Baltagul- comentariu literar -

Mihail SadoveanuPrin capodopera Baltagul, aparut in 1930, Sadoveanu realizeaza o noua interpretare a mitului mioritic, versul-motto indicand sursa de inspiratie: “Stapane  stapane,/ Mai cheama s-un cane”.Subiectul este simplu, pastrand elementele baladei: un cioban este omorat de doi tovarasi ai sai pentru a-i lua oile, dar femeia acestuia, apriga si inteligenta nu are liniste pana nu afla faptasii si nu-i pedepseste dupa legea nescrisa a comunitatii.Intriga, dupa modelul romanului politist, pune in lumina vocatia justitiara a eroinei, descoperirea asasinilor si demascarea acestora.Faptele din Baltagul se petrec spre sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, insa intr-o societate patriarhala, arhaica, strapunsa de zorii unei civilizatii, de noi relatii sociale, capitaliste.Titlul romanului este simbolic. In sensul basmului vechi, baltagul este unealta magica si simbolica insusita de raufacatori si cucerita de erou, unealta care ramane pura, nepatata de sange.Compozitia e determinata de semnificatia cartii: infatisarea unei societati de tip arhaic si un individ reprezentativ al ei, o lume esentiala, lumea oamenilor de la munte si Vitoria Lipan, exponentul acestei lumi.Romanul incepe cu prezentarea sintetica a vietii pastorilor (vechimea, felul de viata, psihologia), fixata intr-o cosmologie populara:“Domnul Dumnezeu, dupa ce a alcatuit lumea, a pus randuiala si semn fiecarui neam.[…]La urma au venit si muntenii s-au ingenunchiat la scaunul imparatiei. […]- Apoi ati venit cei din urma, zece Domnul cu parere de rau. Dragi imi sunteti, dar n-am ce va face. Ramaneti cu ce aveti. Nu va mai pot da intr-un adaos decat o inima usoara ca sa va bucurati cu al vostru. Sa va para toate bune: sa vie la voi cel cu cetera; si cel cu bautura, si s-aveti muieri frumoase si iubete”.Naratiunea simpla, ar putea fi delimitata schematic in trei parti: partea intai de la inceput pana la plecarea Vitoriei in cautarea lui Lipan (cap. VII); prezentarea argatului Mitrea si a lui Gheorghita, coborat la vale, cu oile, asinii si dulaii la iernat, intr-o balta a Jijiei, in apropiere de targ; nelinistea Vitoriei pentru intarzierea barbatului ei, peste obicei, cunoasterea si “citirea” semnelor naturii; mersul femeii la parintele Danila, la biserica, sa-i “ceteasca”; mersul la baba Maranda, care avea “unele tainice stiinti si mestesuguri”; drumul la Piatra, popasul la manastire, la icoana Sfintei Ana; mersul la autoritati pentru a-si spune necazul.Partea a doua, incepand cu cap. VII, cand Vitoria “are intr-insa stiinta mortii lui Nechifor Lipan si crancena durere, se vazu totusi eliberata de intuneric”; parintele Danila ii scrie jalba catre autoritati; trimite fata, pe Minodora, cu zestrea la manastirea Varaticului, la calugarita Melania, sora a mamei Vitoriei; lasarea gospodariei in grija lui Mitrea; pregatirea de plecare. Firul naratiunii urmeaza popasurile Vitoriei Lipan in cautarea adevarului despre barbatul ei (itinerariul se sfarseste prin gasirea ramasitelor lui Nechifor intre Sabasa si Suha). A treia, si ultima parte, sta sub semnul actului justitiar; prezinta actiunile Vitoriei pentru indeplinirea datinei crestine si cinstirea mortului, cercetarea despre vinovati, in Sabasa si Suha; intoarcerea acasa, la Magura Tarcaului pentru randuirea praznicului, a celor cuvenite pentru mort, dovedirea si pedepsirea vinovatilor.Romanul construieste pe parcursul sau imaginea unei lumi esentializate. Spatiul cel mai larg revine lumii satului de munte: peisajul, datinile si oamenii.Ritmul existentei pastoresti este dirijat de fenomenul transhumantei, iar acesta urmareste miscarea marilor cicluri naturale. Scriitorul surprinde trasaturile ce definesc aceasta colectivitate, oamenii de la munte, realist, obiectiv, fara lirism:

“Locuitorii acestia de sub brad sunt niste fapturi de mirare. Iuti si nestatornici ca apele, ca vremea; rabdatori in suferinti ca si-n ierni cumplite, fara griji in bucurii […], placandu-le

dragostea si betia si datinile lor de la inceputul lumii, […] mai cu sama stau ei in fata soarelui c-

1

o inima ca din el rupta: cel mai adesea se desmiarda si luceste - de cantec, de prietenie. Asa era si acel Nechifor Lipan care acum lipsea” .Ei au o existenta simpla, dar grea: “Munteanului i-i dat sa-si castige painea cea de toate zilele cu toporul ori cu cata.”Gospodaria Lipanilor arata oameni cu indeletniciri specifice muntelui: sunt vremuri in care se practica inca schimbul de produse: “Avere aveau cat le trebuia, poclazi in casa, piei de miel in pod, oi in munte. Aveau si parale stranse intr-un cofaiel cu cenusa. Fiindu-le lehamite de lapte, branza si carne de oi sfartecate de lup, aduceau de la campie legume. Tot de la campii largi cu soare mult aduceau faina de papusoi.”Romanul lui Sadoveanu are un caracter mitic-baladesc, zugravind o civilizatie pastorala milenara. Evenimentele fundamentale ale acesteia, ceremoniile sunt si ele prezente in roman: cumatria de la Borca, la Cruci nunta, in care traditia e plina de stralucire.Dar Baltagul ramane, in ultima analiza, romanul “unui suflet de munteanca, vaduva Vitoria Lipan”. Ea este din Magura Tarcaului si traieste viata aspra a oamenilor de la munte.  Figura reprezentativa de erou popular, Vitoria intruneste calitatile fundamentale ale omului simplu, care se inscriu in principiile etice dintotdeauna ale poporului roman: cultul adevarului, al dreptatii, al legii stramosesti si al datinei.Scriitorul dezvaluie nelinistea eroinei datorate intarzierii (saptezeci si trei de zile) peste obicei, a lui Nechifor Lipan, “dragostea ei de douazeci si mai bine de ani”, plecat la Dorna sa cumpere oi. Asteptarea se transforma in banuiala, banuiala in neliniste, nelinistea in presimtire si de aici decurg actiunile ei. Munteanca isi cunoaste barbatul asa cum stie semnele vremii. In aceste ceasuri de cumpana, de cautare a adevarului despre omul ei, marea descoperire a Vitoriei ramane insa pastrarea tineretii iubirii.Tema fundamentala, axul romanului in jurul caruia sunt polarizate timpul si spatiul, este cautarea adevarului in labirintul sau interior. Vitoria pare aceeasi, in exterior, dar viata ei interioara se adanceste. Acolo, in sine, se hotaraste totul.Intreaga strategie a Vitoriei are la baza doua coordonate fundamentale ale cunoasterii: stiinta semnelor, si i deplin acord experienta morala. Primele semne rau prevestitoare sunt visele: cel dintai vis, care “a impuns-o in inima si a tulburat-o”, i-l arata pe Nechifor “calare cu spatele intors spre ea”; alta data l-a visat rau, “trecand o apa neagra… Era cu fata incolo”.Vitoria nu masoara vremea cu calendarul, ci cu semne cerului. Ea intelege semnele firii. Elementele naturii indeplinesc o functie simbolica. Mai ales vantul da semne: “trecu susuind prin crengile subtiratice ale mestecenilor”.Vitoria este o sinteza de spiritualitate straveche romaneasca, ea respecta neabatut datina mostenita din vechime, manifestata in viata cotidiana, sau la evenimente cruciale (nunti, botezuri, inmormantari). Toate actiunile ei poarta pecetea ceremonialului, au un caracter solemn, sacru: Vitoria isi lasa fata la manastire, se marturiseste preotului, ia sfanta impartasanie, sfinteste baltagul pentru feciorul ei.Intelepciunea, inteligenta si luciditatea ii dirijeaza comportamentul: cere bani marunti negustorului, sa-i aiba “la indemana” , ii leaga intr-un colt de naframa.Cuvintele cheie in jurul carora se concentreaza discursul narativ al romanului au valoare simbolica, definind eroina: randuiala, semn, intuneric, lumina.Ingroparea barbatului dupa datina marcheaza momentul reintrarii in linistea si ordinea vietii de la inceput. “Descoperind adevarul, Vitoria verifica implicit armonia lumii: afla ceva mia mult decat pe faptuitorii omorului si anume ca lumea are o coerenta pe ca moartea lui Lipan n-a distrus-o”.(N. Manolescu)In comportamentul eroinei se cuprinde o intreaga filozofie de viata (ca cea a banului dinMiorita), un echilibru si o masura in toate, fara nici o tanguire, mostenite din asprimea vietii din vremuri imemoriale.

Caracterizarea Vitoriei

2

Romanul ,, Baltagul “, apărut în 1930, se înscrie în tematica generală a operei lui Mihail Sadoveanu, căreia îi constituie o sintezã genială.Romanul este scris ca o replicã la balada ,, Mioriţa “ , căreia îi dã o continuare epică, iar tema principală o constituie căutarea şi pedepsirea ucigaşilor unui oier, fapt esenţial pentru echilibrul lumii, tulburat de crimă.Tema secundară este descrierea monografică a unei lumi arhaice, cea a satului moldovenesc de munte de la confluenţa secolelor XIX şi XX, în care încep să pătrundă, timid, dar neliniştitor, elementele civilizaţiei moderne.Vitoria Lipan este personajul principal al romanului şi unul dintre cele mai complexe personaje feminine din literatura noastră.Majoritatea personajelor sunt caractere puternice,sunt reprezentative pentru lumea pe care o reprezintă.Dintre toate personajele figura cea mai importantă este Vitoria Lipan,care se individualizează prin câteva trăsături distincte:este soţia lui Nechifor Lipan şi mama Minodorei şi lui Gheorghiţă.Încă de la început impresionează prin frumuseţea şi farmecul fizic,căci la cei aproape 40 de ani „ochii ei căprui răsfrângeau lumina castanie a părului”,însă privirea ei era dusă departe,semn al gândurilor care o copleşeau. Ochii ei „luceau ca într-o uşoară ceaţă,in dosul genelor lungi,răsfrânse în cârligaşă.”Înfăţişarea fizică ilustrează îngrijorarea femeii provocată de absenţa îndelungată a soţului ei,pe care îl bănuieşte mort.Femeie dârză,deprinsă cu greutăţile vieţii,Vitoria este o gospodină harnică şi pricepută,care duce treburile gospodăriei în absenţa soţului,care adesea este plecat.Ea ştie să producă şi să valorifice laptele,brânza,ştie să se tocmească cu negustorii şi unde să-şi vândă produsele,mergând ea însăşi la câmpie.Având un deosebit simţ practic,înainte de a pleca în căutarea lui Nechifor,ea îşi lasă gospodăria orânduită.Prevăzătoare îşi duce banii la preot pentru a nu fi prădată,comandă pentru Gheorghiţă un baltag pe care îl sfinţeşte părintele Danilă,iar ea ia cu sine o puşcă pe care s-o folosească în caz de nevoie.Femeie arhaică,Vitoria este o femeie credincioasă,care respectă cu stricteţe obiceiurile strămoşeşti şi creştine.Nu pleacă la drum până nu se consultă cu preotul,se roagă,ţine post 12 vineri,se spovedeşte,se împărtăşeşte,iar când întâlneşte o cumetrie şi o nuntă respectă tradiţia şi mai ales e preocupată să împlinească toate cele creştineşti pentru înmormântarea lui Nechifor.

Femeie superstiţioasă,Vitoria crede în vise,în semne,în decântece şi în vrăji şi pentru aceasta nu uită să meargă şi la baba Maranda pentru a afla veşti despre soţul ei.Certitudinea că soţul ei e mort,este întărită de visul în care acesta i-a apărut trecând peste o apă neagră,întors cu spatele.Vitoria impresionează prin luciditate şi stăpânire de sine,căci îşi dă seama că Gheorghiţă are nevoie de mintea şi experienţa ei şi hotărăşte să plece împreună.Având o inteligenţă ieşită din comun,Vitoria reuşeşte să intuiască şi să descifreze cele mai intime gânduri ale lui Gheorghiţă sau a celor cu care intră în contact.Ea ştie să strecoare anchetatorilor sugestii fără ai jigni.Este dulce la vorbă cu cei care îi oferă date şi ascuţită la limbă cu cei care nu-i dau relaţii.Vorbeşte de multe ori în maxime:”cine nu cearcă,nu izbuteşte”, „cel ce spune multe,ştie puţine”, „toate pe lumea asta au un rost”. Cu toate greutăţile întâmpinate în drumul său,Vitoria nu renunţă,nu dă înapoi până nu-şi atinge scopul.Ca mamă se dovedeşte mai tolerantă cu Gheorghiţă şi e mai aspră cu Minodora,pe care vrea să o educe în spiritul tradiţiei.Dragostea pe care a purtat-o soţului ei o face să fie neliniştită şi împovărată de gânduri când acesta lipseşte.Bănuiala că el e mort o roade „ca un vierme neadormit” şi se socotea moartă şi neliniştită ca „pârâul Tarcăului” până nu-l va găsi pe Nechifor Lipan:”dacă a intrat el pe celălalt

3

tărâm,oi intra şi eu după dânsul”.Dragostea pentru soţ se păstrase ca în tinereţe.Deşi atunci se arătase uneori geloasă,acum ar fi preferat „să-i fi făcut farmece vreo muiere”,cum spune baba Maranda.Vitoria înţelege elementele naturii,care o îndrumă şi îi dau semne,să o ia pe calea cea bună.Ea îi uimeşte pe cei din jurul său prin intuiţie.Gheorghiţă zice:”Mama asta trebuie să fie fermecătoare,cunoaşte gândul omului”.La rândul lui Calistrat Bogza e uluit de exactitatea cu care a reconstituit momentul crimei:”să se ştie că a fost întocmai cum a arătat femeia mortului”.Vitoria e un personaj complex caracterizat atât prin mijloacele caracterizării directe şi indirecte.Fiind un personaj complex părerile criticilor literari referitoare la Vitoria sunt diverse.George Călinescu o socoteşte „un Hamlet feminin”.Perpessicius o socoteşte „un suflet tenace şi aspru de munteancă,un aspru caracter de o voinţă aproape sălbatecă,aproape neomenească”.Nicolae Manolescu o considera „nereligioasă,vicleană şi rea”.Monologul final scoate în evidenţă respectul pentru tradiţie al protagonistei: hotărârea nestrămutatã vizibilă prin refuzul constant de a-i permite fetei sale sã se căsătorească cu bãiatul,, dăscăliţei lui Topor.” De asemenea, Vitoria plănuişte cu grijă parastasurile dovedind energia şi putere de muncă, sugerate indirect de drumurile lungi pe care şi le hotărăşte, până la Prut şi la apa Jijiei.Vitoria este caracterizată indirect şi prin nume, care sugerează că va fi victorioasă biruind toate greutăţile şi împlinindu-şi destinul.Cu un destin mitic al mãicuţei bătrâne din ,, Mioriţa “, Vitoria rămâne unul dintre cele mai frumoase chipuri feminine din literatura noastră, simbol al iubirii mândre şi dârze, care depãşeşte toate adversităţile destinului.

Enigma Otilieide George Călinescu

4

- argumentare roman interbelic/realist/obiectiv de tip balzacian - Opera literară Enigma Otiliei de George Călinescu a apărut în perioada interbelică (anul 1938) si este primul nostru roman citadin modern, obiectiv, de tip clasic si balzacian. Enigma Otiliei, este un roman realist de tip balzacian, cu elemente moderniste, apartinând prozei interbelice. De asemenea, este un roman social si citadin.Opera literară Enigma Otiliei este un roman, având o actiune amplă, desfăsurată pe mai multe planuri, un conflict complex, numeroase personaje si este realizată o imagine amplă asupra vietii. Enigma Otilieieste un roman realist balzacian prin prezentarea unor aspecte ale societătii bucurestene de la începutul secolului XX, prin motivul mostenirii si al paternitătii, prin structura simetrică, circulară, închisă, prin tehnica detaliului, importanta decorului, a vestimentatiei, a mijloacelor de caracterizare, realizarea personajelor încadrabile în tipologii, veridicitatea, naratiunea la persoana a III-a, cu focalizare 0 si viziunea ”dindărăt”, narator omniscient si omniprezent. Tema romanului este prezentarea unor aspecte ale burgheziei bucurestene de la începutul secolului XX, ceea ce determină caracterul citadin si social al operei. Romanul prezintă formarea/maturizarea unui tânăr care, înainte de a-si face o carieră, trăieste experienta iubirii si a relatiilor de familie. Titlul initial a fost ”Părintii Otiliei”, întrucât fiecare personaj se comportă oarecum patern cu aceasta, determinându-i destinul. Sunt prezente toate modurile de expunere, cu diverse trăsături si semnificatii: descrierea are functie simbolică si de anticipare; naratiunea este obiectivă si are functia de reprezentare a realitătii prin absenta mărcilor subiectivitătii iar dialogul sustine veridicitatea. Romanul este alcătuit din 20 de capitole iar prin tehnica planurilor narative paralele este urmărit destinul mai multor personaje: destinul Otiliei, destinul lui Felix cât si destinul clanului Tulea. Secventele narative sunt prezentate prin alternantă, iar succesiunea evenimentelor este redată prin înlăntuire. Un plan urmăreste lupta membrilor clanului Tulea pentru înlăturarea Otiliei si obtinerea averii lui Costache.Cel de-al doilea plan prezintă destinul tânărului Felix Sima care, rămas orfan, vine la Bucuresti pentru a studia medicina, locuieste la tutorele său si trăieste iubirea adolescentină pentru Otilia Mărculescu. Autorul acordă interes si planurilor secundare, pentru sustinerea imaginii ample a societătii citadine. Romanul este caracterizat de o simetrie între incipit si final datorită căruia romanul are o strucutră circulară. Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul spatial si temporal al evenimentelor, prezintă principalele personaje, sugerează conflictul si trasează principalele planuri narative. Finalul este închis prin rezolvarea conflictului si prezintă, în mod simetric, acelasi cadru, însă într-un alt moment temporal (după aproximativ zece ani: ”după război”). Actiunea romanului începe cu venirea tânărului orfan Felix Sima, la Bucuresti, în casa unchiului si tutorelui său, pentru a studia medicina. Costache Giurgiuveanu este un rentier avar, care o creste în casa lui pe Otilia Mărculescu, fiica sa vitregă, cu intentia de a o înfia. Aglae o consideră un pericol pentru mostenirea fratelui ei. În expozitiune, realizată în metoda realist - balzaciană, sunt prezentate, cu exectitate, principalele personaje, timpul si spatiul, ceea ce conferă veridicitate romanului realist. Caracteristicile arhitectonice ale străzii si ale casei lui mos Costache sunt surprinse de ”ochiul unui estet”, din perspectiva naratorului specializat, desi observatia îi este atribuită personajului. Familarizarea cu mediul, prin procedeul restângerii treptate a cadrului, este o modalitate de pătrundere a psihologiei personajelor din acest spatiu, prin reconstruirea atmosferei. Strada si casa lui mos Costache sugerează, prin detaliile surprinse, contrastul dintre pretentia de confort si bun gust a unor locatari bogati si realitate – acestia sunt inculti, zgârciti, snobi si delăsători. Arhitectura sugerează imaginea unei lumi în declin, care a avut cândva energia necesară pentru a se îmbogăti, dar nu si fondul cultural.

5

 Ajuns în locuintă, Felix îl cunoaste pe unchiul său, pe verisoara Otilia si asistă la o scenă de familie: jocul de table. Sunt realizate portretele fizice ale personajelor cu detalii vestimentare si fiziologice. Atmosfera sugerată este neprimitoare, iar replicile Aglaei anticipează conflictul. Intriga se dezvoltă pe două planuri care se întrepătrund: lupta membrilor clanului Tulea pentru obtinerea moştenirii lui Costache Giurgiuveanu si destinul tânărului Felix Sima. Competiţia pentru moştenirea bătrânului avar devine un prilej pentru observarea efectelor, în plan moral, ale obsesiei banului. Bătrânul avar, bogat, din dorinta de a nu cheltui, nu asigură în nici un fel viitorul Otiliei. Clanul Tulea urmăreşte succesiunea totală a averii lui, plan pus în pericol, ipotetic, de înfierea Otiliei. Deşi are o afecţiune sinceră pentru fată, bătrânul amână înfierea ei, de dragul banilor şi din teama de Aglae. Iniţial într-un plan secundar, Stănică Ratiu urmăreşte să parvină, vizează averea clanului Tulea, dar smulge in final banii lui moş Costache. El susţine în fond intriga romanului, până la rezolvarea din deznodământ. Planul destinului tânărului Felix, a formării sale, urmăreşte experienţele trăite în casa unchiului său, în special iubirea adolescentină pentru Otilia. Este gelos pe Pascalopol, dar nu ia nicio decizie, fiindcă dorinţa de a-şi face o carieră primează. Otilia îl iubeşte pe Felix, dar după moartea lui moş Costache îi lasă tânărului libertatea de a-şi împlini visul şi se căsătoreşte cu Pascalopol, bărbat matur, care îi poate oferi înţelegere şi protecţie. În epilog, aflăm că Pascalopol i-a redat cu generozitate libertatea de a-şi trăi tinereţea, iar Otilia a devenit soţia unui conte exotic; ea rămâne pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă. La final, simetric, Felix se întoarce pe strada Antim si revede casa lui Mos Costache, lăsată în paragină, amintindu-si de replica bătrânului, acum adevarată :"Aici nu stă nimeni". Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre celor două familii înrudite, cea a lui Costache Giurgiuveanu si cea surorii lui Costache, Aglae. Acestea sugerează universul social prin tipurile umane realizate. Istoria moştenirii determină conflicte succesorale iar rivalitatea dintre adolescentul Felix şi maturul Pascalopol pentru mâna Otiliei iscă un conflict erotic. Caracterul de frescă al romanului este dat de prezentarea diverselor aspecte ale societătii burgheze: avaritia, lăcomia, parvenismul, cât si de prezentarea unor aspecte ale familiei burgheze: relatia dintre părinti si copii, relatia dintre soti, căsătoria. Construcţia personajelor este realizată prin tehnica balzaciană a descrierii mediului si fizionomiei pentru deducerea trăsăturilor de caracter. Personajele reprezintă tipologii: mos Costache - avarul sufletist, iubitor de copii; Otilia – cocheta; Felix – ambitiosul; Pascalopol – aristocratul rafinat, Aglae – baba absolută si rea; Aurica – fata bătrână; Simion – dementul senil. Aceste tipuri realiste pornesc de la caracterele clasice pe care realismul le preia. Tot un element clasic este si triunghiul amoros. Tehnicile de caracterizare a personajelor utilizate sunt caracterizarea directă, realizată de narator încă de la începutul romanului când ne dă lămuriri despre gradele de rudenie, starea civilă si biografia personajelor reunite la jocul de table cât si de personaje si caracterizarea indirectă ce rezultă din fapte, comportamente, limbaj, vestimentaţie, relaţii între personaje. Felix Sima este unul dintre personajele principale al cărui destin este urmărit de-a lungul romanului. Orfan, el este definit chiar de George Călinescu ca ”martor si actor” si cu el se deschide actiunea romanului, care într-unul din planurile narative urmăreste formarea personalitătii acestui personaj.Felix a mostenit o casă si un depozit în bani, pe care urma să le administreze tutorele său Costache Giurgiuveanu. Caracterizarea directă este realizată de către autorul încă de la început, din momentul sosirii lui Felix în Bucuresti: ”un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean”. Portretul fizic ilustrează, prin detaliile descrierii directe, trăsăturile morale ale tânărului, care rezultă în mod indirect: ”fata îi era juvenilă si prelungă, aproape feminină” sugerează delicatetea

6

sufletească. Nasul ”de o tăietură elenică” îi dă o ”notă voluntară”, iar îmbrăcămintea, desi o ”uniformă de licean”, îi dă un aer bărbătesc si elegant. Caracterizarea indirectă rezultă din comportamentul, gesturile, atitudinile, faptele sale si denotă o fire ratională, lucidă, cu o mare nevoie de certitudini, o fire analitică si un spirit de observatie foarte dezvoltat. Drama erotică a lui Felix provine din faptul că, desi vede în Otilia o fată admirabilă, superioară, el n-o poate întelege în momentele sale de luciditate, când operează ratiunea si nu sentimentul. Dacă pe plan sentimental el esuează, el se va realiza, în schimb, pe plan profesional, iar experienta erotică îi este benefică, determinând o oarecare maturizare pe plan afectiv. Otilia Mărculescu este personajul principal feminin al romanului si unul din cele mai complexe personaje feminine din literatura română. Autorul spune despre ea că ”Otilia este eroina mea lirică, proiectia sa în afară, o imagine lunară si feminină”. Otilia este fiica vitregă a lui mos Costache, pe care acesta vrea să o înfieze.Prin caracterizare directă este realizat portretul ei fizic, din perspectiva lui Felix, care sugerează tineretea, delicatetea si distinctia: ”părea să aibă optsprezece-nouăsprezece ani”, ”Fata măslinie, cu nasul mic si ochii foarte albastrii”, ”trupul subtiratic, cu oase delicate”. Otilia este caracterizată si prin prisma celorlalte personaje – cheie ale romanului: Felix o vede ca pe o femeie exceptională, cultă, atrăgatoare, idealul feminin; Pascalopol o vede ca ”o mare strengărită cu un temperament de artistă”; mos Costache o numeste ”fetita mea” si o soarbe umilit din ochi, Stănică o elogiază si crede că îi leagă nevoia de libertate si lipsa de prejudecăti, iar Aglae o consideră o ”stricat”, Otilia reprezentând pentru ea un pericol în calea obtinerii averii lui Costache. Otilia însăsi se autocaracterizează astfel: ”Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!”, ”Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”. Caracterizarea indirectă este realizată printr-o serie de trăsături contradictorii: copilăroasă si matură, expansivă si interiorizată, ratională si impulsivă. Comportamentul ei este derutant atât pentru Felix cât si pentru Pascalopol. Otilia este fascinanta, dilematică prin comportament. Rolul substantivului ”enigma” din titlul romanului este de a înfătisa enigma eternă a feminitătii, receptată din perspectiva lui Felix. Fire complexă, plină de neprevăzut, ea are o influentă magică asupra celorlalti. Relatia dintre Felix si Otilia este cea mai interesantă relatie între personajele romanului. Ea este constituită de povestea de dragoste dintre cei doi tineri. Acestia alcătuiesc un cuplu de personaje care ilustrează tema iubirii, în acest roman realist. Cocheta si ambitiosul, din tipologia clasică, fata exuberantă si tânărul rational, personaje ce pun în evidentă antiteza romantică, dar si atractia contrariilor, au în comun conditia socială – adolescenti orfani care au încă nevoie de protectori - si statutul intelectual superior. Între cei doi se naste, încă de la început, o afectiune delicată. Impulsiv si încă imatur, Felix percepe dragostea la modul romantic, transformând-o pe Otilia într-un ideal feminin. El are nevoie de certitudini, iar comportamentul derutant al fetei îl descumpăneste. Ultima întâlnire dintre Felix si Otilia, înaintea plecării ei din tară cu Pascalopol, este esentială pentru întelegerea personalitătii celor doi tineri si a atitudinii lor fată de iubire. Felix este tânărul intelectual ambitios, al cărui tel în viată este reusita în carieră si care consideră că femeia trebuie să-i fie un sprijin în atingerea telului. Otilia, însă, este de părere că rostul femeii ”este să placă, în afară de asta neputând exista fericire”. Felix este dispus să astepte oricât dacă la un moment dat se va căsătorii cu Otilia, în timp ce tânăra concepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire si libertate absolută. Otilia, realizând aceasta diferentă, dar si faptul că ea ar putea reprezenta o piedică în calea realizării profesionale a lui Felix, fata îl părăseste pe tânăr si alege siguranta căsătoriei cu Pascalopol. Prin urmare, căile celor doi îndrăgostiti se despart. Câtiva ani mai târziu, Felix află de la Pascalopol că acesta i-a redat libertatea Otiliei, aceasta devenind sotia unui conte exotic, undeva

7

în Argentina. La rândul său, Felix îsi realizează ambitiile profesionale, devenind un medic renumit si profesor universitar si întemeindu-si o familie. Naratorul obiectiv îsi lasă personajele să-si dezvăluie trăsăturile în momente de încordare, consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând relatiile dintre ele. Se remarcă limbajul uniformizat, utilizarea frazei ample, preferinţa pentru epitetul neologic (faţa juvenilă, aspect bizar) si a procedeelor artistice utilizate mai ales în descrieri. Precizia notaţiei are uneori rolul didascaliilor şi susţine împreună cu dialogul sau monologul caracterul scenic al secvenţelor. Toate aceste trăsături – prezentarea unor aspecte ale societătii bucurestene de la începutul secolului XX, motivul mostenirii si al paternitătii, structura simetrică, tehnica detaliului, importanta decorului si a vestimentatiei, a mijloacelor de caracterizare si realizarea personajelor încadrabile în tipologii, veridicitatea si naratiunea la persoana a III-a – conduc la concluzia că opera literară Enigma Otiliei de George Călinescu este un roman realist balzacian, care se înscrie, prin valoarea sa, în seria capodoperelor literaturii române. Opinii:- romanÎn opinia mea, Enigma Otiliei de George Călinescu, este, datorită prezentării unor aspecte ale societătii burgheze de la începutul secolului cât si prin realizarea personajelor încadrabile în tipologii, o creaţie originală, un roman fundamental al literaturii române.

Caracterizare Otiliei

Personajul este o categorie fundamentală a tuturor operelor epice şi dramatice; el ocupă locul principal în sistemul operei

literare, alături de alte categorii, precum istoria şi discursul, spaţiul şi timpul. Construcţia personajului se realizează prin

asocierea a două dimensiuni: una socială, exterioară, alta psihologică, interioară. Există mai multe tipuri de personaje,

clasificabile după mai multe criterii. Având în vedere rolul în acţiune, personajele pot fi principale, secundare, figurante

sau funcţionale. Raportate la discursul narativ, personajele pot ilustra indirect un punct de vedere al autorului, participând

la acţiune şi fiind subordonate naratorului obiectiv şi omniscient ( în romanele de tip obiectiv ) sau pot deveni instanţă

narativă principală, îndeplinind şi funcţia naratorului ( personajul-narator din romanul subiectiv ).

Personajul poate fi caracterizat în mai multe moduri în textul epic. Caracterizarea directă poate fi realizată de către

narator ( prin portretul fizic şi / sau moral, prin comentarii explicite, aluzii ), personajul însuşi (autocaracterizare prin

mărturisiri făcute altor personaje, autoanalize monologate ), alte personaje ( prin mărturii, descrieri etc. ).

Caracterizarea indirectă se realizează prin consemnarea acţiunilor, a atitudinilor, a opiniilor exprimate de personaj,

prezentarea mediului în care trăieşte – oraşul, casa, interiorul, familia, grupul sau societatea în care evoluează – , limbajul

folosit ( de la registru al limbii până la particularităţile stilistice ).

Publicat în 1938, romanul Enigma Otiliei este menit să ilustreze convingerile teoretice ale lui George Călinescu. Într-o

perioadă în care polemicile vizând structura narativă a acestei specii epice susţineau două puncte de vedere, aparent

divergente – necesitatea renunţării la structura de tip obiectiv, cu narator omniscient, prin includerea evenimentelor

relevate de amintirile involuntare şi de fluxul conştiinţei şi dorinţa perpetuării modelului clasic-realist, cu narator care

controlează desfăşurarea epică – George Călinescu optează pentru romanul obiectiv şi metoda balzaciană ( realismul

clasic), dar depăşeşte programul estetic, realizând un roman al „vocaţiei critice şi polemice” ( N. Manolescu ). Roman

realist, care reconstituie o atmosferă – aceea a Bucureştiului antebelic -, dar şi Bildungsroman, urmărind maturizarea lui

Felix ( îndelungata şi frustranta sa educaţie sentimentală fiind una dintre temele centrale ale cărţii ) – Enigma

Otiliei urmăreşte evoluţia raporturilor dintre personaje, pe fondul aşteptării unei moşteniri supralicitate de unii (clanul

Tulea ), indiferente pentru alţii ( Felix, Otilia, Pascalopol ). Acţiunea este amplă, desfăşurându-se pe mai multe planuri

narative, care conturează un conflict complex.

8

Titlul iniţial, Părinţii Otiliei, reflecta ideea balzaciană a paternităţii, pentru că fiecare dintre personaje determină într-un fel

sau altul soarta orfanei Otilia, ca nişte „părinţi”. Din raţiuni editoriale, titlul a fost schimbat şi deplasează accentul de la un

aspect realist, tradiţional, la tehnica modernă a reflectării poliedrice, prin care este realizat personajul eponim. De fapt, pe

parcursul acţiunii se dovedeşte că Otilia nu are o „enigmă”, ci este ea însăşi un mister al feminităţii în evoluţie. Fiică a

celei de-a doua soţii a lui Costache Giurgiuveanu, Otilia Mărculescu are un statut ingrat în casa acestuia, nefiind adoptată

legal de tutorele său, ceea ce îi limitează drepturile în mod semnificativ. De aceea, orfana Otilia va căuta ocrotire lângă

Pascalopol, moşierul bogat, între două vârste, care nu se poate hotărî dacă o iubeşte „patern sau viril”, dar şi lângă Felix,

în care intuieşte omul de viitor, capabil să-şi croiască un „viitor strălucit”.

Conflictul principal al romanului se conturează în jurul averii lui moş Costache, prilej pentru observarea efectelor,

în plan moral, ale obsesiei banului. Bătrânul avar, proprietar de imobile, restaurante, acţiuni, nutreşte iluzia longevităţii

şi nu pune în practică nici un proiect privitor la asigurarea viitorului Otiliei. În plan secundar, se urmăresc aspectele

definitorii pentru o societate în care motorul evoluţiei este banul. Aurica este obsedată de avere pentru că trăieşte iluzia

că această i-ar asigura o partidă strălucită, Stănică se căsătoreşte cu Olimpia fiind ademenit de zestrea promisă de

Simion, dar care se spulberă după o aşteptare îndelungată, Otilia se obişnuieşte să fie ocrotită de Pascalopol, care îi

asigură un anume confort material.

Romanul începe şi se încheie cu câte o imagine a Otiliei ( alcătuită din perspectiva personajului – martor Felix). Între cele

două, se încheagă chipul unui personaj dominat de mister, imposibil de subordonat unei singure trăsături. Otilia e

surprinsă în devenire, ca şi Felix, fiind caracterizată printr-o tehnică modernă, care o raportează la toate celelalte

personaje şi care permite compunerea imaginii ei din amănunte contradictorii adesea. Perspectivele multiple asupra

personajului conduc la relativizarea imaginii finale, ceea ce justifică titlul romanului: Otilia devine un personaj enigmatic pe

măsură ce evoluează. Majoritatea personajelor din roman se raportează la evoluţia Otiliei în acţiune. Pe de o parte, Felix

şi Pascalopol o iubesc, fiecare în felul său, asociind sentimentului erotic fie masca paternităţii ( Pascalopol ), fie starea de

exaltare specifică adolescenţei ( Felix ). Din perspectiva aceluiaşi sentiment, Otilia e văzută ca o demimondenă, în stilul

senzual – vulgar al lui Stănică Raţiu, dar şi în stilul obsesiv – maladiv al lui Titi Tulea. Pe de altă parte, Aglae, Aurica şi

Olimpia o dispreţuiesc, considerând-o „dezmăţata” şi arivista care ar putea să lipsească familia Tulea de averea lui moş

Costache.

Cea mai importantă modalitate de caracterizare este aceea indirectă. Personajul se defineşte prin acţiuni, atitudini,

gesturi, limbaj. Otilia e un amestec de porniri contradictorii. Îl iubeşte ingenuu pe Felix, dar îl înconjoară cu atenţii „de

curtezană” pe Pascalopol. E nebunatică şi frivolă, melancolică şi meditativă, risipitoare, dar şi capabilă de gesturi de

devotament, de neconceput pentru mintea pozitivistă a membrilor clanului Tulea.

O scenă definitorie pentru caracterul acestui personaj feminin se desfăşoară atunci când moş Costache se îmbolnăveşte:

„nebuna”, „uşuratica” îl îngrijeşte cu o pietate filială care stârneşte admiraţia lui Felix şi riposta înciudată a lui Stănică.

Totuşi, când „papà” moare, cochetăria o împiedică să poarte doliu, pentru că „o învineţeşte la faţă”.

Inteligenţă superioară, Otilia are simţul relativului. La un moment dat, Felix o vede ca pe o „intelectuală blazată care nu

vrea să spună ce ştie.” Faptele nu sunt adevărate decât pe jumătate. În felul ei, Otilia se comunică mereu partenerului, se

„luminează” cu o luciditate care ar fi dat de gândit unui bărbat mai familiarizat cu coordonatele sentimentului.   O

conversaţie între Felix şi Otilia ilustrează luciditatea perspectivei fetei asupra propriei condiţii. Este una dintre puţinele

scene în care eroina se dezvăluie, renunţând să se mai ascundă în spatele unor condiţionale ( „ca şi când”, „dacă” ),

specifice conversaţiilor ei obişnuite. Ceea ce reţine atenţia în această scenă este autocaracterizarea, dezvăluind

profunzimea caracterului fetei, din care decurg intuiţia şi sinceritatea: „Noi, fetele, Felix, suntem mediocre, iremediabil

mediocre, şi singurul meu merit este acela că-mi dau seama de asta”.

În comparaţie cu Felix, mai previzibil, mai „dogmatic”, Otilia se arată până aproape de ultimele pagini ca o sumă intactă

de virtualităţi, o incarnare a libertăţii interioare. Aparent ilogice, nejustificate, actele ei sunt, privite din această perspectivă,

foarte coerente, motivate, subsumabile toate unei voinţe acute de independenţă: „Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu

liberă”, i se destăinuie odată lui Felix, pentru a reveni într-o altă ocazie cu precizarea că-şi detestă condiţia socială: „Aş

9

vrea să fug undeva, să zbor. Ce bine de tine că eşti liber. Aş vrea să fiu băiat”. În acest mod se explică fuga finală cu

Pascalopol, motivată de instinct: Otilia îl alege pe acela care nu-i răpeşte libertatea şi nu-i impune constrângeri, fie ele şi

de ordin afectiv. Mai târziu, când fata se fixează într-o categorie, ea nu mai e decât copia fără personalitate a celei dintâi.

Speriat, Felix descoperă trăsăturile adolescentei în fotografia pe care i-o arată Pascalopol, dar nu recunoaşte nimic din

aerul de femeie mondenă, obişnuită cu viaţa pe care, cu câţiva ani înainte, o considera prea puţin interesantă.

Afecţiunea dintre Felix şi Otilia se naşte şi creşte sub semnul situaţiei familiale a eroilor. Este o dragoste între doi orfani,

care tind să se protejeze reciproc. Otilia are faţă de Felix atenţii părinteşti. El găseşte în ea tot ce i-a „lipsit în copilărie”.

Relaţia lor e la fel de complexă ca şi aceea care îi implică pe Pascalopol şi pe Otilia. „Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix

crede că le are”, explică romancierul. Despre Otilia vorbeşte Felix, vorbeşte Pascalopol, vorbeşte ea însăşi, dar rezultatul

final este incertitudinea.

Relativizarea imaginii personajului se obţine prin tehnica poliedrică de construcţie a acestuia. Otilia e caracterizată diferit

şi, de cele mai multe ori, contradictoriu, de majoritatea personajelor din roman: Pascalopol o consideră „o fată fină”, Felix

–  fata ideală, în care se regăsesc imaginile mamei, surorii, prietenei, iubitei, Stănică – o „fată faină” – , Aglae –

„dezmăţata” – , moş Costache o vede ca pe „fe-fetiţa” lui. Din însumarea perspectivelor se obţine imaginea complexă a

unui personaj unic în literatura română. Între imaginea iniţială, a adolescentei văzute de Felix în capul scării din casa lui

moş Costache şi imaginea finală, din fotografia lui Pascalopol, personajul evoluează printr-o complexitate de stări

sufleteşti care simbolizează drumul de la adolescenţă la maturitate.

Caracterizarea directă este realizată din perspectiva personajului-martor Felix, voce a naratorului obiectiv, care foloseşte

tehnica balzaciană a portretului demonstrativ: „Fata părea să aibă optsprezece – nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu

nasul mic şi ochii foarte albaştri, arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă în trupul subţiratic,

cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătrată a Aureliei, era o mare libertate de

mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie”. Detaliul fizionomic, precizarea vârstei şi a potenţialei evoluţii sunt obligatorii

în contextul stilului narativ adoptat de autor. Finalul închide evoluţia personajului, suprapunând imaginii iniţiale o imagine

care îl surprinde profund pe Felix, dar perfect veridică în context: „Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu

era fata nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea totul”.

Întâlnirea din epilogul romanului, dintre Felix şi Pascalopol, are rolul de a lămuri cititorului destinul personajului şi susţine

o afirmaţie de altădată a Otiliei: „noi femeile trăim cu adevărat doar cinci – şase ani”. Aşadar, în personajul Otilia

Mărculescu , autorul de roman realist întruchipează condiţia femeii într-o societate care nu lasă loc alegerilor. În ciuda

aparenţelor, fata nu are libertatea de a-şi construi destinul pe care şi-l doreşte, ci este nevoită să se subordoneze

normelor sociale care impun primatul banului. Soluţionarea conflictului legat de moştenirea lui Costache Giurgiuveanu

accentuează condiţia ingrată a femeii în societatea pe care romancierul o prezintă dintr-o perspectivă realistă.

Otilia este un personaj din familia eroinelor marilor romancieri ruşi. Silueta ei delicată, privirea ochilor albaştri care îl

marchează pe Felix definitiv depăşesc paginile romanului, fascinându-l pe cititor. Amestecul de mister şi de pragmatism,

de candoare şi de realism o situează în centrul atenţiei celor care o înconjoară. Urând-o sau iubind-o, celelalte personaje

ale romanului nu o pot ignora, pentru că farmecul ei subjugă şi nu poate fi definit.

10