Atitudinea parentală faţă de socializarea copiilor de vîrstă timpurieComan Liliana, magistru în psihologie,

cercetător ştiinţific stagiar, sectorul „Educaţie timpurie”, ISE

Familia este o instituţie prezentă în toate societaţile umane. Deşi majoritatea cercetătorilor din domeniul familiei susţin ideea că în ultimele decenii familiile din societăţile contemporane au suportat transformari profunde, familia continuă să reprezinte totuşi o instituţie fundamentală în societate, fiind pentru majoritatea indivizilor domeniul care le oferă cea mai mare satisfacţie, cel care are cea mai mare importantă în viaţă lor .Rolul educativ al părinţilor este legat de apariţia sentimentului familiei şi a sentimentului copilăriei. Cele două sentimente s-au construit treptat, unul pe baza celuilalt[1].

Apariţia şi dezvoltarea sentimentului familiei începând cu secolul al XVI-lea a avut ca bază progresul vieţii private, al intimităţii domestice. Reţelele de sociabilitate se rarefiază în direcţia familiei. O expresie particulară a acestui sentiment mai general care este sentimentul familiei este sentimentul copilăriei. Apariţia şi dezvoltarea lui s-a realizat în două etape:

a) Prima etapă datează din secolul al XVI-lea când se descoperă inocenţa şi naivitatea copilului. Se impune acum noţiunea de “inocenţă infantilă” şi imperativul respectării ei. Sensul inocenţei consta în protejarea copilului de aspectele mai puţin plăcute ale vieţii, de a-i dezvolta caracterul, raţionalitatea.

b) Începând cu secolul al XVII-lea apare cel de-al doilea sentiment al copilăriei care se caracterizează prin recunoaşterea şi ataşamentul familiei faţă de particularităţile individuale şi de vârstă ale copilului. Se înregistrează acum modificări în funcţia educativă a familiei, educaţia devenind foarte importantă.

Constituirea treptată a sentimentului familiei şi a sentimentului copilăriei implică asumarea unei funcţii afective atât în raporturile dintre soţi, cât şi în raportul dintre părinţi şi copii.

Sentimentalizarea relaţiilor părinţi – copii a fost mult timp identificată numai la clasele superioare al căror acces la educaţia şcolară a fost mai timpuriu; în familiile sărace sentimentul familiei şi sentimentul copilăriei s-au constituit mult mai lent.În unele culturi, întemeierea familiei era decisă de părinţi, fără ca viitorii soţi să se cunoască sau să îşi exprime acordul sau dezacordul faţă de căsătorie. Interesele economice, politice, normele sociale erau mult mai importante. Modelele culturale pe care le transmite familia diferă de la o societate la alta. De asemenea, normele şi regulile referitoare la familie pot varia foarte mult de la o cultură la alta[2].

Familia este grupul referenţial ale cărui valori, norme şi practici copilul le adoptă şi se raportează la ele în evaluarea comportamentelor. Structura interacţiunii lor din cadrul familiei devine o parte a personalităţii individuale. Copilul adoptă valorile, normele şi practicile familiei sale ca fiind ale lui.

Familia este primul grup de referinţă al copilului, cu care sunt comparate toate experienţele ulterioare[2].

Membrii familiei dau copilului primele noţiuni în ceea ce priveşte rolurile în cadrul societăţii. Atât mama cât şi tatăl prin rolurile lor în această lume, oferă copilului un model referitor la ce înseamnă aceasta şi cum anume se traieşte aceasta.

Paul Osterrieth vede familia ca prim şi vital instrument de reglare a interacţiunilor dintre copil şi mediul său social şi fizic. Sub aspect educativ, această functie a familiei operează în două direcţii capitale: socializarea şi individualizarea copilului.

Familia orientează integrarea lui sociala, precum şi trebuinţa lui de a se autodefini, de a se constitui ca personalitate unică şi autonomă, armonizată cu viaţa şi interesele societăţii. „Ceea ce dă familiei un caracter unic şi face ca copilul să se bucure, fără vreo condiţie prealabilă, de acea atenţie, acea consideraţie, acel devotament de fiecare clipă este tocmai dependenţa totală a copilului de familie”. De aceea, „cheia modului nostru de a vedea, de a simţi, de a intra în relaţie cu alte persoane poate fi găsită în particularităţile contactului nostru cu cei care au alcătuit familia noastră”, consideră P. Osterrieth [ p.49-53].

Asupra aceleiaşi dependenţe totale şi complete ale copilului de mediul său insista şi H. Wallon, apreciind că micul copil aparţine mediului său înainte de a apartine lui însuşi. „Primele relaţii utilitare ale copilului nu sunt relaţiile cu lumea fizică …ci sunt relaţiile umane, al căror instrument necesar îl reprezintă mijloacele de expresie. (…) Legăturile sale cu mediul nu sunt de raţionament sau de intuiţie logică, ci de participare la situaţii” [ p.125].

Familia este singurul mediu care oferă o atât de mare diversitate de relaţii într-o unitate atât de net circumscrisa. Ea încorporează adulţi, puternici şi slabi, tineri şi batrâni, parinţi şi copii, finiţe masculine şi fiinţe feminine, toate unite prin legaturi ale vieţii duse în comun şi prin afecţiune. În faţa acestei bogaţii şi varietăţi pe care numai familia le poate oferi, nu putem să nu-i recunoastem acesteia rolul de prima instanţă de socializare a individului[2].

Pe lânga faptul ca reprezintă un mediu social şi un mediu afectiv, familia reprezintă şi un mediu cultural. Ea reprezintă cadrul de referinţă al unui sistem de valori ce se prezintă copilului şi care este inevitabil expresia unei culturi. Dupa opinia lui R. Linton, „primii câţiva ani de viaţă ai individului sunt cruciali pentru statornicirea sistemelor valoare - atitudine cu un înalt grad de generalizare care alcătuiesc nivelele cele mai profunde ale conţinutului personalităţii”.

R. Vincent realizează o clasificare a modelelor de conduita conjugală şi a efectelor acestora pentru descendenţi dupa cum urmează [1].

1. Părinţi excesiv de preocupaţi doar de dragostea lor, neglijând celelalte aspect ale vieţii de familie şi percepând apariţia copiilor ca pe un moment perturbator al relaţiei conjugale.

2. Părinţi indiferenţi, neglijenţi, preocupţi de ei înşişi, ducând o viaţă aparte,separată de cea a copiilor, frustrându-i de orice control şi îndrumare parentală.

3. Parinţi infantili cu o personalitate slabă, care oferă descendenţilor modele decomportamente necorespunzătoare.

4. Părinţi conflictuali care prin viaţa şi exemplul lor perturbă dezvoltarea copiilor, orientându-i spre comportamente deviante.

Viaţa de familie este marcată de relaţiile spiritual-psihologice ale membrilor grupurilor întemeiate în principal pe componenţa afectiva, pe sentimente ce leagă grupul[2].

Din perspectiva rolurilor conjugale se disting două tipuri de familie susţine R. Vincent:

1. Familii în care rolurile conjugale sunt asumate corespunzator cerinţelor şiexigenţelor normalităţii functionale a cuplului. Acestea constituie pentru indiviziiîn cauză premise ale adaptării şi integrării sociale, moduri de relaţionare optimă cu mediul social larg, surse de satisfacţii şi condiţii pentru performanţe profesionale şi sociale.

2. Familii în care rolurile conjugale sunt realizate parţial şi nesatisfacator pe fondul unei stări de indiferenţă sau tensiuni. În aceste familii, relaţionarea interpersonală este deficitară şi disfuncţională antrenând şi agravând conflicte, manifestări violente ale căror efecte se resimt în viaţa profesională şi socială a partenerilor, în dezechilibre şi lacune de socializare ale copiilor.

Autoritatea parentală este acea calitate a parinţilor de a impune un sistem de influentare educativă asupra copiilor lor. Autoritatea parentală presupune pe de o parte, un ascendent asupra copiilor, putere de impunere şi influenţare şi, pe de alta parte, consens şi conformism din partea acestora, recunoaşterea rolului educativ exercitat asupra lor, ascultare şi acceptare. Dacă autoritatea parentală se exercită numai în direcţia impunerii exagerate a voinţei părinteşti fără a ţine seama de particularitaţile şi psihologia copiilor, fără atragerea lor cognitiv-afectiv-volitivă în acest proces, ea se transformă în autoritarism.

Familia care îsi îndeplineşte în mod corespunzator toate funcţiiile sale este o familie normală. Familia dezorganizată nu-şi îndeplineşte integral şi corespunzator funcţiile (ne referim la întregul ansamblu al funcţiilor)[3].

Deoarece familia este prima instanţă de socializare, care contribuie la integrarea socială a individului şi însuşirea de către acesta a rolurilor sociale ce urmează a fi îndeplinite în diferite situaţii, putem spune că nevoia unei familii complete, în deplinatatea exercitării funcţiilor sale recunoscute în societate, este esenţială.

Familiile dezorganizate nu-şi mai pot îndeplini rolul care le revine în educatia copiiilor.

Climatul familial coerent, echilibrat, securizant satisface trebuinţele de siguranţă, dragoste, afirmare, trebuinţele de apartenenţă şi prestigiu. Anumite evenimente stresante, neînţelegeri, eşecuri, boli pun la încercare unitatea, echilibrul şi armonia vieţii de familie, dar resursele de coeziune, izvorâte din calitatea de fond a relaţiilor interpersonale, permit depăşirea situaţiilor de impas, restabilirea unitaţii, echilibrului şi armoniei vieţii de familie.

Considerând autoritatea parinţilor ca fiind o „temelie a autocontrolului de mai târziu” al copiilor, P.Osterrieth vede întregul câmp de relaţii părinţi-copii ca fiind organizat în jurul unei axe care are la o extremă acceptarea afectivă, iar la cealaltă, respingerea afectivă a copilului de către părinte, între cele două extreme atitudinile părinteşti înscriindu-se într-o ordine cantitativă şi calitativă şi implicând o infinitate de expresii şi nuanţe[19].

Generaliend ideile, trebuie făcută o precizarea că, atunci când se examinează rolul familiei în socializarea şi educarea copiilor, trebuie să se ţină cont şi de modul în care se percepe familia: ea este, în acelaşi timp, un grup uman, între ai carui membri se creează raporturi care atribuie fiecăruia rolul său în ansamblu, precum şi

un mediu unde se derulează primii ani de viaţă ai individului, un ansamblu mai mult sau mai puţin durabil de circumstanţe.

C.Hastos consideră că nivelul educaţional al părinţilor este unul dintre factorii de risc ai socializării copiilor C.Hatos,(2006), iar C.Feinstein şi col. (2004) consideră că practicile parentale mediază efectul lor[11].

J. Becker (1991) arată că practicile parentale diferă în funcţie de vârsta copilului. Cercetările lui I.Dumka şi col.,(2009) şi A. Plunkett şi col. (2008) arată că practicile parentale au efecte diferite asupra socializării copiilor de vîrstă timpurie.

Pornind de la aceste constatări din literatura de specialitate presupunem că factorii familiali au efect primordial în socializarea copiilor.[10]

Teoria de socializare a construcţionismului fenomenologic ( J.Berger şi V.Luckman, 2008) arată că socializarea primară constituie premisele unei socializări secundare cu succes[10].

C.Feinstein şi col. (2004) arată că paternurile comportamentale familiale cu rol în succesul educaţional le constituie stilul parental şi comportamentul educaţional. Pornind de aici pute spune că paternurile comportamentale parentale determină capacitatea de adaptare a copilului la cerinţele mediului de socializare secundară[ ]. Dupa O. Widlöcher, rolul tatălui este definit în raport cu un anumit context socio-cultural. Astfel ca, fiecare societate şi fiecare mediu impun tatălui roluri specifice unor culturi diferite; în timp ce, funcţia paternă este considerată, de către acelaşi autor, un element important în dezvoltarea normală şi maturizarea psiho-afectivă a copilului[9].

Funcţia paternă, prin prezenţa ei în mediul în care se dezvoltă copilul, formează o bază solidă în constituirea personalităţii copilului. Această funcţie nu coincide mereu cu o imagine specifică şi dependentă de mediul cultural. În contrast cu funcţia maternă, care are o bază bilogică, nu există nici o legatură între funcţia paternă şi originea biologică.

O. Muldworf prezintă funcţia maternă ca pe o entitate compusă din trei elemente: satisfacerea nevoilor primare, calmarea tensiunilor, nevoia de prezenţa şi de sigurantă. Bineinţeles, această funcţie poate fi îndeplinită de tata sau de oricare altă persoan, dar este atribuită mamei, reprezentînd astfel o continuitate naturală şi necesară după naştere. Tatăl poate să ia efectiv locul mamei, dar rolul său nu se opreşte aici [10].

Vom defini, în continuare, o serie de elemente specifice funcţiei paterne. Referindu-ne la lucrările lui O.Muldworf, putem distinge două forme diferite ale funcţiei paterne: funcţia paternă indirectă şi funcţia paternă directă.

Funcţia paternă indirectă: pe lîngă iubire, tatăl trebuie să ofere un sprijin soţiei. Este garantul unei anumite siguranţe în cadrul cuplului. Funcţia paternă depinde de raporturile dintre mama şi tata. Funcţia maternă se referă la echilibrul psiho-afectiv al mamei, echilibru care poate să fie susţinut sau periclitat de relaţiile pe care le întreţine cu soţul. Din această cauză, toate modificarile afective şi emoţionale ale mamei se vor repercuta asupra relaţiei mamă-copil. Echilibrul cuplului este, deci, necesar dezvoltării psiho-afective a copilului [11].

În plus, copilul percepe şi interiorizează o anumită imagine a tatălui, pe care şi-o clădeşte prin intermediul propriei viziuni sau prin intermediul imaginii pe care o are mama despre tata. Astfel că, soţia care îşi urăşte soţul sau care îl pune într-o lumină

defavorabilă în ochii copiilor, va determina interiorizarea unui anumit tip de imagine paternă care va influenţa, în consecinţă, efectele şi funcţia paternă.

Funcţia paternă direct în viziunea lui O.Muldworf: Tatăl ca factor de separaţie în relaţia mamă-copil. Maturizarea biologică permite copilului să se distanţeze progresiv de mama sa, să iasă din relaţia duală pe care o avea cu ea. Mama trebuie să fie pregătită să lase libertate copilului, care în final se va separa de ea. Tatăl trebuie să o ajute în acest sens, trebuie să instituie o separare între mamă şi copil şi, astfel, să contribuie la evoluţia copilului spre o viaţa autonomă adică în socializarea lui[14].

Mamele şi taţii manifestă stiluri diferite de educaţie. Savanţii au confirmat un lucru pe care majoritatea părinţilor şi educatorilor îl cunosc de mult – taţii au o influenţă deosebit de mare asupra copiilor. Ştiinţa a demonstrat că primele experienţe ale copilului determină modul în care se dezvoltă creierul lui, iar toţi cei care îl îngrijesc influenţează modul în care copilul învaţă, gandeşte şi se comportă pe parcursul întregii vieţi.

În prezent, taţii rareori pot să petreacă mult timp cu copiii. Posibilitatea de a se implica în dezvoltarea copilului este un mare privilegiu. Taţilor le revine o responsabilitate mare şi, după cum o demonstrează studiile, prezenţa lor are un impact deosebit asupra socializării copilului. Cercetările au constatat că atunci când taţii se implică în viaţa copiilor lor, aceştia sunt mai independenţi, mai încrezători şi au mai multe şanse de succes când încep să frecventeze şcoala. Copiii şi întreaga familie au foarte mult de câştigat în urma implicării taţilor în educaţia copiilor.

De altfel mamele şi taţii educă copilul în mod diferit. Această diferenţă aduce beneficii însemnate pentru copil, oferindu-i experienţe importante şi variate. Taţii au un stil distinct de comunicare şi interacţiune cu copilul. La numai opt săptămîni de la naştere, copilul face deosebire între mamă şi tată atunci când comunică cu ei.

Diversitatea interacţiunilor îi oferă copilului experienţe mai complexe, mai bogate de interacţiuni contrastante.

De la o vîrstă fragedă, copilul învaţă că barbaţii şi femeile se deosebesc şi că ei au o atitudine diferită faţă de viaţă, de alţi adulţi şi faţă de copii[6].

După cum susţine Osterrieth P. şi colaboratorii lui jocurile au o contribuţie deosebită în dezvoltarea copilului şi pe parcurs a socializării lui. Atât mamele, cât şi taţii interacţionează fizic cu copiii lor, dar taţii o fac altfel decât mamele. Taţii tind să se joace cu copiii, iar mamele tind să îi îngrijească. În general, taţii îi”gâdilă” pe copii, se „luptă”, se „trântesc” cu ei şi îi aruncă în sus mai des. Taţii aleargă după copii şi preferă jocurile zgomotoase. Mamele cocoloşesc copiii, iar taţii îi fac să se mişte. Taţii întorc casa cu capul în jos, iar mamele sunt mai delicate, nu vor să facă dezordine. Taţii încurajează concurenţa, mamele încurajează echitatea. Taţii încurajează independenţa, iar mamele încurajează securitatea. Copiii au nevoie de căldura mamei, dar şi de severitatea tatălui. Ambii părinţi oferă securitate şi încredere pe căi diferite, comunicându-le copiilor mesaje de dragoste şi apropiere fizică[14].

E cunoscut faptul că taţii inspiră încreder copiilor. Mamele tind spre precauţie, iar taţii adeseori incurajează copiii să încerce, să testeze lucrurile. Nici unul dintre aceste stiluri de educaţie nu este adecvat, dacă este aplicat singur. Un părinte poate tinde să incurajeze riscul fără a ţine cont de consecinţe. Celălalt părinte tinde să evite riscul, ceea ce impiedică dezvoltarea independenţei şi încrederii. Cînd acţionează împreună, aceste stiluri se contrabalansează şi îi ajută copilului să se afle în siguranţă, extinzandu-l posibilităţile de a însuşi experienţe noi şi de a căpăta încredere[22].

Taţii comunică altfel cu copii şi anume studiile demonstrează că taţii şi mamele vorbesc în mod diferit cu copiii lor. De regulă, mamele simplifică mesajele şi vorbesc la nivelul copilului. Taţii nu sunt inclinaţi să-şi modifice limbajul de dragul copilului. Modul de comunicare al mamelor facilitează comunicarea imediată iar modul de comunicare al taţilor încurajează copilul să-şi extindă vocabularul şi abilităţile lingvistice, ceea ce îi va asigura succesul academic din viitor. Stilul de comunicare al taţilor este mai sumar, direct şi la subiect. De asemenea, taţii folosesc mai mult mimica şi limbajul subtil al corpului. Mamele tind să folosească un limbaj mai descriptiv şi mai personalizat şi să incurajeze vorbirea. Copilul care nu înţelege ambele stiluri de conversaţie va fi dezavantajat, deoarece in viaţa de adult va avea posibilitatea să comunice cu reprezentanţii ambelor sexe[22].

Taţii impun disciplină în alt mod ei pun accent pe dreptate şi îndatoriri bazate pe reguli, iar mamele pun accent pe simpatie, grijă şi ajutor bazat pe relaţii. Taţii tind să respecte regulile şi să le impună în mod sistematic şi rigid, învăţând copiii care sunt consecinţele faptelor bune şi ale faptelor rele. Mamele tind să incurajeze delicateţea şi simpatia în cazul nerespectării regulilor, ceea ce asigură sentimentul că nu este pierdut totul. Şi de această dată, ambele stiluri nu sunt rele în sine, dar numai împreună pot asigura un echilibru benefic pentru socializarea copilului[20].

Se spune că taţii pregătesc copiii (pentru lumea reală). În general, taţii tind să perceapă copiii lor în raport cu lumea din jur. Mamele tind să perceapă lumea din jur în raport cu copiii lor. De exemplu, mamele adeseori sunt conştiente de obiectele din jur care i-ar putea face rău copilului lor. Taţii, deşi şi pe ei îi preocupă acest fapt, tind să se concentreze asupra faptului cum copilul va fi sau nu va fi pregătit pentru situaţiile şi lucrurile pe care le-ar putea întâmpina în viaţă. În general, taţii îi ajută copilului să se pregătească pentru problemele lumii reale, iar mamele îl ajută să se protejeze de ele. Ambele abordări sunt necesare pentru maturizarea şi socializarea copilului [20].

Bărbaţii şi femeile abordează viaţa în mod diferit. Fetele şi băieţii care cresc împreună cu tatăl lor sunt mai siguri şi cunosc mai bine lumea bărbaţilor. Fata care are parte de un tată grijuliu se implică cu mai multă încredere în relaţii cu băieţii în adolescenţă şi cu bărbaţii în viaţa de adult. Băiatul care creşte în familie cu tată este mai puţin probabil că va deveni violent. El îşi afirmă altfel masculinitatea şi poate învăţa de la tatăl său cum să-şi canalizeze agresivitatea şi puterea, în moduri mai pozitive. Tatăl îi poate ajuta feciorului să înţeleagă cum să-şi exprime adecvat sexualitatea masculină şi cum să adopte un comportament potrivit pentru vârsta acestuia[21].

În majoritatea cazurilor taţii învaţă copiii să respecte reprezentantele sexului opus. Cercetările demonstrează că într-o căsătorie taţii sunt cu mult mai puţin predispuşi să-şi abuzeze soţiile sau copiii. Astfel, băieţii şi fetele care cresc într-o familie în care părinţii sunt căsătoriţi vor avea mai multe şanse să înveţe, prin observare, în ce mod bărbaţii trebuie să trateze femeile. Cercetările sociologilor ne sugerează că societăţile în care predomină prezenţa taţilor în socializarea copiilor dau naştere la bărbaţi care sunt mai puţin înclinaţi să excludă femeile din activităţile publice decât cele în care taţii nu iau parte la educaţia copiilor în sanul familiei[21].

Specialiştii au ajuns la concluzia că neîmplicarea sau absenţa tatălui din viaţa copilului duce la interiorizare, la un comportament deviant, la abandon şcolar. Într-un cuvînt la apariţia problemelor de adaptare socială a copiilor de vîrstă fragedă, mai

ales în cazul băieţilor. Mai mult copilul devine foarte răsfăţat, egocentric şi consideră că lui i se cuvine orice fără să ţină cont de cei din jurul său, altfel spus devine un copil cu probleme care nu se pot repara uşor şi care îl vor urmări toată viaţa [22].

În ansamblu ritmul tot mai agitat al existenţei, sub asaltul provocărilor cotidiene, în iureşul schimbărilor din jurul nostru şi din noi, familia rămâne unul din cei mai importanţi factori în socializarea copiilor.

Bibliografie:1. Adler A.,Psihologia şcolarului greu educabil, Bucuresti, Editura IRI, 1995.2. Ausubel D.D.,Theory and Problems of Child Development, New York, 1958.3. Berge A.,Profesiunea de părinte Bucureşti, Editura Didactica şi Pedagogica,

1977.4. Binet A.,Idei moderne despre copii Bucureşti, Editura Didactica şi Pedagogica,

1975.5. Creţu T.,Psihologia varstelor, Bucureşti, Editura Universitara, 1994.6. Della Torre A.,Greselile parintilor, Bucureşti Editura Didactica si Pedagogica,

1980.7. Gillym G.,Climatul educativ familial, Bucureşti Editura Didactica şi

Pedagogica, 1978.8. Killen H.,Copilul maltratat, Timişoara, Editura Eurobit, 1998.9. Osterrieth P.,Copilul şi familia, Bucureşti Editura Didactica şi Pedagogica,

1973.10.Osterrieth P.,Întroducere în psihologia copilului, Bucureşti Editura Didactica şi

Pedagogica 1976.11.Rudica T.,Familia în faţa conduitelor greşite ale copilului, Bucureşti, Editura

Didactica şi Pedagogica , 1981.12.Rudica T., Dialogul familial, Bucureşti, Editura Didactica şi Pedagogica 1977.13.Stahl H.H., Matei I. Manual de prevedere şi asistenta sociala, Bucureşti Editura

Medicala 1962.14.Schiopu U.,Verza M. Psihologia vârstelor, Bucureşti, Editura Didactica şi

Pedagogica 1981.15.Verza E. Psihologia vârstelor, Bucureşti Editura Hyperion 1993.16.Vincent R.,Cunoaşterea copilului, Bucureşti Editura Didactica şi Pedagogica,

197217.Stănciulescu E.,Teorii sociologice ale educaţiei. Producerea eului şi construcţia

sociologiei. Iaşi: Polirom.18.Mitrofan I., Mitrofan N., Familia de la A la Z. Mic dictionar al vieţii de

familie, Bucureşti Ed. Ştiinţifică, 1991.21.Farca S.,Ghid pentru părinţi,Bucureşti, 201022. Rolul taţilor în dezvoltarea copiilor.Ghid UNICEF,2006