Universitatea Maritima Constanta

Facultatea de Navigatie si trasport Naval

Specializare:Inginerie economica in domeniul trasporturilor

Proiect

Management financiar

Banca comercială

Student:

Dionisie Filip

CUPRINS

1.1Definirea termenului de „bancă comercială”

1.2 Formele organizatorico-juridice ale băncilor comerciale

1.3 Organele de conducere ale Băncii Comerciale

1.4 Funcţiile băncilor comerciale

1.5 Operaţiunile băncilor comerciale

1.1Definirea termenului de „bancă comercială”

Banca este o instituție financiară care are ca obiect principal de activitate atragerea de depozite și acordarea de credite. Băncile sunt organizate sub forma unei societăți comerciale pe acțiuni și își desfășoară activitatea sub supravegherea băncii centrale.

Termenul de „bancă comercială” a apărut în primele etape de dezvoltare ale activităţii Bancare, cînd băncile sprijineau preponderent comerţul, schimbul de mărfuri şi plăţile. Principalii clienţi ai acestor bănci erau „comercianţii” – de aici se trage şi noţiunea de „bancă comercială”.

Odată cu dezvoltarea industriei, au apărut operaţiile de creditare pe termen scurt a ciclului de

producţie. Termenul de creditare se majora treptat, o parte a resurselor Bancare a început să

se învestească în capital fix, hîrtii de valoare ş.a., astfel termenul „comercial” în noţiunea de

bancă şi-a pierdut sensul iniţial. Acum acest termen presupune caracterul „de afacere” al

băncii, orientarea ei spre deservirea tuturor agenţilor economici indiferent de sfera de

activitate.

În mecanismul de funcţionare al sistemului de creditare al statului un rol important îl

au Băncile comerciale. Ele sunt nişte organizaţii multifuncţionale ce activează în diferite

sectoare ale pieţei capitalului de împrumut. Băncile acumulează partea de bază a resurselor

de creditare şi oferă clienţilor ei un complex de servicii financiare, care includ creditarea,

deschiderea depozitelor, decontări, vînzarea-cumpărarea şi păstrarea valorilor mobiliare, a

valutei străine etc.

În economia de piaţă modernă activitatea băncilor comerciale are un rol major datorită

legăturii lor cu toate sectoarele economiei. Scopul băncilor este de a asigura circulaţia

continuă a capitalului şi a banilor, creditarea întreprinderilor industriale, a statului şi a

populaţiei, crearea condiţiilor favorabile pentru creşterea economică.

Băncile comerciale moderne, avînd rolul de intermediari financiari, îndeplinesc o funcţie

macroeconomică importantă, asigurînd redistribuirea interramurală şi interregională a

capitalului bănesc. Mecanismul Bancar de distribuire şi redistribuire a capitalului pe sfere şi

ramuri permite dezvoltarea economiei în dependenţă de necesităţile obiective ale producerii şi

contribuie la restructurarea economiei.

Creşterea rolului economic al băncilor comerciale se observă în prezent şi prin lărgirea sferei

lor de activitate şi dezvoltarea unor tipuri noi de servicii financiare. În prezent, Băncile

comerciale ale unor ţări pot presta clienţilor lor pînă la cîteva sute de servicii.

O trăsătură specifică băncilor comerciale constă în faptul că scopul de bază al activităţii lor

este obţinerea profitului. În aceasta şi constă „interesul comercial” din sistemul relaţiilor de

piaţă.

În Republica Moldova crearea şi funcţionarea băncilor comerciale se bazează pe „Legea cu

privire la instituţiile financiare”, aprobată la 21 iulie 1995. În conformitate cu această

lege, Banca – este o instituţie financiară care primeşte de la persoane fizice sau juridice

depozite sau echivalentele lor, ce pot fi transferate prin intermediul diferitor instrumente de

plată, şi care foloseşte total sau parţial aceste mijloace pentru acordarea de credite sau

investire pe propriul său cont şi risc.

1.2 Formele organizatorico-juridice ale băncilor comerciale

Băncile comerciale reprezintă al doilea nivel al sistemului Bancar. În calitate de persoană

juridică, cu scopul de a obţine profit, Banca:

· atrage pe depozite mijloace băneşti ale persoanelor fizice şi juridice;

· plasează aceste mijloace din nume propriu şi pe cont propriu, în condiţii de rambursare,

achitare, urgenţă;

· ţine evidenţa conturilor Bancare ale persoanelor fizice şi juridice.

Banca comercială poate fi creată ca societate economică cu capital acţionar, adică în formă de

societate pe acţiuni (SA).

Activitatea băncilor, create sub formă de societate pe acţiuni (BCA), se reglementează

conform „Legii cu privire la instituţiile financiare” şi „Legii cu privire la societăţile pe

acţiuni”.

Societatea pe acţiuni este organizaţia comercială al cărei capital social este divizat într-un

număr anumit de acţiuni, care atestă drepturile obligatorii ale acţionarilor faţă de această

societate. Acţionarii nu răspund de angajamentele societăţii şi poartă riscul legat de activitatea

ei, în limita costului acţiunilor pe care le deţin. Acţionarii care nu au achitat pe deplin

acţiunile, poartă responsabilitate solidară privind angajamentele întreprinderii în limita

costului acţiunilor neachitate.

Banca pe acţiuni poartă răspundere pentru angajamentele sale în limita întregului său

patrimoniu, dar nu este responsabilă pentru angajamentele acţionarilor săi.

Dacă falimentul băncii pe acţiuni este condiţionat de activitatea sau pasivitatea acţionarilor săi

sau a altor persoane, care dădeau instrucţiuni obligatorii personalului băncii şi dirijau cu

activitatea ei, atunci, în caz de insuficienţă de patrimoniu, asupra acestor acţionari sau altor

persoane, se poate impune responsabilitatea subsidiară pentru angajamentele băncii.

Banca acţionară poate fi societate pe acţiuni de tip deschis sau închis, fapt determinat de

statutul ei. Dacă Banca este o societate pe acţiuni de tip deschis, atunci ea este în drept să

efectueze subscrierea deschisă la acţiunile emise şi să le realizeze liber pe piaţă. Acţionarii

băncii pot vinde acţiunile pe care le deţin fără acordul celorlalţi acţionari. BCA de tip deschis

i se permite şi subscrierea închisă. În acest caz acţiunile se repartizează doar fondatorilor

băncii sau unui cerc restrîns de persoane dinainte stabilit. Cu toate acestea, dreptul de a

petrece subscriere închisă la acţiunile emise trebuie să fie prevăzut în Statutul BCA deschise

şi în actele legislative ale Republicii Moldova. Numărul de acţionari ai BCA deschise nu este

limitat.

Banca creată sub formă de SA de tip închis nu are dreptul să petreacă subscriere deschisă la

acţiunile emise sau să le ofere printr-o altă modalitate unui număr nelimitat de persoane. O

BCA de tip închis nu poate avea mai mult de 50 acţionari. Dacă numărul acţionarilor

depăşeşte cifra de 50, atunci Banca trebuie să se transforme în SA de tip deschis pe perioada

de un an. În caz contrar, Banca va fi lichidată prin judecată. Acţiunile BCA de tip închis se

repartizează doar fondatorilor săi sau unui cerc restrîns de persoane dinainte stabilit.

În Republica Moldova fondatori ai băncilor comerciale pot fi atît persoane juridice, cît şi

fizice. Pentru formarea capitalului social al băncii nu se permite utilizarea mijloacelor din

bugetul consolidat, fondurilor extrabugetare de stat, mijloacelor băneşti libere, aflate sub

administrarea organelor centrale ale puterii de stat (cu excepţia cazurilor prevăzute de

legislaţie).

Mijloacele băneşti ale subiecţilor Republicii Moldova, precum şi mijloacele băneşti libere ale

subiecţilor Republicii Moldova, aflate în administrarea organelor puterii de stat, organelor de

administraţie locală, pot fi utilizate pentru formarea capitalului social al băncii, dacă acest fapt

este prevăzut de legislaţia specială a Republicii Moldova sau de hotărîrea organului de

administraţie locală.

Pentru formarea capitalului social al băncii poate fi atras şi capital străin. În prezent, ponderea

lui în sistemul Bancar din Republica Moldova este limitată de o cotă, care se calculează ca

raportul dintre suma capitalului instituţiilor creditare cu investiţii străine şi a capitalului

filialelor băncilor străine şi capitalul social total al instituţiilor creditare, înregistrate în RM.

1.3 Organele de conducere ale Băncii Comerciale

Organul suprem de conducere al băncii (în orice formă organizatoro-juridică a ei)

este Adunarea Generală a Acţionarilor sau Membrilor. Ea se convoacă anual pentru hotărîrea

următoarelor întrebări:

· modificarea statutului băncii sau a capitalului social;

· aprobarea rezultatelor financiare ale activităţii anuale;

· distribuirea profitului;

· alegerea Consiliului băncii etc.

În băncile acţionare în care numărul de acţiuni cu drept de vot depăşeşte 100, se formează

comisia de numărare a voturilor. Componenţa numerică şi personală a acestei comisii este

propusă de Consiliul Directorilor băncii şi este stabilită de Adunarea Generală a Acţionarilor.

Consiliul Directorilor (Consiliul de Supraveghere) realizează conducerea generală a activităţii

băncii, executînd dispoziţiile Consiliului băncii şi a Adunării Generale a Acţionarilor şi îşi

asumă responsabilitatea pentru rezultatele activităţii băncii.

Consiliul directorilor stabileşte direcţiile prioritare de activitate, precum şi politicile de

creditare, de investiţii şi valutară ale băncii. Politica dusă de bancă trebuie să asigure atingerea

scopurilor propuse, chiar şi în cazul unor schimbări radicale în situaţia economică din ţară şi

pe piaţa valutară. Consiliul directorilor recomandă mărimea dividendelor, utilizarea fondului

de rezervă, crearea filialelor şi reprezentanţelor, aprobă încheierea contractelor importante,

acordarea unor credite mari etc.

La existenţa a peste 1000 acţionari, Consiliul directorilor trebuie să fie format din cel puţin 7

persoane; peste 10000 de acţionari – cel puţin 9 persoane. Activitatea Consiliului directorilor

este condusă de Preşedintele consiliului.

Consiliul directorilor ia decizia referitor la structura băncii, aprobă dările de seamă a

subdiviziunilor structurale. Structura organizatorică a băncii este determinată de funcţiile ei:

creditare, investiţii, servicii de trust, transferuri internaţionale, deschiderea şi deservirea

depozitelor.

Activitatea curentă a băncii este condusă de Organul executiv unitar (director, director

general) sau de Organul executiv colegial (administraţia băncii, direcţia). În ultimul caz,

directorul băncii mai îndeplineşte şi funcţia de preşedintele consiliului băncii. În competenţa

organului executiv intră toate întrebările referitoare la activitatea curentă a băncii (cu excepţia

celor care, conform statutului, sunt soluţionate de Adunarea Generală).

Numărul de secţii în bancă depinde de mărimea băncii şi caracterul activităţii ei, dificultăţii şi

diversităţii serviciilor Bancare oferite clienţilor, şi include următoarele compartimente

structurale:

1. Secţia de creditare 2. Secţia de investiţii şi valori

mobiliare

3. Secţia depozite

şi operaţiuni de casă

4. Secţia operaţiuni economice

externe

5. Secţia marketing 6. Secţia contabilitate

În scopul asigurării controlului activităţii economico-financiare a băncii, la Adunarea generală

a acţionarilor, se alege comisia de cenzori sau cenzorul. Comisia de cenzori verifică

rezultatele activităţii băncii în decursul anului şi mai mult, cît din iniţiativă proprie, atît şi

conform hotărîrii Adunării generale a acţionarilor, conducerii băncii. Adunarea generală a

acţionarilor stabileşte organul de audit al băncii şi costul serviciilor lui.

În conformitate cu legea, operaţiunile Bancare se realizează în funcţie de tipul de licenţă

acordată de către BNM. BNM duce evidenţa permanentă a activităţii băncilor comerciale prin

intermediul normativelor economice şi a altor norme prudenţiale, pe care băncile trebuie să le

respecte.

1.4 Funcţiile băncilor comerciale

Principalele funcţii ale băncilor sunt:

· acumularea şi mobilizarea capitalului bănesc;

· intermedierea în operaţiunile de creditare;

· efectuarea decontărilor şi plăţilor;

· crearea instrumentelor de plată;

· organizarea emisiunii şi plasării valorilor mobiliare;

· servicii de consulting.

1. Mobilizarea mijloacelor băneşti temporar libere şi transformarea lor în capital este una

dintre cele mai timpurii funcţii Bancare. Mijloacele băneşti libere ale persoanelor juridice şi

fizice acumulate de către bancă, pe de o parte aduc venit deţinătorilor lor sub formă de

dobîndă, iar pe de altă parte creează baza operaţiunilor de creditare. Economiile acumulate pot

fi utilizate pentru diferite necesităţi economice şi sociale. Astfel, în special prin intermediul

băncilor are loc concentrarea mijloacelor băneşti şi transformarea lor ulterioară în capital.

2. O altă funcţie importantă a băncilor este intermedierea în operaţiunile de creditare. În faţa

relaţiilor directe dintre deţinătorii de mijloace băneşti libere şi debitorii de capital apare

problema necoincidenţei dintre volumul de capital oferit şi cel cerut, precum şi diferenţa

dintre termenul de rambursare a împrumutului termenul, necesar debitorului respectvei sume.

Relaţiile de creditare directă dintre deţinătorii de capital şi debitori sunt împiedicate şi de

riscul de nerambursare a creditului. Deţinătorul de capital nu dispune de informaţie despre

situaţia financiară reală a debitorului. Băncile comerciale, intrînd în rolul de intermediari

financiari, înlătură aceste greutăţi. Creditele Bancare se îndreaptă în diferite sectoare ale

economiei, asigurînd diversificarea producţiei. O economie stabilă nu poate exista fără un

sistem de decontări băneşti organizat şi bine reglat. De aici rezultă şi importanţa mare a

băncilor în efectuarea decontărilor şi plăţilor.

3. Majoritatea decontărilor dintre întreprinderi se realizează fără numerar. Băncile, deţinînd

rolul de intermediari în plăţi efectuează decontări la ordinul clienţilor, primesc bani în cont şi

ţin evidenţa tuturor întrărilor şi ieşirilor de mijloace băneşti.

Funcţionarea efectivă a sistemului de plăţi în ţările cu o infrastructură destul de dezvoltată

necesită o performanţă a tehnicilor de plată. Din acest motiv, în astfel de ţări se creează

diferite sisteme de plată. De exemplu, sistemele de „clearing” a marilor bănci comerciale cu o

reţea densă de filialele şi sucursale, sau girosistemele în formă de societăţi pe acţiuni, create

de băncile participante la decontări, inclusiv şi băncile centrale. Decontările se realizează şi

prin intermediul băncilor corespondente, cînd între bănci se înfiinţează relaţii reciproce, ce

presupun deschiderea conturilor corespondente. Centralizarea plăţilor în bănci duce la

micşorarea cheltuielilor de circulaţie, iar pentru a accelera decontările şi a mări siguranţa

plăţilor se introduc sistemele de decontare electronică.

O funcţie specifică băncilor comerciale este capacitatea lor de a crea sau lichida bani, adică de

a majora sau micşora masa monetară. Crearea mijloacelor de plată este legată direct de

activităţile de creditare şi depozitare ale băncilor. Depozitul poate fi creat pe două căi:

introducerea numerarului în bancă de către client sau acordarea creditului debitorului. Cu

toate acestea, aceste operaţiuni influenţează diferit masa monetară în circulaţie. Astfel, dacă

clientul a introdus în bancă 100000 USD şi a încredinţat băncii să depună această sumă în

contul său la vedere, atunci rezultatul acestei operaţiuni va fi majorarea soldului de casă în

activul bilanţului şi majorarea soldului depozitelor în pasiv cu aceeaşi sumă. Totodată,

volumul total de mijloace băneşti în economie va rămîne neschimbat, deoarece s-a realizat un

transfer de bani din formă de numerar în forma fără numerar. Alt exemplu, debitorul a primit

un credit în valoare de 100000 USD şi Banca a depus această sumă în contul de depozit a

clientului. Drept rezultat, în economie volumul total de mijloace băneşti s-a majorat cu

100000 USD, deoarece prin procesul de creditare Banca a creat mijloace noi de plată.

Totuşi, băncile pot nu doar să creeze ci şi să lichideze banii. Acest fapt se realizează prin

rambursarea creditelor de către debitori prin decontarea banilor din conturile lor de depozite.

În acest caz, totalul masei monetare din economie se diminuează.

Existenţa cererii la credite permite mecanismului modern de emisiune să lărgească limitele

emisiunii monetare, fapt care se confirmă prin creşterea masei monetare în ţările industrial

dezvoltate. Dar economia are nevoie de o cantitate optimală, nu excesivă de bani în circulaţie,

fapt datorită căruia Băncile comerciale activează în limita anumitor restricţii (rezerve

obligatorii), impuse de băncile centrale.

Băncile comerciale îndeplinesc şi funcţia emitent-constitutivă, realizînd emisia şi plasarea

valorilor mobiliare, în special a acţiunilor şi obligaţiilor. Pe lîngă aceasta, băncile au

posibilitatea să direcţioneze economiile lor în scopuri de producţie. Piaţa valorilor mobiliare

completează sistemul de creditare şi colaborează cu el. La ordinul întreprinderilor, care au

nevoie de investiţii pe termen lung şi care recurg la emisiuni de acţiuni şi obligaţii, băncile îşi

asumă determinarea mărimii, condiţiilor, termenului emisiei, alegerea tipului de valori

mobiliare, precum şi obligaţiunea de plasare şi organizare a circulaţiei lor secundare. Băncile

garantează cumpărarea valorilor mobiliare emise, cumpărîndu-le şi apoi vînzîndu-le din cont

propriu sau creează în acest scop sindicate Bancare, care oferă credite cumpărătorilor de

acţiuni şi obligaţiuni. Angajamentele cu privire la sume impunătoare, luate de companiile

mari, pot fi distribuite de bancă prin vinderea lor directă clienţilor săi, dar nu prin metoda de

vînzare liberă la bursa de valori.

Competenţa economică suficientă şi posibilitatea de control a situaţiilor economice permit

băncilor să desfăşoare activitatea de „consulting” a clienţilor. Băncile efectuează analiza

activităţii financiare a întreprinderilor, starea evidenţei lor contabile, apreciază strategia de

dezvoltare şi depistează direcţiile posibile de majorare a veniturilor. Ocupîndu-se de

operaţiunile cu valori mobiliare, băncile apreciază perspectiva de emitere a noilor acţiuni ale

clientului şi posibilitatea plasării lor; consultă clienţii în alegerea firmelor, care sunt gata să-şi

asume responsabilitatea privind plasarea noilor valori mobiliare. Băncile oferă următoarele

servicii de consultanţă: acoperirea conturilor, activitate creditară şi de casă, recomandări

privind efectuarea operaţiunilor pe pieţele valutară şi de mărfuri.

Lista serviciilor de consultanţă, oferite de Băncile comerciale în diferite sfere ale activităţii

lor, poate include:

· în domeniul de creditare şi decontări – informaţii despre conjunctura pieţei monetare,

modificarea ratei dobînzii, despre condiţiile şi formele de creditare, eliberarea de recomandări

referitor la deservirea creditelor în diferite tranzacţii, analiza organizării decontărilor fără

numerar, cercetarea modalităţilor de perfecţionare a lor;

· în sfera emisiunii valorilor mobiliare şi a operaţiunilor cu ele – informaţie despre

conjunctura pieţei valorilor mobiliare, modificarea cursului lor, despre emitenţii de valori

mobiliare, explicarea ordinii de emitere a valorilor mobiliare şi regulile de utilizare a lor;

· în sfera investiţiilor capitale – informaţii cu privire la conjunctura pieţei serviciilor de

construcţie, preţurile la materialele de construcţie şi tarifele la diferite lucrări de montare şi de

construcţie, efectuarea calculului eficienţei economice a investiţiilor capitale etc.

În prezent, Băncile comerciale se confruntă cu o intensificare a concurenţei din partea multor

instituţii de creditare specializate, precum şi a corporaţiilor industriale mari, care au creat

companii financiare proprii. Concurenţa stimulează băncile să găsească noi sfere de activitate,

să mărească numărul serviciilor oferite clienţilor şi să îmbunătăţească calitatea deservirii.

Tendinţa de lărgire a spectrului de funcţii al băncilor comerciale evoluează în condiţiile

contemporane. Pentru întărirea poziţiei pe piaţă, băncile tot mai des îndeplinesc operaţiuni

necaracteristice băncilor, pătrunzînd în sferele netradiţionale ale antreprenoriatului financiar.

Astfel, se măreşte rolul băncilor în funcţionarea economiei.

1.5 Operaţiunile băncilor comerciale

Băncile comerciale pot îndeplini un întreg complex de diferite operaţiuni. Să examinăm mai

amănunţit caracterul operaţiunilor comerciale efectuate de bancă.

Definirea băncii ca instituţie, care acumulează mijloace băneşti libere şi le plasează în baza

rambursabilă, permite să evidenţiem în activitatea ei operaţiuni pasive şi active.

Cu ajutorul operaţiunilor pasive băncile îşi formează resursele. Esenţa lor constă în atragerea

diferitor tipuri de plasamente, primirea creditelor de la alte bănci, emisia valorilor mobiliare

proprii, precum şi realizarea altor operaţiuni în rezultatul cărora se măresc resursele băncii.

Din punct de vedere istoric, operaţiunile pasive aveau un rol prioritar faţă de cele active,

astfel, pentru efectuarea operaţiunilor active o condiţie obligatorie este suficienţa resurselor.

Prin urmare, operaţiunile pasive includ:

· primirea depozitelor (plasamentelor);

· deschiderea şi deservirea conturilor clienţilor, inclusiv şi cele ale băncilor corespondente;

· emisia valorilor mobiliare proprii (obligaţiuni, cambii, certificate de depozit şi de economii);

· primirea creditelor interBancare, şi resurselor creditare centralizate;

· operaţiunile REPO;

· creditele eurovalutare.

O formă specială a resurselor Bancare îl reprezintă capitalul propriu al băncii.Capitalul

propriu avînd un suport legislativ bine conturat şi o determinare funcţională, este baza

financiară de dezvoltare a băncii. El permite realizarea plăţilor de compensaţie investitorilor şi

creditorilor în caz de pierderi sau falimentul băncii; menţine volumul şi diversitatea

operaţiunilor în conformitate cu scopurile băncilor.

Capitalul propriu al băncii include:

· capitalul social;

· capitalul de rezervă;

· fonduri speciale;

· profitul nedistribuit timp de un an.

Elementul de bază al capitalului propriu este capitalul social. El se formează diferit, în funcţie

de forma organizaţională a băncii. Dacă Banca este societate pe acţiuni, atunci capitalul ei

social se formează din mijloacele acţionarilor, acumulate în rezultatul vînzării

acţiunilor. Banca formată ca SRL îşi creează capitalul social din contul cotei de participare a

membrilor. Indiferent de forma organizatorico-juridică a băncii, capitalul ei social se

formează totalmente din contul depunerilor membrilor (persoanelor fizice şi juridice) şi

asigură respectarea de către bancă a obligaţiunilor sale.

Capitalul de rezervă are scopul de acoperire a pierderilor posibile ale băncii în urma

operaţiunilor efectuate. Mărimea lui se determină ca cotă procentuală din capitalul social.

Sursa de formare a capitalului de rezervă sunt alocaţiile din profit.

Băncile creează şi alte fonduri speciale, precum: „Uzura mijloacelor fixe”, „Uzura obiectelor

de mică valoare şi scurtă durată”, formate pe calea alocaţiilor pentru amortizare, precum şi

fondurile stimulării economice create din profit. La fondurile speciale Bancare se atribuie şi

mijloacele, primite din supraevaluarea fondurilor de bază, conform hotărîrilor guvernului;

mijloacele acumulate din vînzarea acţiunilor primilor posesori la un preţ mai mare decît

valoarea nominală etc.

Structura modernă a bazei de resurse a băncilor comerciale de regulă se caracterizează printr-

o pondere mică a mijloacelor proprii. În ţările cu economie de piaţă bine dezvoltată cota

mijloacelor proprii în total resurse constituie 15-20%, ceea ce permite asigurarea stabilităţii şi

siguranţei băncilor. Capitalul propriu în totalul resurselor băncii, constituie nu mai mult de

10%.

Partea de bază a resurselor băncii o formează mijloacele atrase, care acoperă de la 80% la

90% din tot necesarul de mijloace băneşti pentru realizarea operaţiilorBancare active.

Mărimea maximă a mijloacelor atrase depinde de capitalul propriu al băncii. În diferite ţări

există mai multe normative de corelaţie dintre capitalul propriu şi mijloacele atrase. Aceste

normative variază de la raportul 1:10 la 1:100. D e exemplu, în Elveţia, acest raport este de

1:12, iar în Japonia de 1:83.

Banca comercială are posibilitatea de a atrage mijloacele întreprinderilor, organizaţiilor,

instituţiilor, populaţiei şi altor bănci. După fixarea termenului resursele atrase se divizează în

resurse dirijate şi în pasive curente. Resursele dirijate includ depozite la termen, atrase de

bancă, şi credite inter Bancare. Pasivele curente se formează din soldurile conturilor de

decontare, curente şi corespondente.

Depozitul – mijloacele băneşti (în numerar sau fără numerar, în monedă naţională sau valută

străină), transferate băncii de către deţinătorul lor pentru păstrare cu anumite condiţii.

Operaţiunile legate de atragerea mijloacelor fixe în depozite se numesc operaţiuni de

depunere. Pentru bănci, depozitele sunt principala modalitate de operaţiune pasivă şi, prin

urmare, resursa de bază pentru desfăşurarea operaţiunilor active de creditare.

Există mai multe principii de clasificare a depozitelor. În funcţie de depunător, depozitele se

clasifică în depozite ale persoanelor juridice şi depozite ale persoanelor fizice; depozitele se

mai clasifică conform termenului de retragere în: depozite la termen şi la vedere.

Depozitele la vedere sunt plasate de către bancă în diferite conturi deschise de client. Ele sunt

utilizate pentru realizarea decontărilor curente şi, în orice moment, pot fi total sau parţial

folosite. Retragerea depozitelor poate fi în numerar sau în forma decontărilor fără numerar.

Depozitele la vedere sunt, în general, instabile, ceea ce îngustează sfera lor de utilizare de

către Băncile comerciale. Din acest motiv, deţinătorilor de conturi li se oferă o dobîndă mică

sau nu li se plăteşte deloc. În condiţii de concurenţă aprigă, în vederea atragerii

depozitelor, Băncile comerciale tind să atragă mai mulţi clienţi şi stimulează sporirea

depozitelor la vedere prin acordarea serviciilor suplimentare deţinătorilor de conturi, precum

şi prin îmbunătăţirea calităţii deservirii.

Depozitele la termen sunt mijloacele băneşti, transferate în conturile de depozit pe un termen

stabilit cu o plată a dobînzii. Rata dobînzii depinde de mărimea şi termenul depozitului.

Obligaţiunea că deţinătorul depozitului la termen va folosi banii doar la scadenţă nu exclude

posibilitatea de retragere a mijloacelor băneşti înainte de termen. Dar, în acest caz, la client se

micşorează volumul mijloacelor în depozit. Banca este interesată în atragerea depozitelor la

termen, deoarece ele sunt stabile şi permit băncii să utilizeze mijloacele depunătorilor termen

îndelungat.

O varietate a depozitului la termen este şi certificatul de depozit, destinat să atragă mijloace

pe un termen exact stabilit. Pentru prima dată el a fost introdus în 1961 de o bancă americană.

Deţinătorilor de conturi li se oferă un certificat nominal special, în care este indicată scadenţa

şi rata dobînzii. Certificatul de depozit este o dovadă scrisă a depunerii în bancă a unei sume

de bani suficient de mari, în care se indică termenul obligatoriu de rambursare de către bancă

şi mărimea supraplăţii.

Certificatele de depozit se acordă doar persoanelor juridice. Ele pot fi nominale sau la

purtător. Dreptul de primire a depozitului conform certificatului de depozit poate fi transferat

unei terţe persoane. Certificatele de depozit se emit de către bănci cu o rată a dobînzii stabilită

în contract, pe un termen fixat sau la vedere. Pentru persoanele fizice se utilizează certificatele

de economii, oferite de către bănci pe termen stabilit sau la vedere.

Un rol important în resursele băncii îl joacă depozitele de economii ale populaţiei, în special,

depozitele cu destinaţie specială. Ele se plasează şi se retrag în suma totală sau parţială şi se

confirmă prin eliberarea livretului de economii. Acestea pot fi depozitele, plata cărora este

legată de concediu, zi de naştere, aşa-numitele depozite de sărbători. Aceste depozite sunt

deosebit de populare în ţările înalt dezvoltate.

Depozitele sunt o sursă importantă a băncilor comerciale. Structura lor în bancă este flexibilă

şi stabilită în dependenţă de conjunctura pieţei valutare. Totuşi, acestei surse de formare a

mijloacelor Bancare îi sunt caracteristice şi unele neajunsuri. În primul rînd, este vorba despre

cheltuielile considerabile ale băncii pentru atragerea mijloacelor în depozite, insuficienţa

mijloacelor băneşti libere în anumite regiuni. Pe lîngă aceasta, mobilizarea mijloacelor în

depozite depinde considerabil de depunători şi nu de bancă, şi totuşi, lupta concurenţială

dintre bănci pe piaţa resurselor de credit, le impune să ia măsuri de diversificare a serviciilor

care contribuie la atragerea depozitelor.

În condiţiile actuale, pentru atragerea operativă a mijloacelor băneşti suplimentare,Băncile

comerciale folosesc posibilităţile pieţei interBancare de resurse, unde are loc vînzarea

mijloacelor băneşti, mobilizate de alte instituţii creditare. Creditul interBancar se oferă, de

regulă, în condiţiile relaţiilor de corespondenţă. Mecanismul relaţiilor corespondente

interBanca re presupune deschiderea conturilor corespondente de către o bancă în alta, pentru

realizarea operaţiilor de decontare şi plată la ordinul fiecăreia.

Operaţiunea pasivă a băncilor comerciale este primirea resurselor de credit centralizate.

Creditele băncilor centrale se oferă băncilor comerciale cu scopul de refinanţare în bază

concurenţială, precum şi în formă de credite lombard.

O altă metodă de atragere a mijloacelor sunt tranzacţiile REPO. Acestea reprezintă un acord

încheiat între o bancă şi o firmă sau dealer-ii hîrtiilor de valoare de stat. Cînd firma vrea să

investească o sumă mare de bani pe un termen scurt, ea cumpără de la bancă hîrtii de valoare

de stat cu condiţia răscumpărării lor ulterioare de către bancă. Firma îşi poate rambursa

mijloacele chiar în ziua următoare şi poate primi o dobîndă puţin mai mică decît cea la

certificatele de depozit. Acordurile de acest fel au devenit o sursă importantă de atragere a

mijloacelor băneşti temporar libere.

Operaţiunile active. Operaţiunile active ale băncii reprezintă plasarea resurselor mobilizate

ale băncii cu scopul de a obţine profit şi de asigurare a lichidităţii.

Operaţiunile active ale băncii pot fi divizate în patru grupe:

1. de creditare, în rezultatul cărora se formează portofoliul de credite al băncii;

2. de investiţii, ce creează baza formării portofoliului de investiţii;

3. de decontare şi de casă, care reprezintă unul din serviciile oferite de bancă clienţilor ei;

4. alte operaţiuni.

Operaţiuni de creditare. Operaţiunile de creditare reprezintă baza activităţiiBancare în

plasarea resurselor ei. Ele aduc băncilor o parte importantă din venituri.Băncile

comerciale oferă clienţilor lor diferite tipuri de credite, care pot fi clasificate conform

următoarelor criterii:

· după debitor: credite întreprinderilor, guvernului şi organelor administraţiei publice locale,

populaţiei, băncilor;

· după termenul de utilizare: credite pe termen scurt (pînă la un an), pe termen mediu (1-5

ani), pe termen lung (peste 5 ani);

· în funcţie de sfera de funcţionare: credite în sfera productivă şi credite pentru circulaţie;

· după ramura economiei în care activează debitorul: credite pentru industrie, comerţ,

agricultură, transport;

· după caracterul de asigurare: credit ipotecar, garantat şi negarantat (credit în alb), asigurat;

· după modul de rambursare: credite rambursate total sau în tranşe.

Băncile oferă credite în conformitate cu respectarea următoarelor principii (adică condiţiile de

oferire a creditelor), care se folosesc în comun şi stipulează realizarea lor în comun: garanţie,

rambursare, termen, solvabilitate şi destinaţie.

Organizarea activităţii de creditare presupune diferite forme de acordare a creditului. În

majoritatea ţărilor creditele se acordă, de regulă, prin deschiderea liniei de credit. Astfel, în

SUA, Germania, Olanda, Belgia şi alte ţări este larg răspîndită forma de impunere a limitei la

contul curent, deschis debitorului de credit. Contul curent reprezintă îmbinarea contului

de creditare cu contul de decontare. Soldul debitor al acestui cont înseamnă acordarea

creditului clientului, iar soldul creditor – existenţa resurselor proprii în cont. Acest fel de

credit este legat de satisfacerea necesităţii curente de mijloace împrumutate şi se

caracterizează prin scurtă durată. Prin prezenţa contractului corespunzător acordarea unui

astfel de credit se face practic automat, fără analiza cauzelor apariţiei necesităţii lui, ceea ce

asigură operativitatea satisfacerii lui.

Băncile altor ţări (Marea Britanie, Canada, SUA etc.) folosesc overdraft-ul ca formă

de creditare pe termen scurt. Prin overdraft Banca acordă credit, eliberînd clientului banii

prin cec sau plătind diferenţa de sold a contului lui curent, în limita restricţiilor impuse. Drept

rezultat, în contul curent apare un sold debitor. Suma maximă a overdraft-ului se indică în

contract la deschiderea contului curent. Această formă de creditare, fiind o varietate a contului

curent, permite satisfacerea nevoilor clientului în mijloace, în momentul insuficienţei lor

pentru finisarea decontărilor curente. Plata pentru credit se încasează doar pentru folosirea de

facto a creditului.

Reglarea volumului creditului acordat se realizează în multe ţări prin stabilirea limitei liniei de

credit. În acest caz între bancă şi client se încheie o înţelegere, conform căreia Banca se

obligă să-i ofere debitorului credit într-o sumă anumită pe termen stabilit. Linia de credit se

deschide de obicei pe termen de un an. Pe parcursul termenului stabilit, debitorul poate primi

credit în orice moment, fără convorbiri adiţionale sau oarecare alte înregistrări.

Totuşi, Banca are dreptul să anuleze înţelegerea pînă la scadenţa, dacă situaţia financiară a

clientului se înrăutăţeşte. Linia de credit se foloseşte doar în cazul debitorilor fideli băncii cu

un grad înalt de încredere. Încheierea contractului, de regulă, este însoţită de condiţia de

menţinere de către client a unei sume minime de compensaţie, în valoare de 20-30% din

limita liniei de credit.

O formă de organizare a activităţii de creditare Bancare în alte ţări este eliberarea

împrumutului prin contul de credit. În acest caz suma creditului acordat se transferă din

debitul contului de împrumut în creditul contului de decontare al clientului. Este posibilă şi

achitarea directă a documentelor de plată a debitorului din contul de credit.

În grupa operaţiilor active de credit ale băncilor se includ şi operaţiunile de factoring şi

leasing. Factoring-ul reprezintă cesiunea în contul băncii a creanţelor neplătite, ce apar între

agenţii economici în procesul de realizare a producţiei şi reprezintă o variaţie a operaţiunilor

comerciale ce se îmbină cu creditarea. Astfel este vorba despre creanţe pe termen

scurt. Banca procură dreptul de a cere plata şi de cumpărător al producţiei. Concomitent ea

creditează capitalul circulant al beneficiarului şi ia asupra sa riscul lui de credit.

La hotărîrea întrebării privind acordarea creditului, Banca analizează solvabilitatea clientului

şi informaţia despre starea debitorilor lui. Deoarece tot riscul de insolvabilitate şi-l

asumă Banca (factor), ea, de obicei, plăteşte debitorului doar 80-90% din suma totală, iar

restul (rezerva) i se rambursează după achitarea întregii sume a creditului. Băncile

comerciale, utilizînd acest fel de credit, obţin posibilitatea suplimentară de diversificare a

operaţiunilor sale, mărind volumul profitului şi intensificînd relaţiile cu clienţii.

Operaţiunile de leasing reprezintă darea în arendă pe termen lung a maşinilor,

echipamentelor, imobilelor şi a altor elemente de capitalul fix ale întreprinderilor arendatoare.

Băncile pot participa la operaţiunile de leasing sub diferite forme. Cea mai răspîndită dintre

ele este creditarea de către bancă a companiilor de leasing. Băncile pot, de asemenea, să

crediteze şi întreprinderile producătoare, care dau în arendă maşini şi echipamente, şi care

efectuează deservirea lor tehnică. Pe lîngă aceasta, Banca poate singură să ofere în arendă

maşinile şi echipamentele proprii.

Băncile şi companiile de leasing din toată lumea folosesc leasing-ul financiar. El se

caracterizează prin termenul mediu şi lung al contractelor, nivelul înalt de amortizare, care

presupune, practic, costul total al bunului dat în arendă. La sfîrşitul termenului contractului

arendatorul poate răscumpăra obiectul de leasing la valoarea rămasă.

Eficacitatea operaţiunilor de credit ale băncii este determinată de politica ei de creditare.

Politica de creditare formează direcţiile de bază de acordare a creditelor. Plasamentele de

credit trebuie să fie rentabile şi sigure pentru bancă. Nivelul riscului de credit poate fi

determinat ca mărimea maximă admisibilă de risc la un debitor. Scopul băncii constă în

atingerea corelaţiei optime dintre risc şi profitul operaţiilor de credit.

Direcţiile principale ale politicii de credit sunt: alegerea posibililor clienţi debitori şi a

tipurilor de credite oferite, organizarea optimală a activităţii de creditare. În procesul

de creditare nu trebuie de încălcat aşa-zisa „regulă Bancară de aur”, conform căreia termenul

creditelor acordate nu trebuie să întreacă termenul resurselor băncii.

Operaţiunile băncilor cu valori mobiliare

O altă operaţiune activă a băncii comerciale este activitatea ei investiţională, în procesul

căreia Banca apare drept investitor, investind resurse în valori mobiliare sau procurînd

drepturi de activitate economică comună. Astfel de valori mobiliare pot fi acţiunile simple şi

privilegiate, obligaţiunile, obligaţiunile de stat, cambiile etc. De exemplu, operaţiile active cu

cambii includ: operaţiile de scontare şi de rescontare, cele de creditare, operaţiile de

acceptare, de încasare, oferirea cauţiunilor cambiale etc. Operaţiile cu valorile mobiliare

includ şi operaţiile cu valorile mobiliare cotate la bursă.

Investind în valori mobiliare, băncile urmează, în primul rînd, scopul obţinerii profitului.

Profitabilitatea activităţii investiţionale ale băncilor este influenţată de următorii factori:

· starea economiei;

· structura sistemului financiar-creditar;

· nivelul de dezvoltare al pieţei valorilor mobiliare;

· starea bazei normativ-legislative, care reglează emisiunea şi circulaţia valorilor mobiliare;

· existenţa valorilor mobiliare cu o lichiditate înaltă;

· structura portofoliului valorilor mobiliare, care la rîndul său, depinde de modificarea

dividendelor la acţiuni, dobînzilor la obligaţiuni şi cambii.

Profitabilitatea valorilor mobiliare depinde de scadenţa lor. Cu cît scadenţa valorii mobiliare

este mai mică, cu atît preţul ei de piaţă este mai stabil. Cu cît scadenţa este mai mare, cu atît

mai des se va modifica preţul valorii mobiliare. Din acest motiv, pentru Băncile comerciale,

sunt mai favorabile investiţiile în valori mobiliare pe termen scurt decît în cele pe termen

lung.

Investind în valori mobiliare, băncile se conduc nu numai de interesul profitabilităţii şi

siguranţei depunerilor, dar urmăresc şi un alt scop – dirijarea solvabilităţii şi lichidităţii lor.

Investiţiile băncii în valori mobiliare cu lichiditate înaltă îi permit să le vîndă uşor în caz de

necesitate şi să efectueze plăţi pe contul de corespondenţă.

Bibliografie

Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Banc%C4%83_(institu%C8%9Bie_financiar%C4%83)

http://www.efin.ro/analiza_financiara_1967/institutii_financiare_bancile_comerciale.html

http://conspecte.com/Moneda-si-Credit/bancile-comerciale-si-functiile-lor.html