Autostima şi egoidentitate (acceptarea autoimaginii de către alţii şi acceptarea imaginii pe care o au alţii despre sine)

1.Stima de sine

Stima de sine constituie o valoare umană fragilă şi schimbătoare. Ea creşte de fiecare dată când ne străduim să ne respectăm standardele şi scade atunci când nu reuşim să atingem respectivele standarde. Aşa încât, pe parcursul vieţii, este posibil să cunoaştem valori foarte înalte ale stimei de sine, dar şi foarte scăzute…Cercetările au dus la concluzia că adolescenţii din familii în care se discută des, pozitiv, despre diversele aspecte ale vieţii, sunt şi devin mai optimişti. De asemenea, ele indică faptul că părinţii al căror control asupra adolescenţilor se diminuează pe măsură ce aceştia cresc şi capătă experienţe proprii din ce în ce mai numeroase procedează benefic, favorizând conturarea şi consolidarea stimei de sine a tinerilor, apariţia unui sentiment de siguranţă ce se întemeiază din ce în ce mai mult pe resurse personale. Sentimentul de încredere anticipează apariţia stimei de sine. Individul trebuie ca mai întâi să simtă şi să trăiască realmente pentru ca să capete disponibilitatea de a înţelege că are motive de a-şi hrăni stima de sine. Cunoaşterea de sine, sentimentul de apartenenţă şi sentimentul de competenţă pot fi stimulate în fiecare stadiu de dezvoltare, în fiecare perioadă a vieţii, prin atitudini educative adecvate şi prin mijloace concrete. Aşadar, trebuie acordată o importanţă cu totul specială securităţii şi încrederii. Conform dr. Nathaniel Branden, psiholog umanist, stima de sine este „capacitatea de a înfrunta dificultăţile fundamentale ale vieţii, fără a pierde speranţa”. Este clar însă că o stimă de sine crescută favorizează dezvoltarea potenţialului uman. Fiecare dintre noi – şi este normal să se întâmple astfel – se străduieşte să-şi materializeze aspiraţiile, să se dezvolte, să progreseze. Când stima de sine este ridicată, individul nu încetează să creadă că merită să reuşească şi nu precupeţeşte niciun efort înspre atingerea scopului său. Este vorba, în fond, despre o atitudine care atrage succesul, care confirmă încrederea. Când stima de sine este scăzută, persoana riscă să-şi abandoneze proiectele din cauza lipsei de tenacitate, fiindcă ea nu posedă suficientă forţă pentru a atinge reuşita. Iar lipsa de perseverenţă este adesea responsabilă de eşecuri şi duce la lipsă de încredere. O astfel de persoană se mulţumeşte cu puţin, nu se străduieşte, nu-şi face planuri: trăieşte „de azi, pe mâine”, cum s-ar spune. Stima de sine nu este, aşadar, o acţiune de definire şi definitivare de „self-esteem”, nici egoism sau narcisism ce s-ar fi dezvoltat printr-o astfel de acţiune, ci, pur şi simplu, este recunoaşterea sentimentului de încredere că eşti în stare. Stima de sine a individului aflat în situaţie de suferinţă poate fi afectat în mare măsură de modul raportării cadrelor medicale cu acesta.

Aşadar în relaţia asistent medical – pacient trebuie să avem în vedere componentele stimei de sine:

sentimentul de siguranţă ; cunoaşterea de sine ; sentimentul de apartenenţă (la o familie, la un grup, la o categorie socio-

profesională etc.) ;

sentimentul de competenţă.

Odată lezată, oricare dintre aceste componente poate avea ca efect de reducere a stimei de sine, pierderea speranţei, sentimentul de neputinţă.

2.Egoidentitatea, autiodentitatea

Funcţiile Eu-concepţiei. Contribuie la obţinerea unei concordanţe interioare a personalităţii. Reprezintă un factor important de interpretare a experienţei de viaţă. Este o sursă de aşteptări.

Obţinerea unei concordanţe interioare a personalităţii. Confruntarea de reprezentări, sentimente, idei care vin în contradicţie una alteia, referindu-se la imaginea omului despre sine, îi trezeşte senzaţia de discomfort psihologic. Omul încearcă în fel şi chip să-l evite, întreprinzând acţiuni care contribuie la regăsirea echilibrului pierdut, încercând să evite discordanţa interioară.

De aceia, când omul se confruntă cu o experienţă nouă, el:1) primeşte, asimilează această experienţă, când ea nu vine în contradicţie cu

reprezentările individului despre sine; 2) refuză să primească lucrurile aşa cum sunt, să creadă oamenii care îi comunică ceva

despre sine; 3) tinde să se schimbe într-un anumit fel pe sine sau pe cei din jur. Dacă modificările imaginii de sine, produse de o nouă informaţie, nu se deosebesc mult

de reprezentările de sine anterioare, atunci individul uneori poate să le primească (accepte), dacă modificările nu depăşesc posibilităţile lui de adaptare. Experienţa contradictorie, care aduce discordanţa în structura personalităţii, se poate asimila şi cu ajutorul mecanismelor protector-psihologice, cum ar fi raţionalizarea, când o experienţă nouă se explică în baza celei existente, denaturarea sau negarea. Astfel, Eu-concepţia poate avea funcţia unui ecran protector care apară imaginea de sine autoconcordată împotriva influenţelor care ar putea să o tulbure. Eu-concepţia constituită are proprietatea de autosusţinere. Datorită acestui fapt, omului i se creează impresia unei permanente siguranţe de sine, unei autoidentităţi. Autoconcordanţa Eu-concepţiei nu este absolută. Comportamentul individului poate fi diferit, în dependenţă de situaţia în care el se află, de rolul psihologic sau social pe care şi-l atribuie. O astfel de discordanţă, de regulă, corespunde unor contexte, situaţii nedepăşite din viaţa omului. În fiecare din aceste situaţii omul îşi formează întrucâtva diferite imagini ale Eului precum şi nişte şabloane de conduită ce corespund cerinţelor situaţiei date. Astfel, omul poate avea imagini ale Eului foarte diferite la serviciu şi acasă. Dacă, dintr-odată, are loc depăşirea unor astfel de situaţii sau roluri (de exemplu, o persoană autoritară la serviciu, ajunge într-o situaţie de dependenţă, neajutorare, ca pacient), atunci problema discordanţei se poate manifesta foarte acut. Chiar şi în cazul unei relative asprimi a Eu-concepţiei, omul îşi rezervă (păstrează) posibilităţi de adaptare la condiţiile exterioare schimbătoare pentru autoschimbarea, dezvoltarea necesară întru rezolvarea problemelor cu care se confruntă. Neaşteptata conştientizare a necorespunderii imaginii de sine existente, confuzia provocată de aceasta şi cercetarea ulterioară, orientată spre căutarea unei noi identităţi, mult mai potrivite realităţii, este procesul de autocunoaştere şi autoedeficare, care durează o viaţă întreagă.

Stabilitatea Eu-concepţiei îi asigură omului sentimentul de siguranţă, orientat către drumul său de viaţă, în perceperea unor diverse situaţii proprii de viaţă ca o experienţă unitară neîntreruptă în continuitatea sa (E.Erikson). Încă o funcţie a Eu-concepţiei este interpretarea experienţei de viaţă. Unul şi acelaşi eveniment este înţeles diferit de către diferiţi oameni cum e şi vorba: “a nu vedea mai departe de lungul nasului”. Trecând prin filtrul Eu-concepţiei, informaţia se percepe şi i se atribuie semnificaţia care corespunde reprezentărilor, deja formate ale omului, despre sine şi despre lume. Spre exemplu, un om cu autoaprecierea scăzută poate interpreta drept batjocură voalată o laudă sinceră la adresa lui. O astfel de persoană de obicei se simte nesigur, este agitată, încordată, motiv care, la rândul său, creează discomfort şi încordare la partenerii de comunicare. Oamenii care nu cred în posibilităţile (capacităţile) proprii îşi aleg scopuri de viaţă, prieteni şi viitor corespunzători.

Se evidenţiază cinci criterii (nivele) fundamentale ale Eu-concepţiei: gradul de integrare; nivelul de conştientizare; stabilitatea; autoaprecierea; gradul de consimţire referitor la personificarea dată.

În lumea contemporană caracterul fragmentar al Eu-concepţiei pare a fi inevitabil, dar oamenii se deosebesc considerabil prin faptul în ce măsură îşi poate integra fiecare acţiunile sale. La un pol stă, nespus de sus, personalitatea integrată, care nu este capabilă să procedeze contrar caracterului său, structurii valorilor sale nici într-o situaţie. Faptele unui astfel de om se încadrează într-un şablon unic, sunt uşor previzibile. Aşa persoana nu este capabilă să înţeleagă ceea ce nu încadrează în imaginea lui despre lume. La celălalt pol se află personalitatea care în fiece situaţie se prezintă complet diferită (altă), acesteia îi lipseşte succesiunea interioară a faptelor sale. Oamenii de obicei formează câteva imagini de sine, relativ determinate, care corespund diferitelor, însă repetatelor situaţii de viaţă.

Următorul criteriu – nivelul conştientizării de către om a propriei Eu-concepţii. Diferiţi oameni pot conştientiza într-o măsură diferită anumite părţi (laturi) ale propriei Eu-concepţii. Astfel, mulţi oameni nu-şi observă propriile neajunsuri.

Mobilitatea şi flexibilitatea Eu-concepţiei se manifestă prin faptul dacă omul se schimbă sau nu, aflându-se sub influenţa (presiunea) situaţiei. Unii oameni bucuroşi se modifică supunându-se situaţiei, cu uşurinţă îşi formează imaginile de sine cuvenite adecvate şi modalităţile de comportare. Alţii nu se pot schimba chiar şi atunci când este evidentă comportarea lor neadecvată situaţiei or, se adaptează doar în aparenţă, în interior continuând să se privească/aprecieze în lumina (conform) concepţiilor despre sine de mai înainte.

Eu-concepţiile pot, într-o anumită măsură, să fie susţinute şi de părerile altor oameni, adică să fie sau să nu fie în concordanţă cu ele. Extremele se orânduiesc de la cel mai înalt nivel de acord care se atinge referitor la acei care au o poziţie socială bine determinată şi care îşi onorează efectiv obligaţiunile sale. De exemplu un preot stimat în comunitate. Cealaltă extremă – un pacient la psihiatru care susţine că el este Napoleon. Aici acordul lipseşte în întregime. De obicei însă există o înţelegere în privinţe unor elemente ale Eu-concepţiei şi divergenţe în privinţa altora. De regulă, noi nu ne îndoim la aprecierea (determinarea) de către interlocutorul nostru a sexului său, dar putem să nu fim de acord cu faptul cum îşi apreciază el calităţile sale morale.