Atractia interpersonala

Afilierea este un prim pas necesar pentru nasterea unei legaturi mai apropiate cu cineva. Dar fiecare dintre noi se simte atras de catre unii oameni mai mult decât de catre altii. Daca v-ati îndragostit vreodata la prima vedere, daca ati trait emotiile si surescitarea primei întâlniri cu cineva sau daca v-au încântat primii pasi catre o noua relatie de prietenie, atunci stiti ce înseamna cuvântul atractie. Dar nu la toti oamenii atractia se manifesta la fel. Când faceti cunostinta cu cineva, ce trasaturi de personalitate va atrag atentia în mod deosebit? Credeti ca familiaritatea cu o anumita persoana va face sa o pretuiti din ce în ce mai mult sau dimpotriva? Sunteti de parere ca 'cine se aseamana se aduna' sau ca 'opusii se atrag'? Va lasati cuceriti de frumusetea fizica a cuiva sau credeti ca aparentele înseala? Ce fel de situatii sau împrejurari va stimuleaza dorinta de a va apropia de cineva, netezind calea spre îndeplinirea acestei dorinte? Vom încerca sa raspundem acestor întrebari trecând mai întâi în revista principalele modele teoretice care stau la baza diferitelor explicatii propuse fenomenului de atractie interpersonala.

Perspective teoretice asupra atractiei interpersonale

Rareori se întâmpla în psihosociologie ca o singura teorie sa explice în totalitate un anumit fenomen. Cel mai adesea, câteva teorii distincte ofera perspective variate asupra diferitelor aspecte ale aceluiasi proces. Nu fac exceptie nici explicatiile teoretice ale atractiei interpersonale. La cel mai înalt nivel de generalitate, acestea se pot împarti în teorii cognitiviste, care definesc natura umana prin nevoia de consistenta cognitiva, si teorii behavioriste, care urmaresc sa explice comportamentul uman prin mecanismele procesului de învatare prin conditionare: întarirea anumitor modele de actiune prin recompensarea lor, respectiv evitarea altor modele actionale ce sunt însotite de sanctiuni sau pedepse. În cele ce urmeaza vom prezenta una din teoriile cognitiviste importante - anume teoria echilibrului. Perspectivele de esenta behaviorista sunt destul de variate. Vom privi pe scurt doua abordari tipice, axate pe invocarea mecanismelor de conditionare, si alte doua interpretari ce se bazeaza pe un model economic al comportamentului uman.

Teoria echilibrului

Acest demers de orientare cognitivista se concentreaza asupra proceselor mintale mai degraba decât asupra realitatii obiective (vezi si Capitolul 3). Teoria sugereaza ca ne plac indivizii asemanatori cu noi deoarece acordul este o experienta reconfortanta, generatoare de afecte pozitive. Atunci când doi indivizi se simpatizeaza reciproc si descopera, la un moment dat, existenta unui anumit dezacord între ei - privind fie o atitudine, fie opinia despre un obiect, persoana ori situatie - se naste o anumita tensiune, de natura sa instaleze o stare de dezechilibru. Pentru atenuarea tensiunii si restabilirea echilibrului, unul dintre parteneri sau amândoi îsi vor modifica perceptiile, facându-le sa fie din nou consensuale. Daca oamenii percep deosebirile dintre ei de cum fac cunostinta, nu se vor placea unul pe celalalt, datorita unei stari de dezechilibru, pe care nimeni nu se va stradui sa o înlature, de vreme ce nu exista un echilibru anterior care sa fie restabilit.

Aceasta interpretare nu rezista în toate interactiunile noastre sociale. Uneori ne place sa fim vazuti de catre ceilalti ca niste indivizi deosebiti, ceea ce ne face sa ne simtim unici si cu totul aparte. S-a constatat, totodata, ca daca se înlatura teama de a fi respinsi din cauza deosebirilor dintre noi si alte persoane, stiind de la început ca celalalt este dispus sa accepte alte puncte de vedere, neasemanarea nu mai constituie un obstacol în calea interactiunii si a atractiei reciproce.

Teorii ale învatarii prin conditionare

În cea mai simpla versiune, perspectiva behaviorista considera ca ne sunt simpatice persoanele care întâmplator sunt de fata atunci când primim o recompensa, chiar daca nu au nimic de-a face cu placutul eveniment. De exemplu, un experimentator evalueaza creativitatea unui individ, o a treia persoana aflându-se de fata. În studiul lor din 1969, Griffit si Guay au constatat ca participantii i-au placut mai mult atât pe experimentator, cât si pe martor dupa o evaluare favorabila si mult mai putin dupa ce li s-au comunicat scoruri nefavorabile - desi numai unul dintre cei doi le acordase calificative. Este o interpretare neconcludenta, deoarece fenomenul poate primi si o alta explicatie cognitiva. De exemplu, participantii la experimentul mai sus mentionat puteau sa îsi închipuie ca martorul împartaseste opinia experimentatorului despre creativitatea lor.

O interpretare ceva mai elaborata este modelul conditionarii afective, elaborat de Byrne si Clore (vezi figura 8.2) si care include urmatoarele caracteristici:

         Oamenii identifica stimulii ca recompense sau pedepse, dupa care urmaresc sa îi obtina pe cei din prima

categorie si sa-i evite pe ceilalti.

         Sentimente pozitive se asociaza cu stimulii-recompensa si sentimente negative cu stimulii-pedeapsa.

         Un stimul este evaluat în functie de sentimentele pe care le stârneste. Evaluarea este favorabila daca

sentimentele sunt pozitive, nefavorabila daca sentimentele sunt negative.

         Orice stimul neutru care întâmplator este asociat cu o recompensa va provoca sentimente pozitive, în vreme

ce, daca este asociat cu o pedeapsa, va stârni sentimente negative.

Prin urmare, oamenii pot fi simpatici sau antipatici, placuti sau nesuferiti dupa cum sunt asociati cu sentimente pozitive sau negative. În 1971, Griffit si Veitch au realizat un experiment care confirma aceasta interpretare. Niste necunoscuti au facut aceleasi declaratii în fata unor participanti aflati fie în conditii dezagreabile (caldura, aglomeratie), fie în conditii agreabile. Celor din prima conditie necunoscutii li s-au parut mult mai putin simpatici decât celorlalti. Concluzia a fost aceea ca spusele necunoscutilor (stimulul neutru) s-a asociat cu sentimentele negative provocate de conditiile dezagreabile.

Figura 8.2 Modelul conditionarii afective (Clore si Byrne, 1974)

Sursa: Hogg si Vaughan (1998)

Teoria schimbului social

Desi se poate considera ca face parte din familia modelelor behavioriste, cel putin în abordarea relatiilor interpersonale teoria schimbului social merge mai departe decât teoriile clasice ale conditionarii, întrucât adopta o perspectiva interactiva. Ea se concentreaza asupra faptului ca în orice relatie exista cel putin doi parteneri care, dupa cum sugereaza denumirea sa, fac un schimb de beneficii sau de recompense.

'Piata' schimburilor interpersonale: costuri si beneficii

Adoptând un model teoretic behaviorist, transcris în termeni economici, în 1961 G. C. Homans porneste de la premisa ca o anumita persoana ne place sau ne displace în functie de raportul dintre costurile si beneficiile pe care le implica relatia cu acea persoana. Când facem cunostinta cu cineva, fiecare dintre îsi pune - constient sau inconstient - întrebarea: 'cât ma costa sa obtin un beneficiu din partea acelei persoane?' Trebuie avut în vedere faptul ca ambii parteneri îsi pun aceeasi întrebare, astfel încât 'bilantul' fiecaruia dintre ei depinde de interactiunea lor.

Dorind sa elimine orice componenta 'inefabila' din esenta relatiilor interpersonale, aceasta viziune economica asupra interactiunii sociale considera ca în toate situatiile indivizii negociaza un schimb de bunuri, servicii, informatii, bani, status, alaturi de care, printre alte beneficii pot fi contabilizate si placerile dragostei, buna dispozitie, caldura afectiva etc. În trocul cu aceste 'resurse', indivizii adopta, cel mai adesea, o strategie minimax: cu alte cuvinte, chiar fara sa ne dam seama, cu totii urmarim sa obtinem din relatiile noastre interpersonale câstiguri maxime cu costuri minime.

Desi multi vor considera ca avem de-a face cu o interpretare searbada si respingator de prozaica, teoria schimbului social s-a bucurat, cel putin o vreme, de multa atentie, îndeosebi dupa expunerea ei ampla de catre John Thibaut si Harold Kelley (Psihologia sociala a grupurilor, 1959). Premisa lor de baza este cât se poate de simpla: relatiile interpersonale care ofera beneficii mai mari cu costuri mai mici vor fi cele mai satisfacatoare si mai durabile. Când vorbim de relatii intime, câstigurile includ iubire, companie, consolare în momentele grele ori satisfactii sexuale. Costurile includ eforturile necesare pentru mentinerea relatiei, stari conflictuale, compromisuri si sacrificarea altor oportunitati de interactiune sociala.

Aceste costuri si beneficii nu se ivesc într-un vacuum psihologic. Indivizii intra într-o relatie cu anumite expectatii în ceea ce priveste 'bilantul' pe care se considera îndreptatiti sa îl obtina. Thibaut si Kelley denumesc nivel de comparatie (comparison level) beneficiul net mediu pe care o persoana se asteapta sa îl realizeze în cadrul unei relatii. Indivizii cu un NC ridicat urmaresc numai relatii profitabile, pe când cei cu un NC scazut sunt mai putin pretentiosi. Situatiile care depasesc asteptarile cuiva sunt mai satisfacatoare decât acelea care nu satisfac pe deplin aceste asteptari. O relatie nu prea grozava în sine poate fi destul de multumitoare pentru un ins cu un NC scazut.

Thibaut si Kelley arata ca si un alt gen de expectatie joaca de asemenea un rol important. Prin nivel de comparatie a alternativelor (comparison level for alternatives) - prescurtat NCalt - ei se refera la expectatiile cuiva în legatura cu ceea ce ar obtine într-o situatie alternativa. Daca apreciaza ca beneficiile accesibile în urma altor relatii sunt ridicate, oamenii sunt mai putin interesati de pastrarea relatiilor lor actuale. Daca li se ofera însa putine alternative mai convenabile (un NCalt scazut), oamenii vor avea tendinta sa îsi continue relatiile în care sunt deja implicati, chiar daca acestea nu se ridica la nivelul asteptarilor (NC).

Un al treilea element al schimbului social este investitia: resursele consumate de catre cineva în stabilirea si mentinerea unei relatii, resurse pe care persoana respectiva nu le mai poate recupera dupa ce relatia înceteaza. Daca nu te mai satisface o anumita relatie, e foarte simplu sa-ti faci bagajele si sa pleci. Cum ramâne însa cu eforturile tale de a pastra relatia? cu toate oportunitatile din viata romantica sau din cariera la care ai renuntat de dragul unei anumite persoane? În mod natural, cu cât e mai mare investitia cuiva într-o relatie interpersonala, cu atât sporesc devotamentul si implicarea sa în relatia respectiva. Cadrul conceptual al schimbului social este reprezentat în figura 8.3.

Teoria echitatii

Expusa de Walster si Berscheid în 1978, teoria echitatii subliniaza înca un aspect al relatiilor interpersonale tratate dintr-o perspectiva economica. Potrivit acestei teorii, oamenii sunt satisfacuti în cel mai înalt grad de acele relatii în care raportul dintre ceea ce obtin de pe urma ei (beneficii) si ceea ce introduc în ea (contributii) este asemanator pentru ambii parteneri. Societatea occidentala se bazeaza pe un sistem de schimburi sociale în care oamenii urmaresc stabilirea si mentinerea unor relatii echitabile. Drept urmare, ei cred ca beneficiile fiecarui participant la schimburile sociale trebuie sa fie corecte sau juste. Aceasta conceptie este sustinuta si întarita de legi juridice si norme morale, care exercita atât o presiune externa, cât si una interna în directia respectarii 'regulilor'.

Figura 8.3 Componentele schimbului social

Teoria echitatii urmareste sa explice modul în care oamenii apreciaza corectitudinea schimburilor sociale si felul în care actioneaza atunci când, în opinia lor, aceste schimburi sunt incorecte. În principiu, acest model teoretic emite predictia potrivit careia indivizii se asteapta ca resursele sa fie alocate în mod just sau drept, adica proportional cu contributiile fiecarui participant la schimbul social. Formula de baza a relatiilor echitabile dintre doi parteneri A si B este:

Individul estimeaza mai întâi raportul dintre ceea a investit într-o relatie si câstigurile pe care aceasta i le ofera. Acest raport este comparat apoi cu 'bilantul' partenerului. Daca cele doua rapoarte sunt egale, oamenii se simt tratati în mod corect sau just; daca între ele exista discrepante sesizabile, relatia este apreciata ca fiind incorecta sau nedreapta. Prin urmare, echitatea unei relatii interpersonale se defineste ca situatie în care beneficiile tuturor participantilor (câstiguri minus costuri) sunt proportionale cu contributiile fiecaruia. Aceasta este regula dreptatii distributive.

Ori de câte ori avem sentimentul inechitatii, suntem motivati sa actionam în vederea eliminarii lui, având de ales între urmatoarele strategii: fie modificarea beneficiilor sau a contributiilor noastre; fie modificarea perceptiilor noastre privind 'bilantul' nostru si cel al partenerului. De regula, individul apeleaza la numai una dintre cele doua strategii de restabilire a echitatii într-o situatie concreta. Daca nici una din ele nu da rezultate, iar raportul dintre beneficii si contributii se situeaza sub nivelul de comparatie al individului, relatia are toate sansele sa se destrame.

În teorie suna destul de convingator, dar stabilirea exacta a corectitudinii alocarii resurselor este complexa si dificila. În practica, o societate functioneaza pe baza unor norme, care orienteaza comportamentul social. Iata câteva exemple:

         o norma de echitate, cum ar fi regula dreptatii distributive;

         o norma de justitie sociala, potrivit careia cantitatea resurselor alocate fiecarui individ trebuie sa fie

proportionala cu nevoile sale;

         o norma egalitara, potrivit careia toti indivizii ar trebui sa primeasca resurse identice.

Ca mai toate teoriile cu grad înalt de generalitate, si aceste modele teoretice ale atractiei interpersonale sufera de un pronuntat schematism, care ne face sa credem ca fiecare din ele ofera o explicatie plauzibila a fenomenului, dar si ca, totodata, nici unul nu surprinde toate elementele structurale si toate etapele procesuale ale mult prea variatelor forme concrete de atractie dintre oameni. Pe de alta parte, schematismul teoriilor generale face ca si testarea lor empirica sa nu fie totdeauna destul de concludenta. Dupa cum se arata în Capitolul 1, descoperirile cele mai semnificative din psihologia sociala si cel mai bine sustinute cu probe empirice se pot afla în gama foarte variata de midi-teorii sau teorii cu nivel de generalitate mai restrâns, care se focalizeaza asupra unor laturi sau aspecte ale fenomenelor studiate. În aceasta categorie se situeaza interpretarile teoretice din paragrafele urmatoare.

Influente situationale asupra atractiei interpersonale

Desi teoriile care demonstreaza existenta unor nevoi fundamentale de interactiune sociala ne ajuta sa întelegem de ce prezenta celorlalti reprezinta ca atare un câstig sau un beneficiu, ele nu ne ofera niste raspunsuri explicite la acele întrebari legate de caracteristicile specifice ale oamenilor care ne atrag si nu clarifica suficient o problema esentiala: de ce nu toti oamenii ne atrag în egala masura, ci numai pe unii dintre ei îi dorim ca prieteni, asociati sau iubiti, în vreme ce restul ne lasa indiferenti sau chiar ne displac? Spre a raspunde mai exact si mai concret acestor întrebari, se cer analizate câteva aspecte cu rol important în manifestarea de facto a atractiei interpersonale: anumite circumstante sau situatii care favorizeaza apropierea dintre oameni, avantajându-i pe unii dintre ei mai mult decât pe altii ; caracteristicile intrinseci ale indivizilor, care îi fac pe unii sa fie, indiferent de împrejurari, mai atragatori decât altii

- frumusetea fizica jucând, sub acest aspect, un rol esential; în sfârsit, factorii relationali de natura sa amplifice ori sa diminueze compatibilitatea dintre anumiti indivizi, explicând de ce anumite tipuri de personalitate se atrag reciproc.

Proximitatea

Este atât de evident încât cel mai adesea nu sesizam faptul ca accidentele 'geografice' stabilesc cine ne sunt prietenii sau persoanele iubite. Gânditi-va, de pilda, la cei mai dragi prieteni din copilarie: în marea majoritate a cazurilor, acestia erau probabil baieti si fete care locuiau foarte aproape de voi. Acest fenomen se produce si în caminele studentesti sau în dormitoarele din armata; suntem înclinati sa fim mai apropiati sufleteste de cei care se afla în imediata noastra vecinatate. La fel stau lucrurile si în relatiile maritale. Analizând 5000 de certificate de casatorie, un studiu din 1932 a constatat ca 33% dintre cuplurile americane investigate erau formate din persoane care, înainte de casatorie, locuiau la distanta de cel mult cinci strazi una de cealalta, procentul scazând o data cu cresterea distantei geografice.

Una dintre primele demonstratii ale importantei proximitatii în determinarea atractiei interpersonale apartine lui Festinger si colaboratorilor sai. În 1950, ei au studiat dezvoltarea relatiilor de prietenie în caminele pentru studenti casatoriti de la MIT si au facut câteva constatari interesante si semnificative. De exemplu, exista o strânsa asociere între alegerea prietenilor si proximitatea apartamentelor. Cuplurile ce locuiau în garsoniere cu usi alaturate erau mai frecvent prieteni decât acelea despartite de doua usi si asa mai departe. De asemenea, studentii care locuiau în apropierea cutiilor postale sau a scarilor aveau mai multi prieteni în cladire decât aceia care locuiau mai departe de aceste facilitati. Cei care locuiau în apropierea unor puncte de trafic mai intens se bucurau de cea mai mare popularitate.

Proximitatea nu duce invariabil la atractie interpersonala. În 1978, Berscheid si Walster au evidentiat, bazându-se pe rapoartele politiei, ca de multe ori spargerile si agresiunile fizice au drept victime cunostinte sau rude ale infractorilor, iar circa o treime din numarul crimelor se produc în urma unor certuri în familie. Prin urmare, în anumite conditii (vezi Capitolul 10), proximitatea duce la ostilitate.

Cu toate acestea, în mod obisnuit, proximitatea favorizeaza atractia interpersonala. O explicatie a acestui fapt ar putea fi aceea ca oamenii pot obtine beneficii (companie, aprobare sociala, ajutor etc.) din partea celor aflati în apropiere cu costuri relativ mai scazute decât în cazul altora a caror prezenta s-ar putea dobândi cu eforturi sporite din cauza departarii. În plus, avem mai multe informatii despre cei aflati în imediata vecinatate. Newcomb sugereaza ca volumul de informatii placute tinde sa fie mai mare decât cantitatea de informatii neplacute; daca ipoteza lui este corecta, atunci creste probabilitatea de a ne simti atrasi de catre aceia despre care detinem mai multe informatii.

Efectul simplei expuneri

Desi plauzibila, explicatia propusa de catre Newcomb are un suport experimental subtire. Ea este însa rezonanta cu o alta ipoteza extrem de interesanta, potrivit careia simpla expunere la orice stimul este de natura sa sporeasca atractivitatea stimulului respectiv.

Experimentul clasic de la care porneste studiul acestui fenomen a fost realizat de catre Rick Crandell în 1972. Timp de un semestru, studentii lui Crandell au putut vedea, pe un colt al tablei, niste cuvinte stranii, de fapt niste combinatii de litere ce nu aveau nimic de-a face nici cu limba engleza, nici cu continutul prelegerilor la care asistau. Ceea ce varia de la un curs la altul era frecventa cu care apareau cuvintele ciudate pe tabla. Unele au aparut numai de câteva ori, pe când altele au putut fi vazute de douazecisicinci de ori. La sfârsitul semestrului, studentii au raspuns la un chestionar pe baza caruia s-a putut estima reactia lor favorabila sau mai putin favorabila fata de cuvintele ininteligibile scrise pe tabla. Dupa prelucrarea statistica a datelor, concluziile au fost clare: cu cât un cuvânt fusese expus de mai multe ori pe tabla, cu atât primea o apreciere mai favorabila. Simpla expunere mai frecventa la un stimul parea sa determine o crestere a atitudinii pozitive fata de el. Studentilor le-au 'placut' mai mult cuvintele mai familiare decât cele cu care se obisnuisera într-o mai mica masura.

Studiul lui Crandall a demonstrat existenta a ceea ce se cunoaste sub denumirea de fenomenul sau efectul simplei expuneri. În esenta, e vorba de faptul ca expunerea repetata la orice fel de stimul este suficienta pentru a intensifica reactia pozitiva fata de stimul. Fenomenul a fost verificat si confirmat experimental în domenii variate, printre care evaluarea unor cuvinte, a unor piese muzicale sau imagini plastice si, nu în ultimul rând, a unor persoane.

Într-un studiu din 1968, Zajonc le-a cerut subiectilor sa ordoneze pe o scala de preferinte mai multe fructe, flori, legume si arbori si a constatat ca, în fiecare categorie, denumirile cele mai des uzitate au întrunit cele mai favorabile aprecieri. De exemplu, marul, trandafirul, porumbul si pinul au primit scoruri maxime, în vreme ce mango, acacia, pastârnacul sau begonia scoruri minime. Desigur, aceasta este o proba corelationala, nu cauzala: este posibil ca gradul de apreciere favorabila sa nu creasca datorita unei frecvente sporite a cuvintelor ci, dimpotriva, se poate ca utilizarea mai frecventa a termenilor sa se datoreze unei aprecieri sporite - dupa cum este, de asemenea, posibil ca ambele fenomene sa fie deopotriva efectele unui al treilea factor.

Dovezi mai concludente ca simpla expunere determina aprecierea favorabila se obtin atunci când frecventa este manipulata experimental. Nu este necesar ca subiectii sa îsi constientizeze expunerea la stimuli pentru ca efectul sa se produca. Într-un experiment tipic, participantii recepteaza imagini prezentate în mare viteza - o expunere de la una la cinci milisecunde - astfel încât ei nu îsi dau seama de receptarea lor si nu au cum sa înregistreze faptul ca unii dintre stimuli apar mai des decât altii. Dupa acest bombardament imagistic, participantilor li se arata fiecare imagine si li se cere sa raspunda la doua întrebari: 'Va place?' si 'Ati mai vazut vreodata aceasta imagine?' Probabil ca anticipati rezultatul. Cu cât un stimul este prezentat mai frecvent, cu atât el place mai mult si mai multor participanti - chiar daca nici unul dintre ei nu îsi aminteste sa fi avut vreodata perceptia lui anterioara. Aceste rezultate demonstreaza ca efectul simplei prezente ne poate influenta chiar si inconstient; de fapt, efectul este mai puternic în atari conditii.

Chiar si soarecii expusi anumitor piese muzicale par sa le agreeze mai mult pe acelea care le sunt cele mai familiare. De exemplu, într-un experiment doua grupe de soareci petrec douasprezece ore pe zi ascultând fragmente compuse de doi compozitori extrem de diferiti - Mozart si Schoenberg - timp de cincizecisidoua de zile. Dupa o pauza de cincisprezece zile, preferintele muzicale ale soarecilor au fost testate dându-li-se posibilitatea sa-si schimbe pozitia în interiorul custilor astfel încât sa activeze un comutator care sa alterneze fragmentele muzicale ale celor doi compozitori. Dupa cum era previzibil în conformitate cu efectul simplei expuneri, soarecii au ales muzica cea mai familiara. Remarcabil este faptul ca în timpul perioadei de testare nu au fost auzite aceleasi piese care fusesera ascultate înainte. Prin urmare, preferintele animalelor aveau în vedere un anumit stil muzical - destul de surprinzator daca avem în vedere ca e vorba de niste soareci de laborator!

Nu e de loc surprinzator însa faptul ca efectul simplei expuneri se produce si în cazul atractiei interpersonale: ceilalti factori fiind de valori egale, cu cât o persoana este întâlnita mai frecvent de catre cineva, cu atât acea persoana este mai atragatoare. În 1992, Richard Moreland si Scott Beach au ales drept complice patru studente cu înfatisare comuna. Una dintre ele a avut de îndeplinit o sarcina foarte simpla: i s-a facut doar o fotografie. Celelalte trei au asistat la mai multe cursuri ale unei serii de studenti - participanti fara sa stie la experiment: una a fost prezenta la cursuri de cinci ori, a doua de zece ori, iar a treia de cincisprezece ori. La sfârsitul semestrului, studentilor din anul respectiv li s-au prezentat fotografiile celor patru studente si li s-a cerut sa le clasifice dupa mai multe criterii (popularitate, onestitate, inteligenta si atractivitate fizica), notând si cât de mult timp le-ar placea sa petreaca împreuna ori sa colaboreze la realizarea unui proiect cu fiecare din ele. Rezultatele s-au distribuit ca margelele pe ata: cu cât participase la mai multe cursuri, cu atât una din cele patru complice a fost considerata mai atragatoare.

Familiaritatea poate sa influenteze pâna si auto-evaluarile noastre. Imaginati-va ca aveti o fotografie care va reprezinta în doua ipostaze: asa cum apareti în fata obiectivului si imaginea simetrica în oglinda. Pe care dintre cele doua ipostaze o preferati? Theodore Mita a facut acest experiment cu un grup de studente si a constatat ca majoritatea au preferat imaginea în oglinda, în vreme ce colegele lor au preferat fotografiile normale. În ambele cazuri, a fost preferata imaginea cea mai familiara.

Oricât de puternic, efectul simplei expuneri are anumite limite. În primul rând, atunci când ceva sau cineva îti displace de la început, repetitia expunerii poate înrautati lucrurile, generând dezgust în loc de atractie. A doua limita este chiar frecventa expunerii. Nu vi s-a întâmplat niciodata sa ascultati la nesfârsit o melodie care, cel putin o

vreme, v-a încântat, pentru ca, dupa un timp, sa n-o mai suportati? ori sa va scârbiti de o mâncare savuroasa la început, dar pe care ati consumat-o prea des? Este o reactie des întâlnita. Experimentele au aratat ca un stimul frecvent prezentat îsi pierde impactul daca este 'supraexpus' - mai ales în cazul indivizilor care se plictisesc repede.

Atractivitatea fizica

Ce va intereseaza cel mai mult sa gasiti în persoana unui prieten sau iubit? Inteligenta? Caldura sufleteasca? Simtul umorului? Cât de importanta este înfatisarea fizica a cuiva? Pe când eram copii, ni se spunea ca aparentele înseala si ca nu tot ce zboara se manânca, iar anglo-americanii au o vorba foarte înteleapta: 'beauty is only skin deep' - frumusetea nu e mai adânca decât grosimea pielii. Cu toate astea, adulti fiind reactionam mult mai favorabil fata de indivizii cu fizic atragator decât fata de cei mai putin aratosi. În societatea noastra, frumusetea este o forta de luat în seama.

Slabiciunea fata de frumusete se manifesta în cele mai variate situatii, dupa cum o dovedesc o multime de studii experimentale.

         Un grup de profesori au primit fiecare câte o caracterizare a unui baiat sau a unei fete de clasa a cincea si o

fotografie. Informatia furnizata era în toate cazurile identica (fiind vorba de aceeasi caracterizare), dar fotografiile prezentau fie copii foarte frumosi, fie copii ceva mai urâtei. Profesorii care au asociat caracterizarea cu fotografia unui elev mai aratos au emis o apreciere mult mai favorabila asupra calitatilor si potentialului de performanta scolara al elevului.

         Experimentatori de ambele sexe i-au abordat pe studentii întâlniti într-un campus universitar american,

încercând sa-i convinga sa semneze o petitie. Cu cât aratau mai bine, cu atât experimentatorii au obtinut mai multe semnaturi.

         Judecatori din Texas au fixat cautiuni mai mici si au dat amenzi mai reduse unor suspecti care în prealabil

fusesera apreciati, de catre un grup de control, drept aratosi.

         Mai multor studenti li s-a cerut sa noteze doua eseuri de calitati evident inegale (ce fusesera în prealabil

evaluate de catre un grup de control, numai pe baza lecturii celor doua lucrari). Participantii au primit, odata cu eseul, si câte o fotografie a pretinsei autoare. În prima conditie, eseul bun a fost asociat mai întâi cu fotografia unei studente atragatoare, apoi cu portretul unei tinere cu înfatisare modesta; în cea de-a doua conditie, eseul slab a fost asociat, pe rând, cu fiecare din cele doua fotografii. Trist, dar adevarat si de loc surprinzator, notele cele mai mari au fost acordate studentei aratoase (vezi graficul 8.1).

Economistii stiu prea bine din experienta - confirmata de cercetarile psihosociologilor - ca persoanele fizic atragatoare sunt angajate mai usor, câstiga mai bine si promoveaza mai repede decât alte persoane, cu nimic inferioare în alte privinte, exceptând aspectul mai putin cuceritor.

Totul pare teribil de superficial. Dar înainte de a încerca sa explicam de ce cu totii avem, mai mult sau mai putin, tendinta de a-i favoriza pe semenii nostri mai atragatori, vom zabovi putin asupra unei probleme esentiale: în ce consta frumusetea fizica? Este ea o caracteristica umana obiectiva si masurabila, precum înaltimea, greutatea sau culoarea parului, sau este o trasatura subiectiva, aflata mai degraba în ochiul privitorului? Fiecare din cele doua puncte de vedere îsi are sustinatorii sai.

Ce este frumusetea?

Unii cercetatori considera ca anumite figuri sunt în mod intrinsec mai atragatoare decât altele. Iata câteva dintre argumentele lor. În primul rând, atunci când oameni foarte diversi, chiar din culturi sau de rase diferite, sunt pusi sa

clasifice diferite chipuri sau corpuri umane pe o scala de la 1 la 10, se constata un consens ridicat. De exemplu, Michael Cunningham a cerut unor studenti americani - albi, negri, hispanici sau asiatici - sa evalueze gradul de atractivitate al unor femei din toate cele patru grupuri rasiale. În linii mari, ierarhiile au coincis, ceea ce i-a condus pe cercetatori la concluzia ca oamenii de pretutindeni au criterii similare de apreciere a frumusetii faciale. Alte cercetari conduc la rezultate similare în ceea ce priveste criteriile frumusetii corporale.

În al doilea rând, unii psihosociologi au identificat anumite trasaturi faciale ce sunt constant asociate cu atractivitatea. De exemplu, femeile considerate printre cele mai atragatoare sunt acelea cu ochii mari, pometii proeminenti, nasul mic si un zâmbet larg, în vreme ce barbatii aratosi au o barbie proeminenta. Intriga faptul ca oamenii sunt atrasi de acele chipuri în care ochii, nasul, buzele si celelalte trasaturi faciale nu se abat prea mult de la medie. În 1990, Judith Langlois si Lori Roggman au prezentat unor grupuri de studenti mai multe albume cu fotografii ale unor serii de absolventi. Unele contineau fotografii netrucate, în altele puteau fi vazute niste compozitii artificiale, obtinute prin suprapunerea si prelucrarea computerizata a câte 4, 8, 16 sau 32 de fotografii din albumele din prima categorie. Majoritatea studentilor au preferat figurile compozite. De fapt, cu cât s-au utilizat mai multe fotografii în procesul de compozitie, cu atât s-a obtinut un rating mai înalt.

Pare bizar faptul ca figurile standardizate sunt cele mai apreciate; în fond, noi toti avem convingerea ca persoanele pe care le consideram cele mai atragatoare nu au câtusi de putin o înfatisare comuna. Cum se pot explica aceste rezultate atât de surprinzatoare? Langlois crede ca figurile fara trasaturi stridente plac deoarece par mai familiare. Alti cercetatori subliniaza faptul ca prin tehnicile computerizate de suprapunere a figurilor se obtin chipuri simetrice si tocmai simetria accentuata le face sa fie atragatoare. Psihologii evolutionisti au emis speculatia potrivit careia simetria faciala este asociata cu sanatatea, robustetea si fertilitatea - calitati dezirabile la un partener sexual.

Un alt argument în favoarea ideii ca frumusetea este o calitate obiectiva îl constituie faptul ca bebelusii - mult prea mici pentru a-si fi însusit anumite modele culturale de frumusete - manifesta o clara preferinta nonverbala fata de figurile pe care si adultii le considera printre cele mai atragatoare.

În opozitie cu aceasta interpretare obiectiva, alti cercetatori sustin ca frumusetea este relativa si apreciata dupa criterii subiective, influentate de specificul cultural, de epoca istorica si de conditiile particulare ale perceptiei noastre. Un prim argument este varietatea modalitatilor în care oamenii din culturi diferite îsi subliniaza frumusetea: pictarea sau tatuarea fetei; machiaj; chirurgie plastica; brazdarea unor cicatrici pe frunte sau pe obraji; coafura; deformarea oaselor faciale; pilirea dintilor; gaurirea urechilor, a nasului sau a buzelor etc. Într-adevar, ceea ce în unele parti ale lumii trece drept frumos, este respingator pentru oamenii de prin alte parti. si idealurile de frumusete corporala sunt diferite. Judith Andrews si colegii sai au constatat ca femeile corpolente sunt considerate mai atragatoare decât cele slabe în acele zone sarace ale lumii unde hrana se procura cu mare dificultate. Corpolenta poate fi dezirabila întrucât semnaleaza o mai mare capacitate de supravietuire.

Criteriile de frumusete se schimba si odata cu trecerea timpului, chiar de la o generatie la alta. Daca, la începutul secolului XX, în lumea occidentala erau înca apreciate femeile plinute, pe la mijlocul veacului trecut s-au impus formele violent accentuate (o mare diferenta între circumferinta bustului exploziv, a taliei de viespe si a soldurilor generoase), pentru ca la sfîrsit de secol si în clipa de fata sa se impuna idealul femeii descarnate, numai piele si os.

Cercetari de laborator au evidentiat faptul ca aprecierile noastre asupra frumusetii cuiva pot fi amplificate sau diminuate de felurite împrejurari. De exemplu, s-a constatat ca unii indivizi ni se par mai atragatori dupa ce am ajuns sa-i cunoastem mai bine si ne-au devenit simpatici. Cu cât iubim mai intens pe cineva, cu atât alte persoane de sex opus ni se par mai putin atragatoare. Pe de alta parte, dupa ce au contemplat în extaz nudurile din reviste precum Playboy sau Penthouse, barbatii acorda calificative mai putin generoase femeilor cu înfatisare comuna, inclusiv pro-priilor neveste - nefericita consecinta a efectului de contrast. si autoevaluarile noastre sunt maleabile. Desi exista exceptii, de regula oamenii se simt mai putin atragatori dupa ce s-au aflat în prezenta unor persoane de acelasi sex deosebit de aratoase si de bine facute. În 1993, Douglas Kenrick si colegii sai au constatat ca, dupa ce-au admirat persoane de sex opus foarte atragatoare, oamenii se simt cât se poate de bine; în schimb, contactul cu exemplare splendide de acelasi sex are exact efectul opus (vezi graficul 8.2).

De ce suntem orbiti de frumusete?

Indiferent cum am defini frumusetea, e limpede ca indivizii considerati atragatori dispun de un avantaj social. Poate ca din acest motiv tot mai multi oameni apeleaza la chirurgia plastica spre a scapa de riduri, celulita, varice sau pungi de grasime, plantându-si par, umflându-si sânii sau tinând chinuitoare cure de slabire.

De unde vine aceasta slabiciune fata de frumusete si de ce persoanele aratoase exercita o atractie magnetica? S-ar putea ca prezenta oamenilor frumosi sa ne ofere o satisfactie estetica intrinseca, asa cum ne place sa admiram un peisaj natural magnific sau o superba opera de arta. Sau poate ca avantajele noastre sunt mai degraba extrinseci. Este posibil, de exemplu, sa ne asteptam ca stralucirea frumusetii altora sa se rasfrânga si asupra noastra. Atunci când sunt vazuti în compania unor persoane aratoase de acelasi sex, oamenii cu înfatisare comuna sunt apreciati ca fiind mai atragatori decât atunci când apar alaturi de alte persoane mai putin aratoase.

Atractia fata de frumusete s-ar putea explica si prin aceea ca oamenii asociaza atractivitatea fizica cu alte calitati dezirabile - fenomen denumit de psihosociologi stereotipul 'ce-este-frumos-este-si-bun'. În povesti, Alba-ca-Zapada si Cenusareasa sunt frumoase si bune, pe când vrajitoarea si surorile vitrege sunt deopotriva slute si rele. Studiile arata ca persoanele atragatoare sunt apreciate ca fiind totodata si inteligente, fericite, adaptabile, bine-crescute, având încredere în propriile forte si succes în viata - dar, ce-i drept, destul de înfumurate si arogante, pe de alta parte.

Este acest stereotip conform realitatii? Doar în mica masura. Cercetarile arata ca oamenii aratosi au într-adevar mai multi prieteni, stiu sa se descurce mai bine în relatiile sociale si se bucura de o viata sexuala mai activa. Dar frumusetea nu este corelata cu masuratorile obiective ale inteligentei, personalitatii, adaptabilitatii sau ale respectului de sine. Din acest punct de vedere, se pare ca perceptia populara tinde sa exagereze. Totodata, se pare ca natura specifica a stereotipului depinde si de modelele culturale ale bunatatii. În 1997, Ladd Wheeler si Youngmee Kim au cerut unui esantion de coreeni sa evalueze dupa criteriul frumusetii mai multe fotografii de barbati si femei si au constatat ca persoanelor apreciate drept fizic atragatoare li s-au atribuit si alte calitati, precum 'integritatea' si 'grija fata de ceilalti' - trasaturi de mare valoare într-o cultura colectivista. În contrast cu ceea ce se considera dezirabil în culturile mai individualiste, persoanele atragatoare din Korea nu sunt socotite a fi, probabil, asertive si dominatoare. Ce e frumos e bun; dar ce e bun se defineste, cel putin în parte, din perspectiva unui model cultural specific.

De ce rezista totusi stereotipul atractivitatii fizice? O explicatie ar putea fi aceea ca fiecare dintre noi îl întarim prin mecanismul profetiei care se autorealizeaza, descris în Capitolul 3. Într-un studiu clasic asupra atractiei interpersonale din 1977, Mark Snyder si colegii au format mai multe cupluri de studenti si de studente care nu se cunosteau dinainte. Toti participantii au primit câte o scurta biografie a partenerului. Fiecare student a primit, de asemenea, si o fotografie a unei femei atragatoare sau neatragatoare - aceasta fiind presupusa partenera. Dupa care participantii s-au evaluat reciproc pe mai multe dimensiuni si au purtat o conversatie la distanta, fara sa se vada, vorbind la un microfon si auzindu-se unul pe celalalt în casti. Rezultatele au fost incitante. Studentii care credeau ca vorbesc cu o femeie frumoasa si-au format o impresie mai pozitiva asupra personalitatii partenerei si au fost mai prietenosi în timpul conversatiei. Poanta experimentului este însa urmatoarea: studentele ai caror parteneri vazusera fotografia unei femei atragatoare au fost apreciate de catre participantii care au ascultat conversatia dintre cei doi ca fiind mai calde, mai stapâne pe ele si mai vioaie decât celelalte. Împlinindu-si propriile profetii, barbatii care se asteptau sa întâlneasca o partenera atragatoare au si creat-o.

Avantajele si dezavantajele frumusetii

Fara îndoiala, persoanele fizic atragatoare detin un avantaj social important. Totusi, frumusetea ca atare nu garanteaza succesul în viata, sanatatea, fericirea si un solid respect de sine. De ce?

O problema cu care se confrunta persoanele atragatoare este aceea ca nu-si pot da întotdeauna seama daca atentia si aprecierea de care se bucura din partea celorlalti se datoreaza talentului si abilitatii lor sau numai faptului ca arata bine. În 1984, Brenda Major si colegii sai au realizat un experiment care ilustreaza acest aspect. Participanti de ambele sexe, care se considerau ei însisi ca fiind atragatori sau neatragatori, au scris niste eseuri, ulterior evaluate foarte elogios de catre o persoana necunoscuta de sex opus. Participantilor din prima grupa li s-a spus ca evaluatorul sau evaluatoarea îi va urmari printr-o oglinda transparenta în timp ce scriu, pe când celorlalti li s-a spus ca persoana

care le da nota nu va sti nimic despre aspectul lor. În realitate, nu a existat nici un evaluator; toti participantii au primit aceeasi apreciere, extrem de pozitiva. Ulterior, subiectii au fost întrebati cum îsi explica faptul ca eseurile lor au fost atât de bine apreciate. Rezultat: participantii care se considerau neatragatori si care credeau ca au fost urmariti în timp ce scriau, au pus succesul înregistrat pe seama calitatii deosebite a eseului lor, pe când cei care se considerau atragatori, crezând, de asemenea, ca au fost observati, au pus succesul mai degraba pe seama faptului ca aratau bine. Prin urmare, pentru persoanele foarte atragatoare, feedback-ul pozitiv din partea celorlalti poate fi uneori greu de interpretat (vezi graficul 8.3).

Un alt neajuns al atractivitatii fizice ca avantaj social este grija celor aratosi de a-si pastra aspectul placut. În lumea de astazi, preocuparea fata de forma corporala a devenit o componenta majora a vietii multor oameni - cu unele efecte benefice, daca ne gândim la exercitiul fizic si la alimentatia sanatoasa. În unele cazuri, însa, grija devine obsesie, cu efecte maladive - daca ne gândim la barbatii care se îndoapa cu steroizi ca sa-si umfle monstruos musculatura sau le femeile care îsi autoimpun un regim de înfometare ca sa scada în greutate, cu riscul de a ajunge la bulimie (deprinderea de a mânca în exces, urmata de voma) sau, si mai grav, la anorexia nervosa (înfometare autoimpusa, ce poate fi chiar fatala). Femeile sunt mai predispuse sa sufere de mania hiperponderalitatii, mai ales în conditiile în care mass media si spoturile publicitare promoveaza extrem de agresiv super modele, platite cu milioane de dolari ca sa difuzeze un ideal de frumusete feminina al carei atribut esential este slabiciunea famelica.

În concluzie, frumusetea aduce cu sine si bune si rele: indubitabile avantaje, dar si anumite costuri. Este interesant de stiut cum se echilibreaza acestea pe termen lung. Bazându-se pe albumul de fotografii al unei serii de studenti, Ellen Berscheid a comparat gradele de atractivitate fizica a mai multor studente cu reusita lor în viata la vârsta maturitatii. A descoperit slabe legaturi între înfatisarea lor la tinerete si fericirea de care au avut parte mai târziu. Cele mai dragute în anii de facultate au avut cele mai mari sanse de maritis, dar nu erau mai multumite în casatorie sau în viata decât celelalte. Frumusetea poate fi un avantaj, dar nu un destin.

Factori relationali ai atractiei interpersonale

Proximitatea sporeste sansele noastre de a cunoaste pe cineva, familiaritatea ne face sa ne simtim în largul nostru, iar frumusetea ne atrage ca un magnet chiar de la prima întâlnire. Cu toate acestea, nu ne putem si nici nu vrem sa ne împrietenim cu oricine, iar flacara iubirii nu se aprinde ori de câte ori ne iese în cale o persoana atragatoare. Trebuie sa existe anumite compatibilitati între noi si cei care ne devin foarte apropiati. În cele ce urmeaza vom analiza trei factori ce pot influenta atractia dintre noi si ceilalti: similaritatea, reciprocitatea si accesibilitatea.

Similaritatea

Cel mai adesea întelepciunea populara se contrazice. Simtul comun ne spune deopotriva ca 'cine se aseamana se-aduna' - precum 'tusea si cu junghiul' - dar si ca 'opusii se atrag'. Care dintre maxime este conforma realitatii? Imaginati-va ca ati intrat on line într-un chat room si ati început o conversatie cu o persoana necunoscuta despre religie, sport, muzica, politica, restaurante, concedii, hobby-uri etc. si ca, dupa un timp, constatati ca aveti multe în comun cu interlocutorul vostru nevazut. Imaginati-va apoi ca, dimpotriva, nu gasiti în timpul conversatiei aproape nici un element comun. Cu care dintre cei doi necunoscuti ati vrea sa va întâlniti - cu acela care vi se aseamana sau cu acela de care va deosebiti?

De-a lungul deceniilor, cercetarile au aratat cu consecventa ca oamenii au tendinta sa se asocieze cu cei care le sunt asemanatori. Principalele asemanari cu efecte constatate experimental asupra atractiei interpersonale sunt urmatoarele:

Similaritati demografice

Masurând o multitudine de variabile demografice - precum vârsta, educatia, rasa, religia, înaltimea, nivelul de inteligenta si statutul socioeconomic - B. L. Warren a constatat ca oamenii între care se înfiripa relatii apropiate de prietenie, iubire sau casatorie sunt mult mai asemanatori decât cei asociati întâmplator. Aceste corelatii nu dovedesc însa ca similaritatea cauzeaza atractia. Mai concludenta ar fi masurarea caracteristicilor demografice ale unor indivizi care nu se cunosc, urmata de estimarea gradului de atractie dintre ei dupa ce sunt pusi sa convietuiasca o perioada de

timp, pentru a vedea daca tind sa se apropie mai mult de cei cu care se aseamana decât de aceia de care se deosebesc. Este ceea ce a facut Theodore Newcomb, în 1966. Într-un studiu elaborat, Newcomb a organizat un dormitor studentesc experimental si a constatat ca studentii asemanatori în antecedentele lor demografice s-au împrietenit cu cei asemenea lor, neavând relatii apropiate cu cei foarte diferiti. În 'societatea multiculturala', pe care americanii se straduiesc sa o edifice si sa o consolideze, din ce în ce mai multi oameni de rase, religii si origini etnice diferite se casatoresc între, depasind barierele demografice. Cu toate acestea, dupa cum se exprima un sociolog american, "sageata lui Cupidon este tintita de societate mai des decât ne-ar placea sa credem".

Similaritatea axiologica si atitudinala

Ceilalti ne pot atrage si datorita faptului ca sustin si împartasesc cu noi aceleasi opinii, valori si atitudini fata de anumite persoane, lucruri sau situatii. Un studiu clasic al lui Newcomb, din 1961, este semnificativ în acest sens. Mai multor studenti li s-a oferit cazare gratuita în schimbul acceptarii de catre ei a solicitarilor de a completa numeroase chestionare privind atitudinile si valorile lor. Primele chestionare au fost completate înainte de sosirea studentilor la universitate. Timp de un semestru au fost masurate atractia dintre participanti si schimbarile lor de atitudine. Rezultatele au demonstrat ca în primele câteva saptamâni atractia a fost cel mai strâns corelata cu proximitatea. O data cu trecerea timpului, atractia s-a configurat mai ales în functie de similaritatea atitudinilor existente înainte de contactul dintre participanti.

Experimentele de laborator întreprinse de Byrne din 1971 confirma rolul similaritatii atitudinale asupra atractiei interpersonale. Consistenta ridicata a rezultatelor l-a facut sa formuleze o 'lege a atractiei', potrivit careia atractia fata de o persoana este direct proportionala cu atitudinile împartasite cu persoana respectiva. În plus, orice gest sau act al acelei persoane care este în acord cu vederile sau atitudinile noastre este de natura sa întareasca atractia pe care o exercita asupra noastra. De exemplu, când descoperi ca fata cu care te întâlnesti îndrageste o trupa obscura de rock care si tie îti place la nebunie, foarte probabil ca te vei simti si mai mult atras de ea.

Pâna aici, s-ar parea ca, într-adevar, 'cine se aseamana se aduna'. Dar în 1986, Milton Rosenbaum a considerat ca psihosociologii au exagerat importanta similaritatii atitudinale. În opinia lui, asemanarea nu stârneste atractia, ci mai degraba neasemanarea provoaca repulsie. Rosenbaum afirma ca oamenii se asteapta ca, în marea lor majoritate, ceilalti sa le fie asemanatori, motiv pentru care o diferenta accentuata atrage imediat atentia, generând sentimente mai negative. Dezvoltând aceasta ipoteza, David Lykken si Auke Tellegen sustin ca în selectia partenerului toate formele de similaritate sunt irelevante. În opinia lor, dupa ce un ins exclude 50% din populatie datorita diferentelor vizibile, selectia din rândul jumatatii eligibile se face la întâmplare.

Cine are dreptate? Suntem atrasi de cei cu atitudini similare ori ne repugna cei cu atitudini foarte diferite de ale noastre? Dupa cum se arata în figura 8.4, Donn Byrne si colegii sai propun un model în doi timpi, ce ia în consideratie ambele reactii. Mai întâi, sustin ei, evitam asocierea cu persoanele foarte diferite; apoi, dintre cei ramasi, ne atrag cel mai mult persoanele cele mai asemanatoare cu noi.

Potrivire si complementaritate

Pe lânga aspectele demografice si atitudinale, exista si o a treia sursa de similaritate ce functioneaza cel putin în relatiile romantice. Ati remarcat vreodata cum reactioneaza lumea fata de cuplurile în care unul din parteneri arata superb, iar celalalt are un aspect comun? În mod tipic, suntem socati de asemenea 'nepotriviri', ca si cum ne-am astepta ca oamenii sa-si afle întotdeauna o pereche pe masura, nici mai mult, dar nici mai putin aratoasa. Aceasta reactie are o baza reala, evidentiata în studii de laborator. Acestea arata ca atât femeile, cât si barbatii tânjesc dupa o pereche foarte atragatoare. De pilda, atunci când niste studenti de anul I au fost grupati aleator si pusi sa danseze câte doi, dorinta lor de a se reîntâlni cu partenerul sau partenera a fost cu atât mai mare cu cât cealalta persoana din cuplu era mai atragatoare fizic. În viata reala, însa, acolo unde cineva poate sa fie acceptat sau respins de catre un potential si dorit partener, oamenii se feresc de întâlniri romantice cu altcineva care 'nu-i de nasul lor'. Studii corelationale asupra unor cupluri de indivizi care se întâlnesc, traiesc împreuna, sunt logoditi sau casatoriti sustin ipoteza potrivirii (matching hypothesis), potrivit careia oamenii au tendinta de a se implica efectiv în relatii romantice cu acele persoane care le sunt egale în ceea ce priveste frumusetea fizica.

Potrivirea ofera posibilitatea unor predictii privind evolutia unei relatii. Din practica agentiilor matrimoniale se desprinde cu pregnanta urmatoarea constatare: cu cât doi parteneri sunt mai apropiati sub aspectul atractivitatii lor fizice, cu atât este mai probabila dorinta lor de a se reîntâlni si cresc sansele de formare a unor cupluri stabile. În economia 'pietii sociale', potrivirea fizica pare sa se produca în mod automat, odata ce oamenii cauta ce este mai bun, dar se opresc la ceea ce pot obtine.

Cum ramâne cu ideea populara ca 'opusii se atrag'? În contrast cu teoria similaritatii, R. Winch a formulat (în 1958) o teorie a complementaritatii nevoilor, pornind de la ipoteza ca noi cautam acele persoane care ne pot satisface nevoile în cel mai înalt grad. În anumite cazuri, aceasta presupune coexistenta unor personalitati complementare si chiar opuse - de exemplu, o femeie autoritara si dominatoare are nevoie de un sot ascultator si supus. Cercetari ulterioare nu au oferit însa un suport concludent acestei ipoteze, ba chiar au adus dovezi ca, de cele mai multe ori, cuplurile reusite, echilibrate si durabile sunt formate din personalitati asemanatoare.

De ce este atractiva similaritatea?

Studiile experimentale sustin asadar ideea ca similaritatea, sub diferitele ei aspecte, este corelata cu atractia interpersonala. Dar de ce se întâmpla astfel? Feldman trece în revista patru explicatii propuse pâna în momentul de fata.

În primul rând, similaritatea poate fi ca atare un factor de autoconditionare. De exemplu, se poate ca noi sa fi învatat din experienta anterioara ca persoanele ce ne împartasesc atitudinile sunt asociate cu împrejurari sau situatii placute si dorite de catre noi. În al doilea rând, faptul ca vedem la altcineva atitudini sau trasaturi asemanatoare cu ale noastre ne poate întari sentimentul de încredere în propria noastra persoana, întrucât ne confirma opiniile si optiunile valorice.

O a treia explicatie a efectelor similaritatii asupra atractiei interpersonale este aceea ca, odata ce cunoastem atitudinile si valorile pe care le sustine o anumita persoana, putem sa ne formam o impresie despre trasaturile sale. Daca perceptia trasaturilor este pozitiva - ceea ce în general se si întâmpla, de vreme ce e vorba de trasaturi comune, pe care le avem si noi - atunci imaginea despre celalalt va fi cât se poate de favorabila. Potrivit acestei explicatii, dorita si primita ca o recompensa este nu similaritatea ca atare, ci valoarea inferata a trasaturilor de personalitate ale cuiva. În sfârsit, poate ca ne plac oamenii asemanatori cu noi deoarece similaritatea ne face sa presupunem ca si ei ne plac la rândul lor. Aceasta este o tema distincta, careia i s-au consacrat studii si lucrari interesante.

Reciprocitatea

Simpatia si antipatia respecta adesea principiul reciprocitatii: ne sunt, de regula, simpatici aceia care ne simpatizeaza si ne displac cei carora le suntem, la rândul nostru, antipatici. În 1956, Dittes si Kelley au format câteva mici grupuri de discutii, alcatuite din studenti; unii dintre ei au primit niste biletele anonime (în realitate, scrise si trimise de experimentatori) prin care li se comunica fie ca ceilalti membri ai grupului îi simpatizeaza, fie, dimpotriva, ca grupul nu-i prea are la suflet. Rezultatele au aratat ca participantii ce se considerau simpatizati de grup au fost atrasi în mai mare masura de ceilalti membri ai grupului decât aceia care credeau ca nu sunt priviti cu simpatie de catre ceilalti.

Nu toti oamenii reactioneaza la fel în privinta reciprocitatii. O variabila influenta pare a fi nivelul de autoapreciere sau respectul de sine al fiecarui individ. În 1959, Dittes a descoperit ca pentru persoanele cu grad înalt de autopretuire, atractia nu este afectata de acceptare sau respingere. Dimpotriva, celor cu grad scazut de self-esteem le sunt teribil de simpatici membrii grupurilor care îi accepta, pe când persoanele din grupurile care îi resping le sunt teribil de antipatice. Dittes a realizat un experiment, în care participantii au fost din start clasificati în doua tipuri de baza - cu respect de sine ridicat, respectiv scazut. si unii si ceilalti au fost plasati fie într-o conditie favorabila - mai precis, în cadrul unor grupuri ai caror membri aveau un comportament favorabil - fie într-o conditie frustranta - în grupuri care i-au întâmpinat cu reactii negative. În cazul participantilor cu nivel redus de self-esteem, atractia fata de grup a depins în mod evident de comportamentul grupului - ceea ce nu s-a întâmplat în cazul participantilor cu nivel înalt de autoapreciere (vezi graficul 8.4)

Efectele reciprocitatii pot sa interactioneze cu natura situatiei. Daca reciprocitatea implica pretuirea ca recompensa sociala, efectele sale variaza odata cu modul în care este perceputa de catre subiect valoarea pretuirii primite din partea celorlalti. De exemplu, pretuirea care vine din partea unui lingusitor interesat nu are cine stie ce valoare, astfel încât nu-i vom raspunde prin a-l simpatiza pe cel care ne flateaza. De asemenea, aceeasi dovada de pretuire are o valoare mai redusa atunci când vine din partea unui prieten decât atunci când o primim din partea unui necunoscut, deoarece ne asteptam ca prietenii sa ne aprecieze.

Modul în care primim dovezile de pretuire exercita si el o anumita influenta. În 1965, Elliot Aronson si Darwyn Linder au emis asa-numita gain-loss hypothesis, potrivit careia avem tendinta sa ne placa cel mai mult indivizii care initial ne-au tratat cu raceala, devenind ulterior mai amabili; pe de alta parte, cel mai mult îi detestam pe indivizii care au fost la început foarte atenti cu noi, sfârsind prin a ne întoarce spatele. Fenomenul este întrucâtva surprinzator, întrucât contrazice teoria behaviorista: cel constant laudat primeste tot mai multe recompense, dar îl simpatizeaza pe laudator din ce în mai putin. Aronson sugereaza doua explicatii posibile. Prima se bazeaza pe reducerea anxietatii. Respingerea de catre un grup sau o persoana este o experienta dureroasa, generatoare de anxietate; când respingerea este urmata de acceptare anxietatea se reduce, astfel încât resimtim placerea de a fi simpatizati. Cea de-a doua explicatie ar putea fi urmatoarea: indivizii care ne simpatizeaza de la început pot sa ni se para lipsiti de discernamânt, ceea ce diminueaza valoarea pretuirii lor. În schimb, cei care ne considera la început antipatici si care, abia dupa ce ajung sa ne cunoasca mai bine, încep sa ne simpatizeze, par oameni cu judecata, astfel încât pretuirea lor valoreaza mai mult.

Aronson si Linder au realizat un experiment menit sa testeze efectul ordinii în care primim un anumit gen de feedback din partea unei alte persoane. De-a lungul a sapte întâlniri, participantii au auzit de la un complice diferite opinii despre ei. La primele trei întâniri, feedback-ul a fost sau total negativ sau total pozitiv. Apoi, în functie de conditia experimentala, calitatea feedback-ului a fost fie inversata, fie s-a pastrat constant aceeasi. Din toate cele patru conditii, simpatia participantului fata de complice a atins valori maxime atunci când ordinea 'mesajelor' a fost negativ pozitiv (acesta fiind 'câstigul') si valori minime în ordine inversa, adica feedback pozitiv negativ ('pierdere'). Dupa cum arata rezultatele din graficul 8.5, e cel mai probabil sa fim atrasi de catre o persoana atunci când aceasta începe prin a ne tine la distanta si sfârseste prin a ne întâmpina cu caldura.

Accesibilitatea

Rezultatele obtinute de Aronson si Linder sugereaza ca ne plac oamenii pretentiosi fata de ceilalti, ceea ce concorda cu ideea populara potrivit careia tintele greu de atins sunt cele mai râvnite. În realitate, lucrurile nu stau chiar asa. Cel mai adesea, persoanele care ne resping - fie pentru ca sunt deja implicate în alte relatii, fie pentru ca nu le stârnim interesul - nu devin câtusi de putin mai atractive; dimpotriva. Studiile si observatiile arata ca, de regula, îi preferam pe indivizii cu o selectivitate sociala moderata atât celor neselectivi (care nu au gust) cât si celor prea pretentiosi (care sunt aroganti si sclifositi).

Ce se întâmpla atunci când o persoana care ne stârneste interesul este greu de atins datorita unor piedici exterioare? Acestea pot fi de nenumarate feluri: opozitia parintilor (precum în povestea lui Romeo si a Julietei), o catastrofa iminenta (ca în povestea de iubire din Titanic), departarea, lipsa de timp, bariere sociale etc. În Capitolul 5 ne-am referit la teoria reactantei psihologice, care sustine ca oamenii sunt puternic motivati sa-si apere libertatea de alegere si de actiune. Când o astfel de libertate, la care tin în mod deosebit, le este amenintata, oamenii reactioneaza si încearca sa contracareze pericolul, între altele si datorita faptului ca un comportament la care am putea fi nevoiti sa renuntam ni se pare mult mai atragator - precum proverbialul fruct oprit.

Desi nu foarte concludente, mai multe studii au evidentiat faptul ca reactanta poate fi declansata de factorul timp: pe masura ce sansele de a intra într-o relatie cu cineva scad odata cu timpul ramas la dispozitie, persoana - tot mai greu accesibila - devine din ce în ce mai atragatoare. Reactanta se poate produce, marind forta atractiei, si în cazul unor relatii ascunse, tainuite. Într-un experiment din 1994, Daniel Wegner a pus mai multe perechi (formate din parteneri de ambele sexe) sa joace bridge. În fiecare cvartet de jucatori, una dintre perechi a primit instructiuni scrise ca, în timpul jocului, sa-si faca diferite semne cu picioarele pe sub masa - fie pe fata, fie pe ascuns. Dupa câteva minute,

jocul a fost oprit si fiecarui jucator i s-a cerut sa indice (desigur, în mod privat) cât de atragator i s-a parut atât propriul sau partener, cât si jucatorul de sex opus din echipa adversa. Rezultat: studentii care au trisat pe ascuns s-au considerat reciproc mult mai atragatori decât aceia care si-au facut semne vizibile ori n-au trisat de loc.

Nu trebuie neglijat faptul ca, în anumite situatii, reactanta poate sa diminueze atractia interpersonala. Ati încercat vreodata sa faceti pe intermediarul, cautând, pe diferite cai, sa convingeti doua persoane apropiate sa formeze un cuplu? Atentie: efectul poate fi contrar. Decisi sa îsi pastreze libertatea de alegere în viata erotica, cele doua persoane ar putea ajunge sa nu se placa, ba chiar sa se deteste din cauza insistentelor voastre de a-i vedea împreuna.

Relatii apropiate

Exista multe forme de relatii interumane semnificative, dar psihosociologii au avut în vedere îndeosebi raporturile din cadrul cuplurilor de prieteni, îndragostiti, amanti si soti. Aceste relatii apropiate1[1] implica adesea trei componente: (1) sentimente de atasament, afectiune si iubire; (2) satisfacerea unor nevoi psihologice; (3) interde-pendenta partenerilor, fiecare exercitând o influenta semnificativa asupra celuilalt.

Nu orice relatie apropiata contine toate aceste ingrediente. O iubire de-o vara poate atinge o mare intensitate emotionala; dar la sosirea toamnei, amorezii revin la vietile lor independente. O casatorie formala graviteaza în jurul rutinei cotidiene, însa atasamentul emotional al sotilor este palid, iar nevoile lor sufletesti ramân, cel putin în parte, neîmplinite. În mod evident, relatiile apropiate au forme si masuri diferite. Unele implica sexul, altele nu. Unele se stabilesc între parteneri de acelasi sex, altele între parteneri de sex opus. Câteodata partenerii se angajeaza sa ramâna alaturi pe termen lung; alteori interactioneaza doar pentru scurt timp. Iar coloratura sentimentala cunoaste toate tonurile posibile, de la veselie la durere, de la iubire la ura - fiecare dintre starile emotionale putând avea intensitati diferite, de la 'abia perceptibil' pâna la 'exploziv'.

Cum înainteaza doua persoane de la primele lor contacte sociale pâna la o relatie apropiata, care le încalzeste fiinta? Apropierea se produce gradual, pas cu pas, ori prin discontinuitati si salturi calitative? Unii cercetatori considera ca relatiile progreseaza gradual, parcurgând o anumita succesiune de stadii sau etape. De pilda, în teoria stimul-valoare-rol (SVR), propusa de catre Murstein în 1986, sunt definite urmatoarele trei etape: (1) stadiul-stimul, în care atractia este provocata de atribute exterioare, precum înfatisarea fizica; (2) stadiul-valoare, în care atasamentul se bazeaza pe similaritatea valorilor si opiniilor; (3) stadiul-rol, în care devotamentul se întemeiaza pe asumarea si îndeplinirea unor roluri, precum acelea de sot-sotie. Toti acesti trei factori sunt importanti în evolutia unei relatii, dar fiecare detine o importanta deosebita în decursul unui anumit stadiu (vezi graficul 8.6).

Marea dificultate a oricarei teorii stadiale este secventialitatea. Se poate arata ca stadiul-valoare precede întotdeauna si cu necesitate stadiul-rol? Nu se pot întâlni cupluri care sa-si fixeze rolurile înainte de a-si explora compatibilitatea valorilor? Majoritatea cercetatorilor nu cred ca relatiile apropiate evolueaza stadial. În mai multe studii, unor cupluri de persoane proaspat casatorite li s-a cerut sa-si reaminteasca istoria relatiei lor pâna la casatorie. Rezultatele au inventariat o mare diversitate de etape evolutive. Momentele de cotitura nu se succed în aceeasi ordine în toate cazurile si nici nu sunt mereu aceleasi la fiecare cuplu.

Daca relatiile apropiate nu urmeaza toate acelasi scenariu, cum se explica evolutia lor? Fiecare relatie are o istorie proprie, cu suisuri si coborâsuri, cu momente de stagnare alternând cu perioade de acceleratie. Ce anume face ca o relatie sa ia altitudine, sa coboare ori sa se pastreze în parametri stabili? Un raspuns poate fi oferit de teoria schimbului social, potrivit careia forta motrice a relatiilor interpersonale este recompensa. Ca si atractia, în aceasta interpretare, iubirea depinde de experienta emotiilor pozitive traite în prezenta unui anumit partener. Pas cu pas, pe masura ce recompensele se aduna, iubirea creste. Sau, dimpotriva, pe masura ce recompensele se raresc, iubirea se raceste. În acest gen de teorii despre esenta iubirii, ceea ce conteaza este cantitatea. Multi oameni gasesc însa ca teoria schimbului social este inadecvata, din motive usor de înteles. Gânditi-va la propriile voastre relatii apropiate. Credeti ca sentimentul de iubire fata de cineva e doar o versiune mai intensa a simpatiei fata de altcineva? Este

1

iubirea unui prieten apropiat de aceeasi natura cu iubirea celor de care sunteti îndragostiti? Daca nu, atunci veti fi de acord ca exista importante diferente calitative între genurile de relatii apropiate. În aceasta perspectiva, este nevoie de un salt considerabil de la a placea pâna la a iubi pe cineva, iar iubirea însasi cunoaste forme diferite.

Tipologii în relatiile apropiate

Teoriile schimbului social se axeaza pe aspectele cantitative: cu cât mai mult (în ceea ce priveste recompensele si echitatea), cu atât mai bine (daca avem în vedere satisfactiile si rezistenta relatiei). Dar este întotdeauna nevoie de recompense? si ce se poate spune despre diferentele calitative între tipurile de relatii apropiate? Poate o recompensa mai substantiala sa transforme niste simple cunostinte în prieteni si apoi prietenii în iubiti, ori aceste tipuri de relatii se deosebesc esential între ele?

Relatii de schimb si de comuniune

Margaret Clark precizeaza ca oamenii urmaresc o recompensa atunci când intra în relatii de schimb, caracterizate de o compensare imediata a costurilor si a beneficiilor. Dar nu orice relatie este de acest tip. În relatiile de comuniune (communal relationships), partenerii îsi ofera satisfactii unul celuilalt fara sa urmareasca un echilibru al beneficiilor.

Cel mai adesea, relatiile de schimb au loc între necunoscuti sau cunostinte întâmplatoare, ca si în cadrul unor aranjamente pe termen lung - precum parteneriatul de afaceri. Dimpotriva, relatiile de comuniune se stabilesc numai cu prietenii apropiati, cu membrii de familie sau cu cei pe care îi iubim. Desigur, se vor gasi cinici care sa puna la îndoiala autenticitatea relatiilor de comuniune, socotind ca oricine urmareste sa dobândeasca o recompensa, chiar daca nu imediat, ci într-un viitor oarecare. Din fericire, ramân destui oameni care pot depune marturie din propria lor experienta de viata ca, macar câtorva persoane extrem de apropiate, sunt oricând gata sa le ofere, fara a socoti la centima cât primesc - bucuria celuilalt fiind chiar rasplata cea mai de pret.

Stiluri de atasament

O alta abordare interesanta a diversitatii formelor de relatii apropiate este cea propusa de Philip Shaver, Cindy Hazan si colegii lor. Ideea de la care pornesc este aceea ca, asa cum bebelusii manifesta diferite tipuri de atasament fata de parintii lor, si adultii prezinta stiluri specifice de atasament în relatiile lor de prietenie sau în cele amoroase.

Cercetarile de psihologie a copilului au scos în evidenta faptul ca bebelusii dezvolta legaturi puternice si exclusive cu primele persoane care se ocupa de îngrijirea lor - cel mai adesea si în mod normal acestea fiind mamele copiilor. În toate culturile studiate, prima relatie are o mare încarcatura emotionala. Observând cum reactioneaza copiii mici atât la despartirea de mama lor, cât si la reaparitia ei, cercetatorii au mai remarcat si faptul ca exista diferite stiluri de atasament infantil. Copiii cu atasament solid plâng zgomotos atunci când îsi vad mama plecând de lânga ei, iar când aceasta se reîntoarce gînguresc si surâd cu evidenta încântare. Copiii cu atasament fragil se încadreaza în doua tipuri de comportament. Cei anxiosi plâng si se agita când sunt parasiti de mama lor, dar o întâmpina fie mâniosi, fie apatici atunci când se reîntoarce. Alti copii sunt mult mai detasati, adoptând un comportament retractil, de eschivare sau neimplicare emotionala, cu reactii temperate în ambele situatii.2[2]

Cât de important este acest prim atasament? Este o legatura sigura si demna de încredere din primul an de viata de natura sa ofere un fundament al relatiilor apropiate de mai târziu? Unii cercetatori sugereaza ca da. Studiile arata ca acei copii din categoria atasamentului solid manifesta ulterior o atitudine mai pozitiva si mai încrezatoare fata de ceilalti. Privind retrospectiv, adultii cu stil de atasament solid relateaza ca în copilarie au avut relatii familiale pozitive, pe când adultii anxiosi sau retractili îsi amintesc sa fi avut relatii dificile cu unul dintre parinti sau cu amândoi.

Fie ca stilurile de atasament ale adultilor îsi au radacinile în primul an de viata sau nu, distinctia între ele s-a dovedit utila. Cititi descrierile celor trei tipuri de atasament din tabelul 8.2. Care vi se potriveste cel mai bine? În 1987,

2

Hazan si Shaver au pus prima data aceasta întrebare pentru cititorii unui ziar din Denver si a doua oara pentru un grup de studenti. Dupa cum se poate vedea în tabelul 8.2, distributia raspunsurilor este aproape identica pe ambele esantioane, pastrându-se neschimbata si în cadrul unui esantion national din SUA, format din opt mii de adulti, chestionati de Mickelson un deceniu mai târziu, în 1997. În plus, cercetatorii au mai constatat ca oamenii cu stil de atasament solid raporteaza ca au relatii satisfacatoare, pe care le descriu drept fericite, amicale, bazate pe încredere reciproca si durabile. Cognitiv, au tendinta de a-i vedea pe ceilalti ca fiind bine intentionati si cred în posibilitatea iubirii adevarate. Dimpotriva, îndragostitii retractili se tem de intimitate si cred ca iubirea este sortita sa se ofileasca; îndragostitii anxiosi descriu o viata amoroasa plina de exaltari si caderi emotionale, de framântari obsesionale, o mai mare dorinta de angajare pe termen lung, atractie sexuala si gelozie duse la extrem.

Într-o oarecare masura, stilurile noastre de atasament pot fi observate în comportamentul din viata cotidiana. De exemplu, în 1996 Jeffrey Simpson si colegii sai au înregistrat pe banda mai multe cupluri de îndragostiti în timp ce încercau sa solutioneze diferite conflicte, dupa care au prezentat înregistrarile unor observatori neutri. Acestia au constatat ca barbatii cu atasament fragil-retractil se dovedesc în cea mai mica masura calzi si încurajatori, precum si faptul ca femeile cu stil fragil-anxios s-au aratat posomorâte si negativiste. Într-un alt studiu, din 1996, Marie Tidwell si colegii au cerut participantilor sa tina, timp de o saptamâna, un jurnal intim. Analiza însemnarilor din aceste jurnale a scos în evidenta faptul ca, în relatiile cu sexul opus, persoanele retractile au avut cele mai mici satisfactii, în vreme ce subiectii anxiosi au trait cea mai mare varietate de sentimente, de intensitati cât se poate de diferite.

Ce valoare predictiva au aceste stiluri de atasament? Cu alte cuvinte, stilul din acest moment al unei persoane permite o anticipare cu grad semnificativ de probabilitate a evolutiei viitoare a relatiilor sale? Probele nu sunt concludente. Persoanele cu atasament solid tind sa aiba relatii mai durabile dar, în cazul celor cu atasament fragil, prognozele nu sunt consistente. Important e faptul ca, desi stilurile de atasament sunt oarecum stabile de-a lungul vietii - poate ca niste mosteniri din prima copilarie - ele nu sunt totusi definitiv trasate, o data pentru totdeauna. De exemplu, Lee Kirkpatrick si Cindy Hazan au urmarit participantii la un studiu si, dupa patru ani, au descoperit ca 30% dintre ei si-au modificat stilul de atasament. În acord cu ideea de baza în psihologia sociala, potrivit careia oamenii sunt profund influentati de situatiile în care se afla, cercetarile sugereaza ca indivizii îsi pot revizui continuu stilul de atasament în urma succesiunii experientelor lor de viata.

Tipuri de iubire

Fara a sta prea mult pe gânduri, oricare dintre noi poate enumera o mare varietate de forme distincte de iubire, în afara de amorul propriu-zis: iubire parinteasca, frateasca, amicala, pur fizica sau animalica, spirituala etc. De-a lungul timpului, au fost propuse de catre psihosociologi mai multe clasificari ale tipurilor de iubire. Pe baza scrierilor antice, John Alan Lee a identificat, în 1988, trei stiluri primare de iubire; eros (dragostea erotica), ludus (jocul amoros, lipsit de daruire sufleteasca) si storge (dragostea prieteneasca). Ca si cele trei culori primare, sustine Lee, aceste stiluri se pot combina între ele, formând tipuri secundare, precum mania (iubirea pretentioasa si posesiva), pragma (iubirea interesata) sau agape (iubirea altruista de oameni). Pe o scala menita sa masoare aceste 'culori ale iubirii', barbatii au scoruri mai mari decât femeile la rubrica ludus, în vreme ce femeile puncteaza mai mult la rubricile storge, mania si pragma.

Foarte populara este o alta taxonomie, derivata din teoria triunghiulara a iubirii, enuntata în 1986 de catre Robert Sternberg. Potrivit acestei teorii, exista opt subtipuri de baza (sapte forme diferite de iubire si o a opta combinatie ce reprezinta absenta iubirii) - toate putând fi derivate din prezenta sau absenta a trei componente. Combinatia poate fi astfel vazuta ca vârf al unui triunghi (vezi figura 8.5). Iata cele trei componente si câte o mostra de item din cei utilizati pentru masurarea fiecareia din ele:

         Intimitate. Componenta emotionala, care implica simpatia si sentimentul de apropiere fata de cineva. ('Am o

relatie placuta cu ___'.)

         Pasiune. Componenta motivationala, ce contine impulsuri de natura sa declanseze atractia, dragostea si

dorinta sexuala. ('Simpla vedere a lui ___ mi se pare excitanta.')

         Devotament. Componenta cognitiva, ce reflecta hotarârea de a ramâne atasat pe termen lung de un anumit

partener. ('Întotdeauna ma voi simti responsabil fata de ___.')

Cercetarile sustin cu probe concludente model tripartit al lui Sternberg. Într-un studiu din 1996, Arthur Aron si Lori Westbay au cerut participantilor sa ierarhizeze 68 de trasaturi prototipice ale iubirii si au constatat ca toate trasaturile clasificate se încadreaza în trei categorii: pasiune (priviri languroase, euforie, cârcei în stomac), intimitate (libertatea de a discuta despre orice, încurajator, întelegator) si devotament (fidelitate, prioritate acordata celorlalti, durabilitate). Într-un al doilea studiu, din 1997, Sternberg a cerut participantilor sa precizeze ce anume considera important în diferite tipuri de relatii si a constatat ca rezultatele concorda cu teoria. De exemplu, 'iubitul ideal' a înregistrat scoruri înalte la toate cele trei componente, 'prieten' a avut scoruri mari la intimitate si devotament, dar mici la pasiune, iar 'frate / sora' a punctat mult la devotament, dar putin la intimitate si pasiune.

Figura 8.5 Teoria triunghiulara a iubirii (Sternberg, 1986)

Considerând toate aceste tipologii - bazate pe atasamentul infantil, pe culori, triunghiuri si alte scheme propuse de-a lungul timpului - te minunezi: câte tipuri de iubire exista în realitate? E greu de spus. Dar toate modelele au în vedere doua tipuri fundamentale. Priviti întrebarile din tabelul 8.3 si raspundeti cu note pe o scala de la 0 (câtusi de putin) la 10 (total), având în vedere sentimentele voastre fata de un prieten. Raspundeti apoi la aceleasi întrebari gândindu-va la un iubit sau la o iubita (de acum sau de alta data). Aplicati în cele din urma instructiunile de punctare descrise în partea de jos a tabelului. În 1973, atunci când Zick Rubin a cerut unor studenti sa raspunda la acest gen de itemi, a constatat ca cei chestionati au acordat punctaje ridicate prietenilor la întrebarile cu numere impare si partenerilor de amor la cele cu numere pare. Pornind de la aceste raspunsuri, Zick Rubin a alcatuit o Scala a simpatiei3[3] si o Scala a iubirii, menite sa masoare cele doua tipuri de relatii.

Abordarea lui Rubin trateaza simpatia si iubirea ca pe doua reactii distincte fata de o relatie apropiata. Ramâne de discutat însa cât de adânca este diferenta dintre ele. În 1976, Kenneth si Karen Dion au aplicat cele doua scale mai multor categorii de oameni: (1) persoane care se întâlnesc ocazional (casual daters); (2) persoane care se întâlnesc mereu cu acelasi partener (exclusive daters); (3) persoane logodite; (4) persoane casatorite. Desi persoanele din prima categorie au punctat mai mult la simpatie decât la iubire, simpatia si iubirea nu difera în cazul celor aflati într-

3

o relatie mai angajata. Un posibil motiv pentru care cele doua scale se pot suprapune ar fi acela ca, în versiunea lui Rubin, conceptul de iubire are un sens destul de cuminte. Mai potrivita pare distinctia propusa, în 1988, de catre Elaine Hatfield între iubirea pasionala si iubirea companionala.4[4] Dupa Hatfield, iubirea pasionala este o stare intens emotionala si adesea erotica de absorbtie de catre o alta persoana, în vreme ce iubirea companionala este o însotire sau o companie sigura si stabila, asemanatoare cu ceea ce Rubin numeste simpatie.

Iubirea pasionala

Iubirea pasionala este, dupa cum spuneam, o stare intens emotionala de absorbtie de catre o alta persoana (vezi tabelul 8.4). Pendulând între culmi extatice si abisuri de tortura sufleteasca, iubirea pasionala ofera materia prima dulce-amara a poeziei si romanelor de dragoste, fiind tema favorita în muzica de consum sau în adoratele-detestatele telenovele. Ce este si de unde vine? Ellen Berscheid si Elaine Walster (ulterior Hatfield) considera ca elementul-cheie în întelegerea iubirii pasionale este tratarea ei ca un gen specific de emotie. Bazându-se pe teoria bifactoriala a emotiei, propusa de catre Schachter (vezi Capitolul 2), cele doua autoare sustin ca iubirea pasionala necesita doua ingrediente esentiale: (1) o stare intensa de excitatie fiziologica si (2) credinta ca excitatia este stârnita de catre persoana iubita.

Uneori conexiunea dintre excitatie si iubire este evidenta - asa cum se întâmpla atunci când cineva simte fiorii atractiei sexuale în prezenta partenerului de amor. În alte situatii, totusi, simptomele de excitatie - precum accelerarea batailor de inima, umezirea palmelor sau înmuierea genunchilor - sunt mai greu de interpretat. În prezenta unei persoane atragatoare, aceste simptome pot fi atribuite corect sau eronat iubirii pasionale. Dolf Zillmann numeste acest proces de misatribuire transfer de excitatie. În opinia lui, excitatia stârnita de un stimul poate fi transferata sau adaugata excitatiei provocate de un al doilea stimul. Excitatia combinata este atunci perceputa ca fiind cauzata numai de catre al doilea stimul.

În 1974, Donald Dutton si Arthur Aron au verificat aceasta ipoteza incitanta într-un studiu de teren care a avut loc pe doua poduri de peste Capilano River din Columbia Britanica. Unul din ele este o pasarela sustinuta de cabluri (având 150 m lungime si o latime mai mica de 2 m, cu o balustrada foarte joasa), suspendata la vreo 70 m deasupra unor cascade stâncoase - un adevarat cosmar pentru oricine ar avea o cât de mica teama de înaltime. Celalalt pod este larg, solid, de numai vreo 3 m înaltime. Ori de câte ori trecea pe unul din cele doua poduri un tânar neînsotit, era întâmpinat de o tânara atragatoare, care se prezenta drept cercetator-asistent, îl ruga sa completeze un scurt chestionar, dupa care îi dadea numarul ei de telefon - în cazul în care tânarul acostat ar fi dorit mai multe informatii despre proiectul de cercetare. Conform predictiei, mult mai multi dintre barbatii care traversasera pasarela periculoasa aveau s-o sune pe încântatoarea juna decât cei care trecusera pe podul comod. (Semnificativ e faptul ca foarte putini dintre tinerii abordati, pe pasarela groazei, de catre un asistent barbat au sunat.) Poate ca fiorii de groaza sunt în stare sa aprinda flacarile iubirii.

Dar poate ca nu. Poate ca nu-i decât sentimentul de usurare pe care ti-l da pretenta cuiva atunci când esti la ananghie. Pentru a elimina posibilitatea ca atractia sa fie stârnita de usurare si nu de excitatie, în 1981, Gregory White si colegii sai si-au propus sa stârneasca o stare de excitatie, neînsotita de tensiunea fricii. Cum? Putin efort fizic e de ajuns. Participantii barbati au alergat pe loc fie doua minute, fie 15 secunde, dupa care au vizionat pe o caseta video chipul unei femei pe care urmau sa o cunoasca. Unii au vazut o femeie bine machiata si coafata, cu înfatisare foarte atragatoare - altii au vazut aceeasi femeie, dar 'aranjata' astfel încât sa para urâta. Dupa vizionarea casetei, participantii au evaluat înfatisarea femeii. Rezultat: participantilor care facusera un efort fizic mai mare femeia atragatoare li s-a parut si mai frumoasa, iar cea neatragatoare li s-a parut si mai urâta decât celor care nu alergasera decât 15 secunde. Acest studiu si altele similare demonstreaza ca starea de excitatie, chiar neînsotita de suferinta, intensifica reactiile emotionale, pozitive sau negative.

Implicatiile acestor cercetari - potrivit carora pasiunile noastre sunt la cheremul podurilor, exercitiilor fizice sau al altor factori de natura sa accelereze bataile inimii - intriga. Dar sunt în concordata cu observatia comuna a faptului ca momentele agitate din viata ne fac vulnerabili fata de mrejele iubirii. Ramâne însa deschisa întrebarea daca efectul se produce, asa cum sustine teoria, din cauza faptului ca oamenii atribuie în mod eronat starea lor de

4

excitatie prezentei accidentale a unei alte persoane. Da si nu. Trecând în revista peste treizeci de experimente, Craig Foster si colegii confirma ca efectul excitatie-atractie este real. Ei au mai descoperit, totusi, ca efectul se produce si atunci când oamenii cunosc sursa actuala a starii lor de excitatie - asadar, fara o eroare de atribuire. Concluzia acestor cercetatori este aceea ca simplul fapt de a fi surescitati - chiar daca stim de ce - faciliteaza oricare dintre raspunsurile noastre firesti. Daca persoana care ne iese în cale este atragatoare si de sexul potrivit, atractia pe care o exercita asupra noastra este mai intensa. Daca persoana nu este atragatoare sau nu e de sexul potrivit, atractia este mai slaba. Nu e nevoie de nici o deliberare constienta. Raspunsul este automat.

Indiferent de factorii care o influenteaza în diferitele sale stadii de evolutie, iubirea pasionala presupune, ca nota caracteristica dominanta si esentiala, o intensa atractie sexuala. În 1999, Pamela Regan si Ellen Berscheid prezinta dovezi convingatoare ca dorinta si excitatia sexuala intensa constituie o componenta vitala a acestei experiente. Ele remarca si faptul interesant ca 'a iubi' (love) si 'a fi îndragostit' (being in love) nu înseamna acelasi lucru. În 1996, Berscheid si Meyers au cerut unor studenti de ambele sexe sa alcatuiasca trei liste: una cu persoanele pe care le iubesc, a doua cu persoanele de care sunt îndragostiti si a treia cu persoanele care le atrag sexual. A reiesit ca numai 2% din cei mentionati în prima lista s-au regasit si în cea de a treia lista. În schimb, 85% din cei mentionati în cea de a doua lista s-au regasit si pe lista atractiei sexuale. Iar atunci când Regan si colegii sai au cerut mai multor oameni sa listeze caracteristicile iubirii, doua treimi din cei chestionati au mentionat dorinta sexuala - numarul lor fiind cu mult mai mare decât al celor care au trecut pe lista fericirea, fidelitatea, comunicarea sau devotamentul.

Chiar daca cei mai multi dintre noi sunt de acord ca dorinta sexuala este aceea care da nota pasionala a iubirii, nu toata lumea vede o legatura necesara între dorinta si casatorie. Cum raspundeti la aceasta întrebare: Daca un barbat sau o femeie ar avea toate calitatile dorite de voi, v-ati casatori cu acea persoana fara a fi îndragostit(a) de ea? În 1967, când au fost chestionati studentii americani, 35% din barbati si 76% dintre femei au raspuns afirmativ. Peste douazeci de ani, numai 14% dintre barbati si 20% dintre femei au declarat ca s-ar casatori cu cineva pe care nu l-ar iubi pasional. Diferenta foarte accentuata în rândul femeilor s-ar putea explica prin faptul ca în anii '60 mult mai putine dintre ele aveau independenta economica de natura sa le dea posibilitatea luxului de a se casatori numai din dragoste.

Disponibilitatea de-a accepta casatoria fara dragoste difera si în functie de specificul cultural. În zilele noastre, procentul mariajelor 'aranjate', fara a se lua în calcul iubirea dintre parteneri, variaza între 4% în Statele Unite, 5% în Australia, 8% în Anglia si 49% în India sau 51% în Pakistan. Influenta culturala asupra iubirii este interesanta. Pe de o parte, s-ar putea sustine ca individualismul feroce, specific culturii occidentale, ar fi de natura sa inhibe tendinta de apropiere si interdependenta fata de ceilalti. Pe de alta parte, aceeasi orientare individualista îi face pe oameni sa dea prioritate, în deciziile lor maritale, propriilor sentimente - mai degraba decât grijilor familiale, obligatiilor sociale, constrângerilor religioase, venitului etc.

Însa chiar si în culturile occidentale - în rândul carora americanii cultiva o consistenta ideologie romantica - oamenii se îndoiesc de rezistenta în timp a iubirii pasionale. Studii comparative asupra unor cupluri aflate în diferite stadii ale relatiilor dintre parteneri, ca si studiile longitudinale, care masoara schimbarile aduse de trecerea timpului în cadrul acelorasi cupluri, sugereaza ca iubirea pasionala paleste dupa o vreme. Cercetatorii preocupati de 'chimia iubirii' cred ca pasiunea intensa pe care o simt 'arzând' cei proaspat-îndragostiti este produsa de anumite stimulente organice - a caror eficienta scade în mod firesc odata cu trecerea timpului.

Iubirea companionala

Spre deosebire de natura intens emotionala si subliniata componenta erotica a iubirii pasionale, iubirea companionala este o forma de afectiune care poate exista atât în relatii de prietenie, cât si în relatii de amor, bazându-se pe încredere reciproca, respect, preocupare fata de celalalt si angajament de lunga durata. În comparatie cu iubirea pasionala, cea companionala este mai putin intensa emotional dar, în anumite privinte, mai profunda si mai rezistenta. În 1998, Susan Sprecher si Pamela Regan au aplicat scale de iubire pasionala si companionala unor cupluri heterosexuale cu vechimi variabile si au constatat ca, atât la barbati, cât si la femei, scorurile iubirii pasionale cresc rapid la început pâna la o cota maxima, dupa care scad constant în timpul mariajului - declin pe care nu-l înregistreaza scorurile iubirii companionale. Aidoma testoasei greoaie din fabula lui Esop, iubirea companionala

poate parea teribil de înceata în comparatie cu startul fulgerator al iubirii pasionale - si totusi este în stare sa treaca prima linia de sosire, chiar cu un avans considerabil.

Iubirea companionala se caracterizeaza printr-un grad înalt de auto-dezvaluire (self-disclosure) - dorinta de a-ti deschide sufletul si de a împartasi celuilalt evenimente, gânduri si sentimente din cele mai intime. Se poate spune ca pentru iubirea companionala deschiderea sufleteasca este un ingredient la fel de esential pe cât este excitatia sexuala în cazul iubirii pasionale. Gânditi-va o clipa la experientele voastre cele mai jenante, la cele mai ascunse si dragi ambitii sau la viata voastra sexuala. Le-ati dezvalui unui necunoscut? unei cunostinte oarecare? unui prieten sau unei persoane iubite? Aceasta dorinta de a ne dezvalui amintirile, gândurile si sentimentele intime sta chiar în miezul celor mai strânse relatii ale noastre. Cercetarile arata ca cu cât sunt mai atasati de un prieten sau cu cât sunt mai satisfacuti în casnicie, cu atât oamenii îsi deschid mai adânc ascunzisurile sufletului. De ce? Nancy Collins si Lynn Miller enunta trei cauze posibile ale acestei corelatii: (1) ne deschidem sufletul fata de cei care ne plac; (2) ne plac oamenii care ni se destainuie; (3) ne plac oamenii carora ne-am destainuit.

De-a lungul timpului, cercetatorii au facut trei observatii privind modelele de auto-dezvaluire în relatiile apropiate. Prima este aceea ca partenerii se destainuie tot mai mult unul celuilalt pe masura ce relatia lor se dezvolta în timp. Irving Altman si Dalmas Tylor considera ca auto-dezvaluirea este o forma elementara de schimb social, care se amplifica odata cu adâncirea unei relatii. Teoria penetrarii sociale sustine ca relatiile progreseaza de la schimburi superficiale catre unele din ce în ce mai intime. La început, oamenii ofera altor persoane putine detalii despre ei însisi, primind la rândul lor foarte putin de la ceilalti. Dar daca primele contacte se dovedesc avantajoase, schimburile se largesc (acoperind zone mai vaste din vietile partenerilor) si se adâncesc (referindu-se la zone tot mai delicate). Cele doua forme de dezvoltare a interactiunii sociale sunt reprezentate în figura 8.6.

Cu cât sunt mai apropiati, cu atât e mai putin probabil ca doi oameni sa nu fie sinceri unul fata de celalalt. Într-un studiu interesant din 1998, Bella DePaulo si Deborah Kashy le-au cerut participantilor ca, timp de o saptamâna, sa consemneze într-un jurnal toate interactiunile lor sociale si fiecare situatie în care au încercat sa minta pe cineva - indiferent daca au facut-o în mod interesat sau cu bune intentii (acceptând ca unele minciuni urmaresc binele altcuiva). Rezultatele au aratat ca frecventa minciunilor a fost cu atât mai mica cu cât relatiile au fost mai apropiate. În medie, participantii au fost nesinceri cel mai des fata de necunoscuti si din ce în ce mai rar fata de cunostintele întâmplatoare, membrii de familie si prietenii lor. De asemenea în concordanta cu presupusele modele de auto-dezvaluire este faptul ca participantii necasatoriti si-au mintit partenerii de amor de trei ori mai des decât au facut-o cei casatoriti în relatia cu sotul / sotia. Rezultatele sunt prezentate în graficul 8.7.

O a doua observatie este aceea ca modelele de auto-dezvaluire tind sa se modifice în functie de stadiul unei relatii. La prima întâlnire si în faza incipenta a unei noi legaturi, oamenii obisnuiesc sa raspunda auto-dezvaluirii celorlalti la acelasi nivel de intimitate. Când facem cunostinta cu cineva si politetea cere sa venim în întâmpinarea celor comunicate despre sine de catre celalalt dezvaluind câte ceva despre noi însine. Dupa consolidarea unei relatii, stricta reciprocitate survine mai rar. În ceea ce priveste cuplurile cu probleme, observatiile contureaza doua modele diferite de auto-dezvaluire. În unele cazuri, se reduc atât largimea cât si adâncimea deschiderii catre celalalt, întrucât ambii parteneri se retrag fiecare în propria carapace si înceteaza sa mai comunice. În alte cazuri, largimea dezvaluirii de sine se restrânge, dar creste adâncimea ei, odata ce partenerii încep sa se raneasca reciproc cu destainuiri si aprecieri dureroase pentru celalalt.

O a treia observatie, destul de comuna, este aceea ca indivizii difera în ceea ce priveste tendinta de a-si destainui altora gândurile si sentimentele private. Dupa o meta-analiza a peste 200 de studii în care au fost implicati circa 23.000 de americani, Kathryn Dindia si Mike Allen au constatat (în 1992) ca, în medie, femeile sunt mai deschise decât barbatii, precum si faptul ca oamenii în general se destainuie mai degraba femeilor decât barbatilor.

Probleme relationale: barbati si femei

Librariile sunt pline de carti despre specificul celor doua sexe. Exista publicatii numai pentru barbati sau numai pentru femei, carti care exalta idealul masculin si carti care le învata pe cititoare cum sa fie cât mai feminine, carti care îi descriu pe barbati si pe femei în tonuri asemanatoare si carti care insista asupra diferentelor dintre cele doua

sexe. Sa fie oare adevarat ceea ce spune titlul unei carti de succes a lui John Gray, anume ca 'Barbatii sunt de pe Marte, femeile de pe Venus'? Iar daca este adevarat, ce implicatii decurg în sfera relatiilor dintre barbati si femei?

Sexualitatea

Acum o suta de ani, Sigmund Freud soca opinia publica si comunitatea stiintifica formulând teoria psihanalitica, în care se pune un accent deosebit pe sex ca forta dinamica a comportamentului uman. La vremea aceea, colegii lui Freud au respins vehement rolul primordial acordat de psihanaliza motivatiei sexuale. Se însela oare Freud? Imagini si teme sexuale abunda în visurile noastre, în glumele pe care le spunem sau le gustam spuse de catre ceilalti, în spectacolele de televiziune si în filmele pe care le vizionam, în romanele pe care le citim, în muzica pe care o ascul-tam sau în scandalurile sexuale ale persoanelor publice, care fac deliciul tabloidelor. Nu-i de mirare ca specialistii în publicitate se folosesc de sex ca sa vânda orice, de la blue jeans si automobile pâna la pasta de dinti, parfumuri sau bere.

Deoarece este componenta cea mai intima a relatiilor interumane, sexul e greu de studiat. Dupa 1940, biologul Alfred Kinsey si colegii sai au condus prima ancheta de proportii a practicilor sexuale din SUA. Bazându-se pe interviuri confidentiale a peste 17.000 de barbati si femei, cercetatorii au încercat sa descrie ceea ce nimeni nu îndraznea sa discute în public: diferite modele de activitate sexuala. Unele din rezultatele lui Kinsey s-au dovedit socante, întrucât aratau ca activitatea sexuala a americanilor era mai frecventa si mai variata decât se credea. Cartile lui au devenit best sellers. Metodele sale sunt discutabile (de exemplu, majoritatea celor intervievati erau tineri, albi, din mediul urban si din clasele de mijloc), însa descoperirile sale mai sunt si astazi folosite drept baza de comparatie.

Între timp, au fost realizate numeroase alte studii si anchete privind activitatea sexuala. Desi nu se poate sti niciodata cu certitudine cât de exacte sunt declaratiile celor investigati, anumite rezultate se contureaza cu destula consistenta. În primul rând, desi exista destule variatii în cadrul fiecarui sex, barbatii se declara mai permisivi si mai activi din punct de vedere sexual decât femeile. De asemenea, în relatiile heterosexuale barbatii si femeile joaca roluri sexuale diferite, conturându-se o diviziune a muncii în care barbatii sunt 'atacatorii', iar femeile 'aparatoarele portii'. Dintre cele doua roluri, cel defensiv este mai influent, deoarece, în orice activitate comuna, partenerul mai restrictiv este acela care 'tine scorul'.

Cercetarile mai arata ca barbatii si femeile au vederi diferite asupra sexului în cadrul interactiunilor din viata cotidiana. În comparatie cu femeile, barbatii privesc lumea în culori mai accentuat 'sexualizate'. Într-un studiu din 1982, Antonia Abbey a format mai multe perechi de studenti, carora le-a cerut sa converseze cinci minute, în vreme ce alti studenti urmareau conversatia. Chestionându-i ulterior atât pe actori, cât si pe observatori, Abbey a remarcat ca barbatii au simtit o mai mare atractie sexuala fata de partenerele de conversatie decât viceversa. De asemenea, barbatii le-au considerat pe femeile care au purtat conversatia mai seducatoare si mai provocatoare decât s-au autocaracterizat participantele însele. Într-un alt studiu, dupa ce au citit niste fragmente literare, prezentând diferite scenarii ale unor întâlniri amoroase, participantii au fost mult mai înclinati decât participantele sa presupuna ca eroina fiecarui scenariu dorea sa faca dragoste. si în viata reala, barbatii sunt mai tentati decât femeile sa interpreteze anumite gesturi, precum o privire mai insistenta, un compliment sau o remarca amicala, o atingere a bratului sau un zâmbet inocent ca pe niste avansuri sexuale.

Gelozia

Gelozia este o emotie stârnita de perceptia unei amenintari fata de o relatie foarte pretioasa pentru individ. Amenintarea nu trebuie sa fie neaparat una reala, ci poate fi o fantezie obsesionala, bazata pe niste aparente deformat interpretate. Gelozia începe o data cu supraevaluarea posibilei amenintari. Unii indivizi sunt mai înclinati decât altii sa exagereze în aceasta privinta. Cei care se simt nesiguri si inechitabil tratati de catre partener sunt cei mai volatili - îndeosebi atunci când relatia este de data recenta, reprezentând pentru cel gelos o mare investitie afectiva.

Cele mai puternice si cele mai distructive sentimente de gelozie sunt provocate de perceptia unei infidelitati sexuale - care, statistic vorbind - îi roade mai mult pe barbati decât pe femei, îndeosebi în societatile traditionaliste. Gesturile si actele partenerului care stârnesc în cel mai înalt grad gelozia difera de la o cultura la alta. Oamenii difera, totodata,

si prin modul în care reactioneaza atunci când sunt gelosi. În general, gelozia este o emotie negativa, însotita de neîncredere, anxietate si de furia celui care se simte amenintat sa piarda ceva ce i-a apartinut. Însa reactia fata de amenintare poate fi mai mult sau mai putin constructiva. De exemplu, indivizii cu predispozitii depresive au tendinta de a se autoînvinovati. Don Sharpsteen si Lee Kirkpatrick au masurat orientarile de atasament ale unui grup de participanti, dupa care le-au cerut sa relateze cum s-au comportat atunci când au fost gelosi. Au constatat ca indivizii cu atasament solid s-au dovedit a fi cei mai furiosi si cel mai mult înclinati sa îsi reverse furia asupra partenerului. În schimb, indivizii cu atasament fragil, fie de tip anxios sau retractil, tind sa fie invadati de tristete si de amaraciune, cautându-si o vina pentru comportamentul partenerului si evitând o confruntare directa cu acesta sau cu adversarul ce ameninta sa strice relatia.

În 1991, Jeff Bryson a chestionat studenti din mai multe tari în legatura cu modul lor de reactie atunci când sunt gelosi, descoperind o serie de diferente culturale. Iata cum si-a rezumat el constatarile: "Când sunt gelosi, francezii înnebunesc, olandezii sunt tristi, germanii n-au chef sa se ia la harta, italienii n-au chef de vorba iar americanii se gândesc la ce vor spune prietenii!" (Brehm, Kassin, Fein, p. 329)

Comunicare si conflict

Neîntelegerile în legatura cu sexul sau alte subiecte pot genera conflicte în cadrul unei relatii apropiate. Indiferent din ce motive, în toate cuplurile au loc frictiuni. Problema nu este aparitia lor, ci modul în care un cuplu încearca sa le solutioneze. O sursa de conflict este dificultatea partenerilor de a discuta despre dezacordurile dintre ei. Atunci când se despart, atât cuplurile heterosexuale, cât si cele homosexuale invoca, printre cauzele cele mai frecvente, lipsa de comunicare. Dar în ce constau 'problemele de comunicare'? Comparatiile între cuplurile fericite si cele nenorocite au evidentiat doua modele de comunicare ce survin adesea în relatiile destabilizate.

Primul este reciprocitatea afectelor negative, în care - aplicând tactica 'ochi pentru ochi, dinte pentru dinte' - partenerii fac un schimb de expresii ale tuturor sentimentelor negative pe care si le provoaca unul celuilalt. În toate cuplurile, exprimarea unui afect negativ atrage dupa sine un raspuns similar în mai mare masura decât etalarea unor sentimente pozitive. Însa reciprocitatea afectelor negative, mai ales în comportamentul nonverbal, este mai accentuata în cadrul cuplurilor cu probleme, în care partenerii se dueleaza din ce în ce mai des si mai crâncen. Zâmbetele trec neobservate, dar orice cautatura piezisa si orice mina dezgustata stârnesc un raspuns taios.

Barbatii si femeile reactioneaza diferit în astfel de conflicte. De regula, femeile declara ca traiesc emotii mai intense si mai vadit exprimate decât barbatii. În multe casatorii nefericite se constata si un alt model de comunicare nereusita, cunoscut drept cerere si refuz: sotiile cer sotilor sa discute despre problemele lor, doar pentru a fi si mai frustrate de refuzul sotilor de a face acest lucru. John Gottman sustine ca nici unul dintre aceste doua modele de abordare a relatiilor conflictuale nu este în sine rau. Problemele, spune el, sunt generate de discrepante. În opinia lui Gottman, relatiile sanatoase sunt mai probabile atunci când ambii parteneri au stiluri asemanatoare de implicare în conflict.

Indiferent de stilul fiecaruia, se poate recurge la doua strategii de atenuare a conflictelor. Prima este atât de evidenta, încât adesea trece neobservata: e vorba de multumirea mai accentuata a celuilalt în aspectele neproblematice ale relatiei. Daca exista un conflict într-o anumita privinta, partenerii pot si ar trebui sa îsi ofere unul celuilalt mai multe satisfactii în alte privinte. Pe masura ce echilibrul dintre laturile pozitive si cele negative ale relatiei se restabileste, bilantul recompenselor devine satisfacator, ceea ce poate contribui la atenuarea conflictelor. Cealalta metoda este aceea de a încerca sa întelegi punctul de vedere al celuilalt. Sensibilitatea fata de ceea ce gândeste si ce simte partenerul sporeste calitatea unei relatii. Ce poate sa-i motiveze pe indivizii aflati în vâltoarea unei dispute sa faca efortul de a-l întelege pe celalalt? Se poate presupune ca e de folos, în astfel de situatii, daca ei îsi dau seama de faptul ca, în fond, se confrunta cu o problema de comunicare.

S-a dovedit ca atribuirile pe care partenerii le fac unul în legatura cu comportamentul celuilalt sunt corelate cu calitatea relatiei dintre ei. Cuplurile fericite tind sa faca atribuiri care strâng relatia - sa le numim atribuiri consolidante: comportamentul nedorit al partenerului este cauzat de factori situationali ('A avut o zi proasta'), temporari ('O sa treaca') si cu arie de actiune limitata ('Nu-i decât un mic defect'). În schimb, comportamentele dezirabile sunt cauzate de factori inerenti partenerului, permanenti si generalizabili în alte aspecte ale relatiei. Dupa

cum se vede în figura 8.7, cuplurile nefericite procedeaza invers, facând atribuiri care conserva nefericirea - pe care le vom numi atribuiri dizolvante.5[5] Astfel, în vreme ce cuplurile fericite minimalizeaza raul si maximalizeaza binele, cuplurile nefericite nu cedeaza nici macar un milimetru. Din perspectiva acestor modele atributionale atât de diferite, s-ar parea ca, o data cu vremea, cuplurile fericite sunt si mai fericite, pe când cele nefericite ajung sa fie si mai nefericite. Asa se întâmpla? Da. În 1993, Frank Fincham si Thomas Bradbury au descoperit ca oamenii care fac mai multe atribuiri dizolvante la un moment dat, declara si mai putina satisfactie conjugala un an de zile mai târziu. Relatia dintre atribuiri si satisfactie poate fi una reciproca, fiecare din cele doua componente influentând-o pe cealalta.

Destramarea unei relatii

Întrucât suntem animale sociale, relatiile apropiate sunt foarte importante pentru oricare dintre noi - în ceea ce priveste fericirea si bunastarea noastra emotionala, ba chiar sanatatea si longevitatea noastra. Într-o ancheta din 1990, 73% dintre studentii americani chestionati au declarat ca ar sacrifica majoritatea altor scopuri ale vietii lor mai degraba decât sa renunte la o relatie satisfacatoare. E trist faptul ca acesti studenti traiesc într-o societate în care 50 - 60% dintre oamenii casatoriti pentru prima oara divorteaza. Într-un cuplu în care cel putin unul dintre parteneri a trecut printr-un divort, sansele unei noi despartiri cresc. Aceasta discrepanta - între stabilitatea dorita de majoritatea oamenilor si despartirile prin care trebuie sa treaca - este dramatica. Cuplurile se destrama, se separa si divorteaza. Cum evolueaza casniciile de-a lungul timpului si de ce unele rezista, pe când altele nu?

Dupa decenii de cercetari, psihosociologii au constatat ca oamenii proaspat casatoriti tind sa se idealizeze unul pe celalalt, ceea ce le induce o stare de extaz marital. Dar dupa luna de miere, satisfactia ambilor parteneri cunoaste o importanta scadere, ce se stabilizeaza cam dupa patru ani. În parte declinul se explica prin stresul provocat de nasterea copiilor, ceea ce este normal, însa o traiectorie similara percurg si sotii fara copii. Într-o oarecare masura, se pare ca relatiile noastre apropiate, ca si organismul nostru, îmbatrânesc o data cu timpul. Cât despre factorii care permit unele predictii în legatura cu viitorul unui mariaj, Benjamin Karney si Thomas Bradbury au trecut în revista 115 studii longitudinale, vizând 45.000 de casnicii, si au constatat doar ca anumite variabile pozitive (educatie, ocupatie, comportament constructiv, similaritatea atitudinala) permit întrucâtva unele predictii favorabile. O alta corelatie s-a dovedit însa mai bine sustinuta cu probe: cu cât este mai abrupt declinul initial al satisfactiei maritale, cu atât probabilitatea destramarii unui cuplu este mai mare.

Încetarea unei relatii apropiate poate fi o experienta traumatica. Cum îi fac fata oamenii? Depinde de natura pierderii. Un factor important e gradul de apropiere dintre parteneri sau masura în care linia de demarcatie dintre Eu-rile lor se estompeaza pâna într-atât încât al meu si al tau ajung sa se suprapuna. În 1992, Arthur Aron a descoperit ca longevitatea unei relatii amoroase poate fi anticipata destul de simplu, în functie de diagrama din figura 8.8 pe care oamenii o considera ca reprezentând relatia dintre ei. Cu cât cineva încorporeaza mai deplin fiinta unui partener, cu atât relatia promite sa fie mai durabila - dar si durerea este mai mare în eventualitatea unei rupturi.

Un alt factor important este interdependenta - liantul social care ne tine legati unii de altii. Cercetarile arata ca cu cât un cuplu este mai interdependent (ceea ce se masoara prin timpul petrecut împreuna, varietatea activitatilor comune si gradul de influenta al fiecarui partener asupra celuilalt) si cu cât partenerii investesc mai mult în relatia dintre ei, cu atât aceasta este mai viabila, dar si efectele despartirii sunt mai devastatoare. Oamenii se mai deosebesc si prin masura în care asocierea lor cu alte persoane este importanta pentru propria identitate. Cu cât regasirea în fiinta si prezenta partenerului este mai necesara pentru echilibrul launtric al unui individ, cu atât ruperea unei relatii esentiale este mai dureroasa.

Observam un efect ironic sau paradoxal: acei factori care sporesc durabilitatea unei relatii (apropierea, interdependenta si importanta relatiei pentru propria identitate a cuiva) sunt de natura sa intensifice nefericirea dupa ruperea relatiei si sa sporeasca dificultatea suportarii ei. Cum sa mentinem echilibrul între investitia psihologica necesara unor relatii durabile si ceea ce pastram pentru noi însine, pentru a ne sustine în eventualitatea unei despartiri?

5

În lumea occidentala, diferiti indicatori demografici arata cât de problematice au devenit formele traditionale de angajament familial: o rata înalta a divortialitatii, din ce în ce mai multe familii cu un singur sustinator, tot mai numeroase cupluri ce traiesc în concubinaj si tot mai multi celibatari. Însa dorinta de stabilire a unor relatii apropiate durabile nu a slabit. Dimpotriva. Homosexualii si lesbienele lupta pentru recunoasterea oficiala a casatoriilor între parteneri de acelasi sex, majoritatea celor divortati se recasatoresc, iar familiile de adoptie modeleaza un nou sens al conceptului de viata familiala. E ca si cum cu totii am fi pornit într-o cautare neîncetata si imperios necesara, de vreme ce milioane de barbati si femei încearca sa gaseasca modalitati de afiliere, atractie, apropiere si iubire, pentru a se devota pe viata unii altora.