţi prin pasivitate;

-grupa eroilor activi;

-grupa opozanţilor sau adversarilor;

-grupa actanţilor, compusă din confidenţi;

În subiectul basmului, fiecare din cei amintiţi ocupă o anumită poziţie, sunt introduşi

folosindu-se de o manieră specifică, de limbaj şi gesturi tipice, se comportă după anumite

reguli, de la care nu se abat, aşadar au un statut şi un profil psihic şi moral incofundabil. Unele

personaje sunt simpatizate de cititori, chiar îndrăgite, iar celelalte trezesc repulsie.

Grupa personajelor bătrâne şi pasive îi cuprinde pe împăraţi, pe sihastru, pe moşneag,

şi pe babă, pe fraţii mai mari ai eroului. Împăraţi bătrâni ori chiar mai tineri suferă pentru că

nu au copii. Aceştia pot apărea cu o singură fiică, cu o fată şi un fecior, însă de ce mai multe

ori, cu trei fii sau trei fiice.

Funcţionând după regula pasivă, personajul din această categorie nu întreprinde nimic

în planul acţiunii. Chiar când declară război, împăratul nu se remarcă prin fapte de vitejie,

cursul evenimentelor este schimbat de feciorul cel mic şi oropsit. Rolul împăratului se

limitează la declanşarea acţiunii basmului. Deci personajul de acest fel se caracterizează prin

nepuţinţă, senilitate. Unii nu au copii datorită sterilităţii, alţii au un copil năzdrăvan, dar la

bătrâneţe. În alte basme, fata împăratului rămâne însărcinată de un „vântişor”, iar unii bătrâni

găsesc diferite obiecte transformate miraculos în copii.

Cu toate defectele amintite, rolul acestui personaj în discursul fabulos la basmului este

necesar. Prin prezenţa lui se stabileşte cadrul de început al acţiunii, care este unul arhaic,

exotic şi pitoresc, înlesnindefuziuni lirice. Oriunde în basme ipostaza împăratului este ştearsă,

pasivă, el nu hotăreşte nimic, nici chiar când este vorba de familia sa. De pildă, în basmul:

Fata de împărat şi fiul văduvei, unde fiica împăratului păcătuieşte cu un „vântişor” şi rămâne

însărcinată, iar pentru ruşinea adusă casei, împăratul convoacă „sfatul împărăţiei” spre a o

judeca şi pedepsi:”Sfatul împărăţiei găsi cu cale că spre a se spăla o aşa grozavă necinste, fata

cu moarte să se omoare. Unii ziceau ca să se arză de vie. Alţii ca să-i scoată ochii şi să se

gonească în pustietăţi spre a fi mâncată de fiare sălbatice. Alţii iară ziceau ca să i se lege o

piatră de gât şi să se dea pe Dunăre. „6

În general, „împăraţii din basmele populare româneşti sunt conturaţi asemănător

regilor din basmele occidentale. Ei simbolizează ideea imperială, care are rădăcini în tradiţia

romană, completată de splendoarea şi prestigiul curţilor împărăteşti bizantine”. 7 Faptul că în

producţiile româneşti ei sunt denumiţi şi prin culori: Roşu-Împărat, Verde-Împărat etc. Nu are

6 Petre Ispirescu, Basme, legende, snoave, Bucureşti, ESPLA, 1960, p. 217.

corespondenţă cu anumite valori morale, ci denumirile respective sunt simple nume

distinctive. Precum cei din basmele altor popoare, împăraţii din cele româneşti sunt atât de

bătrâni „ de îşi ridică genele cu cârja”, fiind preocupaţi fie de rotunjirea împărăţiei, fie de

destinul odraslelor lor. În unele naraţiuni împăraţii devin năzdrăvani, se prefac în urşi sau

balauri pentru a testa curajul feciorului sau fetei hotărâţi să plece în lume. La fel de

inconştientă este împărăteasa. Dacă este geloasă, îşi alungă fiica de acasă. Prea puţin

interesată de condiţia ei de împărăteasă, ci e preocupată de datoriile ei materne, de ocrotirea

copiilor.

Din grupa eroilor activi fac patre cei cu iniţiative. Ei se „caracterizează prin spirit de

aventură, prin curaj şi replică juvenilă, eroică. „8

Personajul sau eroul central al basmului popular românesc este fiul cel mic(Prâslea)

caracterizat prin antiteză cu fraţii săi mai mari. De obicei, el este numit Făt-Frumos, „făt” este

un cuvânt arhaic şi înseamnă „bărbat tânăr”. Alteori numele sugerează obârşia eroului:

Pipăruş Petru, Măzăran Vasilică etc. În câteva basme, numele eroului indică aparenţa sub care

se ascunde: Cenuşotca – adică cel care vieţuieşte în cenuşar, Cheleş-Împărat – adică cel cu

chelie falsă. Protagonistul poate fi „năzdrăvan” din naştere şi atunci este viril, activ, energic,

înfăptuind acţiuni de unul singur. Dar, în majoritatea cazurilor, protagonistul este un

neajutorat şi atunci reuşita lui depinde de „auxiliari”, pe care trebuie să ştie cum să-i câştige

de partea sa.

Fiind opus fraţilor şi adversarilor, Făt-Frumos se distinge prin bunătate, înţelepciune,

curaj- calităţi pe care le dovedeşte treptat. Datorită adjuvanţilor, el ştie să lupte, să moară şi

apoi să reînvie. În această ipostază este fără pată şi fără reproş, fiind animat de sprit

cavaleresc. De exemplu când îşi găseşte duşmanul dormind, el aşteaptă până se trezeşte apoi il

ucide in luptă dreaptă.

În partea de început a naraţiuni, viitorul erou este înfăţişat cititorului lipsit de trăsături

eroice menite să-i justifice ascensiunea. El este fiul cel mic, slab şi neajutorat, chiar prostănac,

de care râd fraţii şi părinţii.

Sigur, în basmul fantastic mai există şi alte personaje pozitive, dar unul singur devine

erou (sau eroină), celelalte sunt subordonate lui. Reuşita lui Făt-Frumos depinde de o serie de

condiţii:

-de naşterea neobişnuită;

7 Apud Victoria Nişcov, A fost pe unde n-a fost. Basmul popular românesc, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1996, p.

75. 8 Gheorghe Vrabie, op. cit., p. 43.

-de calităţile lui pozitive;

-de patosul eroic;

-de ajutorul confidenţilor şi adjuvanţilor (cal, perie, gresie, oglindă etc.)

-de sursa şi forţa adversarului.

Toate aceste elemente ale naraţiunii trezesc, de la început curiozitatea micilor cititori,

pentru că orientează anecdotica basmului spre zone fabuloase, ilogice.

După naştere, la fel de miraculoasă este creşterea viitorului erou: „Când era de-un an,

parcă era de cinci, iară când era de cinci, parcă era de cincisprezece, şi de ce creştea, d-aia se

făcea mai frumos şi mai drăgălaş.”9

Deşi naşterea şi creşterea eroului, precum şi o parte din isprăvile sale aventuroase au

caracter fantastic, miraculos ca mod de înfăţişare, el este conceput de creatorul anonim la

dimensiunile reale ale pământenilor, adică nu este dotat cu o forţă fizică supraomenesc, ci îşi

învinge adversarii fie prin isteţime, fie cu ajutorul auxiliilor. Apoi, pe plan moral, el

întruchipează idealuri populare şi de aceea victoria va fi totdeauna de partea lui.

Singur, Făt-Frumuos nu poate înfăptui nimic. El are nevoie de „confidenţi”, care îi dau

sfaturi bune, arătându-i drumul fără pericole (calul năzdrăvan, Sf. Duminică etc.), pe drum

capătă adjuvanşi(animale, păsări, gâze etc.) care-l ajută pentru că el a fost generos când ia

întâlnit.

Pe tot parcursul călătoriei, eroul se află într-o continuă iniţiere prin care el rămâne

pământean. Dacă era o fiinţă fantastico-mitologică, atunci nu mai avea nevoie de iniţiere.

Eroina din basmul popular românesc şi din multe basme culte este „fata de împărat”,

cu nume ornate, compuse cu rime şi alternanţe euforice, precum: Ileana Consânzeana; Ileana-

Consânzeana- din-grădină-floare-i-cântă-nouă-împăraţii-ascultă; Zâna-Dobrozâna etc.

Calitatea dominantă a eroinei este frumuseţea strălucitoare, comparată cu astrul zilei:

„la soare te puteai uita, dar la dânsa ba”. Ea locuieşte într-un lăcaş inaccesibil pentru omul

obişnuit: în lumea de dincolo, pe muntele de glajă, în căşuţa din vârful copacului cu crengi în

cer. Alteori se află în stană de piatră sau în dafin. De cele mai multe ori este prizonera unui

zmeu sau a unei vrăji, care o ţine captivă într-o piele de animal.

Mai există în basmele fantastice anumite subiecte în care rolul lui Făt-Frumos este

interpretat de fiica cea mică a împăratului cu trei fete(Ileana Simziana din colecţia lui Petre

Ispirescu). basmul acesta nu evidenţiază calităţile ei de fată, pentru că întregul comportament

este al eroului, care dovedeşte bărbăţie şi curaj, încât, pănă la urmă, ea este transformată din

9 Petre Ispirescu, op. cit., p. 88.

fată în băiat, confirmând concepţia populară după care isprăvile din basm pot fi săvârşite doar

de Făt-Frumos.

Deşi nu sunt personaje active, zânele apar în basmele fantastice ca antiteza

zmeoaicelor. Ele simbolizează tinereţea cu toate frumuseţile ei. Zânele sunt fiinţe cu farmec,

cu calităţi morale ideale. Pentru frumuseţea şi puritatea lor angelică, eroii se îndrăgostesc de

ele şi uneori se însoţesc cu ele pentru restul vieţii. În naraţiunile fantastice, zânele pot apărea

metamorfozate în broaşte, păsări etc, însă au puterea miraculoasă de a se da de trei ori peste

cap devenind zâne gingaşe, plăpânde şi frumoase.

Din alte basme cititorul află că zânele care se culcă sau trăiesc cu muritori (Fata din

dafin) îşi pierde calitatea de nemuritoare.

Grupă opozanţilor îi cuprinde pe cei care se împotrivesc eroilor virili: zmei, balauri,

monstruozităţi. Fiind operă epică, basmul se axează pe ideea de intrigă şi coflict. Eroilor le

stau în cale opozanţii. În timp ce eroii sunt iubiţi prin felul lor de a lupta, adversarii sunt

respinşi prin veclinia şi perfidia lor. Dintre opozanţii de diferite categorii şi grade, zmeii apar

cel mai des, apoi balaurii, Muma Pădurii, Gheonoaia, Scorpia, diavolul. Lor li se adaugă fraţii

răutăcioşi, mamele viclene etc.

Datorită celor dauă tabere, în basm se dezvoltă constant ideea de conflict, fapt care

menţine interesul cititorului.

„De felul său, zmeul este nemuritor şi invicibil, ştie dinainte de existenţa eroului,

singurul care-l poate răpune. Nu încearcă să-l ucidă cu arme, cu labele sau cu colţii, ci se

străduieşte să-l bage în pământ pentru a-l distruge”. 10

Zmeul este oponentul cel mai puternic al lui Făt-Frumos. Mai rele decât zmeii sunt

zmeoaicele. Zmeoaicele bătrâne îşi iubesc cu patimă feciorii, răzbunându-i cu cruzime când

sunt omorâţi. Ea are puteri uriaşe: zboară, se caţără pe munţi, îi împietreşte pe duşmani,

mănâncă pomii, găureşte piatra etc. În general, zmeul este o fiinţă dizgraţioasă, duşman al

naturii omeneşti.

Confidenţii sunt necesari mişcării epice şi-i conferă basmului mult pitoresc. Ei dau

sfaturi eroului şi-i arată drumul cel bun. Pot fi confidenţi fiinţe precum: un moş sau o babă, un

câine, calul, Sf. Dumunică, Sf. Lună, Soarele, Vântul turbat, Gheonoaia etc. Deşi confidenţii

au rol minor fără ei nu se poate închega subiectul.

Adjuvanţii eroului formează o clasă bogată şi diversă, pentru că el săvârşeşte acte

generoase tovarăşilor vremelnici de drum. pentru binele făcut fiinţelor umile, ele îi fac, drep

recompensă, daruri şi la nevoie, îl ajută. Apoi, în lupta lor pentru victoria binelui, eroii sunt

10 Apud V. I. Propp, Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, Bucureşti, Ed. Univers, 1973, p. 268

ajutaţi de personaje cu însuşiri supranaturale, create de fantezia populară, cum sunt Flămândul

şi Setosul. Unii întruchipează forţele şi anomaliile naturii, fenomene metereologice:Muma

Crivăţului Vântoasele; personifică momentele zilei:Miază-Noapte, Murgilă, Serilă; apoi zilele

săptămânii:Sf. Luni, Sf. Miercuri, Sf. Vineri; apar fiinţe care sunt o hiperbolizare a simţurilor

omeneşti:Fugilă, păsări-Lăţi-lungilă, Gerilă, Setilă, Flămânzilă. Cu toţii îl ajută pe Făt-Frumos

bazându-se pe deformarea lor fiziologică. Eroii sunt ajutaţi de ursitoare- prevestitoare bune

sau rele ale vieţii omului.

Din rândul adjuvanţilor fac parte:

-fiinţe- animale şi păsări;

-creaţii curioase ale fanteziei populare;

-abstracţii cosmice însufleţite;

-obiecte şi lucruri care înlesnesc succesul eroului.

1. 4 Tema drumului în basmul HARAP ALB

Considerat de G. Ibrăileanu o „epopee a poporului român”, Povestea lui Harap-Alb

este cel mai reprezentativ basm al lui Creangă, o plăsmuire artistică a realităţii cu multiple

valenţe psihologice, etice şi estetice, o sinteză a spiritualităţii româneşti ce cuprinde o întreagă

filozofie asupra vieţii, un mic roman de aventuri cu un subiect fabulos în care sunt valorificate

teme şi motive de circulaţie universală.

Titlul neobişnuit al basmului este un oximorom. Cuvântul „Harap” înseamnă slugă,

rob, iar cuvântul „alb” sugerează un suflet în care încă nu s-au scris semnele sarcedotale ale

iniţierii.

Conform opiniei lui Vasile Lovinescu, alăturarea negrului (Harap) cu albul ar însemna

unirea celor două principii Yung şi Yang. Fiu al Craiului şi nepot al lui Verde Împărat, Harap-

Alb este ales de soartă să îi reunească pe fraţi aşa cum două jumătăţi ale cercului formează

întregul.

În Povestea lui Harap-Alb Ion Creangă tratează fabulosul în mod realist, basmul fiind

caracterizat prin originala alăturare a miraculosului cu cea mai specifică realitate.

Subiectul se bazează pe universala luptă dintre bine şi rău, pe antiteza dintre aceste

două forţe simbol, ce se menţine însă în sfera normalităţii existenţei.

Până la un punct Povestea lui Harap-Alb respectă tiparul narativ al basmului popular.

În realitate el este un veritabil basm cult, având un fond de roman.

Doi fraţi, Verde Împărat şi Craiul trăiesc de multă vreme la două capete ale lumii fără

să se mai vadă. După opinia lui Vasile Lovinescu cei doi fraţi reprezintă în plan mitologic

două principii subordonate unul altuia ce guvernează „o vastă lume primitivă, căzută în haos.”

Verde Împărat, ajungând la bătrâneţe fără a avea descendenţi în linie masculină îi scrie

fratelui său, Craiul, cerându-i unul dintre feciori ca urmaş la tron: „Amu cică împăratul acela,

aproape de bătrâneţe, căzând la zăcare, a scris carte frăţine-său Craiului, să-i trimită grabnic

pe cel mai vrednic dintre nepoţi, ca să-l lase împărat în locul său după moartea sa. „11

Împăratul cere cel mai vrednic nepot, deoarece conducerea unei împărăţii presupune

pricepere, abilitate, înţelepciune, tenacitate, iscusinţă, echilibru, armonie, iubire de adevăr,

calităţi ale unui erou exemplar puternic umanizat şi nu ale unui războinic. Conceptul de

vitejie, cel mai important concept din basmele populare, apare aici ca un concept fără

substanţă. Vitejia e înlocuită cu destoinicia, cu vrednicia.

Craiul primeşte rugăminte fratelui său mai mare. Mare iniţiat, dar şi iniţiator el îşi

supune fiii la o probă fundamentală:proba curajului, probă esenţială în procesul de iniţiere.

Podul, locul unde se desfăşoară această probă leagă sfârşitul împărăţiei Craiului de începutul

unui spaţiu enigmatic, nesfârşit, ameninţător, plin de păduri şi drumuri întortocheate ce

sugerează în cod mitologic obstacolele şi labirintul.

„Craiul le iese fiilor săi în cale, mascat în urs şi îi provoacă la luptă, iar celui care are

curajul să primescă lupta îi dezvăluie adevărata sa identitate şi îi zice:” mergi de acum tot

înainte, că tu eşti vrednic de împărat”12. Speriaţi, fiii cei mari se întorc pe rând acasă. Inocenţa

lor este absolută. Ei sunt mândri şi orgolioşi, se cred îndreptăţiţi să fie iniţiaţi şi să primească

statutul de împărat, dar pleacă în călătorie fără nici un fel de pregătire şi se întorc după primul

obstacol întâlnit în cale. Tatăl îi ceartă cu un limbaj de Humuleşti în care apar aluzia şi ironia

ca elemente de roman realist.

Mezinul Craiului este rănit de cuvintele mustrătoare ale tatălui său. El are îndoieli, e

neliniştit, reflexiv, îngândurat, mâhnit şi de aceea merge în grădină să mediteze. Prin

conturarea lui ca o personalitate puternic umanizată cu viaţă sufletească fabulosul coboară în

planul realitaţii, într-un timp şi spaţiu localizate geografic şi istoric. În grădină el se întâlneşte

cu o bătrână care cerşeşte.

În aparenţă bătrâna e gârbovă, neputincioasă, neştiutoare, neînsemnată, inutilă, în

esenţă ea este „Bătrâna Timpurilor”, identificată cu cercul imobil în jurul căruia se înfăşoară

11 Ion Creangă, Poveşti, Ed. Minerva, Bucureşti, 1983, p. 69;

12 Ion Creangă, op. cit., p. 76.

ghemul veacurilor şi vârtejul ciclurilor, o mare iniţiată ce se remarcă prin alternanţa de

strălucire şi stingere, de umilinţă şi măreţie.

Bătrâna are un limbaj predictiv, bazat pe un sistem de aluzii „Da’ce stai aşa pe

gânduri, luminate crăişor?zice baba, alungă mâhnirea din inima ta, căci norocul îţi râde din

toate părţile şi nu ai de ce să fi supărat. „13 Arătându-i că poate vedea dincolo de aparenţe, deşi

esenţa ei e ascunsă în ce mai de jos ipostază a condiţiei umane, bătrâna îi dă crăişorului un

mare cod.

Fascinat de vorbele ei acesta îi oferă un ban. Gestul capătă valoare simbolică:banul

reprezintă forma prin care intră în relaţie două voci. Generozitatea fiului de crai face posibilă

comunicarea între cei doi. Milostivită de tânărul crăişor, Sfânta îl sfătuieşte să plece la Verde

Împărat, însă numai după ce va cere calul, hainele şi armele pe care tatăl său le avusese în

tinereţe.

Armele, calul şi hainele simbolizează patrimoniul strămoşesc, sau calităţi spirituale ereditare

(cum ar fi voinţa, setea de cunoaştere, dragostea de adevăr, puterea de luptă sau altele) pe care

Craiul le-a trensmis fiului său.

Găsirea calului ţine de metamorfoza sub semnul focului. Simbol mitologic, focul

reînnoieşte, reînvie, trezeşte energii, redă conţinutul lucrurilor iniţiale.

În aparenţă calul e nepunticios, iar, foarte aproape de moarte. Ca şi în cazul bătrânei,

esenţele se ascund în forme degradate ale materiei.

După metamorfoza care se face urmând un procedeu ritualic (proba jăratecului) calul

devine tânăr, puternic, frumos.

Prin cele trei zboruri cosmice el îl botează pe crăişor întru soare şi lună. Astfel acesta

atinge formula primordială „Ei stăpâne, cum ţi se pare?Gândit-ai vreodată că ai să ajungi

soarele cu picioarele, luna cu mâna şi prin nouri să cauţi cununa?”.

După ce calul îi jură fiului de crai credinţă „de-acum înainte sunt gata să te

întovărăşesc oriunde mi-i porunci, stăpâne „cei doi pornesc într-o călătorie labirintică, plină

de primejdii”.

Despărţirea tatălui de fiu se face la pod şi este una ritualică. Craiul îşi supune şi fiul

mai mic la proba curajului. Cel ce înfruntă ursul este de fapt calul, bunul său tovarăş. Tatăl îşi

felicită fiul, îi laudă generozitatea îi oferă blana de urs şi îi dă sfaturi:să se ferească de omul

spân şi de omul roş. Dacă în aparenţă craiul este doar un tată iubitor în ipostaza lui

pedagogică, în esenţă el e un mare iniţiat şi iniţiator, cu un puternic caracter disimulant care

13 Ion Creangă op. cit., p. 71.

păstrează ca simboluri ale omniscienţei şi omnipotenţei calul şi baba. El ştie ce se va întâmpla

cu fiul său în călătorie, ştie că acesta nu îşi va putea respecta promisiunea făcută.

Megatema basmului este tema drumului, care apare în strânsă legătură cu cea a

iniţierii. Călătoria pe care o întreprinde eroul este un act iniţiatic, un proces de formare a

tânărului prin care acesta trece de la starea de profan la starea de iniţiat şi de aceea Povestea

lui Harap-Alb este considerat un veritabil buildungs roman fabulos. Drumul lui Harap-Alb nu

este un drum fizic, geografic, ci un drum spiritual, de perfecţionare şi purificare, un drum de

iniţiere, un drum către centru, un drum de la starea de profan, la cea de sacru, sfânt (echivalată

alegoric în basm cu cea de împărat).

Prima etapă a drumului o constituie pădurea labirint în care fiul de crai se întâlneşte de

trei ori cu Spânul.

Deşi tânărul nu are nevoie de însoţire, Spânul se oferă mereu să îl ajute. Dacă în

aparenţă el este umil, nevinovat, binevoitor, în realitate e crud, viclean, ipocrit, mincinos,

egoist.

De fiecare dată el îşi schimbă straiele cu tonul vocii. La a treia întâlnire fiul de crai îl

acceptă pentru că pare a fi un bun cunoscător al acelor locuri necunoscute.

Călătoresc cu bună înţelegere deoarece Spânul rămâne în aparenţă umil şi supus,

reuşind să câştige încrederea fiului de crai.

Momentul fântânii este un moment fundamental care schimbă cursul destinului

personajului. Fiul de crai îşi încheie la fântână un mod de existenţă şi începe altul, cu altă

identitate.

Spânul îl invită pe naivul tânăr să coboare într-o fântână ciudată, fără cumpănă şi fără

roată, pentru a se răcori;imediat însă trânteşte capacul şi îl sileşte pe captiv să accepte

inversarea rolurilor.

În plan simbolic această fântână este o veritabilă cristelniţă în care fiul e botezat cu

forţa. Spânul îl deposedează de identitatea sa crăiască. Din clipa aceasta el pierde cartea,

armele ca simboluri ale puterii, hainele, devine slugă şi primeşte un nou nume, o nouă formă

de identitate. Spânul îşi însuşeşte originea nobilă şi destinul de mire al lui Harap-Alb.

Momentul sosirii la curtea lui Verde Împărat este marcat de atmosfera de sărbătoare:

„Şi împăratul Verde, cetind cartea, are de bucurie că i-a venit nepotul, şi pe dată îl şi face

cunoscut curţii şi fetelor sale, care îl primesc cu toată cinstea cuvenită unui fiu de craiu şi

moştenitor al împăratului”.

Temându-se ca Harap-Alb să nu spună adevărul, Spânul îi cere în toiul petrecerilor să

îi îndeplinească dorinţe care la prima vedere par imposibile.

Cele trei încercări la care eroul este supus reprezintă trei trepte de iniţiere diferite,

fiecare fiind superioară celei anterioare şi având ca ţintă forme ale absolutului vegetal,

mineral şi uman. Înaintea fiecărei probe se remarcă un scenariu repetabil. Fiul de crai este

mâhnit, suferă, are sentimentul că este ultima probă şi înţelege că Spânul vrea să-l piardă.

Mereu mărturiseşte mâhnirea sa calului, care îl încurjează. Calul este un spirit invincibil,

simbol al forţei şi al vitalităţii.

Harap-Alb reuşeşte să treacă de primele două probe datorită ajutorului Sfintei

Duminici, care cunoaşte anumite taine şi dă sfaturi fiului de crai. Aceasta locuieşte pe o insulă

izolată de lume, un spaţiu sacru în care eroul e dus de către cal. Conform opiniei lui Oişteanu,

în sens cosmogonic insula poate simboliza manifestarea, Creaţia;în acest caz apa reprezintă

haosul primordial dinaintea Creaţiei.

În cadrul mirific al insulei Harap-Alb descoperă o valoare existenţială importantă,

aceea că puterea milostiveniei şi bunătatea ajută omul să reuşească in viaţă.

Pentru ca Harap-Alb să poată culege sălăţile din Grădina Ursului, Sfânta Duminică

prepară o licoare magică care îi aduce acestuia somnul lung. Andrei Oişteanu consideră

că :adormirea ursului în basm este de fapt simbolul îmbunării lui, obţinerii hatârului său,

transformării sale într-un duh păzitor, benefic.

Aruncarea blănii de urs este o taină necesară trecerii acestei probe ştiută doar de

Bătrână „Dar la toată întâmplarea, de-i vedea şi-i vedea că s-a trezit ursul şi năvăleşte la tine,

zvârle-i pielea cea de urs şi apoi fugi încoace spre mine cât îi putea. „

Omorârea cerbului, animal solar, vestitorul luminii se face după un anumit ritual în care faţa

se ascunde. Prin anihilarea Ursului şi apoi a Cerbului, Harap-Alb preia de la învinşi atributele

războinicului.

După fiecare probă se remarcă tema recunoştinţei:Harap-Alb se întoarce la Sfânta

Duminică, mulţumindu-i pentru ajutor.

A treia probă este ultima treaptă a iniţierii eroului, un adevărat basm în basm, cea mai

grea încercare la care acesta este supus, deorece Împăratul Roş este semnul răului de care tatăl

îi spusese să se ferească, simbolul sângelui, al cruzimii şi al răzbunării.

Supunerea fetei, „o farmazoană cumplită”, puternică, şireată, independentă, prefăcută,

este necesară atât formării personajului, cât şi întemeierii unei căsnicii prin care eroul va

dobândi condiţia de mire, de iniţiat.

Pentru prima dată Harap-Alb nu mai apelează la auxiliile cunoscute. Traseul lui este

acum lipsit de ostilitate, de provocări şi ispite.

Megatema acestei călătorii este bunătatea, care apare ca modus vivendi, în stare pură.

Harap-Alb ajută fiinţe aparent neînsemnate (furnicile şi albinele) generozitatea lui fiind în

plan spiritual. A face bine este starea lui firească, naturală, el face bine necondiţionat. Cu toate

acestea, inima lui bună îl va ajuta, pentru faptele sale va fi răsplătit.

Pe drum eroul acceptă însoţirea câtorva năzdrăvani care îi vor deveni auxilii. Cele

cinci apariţii bizare reprezintă întruchipări ale forţei cosmice:gerul (Gerilă), foamea

(Flămânzilă), setea (Setilă);Ochilă este ciclopul din epopeea homerică, iar Păsări-Lăţi-Lungilă

este un Săgetător coborât pe Pământ. Cei cinci se înscriu în sfera umanului, reprezentând un

portret grotesc, caricatural, în care o trăsătură dominantă este îngroşată până la limita

absurdului şi capătă dimensiuni fantastice.

Gerilă este „o dihanie de om”, Flămânzilă „ o namilă de om”, Setilă „ onanie de om”,

Ochilă „o schimonositură de om”, iar Păsări-Lăţi-Lungilă e „ o pocitanie de om”. Astfel

ipostaza umană e văzută în oglinzile buclucaşe ale simţurilor.

Pe fiecare îl întâlneşte în plenitudinea manifestărilor specifice. Cei cinci trăiesc într-o

deplină singurătate, fiind respinşi din zona umanului. Toţi formează parcă un întreg, bazat pe

solidaritate şi comunicare. În existenţa lor se sugerează civilizaţia arhaică, rurală, marcată de

cuvintele plug, mugur, brazdă, moară, vite. Fiecăruia Harap-Alb îi face câte un portret în care

se îmbină caricatura, hazul, grotescul, fabulosul cu realul. Portretele lor sunt hiperbolizate.

Uneori sunt înşiruiri de fraze ritmate „Poate ca acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr

primar cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă, ori

din târg de la Să-l-caţi, megieş cu Căutaţi şi de urmă nu-i mai daţi”. 14 Întâlnindu-i pe cei cinci

năzdrăvani Harap-Alb este uimit şi pentru prima dată râde. Râsul lui este sincer, inocent, naiv,

pur, din perpectivă rurală fiind reacţia omului normal. Fiul de crai râde de aparenţe, el nu

cunoaşte esenţa celor cinci.

Fiecare dintre năzdrăvani ştie de probele Împăratului Roş. În trecut ei îl ajutaseră şi pe

tatăl crăişorului.

Sosirea la împărăţie e marcată de uimirea împăratului, care stă sub semnul disimulării,

pentru că existenţa în împărăţia sa e ritualică, el ştie întotdeauna ceea ce se va întâmpla.

Harap-Alb este supus la cinci probe în aparenţă de netrecut, probe absurde,

monstruoase:proba focului, a ospăţului, alegerea macului, păzirea fetei, alegerea fetei. Probele

sunt impresionante prin cantiăţile aproape pantagueilice. În aparenţă sunt de netrecut, dar

Harap-Alb le depăşeşte cu ajutorul celor cinci. Nici una dintre încercări nu este peste puterile

năzdrăvanilor, ci exact cât pot ei duce. Totul este pe roluri, fiecăruia îi vine rândul să intre în

14 Ion Creangă, op, cit, p. 97.

scenă. Probele trecute cu ajutorul albinelor şi al furnicilor evidenţiază faptul că bunătatea

rodeşte, că binele e răsplătit în mod firesc şi normal.

În final, Împăratul Roş cedează, el îşi dăruieşte fiica celui care trecuse prin toate

tainele iniţierii. Fata propune o probă a auxiliilor, ce constă în aducerea unor elemente magice

ale căror valoare e cunoscută doar de ea:mărul-simbolul iubirii, apa vie şi apa moartă-ce

semnifică renaşterea. În aparenţă, calul-simbolul puterii şi al fidelităţii şi turturica-simbolul

singurătăţii în iubire se întrec, în realitate ei sunt complici.

Pe drumul către Împăratul Verde Harap-Alb se îndrăgosteşte de fată. Aceasta

simbolizează absolutul uman, frumuseţea supremă. Are puterea de a se metamorfoza,

stăpâneşte atât teluricul, cât şi cosmicul.

Puternică, hotărâtă, sigură pe sine ea îl respinge pe Spân, pe cel cu care în plan

mitologic este absolut incompatibilă şi îl acceptă pe cel care trecuse de probele tatălui său, nu

cu sabia, ci prin virtuţile pe care le dezvoltă bunătatea, prin firescul existenţei. Având un

foarte puternic sentiment al dreptăţii, fata dezvăluie adevărata identitate a lui Harap-Alb.

Acesta este ucis de Spân dar renaşte fiind stropit cu apă vie şi apă moartă. Spânul este

pedepsit de calul năzdrăvan printr-un zbor care purifică şi armonizează. Conform opiniei lui

Oişteanu „putem întrezări aici răspânditul motiv arhaic al Păcatului Originar, care presupune,

la nivelul gândirii mitice. Patimile eroului mitic (simbolizate în basm prin încercările

supraomeneşti la care e supus Harap-Alb). Purificarea, moartea şi învierea, iniţierea,

reprezintă sfârşitul Patimilor, mântuirea eroului mitic şi eliberarea sa din jugul propriului său

Păcat Originar. Dealtfel Spânul ştia ca Harap-Alb se poate elibera din robie numai prin

efectuarea ritualurilor de purificare şi iniţiere. El îi mărturiseşte fiului de crai : <<Şi atâta

vreme să ai a mă sluji, până când îi muri şi iar îi învia>>„Astfel prezentat Spânul apare ca un

personaj cu un important rol în formarea tânărului: „Pentru ca Harap-Alb să devină om,

Spânul trebuie să fie rău. El va dispărea doar când rostul i se va fi împlini”.

Prin moarte Harap-Alb îşi încheie existenţa în curs de iniţiere şi renaşte mire, iniţiat.

După moarte numele lui de slugă devine renume. După ce îl readuce la viaţă, fata îi dă paloşul

de mire şi împărat, simbol sarcedotal al puterii. Urmează atât binecuvântarea părintească cât şi

cea cosmică (perechea primordială prin zâmbet îşi dă acordul). Nuntirea se face sub semnul

cosmicului.

În încheiere, din timpul sacru al basmului se trece în timpul profan, revenindu-se la

vocea narativă specific humuleşteană.

Fiind o capodoperă a lui Creangă, un veritabil buildungs roman fantastic cu valenţe

mitice, psihologice şi filozofice, Povestea lui Harap-Alb este romanul omului ameliorabil prin

trăire, ce dezvoltă în mit destinul formării autorului, Ion Creangă a ilustrat în opera sa propria

experienţă de viaţă, pe care a povestit-o sub formă de memorial, a învăluit-o în mit şi a

sugrumat-o într-o experienţă fantastică, valabilă pentru om în genere;şi el a luptat cu spânul,

cu primejdiile şi nevoile, şi el s-a făcut frate cu dracul, ca să treacă punţile vieţii, iar

nemurirea şi-a dobândit-o din apa vie şi apa moartă a creaţiei lui artistice.

2. Basmul categorii tipologice

Cercetător pasionat şi stăruitor al folclorului, Adolf Schullerus, a ajuns să cunoască în

profunzime cultura populară românească şi s-o preţuiască chiar în comparaţie cu producţiile

spirituale ale propriei etnii.

Fascinat îndeosebi de basmul românesc, din repertoriul căruia a făcut şi culegeri

personale, Adolf Schullerus l-a înfăţişat într-o ademenitoare perspectivă în lucrarea Cartea

poveştilor din Transilvania şi în diverse alte studii. Conştient ca nimeni altul dintre străini de

interesul ştiinţific, de valoarea artistică şi de originalitatea tematico-stilistică a materialului

românesc, Adolf Schullerus şi-a asumat sarcina de a-l face cunoscut lumii, prin intermediul

unui registru al tipurilor de basme, delimitate şi notate după modelul sistemului celebru

propus de Antti Aarne.

Catalogul tipologic al lui Adolf Schullerus reprezintă cea mai ambiţioasă tentativă de

cuprindere a întregului material al prozei epice româneşti şi a rămas, din nefericire, nedepăşită

până astăzi, în ce priveşte basmul, chiar dacă s-a lucrat, la un moment dat, la o tipologie

propriu-zisă a speciei sub auspicii academice.

Încercarea de a le clasifica poate fi doar una temporară, deoarece el nu poate avea

pretenţia de a fi epuizat totul având în vedere răspândirea foarte diversă a materialului din

diferite publicaţii. În păturile largi ale populaţiei rurale româneşti basmul reprezintă adevărata

valoare ca povestire şi divertisment, el slujeşte eficient şi la impunerea unor principii morale.

de aici şi prospeţimea şi păstrarea caracterului originar al poveştilor culese din Moldova sau

Transilvania.

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea atracţia pentru consemnarea poveştilor nu s-a bazat

pe considerente ştinţifico-folcloristice, ci fie cum a fost la Creangă, Ispirescu, Slavici şi alţii

pe unele criterii estetico- educative, fie pe interese comerciale.

După clasificarea făcută de Adolf Schullerus, basmul românesc poate fi :

1. Basme cu animale:

-basme cu animalele pădurii

-basme cu animalele pădurii şi animalele domestice

-basme cu omul şi animalele pădurii

-basme cu animalele de casă

-basme cu păsări

-basme cu peşti

-basme cu alte animale.

2. Basmele propriu-zise:

-basme cu vrăjitori

-basme legende

-basme nuvelistice

-basme despre dracul(uriaşul) cel prost

3. Snoave:

-snoave despre fraieri

-snoave despre soţi

-snoave despre preoţi

Mitul redă credinţa oamenilor referitoare la geneza şi esenţa lumii, la realitatea

superioară, absolută. Această realitate absolută, sau reprezentarea ei în mintea omului arhaic,

constituia elementul sacru.

Conform opiniei lui Mircea Eliade, mitul redă o istorie sacră, el dezvăluie sacralitatea

înfăptuirilor zeilor sau eroilor mitici. Deci mitul ar fi o “irupţie a sacrului în profan”. Mitul şi

ritualul erau secrete păzite cu străşnicie. Numai iniţiaţii puteau să le cunoască. Iniţiatul

conferea sacralitate tuturor activităţilor şi evenimentelor din viaţa sa. Rezultă deci ca ritul este

o “dramatizare” a mitului. Filologul V. I. Propp, încercând să găsească originile basmului

fantastic, ajunge la aceeaşi concluzie susţinând ca în timpul ritualului de iniţiere neofitului i se

povestea chiar mitul tribului.

Desprinzându-se de ritual, mitul, al cărui caracter sacru slabeşte şi în cele din urmă se

pierde, porneşte pe un drum de desacralizare şi demitizare, un drum de creaţie profan-

artistica, la capătul căruia se află basmul.

Ritualul iniţierii este un ritual universal. Nu exista religie “primitivă” sau “superioară”,

în care să nu găsim într-o formă sau alta Iniţierea. Este un ritual ocult şi de aceea se cunoaşte

puţin din semnificaţia şi modul său de desfăşurare. Iniţierea este “drumul” pe care îl parcurge

subiectul de la starea de profan la starea de iniţiat, este totalitatea încercărilor şi obstacolelor,

fizice şi morale, pe care neofitul trebuie să le depăsească.

Drumul lui Harap Alb trece prin mai multe trepte de iniţiere, reprezentate alegoric în

basm prin cele trei încercări la care e supus eroul de către omul spân (obţinerea salatei din

grădina ursului, a cerbului de aur şi a fetei lui Roş Împărat). La capătul acestui şir de iniţieri şi

purificări, eroul atinge starea de iniţiat, de sfânt, reprezentată în basm prin încoronarea sa şi

căsătoria cu fata lui Roş Împărat.

Unele basme (ruseşti, cehesti, greceşti, etc) prezintă asemănări uimitoare cu basmul

Harap Alb şi unele basme poloneze din culegerea lui A. Glinski printre care “Prinţul

Slugobil”(slugobil=sluga alba)

Sunt cunoscute peste şaisprezece variante populare ale basmului Harap Alb, culese din

toate zonele ţării. Harap Alb pleacă la drum trimis de tatăl său, pentru a deveni împărat. Dar

condiţia de împărat era peste tot (chinezi, japonezi, indieni, egipteni, etiopeni, incaşi, greci,

romani, etc.) considerata ca o condiţie sacra. Drumul lui Harap Alb nu este un drum fizic,

geografic, ci un drum spiritual, de perfecţionare, şi purificare; un drum de iniţiere; un drum

către centru: un drum de la starea de profan la cea de sacru, sfânt (echivalata alegoric în basm

cu cea de împărat).

Încă de la începutul basmului putem observa şi alte asemănări între drumul ce urmează

a fi făcut de Harap Alb şi “drumul” iniţierii. Iniţierea este un drum între două stări opuse

(profan şi sacru) lucru evidenţiat în basm prin faptul că Harap Alb urma să parcurgă drumul

său geografic de la “o margine a pământului la altă margine”.

Un preot, pentru a pătrunde tainele riturilor de iniţiere, a trăit ani de-a rândul în

mijlocul unui trib din America de Sud şi a observat: “tinerii îşi iau rămas bun de la ai lor, apoi

pleacă spre locul unde urmează să fie iniţiaţi, însă le iese în cale un <duh mascat> sau masca

unui animal totem, care cheama la lupta unul câte unul pe cei ce urmează să fie iniţiaţi. După

luptă, bărbaţii adunaţi îi cer tânărului să dea jos cu propriile sale mâini masca de pe capul

<duhului>. Spre uimirea sa, el recunoaşte atunci faţa unuia din membrii tribului, care de

obicei înfăţişează acest spirit”.

Similar în basmul Harap Alb, Craiul (care îi simbolizează pe bătrânii tribului), îşi

încearcă feciorii pentru a vedea care este “destoinic a împăraţi peste o ţară aşa de mare şi de

bogată ca aceea” a lui Verde Împărat. Mijlocul de testare folosit este şi el similar celui descris

anterior. Craiul le iese fiilor săi în cale, mascat în urs, şi îi provoacă la luptă, iar celui care are

curajul să primeasca lupta (Harap Alb), îi dezvăluie adevărata sa identitate şi îi zice: “mergi

de acum tot înainte, ca tu eşti vrednic de împărat”.

Fantasticul personaj Sfânta Duminică, acea “babă gârbovă de bătrâneţe”, care îl ajută

pe Harap Alb să depăşească unele obstacole ale drumului său, poate reprezenta pe cel ce

iniţiază pe novice, adică bătrânii tribului, saman, vraci, vrajitor la popoarele primitive, sau

maestru spiritual (preot, guru).

Harap Alb ajunge la ea în zbor pe calul său, pe un “ostrov mândru în mijlocul unei

mări”. Dar insula apare cu simboluri diverse(dar nu foarte diferite ca esenţă)în multe basme,

legende, mituri şi cărţi sacre.

In sens cosmogonic, insula poate simboliza “manifestarea”, Creaţia; în acest caz apa

reprezintă haosul primordial dinaintea Creaţiei. Sau, cum afirma Eliade, insula poate fi

simbolul unui”tărâm transcendent, participând la realitatea absolută, depsebindu-se, ca atare,

de restul Creaţiei stăpânite de legile devenirii şi ale morţii”.

O astfel de insula este Svedadvipa- insula alba- din tradiţia hindusă şi budistă pe care

ajungeau în zbor cei ce depăşeau condiţia umană.

Insula poate fi şi un loc unde trăiau sufletele morţilor “glorioşi”, eroilor, aşa cum sunt

“insulele fericiţilor” din tradiţiile egiptene, celtice.

Rolul samanilor şi mai târziu al preoţilor era de a face legătura între lumea pământeană

a oamenilor şi lumea de dincolo a entităţilor superioare. Exact acesta este şi rolul Sfintei

Duminici în basm, ea fiind un intermediar între Harap Alb şi urs, care va fi considerat

reprezentare a strămoşului- totem.

Sfânta Duminică este cea care îl sfătuieşte pe Harap Alb sa ia cu el la drum calul,

armele şi hainele pe care le-a folosit tatăl său în tinereţe. Aceste elemente sunt simboluri care

apar des în miturile, legendele şi basmele romaneşti şi de pretutindeni. Armele, calul şi

hainele simbolizează patrimoniul strămoşesc sau calităţi spirituale ereditare (cum ar fi voinţa,

setea de cunoştere, dragostea de adevăr, puterea şi lupta, s. a.) pe care Craiul le-a transmis

fiului său.

Fiind vorba de o iniţiere, Harap Alb nu parcurge drumul său în macrocosmos, ci în

microcosmosul intern, propriu. Ori, în acest caz, tot ce apare în basm în spaţiul macrocosmic

(oameni, animale, obiecte) reprezintă, de fapt, simbolic ceea ce apare în realitate în spaţiul

microcosmic (virtuţi, patimi, stări afective, memorie, suflet, experienţa).

În basm mai apar pesonaje ca: omul spân, Roş Împărat, fata lui Roş Împărat, Crăiasa

Albinelor, Crăiasa Furnicilor, Gerilă, Ochilă, Flămânzilă, Setilă, Lăţi-Lungilă. Toţi sunt

consideraţi ca fiind personificări ale trăsăturilor morale şi spirituale ale eroului.

Spânul reprezintă ceea ce este mai rău şi mai urât într-un om, în cazul nostru în Harap

Alb. Omul Spân ar fi unul, mai multe, sau toate păcatele din sufletul eroului, precum

Egoismul, Ura, Ignoranţa, Dorinţa, etc.

Fazele prin care trece realţia Harap Alb-omul spân, de-a lungul basmului, ni se par

similare cu fazele prin care trece relaţia Om-Păcat de-a lungul vieţii.

a) Copil fiind, Harap Alb nu auzise de şi nu-l cunoştea pe spân (nu cunoştea patima şi

păcatul)

b) La pubertate, Harap Alb află de Spân de la tatăl său, care îl previne că e un om rău

şi primejdios, deci să se ferească de el. Într-adevăr, în viaţa părinţii sunt cei care încearca prin

educaţie să ţină departe Păcatele de fiii lor.

c) În timpul călătoriei, Spânul îi apare sub diferite înfăţişări, încercând să-i devină

slugă. Harap Alb îl refuză, fără să ştie însă de ce, conform sfatului părintesc. Până la urmă,

datorită şireteniei, Spânul reuşeşte să se tocmească sluga la Harap Alb, dar nu peste situaţia se

răstoarnă, fiul Craiului devenind robul Spânului; aceasta este o alegorie a faptului că a ajuns

robul propriilor sale Păcate.

d) La sfârşitul basmului, după ce eroul trece cu bine toate încercările prin care Spânul

vroia să-l piardă, după ce moare şi învie, Spânul e ucis de calul năzdravan. Aceasta ar

reprezenta ideea că după trecerea treptelor de iniţiere, Harap Alb obţine starea de Puritate,

înfrangându-si definitiv Păcatul.

Episodul cu fântâna din basm, ne apare straniu căci toate elementele din aceasta

secvenţă- coborârea după apă, degradare a unei cufundari în apa, jurământul, schimbarea

condiţiei eroului, căpătarea unui nou nume- ne confirmă că este vorba despre un botez.

Explicaţia faptului că un personaj diavolesc apare în postura de botezator, o putem găsi la

scriitori şi filozofi cum sunt Iustin Martirul şi Augustin care susţin că Diavolul şi demonii

imita pe Dumnezeu şi lucrurile divine.

Faptul că fiul de Crai este numit Harap (rob) corespunde, din punct de vedere logic, pe

plan epic (Harap Alb ajunge sluga Spânului), pe plan spiritual (fiul de Crai devine robul

propriului său Păcat) cât şi pe plan istoric pentru ca într-adevăr copiii multor triburi din

diferite părţi care nu au indeplinit încă ceremoniile de iniţiere, erau folosiţi ca slugi. Munca

grea şi umilitoare de rob le biciuia astfel ambiţia, încăt nu pregăteau nimic pentru a trece prin

înfricoşătoarele încercări ale ritalului de iniţiere.

Fiul de crai e numit de Spân “Harap Alb” pentru ca robii erau de regula ţigani, arabi,

negri şi spre deosebire de aceştia el era un rob alb. În unele basme bulgare apare un personaj

negru numit Arap, care poate, când vrea, să se facă alb.

Faptul ca omul Spân îi schimbă numele eroului, se poate interpreta prin aceea că multe

popoare, în timpul său după iniţiere, neofitul primea alt nume. Această schimbare poate fi

legată de ideea morţii şi învierii simbolice, prezenţa în orice ritual de iniţiere.

La multe populaţii primitive cei ce urmează să fie iniţiaţi sunt vopsiţi pe tot trupul în

alb- culoarea morţii (o alta posibilă explicaţie a numelui Harap Alb), iar pe toată durata

iniţierii ei nu sunt consideraţi oameni vii, ci fiinţe asemănătoare duhurilor.

Astfel, V. I. Propp concluzionează ca ritualul iniţierii constituie cel mai vechi

fundament al basmului. Ritualul de iniţiere fiind un ritual secret se celebra departe de trib. De

regula casa iniţierii se găsea într-o pădure, aceasta pentru ca ritualul să fie ascuns de ochii

profanilor şi pentru că pădurea reprezenta în miturile şi credinţele acestor populaţii “ţărâmul

de dincolo”. Casa iniţierii lui Harap Alb, însă nu se găseşte într-o pădure, ci pe o insula,

probabil datorită unei schimbări ulterioare în lungul drum de modificări parcurs de basm.

Harap Alb ajunge pe insula dus de cal în zbor, “pe deasupra codrilor”. Insula reprezintă, ca şi

pădurea, un loc secret, fiind aptă deci pentru ritualul acela al iniţierii. Eroul ajunge la o

“căsuţă singuratică”. În plus, basmul menţionează că pe ea “era crescut muşchi pletos de o

podina de gros”, ceea ce denotă vechimea casei, sau încercarea de a fi camuflată.

Ursul din basm este un “duh al rodniciei” sau un animal totem; putem presupune că

este vorba de un animal totem, pentru că, în general, copiii, tinerii neiniţiaţi şi femeile erau

speriaţi de bătrânii tribului mascaţi în “duhul strămoşilor” (aşa cum Craiul şi-a speriat fiii

mascându-se în urs). Dacă ursul din basm este animal totem, atunci familia Craiului ne apare

ca o reprezentare alegorica a tribului. Craiul îi simbolizează, în acest caz, pe bătrânii iniţiaţi ai

tribului, iar feciorii săi pe tinerii iniţiaţi. E posibil ca ursul din basm să întruchipeze ambele

entităţi (animal totem şi duh al rodniciei), fenomen ce se întâlneşe în credinţele, miturile şi

ritualurile multor populaţii arhaice. Astfel în Siberia şi Alaska ursul era considerat un animal

lunar, pentru ca dispare iarna şi apare primăvara aşa cum astrul dispare şi apare în fiecare

luna.

La multe triburi ursul era divinizat ca animal totem. Unele triburi dădeau ursului

denumiri ca: Bătrânul, Stăpânul, Bunicul, Moşul; probabil numele sunt date ca o remniscienţă

a calităţii mitice de animal-strămoş ce era acordat în vechime ursului.

Culegerea plantelor medicinale cu efecte curative asupra unor animale, pentru a avea

efect şi asupra omului, se facea în deghizarea cu măştile-costume ale animalelor respective.

Dacă am considera salata ursului din basm ca fiind o plantă de leac, atunci mascarea în

urs a eroului pentru culegerea ei este explicată pe deplin de această superstiţie populară de

medicină empirica. Adormirea ursului în basm ar corespunde intrării în hibernare a ursului

mitic, simbol al hibernării naturii şi vegetaţiei pe timpul iernii.

Pădurea ca loc al iniţierii şi întâlnirii dintre neofit şi totem, din miturile triburilor de

vânători, e constituită în basm prin grădina.

Harap Alb, pentru a ajunge la grădina ursului, îmbracă pielea de urs, iar pentru a ieşi o scoate.

În acest context, grădina din basm ne apare ca o reprezentare a “lumii de dincolo”. Pentru a

ajunge acolo, Harap Alb este “înghiţit” de un urs, lucru simbolizat în basm prin îmbracarea

pieii. Acolo în “grădina de dincolo” eroul va întâlni. Ursul-totem, cel care deţine puteri

magice asupra rodniciei, asupra culturilor şi fertilităţii pământului, precum şi deosebite puteri

curative.

V. I. Propp explica: “Primul posesor al săculeţului a plecat în pădure, l-a căpatat, a fost

învăţat o serie de dansuri şi apoi s-a întors învăţându-i pe oameni toate câte ştia” Mitul are

multe similitudini cu basmul Harap Alb, iar una dintre ele ar fi asemanarea dintre săculeţul pe

care l-a căpătat eroul mitului şi sacul cu salata obţinut de Harap Alb de la Urs-Împărat.

Harap Alb obţine deci în urma ritualului de iniţiere, o parte din puterea ursului-totem,

materializată în sacul cu salata. Îmbrăcămintea eroului în blana de urs simbolizează moartea şi

ajungerea sa în “lumea de dincolo”. După obţinerea puterii magice, învierea eroului şi

revenirea sa ca iniţiat este reprezentată prin dezbrăcarea blănii de urs. Iar gestul eroului de a

arunca pielea de urs în urmă este interpunerea unui obstacol între urmărit şi urmăritor.

CAPITOLUL II

2. 1. Basmul clasificare şi structură

După caracteristicile personajelor, specificul şi tematica acţiunii, predominanţa

elementelor miraculoase sau a aspectelor concrete de viaţă, basmele se clasifică în:

-fantastice, cele mai semnificative şi mai răspândite, desprinse de regulă din mit, cu o

pregnanţă a fenomenelor miraculoase,

-animaliere, provenite din dezvoltarea narativă a legendelor totemice despre animale, chiar

despre plante sau unele obiecte simbolice,

-nuvelistice, având ca punct de pornire snoava, în naraţiune semnalându-se o puternică

inserţie a aspectelor reale, concrete de viaţă.

După autor, basmele pot fi:

-populare, creaţie a colectivităţii anonime,

-culte, creaţie a unui autor cunoscut.

2. 2 Basmul fantastic

Verosimilitatea basmului fantastic trimite spre o vreme îndepărtată, când a umblat

Dumnăzău cu Sfântu Pătru pă Pământ, când erau viteji cu urieşi, adică într-un timp mitic.

Despre veridicitatea faptelor petrecute într-un timp atât de îndepărtat şi insondabil chiar cu

percepţia omului modern, există accepţiunea: „nu credea nimenea, toată lumea vede că-s

bazme de pierdut vremea, poate copiii ăştia mai mici cred c-aşa o fost. Nu, ce să crezi în

minciuni? Niciodată n-o existat oameni care să creadă, chiar dacă n-o ştiut carte. „ Inserţa în

timpul mitic este dată de formule iniţiale şi finale, care fixează timpul narativ în care se

proiectează acţiunea, iar la sfârşit închide această buclă temporală, prin revenirea în timpul

real.

Formulele pot fi diversificate, uneori foarte expresive şi dezvoltate, precizând şi

atitudinea naratorului faţă de faptele povestite şi caracterul lor miraculos, aproape paradoxal,

dar toate au ca nucleu precizarea de ordin temporal: „A fost odată ca niciodată; că, de n-ar fi,

nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii

în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau înfrăţindu-se; de când se potcovea

puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne

aducea poveşti: De când scria musca pe perete, / Mai mincionos cine nu crede. „. Sau o

formulă de final: „Iar eu, isprăvind povestea, încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră

aşa; încălecai p-un fus, să fie de minciună cui a spus; încălecai p-o lingură scurtă, să nu mai

aştepte nimica de la mine cine-ascultă; iar descălecând de după şea, aştept un bacşiş de la cine

mi-o da: Basm băsmuit, /Gura i-a trosnit, /Şi cu lucruri bune i s-a umplut”. Formulele

mediane menţin discursul narativ în acelaşi timp al fabulei, făcând conexiunea între

secvenţele narative, arătând durata, continuitatea, deplasarea fără sfârşit: „Şi se luptară, / Şi se

luptară, / Zi de vară până seară” sau „Zi de vară/ Până seară, / Cale lungă, / Să-i ajungă. „

Basmul fantastic a avut o viaţă lungă, menţinându-şi vitalitatea până în epoca noastră,

deşi cu evidente tendinţe de diminuare a circulaţiei şi degradare a schemelor şi a formelor de

concretizare, datorită faptului că povestitorii nu mai au astăzi o cultură solidă a genului.

2. 3 Basmul nuvelistic

Basmul nuvelistic este o naraţiune cu caracter general, în care eroul este urmărit din

copilărie până la o vârstă a împlinirii în viaţă. Din om simplu, el ajunge împărat sau

dobândeşte alte măriri. Eroul combină, în acest tip de basm, inteligenţa cu viclenia, reuşind, în

cele din urmă, să depăşească orice întâmplare potrivnică. Din punct de vedere al vechimii,

basmul nuvelistic este mai recent decât basmul fantastic, marcând şi o anume demitizare a

personajului, care este ales din lumea comună. În literatura română, basme nuvelistice

populare sunt cele cu Păcală, Băiet Sărac, iar, de exemplu, basm cult este Dănilă Prepeleac,

de Ion Creangă.

2. 4 Basmul cult

Paralel cu eforturile de fixare în scris a basmului popular, apare basmul cult, care preia

motivele şi tehnicile narative ale acestuia. Chiar culegătorii de folclor devin povestitori, ca în

cazul lui Petre Ispirescu, care actualizează şi recreează basmul, păstrând funcţiile principale,

formule fixe, oralitatea, anumite expresii, dar adăugând o tentă uşor moralizatoare sau aluzii

mitologice de sorginte livrească. Scriitorii devin ei înşişi autori de basme, cunoscuţi fiind

Nicolae Filimon, Alexandru Odobescu, Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale,

Ioan Slavici, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Mihail Sadoveanu.

Basmul cult, împlinit printr-o inserţie expresivă specifică stilului marilor scriitori, îşi

armonizează structurile narative, dobândind unitate şi fluenţă discursivă, preluând viziunea

scriitorului şi integrînd teme şi motive caracteristice ale operei acestuia. Scriitorul respectă de

regulă structura şi tipologia basmului popular, dar poate aduce modificări ale viziunii

naratorului, alternând persoana a treia cu persoana întâi şi a doua, creând o comunicare mai

directă cu cititorul şi dând uneori o nuanţă subiectivă expunerii faptelor. În acelaşi timp, se

pot identifica particularităţi ale stilului, modalităţi portretistice şi motive proprii autorului în

scenariul basmului, care ăi conferă originalitate şi atractivitate. Basmul cult estompează de

cele mai multe ori miraculosul şi fantasticul, dându-le o mai mare verosimilitate, şi în acelaşi

timp reduce caracterul convenţional al unor secvenţe narative, adaugîndu-le semnificaţii şi

efecte specifice literaturii culte. Ca specie literară, basmul s-a cristalizat în timp, fiind una din

formele cele mai dinamice, în ciuda vechimii, iar prin complexitate poate fi considerat

germenele romanului. Clasificările vehiculate au în vedere aparenţa textului la literatura cultă

sau la cea populară. Astfel, există, în principal, două categorii de basme, populare şi culte,

între care există mai multe asemănări, dar şi deosebiri.

Deosebirea basmului popular faţă de cel cult:

-are caracter anonim, având un autor rămas necunoscut;

-are caracter colectiv, nefiind opera unei singure persoane, în special şi pentru că se modifică

în timp;

-are caracter oral, fiind transmis de la o generaţie la alta prin viu grai;

-are caracter sincretic, deoarece în timpul spunerii textului poate fi însoţit de muzica

instrumentelor populare ori de jocul scenic(în cadrul unei şezători);

-modul de expunere predominant este naraţiunea;

-personajele sunt unilaterale, plate, reprezentând fie forţele binelui, fie răul.

Deosebirea basmului cult faţă de cel popular:

- caracterul cult rezultă din existenţa unui autor cunoscut;

-acesta este individual, cazurile operelor colective nefiind excluse;

-se transmite în formă scrisă, tipărită, diversele variante rămân în manuscris;

-nu are caracter sincretic;

-foloseşte dialogul, naraţiunea şi descrierea;

-personajele sunt complexe, vii, fiind greu de catalogat în funcţie de cele două forţe opuse.

Asemănări privind conţinutul:

-au caracter tradiţional, vehiculând teme, motive, situaţii tipice, cum ar fi: călătoria, motivul

fraţilor, vicleşugul, ajutorul vieţuitoarelor, probele, răsplata, trocul, cifrele magice, împăratul

fără urmaşi, apa vie/ moartă, calul năzdrăvan, obiectele miraculoase.

-elementele reale se îmbină cu cele fabuloase şi miraculoase(dracii, tărâmul celălalt, puterile

neobişnuite, zmeii, sfintele, zânele).

-finalul optimist.

Asemănări privind forma:

-limbajul marcat de unele elemente de oralitate; formulele tipice: iniţiale, mediane, finale.

Basmele populare românesti au toate caracteristicile folclorului, fiind creaţii anonime,

orale, colective si sincretice. După o exprimare a luat G. Călinescu basmele reprezinta o

oglindirea vieţii în moduri fabuloase. In lucrearea Estetica basmului G. Călinescu preciza că:

“Eroii nu sunt numai oameni, ci ăi fiinţe himerice, iar când într-o naraţiune lipsesc aceşti eroi

himerici nu avem de-a face cu un basm”. Specifice basmului sunt următoarele trăsături:

-acţiune complexă structurată pe mai multe episoade

-eroi fantastici în antiteză, reprezentând forţele binelui şi ale răului

-capacitatea personajelor de a se metamorfoza

-prezenţa obiectelor magice şi ajutoarele voinicului

-prezenţa probelor de vitejie, inteligenţă şi omenie înţelese ca repere ale naturii eroice a

protagonistului.

2. 5 STRUCTURA COMPOZIŢIONALĂ A BASMULUI

Compoziţia basmelor se distinge, în primul rând, prin acele formule tradiţionale sau

ale „ imposibilului”, formule pe care nu le întâlnim în alte opere literare. Acţiunea este plasată

într-un timp neverosimil, adică împosibil pentru logica raţiunii obişnuite:”Când curgeau râuri

de lapte”; „Când umbla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe pământ” ; „Când toate animalele

laolaltă trăiau”. La fel de neverosimil este spaţiul întâmplărilor din basm: „într-o pădure fără

copaci” ; „într-un sat fără case”. Spaţiul poate fi aerian- o „împărăţie solară”, subpământeană-

adică ţărâmul celălalt”, dar şi pământean, însă plasat undeva departe de cel în care vieţuiesc

povestitorul cu ascultătorii săi:”Peste nouă mări şi nouă ţări”. Aceste formule exprimă o

negaţie printr-o afirmaţie. Ideea este redată metaforic, în sensul de: niciodată, nicăieri,

niciunde, nicicând. Aşadar, formula imposibilului exprimă ideea de „a fi” sau „a nu fi”în

spaţiul respectiv. Unii cercetători afirmă că în basmul primitiv fantasticul era un element de

credinţă şi, deci, nu unul neverosimil, imposibil. Însă când basmul se desprinde de mit, odată

cu transformarea sacraluluiîn profan, şi se naşte o nouă mentalitate, atunci fantasticul devine

neverosimil, imposibil. Aceste formule, fie ele introductive, mediane sau finale, sunt ironice,

stimulează umorul şi buna dispoziţie a cititorului, deşi prin conţinutul lor este negată

veridicitatea faptelor relatate. În basmele româneşti şi în cele străine se întâlnesc formule ale

imposibilului de acest gen:

-când se potcovea purecele;

-când puricii în cer zburau şi pe sfinţi îi chişcau;

-când mâncau şoareci pe pisici;

-când râurile erau lapte şi malurile mămăligă;

-când erau muştele cât găluştele de le prindeau vânătorii cu puştilr;

-când porcii vorbeau în versuri;

-când se ducea şoarecele la mâţă de o gâdila sub ţâţă;

-când găinile aveau dinţi;

-unde se bat munţii în capete;

Cercetând aceste formule, folcloriştii au observat o diferenţă între formulele

tradiţionale, introductive şi finale, care se disting prin ton glumeţ şi parodic, umor şi ironie, şi

naraţiunea propriu-zisă, unde povestitorul părăseşte gluma şi ironia, povestind cu un ton

serios toate peripeţiile eroilor din basm. Aceasta pentru că basmul fantastic este o ficţiune, dar

exprimă, într-o formă metaforică, animite idealuri de viaţă, creează o lume ideală în care totul

e posibil. Apoi, fiind o comunicare orală, basmul presupune în mod obligatoriu existenţa unui

auditoriu, iarpovestitorulnu-i este indiferent cum este receptată comunicarea orală.

Pe de altă parte, formulele tradiţionale au, mai ales pentru cititorul tânăr, şi funcţii

educative şi terapeutice. De pildă, cele introductive îl transpun în atmosfera feerică a

basmului, în lumea irealului şi-i captivează atenţia. De la începutul naraţiunii, ele situează

acţiunea intr-un timp vag, neprecizat, ca şi locul unde se petrec faptele din poveste: „A fost

odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povestă... „. Totodată, prin tenta ironică a afirmaţiilor,

îi sugerează cititorului că lumea ficţiunii este de scurtă duratp şi nu este obligat să-l creadă

întru totul pe povestitor. De o savoare aparte sunt formulele finale cu rol de a-l readuce pe

cititor din planul ficţiunii în cel real, din lumea fantasticului în aceea în care vieţuieşte.

Obiectivitatea naratorului din cuprinsul basmului e inlocuită de un pronunţat ton subiectiv,

adeseori ambiguu şi şăgalnic, care atenuează intr-un fel regretul că basmul s-a terminat:

„Eram şi eu p-acolo şi căram la vatră lemne cu frigare, apa cu ciurul şi gluma cu căldarea... „ 15

(Făt-Frumos cu părul de aur, din colecţia lui Petre Ispirescu). Cu umor de bună calitate se

sfârşesc basmele lui Ion Creangă. Cât privesc formulele mediene, ele au şi funcţia de liant

între diferite episoade ale naraţiunii, precipitând ori condensând peripeţiile şi timpul în care se

petrece: „ Un tăcune şi-un cărbune, spune poveste,

spune... „; „Şi se luptară, zi de vară, până-n seară”.

Pe lângă aceste formule, basmul popular are ca specific stilistic repetiţia. Eroii palate,

dar şi şapte inimi, nouă mări şi nouă ţări ş. a. m. d. Aceste repetiţii contribuie fie le încetinirea

ritmului activităţii pentru a accentua momentele exenţiale din filonul epic al basmului, fie

pentru condesarea timpului, transformat din unul specific naturii umane în altul specific lumii

fantastice din basm.

15 Gheorghe Vrabie, op. cit., 167-196.

Basmul popular impresionesză şi prin stilul „expresiv”, vădit în formulele tradiţionale

amintite. Prin ele se evidenţiază rostul basmului de a fi moment prielnic de odihnă

sufletească, după o zi de muncă încordată. Formula de inceput are funcţia să imprime

povestirii nonsens şi anecdotică, să-l introducă pe cititor într-o artă specifică. Pe parcursul

relatării povestitorul dezvoltă un lung monolog vorbind cu simpatie despre soarta eroului. De

la „rama obiectivă” fixată de formula iniţială, povestitorul trece la o parte lirică, subiectivă şi

evocatoare. În acest fel, povestitorul devine un „ mediator” invizibil iar discursul capătă sens

tranzitiv. Urmează miezul basmului care este de esenţă dialogică.

Părăsind expunerea expresivă, povestitorul introduce în scenă erou după erou. El

adoptă atitudinea rapsodului din Antichitate, de a nara în cel mai obiectiv stil eroii îşi espun

evenimentele, îşi destăinuie gândurile şi intenţiile, rezultând aşa-numitul „ stil de contact”.

În cuprinsul basmului, dialogul apare întregit de formulele mediene, mai totdeauna

ritmate. Din perspectiva stilistică, ele marchează pauzele necesare povestitorului în a-şi regla

respiraţia epică. Prin ele se ajunge ca basmul să devină o povestire trăită.

Fiind o pauză narativă, în basm sunt destule pagini de evocare a unor spaţii stranii: a

„celuilalt ţărâm”, a unor „ţări” sau „moşii”, descrieri de păduri, palate ec. De aceea mulţimea

procedeelor retorice fost denumite cu sintagma „ stil referenţial”. Arta basmului se bazează pe

o construcţie numită „ mecanica combinatorie”. Acest procedeu constă în repetarea sau

reluarea aceloraşi secvenţe, cum este repetarea succesivă a câte trei unităţi narative.

Prin procedeele tipice stilului referenţial, basmul e integrat în anumite modele tipice,

cu exprimări ale artei naïve şi având o finalitate estetică recreativă care solicită un minim efort

psihic. Pe lângă procedeele amintite, povestitorul foloseşte alte două figuri de stil: antiteza şi

hiperbola. Ca tehnică narativă, povestitorul popular utilizează nararea „liniară”; „ascendentă /

descendentă”; nararea „ în trepte” şi nararea „în cercuri”.

Naraţiunea, împletind miracolul, fantasticul cu realul, se structurează într-un anumit

tipar compoziţional. Timpul desfăşurării are fie valori arhaice, fie fabuloase, toate aduse într-

un etern prezent. Curgerea lui are alte ritmuri decât cele fireşti, sunt posibile întoarceri în

trecut, opriri ale prezentului, trăiri în viitor.

Spaţiul este alcătuit fie din elemente reale reorganizate într-o modalitate nouă,

specifică basmului, fie din elemente fantastice ca ţărâmul celălalt, codrul de aramă etc.

Caracteristice sunt formulele tradiţionale consacrate, intoductive, mediane şi finale,

care marchează structura basmului. Formulele introductive au ca scop prezentarea altor valori

ale timpului şi spaţiului, desprinderea din logica realului. Unele sunt sunccite „A fost odată ca

niciodată” (Făt-Frumos din lacrimă), dar altele se realizează prin proza rimată şi cuprind

numeroase elemente pline de umor: „A fost odată ca niodată: că de n. ar fi nu s-ar povesti, de

când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele” (Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de

moarte).

Subiectul se organizează gradat, cu ajutorul repetiţiei. Astfel, încercările la care este

supus personajul principal sunt, de obicei, trei, şapte, nouă, douăsprezece, fiecare de o

dificultate sporită şi evidenţiindu-şi o nouă trăsătură.

Personajele sunt de vârstă, sex, stare socială, structură etică diferită, reale sau

fantastice, miraculoase, dar construite în esenţă după aceleaşi modele. Frumuseţea fizică se

armonizează cu marile valori etice, iar infirmitatea fizică, urâţenia, cu defectele morale. Ele

devin simboluri ale binelui sau ale răului, ale frumosului sau ale urâtului. Basmul este o

pledoarie pentru valorile extern umane, pentru bine şi frumos, de aceea se adresează tuturor

vârstelor, mai ales copilăriei. Prin repetarea unor elemente de structură compoziţională prin

liniaritatea personajelor, devine un excepţional material literar accesibil celor mai mici vârste.

Tema basmului Făt-Frumos din lacrimă, scris de Mihai Eminescu este lupta dintre

bine şi rău, îmbinând mitive ca: paternitatea, prietenia, iubirea. Mihai Eminescu lărgeşte însă

mult, depăşeşte aceste motive tematice prin cuprinderea unor probleme de mare profunzime,

ca relaţia dintre om şi timp, raportul dintre viaţă şi moarte, sau cosmic şi terestru-ceea ce

realul exclude, miraculosul creează ca posibilitate.

Complexitatea tematică generează o bogată structură compoziţională, specifică

basmului românesc, oferind un model de prelucrare originală a folclorului. Miraculosul este

diferit şi bogat ca prezenţă în naraţiune. Astfel timpul este al vieţii, dar şi al morţii, al zilei dar

şi al nopţii. Prin basmul Făt-Frumos din lacrimă, M. Eminescu realizează o minunată sinteză

a motivelor tematice şi a elementelor de structură compoziţională specifice basmilui

românesc, oferind un model de prelucrare originală a folclorului.

Fata babei şi fata moşneagului de Ion Creangă constituie o înfăşişare veridică a

realităţii printr-o permanentă interferenţă între elementul real şi cel fantastic. Profilul fizic şi

spiritual al personajelor se conturează treptat, pe măsura derulării firului epic, printr-o gamă

bogată de procedee artistice.

Tema basmului Albă ca Zăpada de Fraţii Grimm este răutatea mamei vitrege, moment

frecvent întâlnit în basmele tuturor popoarelor. Personajele principale sunt concepute în

antiteză. Mesajul basmului este victoria dreptăţii şi a bunătăţii asupra nedreptăţii şi răului.

Scufiţa Roşie de Ch. Perrault este una din poveştile cele mai îndrăgite de copii. Tema o

constituie prezentarea urmărilor tragice ale naivităţii şi credulităţii, iar mesajul subliniază

necesitatea cunoaşterii realităţii.

Ponind de la un motiv de largă circulaţie în folclorul naţional şi universal, Creangă a

creat povestea Capra cu trei iezi, unde este prezentată drama unei mame ai cărei opii au fost

ucişi fără milă şi care va pedepsi după marit pe cel care a călcat în picioare legile nescrise ale

omenirii.

După originea lor basmele pot fi populare sau culte, cele populare fiind supuse

variabilităţii, datorită circulării lor pe cale orală, cele culte rămânând în forma în care au fost

create.

În basmul Făt. Frumos din lacrimă personajul care întruchipează forţele binelui, Făt-

Frumos este viteaz, curajos, generos, cu un simţ al datoriei frăţeşti.

În Fata babei şi fata moşneagului de Ion Creangă, fata moşneagului este frumoasă,

harnică, ascultotoare şi bună la inimă, Ea, deşi „horopsită” de maşteră şi de fata ei, „era

răbdătoare, căci astfel ar fi vai şi amar de pielea ei”. Era copleşită de o mulţime de treburi,

fără să mulţumească totuşi pe babă şi pe odorul ei. Fata moşneagului ajunsă la Sf. Duminică,

o slujeşte cu credinţă, gătind, spălând-i şi hrănindu-i „copilaşii”(balauri şi tot felul de jivine de

care foia pădurea). Modestă din fire, fata îşi alege ca răsplată „cea mai veche şi mai urâtă

ladă” din podul stăpânei. Cuptorul, fântâna, părul şi căţeluşa o răsplătesc din baeşug cu,

plăcinte crescute şi rumenite, cu „apă limpede cu îi lacrime, dulce şi rece cum îi gheaţa”, cu

„pere galbene, ca ceară de coapte ce erau şi dulci ca mierea”şi cu o salbă de galbeni.

În Făt-Frumos din lacrimă, forţele răului urmează trăsăturile fixate de tradiţia

folclorică: răutate, viclenie, perfidie, ură împotriva oamenilor împinsă până la limitele firei

autodistrugătoare.

În basmul Fata babei şi fata moşneagului, lăcomia şi invidia o determină pe fata babei să-şi ia

inima în dinţi şi să plece şi ea in lume. Spre deosebire de fata moşneagului, „porneşte cu ciudă

trăsnind şi plesnind”. Reface itinerarul fetei moşneagului, dar peste tot „s-a purtat total

hursuz, cu obrăznicie şi prosteşte”. A opărit copii Sf. Duminici, a făcut bucate afumate, arse şi

slăite, încât Sf. Duminică „şi-a pus mâinile în cap de ceea ce a găsit”. Drept răsplată, îşi alege

lada cea mai nouă şi mai frumoasă pe măsura lăcomiei ei.

CAPITOLUL III

3. 1 Basmul popular, basmul cult

Basmele au rămas de-a lungul veacurilor operele cele mai îndrăgite de copii, începând

din primii ani ai copilăriei şi până aproape de adolescenţă. Producând o impresie puternică

asupra imaginaţiei şi sensibilităţii copiilor, prin morala lor pozitivă şi uşor de recepţionat,

basmele au o deosebita însemnătate educativă.

În basme domină fantasticul atât în cadrul în care se desfăşoara acţiunea, cât şi în

prezentarea personajelor care fie că au calităţi hiperbolizate, supraomeneşti, fie că sunt fiinţe

cu înfăţişări şi însuşiri supranaturale, sau obiecte care au însuşiri neobişnuite.

Tema basmelor este lupta dintre bine şi rău, care se termina întotdeauna cu victoria

binelui. Adeseori tema basmului se sprijina pe conflictul cauzat de inegalităţile sociale, pe

contrastul dintre bogăţie şi sărăcie, dintre hărnicie şi lene, dintre modestie şi îngâmfare, curaj

şi laşitate, viclenie şi cinste, dintre adevăr şi minciună.

Eroul pozitiv al basmelor este în majoritatea cazurilor Făt-Frumos, pe care îl găsim

sub denumiri felurite, dar întrupând întotdeauna aceleaşi calităţi. El este de obicei un om

puternic, viteaz si hotărât, perseverent în realizarea ţelului său. El nu reuşeşte numai datorită

forţei fizice şi vitejiei, ci şi datorită isteţimii, prezenţei de spirit şi curajului său.

Eroul pozitiv al basmelor este adesea fiu de oameni săraci, ca în basmele Ţugulea, fiul

unchiaşului şi al mătuşii sau Ciobănaşul cel isteţ.

Uneori, la începutul basmului, eroul principal e prezentat chipeş, strălucind de

frumuseţe şi plin de voioşie. Alteori apare lipsit de stralucire, este o figura neînsemnata, pe

care ceilalţti fraţi mai mari îl consideră inferior (Călin, Ţugulea). În realitate, el este numai

lipsit de experienţa vieţii. În desfăşurarea acţiunii basmului el reuşeşte să-şi pună în evidenţă

calităţile sale deosebite, dovedind că nu este nici prost, nici naiv sau nefolositor, cum se

credea, ci că, dimpotrivă, are cele mai alese însuşiri. El este de obicei ultimul dintre cei trei

fraţi şi e desconsiderat de aceştia (Prîslea cel voinic şi merele de aur ; Harap Alb).

Faţă de fraţii săi consideraţi mai deştepţi, dar care în realitate sunt şireţi şi invidioşi,

hrapareţi şi egoişti, Prâslea, cel de-al treilea dintre fraţi, se deosebeşte prin umanism, cinste,

curaj, îndemânare, iscusinţă etc. O altă caracteristică a eroului principal din basme este mila

lui pentru diferite vieţuitoare, care, la rândul lor, îl ajută să învingă toate greutăţile şi să iasă

biruitor din toate încurcăturile.

Eroina basmelor este de obicei Ileana Cosinzeana; uneori însă poartă alt nume. Alteori,

n-are nume: este fata mijlocie sau cea mică a împăratului. Despre frumuseţea ei se dusese

vestea peste mări şi ţări. Fată din popor sau fiică de împărat, ea este salvată de Făt-Frumos din

robia Zmeului sau a vreunei vrăjitoare, ca Muma-Pădurii. Alteori, eroina are caracteristici

asemănătoare cu cele ale lui Prâslea; este modestă şi muncitoare; are multe de suferit din

partea mamei vitrege sau este slujnică la o stăpână bogată şi rea. În cele din urmă, prin

hărnicie, prin curaj, perseverenţă, modestie sau isteţime, ea reuşeşte să înfrunte toate

greutăţile, să învingă răul, devenind fericită alături de Făt-Frumos (Fata unchiaşului).

Eroii pozitivi din basme sunt ajutaţi în lupta lor pentru victoria binelui de diferite

personaje cu însuşiri supranaturale, create de fantezia poporului. Uneori, eroul principal este

ajutat de un frate bun (Afin si Dafin). Alteori, în ajutorul personajului pozitiv vin fiinţe

omeneşti cu puteri supranaturale: Flamândul şi Setosul (din basmul Ţugulea, fiul unchiaşului

şi al mătuşii) sau fiinţe fantastice, ca zânele: Zâna Apelor, Zâna Zorilor etc.

Adeseori, Făt - Frumos este ajutat de diferite vieţuitoare din lumea animalelor.

Prietenul şi sfătuitorul sau în toate împrejurările este calul năzdravan, care-şi însoţeşte

stăpânul tot timpul, ducându-l “ca vântul şi ca gândul” şi sfătuindu-l cum să iasă din

încurcăturile cele mai grele sau cum să învingă piedicile ce-i stau în cale. Alături de Făt-

Frumos, în basmul popular, calul năzdravan joacă un rol important. Fără cal, faptele eroice ale

lui Făt-Frumos nu s-ar putea realiza. Aşa cum arată George Călinescu în studiul său Estetica

basmului, “mitologia hipica e vastă, reducându-se în fond la ideea străbaterii fulgerătoare a

spaţilui”. De cele mai multe ori calul are un număr variat de aripi, care-l ajută să strabată cu

mai multă rapiditate distanţele. În basm calul năzdrăvan apare ca un animal dotat cu însuşiri

intelectuale excepţionale, ca un preţios sfătuitor al omului, care vorbeşte cu voinicul în limba

acestuia. Uneori calul năzdrăvan poartă în urechi diferite obiecte folosite de Făt-Frumos spre

a scăpa din primejdie: gresia care se preface în munte de piatră, peria care se transformă în

pădure deasă, haine, arc, săgeţi etc. Eroul pozitiv este ajutat şi de vieţuitoarele cărora le făcuse

un bine, dându-le ajutor în împrejurările grele. Din aceasta categorie fac parte păsări, peşti,

raci etc.

Eroul principal are nenumaraţi prieteni. Adesea apar în basm uriaşi cu puteri

supranaturale, care se leaga fraţi de cruce cu eroul principal. Uriaşii se pot grupa în mai multe

categorii. Unii sunt întruchipări ale forţelor şi anomaliilor naturii; întotdeauna reprezintă însă

şi unele limite ale puterii omului, care ar dori să poată smulge pădurea, pisa piatra, reteza

munţii, modifica temperatura.

O alta categorie de personaje reprezintă fenomene meteorologice şi cronologice,

personificări ale vânturilo : Mama crivăţului, Mama vântului turbat.

În unele basme apar si zânele, binevoitoare faţă de eroul principal, simbolizând binele şi

frumosul. Tot un fel de zâne sunt şi ursitoarele, prevestitoare bune sau rele ale vieţii omului.

Dar personajul principal nu are numai prieteni. El are şi numeroşi duşmani. Ca simbol

al binelui, el are de înfruntat pe reprezentanţii răului, cu care luptă şi-i invinge fie prin forţa şi

curaj, fie prin iscusinţă şi prin isteţime.

Printre duşmanii personajului pozitiv apar mai întâi oamenii. În unele basme îl

duşmănesc chiar fraţii mai mari, care-l invidiază pentru faptele sale de vitejie. Duşmanii

eroinei basmului sunt uneori surorile sale sau mama sa vitregă, care o duşmăneşte pentru

frumuseţea ei (Mama cea rea). Alteori, deşi munceşte cu toată sârguinţa, eroina e duşmănită

de mama sa vitregă pentru că fetele acesteia nu au aceleaşi calităţi ca ea (Fata unchiaşului).

Personajele negative sunt unele fiinţe monstruase sau cu puteri supranaturale: zmeul, balaurul,

simbolizând manifestările neînţelese şi înspăimântătoare ale naturii sau elemente negative din

viaţa socială.

Zmeii sunt fiinţe uriaşe, create de fantezia poporului, care au şi unele asemănări cu

omul, şi unele aspecte de monstru. Zmeii sunt nu rareori hoţi. Împăratul cel cu grădina cu

merele de aur nu poate avea mere, fiindcă, deşi a pus paznicii cei mai strajnici din toată

împărăţia, cineva fura merele în noaptea în care se pârguiesc. Fiul cel mare al împăratului se

pune la pândă, însă după miezul nopţii îl apucă “o picoteala de nu se mai poate ţine pe

picioare”. La fel se întâmplă şi cu fiul mijlociu, peste un an. În anul al treilea, fiul cel mic,

Prîslea, aşezându-se între ţepuşe, izbuteşte să biruie somnolenţa. Atunci aude un foşnet prin

grădină, foşnetul se apropie de pom. Prîslea trage trei săgeţi pe rând, un geamăt iese de lângă

pom, se face apoi tăcere de moarte. Voinicul poate culege câteva mere de aur spre a le duce

pe o tipsie tatălui său, după aceea se ia pe urmele zmeului, după dâra de sânge, ce se pierde

într-o pustietate (Prîslea cel voinic şi merele de aur).

Portretul fizic al zmeului rămâne nedesluşit. În orice caz este şi el o fiinţă cu mari forţe

fizice, epuizabile, un uriaş… Puterea sa e herculeană…Zmeul e dotat cu un mare simt

olfactiv, mirosind îndată prezenţa unui om…Un mijloc de apărare, de persecuţie sau de

mistificaţie al zmeului este metamorfoza…Un zmeu se preface în balaur…Altul se face

buştean…Îndeosebşte zmeul e o fiinţă violentă şi cruntă, având o repulsie congenitală pentru

oamenii de pe ţărâmul nostru al căror miros îl irită.

Zmeul are mamă, fraţi, surori, fete, duce o adevărată viaţă de familie într-o gospodărie

aşezată. Nu e în nici un caz o vietate sălbatică.

În privinţa caracterului, zmeoaicele, îndeosebi mama zmeilor, sunt mai aprige. Fata-

voinic, furând pe Ileana-Sîmziana pentru stăpânul ei, împăratul, mama zmeului se ia dupa ea

“ca o leoaică, cu o falcă în cer şi una în pământ, şi aruncând văpăie din gura ei ca dintr-un

cuptor”.

Zmeoaicele sunt după toate semnele foarte prolifice, zmeii trăiesc în ţări cu împăraţi şi

crai, constituie armate, apar în masă. Făt-Frumos luptă la podul de aramă cu trei zmei, la cel

de argint cu nouă, la cel de aur cu zmei “câtă frunză şi iarbă este pe câmpie”(Făt-Frumos şi

fata lui Roşiu - Împărat). Castelul zmeilor în care e ţinută Ileana Cosinzeana e păzit de

patruzeci şi doi de zmei, vânjoşi. Zmeoaica e şi vrăjitoare.

În rezumat, zmeoaica bătrână e o mamă care-şi iubeşte cu ardenţa copiii, îndeosebi

feciorii, îi însoară şi-i răzbună când sunt omorâţi. Ea are puteri uriaşe, zboară prin aer,

prefăcută într-un fenomen natural, se caţără pe munţi, soarbe pe vrăjmaşi, îi împietreşte şi mai

ales e o mare rozătoare, având colţi cu care găureşte piatra şi mănâncă pomii. E aprigă şi de

un temperament incoercibil şi la supărare pleşneşte în sensul propriu al cuvântului.

Locuinţa zmeilor indică o treaptă superioară de civilizaţie, asemănătoare cu cea a

împăraţilor. Zmeul cel mare posedă un palat cu totul şi cu totul de aramă, cel mijlociu un palat

de argint, cel mic, un palat de aur. Casa altor zmei, aşezată “unde-şi înţarcă dracul copiii”, e

cu tavan cu grinzi (Greuceanu).

Pe de alta parte zmeii în ciuda forţei lor fizice sunt fricoşi, lipsiţi de raţionament, chiar

de-a dreptul nătângi putând fi uşor păcăliţi şi omorâţi de un om isteţ. Adaptarea lor ca şi a

animalelor inferioare e unilaterală şi lipsită de fantezie. Când cineva a descoperit puterea lor,

ei nu pot inventa nimic spre a face faţă agresiunii. Frica îl face pe zmeu să se umilească şi să

fie disimulator.

Balaurul este o reptilă monstruoasă, foarte des întâlnită în basme având trei până la

douăsprezece capete, vărsând foc şi smoală pe nări.

Formele organice reprezintă o disproporţie între masa corporală şi dezvoltarea centrilor

superiori, apărarea se face simplist prin intimidare şi fără adaptare prin reflecţie la condiţiile

imediate. Balaurul e monstrul redus numai la reflexe, pe care omul, înspăimântat întâi de

aspectul lui străin geometriei frumosului, îl învinge uşor, cunoscându-i funcţiunea elementară

şi căutând îndeosebi să oprească procesul de refacere celulară.

Balaurul se deosebeşte de zmeu prin aceea că este o reptilă gigantică cu mai multe

capete. Deci e un animal. Sunt balauri zburători şi balauri nezburători.

Balaurul se hrăneşte adesea cu oameni. „ A fost odată într-o ţară un balaur mare,

nevoie de cap. El avea şapte capete, trăia într-o groapă şi se hrănea numai cu oameni. Când

ieşea el la mâncare, toată lumea fugea, se închidea în case şi sta ascunsă până ce-şi potolea

foamea cu vreun drumeţ pe care-l trăgea aţa la moarte”. (Balaurul cel cu şapte capete).

Elementele fantastice, personificarea animalelor şi a obiectelor îşi au originea în

animismul omului primitiv, care acorda obiectelor de care avea nevoie, după ce le

confecţiona, o forta supranaturală. Astfel, apar în basme nenumărate obiecte fermecate, care

acţionează la porunca omului, venind în ajutorul personajului pozitiv: masa care se aşază şi se

strânge şi ale carei bucate nu se termina niciodată, buzduganul sau topotul care zboară şi taie

sau loveşte singur, covorul sau cizmele cu care se zboară prin văzduh. Trăsătura lor

caracteristică constă în faptul că ele îşi pierd calităţile şi nu mai aduc foloase dacă au căzut în

mâinile unui om nepriceput, leneş, lacom sau necinstit.

Aceste imagini ale obiectelor cu puteri miraculoase rămân din copilărie în mintea

omului şi pot deveni un imbold pentru noi creaţii în domeniul ştiinţei.

Basmul este preţios şi pentru că pune într-o lumină vie ce e bine şi ce e rău, ajutându-l

pe copil să-şi însuşească aceste reprezentări morale.

Lectura basmelor prezintă o deosebită importanţă educativă şi prin reliefarea calităţilor

eroilor, care constituie pentru copii modele demne de urmat. Din faptele eroului pozitiv, ei

învaţă să fie curajoşi şi dârj, perseverenţi şi hotărâţi, modeşti şi harnici, cinstiţi şi drepţi,

prieteni adevăraţi, exprimând compasiune faţă de cei mai slabi, admiraţie faţă de cei optimişti

şi încrezători în forţele lor.

Basmele sunt şi puternice mijloace de dezvoltare a atenţiei şi a memoriei. Ascultându-

le sau citindu-le, copiii îşi exersează atenţia urmărind cu încordare peripeţiile narate.

Basmul este valoros atât pentru educarea artistică a copiilor cât şi pentru dezvoltarea

limbajului. Citind basmele, copiii întâlnesc mereu expresiile care le sunt cunoscute şi se

bucură atunci când le ştiu. Ei memorează cuvintele cu care încep şi se încheie, precum şi

acelea care se repetă, astfel expresiile proprii limbii poporului intra în limbajul lor.

Basmul este un minunat mijloc de educare a gustului pentru frumos, prilejuind

copilului puternice emoţii estetice.

Basmele populare româneşti au toate caracteristicile folclorului, fiind creaţii anonime,

orale, colective şi sincretice. După o exprimare a lui G. Călinescu basmele reprezintă

oglindirea vieţii în moduri fabuloase. În lucrarea Estetica basmului G. Călinescu preciză că:

“Eroii nu sunt numai oameni, ci şi fiinţe himerice, iar când într-o naraţiune lipsesc aceşti eroi

himerici nu avem de-a face cu un basm”.

Caracteristicile basmului:

-trăsături comune cu alte specii populare

-caracterul anonim (nu se cunoaşte numele autorului)

-caracterul oral (opera circulă prin viu grai)

-caracterul colectiv (la desăvârşirea operei contribuie mai mulţi creatori transmiţători)

-caracterul popular (o creaţie populară exprimă mentalitatea omului din popor)

-caracterul tradiţional (toate basmele sunt create prin tradiţie)

-trăsături proprii ale basmului

-tema tuturor basmelor este lupta dintre bine şi rău, sfârşită cu victoria binelui

-sunt prezente elemente fantastice (personaje ireale, metamorfozări, spaţii ireale)

-acţiunea basmului este plasată într-un trecut îndepărtat mitic („in lio tempore” şi într-un

spaţiu nedeterminat „tărâmul acesta / tărâmul celălalt”)

-există formule tipice:

> formula iniţială îl transpune pe cititor din lumea reală în lumea fabuloasă a basmului

şi plasează acţiunea în trecut („A fost odată... „);

>formule mediane de tipul „şi se luptară, şi se luptară zi de vară, până-n seară” care

are rolul de a menţine trează atenţia cititorului şi de a face saltul peste timp şi spaţiu,

>formula finală („Şi-am încălecat pe-o şa... „) îl readuce pe cititor în lumea reală,

creându-i o stare de bună dispoziţie, de optimism într-o glumă, o ironie, o vorbă de duh,

-acţiunea basmului se desfăşoară cronologic, ascendent, urmând un tipar narativ:

situaţie de echilibru

-un fapt (prejudiciu sau lipsă) care tulbură echilibrul

-protagonistul (un erou) porneşte la un drum iniţiatic asumându-şi răspunderea de a restabili

echilibrul iniţial; în drumul său întâlneşte numeroase obstacole pe care le depăşeşte, fie prin

forţe proprii fie în urma ajutorului primit

-revenirea la starea de echilibru (răsplătirea eroului, nunta)

-personajele basmului se împart în două categorii distincte: pozitive / benefice şi negative /

malefice

-motive întâlnite în basme: cifrei 3 (7, 9, 12)

> împăratului cu 3 feciori / fiice

> obstacolelor depăşite

> drumului iniţiatic

> ajutoarelor

> nunţii

> mezinului

- trăsătură specifică basmului popular este realitatea (acea trăsură care face ca opera să pară

spusă şi nu scrisă)

surse de oralităţi

-expresii populare („a se face luntre şi punte”, „a-şi lua inima în dinţi”, a-i purta sâmbetele

cuiva, a avea ac de cojocul cuiva, a cădea un noroc chiar peste cineva)

-locuţiuni: cu nici un chip

-interogaţii şi exclamări

-folosirea dialogului

-interjecţii de diferite tipuri

-forme verbale inverse

-substantive în vocativ: corbule, corbule!

-cuvinte populare, arhaice şi regionale: să laşi, mă prins, cellalt, iară, de, a tăgădui, trenţăros,

paci

-viitorul popular: or fi trăind

Basmele au o valoare educativă, ele oferă modele de conduită iar protagonistul este

întotdeauna idealul de frumuseţe fizică şi morală al poporului român.

Basmul popular are rădăcini mitice şi respectă o schemă narativă în construcţia sa.

Eroul trebuie să treacă prin mai multe încercări dificile pentru a se maturiza. Întâmplările sunt

fantastice în mod subliniat şi marcate de simboluri mitice.

Înţelegând importanţa “izvorului curat ca lamura şi mai preţios ca aurul” al literaturii

populare, după cum spunea marele nostru poet Mihai Eminescu, scriitorii noştri s-au aplecat

asupra creaţiei populare, aducând această picătură de originalitate şi de inestimabilă valoare în

faţa noastră.

Unul dintre cele mai frumoase basme ale românilor care sintetizează concepţia omului

din popor despre lume şi de viaţă este Prâslea cel voinic şi merele de aur, cules de Petre

Ispirescu.

Basmul este o creaţie epică orală în proză în care sunt prezentate fapte ale unor eroi

fantastici, pe fondul luptei dintre bine şi rău, având o acţiune simplă în care elementele reale

se îmbină cu cele imaginare.

Acţiunea basmului Prâslea cel voinic şi merele de aur conţine eroi supranaturali,

împărţiţi în două tabere, binele şi răul, care trec prin peripeţii fantastice, în încercarea de a

recupera merele furate din grădina împăratului şi de a-i găsi pe hoţi. Aceasta este structurată

pe momente ale acţiunii.

Basmul începe cu o formulă consacrată “a fost odată”. Deci, expoziţiunea ne prezintă

timpul, care este unul mitic, neprecizat, locul (împărăţia) şi o parte din personaje.

În intrigă aflăm că acest împărat avea în grădină un măr cu mere de aur, dar niciodată

nu s-a putut bucura de ele, deoarece, când erau coapte, i se furau.

Încercările de a-i găsi pe cei vinovaţi de dispariţia merelor reprezintă desfăşurarea

acţiunii. Astfel, fiul cel mic al împăratului, Prâslea, se încumetă să păzească mărul, după ce

cei doi fraţi mai mari ai săi eşuează. El îl săgetează pe hoţ noaptea şi-i duce împăratului

merele, dar neprinzându-l pe făptaş, pleacă pe urmele sale, însoţit de fraşii mai mari.

Mergând pe urmele hoţului, ei ajung la marginea unei prăpăstii, în care Prâslea

coboară. Această prăpastie reprezintă tărâmul celălalt, unde lucrurile au cu totul altă înfăţişare

decât pe pământ. Fiul de împărat dă de nişte palate (de aramă, de argint şi de aur) ale unor

zmei, cu care se luptă şi pe care îi omoară, eliberându-le pe cele trei fete de împărat. În lupta

cu zmeii este ajutat de corbul năzdrăvan. Deoarece fraţii îl trădează rămâne în aşteptare,

Prâslea va ieşi pe celălalt tărâm cu ajutorul zgripţuroaicei, pe ai cărei pui i-a salvat de un

balaur. Prin intermediul unui măr de aur, meştereşte o furcă cu fusul şi caierul de aur, apoi o

cloşcă cu puii de aur, fiind astfel recunoscut de fata de împărat cea mică.

Punctul culminant poate fi considerat momentul în care Prâslea îl lasă pe Dumnezeu să

facă dreptate şi, trăgând cu săgeţile în sus împreună cu fraţii săi, aceştia sunt pedepsiţi şi mor.

Deznodământul este specific basmelor. Binele învinge răul, forţa benefică triumfă:

Prâslea se căsătoreşte cu fata de împărat, după ce şi-a îndeplinit misiunea şi i-a pedepsit pe

toţi cei ce erau malefici.

Basmul de faţă dovedeşte întreaga măiestrie de creaţie în proză a poporului. Eroul

luptă cu toate netrebniciile omeneşti, atât cu cele ale tărâmului nostru, cât şi cu cele ale

tărâmului fantastic, dovedind un curaj şi o vitejie ieşite din comun. Credinţa lui în Dumnezeu,

dovedită în special prin finalul operei, îl afută în acţiunile sale. Toate trăsăturile pozitive s-au

adunat în protagonistul nostru care devine eroul pozitiv al basmului.

Frumuseţea basmului este sporită de forma povestirii. Se folosesc, în mod firesc, expresii

consacrate. Prâslea îl strânge pe zmeu în braţe “de-i pârâie oasele”, fraţii “îi poartă sâmbetele”

mezinului, zgripţuroaica vrea “să-l înghită de bucurie”.

Eroii basmului şi acţiunile lor, cu tot fantasticul peripeţiilor, sunt simboluri lae vieţii

reale, iar obiectele miraculoase sunt întruchipări ale dorinţei omului de a supune forţele

naturii.

Unul dintre elementele simbolice cele mai importante, caracteristice basmului, este

cifra trei, ce apare în repetate rânduri: Prâslea este cel de-al treilea fiu al împăratului; fetele de

împărat sunt trei, zmeii sunt tot trei. Aceasta este o cifră magnifică, simbol al ordinii perfecte.

Puternicul caracter educativ pe care-l are basmul, îndemnând cititorul la curaj, acţiune,

eroism, luptă, pentru dreptate, fac din această specie literară orală o operă desăvârşită, o

dovadă de înţelepciune şi măiestrie populară.

Caracterizarea lui Prâslea din basmul”Prâslea cel voinic şi merele de aur”

În cadrul creaţilor populare, operele epice în proză ocupă un loc aparte, între care

basmul este unic prin valoarea sa etică şi estetică, prin bogăţia lui de idei, şi prin lumea

fabuloasă pe care o crează. În basm se împlineşte tot ceea ce în lumea reală, în existenţa

cotidiană, este irealizabil.

În basmul Prâslea cel voinic şi merele de aur, personajul principal este Prâslea,

personaj central prezent în toate momentele acţiunii, şi al cărui nume apare chiar în titlu.

Prâslea va instaura victoria binelui.

Întreaga desfăşurare a basmului constitue drumul iniţierii unui tânăr, al pregătirii sale

pentru a deveni împărat.

Prima treaptă a acestei iniţieri, o constitue zădărnicirea unui furt şi alungarea hoţului.

Prin cuvintele pe care i le spune împăratului, Prâslea se dovedeşte a fi ataşat de părintele său

şi plin de modestie.

Mai târziu când împăratul intenţiona să-i pedepsească pe fii săi mai mari, vorbele lui

Prâslea îi arată bunătatea şi puterea de a ierta: „Tată, eu îi iert şi pedeapsa să io dea

Dumnezeu.”

După cum arată şi numele personajului central al basmului este mezinul familiei,

însuşi împăratul caracterizându-l ca fiind necopt. Faptele contrazic însă această opinie. Astfel,

măsurile pe care şi le ia pentru a nu dormi, scot în evidenţă isteţimea lui Prâslea, tot aşa cum

hotărârea de a urmării hoţul se aseamănă cu dorinţa de a-şi duce misiunea până la capăt :

pleacă pe tărâmul celălalt, se luptă cu zmeii, eliberează fetele de împărat şi se întoarce

victorios.

Drumul pe celălalt tărâm constitue o a doua treaptă a iniţierii lui Prâslea. Folosindu-şi

curajul şi îndrăzneala pământeanul va izbuti să-i ucidă pe zmeii mai mari, pregătindu-se

pentru întâlnirea decisivă cu mezinul zmeilor. Vitejia, încrederea în victorie şi credinţa în

Dumnezeu sunt calităţile care se relevă cu această ocazie.

Ca-n toate basmele populare personajul central, Prâslea, este simbolul binelui ce

învinge răul. Finalul basmului, exact acest lucru îl comunică: dreptatea triumfă, adevărul şi

cinstea sunt în totdeauna împreună şi sunt pretutindeni, iar cei viteji şi cinstiţi sunt răsplătiţi şi

trăiesc până la adânci bătrâneţi.

Prâslea este aşadar personajul care captează atenţia cititorului încă din titlu. Este un

personaj imaginar şi creatorul popular ne surprinde în mod treptat o mulţime de virtuţi morale

printr-o caracterizare directă. Mai întâi îi sunt surprinse gândurile, dorinţa de a arăta ce poate.

Încrezător în forţele sale se străduieşte să-şi convingă tatăl, impresionat fiind de supărarea

acestuia. În ciuda ironiei cu care este tratat de împărat şi de fraţii mai mari prin caracterizarea

indirectă, autorul anonim îi scoate în evidentă perseverenţa, modestia şi mai ales inteligenţa.

Creatorul popular îmbină deci maniera unei prezentări directe cu cea indirectă. Toate

modurile de expunere (naraţiunea, dialogul şi descrierea) au rolul de a accentua însuşirile

pozitive ale eroului.

Şi acest basm, ca toate basmele populare comunică un mesaj clar : binele, cinstea, omenia,

frumuseţea morală trebuie să ne coordoneze viaţa.

Titlul alcătuit din substantivul propriu compus „Prâslea ce Voinic” evidenţiază

destoinicia personajului şi substantivelor „merele de aur” numesc elemente fantastice datorită

cărora va intra într-o lume fabuloasă.

George Călinescu spunea că : „Basmul este o oglindire a vieţii în moduri fabuloase. „

Basmul a apărut din cele mai vechi timpuri, atât ca o necesitate a impunerii unor idei şi norme

morale în comunităţile umane care îşi duceau existenţa şi se conduceau în baza unor legi

nescrise, cât şi ca o modalitate de evadare din cotidian într-un ţinut mirific, într-o lume

minunată unde totul este posibil şi unde abaterile de la normalitate sunt aspru sancţionate, el

devenind astfel „o oglindire a vieţii în moduri fabuloase”

Naraţiunea Prâslea cel voinic şi merele de aur a fost culeasă de Petre Ispirescu. În ea

se vorbeşte încă din expoziţie despre existenţa unui împărat foarte supărat că i se furau merele

de aur din grădina sa, aceasta, fiind intriga. Din desfăşurarea acţiunii după multe încercări

nereuşite, Prâslea este cel care reuşeşte să-l rănească pe hoţul merelor. Pornind în urmărirea

lui împreună cu fraţii săi, el coboară pe tărâmul celălalt unde reuşeşte să salveze fetele de

împărat, răpite de cei trei zmei, îi ucide pe aceştia cu ajutorul corbului şi al fetei de împărat,

dar este lăsat singur pe acest tărâm datorită invidiei fraţilor mai mari.

Salvând nişte pui de zgripsor, de un balaur este readus pe pământ unde reuşeşte cu

multă abilitate(confecţionează furca de tors şi cloşca cu pui de aur) să fie recunoscut de fata

cea mică de împărat, acesta constituind punctul culminant.

În deznodământ se căsătoreşte cu aceasta după ce fraţii săi mai mari sunt pedepsiţi „prin voia

lui Dumnezeu”.

Prâslea cel voinic şi merele de aur, după cum se observă, este o naraţiune de mare

întindere, şi cuprinde mai multe întâmplări, al căror timp şi spaţiu nu sunt bine precizate.

Timpul şi spaţiul sunt imaginare, faptele s-au petrecut cândva, demult(„A fost odată ca

niciodată”) pe tărâmuri diferite: pe tărâmul acesta şi pe tărâmul celălalt –un ţinut fabulos, plin

de mister cu altă înfăţişare, şi care se conduce după legi proprii, necunoscut- tărâmul zmeilor

populat şi de alte făpturi fantastice. De aceea şi întâmplările narate sunt reale şi fantastice, ca

în orice basm. Reale pot fi existenţa împăratului, a fiilor săi, a fetelor de împărat, dorinţa

feciorilor de a prinde furul merelor, invidia fraţilor mai mari sau căsătoria lui Prâslea cu fata

cea mică. Întâmplările fabuloase domină însă, deoarece de la început aflăm de existenţa unui

măr care face mere de aur furate de nişte zmei cu care apoi Prâslea, ajuns pe tărâmul celălalt,

se luptă. Tot fabuloase sunt şi uciderea balaurului, discuţia cu corbul, salvare eroului de către

zgripsoroaică, transformarea palatelor în mere sau modelarea unei furci de tors şi a unei cloşti

cu puii din aur.

Această naraţiune fascinează însă nu numai prin ineditul întâmplărilor, dar şi prin

complexitatea personajului principal care, deşi fiu de împărat, întruchipează însuşirile alese

ale omului din popor, dar este înzestrat cu însuşiri supra naturale. Astfel omoară zmeii,

vorbeşte cu corbul, transformă palatele în mere, confecţionează o furcă de tors şi o cloşcă cu

pui de aur.

În toate basmele există personaje reale şi fantastice. În Prâslea cel voinic şi merele de

aur din categoria personajelor reale fac parte împăratul, fiii cei mari, fetele de împărat şi

meşterul argintar care reprezintă, de asemenea, o anumită dominantă de caracter: dreptatea

(împăratul), invidia şi egoismul(fiii cei mari ai împăratului)

dorinţa de libertate (cele trei fete), dragostea şi fidelitatea (fata cea mică) sau talentul

meşteşugăresc (meşterul argintar).

Indiferent că sunt personaje fantastice sau reale acestea reprezintă modele morale

opuse, grupându-se în forţe ale binelui şi ale răului, pentru că orice basm este structurat pe

baza opoziţiei dintre ele.

Forţele binelui sunt constituite din împărat, Prâslea, cele trei fete, corb, zgripţuroaică şi

puii ei, meşterul argintar, cărora li se opune cealaltă tabără a forţelor răului: fraţii cei mari,

zmeii, balaurul. Din confruntarea lor ies învingătoare forţele binelui, deoarece basmul este

poezia dorinţelor împlinite, în el se îndeplinesc visele poporului, năzuinţele lui spre o viaţă

fericită şi mulţumită. Când echilibrul se clatină în defavoarea forţelor binelui, intervin

ajutoarele pentru restabilirea lui sau pentru obţinerea victoriei; astfel Prâslea e ajutat de corb,

de fata cea mică şi de zgripsoroaică pentru a-l învinge pe cel mai puternic dintre zmei şi

pentru a ajunge pe tărâmul oamenilor.

Fiind o creaţie populară cu o mare vechime, basmul se bazează pe o structură unică,

pornind de la formula narativă de la început prin care se anticipează fabulosul întâmplărilor

(„A fost odată ca niciodată”). În Prâslea cel voinic şi merele de aur urmează situaţia iniţială

(furtul merelor) şi cauza care determină acţiunea (rănirea hoţului şi urmărirea lui). Odată

misiunea asumată, eroul trebuie să treacă încercările (muncile, probele), primind uneori ajutor

şi ieşind, în final, biruitor. Astfel, Prâslea se luptă cu zmeii, omoară balaurul, ajunge în

împărăţia tatălui său, făureşte furca, cloşca şi puii din aur, dovedindu-şi în final identitatea.

În orice basm există formule prezente specifice, şi în opera în discuţie, de mijloc

(mediane) prin care se sugerează deplasarea în spaţiu („şi merseră, merseră”), durata („şi se

luptară, şi se luptară zi de vară până-n seară”) sau continuarea acţiunii („căci cuvântul din

poveste înainte mult mai este”) şi finale care marchează încheierea acţiunii conţinând şi

transmiţând o uşoară notă de veselie şi optimism: „Trecui şi eu pe acolo şi stătui de mă veselii

la nuntă, de unde luai

O bucată de batoc

Şi-un picior de iepure şchiop,

Şi încălecai pe-o şa şi spusei dumneavoastră aşa. „ Formulele de început introduc

cititorul într-o lume ireală.

În planul construcţiei epice se observă preferinţa pentru cifra trei (trei fraţi, trei fete de

împărat, trei zmei) căreia i se mai alătură cifra o sută (o sută de oca de carne şi o sută de

pâini), acestea fiind socotite cifre magice, şi întâlnite în mai toate basmele.

O altă notă definitorie basmului, ca şi a lui Prâslea cel voinic şi merele de aur, este

oralitatea stilului, prin care se stabileşte, în primul rând o relaţie de comunicare intimă cu

ascultătorii, dovezi ale oralităţii fiind construcţiile şi expresiile populare („a se face luntre şi

punte”, „ a-şi lua inima în dinţi” „în slava cerului”) îmbinarea vorbirii directe cu vorbirea

indirectă, folosirea unor construcţii exclamative, inversiunile şi repetiţiile specific populare

(„rogu-te”, „făcu ce făcu”).

Din cele prezentate anterior, deducem că basmul este o creaţie narativă de mare

întindere în care întâmplările reale se împletesc cu cele fantastice, fiind săvârşite atât de

personaje reale, cât şi cu puteri supraomeneşti care reprezintă forţele binelui şi ale răului din a

căror confruntare ies învingătoare cele dintâi. Basmul are o structură specifică, se

caracterizează prin oralitate, iar frumuseţea lui constă în valoarea sa estetică, dar şi morală,

deoarece, într-o formă aleasă, pune în evidenţă dorinţa de dreptate, de adevăr şi de cinste,

comunicând o atmosferă de optimism.

Toate acestea fiind caracteristice operei Prâslea cel voinic şi merele de aur, putem

argumenta că este un basm.

Deoarece basmele reprezintă “ poezia dorinţelor împlinite “ şi năzuinţele poporului

spre o viaţă fericită şi mulţumită, ele aduc în prim plan personajele exemplare, excepţionale,

care sunt purtătorele acestor idealuri, în final, împlinite. De aceea majoritatea basmelor iau

drept titlu chiar numele personajului principal, aşa cum este şi cazul creaţiei populare Prâslea

cel voinic şi merele de aur.

Acest basm fascinează nu numai prin ineditul întâmplărilor, dar şi prin complexitatea

personajului principal care, deşi fiu de împărat, întruchipează însuşirile alese ale omului din

popor.

Cu toate ca este dispreţuit de tatăl său, Prâslea i se adresează cuviincios şi îşi asumă cu

modestie misiunea : “ – Eu nu mă încumăt a prinde pe hoţi, ci zic că o încercare de voi face şi

eu, nu poate să-ţi facă nici un rău. „ Isteţ şi precaut, îşi ia “ cărţi de cetit, doua ţepuşe, arcul şi

tolba cu săgeţi “, reuşind să-şi alunge somnul şi să-l rănească pe hoţ. Aceeaşi isteţime, dublată

de un acut simţ al anticipaţiei, dovedeşte şi atunci când, dându-şi seama de intenţiile fraţilor

mai mari, leagă de frânghie o piatră sau când se angajează ucenic argintar.

La aceste însuşiri se adaugă vitejia şi curajul cu care îi înfruntă şi îi omoară pe zmei,

bunătatea sufletească (el salvează puii de zgripturoaică), dârzenia şi tenacitatea dovedite în

atingerea scopului propus.

Cinstit şi corect, dar şi generos, mezinul îi iartă pe fraţii cei mari, pedeapsa urmând să

fie dată de forţa divină în a cărei dreptate el credea cu tărie.

Dacă toate aceste trăsături de caracter sunt obişnuite, Prâslea are şi unele însuşiri

supranaturale : el este înzestrat cu o forţă impresionantă (îl bagă pe zmeu în pământ până la

gât, omoară balaurul), cunoaşte şi înţelege graiul corbului şi al făpturilor de pe alt ţărâm, are

capacitatea de a se metamorfoza în foc, transforma palatele în mere şi reuşeşte să facă o furca

de aur care să toarcă singură şi o cloşcă cu pui de aur.

Din toate însuşirile sale se observa că Prâslea este un personaj complex, o împletire de

însuşiri omeneşti şi fabuloase prin care este definit un anumit ideal etic de cinste şi adevăr.

De la basmul popular la cel cult

Basmul desemnează o specie fundamentală a epicii populare şi culte, de obicei în

proză, în care personajele înzestrate cu puteri supranaturale, trasează întâmplări fantastice,

forţele binelui învingându-le pe cele ale răului pentru afirmarea adevărului şi a dreptăţii.

Basmul cult se defineşte prin prelucrarea structurilor populare ale speciei în cadrul unor opere

originale, în care elementele folclorice caracteristice speciei se asociază celor proprii operei

unui scriitor. În plus, în basmul cult se pune mai mult accentul pe atmosfera sau pe

dimensiunea interioara a personajelor. Deoarece la baza basmului cult stă basmul popular,

acestea prezintă puncte comune, dar şi caracteristici particulare care sunt specifice fiecărui

autor. Aşadar prima deosebire este că basmul cult are un autor cunoscut.

Autorul basmului cult Povestea lui Harap – Alb este Ion Creanga. Acesta respectă

anumite trăsături ale basmului popular, însă şi pe acestea le particularizează prin elemente de

originalitate şi stil. Intrarea şi ieşirea din spaţiul fabulos se face prin formula iniţiala şi prin

cea finală prezente şi în basmul popular. Formula iniţială la Creangă este mult mai amplă

decât în basmele populare, oferă mai multe informaţii şi de asemenea avertizează convenţia

dintre narator şi cititor, aceea de a se accepta orice fără a cere explicaţii : „ Amu cica era odată

„. În formula incipientă se ofera şi o explicaţie a faptelor ulterioare şi se prefigurează

obstacolele pe care le va trece mezinul, dar şi rolul acestuia : „ si apoi pe vremile acele, mai

toate ţările erau bântuite de războaie grozave, drumurile pe apa şi pe uscat erau puţin

cunoscute şi foarte încurcate, şi de aceea nu se putea calatori aşa de uşor şi fără primejdii ca in

ziua de astăzi”3. Aici se ofera imaginea unei lumi primitive care aşteaptă un erou care să o

coordoneze, acesta fiind rolul eroului. Tot în incipit naratorul intervine direct, autodefinindu-

se şi schiţându-şi statutul de autor al operei : „ Dar ia să nu ne depănăm cu vorba şi să încep a

depana firul povestirii”.

De asemenea şi formula finala este mai ampla decât în basmele populare şi subliniază

mai multe aspecte.

Sunt prezentate personajele care participă la nuntă: Soarele şi luna, care reprezintă

simbolurile prin care a fost binecuvântat Harap – Alb, împreună cu tot restul universului, dar

şi „ un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu”, care este un personaj al spaţiului real. În

acest final se eternizează momentul : „ şi-a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă”, la

fel ca în basmele populare, dar spre deosebire de acestea se conturează bogăţia de natură

morala a acestui basm printr-o reflecţie asupra realităţii sociale: „ Iar pe la noi, cine are bani,

bea şi manâncă, iar cine nu, se uita si rabdă. „

Deşi în esenţă basmul cult este diferit de cel popular, acesta respectă structura, fiind

prezente majoritatea funcţiilor, care corespund momentelor subiectului. Expoziţiunea sau

situaţia iniţiala este reprezentată de formula iniţiala, intriga corespunde dezechilibrării

situaţiei care în basm este constituită de sosirea scrisorii.

Desfăşurarea acţiunii fiind mai amplă corespunde mai multor funcţii precum : plecarea

eroului, formularea unei interdicţii, întâlnirea cu răufăcătorului şi probele curajului ; este

structurată pe mai multe episoade.

Punctul culminant este corespunzător pedepsirii răufăcătorului iar deznodamântul

răsplătirii eroului şi nunţii. Basmul cult este mult mai complex decât cel popular datorită

faptului că autorul intervine asupra structurii basmului cu o proiecţie personală. Acesta

intervine la nivelul spaţiului cu toposuri, locuri care aparţin spaţiului real (ţara, pădure, ostrov,

pod) dând un aer realist basmului, dar imprimă şi o doză de generalitate prin repere spaţio-

temporale nedeterminate : „ Era odată „, „ Într-o ţară „.

Spre deosebire de basmul popular, unde predomina naraţiunea, basmul cult presupune

îmbinarea naraţiunii cu dialogul. Creangă nu dă naraţiunii sale simpla formă a expunerii

epice, ci topeşte povestirea prin dialog, reface evenimentele din convorbiri sau introduce în

povestirea faptelor dialogul personajelor. Naraţiunea este dramatizată prin dialog care îi dă un

ritm alert. Dialogul are o dublă funcţie, de a aduce acţiunile în faţa cititorului (ca în teatru) şi

de a caracteriza, personajele, indirect.

Fantasticul este prezent şi în basmul lui Creangă. Acesta se concretizează la nivelul

personajelor : Spânul care are capacitatea de a-şi schimba înfăţişarea;Sfânta Duminică care se

transformă în aburi, dar şi al faptelor : Calul care zboară şi vorbeşte, fiica împăratului Roş

care se preface în pasăre. Creangă particularizează basmul prin umanizare şi localizare. El

porneşte de la modelul popular şi reactualizează teme de circulaţie universală. Nepotrivirea de

mentalitate dintre părinţi şi copii este reprezentat de conflictul dintre crai şi fiii săi, iar

tensiunea şi invidia tacita dintre fraţi de relaţiile dintre fiii craiului. Introducerea realismului în

acest basm se face prin prezentarea istoriei lui Harap – Alb. Acest aspect este prefigurat încă

din titlu, acesta fiind diferit de celelalte titluri de basme, care subliniază caracterul fantastic,

făcând legatura cu povestirea, istorisirea şi avansând nota puternic realistă.

Astfel basmul devine mai complex, eroul parcurgând un drum iniţiatic şi trecând mai

multe obstacole decât eroii din basmele populare. Eroul respectă un aspect al basmelor

populare, el este cel mai mic dintre frati, dar spre deosebire de eroii acestora el nu are nici o

putere supranaturala şi nici o calitate specifică unui erou de basm, la început el având un statut

de antierou. Ca în orice basm, si în acest basm eroul are ajutoare, însă aici toate personajele

adjuvante au un rol important în iniţierea lui Harap - Alb, el neputând trece nici o proba fără

ajutorul lor: fiinţe cu puteri supranaturale (Sfânta Duminica, cei cinci monştrii), animale

fabuloase(calul nazdrăvan, crăiasa albinelor şi a furnicilor), obiecte miraculoase(aripile

crăieselor, apa vie, apa moartă, smicelele de măr). Fiinţele din basm sunt simple măşti pentru

felurite tipuri de indivizi. Astfel şi personajele acestui basm reprezintă tipologii umane:

Spânul este tipul impostorului, Sfânta Duminică reprezintă înţelepciunea sătească data de

vârsta. Localizarea se face şi prin monstre de filozofie ţărănească : „ai să scapi de toate cu

capul teafăr că norocul te ajuta”, credinţa în destin(noroc) şi în Dumnezeu: „nu e după cum

gândeşte omul, ci după cum vrea Domnul”.

Limbajul folosit plasează acţiunea într-un spaţiu geografic, prezent în majoritatea

operelor lui Creangă prin regionalisme şi expresii specifice, şi anume teritoriul Moldovei. O

alta particularitate şi un element de originalitate al lui Creangă este introducerea comicului în

basm. De la un capăt la altul, cu foarte mici excepţii, opera lui Creangă este un hohot de

râs(...)este râsul tonic al ţăranului cu concepţie optimistă de viaţa. Comicul este prezent sub

mai multe forme: comicul de nume(numele celor cinci monştrii sunt realizate prin adăugarea

sufixului augmentativ „-ila”), comicul de situaţie:”şi cum ajung odată intra buluc în ogradă,

tussese, Harap – Alb înainte şi ceilalţi în urma, care de care mai chipos şi mai îmbrăcat, de să

târâiau aţele şi curgeau oghelele după dânşii, parcă erau oastea lui Papuc Hogea Hogegaru”.

Râsul de lectură al operei lui Creangă izvorăşte din doua surse. Una constă în comicul

personajelor, îngroşându-le anumite trăsături specifice. : folosirea diminutivelor cu valoare

augmentativa („buzişoare”, „băuturica”), prin expresii, proverbe si locuţiuni formând o

adevărată cultură paremiologică a proverbului: „lac să fie că broaşte sunt destule”, „Dă-i cu

cinstea să piară ruşinea”. Cealaltă sursa constă în specificul talent de povestitor al lui Creangă,

care narează într-un anumit fel, plin de umor, participând la desfaşurarea acţiunii, mimând,

comentând, făcând aluzii la lucruri şi tradiţii: „Dar vorba ceea: La unul fără suflet, trebuie

unul fără de lege. şi gândesc eu că din cinci nespălaţi, (...) i-a veni unul de hac. (...) Dar iar mă

întorc şi zic: mai ştii cum vine vremea?”. Un alt comic caracteristic operelor lui Creangă este

comicul de limbaj: regionalisme: „pocitanie”, „debălazat”, „crâmpoţit”, „a gâbui”, locuţiuni şi

expresii idiomatice: „Frica păzeşte bostănăria”, oralitatea.

Exprimarea unor propoziţii subordonate se îmbină cu alte procedee ale oralitaţii, cum

este repetiţia: „La calic slujeşti, la calic rămâi”, termenii repetaţi poartă, de fiecare dată

accentele fraze, fiind puternic scoase în evidenţă faţă de restul enunţului. Interjecţiile sunt şi

ele o alta formă a oralităţii, fiind întotdeauna urmate de o pauză care contribuie la delimitarea

lor: „poate să-ţi iasa în cale vreun iepure, ceva... şi popâc! M-oi trezi cu tine acasa”, „spânul

face tranc! capacul pe gura fântânii.”

Repetiţia interjecţiilor e un procedeu familiar lui Creangă, sugerând uneori mişcări

ritmice: „şi odată pornesc ei teleap, teleap, teleap!”. Oralitatea se mai concretizează şi prin:

vocative: „nu mă faceţi din cal măgar”, exclamaţii: „Mă rog, foc de ger era, ce să vă spun mai

mult!”, interogaţii retorice: „Că alta ce pot să zic?”, invective eufemistice: „al dracului onanie

de om”. Amestecul de realism şi de fabulos este mai bătator la ochi şi mai neaşteptat în

Povestea lui Harap – Alb, în care ar trebui să predomine miraculosul şi irealitatea.

Basmul cult

Apare paralel cu efortul de fixare în scris a basmului popular, prin preluarea motivelor

şi tehnicilor narative ale acestuia. Chiar culegătorii de folclor devin povestitori, ca în cazul lui

Petre Ispirescu, care actualizează şi recreează basmul, păstrând funcţiile principale, formulele

fixe, oralitatea, anumite expresii, dar adaugând o tentă uşor moralizatoare sau aluzii

mitologice de sorginte livrescă. Scriitorii devin ei înşişi autori de basme, cunoscuţi fiind

Nicolae Filimon, Alexandru Odobescu, Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale,

Ioan Slavici, Barbu Stefănescu-Delavrancea, Mihail, Sadoveanu.

Basmul cult, implinit printr-o inserţie expresivă specifică stilului marilor scriitori, îşi

armonizează structurile narative, dobândind unitate şi fluenţă discursivă, preluând viziunea

scriitorului şi integrând teme şi motive caracteristice ale operei acestuia. Scriitorul respectă de

regula structura şi tipologia basmului popular, dar poate aduce modificări ale viziunii

naratorului, alternând persoana a treia cu persoanele întai şi a doua, creând o comunicare mai

directă cu cititorul şi dând uneori o nuanţăsubiectivă expunerii faptelor. În acelaşi timp, se pot

identifica particularităţi ale stilului, modalităţi portretistice şi motive proprii în scenariul

basmului, care ii conferă originalitate şi atractivitate. Mihai Eminescu face, de pilda, în Făt-

Frumos din lacrimă, numeroase popasuri descriptive, în care se recunoaşte natura

eminesciană din poezie, iar Ion Creangă excelează prin arta dialogului şi prin oralitatea

specifică întregii sale opere, dată de o continuă schimbare a planurilor narative între narator şi

cititor şi prin selecţia expresiilor populare strict adecvate respectivei secvenţe narative.

Personajele dobândesc şi ele particularităţi comune universului operei: Făt-Frumos din

Lacrima este un personaj romantic tentat de atracţia absolutului şi de aventură, în timp ce

Harap-Alb este un Nică a lui Ştefan a Petrei ghinionist, uşor de păcălit, însă mai norocos decât

acesta, pentru că, urmând linia narativă a basmului, iese în cele din urmă din încurcătură.

Personajele din basmele lui Caragiale au ceva din Canuţă, om sucit, păstrând comicul

situaţiilor în care se afla acesta. Mai pregnant conturate, personajele oferă şi prilejul

observaţiei psihologice, fiind mai reflexive decât personajul basmului popular, uneori

dilematice, înclinate către conflicte lăuntrice, motivându-şi acţiunile prin sentimente

puternice, mai puţin convenţionale. Basmul cult estompează de cele mai multe ori miraculosul

şi fantasticul, dându-le o mai mare verosimilitate, şi în acelaşi timp reduce caracterul

convenţional al unor secvenţe narative legându-le semnificaţii şi efecte specifice literaturii

culte.

Povestea lui Harap-Alb - de Ion Creangă

Basmul a apărut în epica populară, ulterior pătrunzând şi în literatura cultă (în secolul

al XIX-lea, în perioada de afirmare a esteticii romantice). Specie a epicii (culte), naraţiune

amplă, implicând supranatural şi fabulosul. Personajele (oameni, dar şi fiinţe himerice) sunt

purtătoare ale unor valori simbolice: binele şi răul în diversele lor ipostaze. Conflictul dintre

bine şi rău se încheie, de obicei, prin victoria forţelor binelui.

Eroul (protagonistul) este ajutat de fiinţe supranaturale, animale fabuloase sau obiecte magice

şi se confruntă cu un adversar (antagonistul). În basmul cult, autorul preia tiparul narativ al

basmului popular, dar reorganizeazăelementele stereotipe conform viziunii sale artistice şi

propriului său stil. Basmul cult imită relaţia de comunicare de tip oral din basmul popular.

Particularităţile basmului cult sunt reprezentate de: clişeele compoziţionale: formule tipice

(iniţiale, mediane, finale); motive narative diverse: călătoria, lupta, victoria eroului, probele

depăşite, demascarea şi pedepsirea răufăcătorului, căsătoria şi răsplata eroului; specificul

reperelor temporale (timpul fabulos, mitic, illo tempore) şi spaţiale (tărâmul acesta şi tărâmul

celălalt)- sunt vagi, imaginare, redate la modul general; stil elaborat, îmbinarea naraţiunii cu

dialogul şi descrierea; cifre magice, simbolice; obiecte miraculoase; întrepătrunderea

planurilor real-fabulos, fabulosul este tratat în mod realist; convenţia basmului (acceptată şi de

cititor): acceptarea de la început a supranaturalului ca explicaţie a întâmplărilor incredibile.

Acţiunea se desfăşoară linear; succesiunea secvenţelor narative sau a episoadelor este redată

prin înlănţuire. Coordonatele acţiunii sunt vagi, prin atemporalitatea şi aspaţialitatea

convenţiei: „Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori. Şi craiul acela mai

avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă ţară, mai îndepărtată. [... ] Ţara în care

împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, şi crăiia istuilalt la

altă margine. „ Fuziunea dintre real şi fabulos se realizează încă din incipit. Reperele spaţiale

sugerează dificultatea aventurii eroului, care trebuie să ajungă de la un capăt la celălalt al

lumii (în plan simbolic: de la imaturitate la maturitate). El părăseşte lumea aceasta, cunoscută

şi trece dincolo, în lumea necunoscută.

Fără îndoială o capodoperă, Povestea lui Harap-Alb este cel mai reprezentativ basm al

lui Creangă, nu pentru că în el sunt acumulate majoritatea temelor, motivelor, modalităţilor

narative specifice basmului, ci pentru că relevă conştiinţa scriitoricească a autorului, faptul că

opera literară este o plăsmuire artistică a realităţii cu multiple valenţe psihologice, etice şi

estetice. Poveştile lui Creangă au un caracter realist, fantasticul fiind puternic individualizat şi

umanizat. Structura compoziţională are ca element constitutiv călătoria intreprinsă de Harap-

Alb, care devine un act iniţiatic în vederea formării eroului pentru viaţă.

Încă de la început, fiul cel mic al Craiului işi va dovedi calităţile deosebite, fiind

afectat de dojana tatălui mâhnit de nereuşita celor doi băieţi mai mari. Prin milă şi bunătate

crăişorul câştigă sprijinul Sfîntei-Duminici care îl va ajuta să-şi găsească un cal pe măsura.

Odată ce voinicia tânărului a fost dovedită, tatăl ţine să îl instruiască, dându-i o serie de sfaturi

înţelepte, rezultat al unei îndelungate experienţe de viaţă.

Conflictul este determinat de nerespectarea sfaturilor părinteşti, eroul fiind nevoit sa

refacă experienţa tatălui, pe care calul îl purtase, în tinereţe, prin aceleaşi locuri. Întâlnirea cu

Spânul este, deci, o reluare a veşnicului conflict dintre cele două forţe, simboluri ale binelui şi

răului. Spânul, impostor, ajuns nepotul împăratului Verde, vrând să-l piardă, îl supune pe

Harap-Alb la diferite încercări. Construite cu o artă desăvârşită, episoadele în care eroul este

trimis să aducă sălăţi din grădina ursului, pielea cerbului din pădure şi pe fata împăratului

Roş, sporesc tensiunea narativă. Cea de-a treia încercare presupune la rândul ei alte “trei”

probe, cifra 3 revenind în mai multe rânduri, că şi în basmele populare. Încercările la care este

supus sunt menite a-l pregăti ca viitor conducător, moştenitor al unchiului sau, dar şi in

vederea căsătoriei, prin stăpânirea “farmazoanei cumplit” care era fată împăratului Roş. Toate

obstacolele sunt depăşite cu bine cu ajutorul: furnicilor, albinelor şi a lui Gerilă, Setilă,

Păsărilă-Lăţi-Lungilă, Flămânzilă, Ochilă. În final, Harap-Alb, ajutat de calul năzdrăvan, este

repus în drepturi, iar Spânul este demascat şi pedepsit.

În desfăşurarea epicului, personajele sunt puternic umanizate, ceea ce permite

individualizarea lor şi crearea unor psihologii complexe, pe care nu le întalnim în basmul

popular. Harap-Alb devine un erou exemplar, nu prin însuşiri miraculoase (cum se întâmplă

în basmele folclorice), ci prin extraordinara lui autenticitate umană. Stăpânit adeseori de frică,

plin de naivităţi şi slăbiciuni omeneşti, este nevoit să dea primele probe de curaj şi bărbăţie.

Bunătatea şi mila îl situează în registrul simbolistic al forţelor binelui. Prin ele îşi face

ajutoare care îl scot din impas. Înfrângerea propriilor slăbiciuni în procesul anevoios al

devenirii îl conduce la dobândirea conştiinţei de sine şi a libertăţii sale morale. Eroul

individualizat şi prin nume are de înfruntat multe primejdii fără de care destinul său de

conducător întelept, receptiv la durerile şi suferinţele celor mulţi nu s-ar fi împlinit. Lui

Harap-Alb îi este opus Spânul, simbol al forţelor răului, întruchipând inumanul. Ca şi in cazul

celorlalte personaje, scriitorul îşi menţine atitudinea realistă. Prefăcut, schimbându-şi

înfăţişarea, manifestând o falsă solicitudine, Spânul reuşeşte să-l determine pe fiul de crai să-l

tocmească în slujba sa, în ciuda sfatului părintesc. Odată ajuns slugă, el îşi construieşte un

plan minuţios de supunere a stăpânului său. Prin viclenie şi strategema diabolică, reuşeşte să-l

subordoneze, schimbând astfel identitatea fiului de crai. În continuare, impostorul se

comportă ca un adevărat tiran, înjosindu-l pe erou în orice fel posibil. Neîndurător, îl supune

pe Harap-Alb unor încercări menite a-l duce la pieire. În final, este demascat şi pedepsit, în

numele dreptăţii şi al demnităţii, aspiraţii etern umane.

Cei 5 năzdrăvani care îl însoţesc pe Harap-Alb se înscriu tot în sfera umanului,

reprezentând un portret grotesc-caricatural în care o trăsătură dominantă este îngroşată până la

limita absurdului şi capată dimensiuni fantastice. Fiecare îl ajută pe crai să treacă probele la

care îl supune împăratul Roş, drept răsplată pentru omenia sa. Prin ei, Harap-Alb constată

ciudăţeniile firii omeneşti, având astfel prilejul să cunoască mai bine psihologia umană şi să

constate că “tot omul are un dar şi un amar”.

În Povestea lui Harap-Alb Creangă a retopit structuri epice tradiţionale, într-un stil

puternic individualizat care poartă amprenta modernităţii. Astfel, de inspiraţie folclorică sunt:

tema (triumful binelui asupra răului) şi motivele (călătoria, peţitul, muncile, proba focului,

încercarea puterii, izbânda mezinului, căsătoria), personajele (Craiul, Verde-împărat,

Împăratul Roş, fata acestuia, Spânul, Harap-Alb), ajutoarele eroului (Gerilă, Setilă, Sfânta

Duminică, regina furnicilor, şi cea a albinelor, calul, etc.), elementele miraculoase (apa vie,

apa moartă), fuziunea dintre real şi fabulos (se trece de la real la fantezie fără să se facă

distincţie între cele două planuri), limbajul caracterizat printr-o aparenţă simplitate şi oralitate

(determinată de prezenţa exclamaţiilor, interjecţiilor, a verbelor imitative, a onomatopeelor;

repetiţia formulelor tipice basmului, precum şi frecvenţa dialogului şi monologului).

Dar elementele populare nu exclud pe cele care conferă povestirii o certă nota de

originalitate. Referitor la specificul artei literare, scriitorul individualizează cu ajutorul

detaliilor şi dramatizează acţiunea prin dialog. La nivel fantastic, personajele sunt umanizate,

nu numai prin comportament şi mentalitate ci şi prin limbajul ce permite o localizare.

Personajele devin astfel nişte ţărani care vorbesc în grai moldovenesc.

Pentru a obţine o veselie contagioasă, Creangă apelează la o variată gamă de mijloace

artistice: exprimarea poznaşă, mucalită (“Sa trăiască 3 zile cu cea de-alaltăieri”), ironia

realizată prin folosirea diminutivelor (“buzişoare”, “băuturică”), zeflemisirea (“Tare mi-eşti

drag !… Te-aş bagă în sân, dar nu-ncapi de urechi”), caracterizările pitoreşti, prezentarea

unor oameni şi scene comice, utilizarea unor porecle şi apelative caricaturale (“Buzilă”,

“mangositi”, “farfariti”) sau a unor vorbe de duh (“Dă-i cu cinstea să peară ruşinea”). Nota

de originalitate a basmului este conferită şi de eruditia paremiologică. Creangă citează la tot

pasul proverbe, zicători, vorbe de duh, pe care le ia din tezaurul de înţelepciune populară şi le

introduce în text prin expresia : „vorba ceea”. Procedeul are o mare frecventă şi, datoritş lui,

Creangă a fost comparat cu Anton Pann şi amândoi cu marele scriitor francez Rabelais.

O alta nota distinctă o dă limbajul folosit: majoritatea cuvintelor sunt de origine

populară, unele cu aspect fonetic moldovenesc, multe sunt regionalisme, în timp ce

neologismele apar foarte rar. Particularitatea cea mai izbitoare a scrisului lui Creangă rămâne

însă exprimarea locuţională ce crează un relief unic al frazei românesti. Ca şi în Amintiri din

copilărie, autorul se implică în poveste, limbajul căpătând o puternică tentă afectivă

exprimată prin interjecţii, exclamaţii sau dativul etic. De asemeni, metaforele lipsesc cu

desăvârşire, lăsând locul comparaţiilor (de fapt, figurii de stil generalizate, devenind expresii

consacrate de uz). Sintaxa frazei este orală, deoarece cuvintele curg după o ordine a vorbirii şi

nu a scrisului.

Personajele (oameni, dar şi fiinţe himerice cu comportament omenesc) sunt purtătoare

ale unor valori simbolice: binele şi răul în diversele lor ipostaze. Conflictul dintre bine şi rău

se încheie prin victoria forţelor binelui.

Harap-Alb nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri excepţionale (vitejie, dârzenie,

isteţime), dar dobândeşte prin trecerea probelor o serie de calităţi psiho-morale şi valori etice

(mila, bunătatea, generozitatea, prietenia, respectarea jurământului, curajul) necesare unui

împărat, în viziunea autorului. Sensul didactic al basmului este exprimat de Sfânta Duminică:

“Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr şi vei

crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul”. Eroul poate avea trăsături

omeneşti dar şi puteri supranaturale (de exemplu capacitatea de a se metamorfoza). Numele

personajului reflectă condiţia duală: rob, slugă (Harap) de origine nobilă (Alb), iar sugestia

cromatică alb-negru, traversarea unei stări intermediare (iniţierea), între starea de inocenţă şi

naivitate (negru) şi “învierea” spirituală a celui ce va deveni împărat (alb).

Spânul nu este doar o întruchipare a răului, ci are şi rolul iniţiatorului, este “un rău

necesar”. De aceea calul năzdrăvan nu-l ucide înainte ca iniţierea eroului să se fi încheiat: “Şi

unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la

minte…” Nu doar naratorul, ci şi personajele par a avea cunoştinţă de scenariul iniţiatic pe

care trebuie să-l traverseze protagonistul.

Eroul (protagonistul) este sprijinit de ajutoare şi donatori: fiinţe cu însuşiri

supranaturale (Sfânta Duminică), animale fabuloase (calul năzdrăvan, crăiasa furnicilor şi a

albinelor), fapturi himerice (cei cinci tovarăşi) sau obiecte miraculoase (aripile crăieselor,

smicelele de măr, apa vie, apa moartă) şi se confruntă cu răufăcătorul – personajul antagonist

(Spânul), care are şi funcţie de trimiţător. Personajul căutat este fata de împărat.

Specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele. Cu excepţia eroului

al cărui caracter evoluează pe parcurs, celelalte personaje reprezintă tipologii umane

reductibile la o trăsătură dominantă. Prin portretele fizice ale celor cinci tovarăşi ai eroului, se

ironizează defecte umane (frigurosul, mâncăciosul etc.), dar aspectul lui grotesc ascunde

bunătatea şi prietenia. Împăratul Roş şi Spânul sunt răi şi vicleni. Sfânta Duminică este

înţeleaptă.

Subiectul este simplu, specific basmelor populare, cu eroi şi motive populare, iar ca

modalitate narativă, incipitul este reprezentat de formula iniţială tipică oricărui basm: „Amu

cică era odată într-o ţară”. Povestea lui Harap-Alb este însă un basm cult, deoarece are autor

cunoscut, Ion Creangă, perspectiva narativă fiind aceea de narator omniscient. Naraţiunea la

persoana a III-a îmbină supranaturalul cu realul, armonizând eroii fabuloşi cu personajele

ţărăneşti din Humuleştiul natal al autorului. Acţiunea are la bază conflictul dintre forţele

binelui şi ale răului, dintre adevăr şi minciună, iar deznodământul constă totdeauna în

triumful valorilor pozitive asupra celor negative.

Expoziţiunea relatează faptele ce se petrec într-un ţinut îndepărtat, peste mări şi

ţări, la capătul lumii, în timp mitic. Aşadar, relaţiile temporale şi spaţiale se definesc

prin evocarea timpului fabulos cronologic şi a spaţiului imaginar nesfârşit: „Amu cică

era odată într-o ţară” un crai care avea trei feciori şi un singur „frate mai mare, care era

împărat într-o ţară mai îndepărtată”, pe nume Verde împărat. Cei doi fraţi nu se văzuseră

de multă vreme, iar verii nu se cunoscuseră între ei, pentru că împărăţia fratelui mai mare

era „tocmai la o margine a pământului”, iar fratele mai mic trăia 'la altă margine”. În

acest cadru spaţio-temporal mitic se derulează - într-o înlănţuire cronologică -

întâmplările reale şi fabuloase la care participă personajele basmului.

Verde împărat îi cere fratelui său, craiul, să-i trimită „grabnic pe cel mai vrednic”

şi viteaz dintre fiii săi, ca să-i urmeze la tron, întrucât el avea numai fete. Ca să-i pună la

încercare, pentru a vedea care dintre feciori „se simte destoinic a împăraţi peste o ţară aşa

de mare şi bogată ca aceea”, craiul se îmbracă într-o piele de urs şi se ascunde sub un pod.

Cei doi fii mai mari se sperie de urs şi se întorc ruşinaţi la curtea craiului, care este

dezamăgit de neputinţa lor şi rosteşte moralizator: „nici tu nu eşti de împărat, nici împărăţia

pentru tine”, ceea ce evidenţiază elementele reale ale basmuiui.

Mezinul, impresionat de amărăciunea tatălui, se duce în grădină „să plângă în inima

sa”. Deodată, „o babă gârbovă de bătrâneţe” îi cere de pomană, apoi îl sfătuieşte să ceară

tatălui său „calul, armele şi hainele cu care a fost el mire”, deşi hainele sunt „vechi şi

ponosite”, iar „armele ruginite” şi să pună o tavă cu jăratic în mijlocul hergheliei ca să

aleagă acel cal care va veni „la jăratic să mănânce”. Urmând întocmai sfaturile babei,

(călăuzirea flăcăului către preţuirea şi respectarea tradiţiilor strămoşeşti), voinicul pleacă

la drum, luând carte din partea tatălui şi, prin dreptul podului, „numai iaca îi iesă şi lui

ursul înainte”. Trece cu bine de această primă probă, primeşte binecuvântarea părintelui său

şi pielea de urs în dar, apoi sfatul ca în călătoria lui să se ferească „de omul roş, iară mai

ales de cel spân”, să nu cumva să aibă de-a face cu ei. Ca trăsături ale basmului, sunt

prezente aici formule iniţiale tipice şi cifra magică trei, care face posibilă depăşirea

primei probe de către eroul principal.

Intriga. Fiul craiului şi calul pleacă la drum, basmul continuând cu formule mediane

tipice, „şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă” până când întâlnesc în

codru „un om spân” care se oferă drept „slugă la drum”. Voinicul îl refuză de două ori,

dar a treia oară spânul îi iese în cale „îmbrăcat altfel şi călare pe un cal frumos” tocmai

când fiul craiului se rătăcise prin codrii întunecoşi. Deprins să urmeze sfatul părintelui

său, acela de a nu se însoţi cu omul spân, dar pentru că îi mai ieşiseră în cale încă doi, el se

gândeşte că „aiasta-i ţara spânilor” şi-1 angajează drept călăuză. În această secvenţă narativă

este inclusă o pauză descriptivă, care întrerupe povestirea şi descrie codrii deşi şi întunecoşi, ce

conturează un peisaj de basm

Ajunşi la o fântână care „nu avea nici roată, nici cumpănă, ci numai o scară de coborât

până la apă”, spânul intră în puţ, umple plosca, apoi îl sfătuieşte pe fiul craiului să coboare şi el ca

să se răcorească. Tânărul îl ascultă pe spân, dar acesta trânteşte capacul peste gura fântânii şi-1

ameninţă că dacă nu-i povesteşte totul despre el, „cine eşti, de unde vii, şi încotro te duci”, acolo

îi vor putrezi oasele. Sub ameninţarea morţii, feciorul de crai jură „pe ascuţişul paloşului” că

va fi sluga supusă a spânului, care se va da drept nepotul împăratului şi că va păstra taina „până

când va muri şi iar va învia”, anticipând astfel finalul basmului. Spânul îi dă numele de Harap-

Alb, care-1 va sluji cu credinţă, respectându-şi jurământul făcut.

Desfăşurarea acţiunii începe odată cu sosirea la palatul împăratului Verde, unde

Spânul se dă drept nepotul său şi, înfumurat peste măsură, îl trimite pe Harap-Alb să stea la grajduri,

să aibă grijă de calul lui, că altfel va fi „vai de pielea ta”, dându-i şi o palmă - „ca să ţii minte ce

ţi-am spus”-, că altfel „prinde mămăliga coajă”. De remarcat este aici elipsa narativă, adică

trecerea sub tăcere a secvenţei călătoriei făcute de erou ca slugă a spânului până la împărăţia

unchiului său, naratorul sugerând numai că aceasta s-a efectuat.

Basmul este structurat în mai multe episoade înlănţuite, care se constituie în tot atâtea

probe la care este supus protagonistul. într-o zi, având la masă „nişte salăţi foarte minunate”, care

se căpătau cu multă greutate, spânul hotărăşte să-şi trimită sluga să-i aducă acele bunătăţi din

grădina ursului. Calul fabulos îl duce în zbor pe Harap-Alb la Sfânta Duminică, iar aceasta îl

ajută să-şi îndeplinească misiunea şi să treacă proba. Următorul episod are loc după alte câteva

zile, când împăratul îi arată spânului nişte pietre preţioase foarte frumoase, iar acesta îşi trimite

sluga să-i aducă „pielea cerbului cu cap cu tot, aşa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc”. Din

nou Sfânta Duminică îl ajută pe Harap-Alb să ia pielea şi capul cerbului pe care se aflau

nestematele şi să le ducă spânului, eroul trecând cu bine şi această probă fabuloasă.

După un timp, împăratul dă un ospăţ foarte mare în cinstea nepotului său, la care a

invitat împăraţi, crai, voievozi „şi alte feţe cinstite”, în timpul petrecerii, incitat de poveştile bizare

despre fata Împăratului Roş, spânul îi porunceşte lui Harap-Alb să i-o aducă degrabă pe această

tânără, că altfel „te-ai dus de pe faţa pământului”.

Harap-Alb, gândindu-se la sfatul pe care i-1 dăduse tatăl său, acela de a se feri de

omul spân şi de omul roş, este înspăimântat, plângându-se calului: „parcă dracul vrăjeşte,

de n-apuc bine a scăpa din una şi dau peste alta”, apoi pornesc împreună către Roşu

împărat. Episodul călătoriei este alcătuit din mai multe secvenţe narative. Pe un pod,

Harap-Alb întâlneşte o nuntă de furnici şi trece prin apă ca să nu curme „viaţa atâtor

gâzuliţe nevinovate”. Regina furnicilor îi dă voinicului o aripioară, ca atunci când va

crede că are nevoie de ea să dea foc aripii. După un timp, călătorii văd un roi de albine

care se învârteau bezmetice, neavând pe ce să se aşeze. Atunci, Harap-Alb îşi scoate

pălăria, o aşază pe pământ cu gura în sus, iar albinele se îngrămădesc acolo. Voinicul

ciopleşte un buştean şi le face un adăpost, după care crăiasa albinelor îi dă o aripă, ca, în

caz de nevoie, Harap-Alb să-i dea foc şi ea va veni în ajutor.

Acţiunea continuă cu formule mediane -”Mai merge el cât merge”- şi Harap-

Alb întâlneşte, pe rând, cinci personaje fabuloase, descrise detaliat de narator: Gerilă,

Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Călătoria alături de cei cinci oameni

ciudaţi este plină de peripeţii, că „pe unde treceau, pârjol făceau”. Harap-Alb le este

tovarăş „şi la pagubă şi la câştig” şi se poartă prietenos cu fiecare, întrucât simţea că va

avea nevoie de ei la curtea împăratului Roş, despre care aflase că „era un om pâclişit

(negru la suflet) şi răutăcios la culme”. De aceea, flăcăul consideră că „la unul fără

suflet”, cum era împăratul, era nevoie de „unul fără de lege”, sperând că, „din cinci

nespălaţi” câţi erau, i-o veni „vreunul de hac”, conform proverbului: „Lumea asta e pe

dos, / Toate merg cu capu-n jos/ Puţini suie, mulţi coboară, / Unul macină la moară. „

Într-un târziu, ajung cu toţii la împărăţie - episodul de la curtea Împăratului Roşu

fiind introdus de formula mediană „Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte

mult mai este” - unde Împăratul Roş îi supune la probe fabuloase şi foarte periculoase,

care se constituie în secvenţe narative. Mai întâi îi cazează într-o casă de aramă, căreia i se

dă foc pe dedesubt, dar Gerilă suflă de trei ori, „cu buzişoarele sale cele iscusite” şi casa

rămâne „nici fierbinte, nici rece”, tocmai bună de dormit într-însă. Următoarea probă este

un ospăţ cu foarte multe bucate şi băutură, pe care Flămânzilă şi Setilă le fac să dispară

într-o clipă, apoi încep să strige în gura mare, unul că „moare de foame” şi celălalt „că

crapă de sete”, spre disperarea împăratului, care nu-şi putea crede ochilor.

Cerând încă o dată fata, Harap-Alb este supus unei alte probe. El primeşte zece

baniţe de „sămânţă de mac, amestecată cu una de năsip mărunţel” şi porunca de a alege

până dimineaţă macul de nisip Atunci Harap-Alb îşi aminteşte de crăiasa furnicilor, dă

foc aripioarei şi într-o clipă o droaie de furnici, „câtă frunză şi iarbă” au ales „năsipul de o

parte şi macul de artă parte”, fiind şi aceasta o secvenţă fabuloasă specifică basmelor. Împăratul

refuză din nou să le dea fata şi-i supune altei probe, anume să o păzească toată noaptea pe fată,

iar „dacă mâine dimineaţă s-ar afla tot acolo, atunci poate să ţi-o dau”, altfel „v-aţi dus pe copcă”.

Cei şase prieteni s-au aşezat de pază de la uşa fetei până la poarta împărăţiei, dar fata

împăratului, având puteri supranaturale, se preface într-o păsărică şi „zboară nevăzută prin cinci

străji”. Ochilă şi Păsărilă se ţin după ea şi abia izbutesc s-o prindă şi s-o ducă înapoi în odaia ei.

Plin de ciudă, împăratul le spune că el mai are o fată luată de suflet, dar care seamănă perfect cu

fiica sa. Dacă Harap-Alb va depăşi această probă şi le va deosebi, „ferice de tine va fi”, dar dacă

nu va reuşi vor pleca imediat de la curtea împărătească, deoarece „nu vă mai pot suferi”. Harap-

Alb dă foc aripioarei de albină, care -l ajută să o identifice pe fata împăratului. Trecând şi

această probă cu bine, Harap-Alb cere fata, iar împăratul, „ovilit (ofilit) şi sarbăd (palid) de

supărare şi ruşine”, îi urează să fie vrednic s-o stăpânească, pentru că i-o dă din toată inima. Fata

vrea şi ea să-l supună la o probă. Trimite calul lui Harap-Alb împreună cu turturica ei să aducă

„trei smicele (nuiele, crenguţe) de măr dulce şi apă vie şi apă moartă” dintr-un loc numai de ea

ştiut, acolo „unde se bat munţii în capete”. Calul se întoarce primul şi fata împăratului Roş

porneşte cu ei la drum spre palatul împăratului Verde, „Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din

poveste, înainte mult mai este”. Lui Harap-Alb i se tulbură minţile privind fata care era tânără,

frumoasă „şi plină de vină-ncoace” şi nu ar vrea s-o ducă spânului, „fiind nebun de dragostea ei”.

Punctul culminant. între timp, turturica ajunsese cu vestea la împăratul Verde şi acesta

se apucase să facă pregătiri pentru primirea fetei împăratului Roş. Văzând cât este de frumoasă

fata, spânul se repede să o ia în braţe, dar ea îl îmbrânceşte şi-i spune că a venit acolo pentru

Harap-Alb, căci „el este adevăratul nepot al împăratului Verde”. Turbat de furie că a fost dat în

vileag, spânul se repede la Harap-Alb „şi-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloş”,

strigând că aşa trebuie să păţească cel ce-şi încalcă jurământul. Atunci calul lui Harap-Alb se

repede la spân, îl înşfacă de cap, „zboară cu dânsul în înaltul ceriului” de unde îi dă drumul şi

acesta se face „praf şi pulbere”. Fata împăratului Roş, ca personaj fabulos, are puteri

supranaturale şi-l poate reînvia, prin leacuri miraculoase, pe Harap-Alb. Ea pune capul lui

Harap-Alb la loc şi prin ritualuri străvechi cu „cele trei smicele de măr dulce” şi cu apa moartă îi

lipeşte capul de corp. Harap-Alb se trezeşte ca dintr-un somn adânc, fata îl sărută cu drag, apoi

îngenunchează amândoi în faţa Împăratului Verde ca să primească binecuvântarea,

jurându-şi credinţă unul altuia.

Deznodământul basmului constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra

celor negative, victoria adevărului, aşa că nunta începe „ş-apoi dă, Doamne, bine!”. S-a

strâns lumea să privească, ba chiar „soarele şi luna din ceriu râdea”. Au fost poftiţi la

nunta împărătească, pe lângă crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor şi crăiasa zânelor, crai

şi împăraţi, oameni importanţi „Ş-un păcat de povestariu (povestitor)/ Fără bani în

buzunariu”. S-au bucurat şi au petrecut cu toţii: „Veselie mare între toţi era, / Chiar şi

sărăcimea ospăta şi bea!”. Finalul este fericit şi deschis, deoarece veselia a ţinut „ani

întregi şi acum mai ţine încă”.

Compoziţional, basmul conţine formule specifice finale, prezente şi în creaţia lui

Creangă. Ca la orice nuntă împărătească din basme, veselia a ţinut ani întregi, „şi acum

mai ţine încă. Cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi

mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă”.

Ca şi o concluzie putem spune că povestea lui Harap-Alb este un basm cult având

ca particularităţi: reflectarea concepţiei despre lume a scriitorului, umanizarea

fantasticului, individualizarea personajelor, umorul şi specificul limbajului. Însă, ca orice

basm, pune în evidenţă idealul de dreptate, de adevăr şi de cinste.

CAPITOLUL IV

Strategii metodice şi didactice în predare speciei literare a

basmului

Lectura este un act de complexitate ce presupune nu numai un cititor şi un text, ci

şi interacţiunea lor, fiind influenţat de contextul în care se petrece. În completare acestei

definiţii critica de specialitate vorbeşte despre lectură „ ca un proces personsl de

constituire de sens, un proces ce implică, deopotrivă, cunoştinţe anterioare, reacţii

afective, dar şi scopuri bine precizate, scopuri ce pot fi definite de interesele personale

din perspectiva cărora cititorul parcurge textul”. 16

Din punct de vedere al demersului didactic, cea mai importantă componentă a

triunghiului lecturii este cititorul:

Lectura este un act sporitor pentru că lărgeşte nu numai sfera cunoştinţelor de limbă şi

despre lume ci şi pentru că, în orizontul lui se reunesc gânduri şi sentimente, cunoaştere şi

trăire.

Atunci când citim un text, acesta este liniar: cuvţnt, propoziţie, scenă şi episod care

duce la următorul episod. Însă o dată terminată lectura ne putem întoarece la text, care devine

astfel un întreg: ceva rotund, cu teme, imagini şi acţiuni care radiază. Când textul a fost citit,

predarea urmăreşte să ajute cititorul să se distanţeze într-o oarecare măsură de experienţa

lecturii, să examineze sensul pe care textul îl are pentru el şi să cîntărească adevăratul conţinut

în lumea unor categorii mai generale.

Aceste lecţii îi conduc pe elevi prin cele patru faze ale lecturii: intrarea în text;

avansarea; distanţarea şi reflecţia; ieşirea şi obiectivitatea experienţei.

Receptarea textului

16 Pamfil Alina, Didactica limbii şi literaturii române, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 81

Cititor

ContextText

1. Receptarea textului parcurge mai multe etape, astfel:

A. Lectura întâi / explicativă / anticipativă:

Lectura explicativă este procesul prin care se asigură două achiziţii în legătura cu

textul literar; a-l înţelege şi a-l aprecia. Din realitatea desfăşurării ei se constată că sunt

implicate mai multe metode:

Povestirea

Demonstraţia

Conversaţia

Explicaţia

Etapele de desfăşurare a unai lecţii de citire explicative sunt:

1 -pregătirea elevilor pentru intrepretarea textului: în cadru acestei etape urmărindu-se

stimularea interesului elevilor pentru text şi introducerea lor în problematica textului prin

câmpuri semantice. Pregătirea se face prin conversaţie, prin intuirea unor tablouri etc.

2 -receptarea textului:în cadru acestei etape elevii citesc în gând textul ce urmează a fi

intrepretat, iar prin intermediul acestei etape, iau conoştinţă cu conţinutul textului, astfel,

identificând elementele lexicale sau artistice necunoscute.

Textul este citit de către învăţător, cu timbrul vocii, ritmul şi intonaţia adecvate, prilej

pentru elevi să-şi consolideze percepţia asupra textului. Este recomandabil ca în timpul citirii

model- citire efectuată de obicei de către învăţător- elevii să aibă cărţile închise. Se reia textul

în lectura a doi- trei elevi, desemnaţi dintre cei care ştiu să citească, iar învăţătorul solicită

elevilor să numească structurile sau cuvintele neînţelese. Bineînţeles că, dacă textul a fost ales

cu respectarea particularităţilor de vârstă a elevilor, atunci nu ar trebui să existe prea multe

cuvinte necunoscute.

Pentru explicarea cuvintelor sau expresilor necunoscute, există mai multe procedee:

metoda intuitivă - se prezintă obiectul sau se recurge la mimică, gestică.

metoda indirectă - se recurge la o imagine sau la un desen.

metoda etimologică – se face legătura între un derivat şi cuvântul bază.

Partea principală a lecţiei este interpretată de interpretarea textului, având două

componente:

-analiza fondului – se organizează pe beză de întrebări, pregătite din timp de învătător.

-analiza formei – presupune descoperirea felului în care cuvintele servesc exprimării fondului.

Pe baza interpretării fragmentelor se elaborează planul de idei, se poartă conversaţie

pe baza conţinutului textului şi se reproduce textul pe baza planului de idei.

3 -citirea de încheiere:

Datorită diversităţii de conţinut si de expresie artistică a textelor de citire, nu se poate

aplica un tipar de desfăşurare a lor.

Dacă lecţia s-a desfăşurat în bine condiţii, la sfârşitul ei, elevii vor fi capabili să

citească textul expresiv, să răspundă la câteva întrebări puse de învăţător, să-şi exprime

atitudinea lui faţă de text:

-ce le-a plăcut?

-ce i-a impresionat?

-ce sentimente le-a trezit?

-ce ar fi făcut într-o situaţie similară?

Cititul poate îndeplini rolul de instrument al activităţii intelectuale când îndeplineşte

anumite exigenţe, a căror realizare trebuie urmărită constant de către învăţător: corectitudinea,

ritmicitatea, înţelegerea, expresivitatea, etc.

Lectura explicativă este procesul prin care se asigură două achiziţii în legătură cu

textul literar: a-l înţelege şi a-l aprecia. Acest fel de lectură este o metodă specifică pentru

familiarizarea elevilor cu tehnici de lucru cu cartea şi reprezintă un complex de metode:

lectura, explicaţia, conversaţia, povestirea, demonstraţia exerciţiul – toate conducând la

înţelegerea textului.

B. Lectura a doua / comprehensivă / hermeneutică

Este un proces personal de constituire de sens, un proces ce implică conoştinţe

anterioare, reacţii afective, dar şi scopuri bine precizate, ce pot fi diferite de interesele

personale din perspectiva cărora micul cititor parcurge textul.

Lectura este un act de mare complexitate ce presupune nu numai un cititor şi un text ci

şi interacţiunea lor, lectura fiind influienţată de contextul în care se petrece. Coordonatele

contestului sunt reprezentate de componenta psihologică, cea socială şi cea fizică:

dimensiunea psihologică se exprimă în interesul pentru text al elevului şi în intenţia care

orientează lectura. Totuşi nu toate textele reuşesc să capteze atenţia elevilor din primele

rânduri. Astfel o mare importanţă o are deschiderea lecţiei cu ajutorul unor întrebări: Ce

ştiu despre subiect? sau De ce este importantă lectura textului? s. a.

dimensiunea socială a contextului vizează toate formele de interacţiune: învăţător – elev şi

elev – colegi ce pot avea loc în timpul lecturii. Astfel putem aşeza aici: situaţiile de lectură

individuală silenţioasă şi cele în care lectura este realizată în faţa unui grup, lecturile

ghidate şi cele fără fişe supotr, etc.

Contextul fizic se referă la aspectele concrete ce determină lectura: liniştea, calitatea

tipăritirii, anticiparea corectă a duratei lecturii, calitatea comprehensiunii procesului de

predare – învăţare; s. a.

Neînţelegerea textului se poate evita parcurgând câteva etape esenţiale ale lecturii

explicative, reluate în timpul lecturii a doua: explicarea cuvintelor şi expresilor necunoscute,

înainte de începerea lecturii (selectarea acestora se face de către învăţător); după prima lectură

(identificarea o realizează elevii); şi o parte înainte şi o parte după prima lectură.

Sintagma „ idee principală” desemnează informaţia cea mai importantă pe care autorul a

furnizat-o pentru a explica subiectul. La aceasta se poate ajunge prin întrebări ca :

-Care este lucrul cel mai important prezentat de autor/ narator în text, fragment sau

paragraf?

Planul de idei se va nota la tablă şi în caiete şi va constitui suportul de orientare pentru

conversaţia generalizatoare cu privire la conţinutul textului.

Etapa comprehensiunii include primele două sau trei lecturi şi activităţile ce le însoţesc.

Fiecare dintre relecturi se reorganizează în jurul lecturii anterioare, ca un sistem în spirală, de

lecturi succesive – paralele, ordonate în jurul aceluiaşi centru.

Pentru a ilustra ideea că lectura a doua este doar o mediatoate între logică şi pragmatica

textului, arată mai jos relaţia dintre procesele lectirii şi cele trei lecturii.

Microprocese Procese Macroprocese Procese de Procese de

Procesele lecturii

Metacognitive integrare elaborare

Lectura I

Lectura a II-a

Lectura a III-a

C. Lectura interpretativă / critică

Vizează spaţiul nespusului, al sensurilor insinuare sau poate reprimata ale textului.

Interpretarea înseamnă realizarea unor raporturi intratextuale dar şi a unor posibile corelaţii

intertextuale, este forma de zbor a înţelegerii textului.

Viziunea interpretativă se situează integral sub semnul dialogului şi al persuadării,

funcţii ale pragmaticii / retoricii de azi, astfel avem:

comunicarea simetrică şi directă în conversaţia profesor – elev, elev- elev.

comunicarea asimetrică prezentă în relaţia pe care lectura / interpretarea şi redactarea

de text o presupun.

Lectura a treia ca discurs didactic solicită aplicaţii textuale în situaţii transtextuale:

aprofundare / generalizare – oportunutăţi de învăţare orientate spre dobândirea

competenţelor funcţionale bazate pe atitudini, imprimarea unui stil propriu de lectură,

cu accent de originalitate.

Recunoaştereacuvintelor. Lecturagrupurilor de cuvinte. Răspunsactiv. Microselecţia.

Idei principale.

Rezumat.

Structura textului.

Predicţiiimaginar mental. Răspunsafectiv. Interpretareintertext.

Utilizarea referenţilor a conectorilor.

Scheme /convenţii.

Identificareamomentelorde disfuncţieşi conectarealor.

Lectura interpretativă, identifică problematica textului în opoziţia dintre două tipuri

diferite de inteligenţă.

Etapa interpretării / lectura critică vizează, secvenţele ce urmăresc conturarea

semnificaţiilor textului sunt menite să compună seriile de echivalenţă şi să le confere sens.

Dialogul cu elevii este menit să fixeze mesajul textului, să pună în evidenţă ideile de bază şi

să pătrundă dincolo de cele evidenţiate de autor. Este important ca învăţătorul să nu-şi pună

punctul de vedere, ci să accepte opiniile elevilor cu argumente de rigoare.

Etapa reflecţiei poate cuprinde discuţii menite să pună în evidenţă paşii parcurşi,

pluraritatea interpretărilor şi / sau dificultăţile întimpinate în configurarea sensului. Cu

prezentarea conţinutului în mod original pe baza planului de idei începe etapa a treia, care

vizează o înţelegere mai profundă a textului şi dezvoltarea capacităţii de exprimare corectă,

expresivă, cu intonaţie şi ritm corect. Citirea de încheiere se subscrie aceleaşi etape şi poate

îmbrăca forma unor exerciţii de :

citirea integrală a textului

citire selectivă

citire pe roluri

citirea unui text asemănător, ales de învăţător sau de elev

în concluzie lectura unei opere literare trebuie abordată în tripla sa ipostază:

-inocentă / predicativă / explicativă

-comprehensivă / hermeneutică

-critică/ interpretativă.

Fiecare tip îşi are propriul său demers, iar aplicarea gradată şi respectarea fiecăreia

dintre ele apropie elevul de textul literar, provocând o puternică reacţie afectivă.

II Tipologia textelor şi specificul lor

Experienţa literară şi stimularea gustului pentru literatură sunt doar o parte din

condiţiile necesare în educarea cititorului. o dată cu însuşirea tehnici de citire, la şcoală

copilul se întâlneşte cu diferite tecte.

Această diversitate de texte literare impune o abordare metedică diferită, adecvată, în

funcţie de genul literar, specie, modul de expunere.

Genul epic prezintă în general o acţiune- fapte, întâmplări săfârşite de personaje.

Notarea faptelor este făcută de autor, iar prezenţa scritorului alternează cu prezenţa

personajelor, iar subiectul epic se desfăşoară într-o succesiune de momente: expoziţie, intrigă,

dezvoltarea intrigii, punctul culminant şi deznodământul. Ca şi specii reprezentative ale

acestui gen amintim: balada, legenda, basmul, povestea, snoava, poemul, epopeea, fabula,

schiţa, nuvela, romanul, reportajul, eseul, memoriile, jurnalul.

Textele cu caracter epic, datorită prezenţei întâmlpărilor şi personajelor, repere

concrete în orientarea copiilor în problematica textului, plac mai mult.

Caraateristicele genului epic se pot determina fără a recurge la noţiuni de teoria

literaturii prin întrebări:

Ce?

Cu cine? De ce?

Cum?

Acţiune / cauză Împotriva cui?

În ce scop?

Cine? Când?

-Cine povesteşte? / autorul

-Ce povesteşte? O întâmplare, întâmplări, o acţiune, cine săvârşeşte acţiunea? / oameni,

animale cărora li se atribiue însuşiri omeneşti.

Bineînţeles că învăţătorul are datoria de a le explica elevilor că oamenii şi animalele

care săvârşesc acţiunea într-o operă literară se numesc personaje.

Demersul de carecterizare a personajelor se poate structura în jurul celor trei axe

reprezentative a întrebărilor:

Cine este personajul? (nume, portret fizic, moral)

Cum este reprezentat personajul?(prin cuvintele autorului, prin cuvintele altor

personaje, prin propriile sale cuvinte, prin fapte, atitidini, gesturi)

Ce face personajul?(care este locul în acţiune)

În mod firesc elevii se simt atraşi de spiritul binelui şi participă afectiv la ceea ce se

prezintă în operă, trăind un moment de satisfacţie în momentul victoriei binelui. Totalitetea

întâmplărilor sau evenimentelor care se desfăşoară într-o operă literară epică constituie

subiectul operei literare, care cunoaşte mai multe momente:

a) Expoziţiunea

Aici se prezintă locul, timpul şi personajele principale. Uneori pot absenta

determinările de timp sau loc, atunci când aceste sunt nesemnificative pentru mesajul textului.

b) Intriga

Reprezintă motivul care determi nă acţiunea din operă şi urmează imediat după

expoziţiune şi constă într-o acţiune, o atitudine, o afirmaţie.

c) Desfăşurarea acţiunii

Cuprinde întâmplări determinate de intrigă. În general, în lecturile destinate ciclului

primar, desfăşurarea acţiunii cuprinde câteva momente.

d) Punctul culminant

Este momentul în care lupta dintre personaje atinge gradul cel mai înalt.

e)Deznodământul

Stabileşte încheierea luptei între personaje sau grupuri de personaje prin triumful

unuia.

O acţiune importantă în analiza textului o reprezintă delimitarea fragmentelor, la

clasele primare, presupunând următoarele activităţi:

Învăţătorul numeşte un elev pentru a citi primul fragment şi îl opreşte când a terminat.

Se explică cuvintele necunoscute, rămase neexplicate, în urma discuţilor pregătitoare.

Aceste cuvinte sunt indicate de către elevi sau de către învăţător.

Se cere elevilor să prezinte pe scurt conţinutul celor citite în acel fragment.

Se formulează ideea principală. Începând cu clasa a III-a, iar la clasele I şi a II-a

activitatea de imterpretare a textului constă din povestirea celor citite.

III Strategii algoritmice, euristice şi demonstrative folosite pentru accesibilizarea

textelor/ construcţia sensurilor plurale ale operei.

1. Algoritmizarea: este metoda ce s-a impus în urma descoperirilor psihologiei

contemporane privitoare la operativitatea gândirii. Un algoritm este operaţie constituită

dintr-o succesiune de secvenţe care conduc spre acelaşi rezultat.

Din punct de vedere metodic, învăţarea unui algoritm ridică anumite probleme. După

ce algoritmul a fost depistat urmează să fie descris prin precizarea secvenţelor sau a

operaţiilor în succesiunea lor internă. Urmează apoi dezmembrarea, învăţarea analitică a

fiecărei secvenţe, pentru ca în final aceste secvenţe să fie din nou cuplate şi înlănţuite.

Consolidarea şi automatizarea se înfăptuieşte prin exerciţii aplicative.

La disciplina Limba şi literatura română toată activitatea de predare- învăţare a

unui text nou presupune respectarea unor algoritmi, algoritmizarea aplicându-se în cadrul

orelor de limbă, atunci când se face analiza gramaticală a cuvintelor dintr-o propoziţie, când

se împarte un text în fragmente etc.

De exemplu:

-predarea noii lecţii, familiarizarea elevilor cu noul conţinut se realizează în cadrul primei ore;

-consolidarea conţinutului şi formularea ideilor principale se realizează în cadrul celei de a

doua ore;

-descoperirea mesajului, interacţiunea cu experienţa proprie, eventual rezumatul se realizează

în cadrul celei de a treia ore.

2. Exerciţiul: constă în efectuarea repetată a unor acţiuni, sarcini, operaţii până la

consolodarea şi perfecţionarea operaţiei.

Pentru ca exerciţiul să-şi indeplinească rolul de formare a priceperilor şi deprinderilor

de exprimare, învăţătorul trebuie să aibă în vedere ca elevii:

Să cunoască scopul exerciţiului propus;

Să cunoască la ce pot apele pentru rezolvarea lui (regulă, principiu);

Să înţeleagă modelul acţiunii;

Să-l execute de câteva ori pentru a-l însuşi;

Să parcurgă exerciţiile în mod gradat, de la exerciţii simple la exerciţii complexe;

Să beneficieze de verificări, imediat după rezolvare.

În asamblul, exerciţiile contribuie la dezvoltarea competenţei de comunicare a elevilor,

grupându-se în:

Exerciţii de citire- vizează exersarea citirii fluiente, corecte, conştiente prin:

citirea integrală a textului

citirea selectivă

citirea pe roluri

citirea unui text asemănător celui din manual, ales de învăţător sau de elevi

citirea unui text asemănător celui din manual, ales şi propus de elevi.

Exerciţi lexicale-contribuie la îmbogăţirea vocabularului prin:

- exerciţii de explicare a cuvintelor necunoscute întâlnite în lecţie, prin

- consultarea dicţionarului;

- integrarea cuvintelor în context;

- exerciţii pentru numirea sinonimelor unui cuvânt;

- introducerea lor în contexte;

Exerciţii de aplicare a tehnicilor de lectură- acestea vor viza consolidarea deprinderilor

tehnicilor de lectură prin cerinţele:

citiţi textul cu atenţie;

citiţi textul expresiv;

citiţi textul delimitând fragmentele care exprimă un moment esenţial;

formulaţi ideea principală a fragmentului;

prezentaţi în rezumat conţinutul textului, orientându-vă după planul de idei;

prezentaţi conţinutul textului.

Exerciţii de transformare a textului-se realizează prin:

transformarea vordirii directe în vorbire indirectă;

trasnformarea vorbirii indirecte în vorbire directă;

Exerciţii de recunoaştere şi semnalare a elementelor expresive stilistic- se realizează

prin:

reconoaşteţi şi citiţi fragmentul care povesteşte o acţiune;

recunoaşteţi şi citiţi fragmentul care descrie un peisaj sau chipul unei persoane;

recunoaşteţi şi citiţi dialogurile din text;

selectaţi şi citiţi imaginile care sugerează imagini vizuale, forme, culori;

recunoaşteţi cuvintele care se compară şi cu care se compară;

alegeţi din text imagini care v-au plăcut mai mult şi introduceţi-le în enunţuri noi.

Exerciţii creative:

continuaţi povestea cu alte întrebări inventate;

schinbaţi sfârşitul povestirii, într-un fel care v-ar plăcea mai mult;

creaţi noi întâmplări în desfăşurarea acţiunii;

povestiţi o întâmlpare asemănătoare celei din manual.

3. Modelarea

Modelele pot compara două funcţii: una ilustrativă în sensul că prezintă un fragment din

realitate şi alta cognitivă.

În literatură această metodă oferă modele de viaţă, analogii din experienţa cotidiană.

Astfel personajul este cel care este folosit ca model de autor, acesta putând trezi sentimente de

simpatie sau antipatie sau putând deveni model sau antimodel pentru micul cititor.

4. Descoperirea

Este o metodă de factură euristică şi constă în crearea condiţiilor de reactualizare a

experienţei şi a capacităţilor individuale, în vederea desluşirii unor noi situaţii- problemă.

Astfel elevul redescoperă cunoştinţe vechi, iar învăţătorul trebuie să favorizeze

menţinerea unei atitudini active, astfel încât elevul să realizeze o incursiune în propriul fond

aperceptiv.

În funcţia de relaţie care se stabileşte între profesor şi elev se pot delimita două feluri

de descoperire:

descoperirea independentă ;

descoperirea dirijată.

5. Dezbaterea

Constă într-o discuţie orală cu clasa care să surprindă, vizează surprinderea

argumentelor şi aprecierea eficacităţii lor. Ea trebuie să fie reală şi contradictorie.

Elevii trebuie lăsaţi să se exprime liber în cadrul dezbaterii, apoi învăţătorul va grupa

argumentele de valoare sau non-valoare a temei de dezbatere.

Criteriile dezbaterii sunt:

identitatea temei (cei implicaţi discută despre aceeaşi temă)

persoanele care dialoghează să aibă păreri diferite;

argumentarea părerilor; argumentele să conţină fapte autentice, veridice

Dezbaterea îşi atinge scopul dacă de-a lungul discuţiei s-a aflat adevărul în legătură cu

teme discutată.

6. Jocul de rol

Este o metodă care constă în provocarea unei discuţii plecând de la un joc dramatic pe

o problemă cu incidenţă directă asupra unui subiect ales. Subiectul de jucat trebuie să fie

familiar copiilor; să fie extras din viaţa lor curentă. Se cere unor membri ai clasei să joace

rolurile respective, improvizând o scenă de conflict, iar membrii grupului vor interveni pentru

atenuarea conflictului.

Jocul propriu-zis nu va dura mai mult de cinci – zece minute, după care vor urma

intervenţiile şi comentariile „ spectatorilor”.

IV Metode euristice (combinata)

Lectura predicativă

a) Inventica- este o strategie modernă menită să-i ajute pe elevi să avanseze în text înţelegând

şi reflectând, activitatea menită să ajute la obiectivarea experienţei lecturii – întâi prin reacţii

personale şi apoi prin explorarea mai obiectivă a textului.

Poate fi util ca învăţătorul să facă o scurtă prezentare a lecţiei în scopul pregătirii

elevilor pentru o lectură sau o ascultare mai inteligentă.

b) Jocul de cuvinte

O altă tehnică de stârnire a curiozităţii este ca învăţătorul să aleagă trei sau patru

cuvinte din text şi să-i pună pe elevi să lucreze pe grupe şi să facă speculaţii în legătură cu

felul în care aceste cuvinte ar putea să funcţioneze împreună în povestire.

c) Întrebări pentru concentrarea atenţiei

Învăţătorul poate pune întrebări care să-i facă pe elevi să se concentreze asupra unor

elemente ale textului. Odată ce cititorul a creat o „viziune” şi a pătruns în ea, este necesară

identificarea şi urmărirea intrigii, stârnirea interesului de către misterele textului, identificarea

problemelor şi căutarea de soluţii. Scopul predării în această feză este să facă legătura între

cunoştinţele şi interesele anteroare ale cititorului şi firul argumentaţiei sau intrigii şi să-l

încurajeze pe cititor să-l urmărească în mod activ şi inteligent.

Prin activitatea de citire / gândire dirijată se aranjeajă ceea ce elevii au anticipat pe

baza a ceea ce au aflat deja şi ceea ce au aflat pe măsura avansării în lectură. Învăţătorul

începe prin a citi titlul cărţii şi a arăta coperta şi câteva ilustaţii apoi le spune elevilor:

-”Aţi auzit care este titlul? Aţi văzut ilustraţiile? Ce credeţi că se va întâmpla, ce

credeţi că ve-ţi citi?”

Apoi învăţătorul cere elevilor să pregătească tabele cu predicţii. Acesta e împărţit în

coloane verticale: cea din stânga pentru predicţii, cea din dreapta pentru ce s-a îmtâmplat.

După ce se trec în revistă titlul şi eventualele ilustraţii elevii completează tabelul cu

răspunsurile la întrebările:

„Ce credeţi că se va întâmpla cu adevărat?”

Apoi se discută cu elevii predicţiile, se citeşte primul fragment şi se completează coloana din

dreapta cu răspunsurile la întrebarea:

„Ce s-a întâmplat de fapt?”

După terminarea lecturii, ne putem întoarce la text care devine ceva rotund, cu teme,

imagini şi acţiuni care radiază de la un centru de înţeles la care ne trimit înapoi.

În folosirea adecvată a a cestor strategii trebuie să se acorde atenţie următoarelor:

metoda trebuie rezervată povestirilor cu intrigă clară;

învăţătorul trebuie să fie deschis la sugestii când formulează întrebările;

pauzele în lectura textului trebuie alese cu o deosebită atenţie;

învăţătorul trebuie să accepte toate răspunsurile cu politeţe, fără a face aprecieri;

învăţătorul trebuie să menţină discuţia însufleţită, dar să nu o facă să devină

competitivă.

2. Lectura interpretativă

a) Discutarea reacţiilor cititorului

Elevii pot înţelege mai profund un text dacă sunt încurajaţi să-şi exploreze propriile

sentimente şi asiciaţii determinate de aceasta. Întrebări prin care se obţin răspunsuri personale

sunt:

Ce aţi observat în text? Ce părţi v-au rămas în minte în mod deosebit? De ce?

La ce v-au făcut să vă gândiţi aceste părţi?

Cum v-au făcut să vă simţiţi aceste părţi?

b) Caiete de impresii de lectură

Aceste caiete sunt instrumente cu multiple întrebuinţări care îi încurajeajă pe elevi să

reflecteze la ceea ce au citit şi să vină cu idei pentru a le discuta în clasă. Astfel caietul va fi

împărţit în două: în stânga vor scrie fragmentul din text, iar în dreapte comentariul asupra

fragmentului.

c) Investigaţia comună

Este o metodă destinată a-i face pe elevi să discute mai în profunzime problemele

ridicate de text. Învăţătorul are pregătit un set de întrebări interpretative pe care le va folosi în

discuţie Ele pot avea cel puţin două răspunsuri.

Discuţiile vor fi interesante dacă se ţine cont de:

-învăţătorul trebuie să aleagă un text care poate cu adevărat genera întrebări;

-trebuie să reziste tentaţiei de a ajunge la concluzii predeterminate şi de a-şi expune

propria înţelepciune;

-trebuie să menţină discuţia concentrată pe text.

Dat fiind caracterul abstract al idei de basm mai ales în clasele a II-a - a IV-a,

exlporarea tuturor coordonatelor contextului va avea un rol decisiv în reuşita lecturilor pe

această temă. Nu toate textele reuşesc să capteze atenţia elevilor din primele rânduri, de aceea

e necesară o deschidere a lecţiei reconstruită în jurul întrebărilor: ce ştiu despre subiect, cine

era personajul principal şi nu ăn ultimul rând de ce e importantă lectura textului. În general

lecturile vârstei şcolare mici, o pondere importantă o deţin textele cu caracter epic, în lectura

preferată a elevilor existând şi basme.

O categorie aparte a textelor o constituie basmele. Explicând geneza unui lucru, a unui

fenomen, basmele apelează la elemente fantastice. Datorită cestor caracteristici, precum şi al

unui limbaj specific mai geoi, basmele prezintă unele dificultăţi în înţelegerea lor. Astfel în

abordarea acestor categorii de texte, se cere un mod de analiză care din prima oră/ lectura

explicativă să asigure nu numai înţelegerea evenimentelor şi a faptelor cât şi mai ales

semnificaţia acestora în scopul valorificării lor sub raport educativ.

În acest sens, în afara povestirii învăţătorului, caldă, nuanţată, expresivă, cu intonaţie

adecvată, o importanţă deosebită o au mai mult întrebările retorice în prima oră, care să

focalizeze atenţia asupra mesajului, să îi pregătească psihologic pe elevi, astfel încât în ultima

lectură, interpretativă, după ce au înţeles conţinutul, să poată realiza transferul de la personaj

la propria lor identitate.

Astfel întrebările extratextuale, deschise, interpretative, vor avea acest rol de

mobilizare afectivă, de pregătire spre sensurile alegoric, anagogic, mistic, care nu sunt

accesibile decât prin iniţiere, aşadar nu trebuie amânate până la ultima lectură, ci trebuie

pregătit treptat pe parcursul celor cel puţin trei relecturi.

O altă metodă este reţeaua personajelor-care este o metodă grafică de a descrie a

personajelor şi argumentare a descrierii.

Elevii scriu numele personajului într-un cerc în mijlocul paginii, apoi, în cercuri- satelit în

jurul cercului cu numele, scriu cuvinte care caracterizează acel personaj. În final, în cercurile-

satelit în jurul celor care conţin caracteristicile personajului, scriu exemple de acţiuni care vin

în sprijinul judecăţii lor.

Harta personajelor este o metodă grafică de urmărire a relaţiilor dintre personaje.

În colţurile unei foi de hârtie, elevii scriu numele a două până la patru personaje din

textul literar. Trag apoi două săgeţi între fiecare două personaje şi de-a lungul fiecărei săgeţi

scriu ce simte personajul faţă de cel spre care se îndreaptă săgeata sau cum îl tratează. Apoi

trasează săgeata în sens invers, pentru că pot apărea diferenţe. După ce au fost incluse în

schemă două sau trei personaje, cu săgeţi duble între ele, compexitatea creşte.

Chiar dacă nu sunt deosebit de simbolice, aproape toate operele literare ne fac să ne

gândim la problemele din viaţa personală, ca şi la probleme general umane.

PRÂSLEA CEL VOINIC

viteaz

cinstit

îngrijorat

bun

,, scoase paloşul se repezi la balaur şi numaidecât îl făcu în bucăţi bucăţele”

,, tată, eu îi iert şi pedeapsa să o ia de la Dumnezeu”,, mare a fost

bucuria împăratului când a văzut merele de aur pe masa sa”

,, şi de când îl avea, nu putuse să mănânce din pom mere coapte”

HarapAlb

Spânul

Aşa cum ne amintesc de întâmplări din pripria noastră viaţă, o operă literară se poate

corela cu altele pe aceeaşi temă. Elevii înţeleg mai mult din ceea ce citesc dacă şi-au cultivat

capacitatea de a sesiza intertextualitatea, capacitatea de a se gândi la mai multe texte simultan

în timp ce explorează o anumită problemo/ temă literară.

V. Evaluarea- funcţie corectivă şi orientativă în determinarea metodologiei

didactice

Calitatea fundamentală, evaluării, a acestei metode este eficienţa şi eficacitatea ei.

Această metodă, prin pripria-i aplicare favorizează obţinerea unor rezultate superioare, astfel

producându-se maximum de modificări în comportamentul elevului în minimum de timp

posibil, după performanţele obţinute.

Astfel predarea învăţarea urmează să fie dublate în mod sistematic de un efort de

evaluare şi de autoevaluare cu cât mai mare rigurozitate posibilă. Aceasta înseamnă că

metodelor de predare învăţare urmează să li se asocieze o baterie de metode de control cât mai

bine puse la lunct, după criterii docimologice.

Astfel, cu cât această evaluare va avea „... drept obiectiv nu numai produsul sau conţinutul

învăţării, ci şi procesul prin care copilul ajunge sau nu reuşeşte să ajungă la stăpânirea

materialului de învăţat... „17 cu atât se va putea aprecia mai corect eficienţa metodologiei

didactice.

Cunoaşterea imediată a rezultatelor obţinute şi justa lor apreciere au o dublă

semnificaţie pedagogică: una de corecţie şi alta orientativă.

Subliniind ideea că „... întreaga metodă este în mod inevitabil o reîntoarcere reflexivă asupra

operaţiilor deja cunoscute... „18 G. Berger relevă tocmai această putinţă a tehnicii de lucru de a

se revizui simultan cu aplicarea ei în practică, de a se autoregla din mers.

Cu cât profesorul va dispune de posibilităţi mai bune de informare continuă, în cursul

desfăşurării lecţiei, asupra reacţiilor elevilor cu care lucrează, la timpul şi locul potrivit, cu

atât mai mult conexiunea inversă îi va permite să-şi dea seama de eficienţa sau de ineficienţa

metodelor şi procedeelor la care s-a recurs.

Evaluarea îndeplineşte şi o funcţie orientativă, în sensul că oferă o informaţie care

serveşte drept ghid în adoptarea unei strategii metodice în perspectivă, în elaborarea de noi

ipoteze despre modul cum urmează să se continue munca. Confirmarea sau infirmarea

17 Bruner, Jerome, Pentru o teorie a instruirii, Bucureşti, E. D. P., 1970, p 188.

18 Foulquie Paul, Dictionaire de la langue pedagogique, PUF, Paris, 1971, p 313

efectelor anticipate, atrag atenţia profesorului asupra eventualelor consecinţe neprevăzute şi îl

ajută să ia o decizie corespunzătoare, în folosirea sau nu a aceleiaşi metode.

Acest lucru menţine profesorul într-un neîntrerupt proces de cercetare şi îl invită chiar

la noi experimente ameliorative.

Lecţii de recapitulare şi sistematizare a cunoştinţelor pot fi : introductive; periodice şi

finale, iar nota dominantă o constituie însuşirea regulilor şi definiţiilor. Acest fel de lecţii se

bazează pe caracterul conştient, cea mai importantă fiind stocarea. Aici se combină strategiile

transductive cu cele abductuve, şi anume, ne ducem la reguli-definiţii la cazuri excepţii.

În acest tip de lecţie există şi combinaţii ca:

-schimbarea valorii gramaticale a cuvintelor

-omonimie gramaticală

La lecţia de verificare şi evaluare a priceperilor şi deprinderilor se va insista pe fixare,

exerciţii şi aplicaţii. Vor fi teste cu întrebări închise şi deschise ambele cu alegeri simple,

existând astfel învăţare evaluativ-critică.

Folosirea ca instrument de lucru şi forme de evaluare a metodelor, a procedeelor

moderne, specifice dezvoltării gândirii critice şi corelarea lor cu metodele tradiţionale

adecvate metodele centrale sunt căi de redimensionare a orei de literatură română din

perspectiva modelului cathartic a literaturii.

Cartea îi oferă celui ce o parcurge, pe lângă satisfacţiile pe care le aduce orice fapt de

cultura, prilejul unice de reflecţie şi de trăiri spirituale. De aceea cartea este mereu prezentă în

viaţa noastră. Lectura, rămâne astfel una dintre cele mai intense, mai educative si mai

răspândite activităţi.

Cu cât apropierea copilului de carte se face mai devreme, cu atât mai importante şi

durabile sunt efectele ei în domeniul limbajului al comunicării, precum şi în cel al

comportamentului şi al socializării. Tocmai din această cauză învăţătorul trebuie să orienteze

cu mult tact pedagogic lecturile elevilor.

Metodele pe care cadrul didactic le foloseşte în timpul orelor trebuie astfel selectate

încât să stârnească interesul elevului şi să-l ajute să înţeleagă operele literare. Metodele

tradiţionale îmbinate cu cele moderne vor putea astfel contribui la o simplificare a demersului

didactic.

CONCLUZII

Idiscutabil, basmele populare sau culte constituie o lectură instructiv- formativă pentru

copiii care nu s-au rupt încă de lumea basmului, ele mijlocind trecerea firescă de la o literatură

bazată pe fantastic şi miraculos spre una exactă.

Basmele au un puternic substrat real, deoarece au izvorât din năzuinţa poporului

pentru o viaţă mai bună, din dorinţa de a invinge răul şi greutăţile provocate fie de forţele

naturii, fie de asuprirea claselor dominante. Poporul a introdus în basme expresia dorinţei sale

de libertate, de dreptate, de bine şi de frumos. Neînţelegând anumite fenomene din natură,

poporul cu imaginaţia, înţelepciunea şi iscusinţa sa, le-a întruchipat adeseaîn fiinţe fantastice

din basme.

Basmele oglindesc primele istorii ale relaţiilor omeneşti şi ale luptei omului cu mediul.

Din basme se desprinde începuturile luptei dintre cei asupriţi şi asupritori, basmele povestesc

despre săraci şi bogaţi, despre buni şi răi, ele arată cum pedepseşte colectivitatea pe

răufăcători şi reliefează năzuinţele oameniloe de a se elibera de ignoranţă, de a-şi alcătui

instrumente de luptă şi de eliberare, de a-şi uşura munca şi viaţa.

Valoarea instructuv educativă a basmelor sete deosebită. Ele aduc o preţioasă

contribuţie la dezvoltarea proceselor de cunoaştere, proceselor afective, la formarea

trăsăturilor de voinţă şi caracter – în general la dezvoltarea personalităţii copiilor.

Exprimând înţelepciunea şi năzuinţele poporului, necazurile şi bucuriile sale, lupta cu

forţele naturii, relaţiile dintre oameni, basmele îi ajută pe copii să înţeleagă complexitatea

aspectelor vieţii.

Înţelegând conflictul dintre cele două forţe care apar în basm, micii cititori îşi

formează reprezentări şi noţiuni despre dreptate, cinste, curaj, vitejie, hotărâre, perseverenţă,

hărnicie. Ascultând sau citind basme, copiii sunt de partea dreptăţii, adevărului şi a binelui şi

detestă nedreptatea, lăcomia, îngânfarea, răutatea şi minciuna.

Ele contribuie, de asemenea, la dezvoltarea imaginaţiei creatoare a copiilor şi la

înţelegerea frumosului. Imaginaţia este necesară omului pentru toate formele de activitate,

este absurd să negăm rolul fanteziei chiar şi în cea mai severă stiinţă.

Basmele sunt şi puternice mijloace de dezvoltare a atenţiei şi a memoriei. Ascultându-

le sau citindu-le, copiii îşi exersează atenţia urmărind cu incordare peripeţiile narate.

Basmul este valoros atât pentru educarea artistică cât şi pentru dezvoltarea limbajului.

Copiii sesizează odată cu conţinutul de idei şi expresiile poetice şi însuşindu-şi-le, îşi

îmbogăţesc vocabularul cu expresii din limba vie a poporului, ajutându-i să-şi însuşească mai

bine limba maternă, cu expresivitatea şi bogăţia ei, cu frământările de limbă, cu zicătorile

pline de înţelepciune, care aduc o însemnată contribuţie la dezvoltarea personalităţii copilului.

Citind basme, copiii întâlnesc mereu expresiile care le sunt cunoscute şi se bucură atunci când

le ştiu. Ei memorează cuvintele cu care încep şi se încheie basmele, precum şi acelea care se

repetă, astfel expresiile proprii limbii a poporului intră în limbajul lor.

Basmul este un minunat mijloc de educare a gustului pentru frumos, prilejuind

copilului puternice emoţii estetice.

Admirând întreaga comoară de înţelepciune pe care o cuprind basmele, - creaţii

specifice ale poporului cu o complexă şi multiplă valoare, - copiii învaţă să preţuiască poporul

pentru înaltele şi deosebitele sale calităţi.

Bibliografie

Alecsandri, Vasile, Opere, vol. IEDP, Bucureşti, 1990.

Andrău, Ioan, Elementele teoriei literare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986.

Antologie de texte literare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004

Bruner, Jerome, Pentru o teorie a instruirii, Bucureşti, EDP, 1970.

Călinescu, George, Estetica basmului, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965.

Creangă, Ion, Poveşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1983.

Goia, Vistian, Literatura pentru copii şi tineret, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003.

Ispirescu, Petre, Basme, legende, snoave, ESPLA, Bucureşti, 1960.

Ispirescu, Petre, Basmele Românilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2007.

Nişcov, Victoria, A fost pe unde n-a fost Basmul popular românesc, Bucureşti, Editura

Humanitas, 1996.

Odobescu, Alexandru, Basme, Editura Corint Junior, Bucureşti, 2004.

Pamfil, Alina, Didactica limbii şi literaturii române, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000.

Pop, Mihai; Pavel, Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1991.

Propp, V., I., Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, Bucureşti, Editura Univers, 1973.

Roşianu, Nicolae, Stereotipia basmului, Editura Univers, Bucureşti, 1983.

Schullerus, Adolf, Tipologia basmelor româneşti şi a variantelor lor, Editura Saeculum,

Bucureşti, 2006.

Slavici, Ioan, Basme, Editura Cartex, 2000

Szekely, Monica, Didactica limbii şi a literaturii române la ciclul primar, Editura Petru

Maior, Târgu Mureş, 2005

Vrabie, Gheorghe, Structura poetică a basmului, Bucureşti, Editura Didactică şi Petagogică,

1977.

ANEXA 1

Proiect de lecţie

Data:

Clasa: a II-a

Obiectul: Literatură pentru copii

Subiectul: Bucle de aur de Nicolae Batzaria

Tipul lecţiei: însuşiri de noi cunoştinţe

Scopul lecţiei:

-formarea gustului pentru citire independentă;

-îmbogăţirea şi dezvoltarea cunoştinţelor elevilor:

- dezvoltarea vocabularului elevilor cu expresii şi cuvinte noi:

Obiective operaţionale:

-să citească textul, ţinând seama de conţinutul şi de semnele de punctuaţie;

-să folosească anumite cuvinte şi expresii din text în enunţuri corect formulate:

-să redea conţinutul lecturii în succesiunea momentelor acţiunii;

-să selecteze fragmentele care să ilustreze însuşirile personajelor, faptele lor,

sfârşitul lecturii;

-să răspundă la cel puţin 4-5 întrebări, dovedind că au înţeles conţinutul

textului;

-să participe cu interes la oră.

Metode şi procedee:

-conversaţia euristică, lectura explicativă, povestirea, lucru cu manualul,

exerciţiul, problematizarea.

Mijloace de învăţământ:

-caietul de lectură pentru clasa a II-a, ilustaţii, volumul Poveşti de aur de

Nicolae Batzaria.

Organizarea învăţării:

-frontală, individuală.

Momentele principale ale basmului:

1. Cristina a născut o fetiţă foarte frumoasă.

2. Ea cere berzei năzdrăvane ca fetiţa ei să aibă un păr de aur.

3. Deşi a fost nemulţumită de cererea Cristinei, barza îi îndeplineşte dorinţa.

4. Pe măsură ce Bucle de Aur creştea, părul ei devenea tot mai lung.

5. Greutatea părului o făcea pe fetiţă să fie tot timpul tristă.

6. Mama îşi dădea seama de greşeala făcută.

7. Bucle de Aur îşi recapătă părul ei adevărat.

Scenariul didactic:

Etapele lecţiei Activitatea învăţătorului Activitatea elevilor

Organizarea activităţii

-asigurarea climatului necesar desfăşurării

orei.

-cer elevilor să-şi pregătească materialele.

-se pregătesc pentru oră.

Aunţarea subiectului

lecţiei

Dirijarea învăţării

-le voi spune că azi vom comenta

întâmplările din lectura Bucle de Aur,

lectură pe care au citit-o acasă; vom reciti

fragmentele cele mai importante din

lectură, astfel încât elevi să poată să

răspundă la întrebări, să poată povesti.

-realizez o primă discuţie:

* De cine este scris basmul?

* De ce textul poartă acest titlu?

* Despre cine se vorbeşte în lectură?

* Ce fel de dorinţe trebuie să avem în

viaţă?

- după ce m-am convins că elevii au citit

lectura şi au reţinut esenţialul se trece la

lectura selectivă a textului:

* Citiţi fragmentul în care Cristina cere

berzei năzdrăvane păr de aur pentru fata

ei!

* Citiţi partea de sfârşit a lecturii!

* Citiţi cuvintele spuse de barza

năzdrăvană!

* Citiţi fragmentul în care este prezentat

oraşul în care trăiau Cristina şi fetiţa ei!

(În cazul în care lectura este mai scurtă se

poate citi în clasă în întregime; citirea se

-urmăresc cu atenţie.

Răspund la întrebările

puse.

„ Nu vreau...... aurul

adevărat. „

„Dorinţa ta... din părul ei”

„într-o ţară rece... din

oraş”

poate face chiar de către învăţătoare; se

poate alterna citirea învăţătoarei cu cea a

unor elevi care pot citi scurte paragrafe).

-Se explică apoi unele cuvinte din lectură:

tainice, amarnic, minune, nemaivăzută,

oameni trişti ca o zi ploioasă de toamnă

etc.

-Se povesteşte conţinutul basmului pe

baza unor întrebări sau pe baza

momentelor principale(conţinutul

informativ); se pot prezenta elevilor

ilustraţii care4 redau momentele

principale, cerându-se să se ordoneze.

-Întrebări

* Unde a trăit Cristina?

* Prin ce se deosebea ea de toţi oameni din

oraş?

* Ce daruri face barza fiecărui nou-

născut?

* Ce a cerut Cristina pentru fetiţa ei?

* Ce i-a spus barza?

* Ce s-a întâmplat cănd părul fetiţei a

crescut?

* Cum s-a sfârşi povestea?

* Ce învăţăminte ne oferă acest text?

(În cazul în care elevii nu au răspunsuri

complete la întrebări sau povestesc

defectos, se recitesc anumite părţi din

lectură, care nu au fost suficient

aprofundate).

Explică unele cuvinte şi

expresii, apoi formulează

câteva propoziţii.

4-5 elevi povestesc lectura

şi răspund la întrebări.

Evaluarea finală

-Le voi cere sa-şi pună întrebări în

legătură cu lectura parcursă(chiar dacă nu

dau răspunsuri foarte corecte la toate

întrebările, important este ca elevii să

înveţe să formuleze astfel de întrebări)

Se apreciază „cea mai interesantă

întrebare”.

Îşi adresează întrebări unul

altuia, apoi caută

răspunsurile potrivite.

Temă pentru acasă

-Vor avea ca temă pentru ora următoare să

recitească întreaga lectură şi să o deseneze

pe Bucle de Aur.

Îşi npteaza tema.

ANEXA 2

PROIECT DIDACTIC

DATA: CLASA: a IV-a DISCIPLINA: Limba şi literatura românăCONŢINUTUL: „Basmul. Elementele caracteristice basmului. „ TEXTUL- SUPORT: Prâslea cel Voinic şi merele de aurTIPUL LECŢIEI: de fixare si consolidare; VARIANTA: lecţie mixtă. OBIECTIV GENERAL: formarea orizontului intelectual-cultural; dezvoltarea şi consolidarea deprinderii de a citi curent, corect, conştient şi expresiv; dezvoltarea imaginaţiei. OBIECTIVE OPERAŢIONALE:

1. OBIECTIVE COGNITIVE: La sfârşitul lecţiei, elevul va fi capabil:O1- să identifice particularităţile basmului;O2- să definească basmul;O3- să motiveze apartenenţa unui fragment la specia literară „basm’’;O4- să sesizeze diferenţa dintre basmul popular şi cel cult; 2. OBIECTIVE AFECTIVE:

OA1-să desprindă mesajul etic al basmului Prâslea cel Voinic şi merele de aur. OA2-să sesizeze valoarea expresivă a basmului;OA3-să-şi cultive sentimentele de preţuire faţă de operele literare;OA4-să introducă noile valori în propriul sistem de valori;OA5-să motiveze victoria binelui asupra răului; 3. OBIECTIVE PSIHOLOGICE: OP1-să-şi dezvolte capacitatea de selecţie şi de sinteză;OP2-să-şi dezvolte spiritul creator. STRATEGII DIDACTICE:

Metode şi procedee: conversaţia euristică, expunerea, descoperirea dirijată, munca independentă, fişe de lucru;

Forme de organizare: activitate frontală şi independentă (individuală şi prin cooperare);Resurse: capacitatea de învăţare a elevilor.

▪ mijloace de învăţământ: volume de basme, manual clasa a IV-a, videoproiector. LOCUL: sala de clasă. TIMP: 50 min.

BIBLIOGRAFIE:Pamfil, Alina, Limba şi literatura română în gimnaziu –structuri didactice deschise, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2003. *Ghid metodologic pentru aplicarea programelor de limba şi literatura română, editat de M. E. C., 2002.

Etapele lecţiei

Dirijarea învăţării Mod deorganizare

ObservaţiiMetodeActivitatea profesorului

Activitatea elevilor

Captarea atenţiei

Organizează clasa. Notează absenţele

Numesc elevii absenţi. Se pregătesc pentru lecţie

FrontalConversaţie

Precizări psihopedagogice:

clasa are un efectiv de 30 de elevi, toţi apţi pentru învăţătură, fiind de diferite nivele de învăţare.

Verificarea ancorelor pe care se sprijină lecţia nouă are loc pe tot parcursul activităţii de predare- învăţare.

Conexiunea inversă are loc pe tot parcursul lecţiei.

Verifica-rea cunoştin-ţelor asimilate anterior

Verifică tema scrisă pentru acasă; aprobă sau corectează temele făcute. Cere elevilor să citească şi să comenteze exerciţiile pe care le-au avut ca temă.

Prezintă la control caietele de teme; corectează unde este cazul.

Citesc şi comentează exerciţiile. Răspund la întrebările învăţătorului.

Frontal

FrontalConversaţieFrontalConversaţie

Dirijarea învăţării

Verifică nivelul de aprofundare a cunoştinţelor asimilate ora anterioară despre basmPornind de la constatarea că basmul este o operă epică (respectând trăsăturile acestui gen literar), în această oră vom încerca să găsim, împreună, trăsăturile specifice basmului. Întreabă:Când au loc întâmplările prezentate în fragmentul studiat?Unde se petrece acţiunea operei?Acestea sunt formule ale imposibilului, care afirmă o negaţie printr-o afirmaţie-metaforic sugerează sensul de :niciodată, nicăieri, niciunde, nicicând. Cere: Enumeraţi

Răspund:

Într-un basm timpul şi spaţiul sunt neprecizate.

Frontal

Conversaţie

Descoperire

personajele care întruchipează binele!

Enumeraţi personajele care întruchipează răul!Cine învinge până la urmă în lupta dintre bine şi rău?Învăţătoarea precizează că, victoria binelui împotriva răului este o expresie a optimismului popular. Enumeraţi personajele cu puteri fantastice!Enumeraţi personajele fantastice!

Enumeraţi personajele din lumea animalelor!Care sunt obiectele cu puteri miraculoase ce apar în opera studiată?

Personaje care întruchipează binele: Prâslea; Împăratul; Fetele de împărat; Corbul; Zgripsoroaica şi puii ei; Argintarul;Personaje care întruchipează răul: Fraţii lui Prâslea; Zmeii; Balaurul;

Învinge întotdeauna binele!

Personaje cu puteri fantastice: Prâslea; Zmeii; Zgripsoroaica;

Personajele fantastice: Zmeii; Zgripsoroaica; Balaurul;Personajele animaliere: Corbul; Zgripsoroaica şi puii ei;Obiectele cu puteri miraculoase:Buzduganele zmeilor; Biciul care transformă palatele în mere;Merele (palatele transformate);Furca de aur care toarce singură;Cloşca cu puii de aur;

Dirijarea învăţării

Câţi feciori are împăratul?Câţi zmei sunt?

Câte fete de împărat sunt răpite de zmei?Care cifră apare cel mai des în acest basm?

Care sunt cifrele care se repetă în basmele citite de voi?

Are 3 feciori.

Sunt 3 zmei.

Sunt 3 fete.

Cifra 3.

Cifre specifice: 3, 7, 9, 12

Frontal

Conversaţie

Descoperire

Realizarea sarcinii O1.

Care este formula cu care începe basmul?Acestea ne transpun în atmosfera feerică a basmului, în lumea irealului, captându-ne atenţia. Aţi observat-o şi în alte basme?Care este formula cu care se încheie basmul?Aceasta are rolul de a ne readuce din planul fanteziei, în cel real. Aţi observat-o şi în alte basme?Afirmă: Mai există în text şi alte formule proprii basmelor?(au funcţia de liant între diferite episoade)

Concluzionează:Elemente proprii basmului:

• Locul şi timpul sunt nedeterminate;

• Personaje care întruchipează binele şi răul;

• Personaje cu puteri supranaturale;

• Personaje fantastice;

• Personaje animaliere;

• Obiecte cu puteri miraculoase;

• Cifre specifice;

• Formule

Formula iniţială: “A fost odată ca niciodată…”

Da.

Formula finală: “… şi încălecai p-o şa şi v-o spusei dv. aşa. „

Da. Da. Există formule medianeprin care se sugerează deplasarea în spaţiu („şi merseră, merseră”), durata („şi se luptară, şi se luptară zi de vară până-n seară”) sau continuarea acţiunii („căci cuvântul din poveste înainte mult mai este”)

Ascultă şi notează.

Ascultă indicaţiile şi notează în caiete.

Citesc definiţia, discută cu învăţătoarea, notează în caiete. Ascultă indicaţiile învăţătoareişi notează în

FrontalExpunere

FrontalConversaţie

Realizarea sarcinii O2.

Realizarea sarcinii O3.

iniţiale, mediane, finale;

• Lupta dintre bine şi rău în care binele învinge întotdeauna.

Etimologie: Termenul îşi are originea în limba bulgară:basm=invenţie, închipuire, născocire, scornire; Definiţie: Basmul este o operă epică narativă în proză, de mare întindere, în care întâmplările reale se împletesc cu cele fantastice, fiind săvârşite de personaje care au cel mai adesea forţe supranaturale, unele reprezentând binele şi ale răului din a căror confruntare ies învingătoare forţele binelui.

Întreabă: Opera studiată de noi este un basm?De ce? Argumentaţi!

caiete.

Răspund: da. Deoarece are toate caracteristicile basmului.

Dirijarea învăţării

Informează:Clasificare: După origine, basmele se clasifică în: basme populare; basme

Ascultă şi notează în caiete.

FrontalExpunere

FrontalConversaţie

Realizarea sarcinii O4.

culte. Întreabă: care este principala diferenţă dintre un basm popular şi unul cult?

Cere elevilor să dea exemple de basme populare.

Le dă elevilor exemple de basme culte: Făt-Frumos din lacrimă de M. Eminescu; Povestea lui Harap-Alb de I. Creanga; Zâna Zorilor de I. Slavici;

Autorul. Basmul popular are autor anonim, iar basmul cult are autor cunoscut.

Răspund: Greuceanu, Prâslea cel Voinic şi merele de aur…, Aleodor Împărat, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Ascultă.

FrontalExpunere

Feed- back

Le împarte elevilor fişele de lucru. Anexa 1. Discută rezolvarea acestora. Face aprecieri asupra gradului de participare a elevilor la activitate, evidenţiind şi notând elevii care s-au remarcat prin corectitudinea, originalitatea şi promptitudinea răspunsurilor.

Rezolvă sarcinile de lucru pe grupe. Corectează eventualele greşeli. Ascultă aprecierile profesorului.

FrontalExpunere

Anunţarea temei pentru acasă

Anunţă tema de lucru pentru acasă: Elevii vor avea de continuat „basmul” lui Petre Ispirescu, într-o compunere de minim 20 de rânduri.

Ascultă şi notează tema pentru acasă, precum şi precizările suplimentare, dacă este cazul.

FrontalExpunere

Fişă de lucru (Caracteristicile basmului Prâslea cel voinic şi merele de aur)

1. Puteţi stabili momentul în care se desfăşoară acţiunea basmului? a) Da b) Nu

2. Prâslea îl prinde pe hoţul merelor în: a) 2 săptămâni b) 5 ani c) timpul nu este precizat

3. Prâslea este un personaj: a) secundar b) principal c) episodic

4. Basmul este o creaţie populară pentru că are:a) caracter …………….. b) caracter …………….. c) caracter …………………..

5. Întâmplările se desfăşoară: a) într-o ţară din Europa b) Spaţiul nu este precizat

6. Formulele specifice basmului sunt: a) ………………………………(exemplificare)b) ………………………………(exemplificare)c) ………………………………(exemplificare)

6. Ce cifră apare mai des în acest basm? a) 1 b) 3 c) 7

7. Învingătorul din basm este: a) binele b) răul

8. Precizaţi „ajutoarele” eroului principal

9. Enumeraţi personajele care reprezintă:a) bineleb) răul

10. Cu ce personaj al basmului aţi vrea să semănaţi şi de ce?

Anexa

Basmul (schema):

Definiţie: Basmul este o naraţiune populară în proză de mare întindere şi cu

multe personaje care au cel mai adesea forţe supranaturale, unele reprezentând

binele şi altele răul. Finalul basmului este de obicei fericit.

Tema basmului este lupta dintre bine şi rău

Fiind creaţie populară, are caracter anonim, caracter oral, caracter, colectiv

Acţiunea este amplă, personajele sunt numeroase

Personajele au însuşiri supranaturale şi reprezintă lupta dintre bine şi rău

Obiectele miraculoase: merele de aur, buzduganul, săgeţile; substanţe

miraculoase: seul adus de corb; ajutoarele: obiecte magice, fiinţe supranaturale,

animale fabuloase, oameni

Elementele reale se împletesc cu elementele fantastice

Acţiunea se desfăşoară atât în lumea noastră, cât şi pe tărâmul celălalt

Timpul şi spaţiul sunt imaginare

Formule specifice basmului:

- iniţiale: „ A fost odată ca niciodată…”,

- mediane: „Că cuvântul din poveste înainte mult mai este, cale lungă să le-ajungă”,

„Şi se luptară zi de vară până-n seară”

- finale: Trecui şi eu pe acolo şi stătui de mă veselii la nuntă, de unde luai O bucată de

batoc, Ş-un picior de iepure şchiop, şi încălecai p-o şea, şi v-o spusei dumneavoastră aşa. „)

- rolul acestora (iniţiale: anunţă intrarea în lumea ficţiunii; mediane: este semnalată

continuarea acţiunii; finale: scoate ascultătorii din lumea imaginară şi îi aduce în cea reală,

veridică)

Apar cifre magice : 3, 7, 9

Finalul este fericit

ANEXA 3

PROIECT DE ACTIVITATE

Data :

Scoala :

Clasa : I (şi nu numai)

Obiectul : Limba română – lectură (sau poate fi integrata şi în opţionalul literatura pentru

copii)

Subiectul : Basmul “Greuceanu”, de Petre Ispirescu

Felul activitatii : Dimineaţă de basm

Locul de desfăşurare : sala de clasă (sau sala de festivităţi)

Durata : 40 de minute

Metode : conversaţia, povestirea, dialogul, convorbirea etica

Mijloace de învăţământ : clasice şi moderne, diafilmul “Greuceanu”

Scopul :

dezvoltarea dragostei faţă de literatura populară – basmul ;

înţelegerea valorii educative a basmului, lupta dintre bine şi rău, în care învinge

binele prin calităţle morale ale eroului : curaj, cinste, bunătate, demnitate, etc., calităţi cu care

este înzestrat Greuceanu.

Obiective :

să urmărească atent, auditiv şi vizual, acţiunea povestirii în lectura autorului ;

să selecteze principalele momente ale desfăşurării ei ;

să iubească trăsăturile cu care este înzestrat personajul basmului (curajul şi vitejia,

hotărârea şi perseverenţa) în îndeplinirea ţelului de a veni în ajutorul oamenilor ;

să înveţe să lectureze un basm ;

să reproducă acţiunea basmului într-o expunere logica şi să distinga lupta dintre bine

şi rău ;

să indice legatura dintre fantastic şi realitate.

A). ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII :

Se studiază basmul de către învăţător ;

Se pregăteşte epidiascopul cu diafilmul; în lipsa mijloacelor audio-vizuale, se

pregăteşte învăţătorul să le expună fluent, pe baza unor scene ilustrate, eventual, care să

constituie suportul intuitiv ;

Se anunţă tema activităţii şi se spun câteva cuvinte despre Petre Ispirescu – creatorul

şi culegătorul basmului.

B). DESFĂŞURAREA ACTIVITĂŢII PROPRIU-ZISE :

Va fi o dimineaţă de basm plăcută. Nu vă spun cum se numeşte, ci vreau să povestiţi

voi mai întâi ce basm aţi ascultat de la părinţi sau dacă aţi citit vreunul (dimineaţa de basm se

desfăşoară după ce elevii clasei I au învăţat tot alfabetul).

C). EVALUAREA CUNOŞTINŢELOR ANTERIOARE :

Cine doreşte să povestească un basm? Vă dau eu un titlu “ Prâslea cel voinic şi

merele de aur ! “

De cine este scris acest basm? (de Petre Ispirescu). Dacă eventual, elevul a uitat

autorul, întrebăm pe ceilalţi elevi, iar dacă nu ştiu, le spune învăţătorul.

Elevul poveşteste basmul, iar colegii lui ascultă atenţi, fiindcă vor fi puşi să-l

povestească.

Se apreciază elevul care a expus fluent basmul, iar prin întrebări, se verifică dacă

elevii au mai citit şi alte basme culese de acelaşi scriitor.

D). ANUNŢAREA NOULUI SUBIECT :

Astăzi vom asculta basmul “Greuceanu”, scris tot de P. Ispirescu, cu scopul ca voi să

înţelegeţi acţiunea acestui basm, să-l povestiţi părinţilor la înapoiere acasă şi să-l povestiţi la

ora de lectura (dezvoltarea vorbirii, literatura pentru copii)

E). DIRIJAREA ÎNVĂŢĂRII :

Am să vă spun câteva date biografice despre Petre Ispirescu. S-a născut la 1830 şi a

murit în 1887. A fost şi va rămâne un mare culegător de folclor şi un bun scriitor de basme. S-

a făcut cunoscut prin culegerea : “Legendele sau basmele românilor”, în care sunt incluse

basmele : “Greuceanu”, “Prâslea cel voinic şi merele de aur, “Tinereţe fără bătrâneţe şi

viaţă fără de moarte”, “Ţugulea – fiul unchieşului şi al mătuşii”, “Ciobanaşul cel isteţ”.

Precizez că a mai scris şi alte cărţi : “Povesti nemuritoare”, “Basme populare”, o culegere de

ghicitori, cimilituri şi snoave, etc.

În dimineaţa acesta, aşa după cum ştiţi, vom asculta basmul “Greuceanu”. Se dă

citire basmului. După lecturarea lui în întregime, se prezintă diafilmul, în timp ce un elev va

expune acţiunea basmului ajutat de imaginea diafilmului.

F). EVALUAREA CUNOŞTINŢELOR :

Se poate evalua oral, dacă elevii au reţinut subiectul basmului, stabilind momentele

acţiunii : începutul, locul, timpul, momentul cel mai important, care schimbă derularea

evenimentelor şi sfârşitul acţiunii. Se pot remarca şi unele mijloace expresive : formulele de

început şi de sfârşit ale basmului, repetiţiile, cuvântul de legatură “şi”, încercările la care este

supus eroul, elementele fantastice, personificările şi hiperbolizarea (fără denumire, dar cu

exemplificare).

Cu cine s-a luptat Greuceanu? (Cu zmeul cel mic, cu fratele cel mare al acestuia şi,

în cele din urmă, cu tatăl zmeilor).

Pe cine a eliberat Greuceanu? (Soarele şi luna, furate de zmeu).

Unde le duce el? (Le-aruncă pe cer).

De aici, unde pleacă el? (La împărat să-i spună acestuia că legământul a fost

îndeplinit). * Cine încearcă să-i pună piedici? (Zmeoaica).

* Cine dovedeşte viclenie şi prefăcătorie faţă de împărat? (Sfetnicul împăratului, care-l

minte că el a eliberat soarele şi luna).

* Ce face împăratul pentru aceasta? (Ii dă sfetnicului fiica de nevastă şi jumătate din

împărăţie).

Cine câştiga până la urmă? (Greuceanu).

Ce învăţăm din acest basm, copii? (Să fim curajoşi şi viteji, hotărââţi şi

perseverenţi în îndeplinirea ţelului de a veni în ajutorul oamenilor, spirit de

sacrificiu, prietenie, şi umanism, respectarea cuvântului dat şi îndeplinirea

angajamentului luat, dârzenie şi tărie în înfrângerea greutăţilor şi a piedicilor).

Copii, să fiţi în viaţă precum Greuceanu şi silitori pentru a citi şi alte basme şi

poveşti !

G). ÎNCHEIEREA ACTIVITĂŢII : Pentru a imprima acŢiunii un caracter sărbătoresc, se

pot prezenta în continuare câteva cântece populare, executate de elevii care ştiu să

interpreteze corect şi frumos, glume, ghicitori, zicători, proverbe, etc.

Se poate prezenta o formaţie de jocuri populare, o formaţie muzicală din rândul

elevilor sau chiar din cei invitaţi la dimineaţa de basm.