Autori Cătălin Codău & Maria Codău

Vis de-o veșnicie

E noapte, e târziu

Și somnul nu mai vine

Aș vrea acum când scriu,

Să mă visezi pe mine.

 

În lumea cald-a viselor

Să-ți fiu mereu aproape,

Și strălucirea zorilor

Să nu ne mai desparte.

 

Te voi urma adânc în vis

Spre ape ce străluce,

Ne-om  pierde urma-n paradis

În haos noi ne-om duce.

 

Printre miresme de flori vii

Vom rătăci-mpreună,

Cu dragoste ne vom hrăni,

Singuri sub clar de lună.

 

În mare ne vom avânta

Și valul, ca și dorul,

Cu cântec ne va scufunda,

Peștii ne fi-vor corul.

 

Trăind o vreme așa pierduțiÎn lumea viselor deșarte,

Ne vom retrage-apoi în munțiȘi vom uita de ape.

 

Vom fi ca două stânci scobite

De vreme și pustie,

Două minuni  de nori sorbite

Ce pe pământ n-or să mai fie.

 

E târziu, e noapte,

Și somnul nu mai vine,

Demult, de-o veșnicie

Eu sunt în vis cu tine.

   (”Vis de-o veșnicie”, 1987, Maria Codău)

 

    Mărturisire

 

Te iubesc

cum iubesc diminețilepline de rouă și lumină,

care te fac să strălucești triumfător

printre florile din curte.

 

Te iubesc

cum iubesc nopțile,

ce îmi inundă mintea

cu un noian de stele,

printre care te regăsesc.

 

Te iubesc

cum iubesc ziua

ce mi te-aduce-n prag fericit

și îmi dezvăluie un chip,

chipul iubit.

 

Te iubesc

cum iubesc ploile

repezi și scurte de vară

când te regăsesc în fiecare picătură

de ploaie, de soare, de fericire.

 

Te iubesc

cum iubesc câmpiile

îngreunate de culoarea și mirosul florilor,

care-și împletesc frumusețea

și te-ncununează.

 

Te iubesc

cum iubesc anotimpurile,

care-și împresoară pe chipul tău

putere, curaj, sinceritate, generozitate

de-a pururi nelipsit de toate.

 

Te iubesc!

Fără tine n-aș putea trăi

Nu aș mai simți nimic din jurul meu,

M-aș tot chinui

Și... aș ofili.

 

Te iubesc!

Demult îmi doresc

Să-ți mărturisesc.

Va veni o zi

Când tu… o vei ști.

   (”Mărturisire”, 1988, Maria Codău)

 

    Floarea mea ( Cătălin, floare de crin)

Sunt fiică a florilor.

Menirea mi-e să le-ocrotesc

În dezmorțirea zorilor

Parfumul lor să îl sporesc.

 

Ziua voi zăbovi-ntre ele

Le voi cânta de dor, de drag,

Noaptea voi împodobi cu stele

Florile ce n-ajung să le văd din prag.

 

Florile rănite

De roua căzută prea grea,

Cu sărutări grăbite

Eu le voi vindeca.

 

Furtuni și frig de s-o abate

Peste comoara ce-o păstrez,

Cu cântec le voi alunga pe toate,

Cu dragoste-o să le veghez.

 

Petalele îmi curg pe pleoape

Și sufletul mi-e plin de flori,

Inima-n nectar se zbate

Privirile-mi se-ascund printre culori.

 

Culori de mare, culori de flori de dor,

Împodobesc destinul meu,

Plăcere mi-e chiar să și  mor

Nimic acum nu mi se pare greu.

 

Dar pentru-o floare,

Floarea de crin,

Oricât sub soare

Am să îndur cel mai greu chin.

 

E floarea mea, îmi aparține,

Am să trăiesc doar pentru ea

Și cât va exista pe lume,

Iubirea mea o va cânta.

   (”Floarea mea ( Cătălin, floare de crin)”, 1988, Maria Codău)

 

         Și totuși...

”Mi-e dor de tine!”

Să îți spun cândva

Când ești alături de mine,

Așa-i că nu vei mai pleca?

 

Tu ești departe.

Un imens ocean de amintiri

Distanța dintre noi o-mparte

Într-un suav buchet de trandafiri.

 

Te simt atât de-aproape,

Privirea ta din ceruri mă cuprinde

Și totuși...îmi este dor de tine

Aș vrea să fii cu mine.

     (”Și totuși...”, 1988, Maria Codău)

 

      Idei

 

Să fim noi înșine

Mi se pare ușor.

Să fiu eu însămi

Îmi este foarte greu.

Te-aș sfătui pe tine,

Să fii în locul meu

Atunci când nu pot eu.

 

Se pare că-mpreună cu tine

Mă descurc chiar bine.

Nu mi-e frică de nimeni,

Nu vreau s-ascult pe alțiiCe mă urăsc pe mine.

Când sunt cu tine

Mă simt în largul meu

Suntem noi doi

Și nimeni nu-i ca noi.

 

Să fim ca alțiiE ușor.

Dar cred că se cuvine

Să fim ca noi,

Să fiu ca tine...

Să fii ca mine...

Doi pomi uniți prin cer,

Uniți prin ape-albastre

Uniți prin iarba verde,

Uniți și unici prin iubire.

(”Idei, 1988, Maria Codău)

 

Aș vrea... și câte n-aș mai vrea

 

Aș vrea în farmecul unei diminețifrumoase, de vară,

Să stau să te privesc.

Aș vrea să te privesc fugind prin iarbă,

când iarba se scaldă în roua ochilor tăi.

Aș vrea să văd cerul

curgând pe umerii tăi

și tu să râzi cu râsul tău albastru.

 

Prin ierburi aș vrea să te văd căzând

și-apoi aș vrea să te ridici copac

spre zare cu frunzele tale zburând.

Când o pasăre șăgalnică va atinge frunza ta,

aș vrea să te văd plângând

și frunze să cadă prin iarbă.

(”Aș vrea... și câte n-aș mai vrea”, 1988, Maria Codău)