Curs 05 - ATRACTIA & RESPINGEREA INTERPERSONALA (v-2011)

Psihologie socială Curs: Atracţia şi respingerea interpersonală

Curs № 5

ATRACŢIA ŞI RESPINGEREA INTERPERSONALĂ suport de curs

Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS

2010-2011 Cuprins: Atracţia interpersonală Definiţie Apropierea în spaţiu Proximitatea geografică Proximitatea arhitecturală Proximitatea fizică Mecanismele influenţei exercitate de proximitate Expunerea repetată şi familiaritatea Mecanismele influenţei simplei expuneri Când simpla expunere produce respingere Potrivirea calităţilor interpersonale Importanţa similarităţii Similaritatea la nivelul atitudinilor şi valorilor Similaritatea în familie şi cupluri Similaritatea gradului de atractivitate fizică Primatul divergenţei Modelul atracţiei interpersonale Rezumatul temei Concepte şi noţiuni cheie Lecturi obligatorii Lecturi de aprofundare Referinţe bibliografice

* * * În cursul anterior am discutat despre motivaţia profund umană de a iniţia contacte cu ceilalţi, de a forma şi menţine relaţii interpersonale. Este adevărat însă că, în satisfacerea acestei nevoi suntem selectivi: nu abordăm toate persoanele pe care le întâlnim, nu ne dorim să comunicăm frecvent cu toţi cei cu care am interacţionat vreodată, nu stabilim relaţii interpersonale apropiate cu oricine, chiar dacă eventual suntem nevoiţi să comunicăm frecvent. Ce face diferenţa? Pur şi simplu, chiar de la primele interacţiuni, faţă de unii oameni cu care intrăm în contact ne simţim atraşi mai mult decât de alţii. Cu unii am dori să ne întâlnim şi să comunicăm din nou, pe când pe alţii am prefera să nu-i revedem, eventual chiar îi evităm. Atitudinile noastre iniţiale faţă de ceilalţi stau la baza apropierii sau distanţării dintre oameni; în timp,

Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

1


atracţia interpersonală1 se poate transforma într-o relaţie interpersonală intimă de genul prieteniei sau dragostei; opusul e la fel valabil: simpla antipatie sau repulsie interpersonală iniţială poate degenera în ură şi duşmănie. La fel ca şi nevoia de asociere, atracţia şi antipatia sunt influenţate de factori personali şi situaţionali. În acest material vom insista în special asupra factorilor care favorizează sau amplifică atracţia interpersonală.

Atracţia interpersonală Definiţie Atracţia interpersonală se referă la impulsul pe care-l resimţim de a căuta compania unui anume individ. „Magnetismul” pe care-l resimţim faţă de o anume persoană poate fi cel mai bine descris cu ajutorul conceptului de „atitudine”. Dacă ar fi să folosim o definiţie cât mai simplă dar intuitivă, atitudinea este simultan o evaluare rapidă şi un afect instantaneu pe care le produce mintea pentru a ne raporta la sau a ne situa faţă de un aspect al mediului, atât din exteriorul cât şi din interiorul nostru. Putem avea atitudini virtual despre orice ne-ar putea trece prin minte: putem avea atitudini despre obiecte, persoane, grupuri, evenimente dar şi despre idei, valori sau propria persoană. Se obişnuieşte ca atitudinile să fie triate şi ordonate după cum sunt pozitive sau negative, având şi un grad diferit de intensitate, de la foarte pozitive până la foarte negative. Atunci când evaluarea are ca obiect o persoană spunem că „ne place” de cineva (corespunde unei atitudini pozitive), „ne displace” (denotă o atitudine negativă) sau „ne este indiferent” (echivalentul atitudinii neutre). Atracţia interpersonală este expresia unei atitudini puternic pozitive faţă de o anume persoană, resimţită ca o plăcere şi dorinţă de a interacţiona cu respectiva persoană. Atracţia interpersonală este liantul care poate determina în timp ca interacţiunile iniţiale între două persoane să se structureze şi să se sedimenteze sub forma unor relaţii interpersonale de lungă durată cărora le spunem „prietenie” sau „dragoste”. Apropierea în spaţiu Pentru ca două persoane să ajungă să-şi formeze atitudini interpersonale şi eventual să resimtă atracţie unul faţă de celălalt trebuie să fie respectată cea mai elementară condiţie: cele două persoane trebuie să aibă oportunitatea de a intra în contact una cu alta. Pentru aceasta cele două persoane trebuie să se afle aproape unul de altul, între ele trebuie să existe o anume proximitate sau apropiere în spaţiu. În continuare vom analiza impactul diferitor forme de proximitate – geografică, arhitecturală, fizică – asupra atracţiei interpersonale. Proximitatea geografică

Cum reuşim să intrăm în contact unul cu celălalt? Dacă excludem Internetul, chat-ul, e-mail-ul, telefonul, scrisorile şi telepatia ca modalităţi de a lua un prim

1Majoritatea conceptele cheie care sunt scrise cu caractere îngroşate se regăsesc la finele cursului, într-o secţiune întitulată „Concepte şi noţiuni cheie”.


2


contact unul cu celălalt nu ne rămâne decât cea mai simplă şi străveche modalitate: să ne întâlnim cândva, undeva, adică în mod explicit, „în carne şi oase”.

Care este şansa să-l întâlniţi „pe viu” pe Paulo Coelho? Dar care sunt şansele de-al întâlni pe Gabriel Liiceanu? Dar ce ziceţi despre şansele de al cunoaşte personal pe Dan Lungu? Toţi sunt oameni cu notorietate, mai mult sau mai puţin cunoscuţi, mai ales prin ceea ce au scris. Diferenţa dintre ei constă, pe lângă multe altele, şi în faptul că primul locuieşte în Brasilia, la Copacabana, al doilea – la Bucureşti, în timp ce ultimul – la Iaşi. E infim de puţin posibil să-l fi cunoscut sau că-l veţi cunoaşte vreodată personal pe Paulo Coelho, e greu de crezut că aţi interacţionat sau veţi interacţiona vreodată cu Gabriel Liiceanu, dar e destul de posibil să fi comunicat deja cu Dan Lungu sau să ajungeţi să-l cunoaşteţi în realitate în viitorul apropiat. Mai mult decât atât, este foarte probabil că l-aţi văzut pe Dan Lungu de câteva ori deja. Am dat un exemplu oarecum parţial nepotrivit: toate cele trei persoane amintite sunt, deşi în proporţie diferită, persoane cu vizibilitate publică, iar faţă de astfel de persoane de regulă ajungem să ne formăm atitudini fără un contact personal, via mass-media. Dacă în locul lor am alege însă persoane simple, fără notorietate publică, păstrând intacte localităţile, şansele ar rămâne aceleaşi: cu cât mai departe din punct de vedere geografic este un om faţă de celălalt cu atât mai puţin probabil este că cei doi vor ajunge să se cunoască, să aibă atitudini pozitive unul faţă de celălalt şi, poate chiar să devină prieteni.

Un studiu clasic şi frecvent citat în manualele de psihologie socială ne oferă o dovadă evidentă a importanţei proximităţii geografice. James Bossard (1932) a studiat certificatele de căsătorie eliberate într-un orăşel din America anilor 30 din secolul trecut. Cercetătorul a constat o corelaţie între distanţa dintre blocuri şi numărul de căsătorii. Analizând locul naşterii tinerilor căsătoriţi în ultimii câţiva ani a constatat că, 1/3 din ei locuiau anterior căsătoriei la doar cinci blocuri distanţă unul de altul. Mai mult decât atât, 12% din cei căsătoriţi au locuit anterior căsătoriei în acelaşi bloc! Sigur, aceste rezultate vi se pot părea neaşteptate şi neconcordante cu experienţa maritală a tinerelor de astăzi. Trebuie să ţineţi cont însă de câteva aspecte legate de populaţia investigată. Cercetarea realizată de Bossard (1932) a vizat un orăşel muncitoresc din acele timpuri, orăşel cu o mare stabilitate a populaţiei şi un indice foarte redus de emigrare. Marea majoritate a tinerilor din acel orăşel nu plecau pentru studii universitare sau să lucreze în altă parte: ei se căsătoreau şi îşi găseau rostul unde se născuseră. Din punct de vedere arhitectural acel orăşel arăta cum arată vechile cartiere socialiste de pe la noi: era alcătuit doar din blocuri „tip cutii”, cu multe etaje şi scări, amplasate destul de înghesuit şi comasat. În aceste condiţii proximitatea geografică – măsurată ca şi distanţă dintre blocuri – avea o putere hotărâtoare asupra preferinţelor maritale ale tinerilor.

Dar nu numai distanţa dintre blocuri poate fi importantă pentru atracţia interpersonală. Poate deveni relevant chiar modul în care este concepută arhitectural o clădire. Proximitatea arhitecturală Leon Festinger, Stanley Schachter şi Kurt Back (1950) au făcut un celebru studiu asupra atracţiei interpersonale în campusul studenţesc. Pentru derularea cercetării au fost selectate mai multe cămine de familişti situate în aceiaşi parte a campusului. Toate clădirile erau la fel, având două niveluri cu câte 5 apartamente pe fiecare nivel (vedeţi mai jos schiţa din Cadrul 1). La începutul anului şcolar


3


cercetătorii au aranjat lucrurile astfel încât cazarea familiilor să se realizeze aleator. De asemenea s-au asigurat asupra faptului ca studenţi din acelaşi cămin să nu se fi cunoscut anterior.

Cadrul 1 Arhitectura căminelor de familişti din studiul realizat de

Festinger, Schachter & Back (1950)

La finele anului universitar cercetătorii au constatat că relaţiile de atracţie şi prietenie dintre familişti s-au format ... în funcţie de particularităţile arhitecturale ale clădirilor şi ocuparea apartamentelor. Cel mai bun predictor al probabilităţii apariţiei unor relaţii interpersonale apropiate dintre două familii a fost ... distanţa de la o uşă la cealaltă. Altfel spus, cu cât mai aproape erau uşile dintre două apartamente cu atât era mai mare probabilitatea ca, după un an academic, familiile ce ocupau acele apartamente să fi afirmat că au devenit prieteni! Dar nu numai distanţa fizică – cea de la o uşă la alta – este importantă.

Reveniţi asupra schemei din Cadrul 1. Care credeţi că au fost cele mai „atractive” sau „populare” cupluri? Locatarii căror apartamente au ajuns prieteni pentru majoritatea cuplurilor?

Rezultatele au confirmat ipoteza autorilor, conform căreia apartamentele care sunt amplasate în locuri cu un trafic intens vor face din locatarii săi cele mai atractive persoane din bloc. Astfel, studenţii din apartamentele care se aflau cel mai aproape de scări şi sau cutiile poştale formau cele mai multe relaţii de prietenie cu celelalte familii. Cercetătorii au apreciat că aceste apartamente – în special apartamentele 1, 4 şi 5 din schema de mai sus – erau la cea mai mică distanţă funcţională faţă de ceilalţi: prezenţa scărilor şi sau a cutiilor poştale creşteau implicit posibilitatea şi frecvenţa interacţiunilor cu ceilalţi, facilitând apropierea între cupluri.

Am văzut că distanţa fizică şi distanţa funcţională la nivelul unei clădiri ne pot influenţa atracţia pe care o resimţim pentru ceilalţi. Dar dacă ne limităm şi mai mult distanţa? Ce se întâmplă dacă suntem aproape de cineva într-o cameră şi, eventual, această apropiere se repetă de mai multe ori? Proximitatea fizică

E cunoscut faptul că prietenii tind să se aşeze în aceeaşi bancă (urmăriţi, de exemplu, chiar modul în care vă alegeţi personal locul atunci când veniţi la un curs


4


sau seminar). O astfel de proximitate este un rezultat sau o cauză al relaţiilor interpersonale? Ambele influenţe sunt posibile: este evident că într-o sală de curs oamenii caută să fie aproape de prieteni după cum este adevărat şi faptul că simpla apropiere repetată faţă de colegul de bancă poate genera o relaţie de prietenie!

Pentru a demonstra o astfel de ipoteză Mady Segal (1974) a aşezat la începutul unui an şcolar în ordinea alfabetică cursanţii anului I de la Academia de Poliţie. Pe parcursul întregului an cursanţilor le era interzis să-şi schimbe locul din clasă. Ordinea alfabetică a fost strict respectată şi la cazarea acestora. La finele cursului relaţiile interpersonale erau … în funcţie de distanţa numelor din catalog, respectiv, distanţa fizică din clasă şi cămin!

Proximitatea fizică sau distanţa dintre corpuri funcţionează la fel şi dincolo de sălile de curs sau cămine, în orice situaţie de comunicare interpersonală. Vă place călătoria cu mijloacele de transport în comun la orele de vârf? E prea puţin probabil. Pe lângă aşteptarea în staţie, durata mult prea lungă a călătoriei în sine, ne displace cel mai mult aglomeraţia şi înghesuiala. Resimţim un disconfort legat de faptul că persoane necunoscute îşi apropie corpul lor mult prea mult de al nostru, eventual lipindu-se de noi în înghesuiala creată. Sentimentul neplăcut pe care-l resimţim rezultă şi din faptul că ne este încălcat spaţiul personal – o zonă în jurul corpului nostru pe care alţii nu trebuie să o depăşească pentru că altfel ne violează intimitatea şi confortul psihologic. Desigur, atunci când călătorim la o oră de vârf ne aşteptăm la îmbulzeală şi o acceptăm, ceea ce nu o face însă şi plăcută.

Edward Hall (1966) a constat că mărimea spaţiului personal variază de la o situaţie la alta. Unul din factorii care influenţează mărimea acestuia este natura interacţiunii şi relaţiile preexistente cu persoanele cu care comunicăm. Astfel, pentru cultura americană din acel moment, s-a constat că există o următoare diferenţiere a spaţiului de poziţionare interpersonală:

• Comunicarea cu persoanele foarte apropiate: distanţa dintre persoane este sub 0,5 m;

• Comunicarea cu cunoştinţe şi prieteni: 0,5 m – 1,2 m; • Comunicarea socială ocazională cu străinii:1,2 m – 3,5 m; • Comunicare publică: 3,5 m – 7,5 m sau pana unde se aude în mod normal

vocea unui om (de ex., o prelegere, o şedinţă de judecată)

Oamenii nu doar se poziţionează mai aproape sau mai departe unul de altul în funcţie de relaţiile interpersonale preexistente ci apreciază în mod diferit o persoană necunoscută ţinând cont de apropierea acesteia în spaţiu. Albert Mehrabian (1968a) a rugat un grup de subiecţi să-şi imagineze că o persoană necunoscută se află la o distanţă de un metru de ei în timp ce un alt grup făcea acelaşi lucru, dar plasând imaginar necunoscutul la o distanţă de doi metri de sine. Cei care au vizualizat persoana necunoscută ca aflându-se mai aproape de sine au apreciat-o ca fiind mai atractivă. Într-un alt studiu subiecţii erau rugaţi să afişeze posturi diferite stând într-un scaun şi imaginându-şi că pe un alt scaun se află o persoană pe care o plac sau nu. S-a constat că atunci când subiecţii îşi imaginau o persoană plăcută amplasau scaunul lor semnificativ mai aproape de „necunoscutul imaginar” comparativ cu situaţiile în care îşi imaginau prezenta unor indivizi dezagreabili (Mehrabian, 1968b). Normele de poziţionare sau distanţa din timpul comunicării cu celălalt sunt supuse influenţelor culturale. De exemplu, comunicarea interpersonală în culturile de tip colectivist presupune o mai mare apropiere dintre cei doi. Astfel, pentru un arab comunicarea cu un străin se realizează la doar 30 cm în timp ce pentru americani


5


distanţa minimă care respectă spaţiul personal este de patru ori mai mare – 120 cm (Watson & Graves, 1966). E uşor de imaginat disconfortul comunicării dintre un arab şi un american care încearcă să încheie o afacere fără a fi sensibili sau informaţi în privinţa normelor de distanţare spaţială practicate în cele două culturi. Americanul va socoti arabul ca fiind nepoliticos de familiar în timp ce arabul va interpreta distanţarea americanului ca pe un semn de respingere şi discriminare. Mecanismele influenţei exercitate de proximitate De ce totuşi proximitatea, în diversele ei forme, produce o creştere a atracţiei interpersonale? În viziunea psihologiei sociale actuale există mai multe explicaţii convergente. Mai întâi de toate, după cum am arătat mai sus, proximitatea oferă însăşi posibilitatea iniţierii unei interacţiuni şi comunicări interpersonale.

Apoi, după ce ajungem să întâlnim frecvent o persoană în anumite spaţii, poate apărea o identificare spaţială comună – „este din acelaşi bloc cu mine”, „e din acelaşi liceu” etc. S-a demonstrat în mod repetat faptul că simpla plasare a sinelui împreună cu alte persoane într-o categorie cognitivă comună facilitează apropierea şi atracţia interpersonală.

Apropierea în spaţiu are şi o funcţie de „optimizare a costurilor” relaţiilor interpersonale. Prin stabilirea relaţiilor interpersonale omul obţine beneficii (companie, aprobare socială, suport afectiv, ajutor efectiv etc.) dar în acelaşi timp menţinerea relaţiilor interpersonale implică şi costuri, în special „costuri de întreţinere”. Orice relaţie interpersonală se poate asemui unui rug care trebuie întreţinut: dacă nu pui la timp vreascuri, acesta se va stinge. La fel se întâmplă si cu relaţiile interpersonale: dacă nu te vezi mult timp cu o persoană, relaţia se „răceşte” sau chiar se „stinge”. Altfel spus, dacă o persoană este mai aproape în spaţiu ne este mai uşor să întreţinem o relaţie interpersonală. Proximitatea este importată şi într-o manieră aparent paradoxală: ea poate induce automat o apreciere pozitivă şi atracţie interpersonală pentru simplul fapt că persoanele pe care le considerăm apropiate sunt de regulă frecvent în preajma noastră. După cum au arătat şi experimentele lui Mehrabian (1968a; 1968b) menţionate mai sus, suntem susceptibili în a face şi o inferenţă inversă de genul „pentru că ieşti aproape îmi eşti apropiat”.

În spatele cauzelor posibile ce favorizează impactul apropierii în spaţiu asupra atracţiei interpersonale se află însă inevitabila creştere a gradului de cunoaştere interpersonală. Cu atât mai des ne întâlnim şi cu cât mai aproape ne aflăm unul de celălalt cu atât mai mult şi inevitabil va creşte gradul nostru de familiaritate. Dar despre asta puţin mai jos. Expunerea repetată şi familiaritatea Aduceţi-vă aminte de primele zile de studenţie. Mai ales pentru cei veniţi din altă localitate totul părea nou: clădirile universităţii, modul de organizare a orelor, cantina, căminul şi mai ales oamenii care vă înconjurau. Pentru mulţi acest nou început din viaţa personală a fost resimţit ca fiind destul de stresant. Însă doar după câteva zile sau săptămâni aţi început să constataţi că noua realitate şi oamenii din ea devin din ce în ce mai cunoscute, mai familiare. Începuserăţi să vă obişnuiţi cu arhitectura clădirilor, cu modul de organizare a orelor, cu cantina şi căminul. Constatarăţi că din masa iniţial diformă de oameni începeţi să distingeţi şi să


6


recunoaşteţi feţele unor persoane: cadrele didactice, colegii de grupă, personalul administrativ, locatarii căminului. Astfel ajungeţi să saluţi tot mai multă lume, să discutaţi cu mai multe persoane. Începeţi se vă simţiţi mai bine, stresul iniţial se reduce sau chiar dispare. Pentru marea majoritate a oamenilor creşterea familiarităţii este asociată cu emoţii pozitive, iar emoţiile pozitive sunt ingredientul primar şi esenţial al atracţiei interpersonale (vezi mai jos şi Cadrul 2).

Robert Zajonc (1968) a fost cel care a atras atenţia psihologilor sociali asupra faptului că expunerea repetată la un stimul determină o evaluare tot mai pozitivă a acestuia. Mai mult decât atât, nu contează natura stimulului, relevanţa lui sau procesarea conştientă a acestuia: simpla expunere este suficientă. Numeroase cercetări au confirmat faptul că odată cu creşterea numărului de expuneri oamenii ajung să aprecieze tot mai pozitiv figuri geometrice, simboluri, cuvinte din limbi străine, locuri, feţele persoanelor necunoscute. Iată doar câteva dovezi în acest sens.

Imaginaţi-vă că ori de câte ori participaţi la un curs regăsiţi în unul din colţurile tablei o serie de cuvinte (mai exact, ieroglife) a căror semantism vă este necunoscut. În mod evident aceste cuvinte nu au nimic cu tematica cursului, profesorul le ignoră în totalitate, dar ele sunt prezente pe durata întregului semestru. Ceea ce veţi pierde însă din vedere este faptul că aceste ieroglife sunt diferite de fiecare dată: unele dintre ele apar mai des iar altele mai rar, variază şi ordinea scrierii acestora. La finele semestrului profesorul vă surprinde prin a vă cere să completaţi un chestionar la care nu vă aşteptaţi. Chestionarul prezintă o serie de ieroglife iar dumneavoastră trebuie să apreciaţi care dintre acestea vă plac cel mai mult, sunt mai atractive din punct de vedere estetic. Chestionarul conţine toate ieroglifele care au apărut vreodată, suplimentate şi cu ieroglife pe care nu le-aţi văzut.

Rick Crandall (1972) a realizat un studiu după scenariul de mai sus în timpul cursului de psihologie generală pe care-l preda. Rezultatele au fost conforme ipotezei: cele mai plăcute ieroglife au fost acelea care au fost scrise de cele mai multe ori pe tablă. S-a descoperit că şi atunci când semantismul cuvintelor ne este cunoscut, adică cunoaştem bine limba din care provin, nouă ne plac anume acele cuvinte care sunt mai des folosite în uzul cotidian. Moreland şi Beach (1992) au realizat un alt studiu în timpul orelor de introducere în psihologie. La fel ca şi în studiul anterior studenţii nu ştiau că sunt expuşi în mod sistematic la stimuli – da data aceasta persoane – pe care urmau să le evalueze în final. Cei doi cercetători au selectat înainte de a începe semestrul patru femei care urmau să joace rolul de „studente-complici”. Acestea urmau să vină la curs şi să de aşeze în mod intenţionat în faţă, cât mai aproape de profesor. Trei dintre ele aveau sarcina să fie prezente la curs cu o frecvenţă diferită: o persoană urma să vină la 15 cursuri, cealaltă la 10 cursuri şi ultima doar la 5 cursuri. Cea mai simplă sarcină îi revenea celui de-al patrulea complice – trebuie să chiulească tot semestrul!

Lectura #1

Cursul se ţinea într-un amfiteatru mare unde veneau aproape două sute de studenţi. În mod evident, numărul mare de persoane nu le permitea studenţilor să poată cunoaşte destul de bine pe toată lumea. Dacă studentele-complici se aşezau însă în faţă, privirile celorlalţi fiind aţintite spre profesor, inevitabil ajungeau să fie văzute de ceilalţi. La finele semestrului toţi studenţii au completat un chestionar care conţinea pozele complicilor şi invitaţia de a aprecia pentru fiecare prezenţa unor caracteristici precum popularitatea, onestitatea, inteligenţă, atractivitatea fizică. În plus participanţii erau rugaţi să se pronunţe în ce măsură le-ar place să petreacă timpul liber împreună cu persoanele din poze sau daca ar dori să lucreze împreună la un proiect academic. Trebuie să precizăm că pozele studentelor au fost pretestate pentru


7


a se asigura faptul că ele nu diferă în gradul de atractivitate fizică sau frumuseţe iar studentele au respectat consemnul de a evita pe cât posibil comunicarea interpersonală cu ceilalţi cursanţi.

Rezultatele au fost conform aşteptărilor: studentele care au fost mai des văzute la ore au creat o impresie mult mai bună. Participanţii au apreciat că ele au mai multe calităţi personale pozitive, manifestând totodată intenţia de a le cunoaşte şi a interacţiona (operaţionalizarea atracţiei interpersonale). Cel mai puţin virtuoasă şi atractivă pentru comunicarea interpersonală a fost „studenta complet necunoscută”, cea care a fost rugată să nu vina deloc la curs! Efectul simplei expuneri a fost demonstrat în nenumărate contexte. El este folosit pe larg în publicitate, campaniile publice sau campaniile politice. Expunerea repetată la o marcă sau produs îl face mai atractiv, în timp ce expunerea la feţele candidaţilor poate determina votul favorabil al electoratului nehotărât. Se pare că expunerea repetată are un puternic fundament genetic. O dovadă directă în acest sens rezultă şi din cercetarea realizată de Brooks-Gunn şi Lewis (1981). Cei doi autori au demonstrat că efectul simplei expuneri este prezent şi la copii nou-născuţi. Cercetătorii au arătat copiilor poze cu persoane pe care aceştia le mai văzuseră sau cu persoane complet străine. Copii au zâmbit cu precădere la vederea pozelor cu persoane pe care anterior le mai întâlniseră. De altfel oamenii nu sunt singurele fiinţe ce dezvoltă preferinţe pentru stimuli la care au fost expuşi în mod repetat. Animalele sunt şi ele supuse acestui fenomen. Cross, Halcomb şi Matter (1967) au încercat să vadă dacă şobolanii, la fel precum oamenii, pot dezvolta preferinţe muzicale. Pentru a testa acest lucru cercetătorii au împărţit animalele în două grupuri. Un grup asculta timp de 12 ore pe zi muzică clasică compusă de W. A. Mozart în timp ce celălalt grup asculta muzică clasică scrisă într-o manieră avangardistă de compozitorul modern A. Schoenberg. Audiţiile muzicale zilnice au durat timp de două luni. Apoi, după o pauză de 15 zile experimentatorii le-au oferit şobolanilor posibilitatea activării unor manete pentru declanşarea muzicii preferate. S-a constat că şobolanii au manifestat preferinţă pentru muzica compozitorului la care au fost expuşi anterior. Mai mult decât atât, pentru a se evita ipoteza unei simple deprinderi pentru audiţia anumitor piese, bucăţile muzicale care au fost folosite în partea secundă a experimentului erau diferite de operele audiate în primele două luni. De fapt şobolanii manifestau preferinţa nu pentru anume piese ci pentru stilul acelor piese, vădind astfel veritabile „preferinţe muzicale”! Mecanismele influenţei simplei expuneri De ce simpla expunere este atât de puternică în a determină evaluarea pozitivă a stimulilor? Deşi, după cum spune şi titlul fenomenului („efectul simplei expuneri”), efectul expunerii repetate este simplu, explicaţiile acestuia nu sunt încă pe deplin unitare şi perfect articulate. De-a lungul timpului, de la descoperirea sa, efectul simplei expuneri a fost explicat prin mecanisme psihologice diferite.

O primă explicaţie ar putea fi legată de faptul că, odată cu creşterea numărului de expuneri, oamenii au ocazia să descopere tot mai multe aspecte noi şi interesante despre un stimul (Berlyne, 1970; Stang, 1973). Pentru că activitatea de învăţare este, de regulă, asociată cu emoţii pozitive, expunerea repetată poate duce la asocierea acelui stimul cu trăiri afective pozitive.


8


Este posibil ca asocierea unui stimul cu trăiri afective pozitive să rezulte şi ca urmare a unui alt mecanism psihologic. Atunci când oamenii întâlnesc din nou un stimul şi îl recunosc, de regulă, resimt emoţii pozitive (Birnbaum & Mellers, 1979).

Cea de-a treia explicaţie aparţine perspectivei evoluţioniste, ea oferind în acelaşi timp şi o raţiune pentru plăcerea de a recunoaşte stimulii întâlniţi altă dată. Se pare că animalele şi oamenii şi-au fixat la nivel genetic faptul că un stimul cunoscut şi familiar este mai agreabil şi mai puţin periculos decât un stimul necunoscut şi ciudat (Bornstein, 1989). Este posibil ca acei oameni primitivi care au preferat confortul stimulilor cunoscuţi („sedentarii”) să fi fost mai longevivi şi abili pentru aşi transmite genele comparativ cu cei care au preferat provocarea lucrurilor necunoscute (”aventuroşii”). În acest sens noi suntem urmaşii celor prudenţi, celor care au preferat stimuli şi locuri familiare. De fapt e uşor de remarcat că şi astăzi majoritatea oamenilor preferă stabilitatea, instabilitatea fiind resimţită adesea ca fiind stresantă. Cât despre aventurierii sau căutătorii de senzaţii noi şi tari, vizibil în minoritate, aceştia adesea îşi pun viaţa personală şi a celor din jur în pericol, fiind mai puţin longevivi.

În cadrul de mai jos am încercat să schiţăm un lanţ cauzal al factorilor care alimentează rând pe rând, respectând principiul „bulgărului de zăpadă”, atracţia interpersonală (Cadrul 2).

Cadrul 2 Înlănţuirea principalelor factori care generează atracţia interpersonală

Proximitatea

Expunerea repetată

favorizează

ce determină creşterea

Familiarităţiiaceasta fiind asociată cu

Emoţii pozitivece generează şi amplifică

Atracţia interpersonală

Când simpla expunere produce respingere

Ar fi mult prea simplist şi mecanicist să considerăm că orice expunere repetată, mai ales repetată la nesfârşit duce la o creştere a afectului pozitiv şi o atracţie tot mai mare faţă de acel stimul. Ştim din viaţa de zi cu zi că nu toate lucrurile şi nu toate persoanele pe care le vedem frecvent ne plac. Dacă, de regulă, expunerea repetată creşte atracţia faţă de stimuli să vedem care sunt excepţiile.

Probabil că vă place îngheţata. Dacă însă, experimentând real sau doar în imaginar, o veţi consuma zilnic, eventual chiar de două trei ori pe zi, foarte curând nu veţi mai fi la fel de încântaţi. Mai mult decât atât, se poate să dezvoltaţi o aversiune


9


faţă de îngheţată. Intervine suprasaturaţia: ceea ce a fost plăcut ajunge să fie neplăcut. În cazul expunerii repetate excesive la un stimul se ajunge la o situaţie similară celei din exemplul gastronomic. Atracţia faţă de un stimul la care suntem expuşi creşte progresiv până la o limită după care creşterea expunerii nu mai este eficientă. În aceste condiţii continuarea expunerii scade atractivitatea, iar dacă expunerea totuşi continuă suficient de mult, se ajunge la aversiune. Această dinamică este valabilă pentru stimuli care de la primul contact au fost evaluaţi afectiv pozitiv sau neutri, faţă de care am avut o atitudine rudimentară pozitivă sau neutră (vezi Cadrul 3, curba de sus). Frecvent expunerea repetată excesivă produce plictisul. Acesta intervine în special pentru faptul că stimulul este deja arhicunoscut şi previzibil, nu mai prezintă elemente noi care pot fi interesante, nu mai ai ce cunoaşte despre acel stimul.

Însă uneori ni se întâmplă ca de la prima vedere să nu ne placă o persoană, un loc, o melodie, sau oricare alt stimul. Altfel spus prima emoţie este neplăcută şi ne formăm o atitudine iniţială negativă. În aceste cazuri cel mai probabil întâlnirea repetată cu acea persoană nu va face decât să adâncească emoţiile neplăcute alimentând aversiunea şi respingerea interpersonală (Swap, 1977). Cu cât mai intensă este trăirea emoţională negativă ca urmare a primei întâlniri, cu atât mai probabil expunerea ulterioară va fi mai aversivă. De aceia este tot timpul importantă „prima intrare pe scenă”, prima impresie!

Totuşi nu de fiecare dată prima impresie este sortită să fie adâncită ulterior. Pentru că, de cele mai multe ori, atitudinile interpersonale iniţiale încă nu sunt foarte intense afectiv şi ancorate cognitiv, se poate întâmpla să ajungem la concluzia că „prima impresie este greşită”. Putem constata asta şi atunci când prima impresie a fost bună dar şi când prima impresie a fost rea.

Cadrul 3 Două căi prin care expunerea repetată alimentează respingerea

Frecvenţa expunerii

Nivelul atracţiei

Nivelul respingerii

Expunere optimă

Expunere excesivă

Expunereaversivă

Afect negativ

Afect pozitiv

Expunereplăcută

Frecvenţa expunerii

Nivelul atracţiei

Nivelul respingerii

Expunere optimă

Expunere excesivă

Expunereaversivă

Afect negativ

Afect pozitiv

Expunereplăcută

Uneori ne place o persoană, o iubim chiar, dar anumite comportamente sau deprinderi pe care le are le găsim neplăcute, deranjante. Odată cu creşterea expunerii


10


la astfel de comportamente aceste deprinderi devin tot mai enervante şi insuportabile, producând adesea coliziuni şi certuri interpersonale. În acest sens se vorbeşte de un fenomen de alergie socială. La fel cum expunerea repetată sau intensă la factorul alergic declanşează o reacţie negativă a corpului, în cazul expunerii repetate la deprinderea deranjantă aceasta devine tot mai insuportabilă (Barbee, Lawrence, & Cunningham, 1998; Cunnigham, Barbee, & Druen, 1997; Cunningham, Shamblen, Barbee, & Ault, 2005). Pot exista domenii ale vieţii umane în care, în ciuda emoţiilor iniţiale pozitive expunerea repetată să nu funcţioneze aşa cum ne-am aştepta. Astfel, atracţia sexuală, atât în cazul oamenilor cît şi a animalelor urmează un traseu invers: creşterea familiarităţii dintre parteneri determină scăderea atracţiei sexuale (Dewsbury, 1981; Rosenblatt & Anderson, 1981).

Potrivirea calităţilor personale Nevoia de afiliere şi atracţia interpersonală incipientă ne ajută să ne apropiem unii de alţii. Dar apropierea iniţială nu este o garanţie a evoluţiei spre o relaţie interpersonală durabilă, de genul prieteniei sau dragostei. Ce ne face să aprofundăm şi să consolidăm comunicarea cu celălalt? Ce ne ţine alături de celălalt suficient de mult timp încât să ajungem persoane apropiate? Importanţa similarităţii

La nivelul simţului comun circulă mai multe clişee sub formă aforistică, sugerând răspunsuri contradictorii. Unele persoane vor găsi adevărate afirmaţii de genul „contrariile se atrag” sau „ceea ce nu avem la celălalt căutăm”. Conform acestor afirmaţii pentru ca oamenii să rămână împreună pentru o perioadă mai lungă ei ar trebui să posede calităţi opuse sau complementare. Dar în cotidian circulă şi ziceri de genul “păsările de acelaşi fel zboară împreună” sau “spune-mi cine-ţi sunt prietenii şi-ţi voi spune cine eşti tu”. Ele susţin ideea precum că fundamentul relaţiilor de lungă durată rezidă în similaritatea calităţilor personale. După cum am arătat anterior, atunci când făceam o introducere în psihologia socială, simţul comun este amăgitor pentru că, foarte frecvent, conţine multiple răspunsuri contradictorii la cele mai importante şi fundamentale interogaţii umane, virtual fiind posibilă confirmarea oricărei afirmaţii sau poziţii. La ce concluzii a ajuns psihologia socială ştiinţifică în această chestiune? Pentru ca o relaţie incipientă să dureze caracteristicile personale ale celor doi trebuie să fie opuse, contrare sau similare? Rezultatele cercetărilor realizate în diferite paradigme şi pa parcursul mai multor ani converg, identificând că cel mai bun liant interpersonal este similaritatea sau potrivirea calităţilor interpersonale. Încercaţi să verificaţi acest lucru făcând exerciţiul din cadrul de mai jos (Cadrul 4). Oamenii pot fi caracterizaţi folosind un număr infinit de dimensiuni. Oricare dintre aceste dimensiuni poate fi folosită pentru a se stabili dacă oamenii sunt sau nu similari. Cel mai adesea psihologii sociali au fost interesaţi de similaritatea la nivelul valorilor, atitudinilor, trăsăturilor de personalitate, chiar similaritatea la nivelul aspectului fizic.


11


Cadrul 4 Calităţile personale relevante şi potrivirea cu prietenii

Urmăriţi paşii de mai jos: 1. Produceţi cît mai multe dimensiuni care sunt relevante pentru a descrie oamenii (de ex.: vârsta,

genul, etnia, religia, nivelul de educaţie, preferinţe muzicale etc.); 2. Alegeţi acele dimensiuni care sunt deosebit de importante pentru dumneavoastră; 3. Evaluaţi-vă folosind aceste dimensiuni relevante; 4. Acum încercaţi să folosiţi aceleaşi dimensiuni pentru a evalua câţiva dintre cei mai buni prieteni Cel mai probabil veţi remarca similaritatea dumneavoastră cu prietenii, în special pe dimensiunile considerate deosebit de relevante pentru auto-descriere. Similaritatea la nivelul atitudinilor şi valorilor Ipoteza precum că similaritatea atitudinilor contează în formarea şi aprofundarea atracţiei interpersonale este încetăţenită de mult timp în psihologia socială. Încă la începutul secolului trecut au fost realizate primele cercetări pentru a verifica această ipoteză (Schuster & Elderton, 1907).

Odată cu primele abordări empirice, la fel ca în celebra dilemă a întâietăţii „oului sau găinii”, s-a conturat problema legată de direcţia cauzalităţii: similaritatea este cea care alimentează atracţia interpersonală sau invers – pentru că oamenii se simt atraşi unii de ceilalţi, ajung să constate sau să dezvolte atitudini similare? Primele date empirice fiind obţinute prin studii corelaţionale nu se putea da un răspuns ferm la această interogaţie. Treptat însă s-au realizat studii, preponderent experimentale, care au demonstrat că similaritatea este o sursă puternică în determinarea şi aprofundarea atracţiei interpersonale.

S-a constituit în timp chiar o paradigmă de cercetare – paradigmă similarităţii atitudinale. Cercetările realizate în această paradigmă urmăreau de regulă un scenariu tipic. Iniţial participanţilor li se cerea expunerea unei număr variat de atitudini în legătură cu o paletă vastă de subiecte şi situaţii. Ulterior li se prezentau informaţii false despre o persoană necunoscută, inclusiv despre atitudinile pe care le avea acea persoană. Astfel experimentatorii aveau posibilitatea de a manipula numărul şi proporţia atitudinilor similare. În final subiecţii erau rugaţi să aprecieze cât de atractivă li se părea persoana necunoscutului (Byrne, 1961).

Ca urmare a unui număr impresionant de experimente realizate în această paradigmă s-a constatat că atracţia faţă de o persoană necunoscută este influenţată nu de numărul atitudinilor similare ci de proporţia acestora (Byrne & Nelson, 1965). Adică, de exemplu, subiecţii se simţeau mai atraşi faţă de o persoană necunoscută în condiţia în care constatau că din totalul de 5 atitudini 4 sunt similare (80% atitudini similare), decât atunci când aveau 4 atitudini similare, dar dintr-un total de 10 (40% atitudini similare). Cel mai consistent rezultat al acestor studii a fost descoperirea unei relaţii liniare dintre proporţia atitudinilor similare şi nivelul atracţiei interpersonale (vezi Cadrul 5).


12


Cadrul 5 Proporţia atitudinilor similare şi nivelul atracţiei interpersonale

Similaritatea atitudinilor şi atracţia interpersonală

6.62

7.98

9.34

10.70

12.06

0.00

2.00

4.00

6.00

8.00

10.00

12.00

14.00

0% 25% 50% 75% 100%

Proporţia atitudinilor similare

Atra

ctia

inte

rper

sona

la (î

ntre

2 ş

i 14)

Această relaţie a fost demonstrată ca fiind independentă de astfel de factori cum ar fi natura atitudinilor, numărul şi relevanţă acestora. Nici astfel de factori precum genul, vârsta, nivelul educaţiei sau cultura de provenienţă a participanţilor nu influenţează relaţia liniară dintre similaritatea atitudinală şi atracţia interpersonală (Byrne, 1971).

Paradigma similarităţii atitudinale a fost folosită de asemenea pentru studiul şi manipularea similarităţii la nivelul valorilor, credinţelor şi intereselor. Rezultatele au relevat acelaşi patern ca şi în cazul atitudinilor: proporţia similarităţii valorilor, credinţelor şi intereselor determină nivelul atracţiei faţă de un necunoscut.

Rezultatele studiile experimentale realizate în laborator se confirmă şi de cercetările de teren, ultimele văzute ca fiind importante din punct de vedere al validităţii ecologice. De exemplu, Hill şi Stull (1981) au realizat un studiu derulat în campusul universitar. Cercetătorii au vrut să vadă impactului similarităţii valorilor asupra atracţiei interpersonale. La începutul anului universitar unii dintre studenţi au fost lăsaţi să-şi aleagă singuri colegul de cameră (condiţia: persoane cunoscute) în timp ce ceilalţi au fost repartizaţi aleatoriu (condiţia: persoane necunoscute). La începutul şi la sfârşitul primului semestru subiecţilor li s-a evaluat similaritatea la nivelul valorilor religioase şi politice. Studenţii care şi-au ales colegii de cameră au manifestat o mai mare similaritate comparativ cu studenţii repartizaţi aleatoriu. Mai mult decât atât, similaritatea valorilor a fost un bun predictor pentru dorinţa de a rămâne colegi de cameră: la finele anului şcolar persoanele cu un grad ridicat de similaritate au rămas semnificativ mai des împreună comparativ cu persoanele ce aveau o similaritate redusă.

Într-o altă cercetare Donn Byrne împreună cu colegii săi au colectat atitudinile şi caracteristicile de personalitate a unui lot de 420 de studenţi (Byrne, Ervin, & Lambert, 1970). Profilurile individuale au fost comparate şi astfel s-au putut constitui 44 cupluri bărbat-femeie cu o similaritate maximă sau similaritate minimă.

Lectura #2


13


Toate cuplurile astfel constituite au fost invitate pentru a participa la o întâlniri aranjate („la un suc”) unde au comunicat timp de o jumătate de oră. Ulterior participanţii au răspuns individual la o serie de întrebări care măsurau variabilele dependente, inclusiv atracţia interpersonală. Rezultatele din acest studii de teren au confirmat concluziile cercetărilor din laborator: similaritatea atitudinilor şi caracteristicilor de personalitate determină o mai mare atracţie interpersonală.

Similaritatea în familie şi cupluri Cel mai bun context în care similaritatea poate fi regăsită cu o frecvenţă ridicată este cel al familiei, între rudele apropiate. Materialul genetic asemănător şi, de regulă, viaţa îndelungată în comun facilitează apariţia multiplelor similarităţii puternice: în atitudini, valori, tabieturi, preferinţe politice, muzicale sau alimentare etc.

Green (2005) prezintă un caz anecdotic şi ieşit din comun, dar care s-a petrecut în mod real. Este cunoscut faptul că tot mai mult şi mai mult oamenii comunică electronic, folosind Internetul. Un domn şi o doamnă s-au cunoscut prin Internet şi au început să schimbe mesaje. Treptat au descoperit că aveau foarte multe lucruri în comun. Astfel de la atracţie s-a ajuns la relaţii romantice mediate electronic. Curtarea electronică a durat cam şase luni, cei doi folosind nume mascate. Bărbatul s-a prezentat ca fiind mai matur decât în realitate, în timp ce femeia şi-a permis să afirme a fi ceva mai tânără. Cei doi nu au schimbat poze. La un moment dat însă, pentru că el era prea insistent, ea i-a trimis o poză ... dintr-o revistă. Bărbatul a dorit să o vadă, deşi ea refuza cu insistenţă. La un moment dat a cedat insistenţelor şi cei doi au convenit să petreacă o seară romantică pe o plajă întunecată. Când el se apropie de locul stabilit cu inima înaripată desluşise silueta doamnei ce purta pantaloni albi şi o bluză purpurie, aşa cum conveniseră. El se apropie şi i se adresă. Ea se întorsese şi amândoi muţiseră: erau mama şi fiul! Pentru că fiecare din cei doi „îndrăgostiţi” aveau prieteni apropiaţi, unii fiind mai limbuţi, istoria devenise publică. Soţul doamnei, tot el şi tatăl fiului, aflase din presă de toată povestea, şi pentru că, din fericire, avea simţul umorului, se amuzase nespus de mult, alături de ceilalţi!

Deşi la o primă lectură acest caz este amuzant, nu este doar astfel. Credem că cel puţin în două privinţe păţania poate fi tragico-comică. Mai întâi de toate prin faptul că oamenii comunică tot mai puţin în familie, fără a se simţi confortabil acasă, simţindu-se „mai puţin aproape” de cei care le sunt „apropiaţi”. În plan secundar, incidentul este un indicator al faptului că oamenii preferă tot mai mult să comunice cu „ecranul amăgitor” al computerului şi nu cu omul în „carne şi oase” din preajma sa. Convingerea noastră profundă este că nici o tehnologie, oricât de avansată nu ar fi ea, nu poate reface bogăţia comunicării umane nemijlocite, adică „live". Similaritatea se regăseşte şi în cupluri, între persoane care nu sunt rude, dar care de regulă petrec foarte mult timp împreună. În mod paradoxal, exact acolo unde simţul comun sugerează că ar trebui să găsim cele mai multiple exemple care să demonstreze că „opoziţiile se atrag” sau, cel puţin, cei doi sunt împreună pentru că se completează – ce nu are el caută la ea şi invers – exact acolo cercetătorii au descoperit cele mai multe exemple de potriviri.

Unele similarităţi între cei doi le putem anticipa şi explica cu uşurinţă apelând la experienţa personală sau urmărind pe ceilalţi. Astfel, nu ne surprinde prea mult faptul că cercetătorii constată faptul că soţii tind să fie similari din punct de vedere al statutului socio-economic şi nivelului de educaţie (Murstein & Christy, 1976). În


14


acelaşi timp s-a descoperit şi faptul că în cuplurile cu vechime soţul şi soţia au coeficiente de inteligenţă similare (Jensen, 1977), iar chipul celor doi tinde să fie foarte asemănător din punct de vedere al atractivităţii fizice (Murstein, 1972; White, 1980) Similaritatea gradului de atractivitate fizică Frecvent se spune despre un cuplu că cei doi se potrivesc sau nu. Se au în vedere mai multe lucruri, dar cel mai adesea potrivirea se referă la ceea ce e mai evident, la aspectul fizic. Acelaşi semantism este specific şi termenului potrivire folosit în psihologia socială. Ipoteza potrivirii este simplă dar nu neapărat şi intuitivă. Conform acestei ipoteze majoritatea oamenilor îşi aleg partenerii romantici (şi într-o mai mică măsură prietenii) în funcţie de similaritatea gradului de atractivitate fizică sau, altfel spus, frumuseţe. Primul a formulat această ipoteză Irving Goffman (1952) iar verificările empirice ale acesteia au început în anii 60. Iată câteva exemple de cercetări care au confirmat justeţea ipotezei potrivirii. Murstein (1972) a prezentat studenţilor mai multe poze separate portretizând bărbaţi şi femei cu rugămintea de a evalua gradul de atractivitate fizică a acestora. Participanţii nu ştiau că pozele prezentau de fapt persoane care în realitate formau cupluri. Rezultatele au arătat că persoanele din cupluri sunt evaluate ca fiind mai similare din punct de vedere al atractivităţii fizice. White (1980) a demonstrat faptul că potrivirea este un bun predictor al evoluţiei unei relaţii interpersonale. Astfel, urmărind evoluţia unor cupluri reale timp de o jumătate de an s-a remarcat faptul că şansa de a rămâne împreună este cu atât mai mare cu cât cei doi sunt mai similari din punct de vedere al frumuseţii. Folkes (1982) a realizat o cercetare pe clienţii unei agenţii matrimoniale urmărind ritmul cu care avea loc apropierea între două persoane de gen opus. Cu cît mai similari din punct de vedere al atractivităţii fizice erau cei doi cu atât mai repede progresa relaţia şi scădea probabilitatea rupturii la etape incipiente de curtare. De ce potrivirea în nivelul frumuseţii facilitează iniţierea, dezvoltarea şi menţinerea relaţiilor apropiate? Una din explicaţiile posibile rezidă în faptul că oameni se ghidează în alegerea şi acceptarea partenerului în conformitate cu o normă a reciprocităţii şi echităţii – fiecare oferă şi primeşte acelaşi „cuantum de frumuseţe” (Brown, 1986). În acelaşi timp, iniţiind curtarea unui partener la fel de atractiv indivizii reduc riscul de a fi respinşi: dacă ar încerca curtarea unei persoane mult mai frumoase riscul respingerii ar creşte (Huston, 1976). Dacă teama de respingere şi eşec în curtare influenţează selectarea partenerului asta înseamnă implicit că variaţiile în auto-percepţie pot influenţa selectarea partenerului pentru iniţierea curtării. Altfel spus, respectul de sine sau stima de sine trebuie să joace un rol important în această alegere. Kiesler şi Baral (1970) au realizat o cercetare în care au manipulat stima de sine a bărbaţilor prin eşecul sau succesul trucat într-o sarcină de judecată. Ulterior participanţii aveau posibilitatea să interacţioneze fie cu o femeie frumoasă sau cu una mai puţin atractivă. În toate cazurile femeia-complice se comporta foarte prietenos cu bărbaţii creând premisa unui flirt. Cercetătorii urmăreau numărul de avansuri pe care le formulau bărbaţii în comunicarea cu complicele-femeie. S-a constatat că persoanele care, ca urmarea a succesului, aveau stima de sine ridicată făceau de două ori mai multe tentative de iniţiere a curtării femeii frumoase (încercarea de a afla numărul telefonului, invitarea la o cină). Situaţia era inversă pentru bărbaţii care suferiseră o scădere a stimei de sine


15


ca urmare a eşecului. Aceştia din urmă erau de două ori mai activi în a cuceri inima femeii mai puţin atractive! Cercetările menţionate anterior prezintă similaritatea atractivităţii fizice ca fiind o premiză a iniţierii, aprofundării şi sedimentării relaţiilor interpersonale. Dar Zajonc, Adelman, Murphy şi Niedenthal (1987) ne propun să abordăm şi o altă perspectivă asupra similarităţii fizice. În opinia acestor cercetători, în anumite contexte, similaritatea poate fi şi rezultatul relaţiilor apropiate de lungă durată şi nu premisa acestora.

Pentru aşi demonstra justeţea acestei afirmaţii Zajonc et al. (1987) au rugat participanţii să privească 48 de poze cu bărbaţi şi femei şi să încerce să ghicească cine cu cine este căsătorit. În realitate fotografiile aparţineau unui număr de 12 cupluri, fiecare bărbat şi femeie fiind pozate la începutul relaţiei şi după o căsnicie de 25 de ani. Rezultatele au arătat că participanţii au ghicit semnificativ mai bine cine cu cine era căsătorit când au privit feţele oamenilor după un sfert de secol de căsnicie. De ce? În viziunea autorilor acestui studiu trecerea timpului face feţele celor doi să semene tot mai mult pentru că ei se confruntă în comun cu foarte multe situaţii, reacţionând la ele similar din punct de vedere afectiv. Astfel, climatul afectiv al cuplului sculptează, prin exersarea preferenţială a unor grupuri musculare ale feţei, o similaritate a expresiei faciale: el poate fi blond şi ea brunetă, unul e înalt iar celălalt e scund, însă feţele lor devin în timp tot mai similare (Tomkins, 1962). La fel cum în body-building aceleaşi exerciţii musculare vor sculpta relativ la fel diferite corpuri, exersarea aceloraşi muşchi faciali ca urmare a trăirii unor emoţii identice va grava acelaşi chip pe feţe iniţial diferite: ele vor deveni la fel de triste sau vesele şi vor îmbătrâni brăzdate de cute similare! Primatul divergenţei

Am văzut anterior cât de importantă este similaritatea pentru a promova atracţia interpersonală. Dar care este rolul disimilarităţii, ce se întâmplă atunci când, de exemplu, atitudinile celor doi sunt foarte diferite, sunt divergente?

Milton Rosenbaum (1986), analizând rezultatele cercetărilor din paradigma similarităţii atitudinale, a ajuns la concluzia că aceasta are o serie de limite. De regulă, cercetările în această paradigmă nu includeau o situaţie experimentală de control (cea în care lipsea informarea subiectului cu privire la gradul de similaritate cu persoane necunoascută) sau manipularea numărului şi proporţiei atitudinilor divergenţe. Or este posibil ca nivelul atracţiei faţă de un străin să fie influenţat deopotrivă de similaritatea dar şi de divergenţa la nivelul atitudinilor.

În acelaşi timp se cunoaşte faptul că informaţiile negative sunt mult mai informative: oameni procesează cu prioritate, mai rapid şi mai atent în special informaţiile negative (de ex. Ohman, Lundqvist, & Esteves, 2001). Se crede că această propensiune sau înclinaţie spre informaţia negativă este o moştenire evoluţionistă: orice stimul negativ este potenţial periculos şi merită mai multă atenţie şi vigilenţă din partea individului. Astfel, atitudinile divergente pot fi considerate informaţii negative, neplăcute şi ar putea fi mai importante în a influenţa gradul de atracţie sau respingere interpersonală.

Ţinând cont, pe de o parte, de limitele paradigmei similarităţii atitudinale amintite deja şi, pe de altă parte, de prioritatea şi relevanţa procesării informaţiilor negative de către sistemul psihic uman Rosenbaum (1986) a emis ipoteza repulsiei. Conform acesteia, anume atitudinile divergente, şi nu cele similare, sunt responsabile


16


de măsura în care o persoană necunoscută trezeşte simpatie şi atracţie sau reversul – aversiune şi repulsie. Deşi în sprijinul acestei ipoteze au fost prezentate evidenţe empirice ea nu a reuşit să desfiinţeze premisa opusă – ipoteza similarităţii. De fapt cele două ipoteze au reuşit să fie integrate armonios într-un model care rafinează înţelegerea noastră asupra impactului perceperii similarităţii şi divergenţei asupra atracţiei şi respingerii interpersonale. Modelul atracţiei interpersonale

Modelul atracţiei interpersonale (Byrne, Clore, & Smeaton, 1986) a apărut ca urmare a combinării ipotezei similarităţii şi ipotezei repulsiei într-un model procesual bi-secvenţial (urmăriţi prezentarea grafică a modelului în Cadrul 6).

Conform acestui model atunci când întâlnim o persoană necunoscută, pentru început, suntem atenţi în a verifica dacă posedă caracteristici care sunt diferite de ale noastre. Dacă diferenţele sunt multiple şi intense vom avea tendinţă să evităm sau să respingem activ acea persoană. În cazul în care elementele divergenţe sunt infime sau neglijabile vom trece la următoarea etapă. De data aceasta vom căuta elemente de similaritate interpersonală. Dacă constatăm că similarităţile sunt puţine şi nesemnificative cel mai probabil vom avea o atitudine de indiferenţă, neutră din punct de vedere afectiv şi lipsită de motivaţia de continuare sau căutare activă a aprofundării interacţiunii sau comunicării cu acea persoană. În cazul în care similaritatea este pronunţată, atracţia interpersonală se va accentua promovând dorinţa de continuare şi cutare activă a interacţiunii cu noua cunoştinţă.

Cadrul 6 Modelul atracţiei interpersonale (Byrne, Clore, & Smeaton, 1986)

Cunoaştem o persoană

Verificarea divergenţei

Verificarea similarităţii

Divergenţă pronunţată Evitare sau

respingere

Similaritate insuficientă

Indiferenţă

Atracţia iniţială

Absenţa divergenţelor

Similaritate pronunţată

Continuarea contactului


17


Modelul prezentat mai sus are meritul de a fi simplu şi intuitiv, reuşind o integrare a perspectivelor teoretice divergente şi, totodată oferă o viziune dinamică asupra procesului formării primelor impresii şi impactul acestora asupra atracţiei sau respingerii interpersonale.

* * *

Rezumatul temei Suntem înclinaţi să credem că persoanele care ne sunt prieteni sau parteneri romantici au ajuns în această postură pentru că noi i-am ales. E bine să credem asta dar să nu uităm că alegerile noastre care, incontestabil, ne aparţin, sunt adesea pregătite şi setate de factori şi forţe externe nouă. Cu privire la cei mai apropiaţi sateliţi ai vieţii noastre – prieteni şi parteneri – putem să constatăm că mult mai înainte de a fi noi în postura să-i selectăm ne trebuie pur şi simplu să-i avem în preajmă. Un prim factor în acest sens este proximitatea sau disponibilitatea lor în preajma noastră. Cu cât mai aproape ne aflăm unii de alţii – geografic, arhitectural, fizic – cu atât mai mare şansa să devenim apropiaţi.

Aflarea repetată în apropierea celuilalt face posibilă întercunoaşterea şi apariţia sentimentul de familiaritate. Sigur, în anumite condiţii, cunoaşterea mai bună a celuilalt poate produce şi respingere. Această apropiere sau respingere se face şi în funcţie de cât de mult suntem sau nu similari unii cu ceilalţi. Pentru ca o relaţie să ajungă să fie durabilă este esenţial ca atitutdinile, valorile, credinţele, obişnuinţele etc. pe care le avem să fie cât mai similare la ambele persoane. În relaţiile romantice contează suficient de mult şi similaritatea gradului de frumuseţe fizică.

Concepte şi noţiuni cheie definiţiile principalelor concepte şi noţiuni din acest material2

Atracţie interpersonală [interpersonal attraction]

→ atitudinea pozitivă faţă de o altă persoană care emerge ca rezultat al primelor contacte şi impresii;

→ este expresia unei atitudini pozitive faţă de o anume persoană, resimţită ca o plăcere şi dorinţă de a interacţiona cu respectiva persoană.

Repulsie interpersonală [interpersonal repulsion]

→ atitudinea negativă faţă de o altă persoană care emerge ca rezultat al primelor contacte şi impresii.

Atitudine [attitude]

→ este simultan o evaluare rapidă şi un afect instantaneu pe care le produce mintea pentru a ne raporta la sau a ne situa faţă de un aspect al mediului, atât din exteriorul cât şi din interiorul nostru.

Evaluarea (ca ingredient al atitudinii)

→ cea mai simplă, rapidă şi difuză formă de estimare grosieră dacă ceva – un obiect, o situaţie, o persoană, un gând – poate fi apreciat ca bun sau rău, potrivit sau nepotrivit, corect sau incorect.

Afect (ca ingredient al atitudinii)

→ cea mai rudimentară raportare afectivă faţă de un obiect, situaţie, persoană, gând care se traduce prin faptul că ceva ne place sau nu ne place.

2 Conceptele şi noţiunile sunt prezentate în ordinea apariţiei lor în textul cursului; uneori conceptul este definit exact ca şi în text, altădată definiţia este uşor refrazată şi sau completată.


18


Spaţiul personal → o zonă în jurul corpului nostru pe care alţii nu trebuie să o depăşească

pentru că altfel ne violează intimitatea şi confortul psihologic

Efectul simplei expuneri (repetate) [simple exposure effect]

→ expunerea repetată la un stimul este suficientă ca acesta să fie apreciat tot mai pozitiv.

Alergie socială → o reacţie de hipersensibilitate şi iritare sau dezgust ca urmare a expunerii repetate la un comportament al celuilalt

Paradigma similarităţii atitudinale

→ paradigma de cercetare care se caracterizează prin faptul că (1) subiecţilor li se cere să-şi exprime o paletă vastă de atitudini; (2) ulterior li se prezintă informaţii cu privire la atitudinile pe care le au persoane necunoscute; (3) iar în final li se cere să aprecieze în ce măsură persoana necunoscută li se pare atractivă

Ipoteza potrivirii [matching hypothesis]

→ afirmaţia precum că majoritatea oamenilor îşi aleg partenerii romantici (şi într-o mai mică măsură prietenii) în funcţie de similaritatea gradului de atractivitate fizică.

Norma reciprocităţii şi echitaţii [reciprocity and equity norm]

→ în relaţiile interpersonale oamenii preferă să menţină un anume „echilibru economic”: doresc să ofere şi să primească în mod corect şi echitabil atenţie, beneficii etc.

Ipoteza repulsiei [repulsion hypothesis]

→ conform acestei ipoteze, anume elementele divergente, şi nu cele similare, sunt responsabile de măsura în care o persoană necunoscută ne trezeşte simpatie şi atracţie sau reversul – aversiune şi repulsie.

Ipoteza similarităţii [similarity hypothesis]

→ conform acestei ipoteze gradul de similaritatea interpersonală este responsabilă de măsura în care o persoană necunoscută ne trezeşte simpatie şi atracţie interpersonală

Modelul atracţiei interpersonale

→ combină ipoteza repulsiei şi ipotezei similarităţii într-un model procesual bi-secvenţial; conform acestui model în calibrarea atracţiei şi respingerii interpersonale primatul revine estimării diferenşelor interpersonale, asemănările fiind analizate în subsecvent

Lecturi obligatorii pentru iniţiere în temă şi pregătirea pentru examinare

*** Acest suport de curs Lectura #1 Moreland, R. L., & Beach, S. (1992) Exposure effects in the classroom: The development of affinity among students. Journal of Experimental Social Psychology, 28, 255-276. Lectura #2 Byrne, D., Ervin, C. R., & Lambert, J. (1970). Continuity between the experimental study of attraction and real-life computer dating. Journal of Personality and Social Psychology, 16, 157-165.

Lecturi de aprofundare pentru o cunoaştere nuanţată şi viziune mai largă

Boncu, Ş. (2005). Procese interpersonale. Iaşi: Institutul European


19


Referinţe bibliografice3

surse citate în textul acestui material Baron, R. A., & Byrne, D. (2003). Social psychology. (10th edition). Boston: Pearson Education, Inc. Baumeister, R. F., & Bushman, B. J. (2008). Social psychology and human nature. Thomson Wadsworth. Baumeister, R. F., & Leary, M. R. (1995). The need to belong: Desire for interpersonal attachments as a fundamental human motivation. Psychological Bulletin, 117, 497-529. Bossard, J. H. S. (1932). Residential proinquity as a factor in mate selection. Journal of Sociology, 38, 219-224. Brooks-Gunn, J., & Lewis, M. (1981). Infant social perception: Responses to pictures of parents and strangers. Developmental Psychology, 17, 647-649. Byrne, D. E., & Nelson, D. (1965). Attraction as a Linear Function of Proportion of Positive Reinforcements. Journal of Personality and Social Psychology, 1, 659-663. Byrne, D., Ervin, C. R., & Lambert, J. (1970). Continuity between the experimental study of attraction and real-life computer dating. Journal of Personality and Social Psychology, 16, 157-165. Cacioppo, J. T., & Hawkley, L. C. (2005). People thinking about people: The vicious cycle of being a social outcast in one’s own mind. In K. D. Williams, J. P. Forgas, & W. Von Hippel (Eds.). The social outcast: Ostracism, social exclusion, rejection, and bullying. New York: Psychology Press. Crandall, R. (1972). Field extension of the frequency-affect findings. Psychological Reports, 31, 371-374. Cross, H. A., Halcomb, C. G., & Matter, W. W. (1967). Imprinting or exposure learning in rats given early auditory stimulation. Psychonomic Science, 7, 233. Cunningham M. R., Shamblen S. R., Barbee, A. P., & Ault L. K. (2005). Social allergies in romantic relationships: Behavioral repetition, emotional sensitization, and dissatisfaction in dating couples. Personal Relationships, 12, 273-295. Dunbar, R. I .M. (1998). The social brain hypothesis. Evolutionary Antropology, 6, 178-190. Festinger, L. (1954). A theory of social comparison processes. Human Relations, 7(2) 117-140. Festinger, L., Schachter, S., & Back, K. W. (1950) Social pressures in informal groups: A study of a housing community. New York: Harper Fiske, S. (2004). Social beings: A core motives approach to social psychology. USA: Wiley. Hall, E. (1966), The Hidden Dimension: Man’s Use of Space in Public and Private. The Bodley Head Ltd. London. McAdams, D. P. (1982). Intimacy motivation. In A. J. Stewart (Ed.). Motivation and society. San Francisco: Jossey-Bass. McAdams, D. P. (1989). Intimacy. N.Y.: Doubleday.

3 O parte din referinţele la care se făcea trimitere în text nu au fost incluse din motive de „cronofagie” şi lipsa cronică de timp


20


Mehrabian, A. (1968a). Inference of attitudes from the posture, orientation, and distance of a communicator. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 32, 296-308.

Mehrabian, A. (1968b). Relationship of attitude to seated posture, orientation, and distance. Journal of Personality and Social Psychology, 10, 26-30.

Moreland, R. L., & Beach, S. (1992) Exposure effects in the classroom: The development of affinity among students. Journal of Experimental Social Psychology, 28, 255-276

Segal, M. W. (1974). Alphabet and attraction: An unobtrusive measure of the effect of propinquity in a field setting. Journal of Personality and Social Psychology, 30, 654-657.

Uchino, B. N., Cacioppo, J. T., & Kiecolt-Gaser, J. K. (1996). The relationship between social support and psychological processes: A review with emphasis on underlying mechanisms and implications for health. Psychological Bulletin, 119, 488-531. Watson, O. M., & Graves, T. D. (1966). Quantitative research in proxemic behaviour. American Anthropology, 68, 971-985. Wong, M. Mei-ha, & Csikzentmihalyi, M. (1991). Affiliation motivation and daily experience. Journal of Personality and Social Psychology, 60, 154-164. Zajonc, R. B. (1968). Attitudinal effects of mere exposure. Journal of Personality and Social Psychology, Monograph Supplement, 9, 1-27.


21

Curs 05 - ATRACTIA & RESPINGEREA INTERPERSONALA (v-2011)

Documents

Transcript of Curs 05 - ATRACTIA & RESPINGEREA INTERPERSONALA (v-2011)